ENCICLOPEDIE DE ETNOBOTANICĂ ROMÂNEASCĂ -i f 25’S^'Í VALER BUTURÄ ENCICLOPEDIE , DE ETNOBOTANICÄ :ÿ| ROMÂNEASCĂ Vy EDITURA ŞTIINŢIFICĂ Şl ENCICLOPEDICĂ '^.•‘Bucurejti, 1979 ' , Coperta şi supracoperta: GHEORGHE MOTORA Redactare şi coordonare lexicografică: DOINA ELENA CIOACĂ CUVÎNT ÎNAINTE Cunoştinţele etnobotanice ale poporului român se încadrează într-un bogat şi preţios tezaur cultural tradiţional, de importanţă deosebită pentru studiul etnogenezei sale, al formării şi dezvoltării culturii materiale şi spirituale. Preluarea şi îmbogăţirea cunoştinţelor moştenite asupra lumii vegetale au fost impuse de importanţa pe care au avut-o şi o au pînă în zilele noastre plantele, în satisfacerea complexelor cerinţe vitale. Şi în acest domeniu al culturii populare, vechimea cunoştinţelor este atestată, în primul rînd, de fondul lexical. Atît termenii privitori la morfologia plantelor, cît şi numele populare româneşti ale speciilor utile mai importante, se încadrează în fondul originar al graiului. Unii sînt autohtoni, dacici, alţii de origine mediteraneană* din lumea antică greco-romană. în această moştenire culturală se includ nu numai numele majorităţii plantelor cultivate — cereale, pomi fructiferi, plante textile şi oleaginoase, legume şi condimente — ci şi al principalelor specii utile spontane, folosite în alimentaţie, în medicina populară umană şi veterinară, la vopsit, la prelucrarea diferitelor materii prime, apoi numele copacilor care formează întinsele masive păduroase, punînd la dispoziţia oamenilor lemnul atît de necesar încălzirii, construirii locuinţelor şi a diferitelor obiecte casnice. Odată cu numele plantelor s-au însuşit şi cunoştinţele asupra rosturilor lor. Dealtfel, cultivarea plantelor utile a constituit ocupaţia de bază a] poporului nostru, de la formarea sa, ea dezvoltîndu-se în strînsă interdependenţă cu creşterea animalelor. Dar, pe lîngă cunoştinţele practice, privind cultivarea plantelor şi prelucrarea variatelor produse agricole, precum şi utilizarea variată a celor spontane s-au moştenit, desigur, o mulţime de obiceiuri, practici magice şi credinţe în legătură cu plantele. în cele mai frecvente dintre acestea s-au exprimat dorinţele de fructificare cît mai abundentă a speciilor cultivate, în primul rînd a griului, cînepii şi pomilor fructiferi, precum şi temerile de dăunătorii lor. Unele obiceiuri şi practici, prin complexitatea manifestărilor sînt considerate ca reminiscenţe ale unor vechi rituri agrare, precreştine, care s-au păstrat în forme evoluate, în condiţiile înapoierii economice şi culturale din orînduirile trecute. Ele au fost dublate de practici cultice de invocare a belşugului, a ploilor, de alungare a relelor etc., care însă CTJVÎNT ÎNAINTE <5 nu au reuşit să-i convingă pe agricultori să renunţe la riturile lor tradiţionale. Originea şi formele lor iniţiale de manifestare sînt greu de stabilit şi trebuie căutate, ca şi acelea ale altor supravieţuiri străvechi din domeniul culturii spirituale, în fondul cultural originar, prin studii comparative cu practicile şi credinţele popoarelor înrudite, cu ale celor din vechile domenii agricole şi cu ale celor învecinate de aceste domenii. Lumea vegetală a pus la îndemîna oamenilor şi leacuri. Plantele au fost între primele mijloace folosite pentru vindecarea diferitelor boli, la oameni şi la animale. Cunoştinţele despre leacuri se moşteneau din moşi strămoşi, căci în acele timpuri nu erau doctori, nici farmacii. Multe plante medicinale erau cunoscute de majoritatea sătenilor, mai ales cele folosite la accidente şi afecţiuni frecvente. Altele erau cunoscute şi preparate numai de anumite persoane „specializate“, la care se recurgea la nevoie. în timp, culegerea şi prepararea leacurilor a fost întregită cu acţiuni şi formule magice, în care era exprimată dorinţa de vindecare a bolnavului, de alungare a bolii. Bogăţia şi importanţa datelor etnobotanice pentru studiul formării şi dezvoltării culturii populare româneşti a fost evidenţiată în urmă cu peste 100 de ani, de S. Mangiuca, în articolul De însemnătatea botanicei româneşti, publicat în Familia, din 1874. O atenţie deosebită le-a acordat B. P. Hasdeu, cînd a întocmit Programa pentru adunarea datelor privitoare la limba româna (1884). Răspunsurile, trimise din cele peste 700 localităţi, întocmite de cei mai zeloşi cărturari ai satelor din acea vreme, constituie fondul de bază în studierea culturii populare, acesta referindu-se la toate fenomenele ei, începînd cu ocupaţiile şi încheind cu mitologia populară. Parcurgînd răspunsurile la cele 206 întrebări, ne dăm seama că ele au fost principala sursă de informare şi îndrumare pentru investigaţiile ulterioare, în vederea elaborării valoroaselor lucrări asupra obiceiurilor poporului român din ciclul calendaristic şi asupra celor legate de viaţa de toate zilele, în care plantele erau auxiliare importante. Interesul pentru utilizarea plantelor a determinat instituirea, în 1892, a concursului cu tema Botanica populară română din punctul de vedere al credinţelor, datinelor şi literaturii populare, iar în 1897, a concursului cu tema Cromatica poporului român, de către Societatea de ştiinţe, la care s-au primit 74 memorii-răspuns, din cai^e s-au publicat 6. La elaborarea lucrărilor, ca şi a tot mai numeroaselor materiale etnobotanice apărute în periodice, autorii au întîmpinat dificultăţi, deoarece nu puteau determina plantele culese şi astfel o parte din datele asupra lor nu puteau fi luate în considerare. Date mai ample s-au adunat şi publicat asupra plantelor comune, mai frecvente în întrebuinţări, în practici magice, farmece şi vrăji, aflate în uz în urmă cu peste 100 de ani. Ele au fost înregistrate şi practicate, de unii din 7 CUVÎNT ÎNAINTE informatorii şi informatoarele chestionarelor şi cercetărilor efectuate, din a doua jumătate a secolului trecut pîna la începutul secolului nostru, perioadă din care au început să decadă, pentru a dispare complet odată cu dezvoltarea reţelei sanitare. în procesul actual de valorificare a moştenirii culturale tradiţionale din domeniul etnobotanicii, o primă etapă importantă a constituit-o elaborarea de către Al. Borza a Dicţionarului etnobotanic, care oferă o amplă documentare asupra numirilor populare, dar sumară asupra întrebuinţărilor. Se impunea sistematizarea şi sintetizarea datelor numeroase şi disparate, împrăştiate în studii şi note etnobotanice, în lucrări şi studii asupra obiceiurilor, asupra medicinii populare, în studiile zonale de folclor etc. Ele vor constitui un îndreptar util în aprofundarea cercetărilor complexe, care se impun nu numai pentru botanişti şi etnobotanişti, dar şi pentru medici şi farmacişti, filologi şi folclorişti etc. în cuprinsul lucrării am căutat să sistematizăm variatele cunoştinţe ale poporului român asupra lumii vegetale, pe baza cărora s-au obţinut, de-a lungul veacurilor, atît numeroasele produse alimentare, materii prime pentru meşteşugurile casnice şi coloranţi, cît şi leacurile, legate la rîndul lor de numeroase şi interesante obiceiuri şi credinţe străvechi. Acestea au întregit cunoştinţele practice asupra lumii vegetale, generate de importanţa produselor sale în viaţa oamenilor. întrebuinţările medicinale, mai numeroase, se bazau, la majoritatea speciilor, pe principiile lor active, numai în parte cunoscute, în succinta caracterizare a speciilor menţionăm şi principiile active mai importante, după A. Mosig (148), E. Fischer (67), A. Radu (176), Racz G. şi colaboratorii (173). în perspectiva acestora se disting droguri vegetale oficinale, incluse în farmacopee, plante medicinale cu proprietăţi curative intuite din vechime, prezentate în lucrările de specialitate încă din antichitate şi plante a căror proprietăţi curative nu sînt confirmate, dar poporul le foloseşte în credinţa că sînt bune de leac. Evident, nu recomandăm folosirea acestora din urmă, ci doar a celor oficinale, cu proprietăţi curative verificate şi numai cu recomandarea medicului. Scopul lucrării nu este de-a populariza practici empirice depăşite, ci de-a pune la dispoziţia numeroşilor cercetători, din ţară şi străinătate, un vast şi important material de studiu, comparativ şi experimental. în enumerarea întrebuinţărilor medicinale am păstrat termenii folosiţi de culegătorii lor, dată fiind diversitatea locală a numirilor populare şi cunoştinţelor vagi de atunci asupra organismului şi bolilor. La sfîrşitul volumului, un mic glosar cuprinde explicaţiile denumirilor populare de boli. Nu vom insista asupra caracteristicilor speciilor, ele fiind prezentate în determinatoare, în tratatele de botanică sistematică şi în Flora Republicii Socialiste Rctonânia. Dintre CUVÎNT ÎNAINTE S numirile populare vom menţiona numai pe cele mai frecvente, ele fiind enumerate exhaustiv, cu indicaţii bibliografice ample, de către Al. Borza în Dicţionarul etnobotanic. Vom enumera diferitele întrebuinţări şi credinţe în legătură cu lumea plantelor, iar pe cercetătorii lor îi vom menţiona cu toate lucrările şi publicaţiile în bibliografie. Vom schiţa problematica complexă a etno-botanicii, care după Jacques Millet poate fi definită ca „ştiinţa raporturilor reciproce dintre om şi lumea vegetală“. Ea nu studiază aparte nici plantele, nici societăţile omeneşti, dar tot ce le asociază este de domeniul său. Gonturînd problematica acestui vast domeniu de cercetări, în Ethnologie Générale (Paris, 1968), autorul preconizează următoarea grupare a datelor: 1. Inventarul plantelor utile; 2. Acţiunea omului asupra lumii |vegetale ; 3. Acţiunea mediului vegetal asupra omului; 4. Etnobotanica şi arta; 5. Etnobotanica, istorie şi arheologie. O primă sarcină majoră a etnobotanicii este de-a stabili inventarul ştiinţific al plantelor folosite, precizînd modul şi rezultatele întrebuinţării lor. Acesta a fost obiectivul principal şi al întocmirii Enciclopediei de etnobotanica românească. întrebuinţările generale, în alimentaţie, meşteşuguri etc., sînt menţionate în scurta caracterizare a speciilor, iar pentru cele speciale am adoptat succesiunea şi indicativele următoare: (V) = vopsit, (M) = medicină populară, (P) — practici magice, (C) = credinţe, (O) = obiceiuri, (L) = legende. Interesul larg pentru etnobotanica românească se datoreşte numărului mare al speciilor utile, diversităţii întrebuinţărilor şi practicilor, îndeosebi în legătură cu cele mai importante în viaţa oamenilor, ca: grîul, cînepa, viţa de vie, usturoiul, bradul, busuiocul etc. Cea mai mare parte din cunoştinţe, credinţe, obiceiuri şi practici magice sînt de tradiţie străveche. Ele au fost, în condiţiile grele din trecut, între cele mai constante elemente tradiţionale în căutarea rezolvării numeroaselor probleme din domeniul vieţii materiale şi spirituale. Prin elementele specifice, ca şi prin cele comune cu ale altor popoare, oferă date valoroase pentru studiul dezvoltării societăţii şi culturii pe teritoriul patriei. Descoperirea şi răspîndirea plantelor utile, dezvoltarea tehnicilor de prelucrare a variatelor produse vegetale, constituie un capitol important din istoria ştiinţelor, din istoria omenirii, de aceea datele etnobo-tanice întregesc materialele arheologice şi documentele istorice. Credinţele şi obiceiurile generate de dorinţele pentru o cît mai abundentă fructificare, apărute pe primele trepte ale evoluţiei sociale, ca şi alte numeroase practici în legătură cu raporturile dintre om şi lumea vegetală, formează obiectul unor capitole importante din istoria religiilor. De aceea, tradiţiile etnobotanice trebuiej privite prin prisma condiţiilor istorice de plămădire şi dezvoltare a culturii materiale şi spirituale 9 CTJVÎNT ÎNAINTE româneşti. Bogăţia cunoştinţelor, practicilor şi obiceiurilor, atît în legătură cu plantele spontane, cît şi în legătură cu cele cultivate, trebuie atribuite continuităţii poporului român în spaţiul carpato-dunărean, caracterului mixt al ocupaţiilor sale, în cadrul cărora cultivarea plantelor s-a situat pe primul plan, în toate timpurile, după cum atestă descoperirile arheologice şi documentele istorice. în grija multiseculară pentru cultivarea plantelor utile s-au format soiurile autohtone de cereale, pomi fructiferi, viţă de vie etc. Numeroase erau mai ales soiurile autohtone de meri, peri, pruni, cireşi, formate în condiţiile specifice diferitelor zone etnografice. Urmărind repartizarea lor geografică vedem că se localizează în vetre preferate de aşezări din timpuri străvechi, acolo unde au apărut şi cele mai vechi şi importante formaţiuni statale româneşti, cum au fost Ţara Haţegului, Ţara Zărandului, Ţara Bihariei etc. în Transilvania, Gorjul şi Yîlcea în Oltenia, Ţara Loviştei, Argeşul şi Muscelul în Muntenia, ţinutul Sucevei, Neamţului şi Iaşilor în Moldova. Obiceiurile şi practicile tradiţionale numeroase în legătură cu cultivarea pomilor fructiferi s-au datorat importanţei pe care au avut-o fructele crude şi mai ales diferitele preparate în alimentaţia din timpul anului. Plantele au fost surse de inspiraţie pentru bogatul domeniu al creaţiei folclorice şi artistice. Ele sînt prezente cu semnificaţii diferite în toate genurile literaturii populare, începînd cu doinele, în care s-a împărtăşit dorul şi jalea, codrului şi florilor etc. şi încheind cu baladele ori legendele, în care plantele, prin atribute „supranaturale“, ar fi ajutat eroilor să înfrunte relele ce le apăreau în cale, ori i-au scăpat de suferinţe transformîndu-i în arbori, flori etc. Motivele vegetale sînt frecvente în creaţiile populare. Ramurile înflorite de pe scoarţele olteneşti sînt ca nişte ofrande închinate frumosului, iar pomul vieţii de pe variatele creaţii artistice este un străvechi simbol al continuităţii, al creaţiei. Acestea, ca şi alte numeroase vestigii etnobotanice, ne dezvăluie strînsa interdependenţă dintre fenomenele de cultură materială şi spirituală, dezvoltate în condiţiile specifice diferitelor orînduiri sociale. Elementele apărute pe anumite trepte ale evoluţiei au întregit şi apoi înlocuit, în mare parte, pe cele învechite, depăşite. Unele, mai adînc înrădăcinate în tradiţii, au supravieţuit alături de formele şi creaţiile mai noi. Mai numeroase erau cele în legătură cu viaţa spirituală, începînd cu prezenţa numeroaselor specii de plante în obiceiurile din ciclul vieţii şi al anului, încheind cu folosirea lor în diferitele practici magice de veche tradiţie. Ele trebuie privite prin prisma evoluţiei multiseculare, în condiţiile specifice Europei, în cursul căreia semnificaţiile iniţiale a multor utilizări şi practici s-au pierdut, ori se păstrează fragmentar, ca şi materialele arheologice, alături de care plantele se situează ca CUVÎNT ÎNAINTE 1§ auxiliare valoroase pentru reconstituirea moştenirilor din domeniul culturii spirituale. La noi au supravieţuit mai multe elemente de veche tradiţie pînă în timpuri apropiate, de aceea datele culese de peste un secol, publicate prin numeroase lucrări şi periodice, se impunea a fi adunate, sistematizate şi prezentate într-un volum, aşteptat demult de numeroşi cercetători din domeniul etnografiei, filologiei, istoriei culturii, religiilor, medicinii, farmaciei etc. întrebuinţările medicinale prezintă un interes mai mare, nu numai pentru cercetătorii marilor institute în care sînt studiate leacurile tradiţionale folosite de diferitele popoare, în ariile culturale mai întinse din diferitele zone de vegetaţie etc., ci şi pentru numeroşii cercetători individuali, farmacişti, medici etc. Plantele întrebuinţate sînt enumerate în ordinea alfabetică a numirilor româneşti mai frecvente. Determinarea lor este facilitată de indexul alfabetic al numirilor ştiinţifice, cu corespondentul popular, de la sfîr-şitul volumului. La urmă este şi bibliografia; trimiterile din paranteze se fac la lucrările cercetătorilor şi paginile în care sînt consemnate datele. STUDIU INTRODUCTIV L VECHIMEA CUNOŞTINŢELOR ETNOBOTANICE „Fitocronologia aplicată la reconstituirea trecutului nostru este unul din capitolele mai captivante ale etnobotanicii“, spune Jacques Millet, în lucrarea anterior menţionată, conturînd problematica capitolului Etnobotanică, istorie şi arheologie. Nici în etnobotanica poporului român nu pot fi trecute cu Vederea cele mai vechi vestigii privitoare la raporturile dintre populaţiile care s-au succedat în spaţiul carpato-danubian, unde s-a plămădit cultura populară românească, al cărei fond originar s-a format prin amalgamarea unor îndelungate tradiţii autohtone traco-dacice, cu tradiţii aduse din lumea mediteraneană de coloniştii romani, după ocuparea Daciei. Fondul originar, pe lîngă cunoştinţele practice şi mijloacele necesare asigurării variatelor produse utile traiului, cuprindea îndelungate şi bogate tradiţii în domeniul vieţii spirituale, ele situîndu-se la originea multor credinţe, obiceiuri şi practici magice, păstrate de-a lungul veacurilor de poporul român, pînă în timpuri apropiate. în studiul vieţii spirituale, credinţele, obiceiurile şi practicile magice au valoarea documentară la acelaşi nivel cu atestările arheologice, în ceea ce priveşte dezvoltarea culturii materiale. Din această perspectivă trebuie considerate plantele, deoarece lumea vegetală a constituit obiectul unora dintre cele mai vechi, mai susţinute şi mai importante preocupări ale oamenilor. încă de pe primele trepte ale evoluţiei sociale, ei au început sa îngrijească şi apoi să cultive plantele, care le furnizau hrană şi alte produse necesare traiului. Cunoştinţele lor s-au îmbogăţit în timp prin experienţele locale, prin legăturile şi schimburile de bunuri culturale cu alte regiuni, intensificate odată cu dezvoltarea societăţii. Acestea sînt ilustrate şi de timpuria şi larga răspîndire în spaţiu a principalelor specii de plante cultivate, în primul rînd a cerealelor, legumelor, plantelor textile şi pomilor fructiferi. Introducerea în culturi a diferitelor specii de plante a impus o informare mai amplă asupra condiţiilor şi tehnicilor de cultivare, de prelucrare şi preparare a produselor. Odată cu acestea, au fost adoptate credinţe şi obiceiuri legate de ele, izvorîte din dependenţa tot mai strînsă a oamenilor faţă de culturile de pe ogoare, din „teama“ de forţele naturale cu dezlănţuiri distrugătoare şi de „forţele“ atribuite „supranaturalului“ etc. De-a lungul mileniilor, acestea au generat riturile agrare de fertilitate, de alungare a forţelor naturale destructive, de invocare a ploilor etc. şi au dus la apariţia credinţelor în zeităţi protectoare, începînd cu pămîntul şi soarele, a căror influenţe binefăcătoare asupra lumii vegetale a fost intuită de timpuriu. Zeitatea supremă a geto-dacilor a fost Zamolxis, după LI. Russu, cu semnificaţia semantică a temei „zamoV1 = „pămînt“, „zeu al pămîn-tului‘\ legat de fertilitate şi vegetaţie, personificare a izvorului vieţii şi a sînului matern în care se întorc oamenii (180, p. 92 — 93; 64, p. 52 — 54). A doua zeitate importantă a fost Gebeleizis, personificare a lumi- STUDIU INTRODUCTIV 12 nii, a fulgerului, cea mai impresionantă, ameninţătoare şi adeseori distrugătoare forţă celestă (180, p. 106—110). Zamolxis şi’Gebeleizis aparţineau exclusiv ramurii dunărene a tracilor de la nord’de Haernus, care aveau zeităţi corespunzătoare la sud de Haemus, cu sensibile diferenţieri în structura numelor, şi mai puţin în funcţiile lor divine (180, p. 128—131). Zamolxis era un zeu htonian-agrar, generatorul vegetaţiei şi al întregii vieţi, şi stăpînul morţilor, în timp ce spaţiul ceresc aparţinea în mitologia getică lui Gebeleizis, stăpînul fulgerelor (180, p. 97 — 98). O parte din credinţele poporului român în legătură cu pămîntul, forţele cereşti şi vegetaţia sînt, desigur, reminiscenţe din religia traco-dacilor. Tot din acest fond străvechi sînt o parte din numeroasele obiceiuri în legătură cu plantele cultivate. Semnalăm doar obiceiul de a dărui pentru sufletul morţilor primele fructe coapte, cireşe, mere şi struguri, considerate ca daruri ale pămîntului. în perioada de înflorire ’a statului dac, dezvoltarea pomiculturii este atestată de prezenţa fructierelor de lut ars în toate aşezările, oricît de modeste erau ele, iar aceea a viticulturii, de relatarea lui Strabo că în timpul vestitului rege Burebista, marele preot Deceneu ar fi convins pe geţi să taie viţa de vie şi să trăiască fără vin (180, II, p. 126—131; 180* III, p. 57). Jordanes, care a descris în cuvinte entuziaste activitatea lui Deceneu în timpul lui Burebista, spune că i-a învăţat pe geto-daci morala, dezbărîndu-i de „năravurile lor barbare“, că Va introdus m domeniul ştiinţelor, de aceea „puteai să-l vezi pe unul cercetînd poziţia cerului, pe altul proprietăţile ierburilor şi ale arbuştilor . . .“ (180, III, p. 232—233). Din relatările lui Jordanes reiese că şi în lumea geto-dacă, de la observaţiile şi practicile empirice, se trecuse la studierea plantelor. în aceste condiţii nu este întîmplătoare consemnarea, de către Dioscoride şi Pseudo-Apuleius, a mult discutatelor numiri dacice de plante. Celebrul medic şi botanist grec, Pedanios Dioscoride din Anazarba, în temeinica sa lucrare Despre materia medicală, sinteză a cunoştinţelor medico-farmaceutice şi botanice din secolul I al erei noastre, terminată pe la 77 — 78 e.n., menţionează 40 (după unii cercetători 42) denumiri dacice de plante, în completarea celor greceşti, romane şi ale altor popoare antice (181, p. 40; 198, V, p. 67). Dioscoride, care a studiat medicina, dar din tinereţe a îndrăgit botanica, a fost un erudit cunoscător al lumii vegetale, principala furnizoare de leacuri, în acea vreme> pentru populaţia rurală şi orăşenească, pentru corăbierii care cutreierau mările, pentru oştirile numeroase care împingeau luptînd, tot mai departe, limitele imperiului roman. Se spune că, îmbrăţişînd cariera militară, în armata romană, Dioscoride a avut ocazia să cutreiere multe ţări şi sa-şi îmbogăţească cunoştinţele etnobotanice (198, Vy p. 60). Pe lîngă cercetările personale şi datele obţinute direct sau indirect de la colaboratori şi discipoli, el a consultat şi lucrările anterioare ale medicilor şi botaniştilor, numeroase, după cum reiese din relatarea lui Plinius Secundus. Acesta a elaborat, în acelaşi timp, Naturalis historia, în care s-ar fi folosit de cca 2000 lucrări, scrise de 402 autori (198, V, p. 116). în lucrarea sa, Dioscoride se ocupă de plantele medicinale, de uleiurile vegetale şi de vinuri. Tratează un număr de 704 plante, pe care le descrie, apoi dă indicaţii asupra bolilor la care se folosesc, asupra modului de preparare şi dozare, sfaturi pentru culegătorii de plante medicinale, referitoare la timpul cînd să se adune, la modul de uscare şi la păstrarea lor, precum şi unele indicaţii pentru cei u STUDIU INTRODUCTIY care le colecţionau şi le comercializau: cum să recunoască drogurile veritabile de cele falsificate prin substituirea cu alte plante comune, în completarea numelor greceşti mai frecvente se dau circa 2000 de sinonime greceşti, apoi numiri în limba latină (cca 566), în limba egipteană (cca 147), cca 78 nume de plante din provinciile de pe litoralul nordic al Africii, precum şi denumiri de plante în limbile altor popoare antice. Prezenţa numirilor dacice nu este, desigur, întîmplătoare, ci se leagă de cerinţele practice şi chiar economice, deoarece prin profilul tematic lucrarea lui Dioscoride a fost un îndreptar extrem de preţios, atît pentru practicienii medicinii ştiinţifice şi empirice, cît şi pentru culegătorii, negustorii şi vînzătorii de plante medicinale din întinsul Imperiu roman şi din ţinuturile învecinate, cu care Roma întreţinea intense schimburi de bunuri economice şi culturale. Medicina populară bazată pe ierburi de leac, descîntece şi farmece, trebuie să fi ocupat un Ioc de frunte în viaţa spirituală şi religioasă a geto-dacilor (180, p. 144). Plantele s-au mai întrebuinţat pentru vopsit şi chiar ca farduri. Plinius spune că la popoarele barbare femeile se fardează, folosind în acest scop diferite plante (chiar bărbaţii, la daci şi sarmaţi, utilizau astfel de tincturi, „corpora sua inscribunt“) (170, II, XXII, p. 74) Nume dacice de plante sînt menţionate şi într-o lucrare în limba latină, al cărei autor, Pseudo-Apuleius, şi titlul, De medicaminibus herbarum sau De herbarum virtutibus, sînt convenţionale, deoarece lucrarea s-a păstrat numai în copii executate în veacurile VII — XV e.n., mai mult sau mai puţin interpolate. în lucrare sînt tratate 131 plante medicinale, indicînd, în completarea celor latine, denumiri greceşti, egiptene, libiene şi ale altor popoare antice. Sînt indicate şi 32 (după unii cercetători 26) nume dacice de plante, dintre care 11 sînt comune cu cele din lucrarea lui Dioscoride, dar unele apar stîlcite. Se pare că Pseudo-Apuleius nu s-a folosit de opera lui Dioscoride la elaborarea lucrării sale. Dintre controversatele ipoteze asupra perioadei cînd aceasta a fost întocmită, avînd ca sursă principală de informare Naturalis historia a lui Plinius Secundus, mai probabilă pare aceea care o datează pe la sfîrşitul secolului al II-lea e.n.; în acest caz, numirile dacice de plante care nu sînt sinonime cu cele menţionate de Dioscoride probabil că ar fi locale, eventual culese de pe teritoriul Daciei, în timpul ocupaţiei romane (198, VI, p. 125—129). Plantele ale căror denumiri dacice sînt menţionate de Dioscoride şi Pseudo-Apuleius, privite prin prisma întrebuinţărilor, se împart în două categorii. O primă categorie, mai numeroasă,' este aceea a speciilor comune, cu multe şi vechi întrebuinţări medicinale. A doua categorie o formează plantele cu întrebuinţări mai restrînse, dar frecvente în floră, folosite, ele sau speciile înrudite, pînă în zilele noastre în medicina populară. Cîteva nu mai pot fi determinate, deoarece descrierile lor sînt sumare, iar desenele au fost denaturate ori au fost încurcate de copişti. De un remarcabil interes sînt copiile după desenele principalelor specii din cel mai vechi manuscris al lui Dioscoride, Codex Constantinopo-litanus, numit şi Vindobonensis, copiat cu deosebită grijă în anul 512. Pentru a uşura studiul comparativ al întrebuinţărilor vom menţiona speciile mai importante, în ordinea alfabetică a denumirilor româneşti, completate cu cele ştiinţifice, cu cele dacice menţionate de Dioscoride (D) şi de Pseudo-Apuleius (PA), apoi cu denumirile greceşti şi latine, după datele mai recente din lucrarea lui Vâczy Coloman, STUDIU INTRODUCTIV H în care plantele sînt enumerate în ordinea alfabetică a denumirilor greceşti (198, VIII, p. 112 — 124). Boz (Sambucus ebulus L.^, olma (D. PA), chamaiakte (gr.), ebulug (lat.); brustur (Arctium lappa L.), riborasta (PA), arkeion (gr ), lappa (lat.); cimbrişor (Thymus vulgaris L.), mizela (D), thymos (gr.), thymus (lat.); cinci-degete (PotentiUa reptans L.), propedila (D. PA), penta-phyllon (gr.), quinquefolium (lat.); cintaură (Centarium uYnbellatum Gilib.), toulbela (D), stirsozila (PA), kentautreion to mikron (gr.), pbe-brifougia (lat.), numită şi de români frigor, frigurică, iarba-frigurilor etc.; cucută (Cicuta virosa LJ, zena (D), koneion (gr.), cicuta (lat.); ginţură (Gentiana lutea h.) numită aloitis de dardanii înrudiţi cu dacii, gentiane (gr.), genus (lat.); iarbă grasă (Portulaca oleracea L.), lax (D. PA), andrachne agria (gr.), elekebram, portulacam (lat.) ; iederă (Hedera helix L.^, arpopria (PA), kissos (gr.), hedera (lat.); lumînărică (Verbascum sp J, diesema (D), diesapter (PA), phlomos heteros (gr.), verbascum (lat.); mărar (Anethum graveolens L.j, polpoum (D), anethon toesthiomenon (gr.), anethoum (lat.); măsălariţă (Hyoscyamus niger L.J, dielleina (D), dielian (PA), hyoskiamon (gr.), dentaria (lat.); mentă (Mentha piperita LJ, teudila (D), taudila (PA), kalaminthe (gr.), mentha (lat.); mur (Rubus spj, manita (D), mantua (PA), batos (gr.), rubus (lat.); muşeţel (Matricharia chamomilla LJ, duodela (D), diodeîa (PA), amarakon, anthemis (gr), solis oculum, milleîolium (lat.); mută-toare cu poame roşii (Bryonia dioica Jacq.), kinouboila (D), aurumettl (PA), bryonia leuke (gr.), herba coriaria (lat.); mutătoare cu poame negre (Bryonia alba L.j, priadila (D), bryonia melaina (gr.), vitis alba (lat.); negelariţă (Chelidonium majus L.), kroustane (D), krustane (PA), chelidonion to megalon (gr.), fabium chelidonia (lat.); patlagină (Plantago sp.^, sipoax (PA), arnoglosson (gr.), plantago (lat.) ; păpălău (Physalis alkekengi LJ, koikodila (D), koikolida (PA), alikakbos (gr.), bissicalis (lat.), numită şi la noi beşicoasă, beşicuri (25, p. 130); pelin (Artemisia absinthium L.J, absentium rusticum (PA), apsinthion (gr.), absintMum (lat.); pelin negru (Artemisia vulgaris LJ, zououste (D), zyred (PA), artemisia monoklonos (gr.), valentis (lat.) ; piciorul cocoşului (Ranunculus sp.J, dicottela (PA), selinon agrion (gr.), ranuneulus (lat.); podbal (Tussilago farfara LJ, numit de besii înrudiţi cu dacii asa (D), bechion (gr.), tussilago (lat.); rodul pămîntului (Arurn macu-latum L.J, kyrionnekou (D), adila (PA), dakontia mikra (gr.), aron (lat.) numit şi la noi aron în unele zone (25, p. 24); scai (Eringium sp.J, sikoupnoux (D), eryngion (gr.), capitulum cardus (lat.) ; scaiete (Dipsacus laciniatus L.J, skiare (D. PA), dipsakon (gr.), scînteiuţă (Anagalis arvensis L.J, kerker (D), anagallis fie phoinike (gr.), makia (lat.); soc (Sambucus nigra L.J, seba (D), spinz (Helleborus sp.J, pro-diarna (D), helleborous melas (gr.), veratroum nigroum (lat.); stînjene! (Iris sp.J, aprous (D), xiris (gr.), gladiolum (lat.); urzică (Urtica dioica L.J, dyn (D), knepbe be knide (gr.), ourtica moliis (lat.). Acestora li se adaugă specii cu întrebuinţări mai restrînse: arăţiel sau limba cînelui (Cynoglossum officinale L.J,fusazila,azila (PA), kynoglosson (gr.), lingua canina (lat.); limba-boului' (Anchusa italica Retz.J, boudathla (D), budama, budalla (PA), bougoglosson (gr.), linguaboum (lat.); părul fetei (Adianthum capillus-veneris L.J, phithopthetliela (D), adianthon (gr.), kinkinalis, terrai kapillous (lat.); rosmarin (Rosmarinus officinalis L.J, drakontos (PA), libanotis (gr.), rosmarinum (lat.); steliţă (Aster amellus L.J, ratMbida (D), aster atticos (gr.), inguinalis (lat.); ştir 15 STUDIU INTRODUCTIV (Amaranthus angustifolius Lam.J, Ms (D), bliton (gr.), Mitum (lat.); tămîiţă de cîmp (Ajuga chamaepitys (L.) Schreb.), chodela (D, PA), chamaepitys (gr ), cypripus (lat.). Denumirile dacice consemnate de Dioscoride şi Pseudo-Apuleius se referă la cele mai importante plante medicinale, aceleaşi pentru unele, cum este cazul celor indicate pentru boz, cinci-degete, iarbă grasă, masălariţă, mentă, muşeţel, negelariţa, păpălău, scaiete, limba boului şi tămîiţă de cîmp. Unele denumiri sînt de origine greacă, şi au putut fi împrumutate, aşa cum au împrumutat de la greci şi romanii, pentru numeroase specii, probabil odată cu întrebuinţările (198, VIII, p. 112 — 124). Din enumerarea denumirilor reiese clar că poporul nostru a moştenit de la romani şi numele principalelor plante medicinale, nu numai pentru principalele plante cultivate şi speciile utile spontane. Această moştenire nu se limita, desigur, la denumiri, ci cuprindea cunoştinţe, credinţe şi practici asupra culegerii, preparării şi întrebuinţării acestora. Numai astfel pot fi explicate asemănările dintre întrebuinţările plantelor în lumea antică, consemnate de Dioscoride, Plinius Secundus, Pseudo-Apuleius etc., cu cele din timpuri apropiate. Continuitatea cunoştinţelor şi practicilor au determinat-o cerinţele imperioase pentru vindecarea bolilor, prevenirea molimelor etc. Pentru moştenirea etnobotanică a poporului român, pe un prim plan se situează fondul de termeni. IL DENUMIRILE ROMÂNEŞTI ALE PLANTELOR în graiul poporului nostru nu s-au păstrat numiri identice cu cele dacice, semnalate de Dioscoride şi Pseudo-Apuleius, dar am moştenit o bună parte din termenii etnobotanici ai antichităţii şi, desigur, o parte din multiplele întrebuinţări ale plantelor. Din flora patriei, după cercetările de pînă acum, poporul cunoaşte circa 2 100 specii, cu peste 11 000 de numiri diferite, migălos cercetate de Al. Borza şi enumerate, în completarea celor ştiinţifice, în Dicţionarul etnobotanic (25, p. 5). Dintre speciile cunoscute, 876 sînt menţionate de botanişti, etnobota-îiişti, folclorişti etc., ca avînd variate întrebuinţări, unele păstrate, altele părăsite în timpuri apropiate. Numărul acestora confirmă aprecierile specialiştilor străini asupra bogatelor cunoştinţe etnobotanice ale poporului nostru. Numele româneşti de plante, cultivate şi spontane, se pot grupa în trei categorii: a) denumiri din fondul cultural originar, b) denumiri specifice poporului nostru, date pe criterii diferite, c) denumiri împrumutate de la alte popoare, începînd cu slavii. a. Denumiri din fondul cultural originar. Sînt, în cea mai mare parte, generale şi se referă la principalele plante cultivate şi spontane. Ele s-au păstrat în condiţiile continuităţii poporului român în spaţiul carpato-danubian, în baza modului său sedentar de viaţă, de puternica ancorare în cadrul natural şi de permanenţa interesului pentru resursele bogate ale acestuia, între care pe un prim plan s-au situat, din timpuri străvechi, şi plantele. Termenii referitori la morfologia plan- STUDIU INTRODUCTIV 16 telor sînt tot din această categorie. După origine, termenii se împart în dacici, latini şi greceşti. în graiul poporului nostru, după cum spune I. I. Russu, s-au păstrat cîţiva termeni autohtoni semnificativi, din fondul dacic, ca: brad.» brînduşă, brusture, curpen, gorun, mazăre, spinz, copac, ghimpe, mugure,, păstaie^ sîmbure, strugure (179, p. 136). Atît termenii morfologici, cît şi denumirile dacice păstrate, se referă la detalii şi specii din cele mai importante. Numele dacic al bradului ne îndreptăţeşte să presupunem că şi o parte din credinţele în legătură cu şei, ca şi prezenţa lui, cu străvechi semnificaţii, în obiceiurile poporului român, fac parte din fondul etnobotanic originar, autohton. Mult mai numeroase sînt plantele care au numiri de origine latină. Din acest fond fac parte aproape toţi termenii privitori la morfologia plantelor: iarbă, tufă, lemn, rădăcină, ramură, frunză, foaie, floare* fruct, sămînţă etc. Plantele mai vechi în culturi pe meleagurile patriei noastre, în primul rînd cerealele, au nume de origine latină: grîu (gra-num), mei (milliumorz (hordeum), secară (secole). Dintre plantele alimentare şi condimentare menţionăm: aiul (alium) sau usturoiul (din ustulare = a ustura), ceapă (caepa), curechiu (colic(u)lus), sau varză (vir(i)dia), linte (lens, lentis), legumă (legumen). Aceeaşi origine au atît denumirile uneltelor de bază folosite în cultivarea plantelor, cît şi principalele munci agricole. Nume de origine latină au principalii pomi fructiferi: cireş (ceresius), măr (malum), păr (pilus), prun (prunus)v piersic (persicus), nuc (nu:r, nucis), pom (pomus). în viticultură, ca şi în agricultură, termenii de bază privitori la plantă, la tehnica procesului vinificaţiei, la păstrarea şi consumul vinului sînt tot de origine latină. Aşa sînt bunăoară: viţă ’(vitea), vie (vinea), lăuruscă (labrusca), coardă (chorda), par (palus), auă, cuvînt dialectal pentru strugure, în Moldova şi Bucovina (uva), călcător (călcătorium), curatoare (curare), storcătoare (extorquere), zăcatoare fdin iacere), bute (buttis)9 must (musturn), vin (vinum), poască (posca = oţetj, tirigie, stirigie (stili-ginea), beat (bibitus), beţiv (bibitivus) etc. Din acest fond originar sînt denumirile principalelor plante textile, inul (linum) şi cînepa (canepa). De origine latină sînt şi o bună parte din numirile plantelor spontane» Dintre copaci şi arbuşti, menţionăm: tufă (tufa), alună (abellona}, arţar (arciarium), carpen (carpinus), fag (fagus), frasin (fraxinus)\ pin (pinus), plop (populus), salcie (salix), soc (sambucus), tei (tilium)9 lemn (lignum) etc. Semnalăm şi cîteva plante spontane: cicoare (cicho-ria), burete (boletis), nalbă (malva), patlagină (plantago), sulfină (sul-fina), sunătoare (sanatoria), salvie (salvia), urzică (urtica), stuf (sty-phus), trifoi (trifolium) etc. (61, la denumirile menţionate). O seamă de plante, după cum arată specialiştii în studiul graiului, au denumiri de origine greacă, unele preluate prin filieră latină, slavă etc. Ca şi cele latine, ele se referă la specii comune, importante. Dintre acestea menţionăm: molid (molybdos), zernur (smeuron), cMmei (kimion), cimbru (thimbros), trandafir (trandafilon), castan (casta-non), garoafă (garofilon), pălămidă (palamidapăpădie (papadia) etc. (61, la denumirile menţionate, 59, 73, 143). Din succinta enumerare reiese că pentru aproape toate plantele mai importante, cultivate şi spontane, s-au păstrat denumirile din fondul originar. Majoritatea sînt generale, cu puţine sinonime, confirmînd că unitatea este o trăsătură iniţială a culturii populare româneşti, care s-a păstrat, cu toată vitregia veacurilor. 17 STUDIU INTRODUCTIT b. Denumirile populare româneşti. Acestea sînt în majoritate şi au fost date în timp, odată cu includerea plantelor în sfera cunoştinţelor. Glosarele lor relevă diversitatea criteriilor care au stat la baza stabilirii acestui important fond de termeni. Cei mai mulţi au fost sugeraţi, ca de altfel pretutindeni, încă din vechime, de aspectul de ansamblu al plantelor şi de caracteristicile morfologice (forma Tădăcinilor, frunzelor, florilor, fructelor, culoarea acestora şi alte detalii) cum sînt: iarbă neagră, iarbă roşie, iarbă mare, albăstrele, vineţele, gălbinele, arginţică de pădure, creţuşcă, scînteiuţă, sbîrciog, spin, îlocoşele etc. Gustul şi mirosul au sugerat numeroase numiri ca: amărală, rădăcină dulce, asudul-ealului, usturoiţă, piperul-bălţilor, îierea-pămîntului, mie-rea-ursului etc. Numeroase sînt cele sugerate de asemănările cu părţi ale corpului omenesc şi a animalelor: palma-pămîntuhii, cinci-degete, palma-voinicului, eoada-calului, barba-ursului, barba-caprei, barba-boie-rului, limba-boului, limba şarpelui, ochiul boului, dintele dracului etc. ^ Multe sînt expresia întrebuinţărilor medicinale: armurar, bubernic, dalac, holeră, măsălariţă, negelariţă, urechelniţă, brîncă, buruina-jun-f * ghiului, buruiana-surpăturii, buruiana-vîntului, buruiană de baghiţă, Cy^P^aiiă de friguri, buruiană de studiniţă, buruiană de venin*, r. ^Tprfoare de gălbinare, floare galbenă de venin, iarbă de venin, ^ fiarbă de zgaibă etc. Adeseori ne dezvăluie întrebuinţări din trecut, la ‘ ( ffirmece, practici magice: iarba-vîntului, dosnică, dragoste, buruiană ^>c|e urît, buruiană de nouă daturi, lingura zînelor, coarda-celor-din-vînt, ; ;^Vlfatul-celor-din-vînt etc. Alte diferite criterii au stat la baza stabilirii f. ; ¿urnirilor româneşti locale, mai variate la speciile de importanţă secun-t Ridară decît la cele principale. , - c. Denumiri împrumutate. Distingem în această categorie împrumu- turi vechi, pentru unele specii utile, de la slavi şi împrumuturi de la populaţiile aşezate ulterior pe teritoriul patriei, ori de la cele învecinate: sovîrf, odolean, jale, hamei, bujor, roiniţă, mac, macriş etc. Dată fiind importanţa plantelor şi permanenţa lor în preocupările oamenilor, pe lînga tot mai bogatele cunoştinţe practice în legătură cu plantele spontane şi cele cultivate, s-au acumulat de-a lungul mileniilor numeroase credinţe şi practici, nu numai în legătură cu fructificarea şi folosirea lor, ci şi pentru împlinirea variatelor dorinţe din domeniul vieţii sociale. Toate acestea constituie domeniul de cercetare al etnobotanicii, care întregeşte, cu date de larg interes, cunoaşterea culturii materiale şi spirituale populare. Cercetarea etnobotanică nu se limitează la culegerea numirilor populare de plante şi la determinarea lor, fără de care datele nu prezintă valoare documentară, ci trebuie să cuprindă variatele aspecte ale raporturilor dintre oameni şi plante. Le vom schiţa, în lumina bogatelor tradiţii etnobotanice păstrate de poporul nostru, pînă în timpuri apropiate, ca moşteniri culturale a căror origine se pierde în vremuri preistorice, în antichitate. III. PLANTELE ÎN CULTURA POPULARĂ ROMÂNEASCĂ întrebuinţările, credinţele, obiceiurile, practicile magice etc., în legă-tură cu lumea plantelor, sîntjn mare parte maşteniri tradiţionale originare, în cultura poporul^ TomânV Păstrarea lor se leagă de continui- STUDIU INTRODUCTIV 18 tatea milenară a oamenilor pe teritoriul patriei, de puternica lor ancorare în variatul şi bogatul ei cadru, geografic, de complexitatea şi trăinicia, nezdruncinată de vitregia veacurilor, a legăturilor stabilite între oameni şi natură, oameni şi lumea vegetală. Credinţele şi obiceiurile sînt în mare parte vechi reminiscenţe cultice şi rituale, generate pe plan mai larg de circuitul energiei biocosmice, îndeosebi de energia vegetativă. Dezlănţuirea ei viguroasă din primăvară a fost întîmpinată cu manifestări şi simboluri diferite, ca şi dezvoltarea vegetaţiei, recoltarea plantelor, după care se revenea la pregătirile pentru ciclul următor, care începea odată cu Anul nou, cu urările pluguşorului, obicei general la români în trecut. Mulţimea obiceiurilor şi practicilor păstrate de poporul nostru în legătură cu lumea vegetală, faţă de cele în legătură cu lumea animală, trebuie atribuită, în primul rînd, ocupaţiei sale de bază, care a fost agricultura, nu păstoritul extensiv, cum greşit au susţinut unii cercetători, fără să ţină seamă de dezvoltarea şi tipologia lui zonală. Dealtfel, nu numai păstoritul agricol local, tipul tradiţional mai frecvent, ci şi păstoritul extensiv, transhumant practicat de un număr restrîns de gospodării înstărite din două zone, Mărginimea Sibiului şi Ţara Bîrsei, precum şi din cîteva sate din zonele învecinate, care au fost bazele de aprovizionare cu lînă a Braşovului şi Sibiului, renumite centre de postăvărit în feudalism, au păstrat şi practicat puţine obiceiuri pastorale, faţă de cele agrare. în perioada de formare a poporului român ele au fost între coordonatele principale ale vieţii spirituale, de aceea supravieţuirile străvechi din domeniul mitologiei botanice constituie un important capitol al mitologiei populare româneşti, deoarece în lumea plantelor au fost protectorii contra supranaturalului, personificat în „iele“, care furau puterile din corpul omului, în „strigoi“, care furau mana cîmpului şi laptele animalelor, în „solomonari“ şi „balauri“, care dezlănţuiau urgia cerului cu grindină etc. Armonia şi frumuseţile lumii vegetale, importanţa ei, au sugerat vechea şi răspîndita credinţă că şi plantele ar avea grai, ca şi oamenii, că s-ar putea chiar să le auzi vorbind şi să le afli rosturile. Acest atribut supranatural se credea că s-ar putea dobîndi, cu ajutorul şarpelui, străvechi simbol de cult htonian. De pilda, Sofia Nistor, din comuna Şanţ (jud. Bistriţa-Năsăud), spunea: „Cine vede şarpe alb, să-l omoare dintr-o dată, spunea tata, şi să-l mînce uscat. Atunci tată buruiana spune: pă mine nu mă călca, că-s de cela leac . . .“ în Bucovina se credea că în acest scop e bun „şarpele alb, găsit sub alun alb“ (153, p. 894). De aceea, bolnavilor cărora nu li se „dădea de leac“ li se culegeau tot felul de frunze şi flori, ca să le facă scăldătoare, în credinţa că-şi vor găsi leacul în una din ele. Date etnobotanice de veche tradiţie şi larg interes s-au păstrat atît In legătură cu plantele cultivate, cît şi cu cele spontane, de aceea vom schiţa problematica lor. 1. Plantele cultivate Agricultura are tradiţii milenare pe teritoriul patriei, confirmate de vestigiile arheologice, de documentele istorice şi tradiţiile etnobotanice, prin marea vechime a credinţelor şi obiceiurilor în legătură cu principalele specii cultivate: grîul dintre cereale, cînepa dintre textile, pomii 19 STUDIU INTRODUCTIV şi viţa de vie etc. Fertilitatea a fost o dorinţă principală, generală, umbrită de nesiguranţa care plana deasupra ţarinilor, începînd de la însămînţatul ogoarelor, pînă la recoltarea produselor. Temerile şi dorinţele au fost exprimate de timpuriu în simboluri şi practici cultice. Cultul fecundităţii şi al fertilităţii este atestat în spaţiul carpato-danubian din neolitic, printr-o variată tipologie de figurine feminine din lut ars. Ele nu sînt apariţii spontane, locale, deoarece, după cercetările lui VI. Dumitrescu, „cele mai semnificative tipuri de statuete neo-eneoli-tice de pe teritoriul României şi al întregului sud-est al Europei vădesc analogii şi legături directe de filiaţie cu tipurile statuetelor din Asia Anterioară şi din regiunea Mediteranei Orientale“ (181, II, p. 170 — 262). Asemănările, care merg pînă la identitate, nu sînt întîmplătoare, deoarece din aceste regiuni s-au răspîndit în cuprinsul Europei principalele specii de cereale şi alte plante utile, a căror patrie de origine este Asia Centrală, cîmpiile ei fertile. De tradiţie preistorică erau, desigur, şi figurinele improvizate din lut7 una numita „mumuliţa ploii“, alta „tata soarelui“, pe care o ceată de fetiţe le duceau în procesiune la o gîrlă, invocînd în cîntec ritual tradiţional ploaia, atunci cînd seceta ameninţa culturile, în Cîmpia Română. Alte numeroase credinţe şi obiceiuri păstrate de poporul român în legătură cu agricultura, pomicultura şi viticultura îşi au originea în practici cultice din lumea antică. în păstrarea şi practicarea lor un rol important le-a revenit femeilor, nu numai pentru că ele au fost cele ce cultivau şi culegeau plantele ci şi pentru că, dintotdeauna, au reprezentat simbolul fertilităţii. De aceea, femeile înconjurau de trei ori plugarii, înainte de a porni la arat, afumîndu-i şi stropindu-i cu apă. Tot ele împleteau cununa din spice, la sfîrşitul secerişului, pe care o fată cu purtări alese o ducea şi o preda femeii care conducea treburile casei, pentru a o păstra cu grijă şi a scutura boabele din ea în grîul de săinînţă. Etnobotanica întregeşte cercetările etnografice asupra agriculturii ş| ramurilor specializate, studiind credinţele şi obiceiurile privitoare la plantele cultivate. în acest vast şi important capitol al vieţii spirituale tradiţionale se disting: credinţe şi obiceiuri din cursul anului, în care sînt exprimate dorinţele generale, de belşug, de prevenire a relelor etc.; obiceiuri în legătură cu dezvoltarea vegetaţiei, prin care se urmărea înlăturarea condiţiilor nefavorabile creşterii şi fructificării plantelor; credinţe şi obiceiuri în legătură cu desfăşurarea muncilor agricole, începînd cu ieşitul la plug, cu termenele ultimative pentru semănatul diferitelor specii utile şi încheind cu recoltatul produselor, cu dezle-gările pentru consumul fructelor etc. Tot etnobotanica studiază întrebuinţările plantelor cultivate în obiceiurile din ciclul anului şi ciclul vieţii. 2. Plantele spontane Vechi şi bqgate sînt cunoştinţele poporului asupra plantelor spontane, datorită multiplelor întrebuinţări ale acestora în trecut. Importanţa economică a unora a crescut în timp, pe plan general, cum este cazul STUDIU INTROUCTIV 20 esenţelor lemnoase, care alcătuiesc întinsele masive păduroase din cuprinsul ţării. Importanţa altora a scăzut odată cu dezvoltarea industriei, cum este cazul coloranţilor vegetali şi chiar a plantelor medicinale. Ca şi plantele cultivate/ plantele spontane au generat numeroase credinţe şi obiceiuri, în legătură cu diferitele caracteristici şi întrebuinţări pe care le vom semnala pe domenii. a) Pădurea şi foloasele ei. Din timpuri vechi, pădurea a fost o importantă sursă de hrană suplimentară şi de materii prime pentru cerinţele casnice şi meşteşugăreşti. Ele au fost valorificate pe îndelete pînă în capitalism, * cînd a început exploatarea lor în masă, intensificată odată cu dezvoltarea industriilor, a căilor de transport şi a comerţului cu material lemnos. Pămîntenii au îngrijit pădurea, căci le era dragă, erau înfrăţiţi cu ea, deoarece îi ocrotea în vremurile de bejenii, iar de duşmani era temută, ocolită. în Ţara Moţilor, unde secole în şir pîinea s-a cîştigat în schimbul vaselor de lemn, se spunea „că-i păcat să prazi lemnele şi, înainte de-a le tăia, bine trebuie să te uiţi la ele“. în credinţele moţilor, pădurile, ca şi aurul din vinele munţilor, erau păzite de vîlve. Ele pedepseau pe cei care prădau lemnele, le tăiau în zile oprite etc. O femeie din Scărişoara spunea că „vîlva“ e acolo unde se taie pădurea, unde se fac stînjeni, „zice că se cîntă că-i taie pădurea, îi ra, Doamne apără-ne. li zugrumă care să tîlneşte cu ia, care-i iese-n cale. Vilfa aceia, zice că-i mama pădurii“ (168, p. 163 — 164). Numeroase au fost credinţele în legătură cu muma pădurii, nu numai în zonele înalte, ci şi în cele joase, de unde au fost pustiite mai demult pădurile, codrii seculari pomeniţi în documente. în cele mai multe părţi era socotită ca stăpînă a pădurilor, duşmănoasă oamenilor, mai ales a celor ce umblau noaptea, adeseori după lemne (152, p. 197 — 201). Pădurea a pus la îndemîna oamenilor o serie de produse, între care principalul a fost lemnul, atît de necesar pentru construcţii, pentru confecţionarea uneltelor şi a diferitelor obiecte casnice, a mijloacelor de transport. Lemnele nu se foloseau la întîm-plare şi nici nu se tăiau oricînd, mai ales pentru construirea caselor. Mai demult, aproape peste tot, lemnele pentru case se tăiau toamna. Nu se duceau să le taie în orice zi, „numai cînd era lună nouă sau era luna în descrestere, cînd le tăiau si romanii“, după cum relatează Plinius Secundus (196, p. 77; 170,’ XVI, LXXV, p. 603-604). La Drăguş, în Ţara Oltului, înainte de-a tăia lemnele pentru casă, se tăiau trei lemne nefolositoare, unul „pentru foc“, al doilea pentru „apă“, iar al treilea „pentru trăznet“ şi după aceea se alegeau lemnele pentru grinzi, corni etc. (56, p. 29). în multe părţi nu se punea în construcţii lemn de carpen, în credinţa că ocroteşte pe „necuratul“. Unii arbori, ca şi pomii fructiferi, erau folosiţi în obiceiurile din ciclul vieţii, cum era bradul de nuntă, bradul de la capul morţilor tineri, nenuntiţi etc. Alţii erau folosiţi în obiceiurile din ciclul anului, cum era salcia, teiul etc. Esenţele lemnoase mai importante apar cu semnificaţii şi atribute supranaturale în credinţe şi variate creaţii folclorice, basme, legende etc. 1)) Plantele alimentare spontane. O seamă de plante comune au constituit un important supliment de hrană pentru populaţia sătească. Mai căutate au fost cele care completau, prin dezvoltarea timpurie 21 STUDIU INTRODUCTIV şi prin conţinutul lor în vitamine, insuficienţa şi valoarea nutritivă scăzută a resurselor alimentare din primăvară, pînă la dezvoltarea celor cultivate. Dintre acestea, importante au fost urzica (Unica dioica L.J, loboda (Atriplex hortensis LJ, sălăţica (Ranunculus fica-ria LJ, măcrişul (Rumex acetosa LJ, ştevia (Rumex paitentia L.), purul (Allium vineale h.) etc. Foarte căutate erau nu numai acestea, din care se preparau mîncăruri diferite, ci şi cele care se consumau crude, începînd cu bulbii sau rizomii bogaţi în amidon de baraboi ( Chaerophyllum bulbosum LJ, fereguţă (Polypodium vulgare LJ, napi porceşti (Helianthus tuberosus LJ, continuînd cu frunzele acri-şoare de măcrişul iepurelui (Oxalis acetosella LJ, dracilă (Berberis vulgaris LJ, cu lăstarii cruzi de măcriş, brăbin sau racameţi (Bunias orientalis h.), urechea porcului (Salvia austriaca Jacq.^ etc. Odată cu dezvoltarea culturilor, se restrîngea numărul plantelor spontane folosite în alimentaţie. Nu înceta însă culesul din natură. Foarte căutaţi erau peste tot bureţii, începînd din primăvară, cînd apăreau bureţii de spin (Tricholoma georgii (Fr. et Clus.) Quel.), pînă toamna, cînd se făceau bureţii de mesteacăn (Cortinarius cinnamomeus FrJ. Mult aşteptată era coacerea succesivă a fructelor comestibile, atît în zonele joase, cît şi în cele înalte, unde natura era mai darnică în această privinţă. Seria lor începea cu fragile de cîmp (Fragaria viridis Duch.} şi se încheia cu alunele, care au fost peste tot bucuria copiilor. Acestora li se adăugau fructele pomilor pădureţi (cireşi, meri, peri), mai numeroşi în trecut, deoarece erau ocrotiţi prin grădini, fîneţe, margini de pădure, suplinind adeseori lipsa celor amelioraţi. Merele şi perele pădureţe au fost folosite peste tot la prepararea cidrului şi mai ales a oţetului, folosite în mod curent în alimentaţie. c) Coloranţii vegetali. Portul popular, ca şi textilele de casă, prezintă aproape în toate zonele etnografice o mare bogăţie artistică. Frumosul din veacuri este exprimat nu numai în motive decorative, ci şi în culori. De la vrîstele simple, în care negrul alternează cu roşul, pe fondul alb al măsăriţelor, ştergarelor, feţelor de pernă, păretarelor etc., s-a ajuns la o gamă bogată de motive şi culori, în scoarţele din Oltenia, Moldova, Bucovina, Maramureş, Banat, Ţara Bîrsei etc. Culorile estompate ale pieselor mai vechi s-au preparat din plante, folosite în mod curent pentru vopsit. Cele mai multe au fost părăsite, fiind înlocuite de coloranţii chimici din comerţ. In trecut, femeile îşi procurau din timp plantele necesare pentru vopsit. Nu era o treabă uşoară, de aceea prin sate erau femei iscusite în vopsitul cu plante, la care apelau cele ce nu cunoşteau meşteşugul, ca să nu strice firele sau materialele. Plantele, culese în timpul cînd părţile întrebuinţate erau mai bine dezvoltate, se uscau şi păstrau în locuri ferite de umezeala, fum şi praf, pînă la întrebuinţare. Ca să nu se amîne culegerea, unele erau legate de termene tradiţionale, ca frunzele de măr, de mesteacăn etc. Unele culori se obţineau prin procedee simple, dintr-o specie sau mai multe, cum erau negrul şi roşul obişnuit, predominante în creaţiile artistice populare. Prin amestec’şi proporţionare diferită, se obţineau mai multe nuanţe de roşu (deschis, închis, întunecat, cireşiu, vişiniu, aprins etc.), de galben (curat, limoniu, ceriu etc.) ş.a. Pentru negru, culoare puţin pretenţioasă, au fost consemnate cca 50 de reţete, pre- STUDIU INTRODUCTIV 22 parate din numeroase plante ca: arin; nuc; arin şi nuc; arin şi arţar; arin şi măr; arin, zîrnă şi sovîrf; arin, sovîrf, bob şi scoruş etc. Din numeroase specii s-a preparat şi roşu: măr; măr şi sovîrf; măr, sovîrf şi corn; roibă etc. Meşteşugul vopsitului, vechi şi important, a fost părăsit odată cu dezvoltarea industriei şi a comerţului cu coloranţi chimici. Cromatica textilelor de casă şi a pieselor de port s-a îmbogăţit, dar culorile vii, contrastante, au luat locul celor estompate, discret armonizate, calde, obţinute cu migală din plante. d) Plantele medicinale. Medicina populară a acumulat de-a lungul veacurilor cunoştinţe bogate cu privire la boli şi la vindecarea lor cu leacuri vegetale.’ Dealtfel, atît în medicina raţională (iatrosofia), din care s-a dezvoltat medicina ştiinţifică, cît şi în medicina populară, pe care s-a fundamentat, plantele au fost leacurile principale. Medicina ştiinţifică a înflorit odată cu botanica, ambele cultivate de medicii botanişti ai antichităţii. O bună parte din cunoştinţele acestora erau din fondul străvechi al tradiţiilor populare. Numărul leacurilor vegetale folosite în medicina populară românească a fost mare. Din cele 876 specii utile aproape toate au fost folosite, sub o formă sau alta, şi în medicina populară. Atunci cînd apărea boala, vindecarea ei era o problemă existenţială. Unde să se ducă cei năpăstuiţi de ea atunci cînd nu erau nici medici, nici farmacii. Se duceau la femei meştere, a căror cunoştinţe se bazau pe practici tradiţionale milenare, transmise din generaţie în generaţie, nu învăţate din cărţi de „doftorii“ şi plante medicinale. în fiecare sat erau 2 — 3 bătrîne, la care se apela, atunci cînd starea bolnavului nu se ameliora în urma leacurilor obişnuite. Acestea ştiau leacuri pentru toate bolile. Unele cunoşteau zeci, altele sute de specii, cum au fost Sînziana Simonesc din Clopotiva, Ioana Stoienoaie din Nereju etc. în medicina populară s-au folosit preparate variate, atît pentru afecţiunile externe, cît şi pentru cele interne. Le vom semnala pe cele mai' frecvente, începînd cu cele externe. La unele foloseau plantele crude, la altele, uscate şi sfărîmate. în multe cazuri se pisau şi se puneau în legături, ori erau amestecate cu uleiuri şi grăsimi animale, preparîndu-se iruri şi unsori. Unele se puneau pe jăratec şi se făceau fumuri, ori se fierbeau şi se făceau abureli. Unele se coceau în spuză şi aşa se foloseau, ori se ardeau şi se foloseau sub formă de cărbuni, scrum. De la unele se folosea mustul (seva) sau laptele (latexul). Frecvente au fost, atît pentru afecţiunile externe, cît şi pentru cele interne, plămădelile. Plantele (sau numai părţi ale lor), întregi sau pisate, tăiate mărunt, se puneau în apă, ţuică, oţet, vin, ulei, spirt, se lăsau cîteva zile şi apoi se foloseau. Multe se fierbeau, zeama sau fiertura obţinută se întrebuinţa pentru spălaturi sau scăldători, iar cu plantele călduţe se făceau oblojeli. Amestecuri variate de plante, răşini, grăsimi, faini se foloseau în legături. Scăldătorile erau simple sau cu abureli. Pentru afecţiunile interne se foloseau plămădelile plantelor crude sau uscate, în apă, ţuică, vin, miere etc. precum şi fierturile sau zeama lor. Pentru fierturile care numai dădeau în clocot, s-a adoptat termenul de ceai, iar pe cele care se fierbeau mai mult, majoritatea cercetătorilor le-au consemnat ca decocturi. Leacurile mai tari se fierbeau înăbuşit, acoperindu-se oala cu o felie de pîine sau aluat, în care se introducea o ţeavă de trestie sau de soc („răsuflătoare“). Pentru pre- 23 STUDIU INTRODUCTIV pararea leacurilor, în boli mai grave, se foloseau adeseori oale de lut noi şi apă „neîncepută“, luată în revărsatul zorilor, înainte de-a tulbura, oamenii şi animalele, izvoarele şi apele curgătoare. Leacurile se făceau după anumite rînduieli tradiţionale în care prepararea adeseori era întregită cu practici „magice“, care, chipurile, sporeau încrederea bolnavului în eficacitatea lor. Se foloseau mai ales contra bolilor atribuite supranaturalului, personificat în „iele“, „strigoi“, „ciumă“, „coleră“, „samcă“, „moroi“, „zburător“, „zmei“, „pricolici“, „necuratul“ etc. Din lumea vegetală erau şi protectorii contra forţelor nefaste ale acestora, de obicei plante bogate în principii active: leuşteanul, usturoiul, teiul, odoleanul, şoldina, mătrăguna, iarba de şoldină etc., ori cu caractere aparte ca: rugul, urzica, iarba neagră, holera, măcieşul etc. e) Practicile magice cu buruieni. în practicile magice, la toate popoarele, plantelor le-a revenit un rol important. încă în timpuri preistorice, unora li s-au atribuit atît puteri protectoare contra relelor multe care se abateau asupra oamenilor şi bunurilor gospodăreşti sau colective, ca molime, secetă, grindină etc., cît şi pentru remedierea lor. Astfel lumea vegetală a dominat nu numai cultura materială populară, ci şi cultura spirituală. Credinţele şi practicile în legătură cu plantele cultivate şi spontane constituie capitole de un deosebit interes în istoria religiilor (63, II, p. 229—309). în ultimele decenii s-a schimbat nu numai înfăţişarea satelor, care s-au înnoit de la un capăt la altul, portul oamenilor, care s-a adaptat noilor condiţii de muncă, iar cel sărbătoresc tradiţional s-a îmbogăţit în elemente decorative, s-a schimbat şi viaţa socială şi cui« turală a satelor, care s-au descătuşat de tradiţiile retrograde. A acăţ y. salcîm afín (Vaccinium myrtillus L.), arbust din fam. Ericaceae; creşte în etajul montan şi subalpin, prin poieni şi goluri de munte, alcătuind adesea tufişuri întinse. Este preţuit pentru fructele sale dulci-acri-şoare, la culesul cărora, în iulie-august, se folosesc în multe părţi piepteni speciali. Frunzele conţin arbutină, tanin etc.; acestea, ca şi anto-cianinele, pectina, zahărul etc. din fructe (Fructus Myrtilli), au proprietăţi astringente; în fructe există şi antibiotice (68, VII, p. 128 —130 ; 176, p. 429; 173, p. 210). Din afine se prepară băuturi răcoritoare şi alcoolice (sirop şi afinată) şi produse alimentare (gem, marmeladă). (V) Sucul din fructe se foloseşte la colorarea vinurilor, iar în trecut se folosea pentru vopsitul firelor şi ţesăturilor. (M) în zonele muntoase, fructele uscate sau plămădite în rachiu se întrebuinţau în mod curent contra diareii. Din ramurile cu frunze, lăsate să se usuce, uneori în amestec cu alte plante, se preparau ceaiuri nu numai pentru diaree, dureri de stomac, crampe, ci şi în boli de piept şi de inimă (87, p. 21; 190, p. 11). în unele părţi, contra pîntecâriei, se făceau turte din afine şi făină dinsîmburi de măsline, care se dădeau bolnavului să le mănînce (78, II, 1, p. 43—44). Frunzele (verzi sau uscate), fierte în amestec cu frunze de mesteacăn, laur (Datura stra-monium) şi traista ciobanului (Capsella bursa-pastoris) se foloseau contra diabetului (18, p. 24—25). afin de mlaştină (Vaccinium uliginosum Iu.), arbust din fam. Ericaceae; creşte prin locuri umede şi mlăştinoase din regiunea alpină. Fructele conţin zaharoză, glucoza, dar sînt mai puţin apreciate şi consumate (68, VII, p. 131 — 132). (M) Frunzele se foloseau contra diareii (87, p. 20). aglică, teişor (Filipéndula hexapetala Gilib.^, plantă erbacee din fam. Rosaceae; creşte prin fîneţe uscate şi poieni. Rădăcinile tuberculiform-fngroşate, cu miros plăcut, conţin amidon şi tanin (161, p. 2). (M) ’în Podişul Tîrnavelor, din rădăcinile uscate, pisate, cernute şi amestecate cu untură se făcea o alifie pentru eczeme (36, p. 224). Florile se întrebuinţau la prepararea apei de obraz şi pentru creşterea părului (87, p. 21). în Munţii Apuseni, din tulpinile uscate se făcea un ceai contra diareii. Rădăcinile se plămădeau în vinars, din care se lua cîte un păhărel, dimineaţa (35, p. 108). în satele din jurul Gareilor, fiertura plantei se lua contra constipaţiei şi a durerilor de stomac (8, p. 132). Ceaiul din flori se bea contra vătămăturii. în Moldova, decoctul rădăcinilor se lua contra tusei, nădufului şi a vărsărilor de sînge (87, p. 21). Rădăcinile plămădite în rachiu se dădeau femeilor, care aveau dureri după naştere şi bărbaţilor, care aveau dureri şi umflături testiculare (12, p. 134). AGLICEI aglicei (Primula acaulis (L.) GrafbJ, plantă ierboasă din fam. Pri-muîaceae; sporadică în zonele înalte, pe alocuri cultivată. (M) Se folosea, ca şi ciuboţica cucului, în afecţiunile căilor respiratorii (68, VII, p. 91). agriş, coacăz (Bibes grosularia h.), arbust spinos, din fam. Saxifra-gaceae\ creşte pe stîncăriile din pădurile montane: a fost ameliorat şi e cultivat prin grădini. Fructele, bace ovoide, mai păroase la arbustul spontan, au gust acru cînd sînt verzi şi dulceag cînd se cocr devenind apoi gălbui sau roşietice. Se folosesc în alimentaţie, prepa-rîndu-se cu ele supe şi sosuri, ai 1 v. usturoi ai2, usturoi sălbatic1 (Allium rotundum L.), plantă ierboasă, cu miros pronunţat de usturoi, din fam. Liliaceae; creşte pe coline aride, argi-loase, nisipoase, prin pajişti, livezi. Bulbul ovoidal, cu bulbili numeroşir substituia usturoiul în unele sate mai înapoiate. (M) Se folosea în medicina populară ca şi usturoiul cultivat. ai de munte (Allium victorialis LJ, plantă ierboasă din fam. Liliaceae; creşte prin locuri înierbate, stîncoase, din regiunea montană pînă în cea alpină. (M) Fibrele bulbului se aplicau pe răni pentru a opri hemoragia. Se mai folosea ca diuretic, antiscorbutic si afrodisiac (68, XI, p. 197-198). ai de pădure v. leurdă alac, denumire generală pentru două cereale (fam. Gramineae), foarte vechi în culturi: Triticum spelta L. (numit şi alac roşu, grîu moale5 tenchi) şi Triticum monococcum L. (numit şi alică, hiliac, tenchi). Ambele au fost mult cultivate în trecut, mai ales în zonele înalte, fiind puţin pretenţioase la condiţiile climatice şi productive în terenurile sărace de pe înălţimi. în timpuri apropiate au cedat locul altor culturi (25, p. 172). (M) în medicina populară, alacul este semnalat ca fiind folosit pentru fapt (78, p. 145). albăstrele, vineţele, corobatică2 (Centaurea cyanus LJ, plantă ierboasă din fam. Compositae, frecventă prin semănăturile de cereale* prin locuri aride. Conţine cantităţi mici de alcaloizi, hidrocarburi şi substanţe terpenoide (148, p. 130; 173, p. 193—195). (M) La tăieturi se puneau florile crude, fiind un leac la îndemînă* în timpul secerişului. Cu decoctul din flori se făceau spălături pentru dureri de ochi. Se credea, în unele zone, că fiertura de albăstrele vindecă totdeauna ochii albaştri. Se plămădea în vin sau bere pentru cei care nu puteau urina, iar pisată se lua ca purgativ. Ceaiul se folosea pentru răceli şi boli de piept (186, p. 85—86). La Măguri, se făceau cu ea abureli contra frigurilor (147, p. 517). La Dăneşti (Vaslui), zeama de rădăcină se folosea pentru bolile de piele, iar ceaiul din flori, contra bolilor de rinichi (14, p. 103). albăstriţă, cicoare2 (Centaurea jacea L.), plantă ierboasă din fam. Compositae; creşte prin fineţe şi livezi. (M) Din tulpinile florifere’se făcea ceai contra durerilor de inimă (25, p. 43). « ALUN .alcana (Alkanna tinctoria (L.) TuaschJ, planta ierboasă, cenuşiu-păroasă, din fam. Boraginaceae, care creşte sporadic în sudul ţării, prin locuri nisipoase, grinduri, originară din nordul Africii. (V) Rădăcina pi votantă, lungă de 20—25 cm, de culoare roşie violetă închisă, conţine alcanină, folosită în industria cosmeticelor, în industria alimentară, textilă etc. (68, VII, p. 229; 176, p. 431). .alior1 (Euphorbia amygdaloides h.), plantă veninoasă din fam. Euphorbiaceae; creşte prin păduri şi tufişuri, pînă în etajul subalpin; conţine un suc lăptos, foarte acru, ca şi aíte specii de Euphorbia, cunoscute sub numele de laptele cînelui. (V) Plantele bine dezvoltate şi înflorite se foloseau, în multe sate, pentru vopsit în galben ouă, fibre sau ţesături. Prin judeţul Prahova :se obţinea din alior un galben ruginiu: se tăia de la faţa pămîntului, pe la sfîrşitul lunii iulie, se pisa şi apoi se punea în apă să se plămădească pînă a doua zi, cînd se storcea zeama, iar aliorul se întindea la soare să se usuce. Se introducea iarăşi în vas şi se fierbea puţin, iar după ce dădea în clocot, se scotea aliorul, zeama se „împietrea“ *€u cca 20 — 30 gr piatră acră, se puneau apoi fibrele sau firele, se fier-beau 3—4 ore şi, după ce se colorau, se scoteau şi se clăteau cu apă rece. Prin Tutova, se obţinea o culoare galbenă deschisă din aliorul tînăr, „împietrit“ cu moare de varză bună, nerăsuflată. Prin proporţionare şi amestecuri s-au obţinut diferite nuanţe, folosite mai ales la coloratul lînii, pentru scoarţe, păretare etc. (153, p. 46 —49). (M) Aliorul, dozat cu grijă de bătrînele meştere, a avut multe întrebuinţări în medicina populară, atît în cea umană, cît şi în cea veterinară. Unele îl culegeau în anumite zile, altele în orice zi, la nevoie (74, p. 8). Latexul plantei se folosea contra pecinginei, negilor şi bureţilor sau pistruilor (43, p. 116). Cu apa înecare se fierbeau cîteva plante se spălau pe faţă cei care aveau pistrui. în zona Branului se punea în urechi contra durerilor de măsele (36, p. 224). Tulpinile florifere se fierbeau şi cu decoctul se spălau rănile şi rîia. Planta fiartă se punea în legături contra durerilor de cap. Aliorul se bea cu apă caldă ca purgativ, iar în hapuri, cu făină de grîu, se lua pentru dureri de stomac. Se fierbea în lapte dulce, ori numai în apă şi se dădea contra frigurilor. Era folosit şi la „de dînsele“, însoţite de dureri de mîini şi de picioare, adeseori cu răni pe tot trupul bolnavilor; se fierbea aliorul cu apă şi €U zeama obţinută se spălau, iar cu vrejul se făceau oblojeli pe trup (78, p. 8). La animale, decoctul se folosea pentru spălatul rănilor şi contra paraziţilor (rîie, păduchi, căpuşi etc.) (36, p. 224), precum şi Ia muşcături de şarpe. Se spălau muşcăturile sau umflăturile cu decoctul lui (78, p. 8). alior2 v. laptele cînelui2 alun, tufă (Corylus avellana LJ, arbust din fam. Betulaceae; creşte prin tufişuri, păduri. A avut multiple întrebuinţări casnice, medicinale şi magice. Lemnul frumos, uşor şi elastic, este folosit pentru cozi de unelte. Cu ramurile despicate se cercuiau vasele de lemn şi pereţii caselor de lemn, iar din nuiele desfăcute în fîşii se confecţionează coşuri. Ca lemn de foc, arde repede, cu mare putere calorică şi dă un mangal de bună calitate. Din alun se mai fac diferite obiecte casnice şi de uz personal, ca bîte, fluiere, furci de tors etc. Fructele, comestibile, conţin mult ulei, amidon, zahăr; sînt folosite în industria dul- AMĂRALĂ 28* durilor, în patiserie. Scoarţa şi frunzele (Cortex et Folia Coryli) conţin» tanin, ulei eteric, quercitină (176, p. 14). (M) Cu un beţigaş de alun verde înfierbîntat în spuză se ardeau pâduceii de pe talpă. La bube dulci, eczeme şi pecingine se folosea seva ce iese din capetele verzi, cînd sînt puse pe foc, sau se spălau cu decoc-tul din coajă şi frunze. în judeţul Brăila, alunele se pisau, se puneau în rachiu de drojdie cald, amestecat cu untdelemn, şi se dădea contra vâtămâturii (87, p. 21). în Vîlcea, ceaiul din floare’de alun (amenţi)' se folosea în boli de piept (86, p. 95). în Moldova (Ţepu-Tecuci) se făceau copiilor slăbănogi băi de alun, să se întărească. Cu alune arse şi muc de lumînare de seu se ungeau copiii pe sprîncene, ca să le crească mari şi negre (87, p. 21). (O) Dintr-o prăjină de alun era făcut, de obicei, steagul căluşarilor (155, p. 63). Yorniceii sau vătăjeii, care chemau rudele şi sătenii la nuntă, aveau în multe părţi beţe de alun, cu panglici, basmale etc. (135, p. 217). în unele zone, ţiganii numai cu astfel de beţe umblau. Cînd se mărita o fată de ţigan, ginerele dădea soacrei, socrului şi cumnaţilor cîte un băţ de alun, cît mai frumos ornamentat (76, p. 5). Cu băţ de alun lung de un stînjen se spunea că trebuie rupt pe furiş vîrfuî ierbii-fiarelor (94, p. 526). Din ramuri de alun se făceau, în Oltenia, beţişoarele cu care se porneau copiii la urat (81, IX, p. 45). în Banat* femeile făceau focuri pentru morţi — „focurele“ sau „luminuşe“ — în curte sau la cimitir, cu surcele de alun (137, p. 384—385). amărală (Polygala vulgaris h.), plantă mică, ierboasă, din fam. Poly~ galaceae; creşte prin fîneţe umede şi prin locuri nisipoase. Planta (Herba Polygalae), ca şi alte specii înrudite, conţine saponozide şi substanţe amare, după cum arată şi numele (176, p. 422; 173, p. 209). (M) Se folosea la vărsat, în boli de piept şi la băi contra reumatismului (36, p. 226). La Negreşti (Oaş), se fierbea în lapte dulce, cu care se spălau copiii pe faţă, ca să nu le rămînă pete după vărsat (37, p. 76). Din tulpinile florifere se făcea ceai contra tusei si durerilor de piept (87, p. 65). amăreală (Polygala amara LJ, plantă ierboasă din fam. Polygala-ceae, care creşte prin fîneţe şi păşuni în regiunea muntoasă. Are gust amar, continînd poligalină, saponină si materii tanante (68, VI, p. 410-412)/ (M) Lăstarii floriferi (Herba Polygalae amarae) se utilizau sub formă de infuzie sau sirop pentru combaterea tusei, catarului, astmei, gripei, bronşitei etc. (68, VI, p. 412). anason (Pimpinella anisum LJ, plantă aromatică din fam. Umbelli-ferae, cultivată prin grădini şi chiar pe cîmp, pentru cerinţe industriale. Fructele, achene cu miros aromatic specific şi gust dulceag (Fructus Anisi vulgaris), conţin un ulei volatil, al cărui component principal este anetolul (65, p. 298; 176, p. 426; 173, p. 86—89). Se întrebuinţează la prepararea unor băuturi alcoolice şi ca aromatizant în industria farmaceutică şi alimentară. (M) Ceaiul din frunze sau decoctul seminţelor se lua contra răcelii şi răguşelii. Cu seminţele se făceau abureli contra durerilor de cap, iar cu frunzele crude, zdrobite în unt, cataplasme contra durerilor de urechi (186, p. 143). Ceaiul şi decoctul se mai luau în bolile de stomac 29 ANTONICĂ şi de intestine (204, p. 3—4). în medicina veterinară, anasonul se folosea, fiert în vin, la legături contra muşcăturilor de şarpe (84, p. 16). Seminţele se puneau în tărîţe sau porumb furajer, pentru ca vacile să dea mai mult lapte. anason stelat v. badian angelică (Angelica arhangelica LJ, plantă aromatică, viguroasă, din fam. Umbelliferae; creşte prin pădurile montane, pe lîngă rîuri, văi şi pîraie. Rizomul cu rădăcinile (Radix Angelicaej, cu miros aromat şi gust dulceag-amărui, conţin ulei volatil, angelicină, acid angelic şi valerianic, substanţe amare, tanin (148, p. 70; 173, p. 75 —77). Planta se cultivă, fiind întrebuinţată în farmacie ca tonic gastric şi carminativ, precum şi în industria băuturilor alcoolice, la prepararea lichiorurilor şi aperitivelor. (M) Se lua pentru „întărirea inimii“, ca expectorant şi pentru calmarea durerilor de stomac. Cu decoctul amestecat cu oţet se făceau frecţii şi băi contra durerilor de spate şi reumatismale (179, p. 12). Rizomul sau fructele plămădite în rachiu’de drojdie se luau contra vătămăturii şi ca tonic gastric. Cataplasma din frunze „zolite“, amestecate cu frunze de rută şi miere, se punea pe muşcături de şarpe şi de cîine, după ce se storcea sîngele din răni (186, p. 146). (C) Se spune, din informaţii rurale, că renumitul haiduc Pintea Viteazul purta o traistă din piele, în care avea merinde şi o sticlă de palincă, făcută plăcută la gust cu rădăcini de angelică şi mai multe tulpini, cu frunze şi flori, de fierea pămîntului. Pintea zicea că această băutură nu numaică dă omului putere, dar îl apără de multe feluri de boli periculoase. Prin satele din nordul Transilvaniei, pe care le-a cutreierat, se spune că era şi un bun cunoscător al plantelor de leac, păstrate în practicile medicinale locale (167, p. 32; 167, II, p. 167). anghinare (Cynara scolymus LJ, plantă perenă, viguroasă, din fam. Compositae, originară din regiunea mediteraneană; a fost adoptată în timpuri apropiate în culturi, în scopuri alimentare şi medicinale. Solzii cărnoşi şi receptacolul floral sînt o legumă valoroasă. Frunzele (Folium Cynarae) conţin cinarină şi alţi derivaţi ai acizilor cafeic şi chinic, precum şi flavonozide (65, p. 286 — 287; 173, p. 138 —141). în industria farmaceutică se prepară din plantă un extract apos depro-teinizat, cu acţiune colagoga şi coleretică, indicat în insuficienţe hepatice şi boli alergice pe fond hepatic (176, p. 448). Planta se cultivă prin grădinile ţărăneşti din unele zone, ca plantă ornamentală. (M) Se foloseşte în afecţiunile hepatice, bolile intestinului gros şi colite. O difuzează, în primul rînd, vînzătorii de plante medicinale de la Poienile de Sus, jud. Bihor (18, p. 14). în Satul Nou de Jos, jud. Maramureş, ceaiul din frunze se lua în boli de ficat si splină (167, P* 32). antonică (Chaerophyllum aromaticum L.J, plantă viguroasă, din fam. Umbelliferae; creşte prin tufişuri, pe lîngă pîraie şi poienile umede din pădurile montane. (M) în Mărginimea Sibiului (Rîul Sadului), frunza curată se punea pe răni, mai ales pe cele obrintite (36, p. 222). Plămădită în rachiu, se lua contra durerilor de cap. în alte părţi, rădăcina se ţinea în gură contra durerilor de dinţi (78, p. 144). Se mai folosea în scăldători. APĂRĂTOARE 30 apărătoare (Echinops ruthenicus (Fisch.) M.BJ, plantă ierboasă din fam. Compositae; creşte pe cîmpuri şi coline aride. (C) în Dobrogea, se credea că apără casa în care este ţinută, după cum arată şi numele (11, p. 43). arăriel v. limba cînelui arbagic, bajme2 (Allium schoenoprasum LJ, plantă ierboasa din fam.. Liliaceae; cultivată prin grădini pentru trebuinţe culinare. Se întrebuinţa în trecut în alimentaţie, aproape peste tot, fiind puţin pretenţioasă în cultură. Frunzele tinere, pe care le produce aproape-tot timpul anului, se consumau ca ceapă verde (68, XI, p. 242—243). (M) înlocuia ceapa nu numai în alimentaţie, ci şi în medicina populară. ardei, pipareă (Capsicum annuum h.)9 plantă condimentară, dini fam. Solanaceae, originară din America centrală, cultivată pentru cerinţele culinare. Se cultivă soiuri dulci de ardei, care se consumă proaspete, sub formă de salate sau diferite preparate, şi soiuri iuţi, care se consumă proaspete sau uscate şi servesc la condimentarea alimentelor. Fructele se usucă şi se macină, obţinîndu-se boiaua dulce sau iute, condiment obişnuit şi colorant al mîncărurilor, slăninii şi altor preparate de carne. Fructele de ardei au un conţinut bogat în vitamina A şi mai ales în vitamina G, precum şi în alcaloidul capsicina, cu proprietăţi stimulente şi lubrefiante (68, VII, p. 397 — 399). (M) în Banat, bătrînele spuneau că scapă de friguri bolnavul care bea dintr-o dată un pahar de vin roşu, în care s-a pus o lingură de pi~ parcă ori hrean (88, XXVIII, p. 27). Ardeiul pisat, cu sămînţă de ciu-măfaie, pus în spirt şi ţinut 9 zile la căldură, se strecura încetişor şi apoi se făceau cu el frecţii contra junghiurilor, durerilor de mîini şi picioare (78, p. 22). în medicina veterinară, se întrebuinţa contra gălbezii la oi. Se fierbea chipăruşul roşu cu smicele de răchită, „în moare“ de pepeni şi se dădeau cîte 2 — 3 linguri pe zi (89, p. 101). S-a mai folosit ca insecticid, contra ploşniţelor. După ce se astupau bine toate uşile şi ferestrele, se aşeza în mijlocul casei un ceaun cu mangal* pe care se puneau cît mai mulţi ardei roşii, uscaţi, să ardă şi afume. (O) în sudul Olteniei, ardeiul se folosea în obiceiurile de la nuntă. Dacă mireasa era virgină, soacra mare îi punea la gît un şir de ardei roşii. în alte sate, părinţilor, cînd mergeau „pe cuscrii“, li se puneau cărbuni pe o farfurie şi li se dădea să bea ţuică cu ardei (86, p. 35). argiriţică de pădure, splina (Chrysosplenium alternifolium LJ, plantă mică, ierboasă, din fam. Saxifragaceae; creşte prin locuri umede şî umbroase, pe lîngă izvoarele şi pîraiele din păduri. Conţine tanin şî azotaţi, puţin cercetaţi. (M) în Vrancea, la Nereju, decoctul plantei „ursite“ se dădea pentru argint (43, p. 116). în jud. Neamţ se folosea ca leac contra diferitelor erupţii cutanate, mai ales la copii, cunoscute sub numele de spurc„ Se credea că sînt eficace numai plantele rupte cînd au fost văzute prima dată în anul respectiv. După unii ar avea şi puternice proprietăţi vomitive, drept care se bea cu vin sau în borş de putină. Ca vomitiv, se dădea foarte rar şi cu multă băgare de seamă, deoarece după luarea ei bolnavul vomita ore întregi, încît putea să şi moară (11, p. 45—46). m ARIN NEGRU arieu v. laptele cine lui2 arin alb (Alnus incana LJ, arbore din fam. Betulaceae, mai frecvent în zonele înalte, prin locuri umede, pe lîngă văi; are lemn uşor, moale, puţin durabil, cu aceleaşi întrebuinţări ca şi ale arinului comun. Conţine, mai ales în scoarţă, tanin şi coloranţi. înlocuieşte, în diferite întrebuinţări, arinul negru. Se folosea la prelucrarea pieilor pentru opinci; se lua cca 1 kg de scoarţă, se punea într-o copaie, se presăra peste ea un pumn de cenuşă şi apoi se turnau cca 2 litri de apă fiartă. Preparatul, numit în unele zone „cruşală“, în altele „tăbăceală“ sau „argăseală“, se lăsa să se răcească şi apoi se introduceau pieile, după ce se rădeau de păr. Se lăsau o zi şi o noapte, pînă căpătau o culoare roşie deschisă. După ce se zvîntau, se confecţionau opincile (144, p.179-180). (V) Coaja arinului alb, ca şi a celui negru, s-a folosit pentru vopsit în negru, lînă şi pănură, fire pentru alte diferite ţesături ca: fote, că-trinţe, scoarţe etc. (M) Frunzele se puneau la răni şi tăieturi, în băi contra opărelilor şi transpiraţiei picioarelor (93, p. 22). Din coajă se făcea un ceai contra cruşelii la vite (84, p. 208). Decoctul scoarţei şi al frunzelor se folosea contra febrei aftoase. arin negru (Alnus glutinosa (L.) GărtnJ, arbore comun prin zăvoaie, din fam. Betulaceae, cu lemn uşor, moale, puţin durabil, dar preţuit pentru furnire şi la construcţii sub apă. Conţine, mai ales în scoarţă, coloranţi şi tanin. Lemnul său era preferat la amenajarea iazurilor, stăvilarelor şi scaunelor pentru roţile de apă, la confecţionarea colacilor sau căsuliilor fîntînilor etc. Meşterii ţărani şi ţiganii făceau din el troace pentru porci, covăţi etc. în unele sate, se spunea că nu e bine să scalzi copiii în covăţele de arin, altfel, cînd vor fi mari „vor petrece mai mult printre străini“ (78, p. 144—145). (V) Scoarţa de arin negru se folosea peste tot pentru a colora în negru fibrele, firele de tort şi ţesăturile. Au fost consemnate numeroase procedee de preparare a coloranţilor, în amestec cu alte plante şi substanţe sau chimicale, ca: arin şi nuc; arin şi sovîrf; arin şi boz; arin şi arţar; arin şi prun; arin şi măr; arin, zîrnă şi sovîrf; arin, brustur, sovîrf, bob, nucă, scoruş şi soc etc. Acestora li se adăuga, ca întăritor sau fixativ, rugină de pe ape stătătoare, praf de tocilă, mai frecvent calai-can (oxid feros), piatră acră, leşie etc. (160, p. 124—150). Cu arin se vopsea lînă şi ţesături de lînă, pentru fote, cătrinţe, androace, oprege, sumane, tundre, păretare, lăicere, scoarţe etc. Cu arin, calaican şi piatră acră se vopsea şi părul alb de capră, din care se făceau „nojiţe“ sau „tîrsîne“ pentru legat opincile şi desagii etc. Prin amestec cu alte plante, prin proporţionare şi durată, se obţineau din arin şi alte culori. Se prepara roşu în diferite nuanţe din arin, sovîrf şi piatră acră; arin şi măr; arin,perj, cenuşă şi var; perj, arin, sovîrf; arin şi mesteacăn etc. (160, p. 103—104). Din scoarţa de arin negru se obţinea o culoare cărămizie sau cărămizie închisă, pentru lînă şi „buci“, iar din scoarţă de arin, sovîrf şi puţină piatră acră, un galben mohorît (160, p. 43—44). Din alte amestecuri rezultau, pe lîngă negru, nuanţe mai închise sau mai deschise de galben, roşu, cu largă întrebuinţare înainte de răs-pîndirea coloranţilor chimici. Scoarţa de arin se mai întrebuinţa la prelucrarea pieilor pentru opinci, ca şi cea de arin alb. Se mai folosea ARMURAR 82 pentru vopsitul lăzilor de zestre, numite în unele zone „tronuri“ (144, p. 180). (M) Frunzele crude se puneau pe tăieturi, cu cele pălite în foc se oblojeau rănile, iar pisate şi amestecate cu sare, se puneau pe păducei. în ţinutul Sucevei, cei bolnavi de guşă rodeau împrejur coaja de pe 3 arini, în ziua de vinerea seacă (87, p. 22). Scoarţa de arin negru, pisată ca faina, se punea pe bube rele (102, p. 326). în ţinutul Năsău-dului, frunzele crude se mai puneau între degetele de la picioare sau în jurul mijlocului, sub brîu, contra opărelilor (145, p. 458; 92, p. 17). în sudul Transilvaniei, cu decoctul frunzelor sau al scoarţei se făceau băi împotriva transpiraţiei picioarelor şi a reumatismului. în unele părţi, contra reumatismului, se puneau frunzele în pat, ca să doarmă bolnavul pe ele, schimbîndu-se mereu, timp de cîteva săptămîni. La Pojorîta, coaja se întrebuinţa contra durerilor de măsele şi la oblo-jitul umflăturilor (84, p. 205). Cu decoctul scoarţei, frunzelor şi fructelor se spălau plăgile de cel perit (158, p. 24—25; 85, p. 270). Contra erizipelului se făceau oblojeli cu frunze de arin (86, p. 89), sau spălaturi cu decoctul fructelor şi al frunzelor (79, p. 24). Ceaiul din muguri se lua, în unele sate din Munţii Apuseni, contra durerilor de stomac, iar decoctul amenţilor se folosea contra diareei (34, p. 271). în ţinutul Năsău-dului, frunza de arin se punea în pat, sub „verincă“, contra puricilor, în Moldova, se introduceau în bortele şoarecilor, ca să-i stîrpească (78, p. 145). în medicina veterinară, decoctul frunzelor şi al scoarţei se folosea la tăieturi şi răni, îndeosebi la picioare, precum şi contra febrei aftoase. în Bucovina, dacă boii sau oile boleau de picioare, tăindu-se printre copite din multă şedere în glod, se vindecau mai degrabă cu „cruşală“ din scoarţă de arin. Se fierbea într-un ceaun mare, iar zeama se turna într-o troacă, unde se lăsa să se răcorească puţin, apoi le puneau cu picioarele în ea. Le legau apoi la picioare cu scoarţă de arin fiartă (102, p. 325-326). armurar (Silybum marianum (L.) GârtnJ, plantă ierboasă din fam. Compositae, originară din regiunea mediteraneană, cultivată prin grădinile tărănesti, pe alocuri sălbăticită. Conţine substanţe amare, amine, tanin (148, p. 129). (M) Rădăcinile, frunzele şi fructele s-au folosit în medicina populară în boli de ficat şi de splină (68, IX, p. 747). în Yrancea, la Nereju, sămînţa „ursită“ se punea în rachiu de tescovină şi se lua pentru argint (43, p.* 116). A fost un leac obişnuit pentru armurare, de aceea se cultiva în grădinile ţărăneşti din multe zone. Se pisau frunzele în borş sau vin, dînd vitei pe gît cîte 2 linguri, în 3 zile (78, p. 143). Fiertura şi spălaturile cu ea se foloseau pentru vindecarea animalelor care sufereau de febră musculară, lipsa poftei de mîncare şi slăbire generală (85, p. 275). arnică (Amica montana h.), plantă ierboasă din fam. Compositae; creşte prin fîneţele şi păşunile umede din zonele înalte, muntoase. Florile ei (Flores Arnicae) şi rizomul (Rhizoma Arnicae) conţin ulei eteric, arnicină, materii tanante, acid galic, inulină, răşină (68, IX, p. 504; 148, p. 129). (M) Frunzele se puneau crude pe tăieturi şi răni, iar cu decoctul plantei se spălau rănile obrintite din cauza frigului, după cum credeau sătenii. Se mai folosea contra inflamaţiilor gurii şi gîtului (68, IX, p. 504). Rădăcinile plămădite în rachiu se foloseau contra vâtămâturii (190, 88 A SUD UL-CAL ULUI p. 13). Ceaiul din frunze şi flori se lua contra diareei şi dizenteriei, precum şi în bolile neuropsihice (87, p. 23), iar cu decoctul se făcea gargară în faringită (190, p. 13). Fiertura din planta întreagă era folosită la băi contra reumatismului (84, p. 208). Ceaiul făcut din părţile aeriene se lua contra răcelii, iar cel din floare, în bolile de ficat (85, p. 270). Frunza crudă sau decoctul plantei se foloseau şi la animale, la tăieturi şi lovituri (92, p. 17). aron v. rodul pămîntuîui arţar, paltin (Acer platanoides LJ, arbore din fam. Aceraceae, frecvent în pădurile noastre şi prin parcuri, alături de alte specii ornamentale. Este preţuit de săteni pentru lemnul său omogen, alb cu nuanţe gălbui şi cu aspect mătăsos, folosit pentru confecţionarea mobilierului, uneltelor şi obiectelor casnice. Seva dulce, abundentă primăvara, obţinută prin încrestarea tulpinilor, era foarte căutată de copii. Scoarţa conţine saponine (176, p. 422; 148, p. 65). (V) Frunzele, vîrfurile ramurilor tinere şi mai ales scoarţa se foloseau, în multe zone, pentru vopsit în negru, în amestecuri diferite, ca: arţar, funingine, muşuroi de c-îrtiţeşi piatră acră; arţar, arin, piatră acră şi calaican; arţar, nuc si sovîrf; arţar, gîrnită, mosdrean etc. (160, p. 137 — 154)* * (M) In unele părţi, „fluturii de arţar“ (fructele cu aripi divergente), fierţi în apă, se foloseau contra dizenteriei (79, p. 27). în alte părţi, contra diareei, dizenteriei şi hemoragiilor, se bea decoctul cojii ori aceasta plămădită în rachiu. Se mai întrebuinţa contra rănilor (87, p. 23). Pentru „dor la inimă“, se fierbeau flori de arţar şi se beau dimineaţa şi seara (51, III, p. 169). (L) Fiind mult întrebuinţat de meşterii ţărani, de paltin se leagă o variantă a legendei cucului, din ţinutul Domelor (97, II, p. 159—161; I, p. 8—13). Din trupurile feţilor frumoşi cu părul de aur au crescut paltini, cu un fluier de paltin li se cîntau nenorocirile (78, p. 100). în locul unui paltin a clădit Ştefan cel Mare una din mănăstirile sale (153, p. 710-711). asmăţui (Anthriscus cerefolium (L.) HoffmJ, plantă ierboasă din fam. Umbelliferae, cultivată pe alocuri pentru cerinţe culinare, frunzele fiind folosite ca salată sau condiment. Lăstarii floriferi, frunzele (Herba Cerefolii) şi fructele (Fructus Cerefolii) se comercializează ca drog. Lăstarii floriferi conţin glicozidul apiina, substante amare si ulei eteric (68, VI, p. 380; 67,’ p. 174-176). (M) Lăstarii şi fructele se folosesc contra bolilor de piele. Ceaiul din lăstarii floriferi se ia ca stimulent, diuretic etc. (68, VI, p. 380). Se mai lua pentru a porni rîndurile roşii (202, p. 33). asudul-calului, lungoare (Ononis hircina Jacq.), plantă ierboasă din fam. Leguminosae, cu miros de sudoare; creşte prin fîneţe şi păşuni umede, prin mărăcinişuri şi la marginea drumurilor. Conţine/mai ales în rădăcină, flavonozide şi saponozide (173, p. 174). (V) Florile fierte cu piatră acră colorează lîna în galben, iar fierte cu calaican, o colorează în verde (68, V, p. 107). (M) în multe zone, s-a folosit contra lingorii: se fierbea planta, din decoct se dădea puţin bolnavului să bea; cu restul se spăla sau se scălda, cînd se făcea mai mult. Uneori bătrînele muiau în el cămaşa bolnavului, AVRĂMEASCĂ 84 îl îmbrăcau apoi cu ea, îl aşezau în pat şl îl înveleau bine (35, p. 109). Mai puneau planta verde sub căpătîi. Plămădită în rachiu, cu rădăcină de pătlagină şi izmă, se lua în boli de stomac, dimineaţa pe nemîncate (89, p. 156). ’în Vrancea, la Nereju, rădăcina pisată şi plămădită în rachiu se lua contra vătămăturii, iar vinul în care se fierbeau tulpinile florifere se bea ca afrodisiac (43, p. 129). Se mai dădea animalelor care urinau cu sînge sau se încuiau 25, 120; 86, V, p. 107). avrămească* creştinească, milostivă (Gratiola officinalis LJ, plantă veninoasă din fam. Scrophulariaceae; creşte prin fineţe umede, locuri mlăştinoase, pe malul apelor. Lăstarii floriferi şi rădăcinile (Herba et Radix Gratiolae) conţin uleiuri grase, substanţe amare, tanante şi glico-zidul gratiotoxina (68, VII, p. 503). Are proprietăţi iritante şi este un vomitiv drastic, periculos (148, p. 113). (M) Decoctul plantei se folosea contra bubelor dulci şi bubelor date sau aruncate (35, p. 108). Se mai dădea la tuse, dureri de stomac şi friguri. Pusă în miere, în amestec cu hrean, busuioc şi iarbă puşcată, se lua contra ofticii (34, p. 188). In unele părţi decoctul era luat de femeile care nu aveau copii. Cu planta se afumau copiii care se speriau în somn, de râul copiilor, contra lipiturilor, a vînturilor rele şi a ceasului rău (15, p. 786). Frunzele se opăreau cu apă fiartă, care se lua dimineaţa în boli de stomac (8, p. 104). (P) In Muntenia, avrămeasca, creştineasca, leuşteanul, odoleanul, mătrăguna, iarba ciutei şi mama-pădurii erau folosite contra lipiturii. (C) în Banat, ramurile florifere era numite „avrămeasca“, iar cele sterile „creştinească“. Se spunea că peste ele plîng „zînele milostive“. B babiţă v. iască baera ungurului, iarbă de plămîni (Centaurea micranthos GmelJ, plantă ierboasă din fam. Composilae; creşte prin locuri aride, pe cîmpuri şi dealuri, pe marginea drumurilor. (M) Se folosea, pe valea Mureşului, la prepararea ceaiurilor contra durerilor de piept, nu numai în răceli, ci şi în tratamentul mai îndelungat al afecţiunilor cronice (36, p. 222). Frunzele uscate şi sfărîmate mărunt se suflau în ochii animalelor, cînd le curgeau si lăcrimau (37, p. 72). bame (Hibiscus esculentus h.)t plantă ierboasă din fam. Malvaceae, originară din sud-estul Asiei, cultivată pentru fructele sale, folosite cînd sînt tinere în alimentaţie. (M) Planta s-a întrebuintat contra vătămâturii si a ling oarei (87, p. 23). banat v. priboi1 baraboi (Chaerophyllum bulbosum LJ, plantă ierboasă din fam. Umbel-liferae; creşte prin păduri umede şi tufişuri, pe lîngă garduri. Are în pămînt rădăcini tuberculoase comestibile,’ mult căutate de copii primăvara. Au gust dulceag, aromat, apropiat de al castanelor comestibile. Se mai consumă prăjite în unt, ca salată sau în supe (68, VI, p. 364). barba-boierului (Ajuga laxmanii (L.) BenthJ, plantă ierboasă din fam. Labiatae; creşte prin fineţe, tufişuri şi marginea pădurilor. în unele zone, această specie este numită avrămească şi creştinească. Ramurile înflorite erau considerate parte bărbătească, iar cele sterile parte femeiască şi de aceasta se ţinea riguros seama în folosirea lor, cînd era vorba de un pacient bărbat sau femeie (12, p. 113). Cu fiertura plantei se făceau scăldători, pentru bărbaţi folosindu-se ramurile florifere, iar pentru femei, cele sterile. Acestea se mai foloseau şi pentru mărirea lactaţiei la mame, precum şi pentru vacile care nu stau la muls (4, p. 91). barba caprei (Tragopogon pratensis L. şi Tragopogon dubius Scop. ssp. major (Jacq.) VollmJ, plante ierboase din fam. Compositae; cresc prin fîneţe, livezi. (M) In Maramureş, ceaiul din flori se folosea contra umflăturilor, reumatismului, bolilor de rinichi şi urdinării (167, p. 32; 167, II, p. 155). (C) în Vrancea, la Nereju, tulpinile florifere se fierbeau cu cicoare şi floarea soarelui, iar cu decoctul se spălau fetele, să fie frumoase şi plăcute (43, p. 116). barba împăratului (Mirabilis jalapa LJ, plantă ierboasă ornamentală, din fam. Nyctaginaceae, originară din Mexic, cultivată pentru florile sale, de culori diferite. BARBA SASULUI 36 (M) Rădăcinile tuberculifere sînt un purgativ drastic (68, I, p. 612). barba sasului v. barba-ursului-de-bahne. barba ursului, brădişor 3 (Equisetum maximum Lam.J, plantă ierboasă din fam. Equisetaceae; frecventă prin locuri umede, mlăştinoase, pe marginea şanţurilor. Tulpinile sterile (Herba Equseti) conţin oxizi de siliciu, saponină, flavonozide, compuşi azotaţi, ca şi alte specii înrudite medicinale (173, p. 160; 176, p. 360). (M) Decoctul tulpinilor sterile, scoase cu rădăcină cu tot şi fierte înfundat într-o ulcică, se ţinea în gură contra durerilor de dinţi, iar cu plantele se făceau oblojeli la falcă (79, p. 106). în Ţara Bîrsei,’ fiertura preparată din tulpinile sterile se dădea contra bolilor de piept. Se mai întrebuinţa, împreună cu iarba băloasă (Centaurea austriaca), fierte în bere, cu miere şi cu puţină piatră acra, pentru „boală lumească“ (36, p. 223). în multe părţi se folosea contra durerilor de rinichi. în ţinutul Neamţului, babele dădeau decoctul de barba-ursului, cu flori şi frunze de nalbă, contra poluţiilor (11, p. 50). La animale, se fierbeau tulpinile sterile şi zeama, amestecată cu untdelemn, se dădea caldă contra constipaţiei. (C) Tulpinile fertile, sporifere, apar primăvara de timpuriu, iar cele verzi, sterile, mai tîrziu. Ursul, cînd iese primăvara din bîrlog, mănîncă tulpinile fertile ale plantei, albe-roşietice, cu spice sporofile; acestea au fost numite de popor şi „cucuruzul ursului“ (161, p. 214). barba-ursului-de-bahne, barba-sasului (Equisetum palustre L.j, plantă ierboasă din fam. Equisetaceae, cu tulpini fertile şi sterile în aceeaşi formă, care apar în acelaşi timp, simplu ramificate; creşte prin locuri nisipoase, zăvoaie şi livezi umede. (M) Fiertura din tulpinile uscate se folosea în bolile de piept, de multe ori în amestec cu alte plante (36, p. 223). Se mai lua în bolile de rinichi (14, p. 103). băcan (Haematoxylon campechianum Iu.), colorant mult întrebuinţat în trecut, obţinut din lemnul roşcat al unui arbore exotic din fam. Leguminosae. Conţine haematoxilina, foarte preţuită înainte de dezvoltarea industriei chimice de coloranţi. (V) Cu băcan se vopseau în roşu şi negru fibre, fire şi ţesături. Se punea în apă călduţă şi se lăsa pînă a doua zi, cînd se muiau firele, „împietrite“ în zer cu piatră acră. în ţinutul Prahovei, se fierbea în apă cu sovîrf, apoi se puneau firele „împietrite“ cu urină, în care fuseseră ţinute o zi şi o noapte (160, p. 108 — 109; 143, p. 156). Se întrebuinţa şi pentru coloratul ou ăl or. (M) în medicină s-a întrebuinţat contra diareelor cronice (161, p. 13). badian, anason stelat (Illicium verum Hook.j, fruct al unui arbust din fam. Magnoliaceae, care creşte în China şi Japonia. Toate părţile arbustului au un miros aromatic plăcut. Se întrebuinţează pentru aro-matizarea mîncărurilor, precum si pentru fabricarea lichiorurilor (161, P- 7). (M) Procurat din comerţ, se plămădea în rachiu şi se lua contra vată-măturii (23, p. 23). băieţei (Veronica spicata h.), plantă ierboasă din fam. Scrophulariaceae; creşte prin fîneţe, păşuni, tufişuri, marginea pădurilor. BOB (P) S-a folosit local în practici magice. Se dădea vacilor pentru a le reveni laptele, cînd se credea că „li s-a luat mana“ (12, p. 118). băluşcă (Ornithogalum umbellatum b.), plantă fragilă din fam. Liliaceae; creste prin fînete, livezi, păduri. (M) Se folosea local, contra florilor albe. Se fierbeau tulpinile florifere, cu trandafir, mălin alb si secarea (Secole cornutum), iar decoctul se bea (92, p. 24). bănuţei, părăluţe (Bellis perennis L.), plantă mică din fam. Compo-sitaei frecventă prin livezi, fineţe şi păşuni; varietăţile horticole sînt cultivate prin parcuri. Conţine saponine, substanţe tanante, mucilagi-noase, ulei eteric (67, p. 33). (M) Se folosea ca leac în bronşite. Planta se spăla, se pisa, se storcea, iar sucul obţinut se amesteca cu zahăr candel şi se lua de mai multe ori pe zi. Unii o fierbeau bine acoperită, decoctul îi amestecau cu miere ori zahăr şi preparau un sirop, din care luau 1 — 2 linguri pe zi contra bronşitei cronice (204, p. 9 — 10). (C) în ţinutul Năsăudului, la Romuli, erau socotite între florile „frumuşelelor“, care cresc prin grădinile lor, împreună cu vîzdoagele (Dian-thus), saschiul (Vinca minor) şi banatul (Geranium). Grădinile „frumuşelelor“ se credea că sînt în poieni, pe colţuri de stînci, şi se spunea că intrarea în ele putea fi fatală, deoarece furau puterile oamenilor, mai ales a celor care se culcau pe pajiştile lor înflorate (37, p. 72). bătătorniţă (Senecio erucifolius L.), plantă ierboasă din fam. Com-positae; creşte pe marginea pădurilor, prin tufişuri şi locuri umede. (M) La Sălciua, se folosea contra durerilor de stomac. Din tulpinile florifere se făcea un ceai care se lua dimineaţa şi seara, pe nemîncate. bătrîniş (Erigeron canadensis LJ, buruiană comună din fam. Compo-sitae, originară din America, adusă şi răspîndită în sec. XVII, prin locuri cultivate şi necultivate. Conţine ulei eteric şi colină (148, p. 129). (M) în Ţara Oltului, se spunea că atîtea frunze*are cîte junghiuri au oamenii. Se folosea contra junghiurilor şi dalacului. Se pisau tulpinile florifere şi se legau cu ele, ori se fierbeau şi cu decoctul se spălau, iar cu plantele se făceau legături (36, p. 223). în ţinutul Neamţului, cu decoctul se spălau pe faţă contra petelor, pistruilor (12, p. 115). berbenoc v. saschiu boate, yîsdoage1 (Tagetes erecta LJ, plantă ornamentală din fam. Corn-positae, originară din America, frecventă prin grădini şi parcuri. (M) Are aceleaşi întrebuinţări în medicina populară ca şi crăiţele, pe care le substituie. în ţinutul Neamţului, cu boate şi nejîtnica (Glecho-ma hederaceum) se afumau contra durerilor de urechi (11, p. 50). bob (Vicia faba h.), plantă ierboasă din fam. Leguminosae, originară din Asia, veche şi frecventă în culturi. A primit în cursul timpurilor şi alte întrebuinţări, pe lîngă cele alimentare, ca legumă bogată în amidon şi legumină. Are numeroase varietăţi, folosite atît în alimentaţie, cît şi ca furaj. Cultivarea bobului s-a restrîns odată cu răspîndirea fasolei. (V) Planta se folosea pentru vopsit în negru, de obicei în amestec cu alte specii (160, p. 148 — 149). (M) La uime se punea frunză de bob, ca să le spargă şi vindece (85, p. 275). Fiert în vin, se dădea pentru răul copiilor. Bobul roşu s-a folosit BOB DE ŢARINĂ 38 în legături la copiii care aveau bolfe la gît; se ardea în foc, se măcina, se amesteca cu lapte dulce şi se făcea o pasta, care se punea pe gîtul bolnavului, cît îl putea suferi de fierbinte (78, p. 148). Decoctul din frunze de bob, cu coarne uscate şi cornut sau spin de holeră, se bea contra diareei. Din păstăi se făcea ceai contra durerilor reumatice (14, p. 108). Boabele curăţite de coajă, pisate, prăjite în tigaie cu untdelemn sau puse în oţet tare de vin, se foloseau în legături contra umflăturilor (51, III, p. 168). Cu tulpinile uscate de bob şi rută se afumau caii care aveau spasm (34, p. 342). (L) După o legendă moldovenească, bobului i s-au atribuit proprietăţi fecundatoare (153, p. 558 — 559): „o faţade împărat, pe care tatăl ei a trimis-o să semene bob, i-a mai rămas un fir, l-a mîncat şi a rămas grea] împăratul a alungat-o de acasă, iar ea s-a dus în pădure, unde a născut un copil, care creştea văzînd cu ochii. . bob de ţarină (Lathyrus sylvester L.J, plantă ierboasă din fam. Legu-minosae; creşte prin tufişuri, poieni, pe marginea pădurilor. (M) Tulpinile florifere se puneau în băi contra reumatismului, a durerilor de picioare (26, p. 84). Se mai folosea, în Yrancea, la scrîntituri şi lovituri. Planta înflorită se pisa şi se făceau cu ea legături, ori se fierbea, cu decoctul se spălau iar cu resturile se legau (40, p. 104). bobornic (Veronica beccabunga L.j, plantă ierboasă din fam. Scrophu-lariaceae, frecventă prin bălţi, pe malul apelor şi locuri umede. Conţine ulei volatil, substanţe amare, aucubina (148, p. 113). (M) Pe răni şi tăieturi se aplicau frunzele verzi, iar dacă erau mai mari, se pisau şi se’făceau cu ele legături (36, p. 228; 11, p. 48; 43, p. 116). Planta întreagă se punea şi pe arsuri (85, p. 275). De multe ori fierbeau plantele, cu decoctul se spălau, iar cu resturile se legau, mai ales la umflături. Bobornicul încălzit la foc se punea aşa cald pe spate, contra durerilor (166, p. 257). Pisat şi amestecat cu oţet sau apă, se făceau (u el legături pentru dureri de cap, pentru lovitură de dambla (87, p. 24). Cu decoctul se spălau bolnavii de orbalţ (79, p. 24). în Maramureş, se făceau cu el scăldători copiilor slabi, pentru întărire. în Bucovina, pentru copiii bolnavi de babiţi, se punea cu tămîiţă, într-o oala, se acoperea bine, se punea la foc şi o lăsau să mocnească vreo cîteva ceasuri. După ce a mocnit de ajuns, turnau apa cu tămîiţă şi bobornic într-o covăţică sau alt vas şi scăldau copilul bolnav (129, p. 95). Ceaiul din tulpinile florifere se lua contra neputinţei de urinare, a hidropiziei şi pentru curăţirea sîngelui (25, p. 178). Din părţile aeriene ale plantei, în amestec cu rădăcină de hrean, frunză de pătlagină şi miere, se prepara un sirop folosit în afecţiuni pulmonare (187, p. 519). Se folosea şi la animale, la răni şi umflături. boglari1, buruiană de frigări2 (Ranunculus sceleratus LJ, plantă ierboasă, veninoasă, din fam. Ranunculaceae; creşte prin locuri umede, pe marginea lacurilor, bălţilor şi rîurilor. Conţine potoanemonină şi anemonină (148, p. 36). (M) Se întrebuinţa local, ca şi alte specii de Ranunculus, contra frigurilor. Planta se pisa şi se punea cu sare „pe mijlocul mîinii, în linie dreaptă cu pulsul“. Se ţinea pînă apărea o băşică; după credinţa babelor, aceasta scotea frigurile din corpul bolnavului (94, X, p. 562). 89 BOZ boglari2 v. gălbfnele1 boranţă v. limba mielului bostan (Cucurbita pepo h.), plantă cultivată din fam. Cucurbitaceae, în amestec cu porumbul de obicei, pentru fructele sale întrebuinţate în alimentaţia oamenilor şi mai ales a animalelor. Din seminţe se extrage un ulei comestibil, cu gust aparte, plăcut; conţine rezine, substanţe amare (168, p. 50). (M) în podişul Tîrnavelor, miezul fiert în lapte dulce se punea pe uime (36, p. 223). Cu tulpinile fierte în lapte sau prăjite în untură de porc se făceau legături la gilci. Cîrceii fierţi cu spini de holeră se beau contra holerei (diaree gravă), (87, p. 24). Seminţele uscate şi fierte se puneau pe furunculi, iar decoctul lor se lua în calculoză renală. Fiertura frunzelor se mai lua ca vermifug, antispasmodic şi diuretic în boli de rinichi (8, p. 131). Uleiul din seminţe, în care se punea cenuşă de coajă de măr dulce, se întrebuinţa contra bubeloi» dulci şi a altor bube. în Dobrogea laptele din seminţele de dovleac se folosea contra teniei (87, p. 24). (C, O) Ca să fructifice abundent, se însemna ziuajn care ningea prima dată şi în primăvară, tot în aceeaşi zi, se semăna. în Moldova, la Ţepu, în ajunul Crăciunului se dădea copiilor bostan, ca să fie graşi peste an (76, p. 21, 28). boz, bozie (Sambucus ebulus L.J, plantă comună, viguroasă, din fam. Caprifoliaceae, cu miros neplăcut, flori albe şi fructe negre; creşte prin locuri necultivate, pe îîngă garduri şi drumuri. Conţine ulei volatil, răşini, saponine şi substanţe amare (148, p. 118). Are aceleaşi proprietăţi farmaceutice ca şi socul, dar mai puternice (176, p. 442). (V) în trecut, boabele de boz au fost întrebuinţate, peste tot, pentru coloratul fibrelor, firelor sau ţesăturilor. în Vrancea, fructele coapte se pisau, se fierbeau, în decoct se punea piatră acră şi apoi se introduceau firele, fibrele sau ţesăturile, vopsindu-se în „muriu“. O culoare vînătă sau fumurie se obţinea din zeamă de boz şi în ţinutul Sucevei. în judeţul Brăila, ciorchinele sau pălăriile de boz se culegeau toamna, cînd boabele erau bine coapte. Se amestecau într-un ciubăr sau se sfărmau cu mîna, ca să nu rămînă bobite întregi, apoi se acopereau cu o pînză-tură şi se lăsau la soare să fermenteze. Cînd fermentau, cojile se ridicau în sus şi făceau o spumă albăstruie. Se strecurau şi zeama se fierbea, iar cînd dădea în clocot, se lua de la foc să se răcorească. Se punea în ea calaican pisat şi se amesteca. Cînd se dizolva, se punea iar la fiert, iar după ce dădea în clocot se lua de pe foc şi se punea în ea piatră acră pisată mărunt. în acest decoct se puneau firele şi se ţineau două zile, la căldură mică, apoi se storceau şi se uscau. în judeţul Prahova, fructele de boz, după ce se striveau, se puneau la fiert, timp de o|oră,. apoi se luau de pe foc şi se lăsau să se răcorească. Se strecurau, în zeamă se punea calaican, se adăugau 10—12 gr de piatră acră, iar după ce se dizolva se puneau materialele. în zona Muscelului, boabele se fierbeau cu coaja de arin negru, cam un ceas şi jumătate. Se scurgea zeama într-un vas şi se adăuga calaicanul. Se puneau firele şi se lăsau în ea pînă se răcea, cînd se punea din nou la foc să se încălzească şi operaţia se repeta de 5 ori într-o zi şi jumătate (160, p. 139—148). Boabele de boz şi şi de soc, cu cîrmîz (Phitolaca decandra), s-au folosit pentru imprimarea pînzeturilor, cu tipare de plumb făcute de zlătari (9, p. 240). BOZ 40 Dar ca şi alţi coloranţi naturali tradiţionali, bozul a cedat locul celor chimici. (M) în medicina populară, bozul a fost una din cele mai importante plante. Decoctul rădăcinii se ţinea în gură, contra durerilor de dinţi (8, p. 138). Pentru răceli, reumatism, se făceau băi locale sau generale, cu decoctul bozului fiert într-o căldare, turnat apoi în vasele obişnuite pentru scăldători (26, p. 84; 84, p. 214; 13, p. 96). în judeţul Ialomiţa, se scălda bolnavul răcit sau îi făceau abureli pînă începea să curgă năduşeala de pe el. în timp ce se făcea abureala se aşterneau pe un cearşaf foi de boz, se aşeza bolnavul pe ele, se acoperea cu o înveli-toare groasă. Bolnavul cădea într-un somn greu, năduşea de nu mai ştia de el şi apoi îşi revenea, se uşura. Cu decoctul se spălau umflăturile, mătricile, scrîntiturile, obrintelile, iar cu resturile lor, călduţe, se făceau legături, oblojeli. Rădăcina de boz se fierbea bine, cu tătă-neasă, peliniţă şi rădăcină de brusture, se puneau apoi pe ele făină de secară, piper negru, untdelemn şi tărîţe de grîu, iar cu amestecul obţinut se făceau cataplasme pentru dureri de mijloc, de şale (87, p. 24— 25). Rădăcina plămădită în rachiu se lua contra constipaţiei^ fiind un purgativ drastic, periculos (86, p. 84). Ceaiul din frunze se dădea, în Yrancea, copiilor contra crampelor, iar decoctul mai concentrat, contra limbricilor (43, p. 117). Decoctul din rădăcină sau fructe se întrebuinţa contra bolii de apă. Se fierbeau boabele sau rădăcinile pisate într-o oca de apă, pînă scădea pe un sfert şi se beau 3 păhărele pe zi; sau se fierbeau boabele coapte cu o jumătate de oca de zahăr pînă se obţinea o marmeladă, care se punea într-o oală curată. O altă oca de boabe se punea într-o oca de spirt sau rachiu bun şi se lăsa să stea cîteva zile la căldură. Bolnavul lua cîte o linguriţă de magiun şi cîte un păhărel din rachiul plămădit cu boabele (87, p. 24). Ceaiul din frunze de boz sau decoctul în apă ori vin, în amestec cu alte plante, se folosea contra blenoragiei. în Vlaşca, rădăcina de boz se plămădea în rachiu, cu gîndac de turbă, sînge-de-nouă-fraţi, rădăcină de pir, ochi de rac, apoi se dădea bolnavului pe nemîncate (79, p. 165). Cu boz se frecau cei care aveau beşicuţe pe piele, din urzicat sau de la omizi (158, p. 67). O legătură din boz se punea pe piept celor bolnavi de oftică (158, p. 52). Planta a fost folosită în medicina veterinară, la răni, umflături şi dureri de picioare, spălîndu-se animalele cu decoctul. Boz verde se punea în coteţul păsărilor, contra păduchilor (78, p. 147). în Ţara Haţegului, la Clopo-tiva, se punea sub stogurile de grîu şi printre snopi, ca să nu strice gîndacii spicele şi grăunţele. (O) Bozul este prezent şi în obiceiurile agrare, reminiscenţe ale unor vechi rituri de invocare a ploii, în timp de secetă sau în anumite zile care marchează etape importante în dezvoltarea vegetaţiei, prin „paparude“ şi „caloian“. Paparudele erau jucate, în majoritatea zonelor, de fetiţe sub 13 ani, îmbrăcate şi încununate cu boz, care cutreierau uliţele satelor şi intrau prin curţile gospodăriilor, invocînd ploaia (141, p. 304— 308; 152, p. 366—372). în judeţul Gorj, era datina ca paparuda să fie jucată de flăcăi, nu de fetiţe. Un vătaf al paparudelor stabilea pe cel care se îmbrăca duminica, peste cămaşă, cu tulpini de boz şi se pornea prin sat, pe la casele gospodarilor, însoţit de ceata flăcăilor, care îi chemau în cîntece să ude paparuda (141, p. 314). Tot flăcăii, îmbrăcaţi în frunze defmesteacăn, invocau ploaia, prin udare şi urzicare, în Munţii Apuseni. Caloianul era o păpuşă din lut, pe care fetiţele, în bocet ca la 41 BRAD mort, o trimiteau în cer: Să deschidă porţile,/ Să sloboadă ploile,I Să curgă gîrlelej Zilele şi nopţile,! Ca să crească grînele . . . Păpuşa o îngropau în unele sate din Cîmpia Română, între bozii, la o fîntînă (152, p. 372 — 373; 141, p. 300). în unele zone, bozul era folosit, ca şi alunul, pentru focurile morţilor. bozie y. boz bozotei, spinz (Helleborus odorus W. et K.^, plantă ierboasă din fam. Ranunculaceae; creşte prin păduri, tufişuri şi zăvoaie. Conţine, ca şi specia comună înrudită (Helleborus purpurascens), alcaloizi, saponine, glucozizi (176, p. 396). (M) Era întrebuintat în medicina populară ca si spînzul comun (68, II, p. 426-429). (O) în unele sate din Oltenia, în cap de primăvară, la Dragobete, fetele şi flăcăii se duceau pe cîmp sau în luncă şi culegeau bozotei, de dragoste (86, p. 57). brad (Abies alba MillJ, arbore viguros din fam. Abietaceae; creşte prin păduri în regiunea montană, formînd brădete sau, mai adeseori m amestec cu molidul, cu fagul sau cu amîndouă speciile. Scoarţa, bogată în tanin (4—8%), se foloseşte la tăbăcitul pieilor. Din frunze se extrage un ulei (Oleum Abietis) şi vitamina C (176, p. 370). Răşina din scoarţă se poate folosi la fabricarea terebentinei (68, I, p. 161). Lemnul său uşor, rezistent, a avut largi întrebuinţări, nu numai în construcţii, ci şi ca materie primă în variate meşteşuguri ţărăneşti: văsărit, şindrilărit, tîmplărit etc. Ca să fie mai trainic, să nu-1 roadă carii şi să nu putrezească curînd, bătrînii îl tăiau în ianuarie şi februarie, cînd era gerul mai mare, şi în mărţişor, cînd era lună nouă. După ce îl tăiau, pentru a degaja vasele de sevă, îl curăţau de scoarţă şi de ramuri, pînă către vîrf, unde le mai lăsau (106, p. 89). în multe zone înalte se recolta şi răşina, folosită la lipitul vaselor de lemn care curgeau, la confecţionarea bidinelelor şi a periilor, la unsul aţei de cînepă cu care se legau dinţii spetelor pentru războaiele de ţesut ţărăneşti. Locuitorii satelor specializate în văsărit din Munţii Apuseni duceau prin ţară teocuri de răşină, după cum spunea şi cunoscutul lor cîntec: A plecat moţul la ţarăj Cu cercuri şi cu ciubarăj Şi cu teocuri de răşină, / Să le dea pentru fărină . . . Răşina este veche atît în întrebuinţările casnice, cît şi în cele meşteşugăreşti. De aceea, după rînduielile Ţării Făgăraşului, după cum se spune într-un urbariu din 1560 — 1570, satele au fost obligate să dea în fiecare an cîte un teoc de răşină. Locuitorii comunei Răşinari aprovizionau cu mari cantităţi de răşină Sibiul. Ei spintecau coaja coniferelor iarna cu scoabe, iar primăvara şi vara recoltau răşina, pe care o fierbeau în vase mari de lut, o puneau în teocuri de scoarţă şi o duceau la Sibiu, unde o vindeau celor care preparau săpunul, firnisul, terebentina etc. în nordul Moldovei, la începutul secolului trecut se aduna răşină din care se fabricau 35 000 ocale terebentină, aproape 2,5 milioane ocale de păcură şi 400 000 ocale de clei pentru ciobotari (188, II, p. 253-254). (M) în multe părţi răşina s-a folosit, în mod curent, şi pentru lecuirea diferitelor boli. Se topea, se amesteca cu ceară, cu coada şoricelului pisată etc., iar alifia obţinută se punea pe o făşie de pînză şi se egau cu ea la bube rele, copturi, zgaibă etc. în alte părţi, se amesteca cu seu BRAD 42 de vita, ceară, pînză de păianjen şi făină de grîu. Se mai amesteca cu ceară de albine, unt proaspăt, scrum de copită de cal şi coajă de lemn cîinesc, plămădită în rachiu, apoi se fierbea pînă se obţinea o alifie, cu care se ungeau bubele (13, III, p. 1). Răşina plămădită în rachiu de drojdie se lua dimineaţa, cîte o lingură, pentru sperietură (15, p. 112). în medicina populară s-au mai întrebuinţat ramurile tinere de brad, la băi contra reumatismului. Din cele cu frunze crude se făcea un ceai ori un sirop pentru tuse, dureri de piept, luat şi ca fortifiant pulmonar. Ceaiul din conuri verzi se lua călduţ contra durerilor de stomac şi inimă (13, II, p. 2). Decoctul din muguri tineri se bea primăvara, contra scro-fulelor, iar cel de cioturi de brad, din scînduri arse şi pisate, contra junghiurilor (15, p. 112). în Munţii Apuseni, la Sălciua, legăturile cu decoctul scoarţei se puneau la gît contra durerilor şi umflăturilor, iar compresele cu frunze fierte, contra durerilor de ficat. Decoctul din „cucuruz“ de brad se ţinea călduţ în gură, ca să aline durerile de măsele (166, p. 256). în părţile muntoase ale Bucovinei, cînd ieşeau cu oile la munte, se făcea un foc viu, puneau apoi pe el cetină de brad şi molid, şi treceau oile prin fum, în credinţa că vor fi ferite de primejdii în timpul verii. Focuri de brad, rosmarin şi laur, prin fumul cărora se treceau oile, înainte de-a urca la munte, se făceau si în unele părţi ale Transilvaniei (141, p. 228). (C) Pe lîngă puteri protectoare, s-au atribuit bradului şi „daruri prevestitoare“. Se spunea că atunci cînd brazii fac cucuruzi mulţi şi iese din ei un praf galben (polen), numit „mană“, va fi îmbelsugare în toate (76, p. 21). (O) Brad verde se punea cînd se începea o casă nouă. Cînd se căra mai întîi lemnul sau piatra, oamenii puneau la cai sau la căruţe ramuri de brad; cînd se încheia casa, se punea sus, ca să fie trainică, sau ca să fie aşa vesel traiul şi frumos, ca bradul (153, p. 649). în zonele muntoase^ bradul nu lipsea în obiceiurile de nuntă. în Munţii Apuseni, în unele sate, steagul de nuntă se făcea dintr-un vîrf subţire de brad, pe care se puneau năfrămi de mătase împodobite cu panglici, iar printre coroanele cetinei, strămături de lînă colorată şi un clopoţel în vîrf. Mănunchiul steagului era înfăşurat cu brîne şi brăciri. în multe părţi ale Transilvaniei, fraţii de mire pregăteau mai multe tufe de brad, cu care împodobeau atît carul în care se ducea mireasa, cît şi jugurile boilor. Mireasa^ cînd pornea de la casa părintească, lega de eie cîte o batistă, brodată de ea, ca dar pentru cărăuşi (69, p. 151 — 152). în multe părţi, cu brad se împodobeau gospodăriile mirilor, sau se punea un steag, dintr-un brăduleţ înalt, curăţat de crengi şi coajă pînă înspre vîrf, împodobit cu panglici, strămături de lînă colorată etc. Ziua în care se împodobea se numea, în Ţara Românească, „ziua de brad“. în ziua dinaintea nunţii^ în unele sate, se juca „hora bradului“. în Prahova, la Brebu, bradul se împodobea şi mirele, după ce se gătea de nuntă, îl lua, împreună cu flăcăul care-1 însoţea prin sat pentru invitaţii, şi-l jucau. în cîntecuî1 lăutarilor ocolea de 3 ori masa, apoi îl punea bine şi se ospătau. Duminica dimineaţa, mirele trimitea bradul frumos împodobit miresei, printr-un flăcău însoţit de lăutari. Mireasa ieşea afară, lua bradul de vîrf, intra cu el în casă, ocolea masa de 3 ori, apoi îl punea pe masă*, punea pe el un şervet şi o lipie, după acea îl scotea afară şi îl legau în vîrful unei prăjini solide, bine înfiptă în pămînt. După ce soseau nuntaşii cu mirele şi se ospătau, se duceau flăcăii după brad. Cel care-1 lua 48 BRAD primea un dar de la nună. Mirele îl dădea unui flăcău căruia îi trăiau părinţii, să-l joace şi să-l ducă la casa lui (81, XI, f. 299—302). Şi în Ialomiţa, la Chioara, ginerică trebuia să procure un brad de nuntă, pe care-1 găteau fetele poftite şi apoi, însoţit de ele şi lăutari, îl ducea miresei cel mai în vîrstă dintre fraţii mirelui ori un flăcău, dacă nu avea fraţi. Acesta intra în casa miresei cu vîrful bradului înainte şi-i-1 dăruia, după ce-i dădea o basma. în desfăşurarea nunţii, la casa miresei, se trimiteau 3 băieţi la o gîrlă, însoţiţi de un cobzar, să aducă apă într-un vas, la toarta căruia legau cîteva fire de busuioc, apoi îl puneau lîngă bradul înfipt în pămînt. Fetele şi flăcăii făceau horă în jurul lui. Se învîrteau de 3 ori, apoi ieşea mireasa, care juca cu ei, turna de 3 ori apă din vas şi apoi iarăşi se învîrteau şi turna apă, de 3 ori, ca să înceapă într-un an mănos căsnicia, norocos (81, VII, f. 96). în Vîlcea, la Recea, se ducea mireasa după apă, însoţită de lăutari. Spre sfîrşitul ospăţului de la casa ei, unul dintre nuntaşi, numit „brădar“, juca bradul în horă, apoi se ducea la masă şi bătînd cu el în masă, zicea: Bună dimineaţa, cinstiţi nuntaşi, iată, bradul a înfrunzit şi dvs. n-aţi mai prînzitI Mergea iarăşi în horă şi revenea, mustrîndu-i ca n-au terminat. Se ducea şi a treia oară şi zicea Iată frunza bradului au picat şi dvs. n-aţi mai plecat. Atunci se sculau şi se pregăteau de plecare (81, XVI, f. 12 — 13). Şi în ţinutul Năsăudului se făcea dintr-un brăduleţ un pom de nuntă, numit „buhaş“, pe care se puneau darurile mirilor pentru naşi. în comuna Şanţ, se făcea mai demult „buhaş“ mare, foarte frumos împodobit, nu ca la mort, pe care flăcăii îl duceau în cîntec şi joc, de la mireasă la casa mirelui (28, p. 200). în zonele înalte, bradul a avut o semnificaţie deosebită în obiceiurile de înmormîntare. El încheie astfel ciclul „funcţiilor“ sale biologice: naşterea, nunta, moartea. în regiunile de munte ale Olteniei, în Banat şi în sud-vestul Ardealului, se punea brad la căpătîiul celor ce au murit tineri, nenuntiţi, fete şi flăcăi. Datina străveche cerea ca o ceată de 7 sau 9 flăcăi să aducă bradul. La sosire în sat, îl întîmpina un grup de femei, cîntînd un vechi cîntec ritual, „cîntecul bradului“. Dacă pădurea era departe, flăcăii se duceau călări, cîntînd din fluiere cîntece de jale, iar la întoarcere, cînd treceau prin vreun sat cu el, fetele le ieşeau în întîmpinare şi cîntau „cîntecul bradului“, pînă la hotarul satului (137, p. 101). Cîntecul, care circulă în forme neaşteptat de unitare, în întinsa lui arie de păstrare, se situează între cele mai vechi şi mai desăvîrşite creaţii ale folclorului nostru: Bradule, bradule / Cin9 ţi-a poruncit / De mi-ai coborît / De la loc pietros ¡La loc mlăştinos, / De la loc cu piatră / Aicea la apă? . . . (31, p. 5). Din bocet reiese clar, aşa cum spune, în „Coloana cerului“, Romu-lus Vulcănescu, „că este vorba de substituentul arborelui cosmic, care este arborele vieţii şi al morţii“. Bradul împodobit cu ciucuri de lînă, batiste etc., se punea la capul mortului şi acolo putrezea. Brad, numit „buhaş“ ca şi la nuntă, se pune la capul tinerilor nenuntiţi şi în ţinutul Năsăudului. La Maieru, îl împodobeau 8 fete numite „druşte“, ca la nuntă. Cînd îl împodobeau, cîntau „buhaşul“: Ş-aiesta buhaş de brad / înc-o crescut supărat / C-o ştiut c-a vini-n sat / La un fecior ne-nsurat. . . (28, p. 203). Obiceiul de-a pune brad împodobit la capul morţilor tineri pare a fi fost altădată mai frecvent dar a fost părăsit, în Munţii Apuseni, bradul se aducea din pădure, se împodobea şi se punea^ la capul tinerilor necăsătoriţi, fără prescripţii tradiţionale. în Moldova şi Bucovina, bradul se împodobea cu flori şi strămături roşii. BRlBIN 44 galbene, verzi, iar in vîrf se punea o basma neagră, ori o luminare şi un colac, pentru cel care-1 ducea, la feciori şi la fete mari (137, p. 98 — 99). Şi în cîntecul ritual al „zorilor“, a cărui arie de răspîndire cuprinde tot nordul Olteniei, Banatul şi sud-vestul Ardealului, bradul este rugat să se facă punte, cînd ajunge sufletul la vadul mărilor, la „bradul zînelor“: Brade, bradej Să-mi fii frate. / Intinde-ţi întinde, / Eu să mă pot prinde, / Vîrfurile tale / Să trec peste ele / Marea în cea parte, / Ce lumea desparte ... El pretextează că s-au cuibărit în el 3 rele, dar se apleacă, deoarece în cîntec se spune că mortul are fraţi şi veri, care îl vor tăia, iar meşterii îl vor ciopli şi vor face din el: Punte peste mare / S-aibă trecătoare / Suflete ostenite I Către rai pornite... (137, p. 106 — 107). Pe alocuri, bradul este blestemat în bocete, deoarece din el se fac, de obicei, sicriele: Ardă-te focul de brad / C-ai crescut mare şi-nalt I Ş-ai crescut într-un pârău / La maica de copîrşău / Ş-ai crescut într-o dîl-mută I Si la maica de căsuţă . . . (L) Se spune că a fost binecuvîntat, de aceea este veşnic verde (153, p. 648—649). Importanţei şi frumuseţii lui datorîndu-se prezenţa, cu străvechi semnificaţii, în obiceiuri, ca şi în variate creaţii folclorice, forăMn, racameţi (Bunias orientalis LJ, plantă ierboasă din fam, Cruciferae; creşte prin livezi, fineţe, semănături şi locuri ruderale. Tulpinile tinere sînt căutate şi consumate de copii, avînd gust plăcut, dulceag-amărui, după ce li se îndepărtează coaja amară. (M) Se credea că planta este bună pentru a vindeca bubele numite „colţi de lup“ (161, p. 23). Ibrădişor1, coarda-celor-din-vînt, pedicuţă (Lycopodium clamtum L.)y plantă ierboasă din fam. Lycopodiaceae, cu tulpină repentă şi frunze mici, lineare, care au sugerat numirile populare mai frecvente; creşte prin păduri şi păşuni umede, pietroase, din regiunea montană şi sub-alpină. Sporii (Semen Lycopodii), ca un praf fin, galben, sînt întrebuinţaţi la preparate dermatologice şi pentru conspergarea pilulelor (173,. p. 158). Se mai folosesc la presărarea formelor în care se toarnă fonta şi la fabricarea artificiilor, deoarece ard fără fum si nu lasă funingine (176, p. 358). (V) Plantele fierte se foloseau pentru vopsitul lînii în verde (68, I, p. 38). (M) Cu sporii plantei se pudrau copiii mici contra opărelilor (87, p. 31) Decoctul sporilor în vin se dădea în calculoză renală şi vezicală, iar decoctul plantei întregi, ca diuretic şi purgativ (190, p. 14). în boli de ficat şi vezica biliară, tulpina se fierbea în 2 1 de apă, cu rădăcină de ghinţură şi anghinare, pînă scădea la jumătate, după care se strecura şi se adăuga 1 kg de miere de albine. Ceaiul din tulpinile pisate mărunt se lua în boli de rinichi. Sporangele se fierbea în apă şi decoctul îl luau cei care voia să se lase de fumat (18, p. 18). în nordul Moldovei, se spălau pe cap cu decoctul plantei, pentru creşterea părului (85, p. 272). Se mai folosea contra reumatismului şi a durerilor de şale, spălînd bolnavul cu decoctul şi îneingîndu-1 cu vrejul tulpinilor. în Munţii Apuseni, această plantă era un leac obişnuit contra celor din vînt — boli de natură diferită, despre care se spunea că le capătă cei care dorm primăvara pe afară, în locuri umede şi răcoroase, atribuite vînturilor rele care treceau peste ei. Se spunea că unii scăpau mai uşor, umplîndu-i de bube, pe faţă şi pe corp. Se afumau cu tulpina plantei, numită şi 45 BREBENEI coarda-celor-din vînt, uneori în amestec cu alte plante, ca patul-celor-din-vînt (Centaurea triumfetti), iarba vîntului (Seseli rigidum) (35, p. 109). Se spunea că altora le lua puterile din mîini şi picioare, îi „poceau“. în acest caz, se fierbeau mai multe plante, din decoct se bea, iar cu restul se făceau spălaturi sau scăldaturi. în medicina veterinară, sporii fierţi se foloseau contra rîiei, la cai şi la alte animale. brădişor2 v. cetină de negi brădişor 3 v. barba ursului brăileancă (Salvia silvestris L.j, plantă ierboasă din fam. Labiatae\ creşte prin fineţe, livezi, pe marginea drumurilor şi prin locuri necul-tivâte. (M) Tulpinile florifere se pun în lăutori, contra durerilor de cap (11, p. 43). brebenei (Corydalis cava (L.) Schw. et Koertej, plantă ierboasă din fam. Papaveraceae; creşte şi înfloreşte primăvara de timpuriu, prin păduri. Are în pămînt un mic tubercul, care conţine alcaloizi (cory-dalyn,Acorycavin), (148, p. 52; 173, p. 205). (M) în Moldova, brebeneii se fierbeau în lapte dulce, cu care se spălau copiii bolnavi de rofii (125, p. 8). în regiunea Iaşilor, decoctul din tulpinile florifere, cu arginiţică de pădure se lua pentru argint (43, p. 117). în Ialomiţa, planta se folosea pentru talan la cai (125, p. 8). (O) Are flori frumoase, de aceea se decorau cu ele, în satele din Banat, olcuţele noi cu apă sau vin, care se dădeau de pomană pentru morţi, în unele zone din Transilvania, ulcelele decorate cu brebenei se dădeau cu diferite mîncăruri (140, p. 277). Cu flori de breabăn, calce, ciuboţică şi podbeal, se înfrumuseţau, în Moldova, la Sîngeorz, vasele întrebuinţate la mulsul laptelui şi păstrarea fruptului alb, precum şi cofele pentru apă. Se spălau la fîntînă sau pîrău, le lăsau 3 zile, apoi se duceau şi le goleau iar plantele le dădeau în sare la animale (141, p. 217). în unele sate din Bucovina era datina de a se împodobi mortul cu busuioc şi brebenei, cînd nu aveau alte flori în grădină (78, p. 146). (L) Brebenelul a fost fiul ghiocelului, după cum spune o legendă din Banat. El n-a fost singur la părinţi, ci a mai avut încă 3 fraţi (coco-şelul, fragul şi pigioiul), precum şi 4 surori (agriceaua, micşuneaua, najita şi viorica). Mama lor a murit şi tatăl lor s-a însurat a doua oară. „Vitrega era o femeie rea, îi batjocorea şi-i chinuia în tot felul. Văzînd brebenelul, precum şi ceilalţi fraţi şi surori, că nu mai e chip să trăiască cu ea, au părăsit casa părintească şi s-au dus care încotro, unde i-au dus ochii şi picioarele. S-au împrăştiat ca nişte pui de potîrnică, în toate părţile, prin lume şi de atunci nu mai ştiu nimica unul de altul, nici nu se mai pot întîlni. Ghiocelul, văzînd că copiii săi au luat lumea în cap, de răul soţiei sale, că nu se mai întorc acasă, s-a făcut alb ca păretele de supărare şi fără să mai întindă multă vorbă, că nu avea cu cine să-şi puie mintea, a plecat şi el în urma lor, să-i caute, să-i strîngă iarăşi pe toţi la un loc. în zadar i-a fost însă toată alergătura şi căutarea, căci nici pînă-n ziua de astăzi nu i-a mai putut afla şi aduna. încotro vor fi apucat şi pînă unde se vor fi dus cei trei fraţi şi cele patru surori ale brebenelului şi în ce loc anume se vor fi oprit, nu se ştie. Atîta se ştie că brebenelul, cînd a văzut că vitrega i-a alungat, s-a făcut mai întîi roşu ca para focului de mînie, apoi alb ca păretele şi apoi galben ca ceara, de supărare, şi aşa s-a dus şi s-a pierdut într-o BREI 1 46 pădure întinsă şi umbroasă. Şi de atunci floarea brebenelului e de trei feluri: albă, gaîbenă şi roşie“. Cu toate că pădurea în care a intrat brebenelul era foarte frumoasă şi cu toate că se aflau în ea fel de fel de flori, de-ti era mai mare dragul să te uiţi la ele, totuşi el, după cum spune o legendă din Muntenia, nu se putea nicidecum împăca cu soarta sa, de aceea s-a rugat să fie prefăcut într-un părăuaş. A fost prefăcut, dar a trecut cît a trecut şi s-a scornit un vînt, care a răsturnat copacii în calea lui. S-a rugat apoi să fie prefăcut în copac, dar l-a răsturnat un vînt puternic. Atunci s-a rugat să fie prefăcut în vînt, dar nu i s-a dat voie să bată în libertate. A început iar să se plîngă şi să se roage să fie prefăcut în căprioară, dar curînd s-a luat după el un vînător cu nişte dini. La urma urmei s-a rugat să fie prefăcut iarăşi în brebenel, cum a fost la început (125, p. 6—8). Şi la Clopotiva, în Ţara Haţegului, se spunea că brebeneii, brînduşile, cocoşeii şi podbealul au mamă maşteră şi ea le strigă cînd e primăvară: „Ieşiţi, lucele, curve rele, că toate florile au înflorit, numai voi n-aţi mai ieşiţi; Alte flori n-or ieşit, dar aşa le minte pe ele maştera“ (53, p. 45—46). brei *, buruiană cîinească (Mercurialis perennis LJ, plantă ierboasă cu flori verzui şi cu miros neplăcut, din fam. Euphorbiaceae; creşte prin pădurile umbroase si tăieturi. Conţine saponine si trimethylamină (148, p. 76). (M) La Răşinari, în Mărginimea Sibiului, rizomul lung al plantei, fiert în vin, se folosea contra răcelii. Se mai rădea pe râzătoare şi se lega cu el în partea răcită (166, p. 190). La Clopotiva, în Ţara Haţegului, rizomul pisat, muiat în apă caldă sau amestecat cu unsoare, se punea pe locul dureros, la cei bolnavi de reumatism (53, p. 146). (O) în Oltenia, cules anume, fetele îl foloseau pentru creşterea părului. Mamele fetelor, acelea care „ştiau ce-i breiul pamîntului“, plecau înspre scăpătat de soare în căutarea lui, luînd cu ele pîine şi sare. Pe drum nu vorbeau, îşi făceau doar semne, dacă era cazul. Cînd îl găseau, puneau pîinea şi sarea deasupra breiului şi îl smulgeau cu toată puterea din rădăcină, care dealtminteri e foarte lungă. Poporul zicea că în fiecare an creşte de un stînjen şi trăieşte foarte mult. Femeile duceau breiul acasă, îl puneau în apă, cu care se spălau apoi pe cap, ferindu-se să nu le vadă soarele părul în acea zi (86, p. 59). lirei2 v. trepădătoare briboi v. iarba vuitului2 brînca-porcului1 (Scrophularia scopoli HoppeJ, plantă ierboasă din fam. Scrophulariaceae; creşte pe lîngă garduri, prin păduri uscate. (M) Frunzele crude se puneau pe tăieturi şi bube. Decoctul plantei se folosea ca leac pentru brîncâ, la oameni si animale, în primul rînd la porci (36, p. 227; 37, p. 76). brînca-porcului2 v. bubemic brînca ursului, crucea pamîntului (Heracleum sphondylium L.j, plantă ierboasă, viguroasă din fam. Umbelliferae; creşte prin fineţe umede* păduri, tufişuri şi poieni. (M) în ţinutul iaşilor, contra durerilor de cap, se făceau cu planta oblojeli cît mai fierbinţi (26, p. 84). La Nereju, în Yrancea, cu tulpinile florifere se făceau bai pentru diferite boli, în primul rînd pentru 47 BRÎNDUŞĂ DE PRIMĂVARĂ reumatism (40, p. 103). în alte părţi ale Moldovei, se întrebuinţa contra durerilor de şale. Cu zeama se făceau oblojeli, iar restul se arunca pe un gard sau pe un copac (78, p. 151). Se mai folosea pentru speriat, la copiii mici. Se fierbea în zile de sec, iar zeama se turna pe capul bolnavului (87, p. 35). în ţinutul Bacăului, în amestec cu frunză de nuc şi de boz, se făceau scăldători copiilor mici, care nu puteau merge şi lehuzelor (13, III, p. 9). Amestecată cu tărîţe, se dădea vacilor ca să aibă lapte bun (78, p. 151). brîneă1, iarbă sărată (Salicornia herbacea LJ, plantă cărnoasă, lucitoare, verde închisă, gălbuie sau roşcată purpurie, din fam. Cheno-podiaceae; creşte prin săraturi, pe lîngă izvoare sărate, pe marginea bălţilor şi lacurilor sărate, pe ţărmul mării. (M) Planta se folosea contra brîncii (87, p._26). tor încă 2 v. bubernic brmeă 3 v. jebghiu de munte brîneuţă1 (Sisymbrium officinale (L.) Scop.), plantă ierboasă din fam. Cruciferae; creşte pe cîmpuri, pe lîngă drumuri. (M) Planta se folosea pentru brîncă, după cum arată şi numele. Ceaiul din tulpinile florifere, îndulcit cu miere, se lua pentru răguşeală (186, p. 77). Decoctul se dădea copiilor mici contra crampelor stomacale şi de răul copiilor (11, p. 45). brîneuţă 2 v. năsturei brînduşă, şofrănel (Crocus banaticus Gay.), plantă ierboasă din fam. Iridaceae; creşte prin tufişuri, poieni şi marginea pădurilor din munţi. (M) Plămădită în rachiu de drojdie, se bea contra frigurilor ori numai se învîrtea în jurul capului, ca şi alte specii înrudite (87, p. 26). brînduşă de primăvară, nusceie (Crocus heuffelianus Herb.j, plantă fragilă din fam. Iridaceae; creşte prin fineţe, păşuni şi rarişti de pădure. Vesteşte primăvara cu florile ei liliachii-violacee. (V) în Moldova, cu flori de brînduşă de primăvară şi de toamnă se vopseau sculuri de lîna şi ouă, în „brînduşiu“ (91, p. 246). Florile plantei s-au folosit pentru vopsitul lînii sau firelor şi în Ţara Bîrsei. Pe scoarţele mai vechi sînt vrîste cu motive brînduşii, pe fond negru, roşu sau maro. (CP) Apariţia timpurie a florilor, înainte de topirea zăpezii prin locurile umbrite, a fost atribuită, în Ţara Oltului, Ţara Haţegului etc., mamei lor vitrege, care le alungă din pămînt. Şi în Bucovina se spunea că „maştera pămîntului scoate brînduşele în luna lui mart, cînd e frig afară, zicînd: Du-te, du-te afară, ce şezi, c-amu-i cald, e soarer De aceea şi la maşterile cele rele li se spunea: Nu fi aşa rea ca maştera pămîntului, care a dat brînduşă afară în luna lui martu (153, p. 743). De rezistenţa ei la frig se leagă obiceiul, din unele zone, de-a mînca prima brînduşă găsită primăvara, ca preventiv contra frigurilor. în Banat, la Moşii de mărţişor, se dădeau de pomană aşa numiţii „brînduşi“ ori „brînduşei“, nişte colaci în formă de om, cu cap, niîini şi picioare (94, p. 1, 13). BRÎNDUŞĂ DE TOAMNĂ 48 brînduşă de toamnă, ceapa ciorii (Colchicum autumnale h.), plantă veninoasă, din fam. Liliaceae; creşte prin fîneţele şi păşunile umede. Fi orile ei roşii liliachii vestesc toamna, iar primăvara de timpuriu, din bulbul ce-1 au în pămînt se dezvoltă frunzele liniar-lanceolate, care au sugerat numele de „ceapa-ciorii“. Planta, mai ales bulbul şi seminţele (Tubera et Semen Colchici), care conţin substanţe toxice, colchicină, colcamină, sînt folosite în industria medicamentelor (176, 451; 173, p. 197-198). (V) Florile plantei s-au folosit pentru vopsit (160, p. 79). (M) în unele zone se credea că florile apară de brlncă, de aceea se mîncau toamna. Se mai folosea la răni, degeraturi şi contra reumatismului (54, p. 506). în multe părţi se spălau pe cap cu decoctul plantei pentru creşterea părului şi contra păduchilor de cap (84, p. 209—210). In Ţara Haţegului, la CÎopotiva cu florile se ungeau pe piele, ca să nu-i muşte puricii (53, p. 146). în ţinutul Năsăudului, la Runcul Salvei, fetele o puneau în groscior (smîntînă) şi apoi se ungeau cu el pe faţă, ca să se rumenească. în medicina veterinară decoctul plantei se folosea pentru brîncă (159, p. 69), iar fiertura concentrată din seminţe sau bulbi, contra rîiei (8, p. 130). (C) în Bucovina se spunea că brînduşele sînt bucuria morţilor, florile morţilor: „aşa cum ne bucurăm noi de brînduşe primăvara, cînd le vedem întîi, tot aşa se bucură şi morţii de ele.“ De aceea, se spunea că brînduşa de toamnă, „e păcat s-o rupi“ (153, p. 743). brînduşă mica, şofran vărgat (Crocus variegatus Hoppe et Hornsch.j, plantă mică, cu bulb comestibil, din fam. Iridaceae; creşte prin fineţe şi crînguri, prin păşunile uscate de pe coline. (V) Florile se foloseau pentru vopsit în galben şi pentru a falsifica şofranul (161, p. 281). în Moldova, se obţinea din ea culoarea „galben opărit“ (deschis), pentru bumbacul ce se întrebuinţa la ţesutul vrîstelor la ştergare. Se culegeau mai multe feluri de brînduşe, se fierbeau pînă se obţinea o culoare măslinie şi apoi se puneau în fiertură scuturile de bumbac, care se ţineau o zi şi o noapte la căldură, apoi se scoteau, se spălau în apă rece şi se uscau (160, p. 60). broajbe v. napi1 brustan (Telekia speciosa Baumg.J, plantă viguroasă din fam. Compo-sitae; creşte pe lîngă ape, prin pădurile şi tufărişurile umede din zonele muntoase. (V) Se întrebuinţa pentru vopsit în negru, în amestec cu brustur amar, arin, sovîrf şi coji de nucă (25, p. 168). (M) în Ţara Oltului, a fost între cele mai importante plante medicinale. Multe femei o culegeau cu ocazia pelerinajului la mănăstirea de la Sîmbăta şi o duceau acasă, în credinţa că-i bună la toate bolile. Unele îi şi spuneau „buriană de la mănăstire“. O foloseau crudă la tăieturi şi umflături, la bube, în băi pentru reumatism, lingoare etc. Se mai întrebuinţa în tratarea bolilor de piele, de ficat, ale aparatului urinar etc. (68, IX p. 626). brustur (Arctium lappa h.), buruiană comună din fam. Compositae; creşte prin locuri necultivate, maidane, pe lîngă drumuri. Rădăcina (Radix Bardanae) conţine ulei eteric, mucilagii, inulină, substanţe amare (176, p. 448; 173, p. 190). 49 BUBERNIC (V) Se folosea pentru vopsit în negru, în amestec cu arin, sovîrf, boz, coji de nucă etc. (160, p. 148). (M) A fost unul din cele mai importante leacuri băbeşti. Frunzele crude se puneau pe răni, buboaie, uime, scurte, umflături, pălituri. în ţinutul Năsăudului, în comuna Sanţ, se punea pe cap contra jun-ghiurilor. Cînd pielea ardea „ca focul“, se punea frunza verde pe piele (92, p. 18). în Ţara Haţegului, la Clopotiva, la bolnavul de lingoare îi puneau frunză de bruscălan pe cap „să-i tragă răutatea“ (53, p. 146). în unele regiuni, mamele îşi oblojeau copiii cu frunze de brustur, unse cu unt, după ce-i scoteau din scăldatoare (87, p. 26). în Vrancea, la Nereju, copiii se înveleau cu frunze de brustur amar numai cînd aveau crampe (43, p. 117). Frunzele udate cu oţet erau un leac contra durerilor de şale, unse cu unt sau unsoare, pentru dureri de piept; iar numai pălite în foc, pentru junghiuri şi dureri de inimă. în alte regiuni, pe frunze de brustur se punea rădăcină de păpădie prăjită, amestecată cu smîntînă proaspătă şi apoi se legau cu ea contra durerilor reumatice (79, p. 159). La Răşinari, cu decoctul plantei se spăla buba neagră, ori se făcea legătură cu brustur pisat (166, p. 254). Rădăcina pisată, presărată cu sare, se punea pe talpă pentru trîntitură. Cu decoctul plantei se făceau spălături pentru creşterea părului (190, p. 15; 24, p. 18). în unele sate pentru greutate la inimă, se făceau legături la buric cu 3 rădăcini de brusture şi 3 rădăcini de hrean pisate şi fierte în borş, îngroşate apoi cu tărîţe (158, p. 37). Rădăcina plămădită în rachiu se lua contra vătămăturii (87, p. 26). în unele părţi, se pisa, se amesteca cu rădăcini pisate de mutătoare, iarba-lui-tatin, boz etc., cu oţet, tărîţe din borş ori făină de secară, făcîndu-se o turtă care se aplica pe pîntece. Uneori, se descînta de vătămâtură şi apoi se aplica decoctul rădăcinilor, scoase înainte de răsăritul soarelui (4, p. 107). Fierte cu scai voinicesc, frunzele de brustur se foloseau, la Nereju, contra frigurilor (43, p. 117). Decoctul din rădăcină se bea contra bolilor venerice şi erupţiilor de piele, se spălau cu el la rohii. Sămînţa bine pisată se punea în rachiu de drojdie sau în apă neîncepută şi se bea, în mai multe rînduri, contra boşorogelii (87, p. 26). La naşteri grele, se fierbea brustur, se strecura zeama, se punea zahăr şi se dădea lehuzei, apoi bea 3 zile ceai de românită, să se cureţe. în medicina veterinară, se folosea contra viermilor/ Se băteau laolaltă brustur, coji de nucă şi piatră vînătă, apoi se storcea zeama în rana cu viermi. Rădăcina se fierbea şi zeama se dădea vitelor cornute, cînd nu rumegau, iar fiertura frunzelor se întrebuinta intern, în boli de stomac (8, p. 128). brustur dulce v. eaptalan1 bubernie, iarbă neagră2, brînca porcului2 brîncă 2 (Scrophularia no-dosa L.), plantă cu miros tare, neplăcut, din fam. Scrophulariaceae; creşte prin pădurile umede, pe lîngă văi şi garduri. Conţine substanţe amare, saponine şi flavonglucozidul diosmină (148, p. 111). (M) A fost un leac comun la bube şi tăieturi, după cum arată şi numele, ca şi alte specii de Scrophularia. Contra erupţiilor de piele, se fierbea şi se bea din decoct sau se spălau cu el. Spălături cu decoctul sau legături cu planta se mai foloseau la brîncă şi gîlci (87, p. 26; 79, p. 22; 43, p. 121). Cu tulpinile florifere se făceau’băi, contra durerilor de picioare şi a reumatismului. Rizomul tuberizat se dădea ca ver-mifug (12, p. 119). La animale se foloseau pentru brîncă şi guşter. büchet 50 buchet, priboi sălbatic (Geranium pusillum L.), plantă mică din fam. Geraniaceae; creşte prin locuri cultivate şi necultivate, pe lîngă drumuri şi garduri. Conţine, ca şi alte specii înrudite, substanţe tanante. (M) în Ţara Oltului, se folosea contra junghiurilor, iar la Bran, contra varicelor; cu decoctul se spălau, iar cu plantele fierte se făceau oblo-jeli. Decoctul se lua contra durerilor de stomac (36, p. 224). în ţinutul Bacăului, se amesteca cu coada-şoricelului, pojarniţă şi minta-broaştei, iar ceaiul se lua, fără zahăr, cîte un pahar, înainte de masă, contra durerilor de stomac (13, II, p. 8). buciniş, haşmaciucă (Anthriscus silvestris (L.) HoffmJ, planta viguroasă din fam. Umbelliferae; creşte prin fîneţe, tufişuri şi păduri. (M) Frunzele pisate se puneau în legături la pritituri şi scrîntituri, iar decoctul din tulpinile florifere se lua pentru durere de pîntece (92, p. 18). în ţinutul Năsăudului, la Runcul Salvei, se dădea cu leuş-tean, în tărîţe sau[făină, animalelor la însîmbrat, cînd ieşeau la munte, ca să nu le fure „frumuşelele“ ori „strigoii“ laptele (37, p. 71). buhai (Listera ovata (L.) R.Br.j, plantă mică din fam. Orchidaceae; creşte prin păduri umbroase şi păşuni umede. (M) Rizomul pisat şi amestecat cu tărîţe se dădea vacilor ca să se gonească, după cum arată şi numele. (C) Era căutată de fete, mai ales în părţile Neamţului, deoarece se punea în lăutoare, în credinţa că vor fi plăcute şi se vor mărita curînd (11, p. 44). bujor, rujă2 (Paeonia officinalis L.J, plantă ornamentală din fam. Ranunculaceae, originară din sudul Europei, cultivată prin grădinile ţărăneşti pentru florile ei mari, frumoase, roşii-violacee. Conţine, mai ales în rădăcini, flori şi seminţe (Flores et Semen Paeoniae), ulei eteric, peonină, tanin si substante mucilaginoase (176, p. 398; 148, p. 38). (V) Petalele uscate se folosesc pentru colorarea ceaiurilor etc. (68, II, p. 408). (M) Din flori se făceau ceaiuri contra durerilor de piept (36, p. 226). Se mai foloseau în boli femeieşti. Zeama din rădăcina pisată şi infuzia de rădăcină se dădea contra epilepsiei, a cîrceilor şi a viermilor (87, p. 26; 79, p. 16). în Ţara Haţegului, la Clopotiva, la dureri de cap se afumau cu bujori, iar contra durerilor de picioare şi la umflături se aplicau frunzele ori rădăcina, pisate şi amestecate cu unsoare; se ungeau şi apoi se încălzeau la foc (53, p. 146). în Munţii Apuseni, la Măguri, ca să nu cadă dinţii şi să se întărească, se ţinea în gură bujor alb, fiert în oţet (147, p. 514—515). Floarea fiartă în apă, fiartă în vin cu flori de crin, salcîm şi sulcină, ori sub formă de ceai cu sulcină albă, trifoiaş alb şi rădăcină de bujor se folosea la poală albă (4, p. 103; 34, p. 216). Primăvara, florile de bujor se puneau în scălzile copiilor, să fie frumoşi, rumeni şi plăcuţi, ca ei. în medicina veterinară, s-a folosit de cruşală, cînd vitele urinau sînge. Florile se fierbeau cu coajă de mur verde (Rubus caesius) în vin roşu, care se turna pe gîtul animalelor bolnave (34, p. 313). bujorei v. gemănariţă bujori, p oroinic2 (Orchis purpurea Huds.j, plantă ierboasă din fam. Orchidaceae; creşte prin păduri umede şi umbroase. Din tuberculii 51 BURETE DE MESTEACĂN2 ei şi a altor specii înrudite se prepară „salepul“, mult întrebuinţat în trecut în alimentaţia convalescenţilor (161, p. 235). (M) în ţinutul laşilor, tuberculii se plămădeau în rachiu şi-l beau femeile care doreau să aibă copii (12, p. 124). bulbuci (Trollius europaeus L.J, plantă ierboasă din fam. Ranuncu-laceae; creşte prin fîneţele şi tufişurile umede din zonele înalte. (M) Florile mari, globuloase, galbene, se foloseau, în Maramureş şi Ţara Oltului, contra gălbinării (37, p. 77). bulbuci de baltă v. calcea calului bumbac (Gossypium herbaceum h.), plantă din fam. Malvaceae, cultivată în zonele din sudul ţării, pentru seminţele sale, învelite în peri lungi şi mătăsoşi, utilizaţi în industrie textilă, în farmacie ca vată hidrofilă. Seminţele conţin un ulei gras, în proporţie de 15—30%, comestibil (68, VI, p. 64; 176, p. 418). Firele de bumbac, procurate din comerţ, au avut o largă întrebuinţare în producţia casnică textilă. Din ele s-au ţesut pînzeturile mai fine, pentru costumele sărbătoreşti, textile de casă etc. Au înlocuit ţesăturile mai vechi de cînepă şi in. bumbăcariţă v. bumbăeel bumbăcel, bumbăcariţă (Eriophorum latifolium HoopeJ, plantă ierboasă din fam. Cyperaceae\ creşte prin fîneţele umede din zonele înalte. (M) în unele sate, puful, cu ajutorul căruia sînt diseminate fructele, care a sugerat numele popular, se punea pe răni, după ce se prepara astfel: se amesteca cu albuş de ou, se turna peste el oloi de cînepă, fiert cu oloi de sîmburi de bostan, la care se adăuga zeama de furnici mari de pădure şi totul se framînta pîna se obţinea o turtită care se aplica pe rană (12, p. 114—115). bureniţă1, silur1 (Euphrasia stricta Wolf.), plantă mică ierboasă din fam. Scrophulariaceae \ creşte prin fineţe, livezi, pe lîngă ape. (M) Decoctul plantei se lua contra durerilor de cap, iar cu resturile se făceau legături (37, p. 74). Se mai folosea contra bubelor la copii. Pisată şi plămădită în rachiu, se lua contra durerilor de stomac (43, p. 128). Decoctul tulpinilor florifere se dădea vitelor care vărsau sînge. bureniţă1 v. silur 2 burete de bubă, v. burete pucios burete de mesteacăn1, îlocoşei (Lactarius torminosus Fr.^, burete din fam. Russulaceae, cu pălărie gălbui-roşietică, cu marginea răsucită în jos, cu peri lungi, care au sugerat numele popular în unele zone, pe lînga arboretele unde este mai frecvent. Conţine un latex alb, foarte amar, de aceea este socotit de unii ca veninos. La noi, în unele zone, opărit şi apoi gătit, se foloseşte în alimentaţie. burete de mesteacăn2 (Cortinarius cinnamomeus Fr.), ciupercă din fam. Agaricaceae, cu pălărie galben brună, cu aspect mătăsos, miros aromatic, care creşte prin păduri, înspre toamnă. Fript şi gătit se întrebuinţează în alimentaţie. BURETE BE NUC 52 feurete de nuc, păstrăv (Polyporus squamosus Fr.), burete din fam. Polyporaceae, cu pălărie în formă de evantai, galbenă-roşietică, care creşte pe trunchiurile nucilor bătrîni şi prin păduri, pe fagi şi ulmi, Fiert şi apoi gătit se foloseşte în alimentaţie. (V) în ţinutul Tecucilor, mâi demult, se culegea de pe copacii bătrîni, se tăia în bucăţi şi se punea sa fiarbă într-un vas cu apă curată. După ce se obţinea o’zeamă gălbuie, se scotea buretele şi se puneau scuturile de bumbac sau cînepă. Vasul se punea iarăşi la foc şi se fierbea pînă se obţinea culoarea dorită. După ce se colorau, firele se luau de la foc, se lăsau să se răcorească, apoi se frecau bine cu mîinile, se scoteau şi se puneau la uscat. Se obţinea un galben frumos şi trainic (160, p. 56 — 57). Bureţii de nuc au fost folosiţi şi de renumiţii cojocari din ţinutul Năsăudului şi din Bistriţa, pentru a vopsi în brun irhele, cu care realizau o bogată gamă de motive decupate, aplicate pe pieptare şi cojoace, întregite apoi cu broderii multicolore şi ciucuri. (M) Se folosea ca leac contra rastului. Se fierbea în lapte dulce şi se punea pe pîntecele bolnavului si tot în acelaşi ceas, a treia zi, se lua (15, p. 166), burete de prun, nicoreţi1 (Clitopilus prunulus Quél.), burete din fam. Tricholomaceae, cu pălărie alb-cenuşie, convexă, cărnoasă, cu miros plăcut; creşte prin livezi şi rarişti de pădure, primăvara. Se întrebuinţează în alimentaţie, gătiţi sau fierţi cu „moare de curechi“ (53, p. 104). burete de rouă (Coprinus micaceus Fr.J, burete din fam. Coprinaceae, cu pălărie mică, aproape membranoasă, brunie. Creşte prin locuri îngrăşate cu băligar, pe putregaiuri. Se întrebuinţează în alimentaţie, gătit ca tocăniţă. burete de spin, nicoreţi2 (Tricholoma georgi Quél.), burete din fam. Tricholomaceae, cu pălărie convex-plană, alburie, cu miros plăcut. Apare primăvara de timpuriu, prin tufişurile de porumbar înflorite. Nicoreţii sînt mult căutaţi primăvara, cu ei inaugurîndu-se mîncă-rurile de bureţi (146, p. 119). burete iute, iuţari (Lactarius piperatus FrJ, burete din fam. Russu-laceae, cu pălărie albă, gălbuie după maturaţie, care conţine un latex alb, iute. Creşte prin pădurile de fag şi stejar, vara (53, p. 140). Se întrebuinţează în alimentaţie, fripţi pe jar, numai săraţi sau cu o bucăţică de brînză şi slănină (52, p. 57 — 58). Unii îi fierb şi apoi îi gătesc, în multe zone se pun în puţine, cu sare, pentru murat şi se consumă iarna. burete pucios, burete de bubă (Phallus impudicus PersJ, burete veninos din fam. Pezizaceae, cu pălărie conică, caracteristică şi miros puternic, de cadavru, care atrage muştele şi alte insecte. (M) Se folosea la bube şi beşica cea rea. Se culegea, se usca, iar cînd se întrebuinţa, se muia în apă caldă, se ungea cu miere şi apoi se punea pe bube sau băşică, ca să aline durerile şi să le usuce (89, p. 54). Zeama se bea contra „durerilor de inimă“ (12, p. 115). în ţinutul Botoşani, se folosea pentru muşcătură de şarpe şi ne vas ţuică. Se zdrobea coada buretelui, se punea în lapte şi apoi se turna pe rană (18, p. 20). burete vînăt (Cortinarius violaceus Gr.j, burete din fam. Agarica-ceae, cu pălărie cărnoasă, violet-închisă. Creşte izolat prin frunzele uscate din păduri. Fiert şi gătit, se întrebuinţează în alimentaţie» 53 BURUIANĂ DE FRIGURI1 buruiana junghiului, serîntitoare 3 (Potentilla arenaria Borkh.^, plantă ierboasă din fam. Rosaceae; creşte pe coline aride, locuri nisipoase. (M) Se întrebuinţează, ca şi alte specii înrudite, la răni şi tăieturi, contra junghiurilor şi scrîntiturilor, după cum arată şi numele. buruiana-surpăturii, sîncerieă2 (Scleranthus annuus LJ, plantă ierboasă mică, verde deschisă sau gălbuie, din fam. Caryophyllaceae; creşte pe coline însorite şi pe cîmpuri. (M) Numirile populare arată că a fost folosită, local, contra surpă-turii sau boşorogelii. Decoctul plantei se ţinea în gură contra durerilor de dinţi (12, p. 132). buruiana vîntului (Seseli rigidum L.), plantă mică, alburie, din fam. Umbelliferae; creşte pe stîncăriile calcaroase din zonele muntoase. (M) Se întrebuinţa, în Munţii Apuseni, împreună cu alte plante, contra celor din vînt, dureri stîrnite de răceală, celor ce dormeau primăvara pe afară. Se afumau bolnavii cu tulpinile uscate, ori se fier-beau şi se spălau locurile dureroase, ori se scăldau în decoctul lor. buruiană cîinească v. brei1 buruiană-cu-cinci-degete, serîntitoare4 (Potentilla reda L.J, plantă ierboasă din fam. Rosaceae; creşte prin livezi, pe cîmpuri, marginea pădurilor. Conţine, ca si alte specii înrudite, tanin şi flavone (173, p. 207). (M) Cu decoctul plantei se spălau bubele şi buboaiele. Cel care scotea planta trebuia să fie curat, în credinţă că altfel nu ajută la nimic (4, p. 88). Pentru pecingine, se punea într-o ulcică nouă planta, sîmbătă seara şi se fierbea. Bolnavul se spăla duminică dimineaţa la pîrîu şi apoi dădea drumul buruienii pe apă, cu oală cu tot, spunînd: Cum se duce buruiana cu oala pe apă, aşa să se ducă şi boala (4, p. 102). în Munţii Apuseni, la Sălciua, precum şi în alte sate învecinate, decoctul plantei se folosea în boli de piept, pentru „clătitură înlontru“ (35, p. 109). (C) în unele zone se credea, că e bună la toate bolile, că ar fi un preventiv contra lor, luîndu-se „de sănătate“. Se fierbea planta într-o ulcică nouă, după rînduieli tradiţionale, beau din decoct, iar resturile le aruncau într-un loc curat, cu oală cu tot (4, p. 91). Se spunea că e bine să o ţii în casa, ca şi alte specii înrudite. Se dădea animalelor în tărîţe mai ales vacilor, contra „deochiului“ (4, p. 109). buruiană de baghiţă (Melandryum noctiflorum (L.) Fr.^, plantă ierboasă, păroasă, din fam. Caryophyllaceae; creşte prin fineţe, pe ogoare, pe lingă garduri şi drumuri. (M) Ceaiul din tulpinile florifere se dădea copiilor în timpul înţărcatului, pentru a preveni tulburările aparatului digestiv (12, p. 116). buruiană de eăimăceală (Gnaphalium uliginosum LJ, plantă ierboasă din fam. Composilae; creşte prin locuri umede, pe lingă ape. (M) Decoctul se bea şi se făceau cu el scăldători contra bolii copiilor, numită în Bihor căimâceală (37, p. 74). buruiană de friguri 1, laptele-cucului 2 (Euphorbia helioscopia LJ, plantă din fam. Euphorbiaceae, a cărei tulpină conţine un suc lăptos; creşte prin locuri cultivate şi ruderale, prin grădini şi vii. BURUIANA DE FRIGURI2 54 (M) Latexul plantei se punea pe negi, pe pecingine şi pe unghiile stricate. Decoctul tulpinii florifere şi al seminţelor se întrebuinţa ca vomitiv, contra frigurilor, ca şi celelalte specii înrudite, cu care se confundă (15, p. 409). buruiană de friguri2 v. boglari1 buruiană de ghig (Gentiana praecox A. et J. KernJ, plantă ierboasă din fam. Gentianaceae ; creşte prin fîneţele şi păşunile din zonele înalte, (M) La Mara, în Maramureş, contra ghigului sau armurării la animale, se folosea decoctul tulpinilor florifere ori planta uscată, pisată şi amestecată în sare sau tărîţe (37, p. 74). în Munţii Apuseni, la Ponor, decoctul se dădea vitelor, în bolile aparatului digestiv si ale ficatului (36, p. 224). buruiană-de-nouă-daturi, soarele-şi-luna (Ranunculus auricomus LJ, plantă ierboasă din fam. Ranunculaceae; creşte prin fîneţej umede, livezi şi păduri. Florile galbene-aurii şi frunzele au sugerat numele de : „soarel’e-şi-luna“, cum i se spune în unele zone din Moldova (12, p. 142). j Conţine, ca si alte specii înrudite, anemonină si protoanemonină (176, p. 396). (M) Cu planta se făceau scăldaturi contra bubelor (4, p. 87). ‘Decoctul ei se folosea, în părţile Iaşilor, contra eczemelor, mai ales a celor despre care se credea că sînt „date de duşmani1-5 (26, p. 84). ' buruiană de studiniţă (Seseli tortuosum h.), plantă mică din fam. Umbelliferae; creşte prin sud-estul ţării. (M) în Dobrogea, la Agigea, cenuşa rezultată din arderea rădăcinii j şi a tulpinii, amestecată cu săpun, servea ca unsoare contra eczemelor I (12, p. 143). Numele popular arată că a fost folosită şi pentru dureri ! de dinţi. buruiană de urît, garoafă de munte (Dianthus superbus h.), plantă ierboasă din fam. Caryophillaceae; creşte prin poienile şi livezile din zonele înalte. j (P.C) Floarea ei frumoasă era socotită de femeile din Nereju, bune ; cunoscătoare în ale plantelor, ca „aducătoare de urît“. Se spunea că numai să porţi planta, că te şi urăşte lumea. buruiană de venin (Euphorbia lathyris L.j, plantă ierboasă veninoasă, din fam. Euphorbiaceae, originară din sudul Europei, cultivată în multe părţi prin grădini, pe alocuri sălbăticită. Seminţele conţin un ulei de culoare galbenă, folosit ca ulei lampant în unele părţi (68, II, p. 309). (M) Seminţele se foloseau, la Nereju (Vrancea), contra veninului. Se puneau 9 seminţe pe masă, sîmbătă dimineaţa, de unde bolnavul le lua cu gura, apoi bea un pic de borş (45, p. 118). buruiană de vînt (Inula ensifolia L.J, planta ierboasă din fam. Com- j positae; creşte pe coline aride, locuri pietroase. ! (M) Decoctul se folosea pentru „vînt“ şi „deranj la stomac“, după i cum o recomanda o vînzătoare de buruieni de leac din Galaţi (25, P* 23). 55 BUSUIOC busuioc (Ocimum basilicum L.J, plantă ierboasă din fam. Labiatae, cu miros plăcut, caracteristic, mult cultivată în trecut prin grădinile ţărăneşti; originară din India şi China, a ajuns de timpuriu în regiunile mediteraneene, de unde s-a răspîndit spre centrul şi nordul Europei. Părţile aeriene ale plantei conţin ulei volatil cu mult esdragol si au proprietăti febrifuge, diuretice, antispasmodice (173, p. 126 — 127 ; 176, p. 432). (M) Frunzele busuiocului se puneau pe tăieturi şi bube, iar în legături, la uimele de pe gît şi şale. Se punea pe jăratec şi fumul se trăgea în piept, contra tusei, şi pe nas contra guturaiului (158, p. 64). Contra tusei se folosea şi decoctul, iar în amestec cu ţintaură (Centaurium umbellatum) şi iederă (Hedera helix), pentru „tuşea din sfinte“, care se credea că o căpătau cei care beau apă din bălţi şi pîraie, mai cu seamă noaptea, cînd se întîmpla de nimereau „balele sfintelor“ ori „scalda vrăjmaşului“. Cu tulpini de busuioc aprinse se ardeau negii. Legătura cu seminţe se punea contra durerilor de cap (85, p. 273). Se mai folosea contra frigurilor, cel obţinut din sămînţa tulpinilor întrebuinţate în practici cultice (140, p. 305). Ceaiul din frunze şi vîr-furi florale se folosea în boli de stomac şi rinichi (14, p. 103—104), iar seva plantelor crude, din primăvară, contra durerilor de ochi (13, p. 93). Cei cărora le intra în ochi o muscă sau un „goz“, puneau în el un fir de busuioc, ca să-l scoată afară (153, p. 131). (P) Tradiţiile mai vechi, apoi adoptarea busuiocului ca anexă în variatele manifestări cultice creştine, au determinat, desigur, întrebuinţarea lui, în trecut, în numeroase practici magice, cu atribute benigne, protectoare. (O) Busuiocul a fost folosit în obiceiurile din ciclul vieţii, în care erau exprimate dorinţe diferite. In multe părţi se punea în prima scaldă a copiilor, ca să fie plăcuţi ca el. Mai numeroase au fost întrebuinţările lui în obiceiurile de la nunţi. în Munţii Apuseni, la Sălciua, cununile mirilor se făceau din frunze de saseu (Vinca minor) şi busuioc. Mireasa ţinea în mînă, mai demult, un bucheţel de busuioc, învelit într-o năfrămuţa cusută frumos, pe care atunci cînd pleca din casa părintească îi învîrtea de 3 ori deasupra capului, ca să se mărite şi celelalte fete de seama ei. Miresele din nordul Moldovei, cînd mergeau la cununie, se încingeau de 3 ori cu un fir de busuioc, apoi îl puneau în sîn, ca să fie cinstite ca şi el (153, p. 180). în Muntenia, înainte de-a pleca mirii să se cunune, mireasa se ducea la fîntînă, cu 2 flăcăi cărora le trăiau părinţii. De acasă şi pînă la fîntînă jucau 3 hore, în 3 locuri deosebite. Mireasa lua apă într-o doniţă, în care punea busuioc, apoi se întorcea acasă, repetînd cele 3 hore în jurul doniţei. Cînd mergeau colacarii cu ginerele după mireasă, aceasta şi nuna ieşeau înaintea lor cu doniţe, înmuiau busuiocul în apă, apoi toată apa din doniţă o turnau pe picioarele colăcarilor, iar busuiocul se punea în perna pe care dormeau mirii, în credinţa că atît cît va fi ea, atît vor trăi şi tinerii căsătoriţi (153, p. 431). In judeţul Ialomiţa, mireasa, care se uita la mire, cînd sosea, printr-un inel, ca să n-o doară ochii la bătrîneţe, se ducea şi aducea un vas cu apă, împodobit cu busuioc, însoţită de un flăcău sau 2, cu tată şi mamă bună, şi de lăutarii trimişi de ginerică; punea vasul lîngă bradul de nuntă, înfipt sîmbătă seara. După ce jucau apa în jurul lui, ginerele şi nunul, care pînă atunci stătuseră pe afară, se apropiau de uşa casei. Atunci mireasa lua busuiocul de la toarta BUSUIOC DE CÎMP 56 vasului, îl muia în apă şi stropea de 3 ori mirele şi pe cel ce-1 însoţea (153, p. 478). în ciclul sărbătorilor de iarnă erau numeroase obiceiuri, pentru prevestirea norocului, aflarea ursitului etc. în Bucovina, fetele luau busuiocul de la primii urători, se duceau cu el la un pîrîu, îl legau cu o aţă de ceva la mal şi-l lăsau aşa, plutind. în dimineaţa Anului nou, se duceau să vadă dacă s-a prins de el gheaţă sau bură. Dacă se prindea, se spunea că vor avea noroc, dacă nu se prindea, era semn că nu, nu se vor mărita etc. (139, p. 134). Unele îl puneau în gard şi dacă dimineaţa era cu brumă, spuneau că le va lua un flăcău bogat, iar dacă nu era, spuneau că le va lua unul sărac. Alteori îl puneau la fîn-tînă şi se gîndeau la flăcăul cu care doreau să se mărite. Dacă dimineaţa era cu brumă, era semn că le va lua (139, p. 182). Numeroase şi variate au fost întrebuinţările busuiocului în ciclul sărbătorilor de primăvară şi vară (153, p. 25—27; 140, p. 305; 141, p. 275). (L) în nordul Moldovei, se spunea că busuiocul ar fi crescut dintr-o iubire neîmplinită. Odată, e mult de atunci, o copilă tînără şi frumoasă a murit lăsînd în urmă un iubit disperat. Pe timpul acela era foarte mare secetă şi arşiţa soarelui veştejise florile. Iubitul fetei mergea în toată ziua la mormîntul ei şi vărsa şiroaie de lacrimi amare. La capul copilei a început a creşte o floare, care fiind mereu udată cu lacrimile tînărului, crescu mărişoara şi capătă un miros plăcut. Floarea s-a numit busuioc, după numele lui (165, I, p. 55). busuioc de cîmp (Prunella vulgaris L.), plantă comună din fam. La-biatae, asemănătoare cu busuiocul; creşte prin livezi, fîneţe, pe marginea pădurilor. Conţine ulei eteric şi substanţe tanante (148, 221). (M) Frunzele crude se aplicau pe bube, pe zgaibă (36, p, 221). Cata-plasmele cu frunze tăiate, ţinute în untdelemn, se puneau pentru a alina durerile de cap. Amestecate cu frunze de floarea-văduvelor (Suc-cisa pratensis), se întrebuinţau contra buboaielor şi antraxului. In Munţii Apuseni, la Măguri, copiii care sufereau de lupare se spălau sau se scăldau în decoctul plantei (147, p. 518). Ceaiul şi decoctul din tulpinile florifere se luau în boli de gură şi de gît, precum şi contra diareii. în ţinutul Tutovei şi Vasluiului planta se folosea contra rupturilor şi ca afrodisiac, singură sau în amestec cu dumbăţ (Teucrium chamaedris) şi corzile vînătorului (12, p. 141). busuioc sălbatic (Galinsoga parviflora Cav.j, plantă ierboasă comună, din fam. Compositae, originară din America; creşte prin porumbişti, pe lîngă garduri, pe marginea drumurilor. (M) Părţile aeriene se fier beau şi se legau la negii păroşi, 5 — 10 zile, pînă cădeau (8, p. 132). busuioc ul-cerbilor v. muşeţei de cîmp c calapăr (Chrysanthemum balsamita LJ, plantă frumos mirositoare din fam. Compositae, originară din sudul Europei, cultivată prin grădinile ţărăneşti. (M) Frunzele se întrebuinţau în mod curent, în multe zone, la tăieturi, bube, buboaie, pe care se aplicau crude, pălite la foc ori pisate şi amestecate cu grăsimi (87, p. 27). în comuna Sanţ, din ţinutul Năsăudului, cu calapăr, ceapă, coada-şoricelului şi o ţîră de mintă, se prepara o unsoare pentru bube şi uime. Plantele se uscau pe „ploa-tăn“ (plită), se sfărmau şi apoi se puneau într-o unsoare făcută din „său de mărhaie şi de oaie, unt de oi şi de vacă, uloi de lemn şi miere, unsoare de gîscă şi răşină“, topite într-o tigaie. După ce se amestecau în tigaie, se punea făină de grîu, ca să le ţină laolaltă. Pasta obţinută se împărţea în două, o parte se punea călduţă pe „buduhală“, iar după o jumătate de ceas, cînd se răcea, se înlocuia cu cealaltă jumătate (92, p. 15). Pârul la deget se lega cu ceapă albă, coaptă, amestecată cu tămîie pisată, busuioc şi frunze de calapăr (79, p. 141). în Munţii Apuseni, la Sălciua şi satele învecinate, decoctul se ţinea în gură, contra aftelor şi durerilor de dinţi. Rădăcina pisată, muiată în oţet, se punea pe pîntece contra vâtămâturii (78, p. 13). Decoctul părţilor aeriene şi mai ales al frunzelor se lua în boli de plămîni şi ficat (8, p. 129). în Ţara Oaşului, cu calapăr fiert se legau la oase moarte (37, p. 72). Decoctul se dădea femeilor după naştere ca întăritor, precum şi ca să oprească pierderile de sînge. în multe părţi, cu decoctul plantei se spălau pe cap contra durerilor, sau ca să le crească părul, să nu cadă (36, p. 212; 4, p. 92). Se mai punea în scalda copiilor nou născuţi şi a celor slabi, să-i întărească (87, p. 27). «calcea calului, bulbuci de baltă (Caltha palustris L.), plantă ierboasă din fam. Ranunculaceae; creşte prin bălţi, mlaştini, pe lîngă văi şi izvoare; are frunze lucioase, groase, cordiforme, şi flori galbene aurii. Conţine protoanemonină şi anemonină (148, p. 36). Deşi planta e veninoasă, frunzele ei fragede, ce apar devreme primăvara, sînt foarte căutate pentru învelitul sarmalelor, în unele părţi din Moldova. Prin fierbere ori adăugind oţet, toxicitatea se pierde (12, p. 114). (M) în sudul Transilvaniei, florile plantei se legau în palmă sau la încheietura mîinii, la capătul inferior al antebraţului, în credinţa că băşica ce apare trage în ea frigurile din corpul bolnavului (36, p. 221). în Munţii Apuseni, cu tulpinile florifere se făceau băi contra durerilor de mîini şi picioare. în ţinutul Năsăudului, se dădea primăvara oilor, tăiată mărunt şi amestecată cu sare şi păsat, în credinţa că vor avea lapte mult (145, p. 659). (O) în Moldova, în multe părţi, florile de calce şi alte flori timpurii se puneau la vasele în care se mulgeau vacile, în credinţa că vor avea CAPRIFOI 58 lapte mult şi bun peste an, că untul va fi galben ca florile de calce, eapriîoi (Lonicera caprifolium h.), arbust din fam. Caprifoliaceae, de origine mediteraneană, mult cultivat ca plantă ornamentală, pe alocuri sălbăticit. (M) Florile se întrebuinţează în tratamentul bolilor de ochi, iar fructele sînt diuretice şi anticatarale (68, VIII, p. 610). Frunzele se întrebuinţau ca purgaiiv (87, p. 28). captalan1, brustur dulce (Petasites hybridus (L.) G.M.^, plantă ierboasă din fam. Compositae; creşte prin locuri umede, pe lîngă pîraiele şi izvoarele din pădurile montane. Conţine substanţe amare, in ulină şi rezine (148, p. 127; 173, p. 214). (M) Este o plantă medicinală folosită încă din timpurile cele mai îndepărtate (68, IX, p. 488). în medicina populară, rădăcina pisată se folosea la legături, contra durerilor de cap (87, p. 29). în acest scop, în Munţii Apuseni, la Măguri, se spălau pe cap cu apa în care se fierbea captalan şi şterniţă (Cardamine amara), amestecate cu sare (147, p. 512). Decoctul de captalan şi crăpusnic se folosea la spălatul ochilor de albeaţă, precum şi la scăldători contra durerilor de picioare şi de orice boală (4, p. 85, 91). Cu frunzele zdrobite se legau la cap, la inimă şi ia picioare bolnavii de lungoare (34, p. 164; 87, p. 29). captalan2 (Cirsium rivulare (Jacq.) AII.,), plantă înaltă, din fam. Compositae; creşte prin locuri umede, prin pădurile din zonele înalte. Frunzele crude din primăvară se folosesc, în unele sate din sudul Tran* silvaniei, în alimentaţie, la ciorbe (36, p. 222). carpen (Carpinus betulus L.J, arbore comun din fam. Betulaceae; creşte prin pădurile de la şes şi de la munte, cultivat ca arbore ornamental prin parcuri, folosit pentru garduri vii. Lemnul său e bun de foc, iar în industrie este întrebuinţat pentru piese de maşini, cozi de unelte, rindele, calapoade, şanuri etc. (68, I, p. 194—195). De obicei creşte anevoie, strîmb şi cioturos, deoarece frunzele şi ramurile tinere sînt roase primăvara de animale şi astfel copacul rămîne multă vreme chircit, în tufişuri dese, unde se ascund sălbăticiunile. Din lemnul verde, cînd arde, iese o mîzga roşietică, care împreună cu defectele lemnului, au generat numeroasele credinţe şi practici magice în legătură cu carpenul. cartof (Solanum tuberosum L.), plantă ierboasă din fam. Solanaceae, cu tuberculi comestibili, originară din America, cultivată peste tot pentru cerinţe alimentare şi industriale. Marea valoare alimentară a cartofului se datoreşte conţinutului bogat al tuberculilor în amidon (60—80% din substanţa uscată). Aceştia mai conţin glucoza, fructoză, substanţe albuminoide, aminoacizi etc. (68, VII, p. 362). (M) Tuberculii, tăiaţi felii, se puneau în legături pe frunte şi la tîmple, contra durerilor de cap (15, p. 143). Raşi, se puneau pe arsuri, iar amestecaţi cu ceapă şi sare, prăjiţi cu puţină apă, se legau cu frunză de brustur, pe pielea goală, la pritituri. Din cartofi copţi în spuză, curăţiţi de coajă şi amestecaţi cu untdelemn, se făceau turtite cu care se legau la gît contra gîlcilor (102, p. 328). Cu cartofi fierţi, frămîn-taţi cu seu de oaie, ceapă fiartă şi untură de porc nesărată, se făceau legături contra dropicei (158, p. 32). castan bun (Castanea satirn Mill,), arbore cu fructe comestibile, din fam. Fagaceae, originar din sudul Europei : creşte la noi izolat, în regiuni 59 CASTRAVETE mai adăpostite, cu climă mai blîndă, în Gorj la Tismana, în Vîlcea la Polovraci, în Mehedinţi la Cornet, în împrejurimile oraşului Baia Mare etc. Scoarţa şi frunzele (Folia Castaneae) conţin tanin şi au efecte (sub formă de extracte) în combaterea catarhului si a tusei convulsive (176, p. 381). (V) Scoarţa se folosea la tăbăcitul pieilor, iar coaja, în vopsitorie (161, p. 51). (M) Castanele se foloseau contra degeraturilor la mîini şi picioare. Se fier beau şi în zeama lor, cînd era încă fierbinte, se ţineau cîteva minute membrele degerate (78, p. 18). Curăţite, uscate şi pisate, se dădeau cailor ca să se îngraşe (89, p. 114). castan sălbatic (Aesculus hippocastanum h.), arbore ornamental din fam. Hippocastanaceae, frecvent prin parcuri, originar din nordul Greciei şi Asia Mică. Fructul (Semen Hippocastani), conţine amidon, ulei gras, saponine, gume etc., iar scoarţa (Cortex Hippocastani) conţine tanin, ca şi un glucozid caracteristic — aesculina, — alături de materii colorante (176, p. 422). (V) Scoarţa se întrebuinţează la tăbăcit şi la vopsit (68, VI, p. 252). (M) Castanele, pisate sau tăiate mărunt şi plămădite în spirt denaturat ori fierte în apă pentru scaldă, se întrebuinţau contra reumatismului (26, p. 84). în acest scop se folosea şi floarea, pusă în petrol, cu care se făceau frecţii (85, p. 270). în ţinutul Bacăului, se introduceau 6 inflorescenţe într-o sticlă de 1 litru cu benzină. Sticla se îngropa în pămînt, unde se ţinea 3 saptămîni, iar după aceea se ungeau părţile dureroase (13, II, p. 2). Fructele se mai foloseau contra frigurilor şi contra trîn-jilor, ca şi ramurile tinere şi scoarţa. Ca să nu se îmbolnăvească de erizipel, unii purtau o castană, învelită într-o petică, legată cu o aţă la gît (87, p. 29). eastravan v. colţul lupului castravete (Cucumis sativus h.), plantă alimentară din fam. Cucurbi-taceae, cultivată încă din antichitate. în sec. al V-lea î.e.n. a fost introdus în Grecia şi Italia, astăzi fiind răspîndit în întreaga lume. Fructul conţine substanţe azotate, grăsimi, celuloză, vitamina A şi C etc. (68, IX, p. 36 — 38). Se consumă crude sau conservate în oţet sau saramură, ca aliment secundar cu proprietăţi aperitive. (M) Seminţele au fost folosite odinioară ca medicament. Sucul obţinut prin presarea castraveţilor proaspeţi se folosea altădată pentru purificarea sîngelui, în afecţiunile pulmonare; astăzi se utilizează în scopuri cosmetice (lapte de castraveţi), (68, IX, p. 38). în medicina populară, vrejurile şi cîrceii se foloseau contra durerilor de pîntece (78, p. 19). Tulpinile, fierte cu hrean, se turnau într-un ciubăr şi se făceau bolnavilor abureli, apoi baie la şezut, cînd fiertura se răcea, contra trinjilor (89, p. 59). Cu decoctul lor, femeile se spălau contra pistruilor şi a petelor de pe obraz. Castravetele murat se folosea pentru par la deget, legîndu-se cu el. Se mai frecau cu castraveţi muraţi crăpăturile podelelor, la trei sferturi de lună veche, pentru alungarea ploşni-ţelor (78, p. 19). în moare de castraveţi se fierbeau zmicele de răchită roşie cu chipăruş roşu si se dădeau oilor bolnave de gălbează (89, p. 101). (C) în Moldova, se spunea că nu e bine să se semene castraveţii în lună nouă, deoarece atunci nu rodesc, ci fac doar floare. Ca să se facă cît mai mulţi castraveţi, se punea între ei motocei sau pepenei (Trifo- CAŞUL POPII1 60 lium arvensae) cu inflorescenţe numeroase, cum doreau femeile să se facă şi castraveţii (78, p. 19). caşul popii1 v. gogoaşe caşul popii2 v. nalbă rotundă căldăruşa popii v. desfăcătoarea-cea-mare căldăruşă (Aquilegia vulgaris LJ, plantă din fam. Ranunculaceae, cu flori albastre sau de alte culori, spontană şi cultivată. (V) Din flori se prepara o frumoasă culoare albastră (161, p. 43). (M) Planta se folosea la scăldători pentru copiii bolnavi de tuse măgă-rească. Floarea, amestecată cu strigoaie, se fierbea în rachiu de drojdie, care se lua contra beţiei (87, p. 28). (P) Florile de căldăruşă s-au folosit, împreună cu cele de calce, ciubo-ţica cucului etc. pentru decorarea vaselor de lapte, în ciclul obiceiurilor din primăvară, cînd se scoteau în păşune şi la munte (141, p. 217). călin (Viburnum opulus L>.), arbust din fam. Caprifoliaceae; creşte prin păduri şi tufişuri umede. Scoarţa lui verde-cenuşie, cu pete cenuşii sau albe şi lenticele brune (Cortex Viburni), conţine glucozide, derivaţi ai acidului izovalerianic, flavonozide si substante tanante (65, p. 224; 173, p. 188). (V) Fructele globuloase roşii, acrişoare şi răcoritoare, s-au folosit, fierte, la vopsit în roşu (160, p. 106—107). (M) Călinele fierte se dădeau pentru tuse şi năduşalâ (87, p. 28). Unii le fierbeau cu coceni de păpuşoi roşii, într-o oală nouă, şi luau din decoct seara, cînd se culcau. în judeţul Ialomiţa, la Grindu, călinele descîntate de abubă se puneau în rachiu, care se bea, iar ele se aplicau pe bubă. (P) Cu căline se „îmbărburau“ copiii, spre a le „îndulci“ vărsatul mare şi pojarul sau vărsatul mic: Să fie vărsatul dulce ca mierea şi roşu ca călinele (197, p. 398). (L) în zonele din estul ţării, se spunea ca nu e bine să rupi călinele, că bate bruma devreme (78, p. 14). Se spunea că arbustul s-ar fi făcut din sîngele lui Noe, care s-a tăiat la un deget, lucrînd la corabie; curgînd sîngele jos, a crescut călinul (153, p. 19). Apare frecvent şi în creaţiile folclorice. O largă circulaţie are în Transilvania strigătura: Haideţi fete la căline J Că la joc nu vă ia nimel / Sînteţi mute ca iarba j Şi bătrine ca mama. căpşuni, fragi de cîmp (Fragaria viridis DuchJ, plantă ierboasă din fam. Rosaceae; creşte prin poieni şi coline aride; prin selecţie s-au obţinut varietăţi de căpşuni, apreciate pentru fructele lor aromate. Conţinutul în principii active şi nutritive este asemănător cu al fragilor de pădure. (M) Rădăcinile se fierbeau bine în vin, care se lua contra tusei (142, p. 58). Rădăcinile şi cîrceii se fierbeau înăbuşit, într-o oală nouă, cu vin alb, care se dădea femeilor cînd aveau dureri în pîntece sau cîrcei. Cu decoctul de foi de căpşuni, micşunele şi coada şoricelului se spălau cei care sufereau de plrleală (87, p. 29). Pentru muşcătură de cîine, se luau frunze de căpşuni, se ungeau cu stupit şi se aplicau pe rană (78, p. 15). Ceaiul din tulpini si rădăcini se folosea în boli de rinichi (14, p. 103). 61 CĂTUŞNICĂ căpuşă y. ricin cărindarul pămîntului (Orobanche sp.j, plante parazite din fam. Oro-banchaceae, albe-brunii, cu tulpină dreaptă, frunze reduse la mici solzi şi flori dispuse în raceme terminale. (C) în satele din Ţara Bihariei, se spunea că inflorescenţa ar arăta rodul pămîntului. Dacă florile erau mai dese la bază şi mai rare spre vîrf, era semn că va fi mai mult porumb şi mai puţin grîu. Dacă florile erau mai dese la vîrf, era semn că va fi mai mult grîu (37, p. 75). castra val v. crăpusnic cătină (Tamarix ramosissima LedJ, arbust rămuros din fam. Tamari-caceae; creşte prin alu viunile nisipoase ale rîurilor, zăvoaie. Speciile genului Tamarix se cultivă ca plante decorative, pentru portul lor elegant, mai ales în timpul înfloririi. Scoarţa şi rădăcinile conţin substanţe tanante. (V) Rădăcinile şi scoarţa s-au folosit la tăbăcitul pieilor, iar ramurile verzi la vopsitul lor în diferite nuanţe, de la negru la rosu-visiniu (68, III, p. 530-532). (M) Medicina populară întrebuinţa scoarţa rădăcinilor ca diuretic, sudorific, aperitiv şi astringent. Coaja ramurilor se folosea ca astrin-gent şi hemostatic; fiartă în oţet era întrebuinţată ca insecticid. Frunzele si ramurile se foloseau contra reumatismului, în bolile splinei (68, III, p. 532). cătina albă (Hippophae rhamnoides L.J, arbust spinos, alburiu, foarte ramificat, din fam. Eleagnaceae; creşte prin grinduri, islazuri, pe malurile apelor, alcătuind uneori tufişuri întinse. Fructele, drupe false portocalii, sînt bogate în vitamine şi substanţe colorante (173, p. 169—170), (V) în Yrancea, la Nereju, după ce se vopsea lina, se punea în decoctul de frunze şi fructe, să nu se decoloreze (43, p. 131). cătină de garduri v. liţion cătină roşie (Myricaria germanica (L.) Desv.J, arbust cu tulpină roşie-tică, din fam. Tamaricaceae; creşte prin luncile rîurilor, pe malurile văilor şi pîraielor de la poalele munţilor. (V) Scoarţa se folosea pentru vopsit în negru şi datorită conţinutului în tanin se întrebuinţa la argăsirea pieilor (68, III, p. 536). (M) în vechime a fost considerată ca plantă medicinală. Extern s-a folosit la răni şi dureri de dinţi. Intern a fost întrebuinţată în bolile ficatului, splinei, rinichilor şi băşicii (68, III, p. 536). Cu tulpinile plantei se făceau băi copiilor’slăbiţi şi rahitici (11, p. 54). în Vrancea, la Nereju, se fierbea cu frunze de mesteacăn şi ulm, pentru spălaturi şi oblojeli contra febrei tifoide. Decoctul plantei se trecea prin „dude“ de ceapă (tulpini florifere) şi apoi se lua contra blenoragiei (43, p. 119). cătuşe (Ballota nigra L.), plantă ierboasă cu miros caracteristic, neplăcut, din fam. Labiatae; creşte pe lîngă case, prin dărîmături, tufărişuri, pe lîngă garduri, pe marginea drumurilor. (M) F runzele plantei se foloseau în medicina veterinară la vindecarea rănilor (68, VIII, p. 208). cătuşnică, iarba mîţei (Nepeta cataria LJ, plantă ierboasă comună din fam. Labiatae cu miros aromatic penetrant. Conţine uleiuri eterice. CEAI 62 Din ea se extrage esenţa de Nepeta, întrebuinţată în parfumerie (68, VIII, p. 142). Este căutată de pisici, care se* tăvălesc peste ea şi o mănînca. (M) Ceaiul din tulpinile florifere se lua, în ţinutul Năsăudului, la tuse şi nâduseală. Pisată şi amestecată cu grăsime, se punea pe pîntecele copiilor bolnavi de dizenterie. La dureri de cap, se bătucea planta, se punea ud pe ea şi apoi se legau cu ea (37, p. 75). în Munţii Apuseni, se afumau cu ea cei ce aveau ameţeli, iar pentru dureri de cap, o fier-beau şi se spălau cu decoctul (35, p. 108 — 109). Cu decoctul se mai spălau pe cap contra bubelor (92, p. 18). Se mai punea în scalda copiilor pentru somn sau ca să-i întărească pe cei slăbănogi, cu oase strîmbe (78, p. 142). Ceaiul se dădea contra răcelii şi colicilor (14, p. 105). Se mai folosea în bolile de pîntece, „căderea rînzei“ şi rast. în acest scop? se lua o mină de buruiană bine pisată, o mînă de ceapă bine tăiată şi 3 ouă; se amestecau la un loc, se prăjeau în unt proaspăt, untdelemn sau unsoare de gîscă, amestecul se întindea pe o bucată de pînză de în, se punea şi se ţinea cît se suferea de cald pe locul dureros, schim-bindu-se la 2 zile. Tot timpul acesta se făcea ceai de cătuşnică uscată şi se bea din 2 în 2 ceasuri cîte o ceaşcă (87, p. 30). Ceaiul’ din frunze se lua şi în boli neuropsihice (85, p. 273; 14, p. 102). ceai (Thea sinensis h.), arbust din fam. Theaceae, cultivat mai ales în China, India, Indonezia, Transcaucazia etc., pentru frunzele sale (Folium Theae), care conţin cafeina, teofilină, teobromină, glucozizi flavonici, ulei eteric, tanin, vitamina C etc. (176, p. 402 — 403). Ceaiul are multiple întrebuinţări, de la cele alimentare la cele medicinale şi industriale. (M) Frunzele de ceai au fost adoptate şi în medicina populară, ca sudorific, diuretic şi astringent. ceai pescăresc (Convolvulus persicus L.j, plantă alb-păroasă din fam» Convolvulaceae; creşte pe nisipurile de pe litoralul Mării Negre şi din Delta Dunării. (M) Era folosită de lipovenii şi turcii din Dobrogea, pentru ceai, mai ales iarna, cînd erau răciţi şi tuşeau (161, p. 53). Are proprietăţi emo-liente, de aceea se folosea contra bolilor de piept. Se mai lua şi contra insomniilor (12, p. 119). ceapa ciorii v. brînduşă de toamnă ceapă (Allium cepa h.), plantă ierboasă comestibilă, cu miros şi gust caracteristic, din fam. Liliaceae. Tulpina aeriană şi bulbul conţin alcin-sulfide, enzime, vitamina C (148, p. 133). Este cultivată din vechime nu numai pentru cerinţele culinare, ci şi pentru întrebuinţările medicinale. Are acţiune dezinfectantă sau bacteriostatică, faţă de numeroase specii de microorganisme, care provoacă diferite maladii (dizenterie, febră tifoidă şi chiar holeră). Ceapa este un diuretic energic, cunoscut din antichitate (68, XI, p. 205). (V) Cojile de ceapă galbenă, uscate, se foloseau pentru a vopsi în galben, fire sau ouă (160, p. 49—50). Cojile de ceapă roşie macerate în apă timp de 5 zile şi apoi fierte cu alaun se foloseau pentru colorarea mătasei şi ouălor în galben, portocaliu ori brun (68, XI, p. 205). (M) A fost unul din cele mai importante leacuri populare. Bulbul pisat sau copt se folosea contra buboaielor şi loviturilor. în unele zone, ceapa se cocea în spuză, i se scotea miezul şi se introducea în locul lui <68 CEAPĂ o bucăţică de luminare sau seu, se lepăda apoi coaja şi, aşa cum era caldă, se punea cîte o foaie pe buboi (87, p. 30). Pe lovituri şi pălituri, se legau de mai multe ori cu ceapă, pisată cu muchea toporului, nu tocată, presărată cu sare multă şi stropită cu rachiu. Cu ceapă se făceau legături la bube, „bube cu răutate“ şi dalac, iar ceapa albă fiartă în oţet se punea pe bătături (78, p. 21). La arsuri se aplica şi se schimba des ceapă pisată şi amestecată cu smîntînă. La Clopotiva se pisa, se amesteca cu unt, cu ceara şi cu seu, pînă se făcea un „ir“, cu care se ungea arsura, iar deasupra se punea frunză de patlagină (53, p. 146). în multe părţi, se folosea la gîlci: se punea la gît o cataplasmă de ceapă prăjită cu săpun sau pisată cu sare, untură rîncedă şi praf de puşcă (87, p. 30). în Munţii Apuseni, contra gîlcilor se legau la gît cu ceapă friptă şi frunză de nalbă (Malva rotundifolia) (147, p. 516). La hernie, se lua o oca de ceapă mică, se pisa ca mujdeiul, se întindea pe o petică, se presăra cu sare şi chiper pisat şi pe deasupra cu rachiu de spirt. Se făceau astfel 3 legături şi, după ce se scălda bolnavul, i se punea una In vîrful capului, alta la şale şi a treia la buric. De năjit, se puneau intr-o ulcică cărbuni, balegă uscată de vită, cozi de ceapă şi usturoi şi se afuma urechea bolnavă, pînă se încălzea. Pentru durere de pîntece, se tăia o ceapă în doua, se presăra cu piper şi se lega la buric; ori se pisau bine 3—4 cepe mari, coapte în spuză, se amestecau cu un pumn şi jumătate de făină de grîu şi cu puţină apă călduţă, se făcea o cataplasmă şi se punea pe pîntece (87, p. 30 — 31). Pentru aplecat, se zdrobea ceapă albă, se presăra cu cenuşă, sare, oţet şi piper negru, se făcea oblojeală şi se lega la buric (79, p. 8). La dureri de stomac, mai cu seamă la copii, se trăgea (fricţiona) bolnavul cu untdelemn şi se lega ceapă pisată la partea dureroasă. Gînd se „dezvîrtea buricul“, se trăgea bolnavul peste tot corpul, apoi se învîrtea buricul cu o ceapă şi bolnavul se încingea cu un brîu, ţinîndu-se ceapa deasupra buricului. în Vîlcea, pentru tuse, se păleau pe piept, de 7 — 8 pe zi, cu ceapă coaptă pusă pe seu de oaie (87, p. 30 — 31). în Romanaţi, pentru dropică, se dădea apă trecută prin „duloi de ceapă“ (79, p. 81). în multe părţi, contra guturaiului, se afumau cu cojile de ceapă (87, p. 30). Cu coji de ceapă se afumau, în Munţii Apuseni, şi femeile care aveau dureri mari după naştere (136, p. 14). Se mai foloseau la înţepăturile de viespi şi albine, frecîn-du-se cu ea după ce se scotea acul. Pe Someş, cu zeamă de ceapă se făceau fricţiuni contra căderii părului (34, p. 66). S-a folosit şi intern. Pentru tuse cu năduf, se storcea mustul din ceapă, se amesteca cu zahăr candel şi se bea cîte o linguriţă. în alte părţi, se spunea că nu-i leac mai bun contra tusei ca ceapa albă, fiartă cu smochine, pîinea-lui-Ioan, flori de tei şi de soc. în Banat, pruncilor mici care tuşeau li se dădea următorul leac: se scotea inima bulbului şi apoi se umplea cu miere din faguri, astupîndu-se iarăşi partea tăiată, ca să nu răsufle. Se punea apoi ceapa în spuză, ca să fiarbă. După ce se răcea, se golea din ea mustul şi se dădea din cînd în cînd pruncilor, cîte o linguriţă (87, p. SOSI). în nordul Moldovei, bulbul fiert se mînca pentru întărirea plă-mînilor (84, p. 208). La Răşinari, contra limbricilor, se tăiau mărunt una sau 2 cepe, încă de cu seară, şi se puneau într-un vas cu apă, unde se lăsau o noapte, iar dimineaţa, pe nemîncate, se bea din apa aceea. Copilului nou născut, care suferea de matrice sau plînsul cel rău, i se storcea în gură suc de ceapă (166, p. 262). Femeile care aveau copii mici şi nu avea lapte mîncau multă ceapă, ca să le vină laptele (86, p. 99). Se mai folosea la animalele încuiate, ca să le provoace ieşirea, CEAPĂ DE IARNĂ U La Anul nou, peste tot, batrînii făceau calendar cu foi de ceapă, ca să vadă cum va fi anul, ploios sau secetos, în care lună vor cădea mai multe ploi şi în care mai puţine. ceapă de iarnă (Allium fistulosum h.), plantă ierboasă cu miros penetrant de ceapă, din fam. Liliaceae, originară din Asia orientală; cultivată sporadic ca plantă alimentară. Se cultivă, mai ales în vestul Moldovei, pentru consumul frunzelor în stare verde, fiind rezistentă în timpul iernii (68, XI, p. 201). ceapă măruntă v. hajme 1 cefoare (Sanguisorba minor L.), plantă ierboasă din fam. Rosaceae; creşte prin locuri uscate, coaste însorite, pe marginea drumurilor. Conţine tanin, ca şi specia înrudită, sorbestreaua (176, p. 404). (M) în Munţii Apuseni, decoctul plantei se lua contra durerilor de stomac (35, p. 109). în ţinutul Năsăudului, se fierbeau inflorescenţele şi decoctul se lua de vătămătură (37, p. 76). cel perit v. cuişoriţă cenuşer (Ailanthus altissima (Mill.) Swingle), arbore cu scoarţa cenuşiu deschisă, din fam. Simarubaceae, originar din China; cultivat şi sălbăticit; creşte pe marginea satelor şi pădurilor. Este indicat în plantaţii pe terenuri degradate, consolidarea coastelor şi taluzurilor. Lemnul da un cărbune de calitate superioară (68, VI, p. 197). (M) în p’atria de origine scoarţa şi frunzele se foloseau contra viermilor intestinali şi dizenteriei. Sucul răşinos din scoarţă se întrebuinţa pentru prepararea vopselelor de ulei (68, VI, p. 197). cer (Quercus ceris L.j, arbore asemănător cu stejarul, din fam. Faga-ceae; creşte în zonele joase şi deluroase, formînd păduri curate (cerete) sau în amestec cu alte foioase. Lemnul, impropriu pentru construcţii, este un foarte bun combustibil si se foloseste numai pentru foc (68, I, p. 229). cereţica de munte (Cerinthe glabra MillJ. plantă ierboasă din fam. Boraginaceae; creşte prin locuri ierboase şi umede, grohotişuri, în regiunea montană şi subalpină, pe soluri caicaroase. în unele regiuni din Alpii de vest, frunzele sînt folosite ca legumă. (M) Cu frunzele şi florile fierte în unt se prepară o alifie, întrebuinţată la vindecarea rănilor (68, VII, p. 206). cerenţel, rădichioară (Geum urbanum L.^, plantă ierboasă din fam. Rosaceae; creşte prin păduri umede, livezi, locuri umbrite. Conţine, îndeosebi în rizom, tanin, ulei eteric cu eugenol şi glicozida geina, care la descompunere are miros de cuişoare (148, p. 81; 173, p. 207). (M) Rizomul uscat şi pisat se fierbea şi decoctul se bea contra diareii, dizenteriei şi tifosului (87, p. 61). în Munţii Apuseni, la Ponor, se fierbea şi decoctul se dădea pentru inima ai rea, iar la Mărişel, se spălau cu el contra faptului şi a blîndelor de ploaie (36, p. 224; 147, p. 510). în Vrancea, la Nereju, rizomul plămădit în rachiu se lua contra vata-măturii, iar decoctul se bea pentru năduf (43, p. 130). în zona Iaşilor şi a Tutovei, se folosea de asemenea contra vătămăturii la stomac (crampe) şi a durerilor de picioare (12, p. 140). în unele părţi, pentru vătămătură la stomac ori la piept, se bea holercă de pe rădăcină de rădichioară şi de cicoare (34, p. 287). în Gorj, pentru întărirea oaselor, se culegeau,’ în vinerile legate ale sfinţilor, buruiană-de-cui-de-strică- 65 CICOARE1 ciune (cerenţel), buruieni amare, spumărită (Cardamine pratensis), coada şoricelului, rostopască, ochiul-boului (Aster amelus)\ se fierbeau şi bolnavul trebuia să bea din decoct de 3 ori pe zi, dimineaţa, la prînz şi seara. După fiecare ceaşcă trebuia să mai bea si un ciocan zdravăn de ţuică (79, p. 139). cervană v. piciorul-lupului cetină v. ienupăr cetină de negi, brădişor2 (Juniperus sabina L.), arbust veninos din fam. Cupressaceae, totdeauna verde; creşte sporadic în cîteva masive muntoase din Carpaţii Orientali, Munţii Apuseni, Parîng, pe Valea Cernei. Este cultivat prin parcuri, fiind decorativ. Conţine oleum sabi-nae, cu terpen-alcool sabinol (148, p. 28). (M) Decoctul sau praful din frunze se întrebuinţa îa legături contra negilor sau se punea pe ei seva stoarsă din ramuri. în Munţii Apuseni, se folosea contra bolilor venerice (36, p. 225). chica-voinicului (Nigella damascena h.), plantă ierboasă din fam. Banunculaceae; cultivată sporadic ca plantă ornamentală, pentru florile sale frumoase, albastre ca cerul, rar alburii. Pe alocuri s-a sălbăticit. cMmen, secarea (Carum carvi L.), plantă ierboasă comună din fam. TJmbelliferae\ creşte prin fineţe şi livezi, pe alocuri cultivată pentru fructele ei aromatice, întrebuinţate în alimentaţie, în panificaţie, ia prepararea unor băuturi alcoolice şi în medicină. Fructele (Fructus Carvi) conţin ulei eteric, proteine, ulei gras si tanin (65, p. 300; 176, p. 426; 173, p. 77-80). (M) Decoctul şi ceaiul din seminţe se dădea copiilor mici bolnavi de matrice (87, p. 31). Se mai spălau cu ele pe cap contra bubelor, iar fetele din unele sate se spălau cu zeamă de chimen călduţă, ca să se facă frumoase, să li se cureţe faţa (36, p. 222). Peste tot se pune în ţuică şi se ia pentru poftă de mîncare. Se mai lua contra durerilor de stomac. Chimenul fiert în lapte sau apă se lua pentru bătaie de inimă. Ceaiul de chimen, cu iarbă creaţă, se dădea ca întăritor celor slăbiţi de boală, în unele sate, seminţele se puneau pe jar şi se afumau cu ele contra răcelii, în altele se fierbeau plantele şi se bea decoctul (147, p. 515; 84, p. 200). Se mai folosea în boli femeieşti, cu trandafir alb şi mălin alb. Femeile care aveau copii mici mîncau supă de chimen, ca să aibă lapte mai mult. La animale, se dădea chimen uscat, pisat, amestecat cu haşme şi oţet, contra încuieturii. chimen negru v. negrilică chipăruş v. colţişor cMperul lupului v. pochivnic cicoare1 (Cichorium intyhus L.), plantă ierboasă, comună, din fam. Compositae; creşte prin fîneţe, locuri virane, pe marginea drumurilor, grinduri. Conţine, mai ales în rădăcină (Badix Cichorii), inulină, intybină şi substanţe amare (176, p. 449; 173, p. 195—196). Pe lîngă specia comună, spontană, este şi o specie cultivată (Cichorium endi-viva L.), din care se prepară surogatul de cafea, iar lăstarii se consumă sub formă de salată (andive), ca şi frunzele unei varietăţi (var. folio-sum), (68, X, p. 24). CICOARE2 m (M) Frunzele crude se puneau, în multe părţi, pe răni şi tăieturi, ca şi petalele florilor, uneori plămădite în untdelemn. Se credea că floarea de cicoare e bună de cel perit; se pisa şi cu sucul ei se ungeau erupţiile (87, p. 31 — 32). Decoctul florilor se folosea în boli de ochi, iar ceaiul din flori se lua contra durerilor abdominale (14, p. 104, 105, 107), contra durerilor de dinţi, pentru calmarea durerilor canceroase şi scăderea tensiunii arteriale (8, p. 129). Din flori, amestecate cu* trifoi roşu, se făcea un ceai de tuse (43, p. 119). Florile plămădite în vin, ca şi ceaiul de cicoare, se luau pentru dureri de .cap. Pentru friguri, se bea zeamă de rădăcină de cicoare (43, p. 119)."Pentru ficat şi curăţirea stomacului, se bea primăvara sucul stors din frunzele fragede, amestecat cu zar. Peste planta înflorită se turna apa fierbinte şi se punea deasupra stomacului, ca să liniştească durerile. Rădăcina de cicoare se folosea pentru durere la inimă şi vătămătură. Se pisa şi se fierbea în apă, ori în rachiu şi se bea (112, p. 584—586). Cei care sufereau de jîg, lingeau sare şi beau zeamă de rădăcină de cicoare. Ceaiul sau frunza fragedă, pisată cu zahăr, le lua primăvara pentru înnoirea singelui (87, p. 32). Cu cicori se făceau în Munţii Apuseni scăldători şi abureli celor răciţi, cu mai multe beteşuguri. în Vran cea, ca să fie plăcute, fetele se spălau cu floare de cicoare (43, p. 119). în multe părţi femeile se încingeau cu tulpina plantei, la începutul secerişului.sau la Sînziene, ca să nu le doară mijlocul (155, p. 92). (P) în Bucovina, fetele care doreau sa se mărite, dar ursiţii lor nu se grăbeau să le peţească, invocau cicoarea, ea să le stea în ajutor, doar s-ar putea mai degrabă mărita. (C) Planta, ale cărei flori se strîng seara, iar dimineaţa iarăşi se desfac, înfloreşte pînă toamna tîrziu. în Banat se spunea că atunci cînd au ţinut florile judecată, cicoarea le-a blestemat pe celelalte să le pice floarea si numai ea să o tină pînă iarna, cînd cade neaua (112, p. 584— 585). ’ ’ ' (L) în satele din sudul Transilvaniei, se spunea că cicoarea a fost 0 zînă frumoasă, zîna florilor. Obişnuia să se-spele cu rouă de pe fiori', pe care o culegea dimineaţa, într-un pahar, crezînd că n-o vede nimeni. Dar a văzut-o soarele şi s-â îndrăgostit de ea. A trimis doi luceferi s-o peţească. Zîna le-a spus că nu vrea: soare soţior. f că-i tot călătorJ zimi peste sate, I noaptea peste ape. Luceferii s-au întors la soare, care s:a aprins şi de necaz a zis: Lăsaţi-mi-o-n pace,! Că mi-o voi preface I Floare de cicoare / cu ochii după' soare,! Cind oi răsări, I ea s-o-nveseli! / Cind 01 asfinţi, I Ea s-a ofili; /• Cînd oi scăpata,! Ea- s-a aduna - {112, p; 584 — 585). ' - : cicoare 2 v. alMsirifă cimbrişor, lămîioară (Tkymus vulgaris LJ, plantă' din fam. "Labiaiae cultivată prin grădini pentru trebuinţele culinare, si în cîmp pentru cele industriale. Tulpinile florifere (Herba Thymi) conţin ulei eteric (timoi), substante amare, saponinę, glucozizi flavonici, tanin etc. (65, p. 319; 176, p. 433; 173, p. 124-126). (M) Decoctul ori planta plămădită în rachiu se ţinea în gură contra durerilor de dinţi. Se mai lua în boli de stomac. La Clopotiva, se punea firu de cimbru cu frunză cu tot pe bubă şi se turna, peste el, apă caldă cîteva minute. Se spunea că dacă este pocitură, toate frunzele se acoperă cu lînă. Tratamentul se repeta pînă se vindeca (53, p: 146 —147). Ceaiul din tulpinile „florifere se folosea contra bolilor venerice (14, p. 108). 67 CIN CI-DEGETE cimbrişor de cîmp, sărpun (Thymus serpyllum LJ, plantă aromatică, din fam. Labiatae, cu tulpina mică, adesea culcată, cu flori roşii, purpurii; creşte prin fineţe, livezi, la marginea drumurilor. Conţine ulei eteric cu cymol, carvol şi timol, substanţe amare, tanin, mucilagii etc. (176, p. 433; 173, p. 184—185). Se aseamănă şi confundă prin sate cu Thymus pulegoides L. cunoscut sub acelaşi nume. în zonele muntoase, se folosea, pînă nu demult, pentru condimentarea mîncăru-rilor, în locul cimbrului de grădină. (V) Se folosea la vopsit, în amestec cu sovîrf, porumbar, măcies etc. (160, p. 102 — 103). (M) Cu cimbrişor, curpen şi iarba-lui-Tatin se făcea „feredeu“, pentru răceală şi reumatism. Decoctul se ţinea în gură contra durerilor de dinţi. în zona laşilor, cu planta se făceau abureli contra guturaiului şi durerilor de gît. în zona Branului, se usca, se făcea praf şi aşa se sufla în gît. în alte părţi, praful se trăgea pe nas, ca tutunul, pentru a opri curgerea sîngelui. în Maramureş, la Borşa, se fierbea în apă, se înmuia în decoct o cîrpă curată şi se punea la ochi, contra durerilor şi usturimilor. Cu decoctul plantei se făceau spălaturi şi legături contra durerilor de cap. Ceaiul din tulpinile florifere se lua ca stimulent, contra tusei şi colicilor. Cu planta, amestecată cu vîrfuri de ramuri de molid, se făceau băi antiscorbutice şi pentru întărire (87, p. 32; 85, p. 275). Cu decoctul de cimbrişor, simplu sau amestecat cu frunze de măr dulce şi sovîrf ori de gutui, se făceau oblojeli de cel perii (87, p. 32). în unele zone, se culegea cu alte flori, pentru spălat pe cap. cimbru de grădină (Sautreja hortensis LJ, plantă aromatică din fam. Labiatae, cultivată, ca şi celelalte specii înrudite, pentru uzul culinar. Asemănătoare sînt şi principiile active pe care le conţine. (M) Decoctul plantei se folosea contra durerilor de dinţi şi de stomac. Rădăcina fiartă se dădea copiilor pentru matrice, iar cu resturile se legau la buric. La Nereju, se usca, se făcea praf şi li se dădea în apă. Ceaiul sau decoctul tulpinilor florifere se lua contra durerilor de piept, iar cu resturile se făceau oblojeli (43, p. 119—120). Cu decoctul plantei se făceau spălaturi de cel perit. Ceaiul din frunze sau tulpini se lua contra anemiei (14, p. 102). Planta, fiartă cu frunze de măr dulce, se folosea împotriva pirlelii şi a celui perit (155, p. 96). cimişir v. merişor cinci-degete, palm a-voinicului (Potentilla alba L. şi Potentilla reptans L.j, denumiri populare pentru două specii înrudite, din fam. Rosaceae, ale căror frunze digitale, obişnuit pentafoliate, au sugerat numirile populare, credinţele în legătură cu apariţia şi întrebuinţările lor. Conţin tananţi (67, p. 29). Pe lingă principiile active asemănătoare cu ale altor specii de Pontentilla, credinţele în legătură cu apariţia au dus la variatele întrebuinţări ale plantei, atît în medicina populară, cît şi în practicile magice. (M) în multe părţi, în special în Moldova şi Bucovina, se credea că planta e bună la toate bolile. în ţinutul laşiloi*, ceaiul sau decoctul plantei se lua pentru tuse, dureri de piept şi nâduşealâ {26, p. 82; 12, p. 120). Unii, pentru tuse, o fierbeau în lapte dulce. Rădăcina se fierbea cu apă neîncepută, iar din decoct o parte se turna pe cap, pentru dureri de cap şi alte dureri. La Nereju se folosea pentru apucătură: celui care căpăta vreo fooaiă .(contagioasă) i se dădea plămădită în rachiu (43, CINSTEŢ1 68 p. 119). Dealtfel, şi în alte părţi, se folosea pentru bube date, prin des-cîntece şi aruncături (12, p. 120). Se storcea seva din părţile aeriene, se amesteca cu unt proaspăt şi cu această alifie se ungeau*bubeledulci (13, p. 92). în sudul Moldovei, babele foloseau planta de dinsele, la dureri de picioare, mîini şi cap (81, III, p. 360). (L) O legendă bucovineană spune că planta s-a făcut din mina unui fecior voinic şi harnic, singur la părinţi, care a murit, lăsîndu-i nemîn-gîiaţi. într-o zi, mergînd mama lui la ţinterim, a găsit pe mormînt o mînă a feciorului. A pus-o în sîn, şi-a dus-o acasă. Cînd s-o scoată, s-o arate bărbatului, se prefăcuse într-o buruiană, ca o palmă, cu cinci degete. A dus-o şi a pus-o pe mormînt, de unde s-a răspîndit, peste tot, prin locuri curate. O variantă a acestei legende, tot din Bucovina, spune că s-a făcut din mîna unei fete curate, după care părinţii au plîns mult, ca şi cei ai flăcăului (125, p. 139—140). cinsteţ1 (Stachys annua L.), plantă mică, ierboasă, din fam. Labiatae\ creşte pe cîmpuri, prin locuri necultivate, pe lîngă drumuri. (M) Decoctul din părţile aeriene se întrebuinţa pentru spălarea erupţiilor şi eczemelor, iar florile uscate, sub formă de praf, se presărau pe erupţii (8, p. 138). cinsteţ 2 v. cocean căpresc cintaură, potroacă, fierea pămîntului 3 (Centaurium umbellatum Gilib. j, plantă ierboasă din fam. Gentianaceae, cu flori mici roze; creşte prin fineţe şi păşuni umede, mai frecvent în zonele deluroase şi muntoase. Tulpinile florifere (Herba Centauri) conţin substanţe amare specifice, acid oleanolic etc. (65, p. 316; 176, p. 438; 173, p. 180 — 186). (M) Se întrebuinţa, aproape peste tot, la prepararea ceaiurilor contra durerilor de stomac, pentru poftă de mîncare şi contra frigurilor. în unele zone, se uscau tulpinile florifere, se sfarmau şi praful rezultat se punea în apă, ţuică sau vin; după ce se macera se bea, de 3 ori pe zi, pentru gripă, febră, friguri. în alte părţi, se fierbea într-o oală nouă, cu vin roşu, acoper indii-se la gură cu o cocă, ca să nu răsufle (87, p. 70; 35,’p. 107). în nordul Moldovei, se întrebuinţau, împreună cu pelinul şi cătuşnica, pentru scăldaturi la copiii bolnavi de răul copiilor (78, 32)*. Babele lipovence din Dobrogea tratau convulsiunile cu băi de flori de fierea-pămîntului, spunind că accesele şi crampele trec numaidecît (87, p. 70). ciocul berzei, gher glie tiu (Geranium pratense L.j, plantă ierboasă din fam. Geraniaceae; creşte prin poieni, livezi şi margini de pădure, îndeosebi în zonele deluroase şi muntoase. Fructul ca un cioc a sugerat numele popular mai frecvent. Conţine tanin (176, p. 420). (M) Decoctul plantei se folosea, în Munţii Apuseni, contra junghiurilor (36, p. 224). La Dumbrăveni-Gorj, rădăcina bine curăţită se fierbea în apă, iar ceaiul obţinut se bea în caz de dureri de stomac şi boală ulceroasă (187, p. 517 — 518). ciocul păsării v. frigări ciormoiag v. sor-cu-îrate1 cioroi (Inula germanica h.), plantă ierboasă din fam. Compositae; creşte prin fîneţe, tufişuri, coline aride. (M) în Munţii Apuseni, la Lupşa şi satele învecinate, decoctul florilor se folosea pentru gâlbinare (37, p. 74). Fiartă în rachiu, se bea, în unele 09 CIUBOŢICA CUCULUI părţi, contra durerilor sub coaste, a durerilor de oase. Turcii o numesc „buruiană-de-40-de-încheeturi“ (crîcbun), (12, p. 118). Ceaiul din flori se întrebuinţa contra durerilor de stomac. Planta se fierbea şi cu ea caldă se făceau legături pe burtă, pentru calmarea durerilor (13, p. 96, 97). cireaşa ovreiului v. păpălău eireş (Cerasus aviurn (L.) MnchJ, pomul din fam. Rosaceae creşte în multe părţi spontan, pe marginea pădurilor de foioase, prin poieni, avînd diferite forme locale, cu fructe roşii sau negre. A fost adoptat de timpuriu în culturi, azi situîndu-se între principalele specii pomicole, în unele bazine pomicole, ca Piteşti, Cotnari, Comarna etc. s-au format în cursul timpului, prin selecţie populară, soiuri de cireşe care depăşesc în calitate cele mai bune soiuri străine introduse la noi (171, IV, p. 366 — 371). Pomul spontan este preţuit pentru lemnul său frumos şi chiar pentru fructele sale amare, care se consumă în lipsa altora mai bune, iar acolo unde sînt în cantităţi mai mari, se face din ele ţuică. Cozile de cireşe (Stipites Cerasorum) conţin flavonozide şi săruri de potasiu (65, p/ 658-659; 173, p. 152). (M) Ceaiul din cozi de cireşe, neîndulcit, se lua contra tusei, durerilor de stomac şi de şale (13, II, p. 4—5; 13, IV, p. 2). Cozile de cireşe se folosesc aproape peste tot pentru bolile de rinichi. Unii le fierb împreună cu sîmburii şi beau din decoct cîte o ceaşcă. Alţii le fierb cu mătasă de porumb şi le iau contra durerilor de rinichi (79, p. 214; 13, III, p. 5—6). Unii foloseau, în bolile de rinichi şi în special a căilor urinare, nu numai cozile fructelor, ci şi cozile florilor (14, p. 103). Fierte împreună cu coada-calului, jneapăn şi mătasă de porumb, se luau pentru pietre la rinichi, de 3 ori pe zi, înaintea meselor principale (18, p. 13). Cleiul de cireş se punea pe tăieturi, ca să oprească sîngele şi să le vindece (87, p. 75), iar fiert, se lua contra tusei. Zeama de cireşe fierte şi coaja de cireş amar se foloseau în boli femeieşti (15, p. 159; 78, p. 149). (O) în Banat, se legau „chite de cireşe“ şi de flori, la oalele care se dădeau de sufletul morţilor (78, p. 149). (L) Cucul, se spunea în Moldova, cînd mănîncă cireşe răguşeşte şi nu mai poate cînta (153, p. 449). ciuboţica cucului (Primulla officinalis (L.) HillJ, plantă ierboasă din fam. Primulaceae, cu flori galbene, mirositoare; creşte prin fîneţe, livezi şi poieni, înflorind primăvara de timpuriu. Conţine, mai ales în rădăcini (Radix Primulae), saponine, glucozizi fenolici etc. (176, p. 428; 173, p. 178-179). (M) Ceaiul din flori se folosea contra durerilor de cap (36, p. 227 ; 14, p. 105). în Munţii Apuseni, se spălau cu decoctul plantei contra durerilor de ochi. Şi umflăturile se spălau cu fiertură de ciuboţica-cucului, iar cu plantele se făceau legături. în unele sate din Moldova, se spunea că dacă înghiţi 3 flori de ciuboţica cucului, scapi de gilci. Cu floarea ei, amestecată cu floare de soc, se făcea ceai de nădusealâ. Pisată cu apă, se bea contra frigurilor (78, p. 150). în unele zone, copiii se spălau de rofii cu rădăcină pisată la un loc cu rădăcină de toporaşi de pădure, prăjite cu unt şi fierte în lapte dulce. Infuzia de floare, amestecată cu rădăcină de toporaşi de pădure, se bea ca leac pentru lingoare, catare, durere de piept, nădusealâ, oftică, iar seva din rădăcinile CIUCUŞOARĂ 70 pisate se lua contra frigurilor (87, p. 32). Rădăcina se fierbea şi din decoct se luau cîte 3 ceşti pe zi, contra bolilor de rinichi, în special a calculilor renali (14, p. 103). (C.O) în Banat, florile de aglicele se legau, împreună cu alte flori timpurii, la vasele care se dădeau de pomană, pentru pomenirea morţilor. în Moldova, se legau, cu flori de calce, la vasul în care se mulgeau vacile, ori la cele în care se mulgea şi se păstrau produsele lactate (141, p. 116 — 117). în unele sate, se spunea că în apropierea ei îşi face cuibul o pasăre ce seamănă cu cucul. în cele mai multe părţi a fost între cele mai iubite flori de cîmp şi adeseori se punea în ulcele, pe geamuri, ori se ducea în mînă, se lega la o cheotoare, pentru miros. eiucuşoară (Berteroa incana (L.) D.C.j, plantă ierboasa din fam. Cruci-ferae; creşte prin locuri nisipoase şi pietroase, pe coline aride şi pe lîngă drumuri. (M) Se folosea la scăldători contra bubelor Ia copii (4, p. 81, 102), precum şi ca ceai contra infecţiilor de pe cap şi faţă. Se fierbeau 7 — 8 tulpini într-un litru de apă, pînă se colora. Ceaiul se bea, fără, zahăr, de 3 ori pe zi, se făceau cu el spălaturi şi tamponari pe toată partea infectată (13, III, p. 4—5). Se mai folosea pentru poală albă (11, p. 45). ciulin v. scăiete1 ciuma apei (Elodea canadensis h.), plantă ierboasă acvatică, din fam. Hydrocharitaceae, originară din America de Nord, de unde s-a răs-pîndit şi în alte continente. Pe alocuri, invadînd apele stătătoare şi lin curgătoare, stînjenea navigaţia şi pescuitul. Unde e mai puţină, oxigenează apa şi oferă refugiu şi loc de reproducere pentru peşti. Masa verde, bogată în amidon, proteină, celuloză etc. poate fi folosită pentru hrănirea porcilor (68, XI, p. 42). , ciumăîaie, laur1 (Datura stramonium L.j, plantă viguroasă, foarte veninoasă, din fam. Solanaceae, cu flori albe şi seminţe negre, închise într-o capsulă cu ţepi; creşte pe terenuri necultivate, dar bogate în resturi organice, pe maidane, pe marginea drumurilor, pe lîngă garduri etc. Se şi cultivă, pentru cerinţele industriei medicamentelor, extrase din frunze (Folium Stramonii) şi seminţe (Semen Stramonii). Conţine hiosciamină, scopolamină, atropină etc. (65, p. 296; 176, p. 4:34;, 173, p. 93-96). (M) Frunzele crude, dar mai ales pălite în foc, se puneau pe răni şi tăieturi, pe bube şi buboaie, ca să tragă puroiul. Apa de pe frunze se folosea contra durerilor de ochi (84, p. 210). Cu decoctul frunzelor se spălau umflăturile, iar cu ele se făceau oblojeli. Se fierbeau şi se puneau în legături contra durerilor de gît (37, p. 73). Se mai folosea contra durerilor de picioare, a reumatismului (36, p. 223). în unele zone, seminţele se puneau în rachiu de drojdie, cu care se frecţionau bolnavii şi apoi „se pripeau“ la soare sau pe lîngă foc (79, p 158). în alte zone, se făceau spălaturi sau băi cu decoctul plantei ori numai al capsulelor cu seminţe. Dozată cu grijă, se folosea şi intern. în multe zone, contra frigurilor se luau seminţele sau frunzele pisate cu apă, ori sămînţa pisată sau rădăcina, puse în rachiu. în ţinutul Vasluiului, se luau cîteva seminţe, se pisau, se puneau într-o lingură de apă şi se bea pentru friguri, ori buruiana se pisa, se storcea şi se dădea bolnavului o ceşcuţă de zeamă, deşi acesta înnebunea puţin, pe o zi sau 2, dar apoi îşi revenea (153, p. 757; 87, p. 45). în ţinutul Botoşanilor, pentru 71 €ÎNEPĂ pîntecărie cu sînge, se lua o măciulie, care are mai multe despărţituri cu seminţe negre, se lua sămînta dintr-o despărţitură, se ardea, se făcea un praf care se împărţea în 9 părţi, din care 8 se aruncau, iar cea rămasă se împărţea în 3, luîndu-se în 3 dimineţi eu puţin rachiu (15, p. 161). Plămădită în alcool, se întrebuinţa contra vătâmăturii (84, p. 210). Din părţile aeriene se făceau băi în hidropizie. Se mai folosea pentru combaterea artritei şi a astmului bronşic (8, p. 131). Ceaiul din frunze de laur, cu frunze de mesteacăn, afin şi traista-ciobanului, se folosea local pentru boală de zahăr, luîndu-se de 3 ori pe zi, înainte de mîncare (18, p. 14). Mai demult, se afumau cu ciumăfaie uscată cînd erau epidemii de ciumă (87, p. 45). La animale, se folosea contra durerilor de picioare (37, p. 73). Seva din frunzele pisate se storcea în rănile ou. viermi (87, p. 45). ciupercă de Mligar v. ciupercă de cîmp ciupercă de cîmp, ciupercă de Mligar (Psalliota campestris Quel.J, ciupercă din fam. Lepioiaceae, foarte răspîndită pe cîmpuri, prin păşuni şi fineţe. Pălăria, albă pe faţa superioară, are pe faţa inferioară lamele roz, care se înnegresc la maturaţie. Are gust dulceag şi miros plăcut, fiind una din cele mai folosite în*alimentaţie, friptă pe jar ori în tigaie sau gătită. în unele zone, ciupercile se înşiră pe aţe, se usucă şi se folosesc iarna. ciupercă de pivniţă (Merulius lacrymans Fr.J, ciupercă din fam. Meru-liaceae, spongioasa, cărnos membranoasă, alburie ori galbertă-brună, cu marginea albă pîsloasă. Atacă şi distruge lemnul, nu numai prin păduri, ci şi pe cel din construcţii, începînd cu tălpile, grinzile, podelele, mai ales atunci cînd nu sînt bine izolate. Este frecventă şi prin oraşe. Lemnul infectat se extrage şi se arde într-o groapă adîncă, care se astupă să nu se disemineze sporii. Cel din apropierea infecţiei se dezinfectează cu pentaclor fenolat. ciurlan de cîmp v. scaieteie-popii ciurul zîneîor v. turtea cînepa codrului (Eupatorium cannabinum h.), plantă ierboasă otrăvitoare cu flori roşietice, din fam. Compositae; creşte prin locuri umede, pe lîngă ape. Rădăcina (Radix Cannabis aquaticae) conţine glucozizi, substanţe amare etc. (176, p. 445; 173, p. 214). (M) Cu decoctul plantei se făceau spălaturi contra durerilor de cap. Se mai folosea pentru bube, iar împreună cu zmeiuţă ( Lithospermum arvense), la scăldat ori de bubă neagră, de ducă-se pe pustii (4, p. 86). Unii fierbeau sau plămădeau rădăcina în rachiu şi aşa o luau contra vătâmăturii. Se făceau cu planta şi scăldători, contra durerilor de trup, a reumatismului şi la cei pociţi de iele (37, p. 73). La animale se folosea cînd erau bolnave de gură şi picioare, de febră aftoasa (37, p. 73). cînepa (Cannabis sativa h.), plantă textilă din fam. Cannabinaceae. Este una din cele mai vechi şi importante plante cultivate, cu multiple întrebuinţări, de aceea au apărut numeroase credinţe şi obiceiuri în legătură cu cultivarea ei şi cu prelucrarea fibrelor, materie primă de bază pentru confecţionarea îmbrăcămintei, pînă nu demult, şi a variatelor textile de casă. Seminţele bogate în ulei ale cînepii au avut un roi foarte însemnat în alimentaţie, înainte de răspîndirea în culturi a plantelor oleaginoase de origine americană; se folosea făina obţinută prin CÎ NEPĂ 72 pisarea seminţelor în piue de mînă şi uleiul. Din făină de cînepă, amestecată cu apă călduţă, se obţinea o pastă cu care se umpleau plăcinte, ori o supă, numite „julfă“, „tîrbă“, „bîrţă“ etc. Se punea pe varză, tăieţei şi alte mîncăruri de post, azi părăsite. Uleiul din seminţe de cînepă a cedat locul în alimentaţie celui de bostan şi de floarea soarelui. (M) Cu. laptele din seminţe fierte şi făcute, prin pisare, ca smîntîna, se legau rănile (4, p. 103). Seminţele se foloseau în diferite amestecuri, la vindecarea bubelor dulci; se pisau, pînă ce se făceau ca laptele, se amestecau apoi cu untură nesărată şi cu coajă de bostan arsa, iar cu alifia obţinută se ungeau bubele. Se ardeau în foc boabe de fasole albă, se luau, în cantităţi egale, sămînţă de cînepă şi mentă bine uscată, se pisau împreună, iar praful obţinut se amesteca cu smîntînă şi se ungeau bubele (4, p. 87; 89, p. 65). Contra durerilor de urechi, se ţinea urechea pe o oaia nouă, în care se puneau cărbuni aprinşi şi sămînţă de cînepă (86, p. 86). Cu seminţele se mai afumau contra durerilor de cap. Contra rîiei, se lua iarbă mare, se covăsea cu sămînţă de cînepă, care se fierbea, se pisa, apoi se bateau împreună, vreo jumătate de ceas, se puneau la căldură vreo 3 zile, iar după aceea se spăla rîiosul cu apă caldă şi se ungea cu covăseală. Pentru trinji se fierbea puzderia de la meliţă şi se bea cîte un pahar pe zi (87, p. 28). în Gorj, contra hemoroizilor se făceau băi cu „pâzderii de cînepă“ rămase de la meliţă (86, p. 87). Decoctul concentrat al plantei, amestecat cu unt, se folosea la tăieturi, ca şi scrumul din cîrpă de cînepă arsă, amestecat cu grăsime nesărată. Legăturile din cînepă fiartă, cu sare arsă, se foloseau contra reumatismului (13, II, p. 4). Cu decoctul de cînepă, în amestec cu alte plante, cu ceapă pisată şi cîteva ouă, se făceau legături pentru vătămătură (158, p. 67). Sămînţă de cînepă se folosea şi contra bolilor de stomac: se punea legătură de usturoi, pisat cu 2 mîini de cînepă făcută „julfă“ şi amestecată cu ceapă. Julfă de sămînţă de cînepă, amestecată cu lapte, se bea pentru a opri vărsăturile sau contra otrăvurilor (87, p. 28). Decoctul din pâzderie de cînepă se bea contra limbricilor. Sămînţă fiartă cu balegă de cal se dădea în aprindere de plămîni (36, p. 221). Contra tusei, se folosea şi pâzderia de cînepă, fiartă în vin alb (120, p. 366). Contra tuberculozei se lua sămînţă, se alegea, se spăla bine şi se punea la foc să fiarbă, pînă dădea colţi, apoi se turna într-o căldare, se fierbea în continuare şi zeama ce rămînea se dădea bolnavului, de 3 ori pe zi, dimineaţa, la amiazi şi seara, înainte de mîncare (79, p. 134). Decoctul seminţelor se mai folosea contra bolilor venerice şi scurgerilor la femei (192, p. 81; 86, p. 94). Scrumul din petec de cînepă, trecut prin sită, se lua contra hemoragiilor (13, III, p. 5). în Munţii Apuseni, la Sălciua, femeile beau, după naştere, cîte o ceaşcă de ceai din sămînţă de cînepă, ca să le aline durerile. în unele zone, se fierbea cînepă verde în apa cu care se spălau femeile pe cap (79, p. 42). Unele furau cînepă din ogor şi frunze de nuc de la altă casă şi cu acestea îşi pregăteau lăutoarea. Cînepă a avut variate întrebuinţări şi la animale. Sămînţă de cînepă se dădea contra boalei (pestei) la porci. Cailor bolnavi de oftică li se dădea sămînţă prăjită, amestecată cu untdelemn şi miere. La oi, contra gălbezei, se lua pleavă de cînepă, se usca bine, apoi se închideau animalele într-un grajd cald şi se afumau cu ea, ca să strănute, să dea toată boala afară (142, p. 66 — 67). în Banat, se fierbeau „mucuri“ de cînepă (vîrfuri florale) şi zeama se dădea de băut oilor gălbejite. Sămînţă se mai folosea ca leac pentru vitele bolnave 73 CLOGOTIŞ de gură. Se fierbea bine, se amesteca cu lapte dulce, si li se da să-l bea (120, p. 352-355). (O) încă din ciclul sărbătorilor de iarnă, ca şi în cazul griului, preocupările pentru o recoltă cît mai bogată au dus la apariţia diferitelor credinţe şi obiceiuri în legătură cu cînepa. Mai numeroase erau primăvara, ia semănat şi în ciclul sărbătorilor din acest anotimp, cînd, în practici diferite, se exprimau dorinţele în legătură cu dezvoltarea plantei şi calitatea fibrelor: să n-o mănînce păsările, să crească subţire şi înaltă, să aibă fibre moi etc. în rînduielile casnice tradiţionale, în care prelucrarea fibrelor textile a fost a doua ca importanţă după pregătirea hranei, au apărut de asemenea numeroase credinţe şi obiceiuri, restricţii. Prelucrarea cînepii trebuia să nu se prelungească în perioada destinată celei de a doua categorii de fibre, a celor de lînă, care începea primăvara, cînd se tundeau oile (150, p. 223 — 237; 81, I, f. 196; 81, III, f. 76). Se spunea că planta cu fibrele ei ar fi fost lăsată „pentru femeie ca s-o lucreze şi vai de femeia care nu se supunea datoriei sale şi cumpăra pînză din tîrg, gîndindu-se că nu se necăjeşte pe acea lume ... De aceea, cea care n-a lucrat pînza în viaţă, măcar la moarte să se îmbrace cu o cămaşă de fuior, şi tot îi va fi mai uşor, cînd va merge în acea lume“ (153, p. 1127). eîrlig v. răeuleţ cîrligaţică v. sortoestrea cîrligei v. dentiţă eîrligioare v. iarbă roşie1 eîrmîz (Phytolacca esculenta Van Houtte), plantă ierboasă cultivată, din fam. Phytolaccaceae, pe alocuri scăpată din culturi, în locuri umbroase, la marginea tufărişurilor. (V) Fructele zemoase, de culoare roşie, se întrebuinţează pentru colorarea vinului (68, I, p. 611). Este originară din America, unde se foloseşte şi în alimentaţie, ca salată. clocotici (Staphylea pinnata LJ, arbust din fam. Staphyleaceae; creşte sporadic prin pădurile de foioase şi tufărişuri, din regiunea de cîmpie pînă în etajul montan inferior. (M) Ramurile se întrebuinţează la băi calde pentru umflături (87, p. 33). în Bucovina, contra vătămăturii se foloseau fructele plămădite în spirt, puse în comprese (153, p. 547). Legături din flori şi fructe, fierte mult timp, se făceau contra durerilor abdominale (13, p. 94). clocotiş (Rhinanthus glaber LamJ, plantă mică din fam. Scrophularia-ceae; creşte prin fineţe şi livezi. în popor se spune că atunci cînd sună clocotişui, iarba e bună de cosit, dar şi acolo unde creşte, nu prea este iarbă. (M) Frunzele uscate şi pisate se puneau pe răni, iar ceaiul tulpinilor florifere se lua contra durerilor de ficat (36, p. 221). în Maramureş, la Borşa, planta se fierbea în apa de baie a copiilor care sufereau de fapt (37, p. 71). Se mai folosea Ia tuse, dureri de stomac şi vâtămăturâ (25, p. 147). în nordul Moldovei, fiertura din partea aeriană se punea în tărîţe şi se dădea vitelor, împotriva cruşelii (84, p. 208). CLOCOŢEI 74 clocoţei y. dosnică yînătă coacăz y. agriş coacăz de munte (Bruckenthalia spiculifolia (Salisb.) RchbJ, arbust mic din fam. Ericaceae, cu flori mici, roşii, parfumate; creşte în etajul montan, formînd mici asociaţii. Fructele, acre toamna, se mai îndulcesc stînd sub nea şi se consumă primăvara. (M) Decoctul plantei se folosea contra bolilor de rinichi şi de vezica urinară. La Răşinari, fructele crude sau uscate le mîncau cei bolnavi de inimă rea (166, p. 261). coacăz negru (Ribes nigrum L. j, arbust din fam. Saxifragaceae; creşte prin păduri şi tufărişuri în regiunile montane, pe alocuri cultivat, pentru fructele sale, bace negre, cu gust şi miros caracteristic. Boabele sînt comestibile. Din ele se extrage vitamina C şi se prepară siropuri şi lichioruri. Se mai prepară din ele un vin tonic. *(M) Fructele au acţiune diuretică şi astringentă, conţinînd tanin. Frunzele sînt folosite pentru ceaiuri (68, IV, p. 146 — 147; 186, p. 109). coacăz roşu (Ribes rubrum Larbust din fam. Saxifragaceae; cultivat pentru fructele sale comestibile, care conţin tanin, vitamina C? zaharoză (176, p. 409). Coacăzele roşii coapte au gust acrişor plăcut. Se folosesc pentru compoturi, dulceaţă, siropuri, marmeladă; prăjituri. Se mai pun la fermentat şi se prepară din ele un vin tonic (68, IV, p. 142). coada calului, părul porcului (Equiseium arvense LJ, plantă ierboasă comună din fam. Equiseiaceae, cu 2 tipuri de tulpini, una fertilă si alta sterilă; creşte pe ogoare şi cîmpii umede, prin zăvoaie, pe lîngă ape. Tulpinile sterile (Herba Equisetii) conţin oxizi de siliciu, sapo-nină, flavonozide (65, p. 317 — 318; 173, p. 160). (M) Tulpinile fertile, numite „opintici“ în ţinutul Neamţului, se foloseau, fierte în apă, contra diareei la copii (11, p. 51). O largă întrebuinţare aveau, aproape peste tot, tulpinile sterile, datorită proprietăţilor diuretice şi astringente. Decoctul lor se lua contra durerilor de rinichi, de stomac şi a diareei, precum şi în răceli, năduşeli şi boli de piept (aprindere, oftică). Pentru răceală se făceau şi abureli, iar pentru plămîni, planta se fierbea, în unele părţi, cu urzici mărunte (Urtica urens) şi pătlagină (Plantago media). In Hunedoara, contra reumatismului, tulpinile fierte se înveleau într-o cîrpa şi se aplicau bolnavului, calde cît se puteau suporta, în locul unde-1 ţinea durerea. Fiertura se dădea ca diuretic în dropică (87, p. 33), iar in unele sate din nordul Moldovei, se folosea şi contra durerilor de ficat, în boli de băşică şi în constipaţie (84, p. 210). Se mai folosea Ia poală albă, în alte boli femeieşti, în amestec cu saseu (Vinca minor), cu vîsc (Vis* cum album) (34, p. 47, 226). Extern, cu decoctul se făceau spălaturi contra bubelor şi pecinginei (34, p. 61, 204). în ţinutul Gareilor, se folosea la băi în artrită. Cu părţile aeriene marunţite şi amestecate cu puţin alaun în unsoare de porc, se tratau rănile, tăieturile, bătăturile, furunculoza şi scrofuloza. Intern se folosea pentru calmarea durerilor de stomac, in ulcer stomacal, în boli de rinichi, pentru combaterea răcelii, a bolilor de gît şi a astmului bronşic, în tratamentul tuberculozei şi ca diuretic (8, p: 132). La animale, se dădea în boli 75 COABA RACULUI de stomac şi urinare cu sînge. în muite părţi, se spunea că vacile şi oile îşi pierd laptele dacă mănîncă coada calului. coada-eocoşiiliii, peeetea-lui-Solomon (Polygonatum odoratum (Mill.) DruceJ, plantă ierboasă, cu flori albe, din fam. Liliaceae; creşte prin păduri şi tufărişuri. Tulpina, uşor curbată spre vîrf, a sugerat numele mai frecvent, iar urmele acesteia de pe rizom, pe acela de „pecetea. Rizomul (Radix Polygonati) conţine giucozizi, taninuri etc. (176, p. 452; 145, p. 134). (V) Prin jud. Suceava, se obţinea o culoare roşie fierbînd rădăcina plantei (91, p. 247). (M) Rizomul, care nu lipsea dintre buruienile de leac pe care le vindeau femeile prin pieţe, se pisa, se plămădea în smîntînă, cu care se lingeau pe faţa contra petelor şi eczemelor, ori se fierbea în lapte, cu care se făceau oblojeli, tot pentru pete. Se mînca crud, contra durerilor de şale şi vătămăturii (87, p. 33). Fiert şi amestecat cu untură de porc, se punea pe furunculi, grăbind spargerea (14, p: 105). Se mai folosea la băi contra reumatismului. Unii îl tăiau, îl puneau în spirt, împreună cu castane porceşti, şi cu plămădeala lor făceau fricţiuni (26, p. 84); sau îl fierbeau în vin alb şi aşa îl luau, iar cu „ostoghina“ ce rămînea, amestecată cu untdelemn, se ungeau la încheieturi (12, pi 120). în Banat, rizomul se punea în rachiu, din care se bea contra podagrei, numită „durori“ (94, p. 516). ooftda-lupuluL, lummărică4 (Verbascum thapsus L.), plantă ierboasă, viguroasă, din fam. Scrophulariaceae, cu frunze mari şi flori galbene, dispuse într-o inflorescenţă racemoasă, terminală pe tulpină; creşte prin locuri uscate, pe coaste, pe marginea pădurilor. Florile (Flores Verbasci) conţin mucilagii, saponine, carotinoizi etc. şi au acţiune emolientă şi expectorantă (176, p. 437). (M) Plămădită în rachiu, se bea mai multe zile, contra frigurilor (79, p. 75). Plămădită în-vin, cu nucşoară, se lua contra icterului (86, P- 93). coada-mielului (Verbăscum phoeniceum L./, plantă ierboasă din fam. Scrophulariaceae; creşte prin livezi, prin crmguri şi pe lîngă păduri. Conţine, ca şi speciile înrudite, mucilagii, saponine, carotinoizi etc. (M) Florile macerate în ulei se puneau pe furunculi. Ceaiul din flori se. lua contra tusei, iar florile fierte, în bolile de ficat (14, p. 102, 105, 107). Părţile aeriene, fierte la foc potrivit şi amestecate cu tărîţe de porumb, se dădeau de brîncă (13, p. 92). £©ada racului, scrîntitoare 2 (Potentilla anserina LJ, plantă ierboasă din fam. Rosaceae; creşte prin fîneţe, livezi, pe lingă ape şi drumuri. Conţine flavone şi tanin (148, p. 81; 176, p. 408). (M) în multe zone, se folosea la.răni şi în legături la scrîntituri. în Munţii Apuseni, frunzele se pisau în untură şi aşa se legau cu ele. Se mai folosea, tot bătută cu untură saii cu slănină, la obrintituri (35, p. 109). Ceaiul şi decoctul din tulpinile florifere sau din frunze se lua contra durerilor de stomac, de pîntece şi a frigurilor (25, p. 137). Se mai folosea contra eczemelor şi la băi pentru întărirea oaselor copiilor care nu puteau sta pe picioare. Intern se mai folosea contra arsurilor la stomac (8, p. 137).. COADA SMEULUI 76 coada smeului (Calla palustris h.), plantă ierboasă veninoasă, din fam. Araceae; creşte sporadic prin mlaştini şi ape lin curgătoare, cultivată ca plantă ornamentală pentru spata frumoasă, de culoare albă (176, p. 461). (M) A fost odinioară folosită în medicina populară, mai ales contra muşcăturilor de şarpe (68, XII, p. 775). coada şoricelului (Achillea millefolium LJ, plantă ierboasă comună, din fam. Compositae, a cărei denumire populară a fost sugerată de forma frunzelor. Tulpinile florifere şi florile (Herba et Flores Mille-folii) conţin ulei eteric bogat în azulenă, cineol, achilleină etc. (65, p. 278; 176, p. 446; 73, p. 189-190). (M) Aproape peste tot se folosea la răni şi tăieturi (87, p. 33). în unele zone, se pisa planta, ori numai frunzele ei, se storcea seva pe rană sau tăietură, iar cu resturile se legau. în alte părţi, frunzele se pisau, se amestecau cu grăsime şi aşa se puneau, ori se uscau, sesfărî-mau şi se presăra praful. Frunza pisată şi amestecată cu răşină se punea pe buboaie, ca să le grăbească coacerea, spargerea şi vindecarea. Tot cu coada şoricelului se tratau, în Banat, alunele de pe faţă şi alte boli de piele. în Bihor se folosea contra pecinginei. Frunzele uscate şi pisate se puneau între degetele de la picioare, contra opărelii, iar crude şi pisate, pe pâducei. în amestec cu usturoi şi sare, se făceau cu ele Îegături contra durerilor de măsele (87, p. 33). Ceaiul sau decoctul se folosea, în multe părţi, contra bolilor de piept. Ceaiul din vîrfurile florale se lua contra tusei (147, p. 523), uneori în amestec cu cimbru de cîmp (Thymus serpyllum) şi muşeţel. Ceaiul se lua contra astmului. La băi şi abureli pentru nădusealâ şi dureri de picioare, se foloseau frunzele (nu cele crescute în sus), amestecate cu flori de fîn, recoltat de pe ţelină. Se fierbeau într-o oală curată şi se turnau într-un ciubăr sau ciuberel. Bolnavul îşi băga picioarele în el, se acoperea cu un cojoc şi şedea, acoperit pe tot corpul, pînă îl treceau năduşelile. în timp ce se făcea scăldătoarea, i se dădea şi o băutură preparată din bere, cu 2 mere curăţate de coajă şi sîmburi, piper alb, ghimber alb şi zahăr candel, fierte la un loc, într-o oală curată. Atît scăldătoarea cît şi băutura se repetau pînă se vindeca bolnavul (118, p. 233—234). Ceaiul se folosea contra tuberculozei. La Răşinari, în acest scop, planta se fierbea cu grăsime într-o oală de pămînt şi se lua de 2 — 3 ori pe zi (166, p. 264). în unele zone, ceaiul se lua primăvara, pentru „curăţirea sîngelui“ (87, p. 37). Peste tot se întrebuinţa şi în bolile aparatului digestiv. Ceaiul sau decoctul se lua contra durerilor de stomac, colicilor intestinale şi diareei. Pentru bolnavii de ulcer se fierbeau frunzele într-un litru de apă, pînă scădea la jumătate, iar din decoct se dădea de 3 ori pe zi, înainte de mîncare (18, p. 7 — 8). Fiartă cu românită, secarea (Carum car vi), mentă şi potroacă (Centaur ium umbellatum), se lua în boli de pîntece (dispepsii, piroză) (34, p. 51). Aprinderea de maţe şi trînjii se tratau tot cu coada şoricelului, fiartă în apă (78, p. 149). Contra frigurilor, se pisa bine, se punea în rachiu, din care se dădea bolnavului, cînd îl „înfrigurau şi-l scuturau“ (118, p. 2—4). în alte părţi, se pisa, se amesteca cu dimibăţ (Teucrium chamaedrys), se punea într-o cană cu vin sa se „năstocească“ şi se lua cînd bolnavul avea fierbinţeli de friguri (4. p. 96). în Bucovina, femeile luau ceaiul pentru căpătarea menstruaţiei, iar la Clopotiva şi satele din jurul Careilor, se fierbea şi se bea pentru poală albă (53, p. 147; 77 C ©€ O ŞEL-DE-CÎMP 8, p. 126). Ceaiul din vîrfurile florifere se mai folosea în boli de rinichi, de ficat şi pentru întărirea nervilor (85, p. 296—297). La Sălciua, în Munţii Apuseni, se folosea şi la animale, cînd aveau bai la rînză. Fiartă cu frunză de fragă şi cimbru se dădea la vaci cînd le minca ai spurcată (aveau scurgere albă, purulentă, cînd urinau). coada vacii1 (Echium italicum L.), plantă ierboasă, ţepos păroasă, din fam. Borraginaceae; creşte pe coaste, locuri nisipoase, fîneţe uscate, pe lîngă drumuri, mai ales în regiunile de cîmpie. (M) în medicina populară rădăcina plantei, ca şi a altor specii înrudite, era folosită la vindecarea rănilor (68, VII, p. 234). coada vacii2, lumînărică3 (Verbascum phlomoides L.J, plantă ierboasă din fam. Scropulariaceae\ creşte prin locuri însorite, umede, pe malul apelor. Florile ei galbene (Flores Verbasci) conţin saponine, mucilagii, carotinoizi etc. (68, VII, p. 411; 65, p. 282 ; 176, p. 437 ; 173, p. 181 — 182). (M) Ceaiul din flori se lua contra tusei, astmului şi durerilor de piept. Pentru năduşală, se folosea ceaiul în amestec cu flori de soc şi lemnul-domnului, ori florile fierte în lapte. Rădăcina de lumînărică, spălată bine şi fiartă în vin, se lua contra durerilor de piept (89, p. 53). Ceaiul din fiori, amestecat cu miere, se folosea în tratamentul mai îndelungat al ofticii (84, p. 215). Ceaiul din frunze se lua contra durerilor de stomac, iar cel din flori, contra durerilor de gît (13, p. 93, 97). Cu decoctul se făceau spălaturi contra durerilor de şale, iar plantele călduţe se puneau în legături (35, p. 110). Se mai ţinea în gură contra durerilor de măsele (4, p. 93). Frunzele lumînăricii, fierte în lapte şi făcute cata-plasmă, se foloseau la trînji. Plămădite în rachiu de drojdie, se luau contra frigurilor şi gălbinării (87, p. 47). Rădăcina uscată şi pisată se plămădea în rachiu ori se fierbea în apă şi se lua contra durerilor de stomac. în Maramureş, fetele o fierbeau în apă şi se spălau pe cap, ca să le crească părul. în alte părţi, se prepara din flori o aliMe, cu care se fricţionau pe cap. Lumînărică uscată şi sfărîmată se dădea vacilor, cu sare, în tărîţe, ca să aibă lapte gros şi „goscioros“. coarda-celor-din-vînt v. brădişor1 cocean căpresc, cinsteţ2 (Salvia glutinosa L.J, plantă ierboasă din fam. Labiatae; creşte prin pădurile umede şi umbroase, pe lîngă văi şi pîraie. Are flori galbene ca pucioasa, cu puncte brune, bogate în nectar, de aceea copiii le smulg şi sug nectarul de la baza corolei (145, p. 460). (M) Tulpinile florifere se fierbeau şi decoctul se folosea pentru spălaturi, contra durerilor de cap. Se mai folosea la băi contra reumatismului (37, p. 76). în unele zone, decoctul rădăcinii se lua contra ameţelii (87, p. 46). Animalele, la tot felul de rosături, de jug, de hamuri şi la lovituri, se spălau cu decoctul şi se legau cu resturile. Se mai folosea şi la dureri de picioare (febră aftoasă), precum şi la muşcături, îndeosebi de nevăstuică (37, p. 76). cocoşel, dintele-cînelui (Erytronium dens caniş Lplantă mică ierboasă, din fam. Liliaceae; creşte prin rarişti de pădure, poieni, înflorind primăvara de timpuriu. (O) Se folosea, cu alte flori timpurii, la împodobitul vaselor ce se dădeau de pomană la Moşii de mărţişor (137, p. 193—194). cocoşel-de-cîmp, ruscuţă (Adonis acstivalis L.), plantă ierboasă din COLILIE 78 fam. Ranunculaceae, cu flori roşii-căramizii; creşte pe cîmpuri, prin semănături sau locuri necultivate. (M) Ceaiul din frunze şi flori se folosea in boli de inima (14, p. 102). colilie v. năgară colţişor, chipăruş (Dentaria bulbifera L.), plantă ierboasă din fain Cruciferae, cu flori albe sau roşietice; creşte prin pădurile umbroase si umede. Rizomul plantei posedă proprietari astringente (68, III, p. 279). (M) Rizomul cărnos al plantei, plămădit in rachiu, cu ehişătul-lu-pului (Geranium rohertianum), se folosea pentru apucătură. Plămădit cu mătcută (Geranium divaricatum), era luat de femei, ca să facă băieţi (12; p. 123). colţul lupului, castravan (Cirsium erisithales (Jacq.) ScopJ, plantă ierboasă din fam. Compositae, cu frunze spinoase pe-margine; creşte prin locuri umede şi pietroase, în pădurile din zonele înalte. (M) în Vrancea, la 'Nereju, cu decoctul plantei se spălau leziunile tuberculoase şi sifilitice. Rădăcina pisată şi umezită se punea pe muşcăturile de lup (43, p. 120—121). conduraşi (Tropaeolum majus h.), plantă agăţătoare, glabră, din fam. Tropaeolaceae, frecvent cultivată prin grădini, pentru florile frumoase, portocalii, roşcate, cu un pinten uşor curbat. Este originară din Peru, unde frunzele tinere sînt consumate ea salata (68, VI, p. 115). corcoduş, zarzăr (Primus cersifera Ehrh.y, pom fructifer din fam. Rosaceae; a fost dintre cei mai răspîndiţi, fiind puţin pretenţios şi avînd o fructificaţie abundentă. Fructele se folosesc pe alocuri pentru prepararea marmeladei, mai des pentru ţuică. Este un portaltoi apreciat în pomicultură şi un material preţios pentru lucrările de ameliorare a prunului (171, IV, p. 20—22). (V) Coaja se folosea, cu anine sau „rinză“ de anin, ori cu băcan, la vopsit în negru. Se colorau fire de Îîriă pentru ţesutul dimiilor şi fotelor, pentru băteala aşternuturilor, fire de cînepă şi in, întrebuinţate de cizmari, par de capră, pentru legături la opinci, traiste de cai şi desagi (144, p. 183). (M) Decoctul corcoduşelor se lua contra diareei. Fructele proaspete sau uscate se luau contra constipaţiei (13, p. 92).' coriandru (Coriandrum sativwn L.j, plantă ierboasă, cu miros tare, din fam. Umbelliferae, originară din sudul Europei, cultivată pentru seminţele ei aromatice. Fructele (Fructus Coriandri), care exală un miros de ploşniţă cînd sini verzi, care dispare la maturizare, conţin uleiuri eterice, uleiuri grase, amidon, vitamina C, tanin ele. (68, Vi, p. 410; 176, p. 426; 173, p. 80— 83). Fructele si uleiul extras din ele sînt folosite pentru condimentarea alimentelor, în industria băuturilor alcoolice şi a parfumurilor. (M) Fructele se foloseau in boli de stomac şi intestine (186, p. 153).. corn (Cornus mas LJ, arbust din fam. Cornaceae, cu lemn tare, flori galbene, care apar primăvara de timpuriu; creşte prin rarişti şi margini de pădure, prin tufişuri. Fructele (Fructus Corni), cu gust acru-astrin-gent,' conţin vitamina .Q taniriy.queFcitinâ etc. (68, VI, p. 318.;-176, 79 CORNUL-SECARII p. 425 ; 148, p. 72). Lemnul era foarte căutat pentru diferite cozi de unelte, de aceea în multe părţi se aducea prin grădini. Fructele coapte se consumau crude sau se foloseau uscate, ori se făceau din ele alte preparate (marmeladă, sirop etc.). (V) Frunzele, florile, fructele şi coaja se foloseau pentru vopsit în galben, roşu, cafeniu şi negru. ’ Pentru fire şi materiale, se foloseau în amestecuri cu alte plante, ca pădureţ acru, sovîrf, cimbrişor de cîmp etc. (160, p. 101; 153, 154; 5, p. 263; 89,' p. 139). (M) Aproape peste tot, decoctul coarnelor uscate la soare, lîngă foc sau în cuptor, era folosit contra diareei şi dizenteriei (87, p. 34). La copii, contra crampelor, se dădeau 9 coarne, pisate în apă dacă erau mai mici, în rachiu dacă erau mai mari (87, p. 34). în alte părţi, cînd copilul zăcea de pintecârie îi făceau ceai din coajă de nucă, pere şi 9 coarne. Unii fierbeau coame cu cenuşă, ori puneau în apă 9 coarne, 9 pietricele, o „boghiţă de păsat“ şi le descîntau de baghiţâ (4, p. 85— 86). Coaja de corn se folosea, în unele zone, contra gălbinării. Se fierbea în apă şi se lua din decoct dimineaţa (79, jp; 79). Se mai lua contra frigurilor. Ramurile verzi se. puneau pe foc şi seva ce ieşea prin capătul exterior se ungea pe eczeme şi pecingine (92, p. 95). Cu decoctul din scoarţă se făceau spălaturi contra orbalţului şi brîncii. Frunzele de corn se fierbeau cu frunze de mălin, iar decoctul se lua contra limbricilor (87, p. 34). La Sălciua, coarnele se dădeau animalelor, cînd le mergea foalele, bătute cu untură rîncedă, prune grase şi funingine; iar dacă nu le Atrecea spuneau că nu mai au leac. (P) în unele zone, florile se fierbeau în apa cu care se spălau pe cap, să crească părul frumos. Fetele descîntau uneori lăutoarea, să fie iubite de feciori (140, p. 57 — 58 (L) Despre corn se spunea ca „e copacul ţiganului“. eorisaei (Trapa natans h.), plantă acvatică din fam. Hydrocharitaceae, cu flori albe şi fructe cenuşii; creşte prin bălţile şi gîrlele din lungul apelor mari. Fructele sînt comestibile şi bogate în amidon, proteine, grăsimi etc. (68, V, p. 533). (M) Fructele s-au folosit contra muşcăturilor animalelor veninoase, diareei etc. (68, V, p. 533). Decoctul lor se mai folosea contra diareei Ia copii (54,' p. 514). coriiişor,. netoată (Lycopodium selago . L.J, plantă mică ierboasă din fam. Lycopodiaceae, cu tulpină erectă, diehotomic ramificată; creşte prin păduri umbroase, puţin umede, din regiunea submontană pînă în vîrful munţilor (68, I, p. 32). Conţine alcaloizi, lycopină, selagină (.148, p. 24). (M) în ţinutul Năsăudului, cu decoctul plantei se făceau spălaturi contra durerilor de cap şi a căderii părului (73, p. 75), Se folosea şi ca insecticid, împotriva păduchilor, la oameni şi la animale. Ciobanii întrebuinţau zeama obţinută prin fierberea plantei contra durerilor de picioare la oi şi capre. Se mai folosea şi la vindecarea altei boli, numită „capaimă“ (un fel de tenie a oilor), turnîndu-se zeama în gura oilor bolnave (145, p.ll). cornul-secăiii, muma-secării (Claviceps pur pur ea TulJ, ciupercă parazită din fam. Claviciptaceae; infectează ovarele tinere din spicele de secară* în locul bobului dezvoltîndu-se un sclerot tare, ca un cor-nuleţ, violet închis.- Sclerotul este utilizat în practica medicală sub COR O BATIC A1 80 numele de ergotul secării sau Secole cornutum, datorită conţinutului său în principii activi ca alcaloizi (ergotoxina, ergotamina etc.), alături de acizi lisergici, oleiuri grase, amine, substanţe colorante etc. (176, p. 332-333; 173, p. 50-51). (M) Se folosea ca hemostatic. în ţinutul Năsăudului se folosea şi la flori albe, cu trandafir, mălin alb (Syringa vulgaris var. albiflora) şi luşte albe (Ornithogalum umbellatum). Cu decoctul se mai spălau copiii cînd aveau bube pe cap (92, p. 24). corofoatică1 (Centaurea nigrescens Wild.), plantă ierboasă din fam. Compositae; creşte prin fineţe şi tufişuri, în zonele deluroase şi muntoase. (M) Se strîngea cînd era în floare, se fierbea în 6 cofe de apă, amestecate cu 2 cofe de vin si se făcea feredeu, 4 sau 5 zile, pentru poală albă (87, p. 34). corobatică2 v. albăstrele costrei (Sorghum halepense (L.) PersJ, plantă ierboasă din fam. Gm-mineae, cu rizom tîrîtor, rezistentă la secetă; frecventă pe cîmpuri, pe lîngă case, îndeosebi în stepe. (M) Vîrf urile florifere se puneau în băi contra reumatismului (23, P- 25). cotocei v. motocei crăiţe, vîzdoage1 (Tageles patula LJ, plantă ornamentala din fam. Compositae, cu flori galbene-portocalii, eu miros pătrunzător. Din flori se obţine heleniena, un pigment galben folosit în terapeutică (173, p. 156). (M) Tulpinile florifere au avut variate întrebuinţări în medicina populară. Ceaiul din flori se bea contra năduşelii. în multe părţi, tulpinile florifere se foloseau contra gălbinării (87, p. 74—75). Unii culegeau florile seara sau dimineaţa pe rouă,Ale ţineau 3 —4‘zile în apă şi beau din ea după mîncare (18, p. 23). In cele mai multe părţi, se fierbeau tulpinile florifere în apa, uneori în amestec cu alte plante ca siminic, iris galben şi şofran (79, p. 80; 43, p. 120). Pentru scrofule, se făceau scaldători cu crăiţe galbene, busuioc roşu, şofran şi foi de nuc (87, p. 75). Scrumul provenit din arderea plantei, în amestec cu scrum de ceapă şi unt proaspăt, se folosea contra bubelor şi furunculelor, după ce mai întîi se afumau prin arderea plantei (13, p. 94). Se mai afumau cu ea, cu nejîtnică (Glechoma hederaceum) şi cu balegă uscată, contra durerilor de urechi (11, p. 50). Fetele puneau florile în apa cu care se spălau pe cap, ca să le crească părul frumos şi să fie iubite (153, p, 131). crăpuşnic, căstrăval (Cirsium oleraceum (L.) Scop.), plantă ierboasa, cu frunze spinoase, din fam. Compositae; creşte prin locuri umede, prin livezi, pe lîngă ape, în zonele muntoase. în Moldova a fost între cele mai importante plante spontane, despre care se spunea că creşte numai în locuri curate, iar cîte un fir se ridică, ca un voinic, peste toate celelalte plante din jurul său. (M) Crăpuşnicul, după cum spuneau femeile, e bun la umflături, la bube ce vin din senin pe trup, la durere de mîini şi picioare, precum şi pentru orice alte „curăţituri“ (110, p. 252). 81 CRIN (P) Se spunea că e de 2 feluri: unul bărbătesc, care are o rădăcină mai groasă şi e mai lunguieţ la frunză, şi altul femeiesc, mai stufos la rădăcină, cu frunză mai lată (110, p. 252 — 253). creson (Lepidium salivum L.), plantă ierboasa din fam. Cruciferae, originară din sudul Europei, unde este foarte veche în culturi, fiind folosită în alimentaţie. Planta tînără se întrebuinţează ca salată. Seminţele sînt întrebuinţate la prepararea muştarului. A avut şi întrebuinţări medicinale (68, III, p. 422). creştinească v. ayrămească creţişoară (Alchemilla vulgaris L.), plantă ierboasă din fam. Rosaceae, cu flori mici verzi-gălbui; creşte prin fîneţele şi păşunile din zonele înalte. Planta (Herba Alchemillae) conţine substante amare, tanin (148, p. 81; 176, p. 404). (M) în sudul Transilvaniei, frunzele se puneau pe bube, iar fierte în lapte se luau contra durerilor de cap (36, p. 220). în jud. Prahova, ceaiul se bea pentru venin (87, p. 34). creţuşeă, pepenică (Filipéndula ulmaria (L.) Maxim.), plantă ierboasă, viguroasă, din fam. Rosaceae, cu flori albe dispuse în corimb; creşte prin zăvoaie şi fineţe umede, pe marginea pădurilor. Rădăcinile şi florile (Radix et Flores Spiraeae ulmariae) conţin glicozide fenolice, derivaţi ai acidului salicilic, flavone (148, p. 78; 173, p. 206 —207). (M) Rădăcinile pisate şi plămădite în rachiu se luau contra vătăma-turii. Se fierbeau şi se făceau băi, apoi se masa bolnavul (43, p. 126). Planta se punea şi în scăldătorile copiilor slăbiţi, în amestec cu odo-lean şi crăpuşnic (12, p. 137). în Maramureş, la Mara, cu decoctul frunzelor se spălau contra orbalţului (36, p. 76). Din florile plantei, frumos mirositoare, se făcea mai demult apă de obraz: se puneau într-o căldăruşă, cu pelin, mălin, soc şi altele, apoi spirt (78, p. 132). crin (Lilium candidam L.J, plantă ornamentală din fam. Liliaceae, originară din sudul Europei, cultivată prin grădini pentru florile albe-strălucitoare şi cu miros foarte puternic; în camere devine greoi şi considerat ca dăunător sănătăţii. A devenit, datorită frumuseţii, un motiv frecvent în diferitele creaţii artistice. (M) Foliolele perigonale macerate în untdelemn constituie Oleum liliorum alborum, remediu casnic şi clasic pentru răni (68, XI, p. 279). Frunzele de crin se puneau pe răni, tăieturi şi arsuri, iar petalele unse cu miere, pe beşica cea rea, la bubă neagră şi tăieturi. Pentru băşică în gură, se fierbeau în lapte dulce, care se ţinea călduţ în gură (87, p. 35). Florile se puneau într-o sticlă cu apă, se astupau bine şi se foloseau contra durerilor de ochi (36, p. 225). în alte părţi, petalele ţinute în alcool se foloseau contra petelor de pe faţă şi a usturimii ochilor. Din antere se prepara un „ir“ pentru vindecarea rănilor, iar din floarea întreagă, o tinctură contra durerilor interne (84, p. 212). Ceaiul din flori de crin se lua pentru curăţirea sîngelui (87, p. 35). Se mai folosea la poală albă, în amestec cu sulfină albă, trifoi alb şi rădăcină de bujor (34, p. 216). Ceapa de crin fiartă se punea pe umflături, pe buboaiele ce dau în copt şi pe. pieptul bolnavilor de tuse. Se mai prepara din ea o alifie pentru creşterea sprîncenelor: se pisa o ceapă mai mare sau două mai mici, se puneau într-o ulcică cu o luminare de seu CRIN DE BALTĂ 82 şi se lăsau să fiarbă împreună, apoi se lua seul curat de deasupra, se spăla bine în apă şi se ungeau cu el pe sprîncene, în fiecare seară înainte de culcare (87, p. 35). (L) în Bucovina, se spunea că a crescut din inima unui călugăr tînăr (153, p. 331). Este un vechi simbol al curăţeniei, al castităţii. €rin de baltă (Butomus umhellatus LJ, plantă acvatică din fam. Buto-maceae; creşte pe malul lacurilor şi .rîurilor, în ape lin curgătoare. Tulpina şi frunzele conţin o caut ii ale însemnată de proteine, grăsimi, ca şi rizomul comestibil (68, XI, p. 41). (M) Planta cu flori şi frunze, culeasă în luna iulie, se folosea 1a. băi pentru copiii ce sufereau de convulsiuni (7, p. 17). crin de-pădure (Lilium martagon h), plantă, ierboasă, bulboasă, din fam. Liliaceae, cu flori roz-violacee cu pete purpurii; creşte prin păduri de foioase, din regiunea de cîmpie pînă în cea montană, prin fineţe şi pe dealuri stîncoase, pe. alocuri cultivată ca plantă decorativă. ( V) S-a folosit pentru vopsitul, linei în; negru (68, XI, p. 27.4).. (M) S-a folosit în medicina populară ca diuretic, emenagog, emolient şi rezolutiv (68, XI, p. 273 — 274). Bulbul, pisat şi amestecat cu pucioasă,'se dădea la vaci, mai ales la cele care aveau lapte slab, ca să prindă smîntînă groasă şi să fie untul'galben (12, p. 145). Se mai folosea, pisat şi amestecat cu usturoi, contra răsugului la oi (43, p. 130). crin de toamnă (FI os ta plantaginea (Lam.) AschersJ, plantă ornamentală din fam. Liliaceae, originară din Japonia, cu flori albe, liliachii sau albastre, cultivată şi prin grădinile ţărăneşti din Unele zone. (M) Sucul plantei se folosea local ca somnifer (75, p. 130). crin galben (Hemerocallis fulva L.j, plantă ierboasă din fam. Liliaceae, originară din sudul Europei, cu flori mari, de culoare roşie-găl-buie, cultivată şi prin grădinile ţărăneşti. (M) Din flori, amestecate cu răşină, se prepara o alifie care se punea pe rănile provenite din arsuri (84, p. 211). Ceapa, fiartă cu T rachiu, se bea pentru treapâd: crucea pămîntului v. brînca ursului crucea pîinii v. pristolnic cruşîn, lemnul-cînelui1, p.aţacMnă (Rhamnus frangula h.), arbust din fam. Rhamnaceae, comun pe marginea pădurilor şi prin tufărişuri, cu lujerii bruni-cenuşii şi flori albe-verzui; fructul, o drupă mică de culoare violetă închisă. Scoarţa (Cortex Frangulae) conţine antra-chinone libere şi în combinaţie cu glucide, dintre care ramnoza a fost descoperită în această plantă, materii amare, materii tinctoriale, vitamina C etc. (65 p. 222 — 223; 68,. VI. p. 272 — 273; 173, p. 177), Lemnul produce cel mai bun cărbune pentru prepararea prafului de puşcă. (V) S-a folosit pentru vopsit în galben. Substanţa tinctorială este folosită şi în industria textilă (68, VI, p. 273). (M) Ceaiul din scoarţă se folosea ca purgativ. In Munţii Apuseni, la Sălciua, decoctul din scoarţa galbenă de sub coajă sé dădea celor „smintiţi de cap, de gînduri, din blestem ori din afurisenie“. cucurbeţea, mărul lupului (Aristolochia clematitis h.), plantă ierboasa veninoasă, din fam. Aristolochiaceae, cu miros neplăcut ;■ creşte pe ,m< r 83 CUIŞOARE ginea pădurilor, prin tufărişuri şi pe cîmpuri, prin vii. Rizomul (Rhi-zoma Arisiolochiae) conţine acizi specifici, ulei eteric, principii amari (68, III, p. 26; 176, p. 398; 173, p. 205). (M) Frunzele crude se puneau pe răni (36, p. 221). Gu decoctul tulpinilor florifere se spălau rănile, pecinginea, abcesele şi se făceau scăl-dători şi oblojeli bolnavilor de hrincă ¡87, p. 36). Cu rădăcina fiartă, pisată, amestecată cu făină de porumb, se făceau legături contra gîl-cilor, ungîndu-se pe deasupra cu grăsime de porc ori cu untdelemn (204, p. 35). în Banat, planta cu rădăcină cu tot se fierbea în oţet ori în vin roşu bătrîn, apoi se făcea un stropitor din ţeavă de soc şi cu aceasta se spălau, de mai multe ori pe zi, „rănile rele şi căţă-litoare“, vâtâmâturile şi tăieturile, la oameni şi animale. Se mai folosea contra frigurilor (94, p. 562). Frunzele verzi şi florile se puneau în băi contra reumatismului, îndeosebi la picioare (14, p. 108). Decoctul rizomului uscat în 2 dl lapte şi 1 dl apă se bea contra ulcerului stomacal (8, p. 127). Cu decoctul plantei se spălau contra ploşniţelor (23, p. 21). cucuruz v. porumb cucută (Conium macula,lum LJ, plantă viguroasă, otrăvitoare, din fam. Umhelliferae; creşte prin locuri ruderale, tufărişuri, pe lîngă garduri. Planta (Herba Conii) conţine aîcaloizi (coniina, conicerina etc.), localizaţi mai ales în flori şi inflorescenţe. Ei acţionează asupra centrilor nervoşi putînd produce chiar paralizia lor (176, p. 427; 148, p. 68). (M) Oblojelile cu frunză de cucută erau reputate în popor ca fiind calmante, mai cu seamă pentru abcese. Pisată, amestecată cu oţet şi untdelemn, îngroşată cu făină de grîu, se punea în legături contra durerilor de şale (158, p. 60). Sămînţa prăjită cu seu se întindea pe o petică şi se înfăşură la gît, contra gîlcilor (87, p. 35). Rădăcinile fierte cu rădăcină de cicoare se foloseau contra durerilor de picioare. Cu decoctul plantei se spălau cei care aveau dureri abdominale şi erau balonaţi, iar cu planta călduţă îşi făceau comprese (7, p. 10—11; 43, p. 120). Cu cucută pisată se făceau legături contra vătâmâturii (159, p. 67). Gu zeamă de cucută fiartă, amestecată cu ulei, se spălau muşcăturile de şarpe (87, p. 35). Se folosea la băi contra hemoroizilor şi în boli femeieşti (8, p. 130 ; 12, p. 107), precum şi la copiii olo-giţi (81, p. XIII, 27). în amestec cu coada şoricelului, curpen alb şi crucea-pămîntului, se folosea la băi contra bolilor de piele la copii (13, III, p.6). cuişoare (Caryophyllus aromaticus b.) sînt mugurii florali ai unui copac din fam. Myrtaceae, cultivat în zonele calde, întrebuinţaţi ca aromatic. Bobocii florali, care se recoltează înainte de a se deschide, au miros puternic, gust iute aromat şi conţin tanin, ulei eteric — Aetheroleum Caryophylli — în care componentul principal este euge-nolol, cu proprietăţi antiseptice şi utilizat mai ales în dentistică, precum şi la prepararea vanilinei (176, p. 417). (M) Contra răcelii se fierbeau în vin cuişoare şi scorţişoară, se luau calde ca sudorifice. Se folosea ca stomahic şi antiseptic. Se punea în spirt amestecat cu untdelemn într-o sticlă bine astupată, se ţinea la căldură 24 ore şi apoi se lua de 3 ori pe zi, cîte un păhărel, pentru poala albă (85, p. 271). CUIŞORIŢĂ 84 cuişoriţă, cel-perit (Holosteum umbellatum L J, planta mică ierboasă din fam. Caryophyllciceae; creşte pe lîngă ziduri, prin locuri cultivate, pe cîmpuri nisipoase. (M) Decoctul părţilor aeriene se ţinea în gură pentru studiniţâ, ca, să întărească dinţii. Numele local de „cel perit‘;, se leagă desigur de întrebuinţarea plantei contra acestei boli (23, p. 23). cullbeceasă, ghizdei2 (Medicago falcata LJ, plantă ierboasă din fam, Leguminosae, cu flori galbene; creşte prin fineţe uscate, locuri pietroase, pe malul apelor, pe alocuri cultivată ca plantă furajeră, productivă pe soluri slabe. (M) Ceaiul din tulpinile florifere se lua contra năduselii şi durerilor de gît (4, p. 91). culcuşul-vacii (Hieracium bauhini Besser.y, plantă ierboasă cu sto-loni gracili, din fam. Compositae; creşte pe pajişti, prin păşuni, vii. (M) Planta se folosea, la Nereju, la băi pentru ceas rău. Se mai punea în apă şi apoi se storcea în urechi contra durerilor (40, p. 103). cupa vacii (Calystegia sepium (L.) R.Br.J, plantă ierboasă cu tulpină urcătoare pînă la 2 — 3 m, din fam. Convolvulaceae; creşte în lungul cursurilor de apă, prin lunci, tufărişuri, pe marginea pădurilor. Are un rizom cărnos, folosit pe alocuri în alimentaţie (68, VII, p. 144). (M) Frunzele plantei au proprietăţi purgative. Se întrebuinţau şi în boli de ficat (68, VII, p. 144). cupe albastre (Campanula patula L.), plantă ierboasă din fam. Campa-nulaceae, cu flori albastre, ca nişte clopoţei; creşte prin livezi şi poieni, pe marginea pădurilor. (M) Decoctul plantei se lua contra durerilor interne şi ca hemostatic (37, p. 72). cuprine v. narcise eupriniţe, zarnacadele (Narcisus stellaris HawJ, plantă ierboasă din fam. Amaryllidaceae, mai zveltă şi cu flori mai mici decît ale narciselor cultivate, destul de frecventă în Transilvania, sporadică în zonele extracarpatice. (M) Tulpinile florifere erau folosite la ceaiuri în boli de piept şi inimă (25, p. 115). curechi v. varză curpen, luminoasă1 (Clematis vitalba L.), arbust volubil din fam. Ranun-culaceae, cu flori albe; creşte prin păduri, tufărişuri, pe copaci, în lungul gardurilor şi rîurilor. Lujerii tineri sînt folosiţi în unele părţi drept condiment, conţinînd un suc cu gust pipărat (68, II, p. 538). Frunzele (Folium Clematis) conţin protoanemonină şi anemonină (148, p. 36). Ramurile tinere se foloseau la împletituri. (M) Se folosea, în amestec cu alte plante, la băi contra bolilor de piele (13, III, p. 6). Cu decoctul plantei se spălau femeile pe cap, să le crească părul lung şi frumos, cum e curpenul (37, p. 73). Cu luminoasă şi frunze de nuc se făceau scăldători copiilor slabi, ca să se întărească. Plămădită în rachiu de drojdie, se bea pentru vătâmătură. Contra frigurilor, se pisa şi se lega la mină, cu buruiană de friguri (Ranunculus sceleratus), sau se purta Ia mînă o betea de curpen alb, 85 CURPEN DE PĂDURE în credinţa că bolnavul se va spuzi la mîna, nu la gură (87, p. 36). Se mai spunea că e folositor pentru apucătură, boală „venită din argint viu“, dat într-o duşmănie, în băutură. Cînd bubele de pe trup începeau a sparge, se fierbea luminoasa şi se spăla bolnavul cu apa aceea (78, p. 61). în alte părţi, curpenul alb se fierbea şi se spălau cu decoctul, de speriat (4, p. 105). La Nereju, ceaiul din flori se lua contra tusei, iar din tulpini se făceau cercuri în jurul mîinilor şi picioarelor celor „pociţi“ (paralizaţi), în credinţa că astfel se vindecă (43, p. 120). Se mai folosea pentru boli femeieşti (26, p. 85; 13, III, p. 6). Cataplasmeîe cu frunze zdrobite se puneau la animale pe rănile pricinuite de rosătura jugului sau hamului (186, p. 89 — 90). curpen de pădure v. luminoasă 2 D dafin, laur2 (Laurus nohilis L./, mic arbore mediteranean din fam Lauraceae, cu frunze lucioase şi aromatice, mereu verzi, care sînt un condiment special în alimentaţie. Fructele, J);oabe ovoide, conţin ulei eteric şi o substanţă grasă; se extrage din ele untul de dafin (Oleum Lauri) întrebuinţat la prepararea unor unguente (148, p. 33; 176, p. 393). în climatul nostru, se cultivă ca plantă ornamentală de apartament, (M) Cu foile şi boabele de dafin se prepara o alifie, pentru rănile care nu se vindecau cu alte leacuri. Frunzele, bine pisate şi muiate în rachiu, se luau contra frigurilor (78, p. 25). Amestecate cu balegă de oaie, se puneau în legături contra durerilor de picioare (142, p. 60). dalac, poama-vulpii (Paris quadrifolia h.), plantă ierboasă veninoasă^ din fam. Liliaceae, cu tulpină dreaptă, simplă, pe care e un verticil de 4 frunze, terminată la vîrf cu o floare verzuie, din care se dezvoltă o boabă neagră albăstruie; creşte prin pădurile umbroase şi umede. Conţine glucoxizi, saponine etc. (148, p. 133). (M) După cum arată şi numele popular, era un leac frecvent contra dalacului (161, p. 87). Frunzele plantei se mai aplicau pe umflăturile apoase ce apăreau mai cu seamă pe la încheieturi, provocate de tulburări de circulaţie (11, p. 44). Se mai foloseau la răni vechi, iar boabele, ca vomitiv (54, p. 969). în medicina populară veterinară, se dădea la vite cînd urinau sînge şi nu rumegau (25, p. 125). darie (Pedicularis plustris L., Pedicularis silvatica L., Pedicularis exaltata BessJ, sub acest nume sînt cunoscute 3 specii din fam. Scro-phulariaceae; cresc prin locuri umede, pe lingă ape. (M) S-au folosit în medicina populară în combaterea rănilor purulente (68, VII, p. 606). Decoctul se bea contra durerilor de stomac, iar cu resturile se făceau oblojeli (86, p. 37). dediţel, sisinel (PulsatiUa vulgaris MillJ, plantă ierboasă din fam. Ranunculaceae, cu frunze păroase şi flori albastre-violete; creşte pe coline uscate, prin poieni şi pe margini de drumuri. Conţine anemo-nină, protoanemonină (148, p. 37 ; 176, p. 396). (V) Tulpinile plantei se foloseau pentru vopsit în verde şi albastru în amestec cu floarea soarelui, fierte în borş, în care se punea piatră acră şi piatră vînătă (141, p. 30 — 31). (M) Din frunze Se făcea o fiertură care se picura în ochi sau numai se spălau cu ea contra durerilor. Copiii, cînd vedeau primăvara florile, le dădeau pe la ochi şi le dezmierdau; este poate o reminiscenţă a unei practici preventive. Cu tulpinile florifere se făceau scăldători (87, p. 37). Cu florile uscate se afumau copiii care nu puteau dormi noaptea. Se punea pe o lopăţică puţin jăratec, se luau 3 degete de flori 87 DINTELE-DRACULUI şi se presărau pe el, afumîndu-se patul şi locul unde dormea copilul (7, p. 22). Se mai folosea la animale, ca’şi spînzul (12, p. 115—116). Miţei Ţineţi v. sisinei degetar galben, ţîţa-oii (Digitalis grandiflora Mill.J, plantă ierboasă, veninoasă, din fam. Scrophulariaceae\ creşte prin păduri, poieni, rarişti şi tăieturi, din regiunea dealurilor pînă în cea subalpină. Forma şi culoarea florilor au sugerat numirile populare. Conţine glucozizi digi-talici, saponine etc. (173, p. 103). (M) Ceaiul din tulpinile florifere ori numai din frunze uscate se lua contra bolilor de piept, pentru „bătaie de inimă“ (35, p.. 108). Ceaiul de flori si frunze se mai dădea contra astmului şi dropicei cu durere de piept (87, p. 37). degetar roşu (Digitalis purpurea, h.), plantă ierboasă, veninoasă, din fam. Scrophulariaceae; cui ti vată pentru cerinţele medicinale şi ca plantă ornamentală. Frunzele (Folia Digitalis) constituie un drog considerat ca cel mai valoros cardiotonic, datorită conţinutului in glucozizi specifici (digit alina, digit oxina etc.). Frunzele sint folosite la obţinerea unor preparate galenice (pulberi, tinciuri etc.) sau la extragerea principiilor active din ele (68, VII, p. 569—570; 176, p. 437 ; 173, p. 102 — 104). Se mai cultivă pentru cerinţe medicinale şi dege-tarul lînos (Digitalis lanata EhrhJ, aîe cărui frunze conţin glicozizi cu efecte mai mari decît cei de D. purpurea, (68, VII, p. 573). dentiţă., eîrlîgei (Bidens iripartitus L.J, plantă ierboasă cu flori galbene din fam. Compositae; creşte prin locuri umede, maidane, pe lingă pîraie, şanţuri şi izvoare. Fructele au 2 dinţi spinoşi, care au sugerat numele popular. (M) Inflorescenţele se foloseau pentru proprietăţile lor diuretice şi diaforetice (25, p. 31). Cu planta se făceau băi pentru întărirea copiilor mici (13, II, p. 4). desfăeătoarea-eea-mare, căldăruşa-popii (Nicandra physaloides (L.) Gâertn.y, plantă ornamentală din fam. Solanaceae, cultivată prin grădini, mai ales în estul ţării, pentru florile ei albăstrii şi pentru fructe, bace din care se prepară, în unele părţi,-compot. desfăcătoare, iarba-lui-gf.-Ioan (Salvia aethiops LJ, plantă ierboasă, lînoasă. din fam. Labiatae: creşte prin fineţe şi păşuni, nisipoase, în locuri aride şi pietroase. (M) Rădăcinile pisate, fierte eu ceară,-se puneau în legături contra scrîntiturilor şi bătăturilor (12, p. 126). dilior (Orobanche pier i di s Scîiulz.y, plantă parazită din fam. Oroban-'chaceae, frecventă mai ales pe Compositae şi Umbelliferae. (M) Cu • decoctul plantei s^ spălau oile bolnave de „dihor“, cărora 3i se umfla capul (36. p. 226). • ■. . dintele-einelui v. cocoşe! dintele-dracului, iarbă roşie3 (Polygonum hidropiper L.J, plantă cu gust iute, din fam. Polygonaceae. cu tulpină înaltă, roşiatică; creşte prin locuri umede, pe bălţi, mlaştini, malul apelor şi şanţuri. Planta DIOC 88 conţine tanin, rutină, quercetrină, esteri flavonici ai bisulfatului de potasiu etc. (176, p. 388). (V) Se folosea, în unele părţi, la vopsit în galben (25, p. 135). (M) Planta se pisa şi se puneau pe rănile deschise Ia animale, ca să nu facă viermi. Dacă nu ţineau legătura, se storcea de 2 — 3 ori sevă în răni, mai ales pe vreme caldă, cînd erau multe muşte (25, p. 135). Se mai folosea pentru tratarea rănilor infectate, mai ales cele provocate purceilor şi viţeilor în urma castrării (8, p. 137). dioc, sglăvoc (Centaurea phrigia L.), plantă ierboasă din fam. Compo-sitae\ creşte prin fîneţele şi poienile din regiunea montană. (M) Ceaiul din tulpinile florifere se lua contra tusei grele (34, II, p. 93). în Dobrogea se făceau cu ea băi copiilor care aveau spasme sau cărora le ieşeau dinţii tîrziu şi cu greutate. Din flori se făceau băi şi ceaiuri, pentru poală albă (15, p. 246). dîrmoz (Viburnum lantana LJ, arbust din fam. Caprifoliaceae; creşte prin păduri şi tufărişuri din zonele deluroase şi muntoase. Din ramurile tinere se fac diferite împletituri (68, VIII, p. 597). (M) Decoctul din frunze şi vîrfurile ramurilor se folosea contra umflăturilor şi scrîntiturilor (25, p. 179). Frunzele se pisau, se prăjeau în seu şi se puneau pe trîntiturile din talpă, despre care se spunea la Nereju că le fac cei ce calcă în locul unde s-au tăvălit caii (43, p. 121). Ceaiul din fructe se lua contra durerilor interne. Se mai făceau băi cu fiertura de floare, pentru vindecarea ologelii (84, p. 215). Se mai punea cu frunză de nuc în scăldătoarea celor ce aveau fierbinţeală, „arşiţă“ (158, p. 11). în Bihor, lemnul de „dîlmoc“ se punea la jugul boilor, ca să nu-i deoache cineva (141, p. 292). doftor (Aloe arborescens Mill.J, plantă ornamentală din fam. Liliaceae, originară din zone calde, aride, cultivată şi pe la ferestrele caselor ţărăneşti. Din frunze se obţinea saburul, un produs farmaceutic mult apreciat în trecut. Sucul obţinut prin opărirea frunzelor, care conţine oximetilantrachinone, are acţiune purgativă (176, p. 452). (M) Se folosea ca leac pentru venin (161, p. 258): în Ţara Oltului, unde era mult cultivată, frunzele plantei se întrebuinţau în mod curent la răni şi tăieturi (40, p. 101). Părţile aeriene ale speciilor cultivate se tocau,’ se amestecau cu miere şi vin roşu, se ţineau într-un loc răcoros 5 zile, apoi se luau contra ulcerului şi cancerului stomacal, în boli reumatice şi în tuberculoză pulmonară (8, p. 127). dosnică, somnoroasă2, pidosnic (Cerinthe minor L.j, plantă ierboasă din fam. Boraginaceae, cu frunze lucioase, verzi-albăstrui şi cu flori galbene; creşte prin fîneţe, tufărişuri, pe marginea pădurilor şi drumurilor. Inflorescenţa scorpioidică, cu oarecare învîrtire în spirală ca şi heliotropismul negativ al florilor, a sugerat numele popular şi întrebuinţarea plantei. dosnică bărbătească, urechea-iepurelui (Bupleurum rotundifolium h.), plantă ierboasă cu flori galbene, din fam. Umbelliferae; creşte prin tufărişuri, mărăcinişuri, semănături, pe marginea drumurilor. (P) O vînzătoare de buruieni din piaţa laşilor o dădea în taină, prin 1937, celor ce voiau să ,,facă de urît“ bărbaţilor, iar pentru femei dădea dosnica femeiască (Cerinthe minor) (26, p.85). 89 DBA O AVEI dosnică vînătă, clocoţei (Clematis integrifolia LJ, plantă ierboasă din fam. Ranunculaceae, cu flori albastre, solitare, aplecate; creşte prin fineţe umede, prin lunci, prin tufărişuri şi marginea pădurilor. Numirile au fost sugerate de forma şi dispoziţia florilor. (M) Se folosea, local, în boli femeieşti (8, p. 129). dovleac (Cucurbita maxima Duch.,), plantă cultivată din fam. Cucurbi-taceae, cu tulpina întinsă pe pămînt, cu fructe mari, sferice sau ovoidale. Fructul se consumă fiert sau copt, iar pe alocuri se foloseşte ca furaj la vite (68, IX, p. 43 — 44). (M) Dovleacul copt se lega la gît pentru gf/ciY Vrejul’se punea în scăl-dătorile celor slabi şi bolnăvicioşi (78, p. 148). în unele părţi, copiii, în „zilele bubatului“ din 4—5—6 decembrie, nu numai că nu aveau voie să mănînce seminţe, dar se şi „îmbărburau“ cu dovleac copt, în lipsa mierii sau a dulceţii, ungîndu-se cu el pe faţă, ca să fie şi vărsatul dulce ca el. Dovleacul care se cocea pentru „îmbărburatul“ copiilor nu se punea în spuză, ca să nu iasă vărsatul des ca spuza (156, p. 149). draeilă, Lemn galben (Berberis vulgaris L.j, arbust spinos, din fam. Berberidaceae, cu flori galbene, în raceme laxe şi fructe roşii; creşte prin-,tufărişuri, marginea pădurilor şi prin lunci, pe alocuri cultivat in garduri vii. Are frunze rigide, care se mănîncă cînd sînt crude, avînd gust de măcriş, ca şi fructele. Scoarţa de pe rădăcină şi tulpină (Cortex Berberidis) este bogată în alcaloizi (berberină, berbamină, oxiacantină, palmatină, iotrorizină etc.), cu proprietăţi curative în afecţiunile hepato-foiliare, vitamina C şi coloranţi (148, p. 35, 176, p. 398; 173, p. 205). Planta este gazdă intermediară în ciclul de dezvoltare al ciupercii Puccinia graminis, care produce rugina griului. Primăvara apar pe frunze ecidiile, sub forma unor pete sau puncte portocalii. Din acestea, prin luna mai, se răspîndesc sporii, care căzînd pe frunzele grîului provoacă îmbolnăvirea (68, III, p. 32). (V) Din lemn, scoarţă şi rădăcină se extrage o substanţă colorantă în galben, bună pentru vopsitul linei şi pielii (68, III, p. 32). (Bl) Decoctul din frunze şi scoarţă se folosea în multe regiuni contra gâlbinârii (35, p. 107; 175, p. 250). Fiertura preparată din coajă de rădăcină se folosea pentru întărirea gingiilor. Ceaiul din rădăcini se lua în boli de rinichi şi contra constipaţiei, iar fiertura din boabe, pentru calmarea durerilor de stomac şi de ficat (190, p. 21 — 22). Dulceaţa din fructe se lua pentru durere de piept (15, p. 253). Zeama de fructe, amestecată cu apa, se bea ca răcoritor în fierbinţeala frigurilor (87, p. 37). dragavei, ştevie 2 (Bumex crispus L.), plantă ierboasă din fam. Polygo-naceae, cu tulpină înaltă, cu frunze dinţate, lungi şi înguste; creşte prin fîneţe umede, prin locuri ruderale, pe lîngă garduri şi drumuri. Conţine tanin şi oxalat de calciu (148, p. 42). Frunzele tinere se folosesc în alimentaţie primăvara, la ciorbe. Unii o fierb cu zar, ca salata şi aşa o mănîncă (34, II, p. 86). (M) Seva frunzelor se storcea pe bube (94, p. 516). Cu zeama din frunze şi rădăcinile pisate se vindecau bubele dulci şi pecinginea. Ceaiul DRAGOSTE 00 din seminţe, cu coajă^de porumbar, se bea pentru vărsături (15, p. 250). Rădăcina pisată se plămădea în rachiu, care se lua pentru dureri interne. Se mai dădea şi vitelor care urinau sînge, sau pentru a nu deveni sterpe. Se fierbea cu strigoaie, iar decoctul se folosea contra scabiei (18, p. 11). dragoste (Sedum fabaria L.J, plantă ierboasă, grasă, din fam. Crasu-laceae, cu frunze în formă de lance şi cu flori roz-purpurii; creşte prin fîneţele şi păşunile umede, pe lîngă pîraie, în zonele muntoase. (M) Din tulpini se făcea un ceai pentru dureri la băşica udului (18, p. 22). (C) în multe părţi, planta se aducea primăvara şi se sădea în grădină, în loc ferit, curat, în credinţa că este protectoare a dragostei, că apară pe cei ai casei de cei răi, care vor să o strice. In unele sate» cînd înflorea, se rupea cîte un fir pentru fiecare din casă, se punea la grindă şi cel al cărui fir se usca se spunea că va muri în acel an, iar dacă creştea’şi se tot înfăşură pe după grindă, era semn că va trăi mult. Mai era’credinţa că dacă se puneau 2 fire pentru 2 tineri îndrăgostiţi'' şi crescînd, se tot apropiau unul de altul, era semn că se vor căsători, iar dacă se îndepărtau, se spunea că se vor despărţi (161, p. 91). drăgalcă v. gînziene drenţe, linte-de-apă (Caliitriche vema L.), plantă mică din fam. Calli-trichaceae; creşte prin mlaştini şi bălţi. (M) Decoctul plantei se lua pentru vâtâmâturâ, Cu plantele se făceau scăldători contra durerilor de picioare, precum şi celor bolnavi de lipitură, primită din frică ori din dragoste (87, p. 37). dreţe, dununicuţă (Lysimachia nummularia L.J, plantă cu tulpina tîrîtoare, cu fiori galbene, din fam. Primulaceae; creşte prin păduri, poieni, zăvoaie, pe malul apelor. Conţine saponina, giucozizi fenolici (rutin) şi tanin (148, p. 91; 173, p. 210). (M) Cu decoctul plantei se făceau spălaturi pe cap contra durerilor şi a căderii părului (36, p. 225). Se mai ţinea în gură călduţ, contra durerilor de dinţi. în unele părţi, se lua de 3 ori pe zi, înainte de mîncare, contra frigurilor (37, p. 75)/Cu planta fiartă se legau-la mîini şi picioare pentru vindecarea scrîntiturilor şi umflăturilor (94, p. 562; 8, p. 135). Se mai punea în băi contra reumatismului, iar cu plantele fierte se făceau legături. Se punea în scăldătoarea copiilor „nimurugoşi“,. să crească şi să se întărească (37, p. 75). La Clopotiva, femeile care doreau să aibă copii fierbeau dreţe şi beau zeama (40, p. 104; 53, p. 147). (P) în ţinutul Năsăudului, în comuna Şanţ, se folosea la copiii care nu mergeau"în picioare; planta se punea lîngă foc şi dacă se înnegrea, era semn că vor muri, dacă nu, era semn că vor trăi. în locul de unde se scotea, se punea pîine şi sare, ca şi în locul unde se punea pe vatră, lîngă foc (92, p. 19). droMfă, drolbşor1 (Genista tinctoria L.J, plantă ierboasă din fam. Legu-minosae; creşte prin fineţe, livezi şi păşuni, pe marginea pădurilor. Conţine ulei "eteric, substanţe amare şi coloranţi (148, p. 87). (V) în trecut, peste tot, s-a întrebuinţat pentru colorat în verde şi galben. în nordul Moldovei, se folosea planta cu flori şi frunze, culeasă cînd era bine înflorită şi uscată la umbră. Se fierbea o zi întreagă în vase spoite, în apă Îndoită cu borş. în zeama verde se puneau sculurile 91 DUD ALB şi se lăsau 2 ore, apoi se scoteau şi se uscau Ia soare. Se continua operaţia pînă căpătau o culoare frumoasă (160, p. 81 — 82). în alte sate, se fierbea în apă neîncepută de pîrîu, mai moale decît apa din fîntînă. Zeama se scurgea apoi într-un vas curat şi „se împietrea“ cu piatră acră, mărunt pisată. Se fierbeau în ea sculurile pentru vopsit în galben. După fierbere, în care timp se tot scoteau ca să vadă nu cumva galbenul s-a prins prea tare, se storceau şi se puneau la uscat. în ţinutul Iaşilor, florile şi frunzele se fierbeau într-un vas curat. înainte de a se pune in zeama strecurată, firele se înmuiau în borş cu piatră acra, încălzit puţin. Se scoteau, se puneau în zeama de drobiţă şi se frecau pînă primeau culoarea dorită. Şi în alte zone, materialele se zoleau în zeamă de drobiţă, cu piatră acră. Prin judeţul Prahova, se folosea numai floarea, uscată la soare. Se lua 1 kg flori uscate, se puneau cca 10 1 de apă şi se lăsau să se plămădească, pînă cînd apa începea să se îngălbenească. Apa se strecura, iar. florile se puneau să se sorească, la soare, 2 — 3 ceasuri, apoi se puneau într-un săculeţ, care se introducea în -zeamă să fiarbă. Se storceau apoi cu mîiniîe, se puneau 20—-30 gr de1 piatră acră şi după ce se topea, se introduceau materialele sau firele şi se fierbeau cca 2 ceasuri. Dacă nu se prindea bine vopseaua, se mai fiërbeau, apoi se clăteau-şi se puneau la uscat. Se-mai foloseau diferite preparate, dar au fost părăsite, odată cu adoptarea coloranţilor chimici (16:0, p. 20-25, 42-43). ■ 5 (M, P) Ceaiul din tulpinile florifère se lua contra durerilor de stomac, drobşor* v. drobiţă drobşor2 (Isatis tinctoria L.^, plantă ierboasă, verde-albăstruie, din fam. Cruciferae; creşte prin locuri fertile sau aride şi pietroase, pe.alocuri ciiÎ ti vată ca plantă tinctorială în trecut. (V) Drobşorul a servit pentru prepararea unei culori albastre ca indigoul. Meşteşugul de a prepara această vopsea a înflorit în eviil mediu. A fost îriiocuită de planta indiană Indigofera tinctoria, apoi de coloranţii chimici. Planta se culegea înainte de înflorire, se pisa, obţinîndu-se o pastă. Aceasta se amesteca cu apă şi apoi se lăsa să fermenteze. Ditpă 14 zile, masa obţinută se punea la uscat sub formă de bucăţi sferice. Se fermentau a doua oară, siarîmîndu-se în apă, lăsîndu-se în ea vreo 5 săptămîni şi amestecîndu-se din timp în timp. Cînd fermentarea înceta complet, pasta verzuie neagra-brunie se usca şi se vindea negustorilor (68, III, p. 146). (M) Planta se fierbea în scăldători contra dropicei. în medicina populară veterinară, se întrebuinţa contra gălbezei la oi, a „galgarei“ la cîrlani (78, p. 27). drucşor v. ginistră dud alb, frăgar (Morus alba LJ, pom din fam. Moraceae, originar din China, cultivat frecvent prin curţile ţărăneşti, pentru fructele sale comestibile, cu gust plăcut. FrunzeÎe lui constituie hrana viermilor d.e? mătase, crescuţi în număr mare, mai ales în sudul ţării, unde din firele lor se confecţionau ţesături fine pentru piesele sărbătoreşti de port. Dudele se puneau în unele părţi la fermentat, pentru ţuică. în zonele pomicole, lemnul de dud a fost întrebuinţat la confecţionarea butoaielor , pentru ţuică, în care aceasta primeşte o culoare galbenă. DUD NEGRU 92 în Banat, se puneau la capul morţilor, cum se puneau prunii în alte zone. (V) în Moldova, frunzele se fierbeau, decoctul se împietrea cu piatră acră şi apoi se introducea în el lîna sau firele toarse, pentru a le vopsi în galben. Se ţineau la căldură pînă primeau culoarea dorită. Unii amestecau frunzele de dud cu frunzele de zarzăr (160, p. 42). (M) în satele din jurul Careilor, din frunze se făcea un ceai, care se lua în boli de stomac şi de ficat. Acest ceai se folosea atît intern, luîn-du-se cîte o ceaşcă pe zi, cît şi extern, spălîndu-se erupţiile pruriginoase şi supurante (8, p. 135). în ţinutul laşilor, cu frunze de dud se făceau băi pentru ameliorarea durerilor reumatice, iar ceaiul se lua contra diabetului (13, p. 92), ca şi în Munţii Apuseni, la Sălciua. în Oltenia, rădăcina se folosea contra gălbinării (86, p. 121). în Gorj, se mărunţea şi se fierbea în vin negru, care se filtra şi se bea, dintr-o cană de ceară de albine, contra hepatitei (187, p. 519). dud negru* frâgar negru (Morus nigra L.J, pom cultivat din fam. Moraceae, originar din Persia. Are lemnul tare, rezistent şi se lustruieşte frumos, ca şi cel de dud alb. Se cultivă mai ales pentru fructele lui gustoase (Fructus Mori), care conţin zaharuri şi acizi organici. (M) Coaja ramurilor tinere, strînsă primăvara, se fierbea în apă, se îndulcea cu zahăr şi se dădea în 2 rînduri, dimineaţa pe nemîncate, contra teniei. O gargară bună pentru gîlci se făcea punîndu-se într-un pahar mare de apă o bucăţică de piatră acră, de mărimea unei boabe de porumb; după ce dospea se adăuga o ceşcuţă de sirop de dude. Se amesteca şi se făcea de 5—7 ori pe zi gargară cu ea. Dudele, mai cu seamă cele negre, se terciuiau şi se storceau de zeamă, care se fierbea cu o cantitate îndoită de zahăr, obţinîndu-se un sirop foarte bun pentru prepararea gargarelor în amigdalitele simple (7, p. 23). dumbăţ, jugărel (Teucrium chamaedris L.J, plantă ierboasă, comună, din fam. Labiatae, cu flori purpurii sau trandafirii, dispuse în formă de ciorchine în vîrful tulpinii; creşte prin locuri aride, prin tufărişuri, pe marginea pădurilor. (M) Decoctul tulpinilor florifere se întrebuinţa, în Munţii Apuseni, la smidă, care se făcea din frig. Se bea din el puţin, se puneau comprese pe frunte şi se punea puţin în urechi ca să potolească durerile de cap (35(, p. 110). în alte părţi, se folosea pentru abcese la măsele. Ceaiul se lua contra durerilor de piept şi a frigurilor (13, p. 93, 95, 97). Pentru friguri se fierbea cu floare de răsărită (floarea-soarelui) şi se bea; se pisa cu pelin mare şi se bea cu vin ori cu apă; se pisa cu coada şoricelului, se ţinea într-o cană cu vin să se „năstoiască“ (macereze) şi se bea cînd venea fierbinţeala de friguri (4, p. %). dumtoravnie (Melittis melissophyllum b.), plantă frumos mirositoare, din fam. Labiatae, cu flori mari, purpurii sau pestriţe, alb-roz, bogate în nectar la baza corolei, căutate nu numai de albine, ci şi de copii; creşte prin tufărişuri, păduri de fag şi stejar. Frunzele (Folium Me-littis) conţin ulei eteric, tanin şi alte substanţe (176, p. 432). Primăvara, frunzele macerate în vin alb constituiau băutură populară în unele sate din Transilvania (68, VIII, p. 167). Peste tot se punea în lăzile cu haine, pentru miros şi contra moliilor. (M) Ceaiul din dumbravnic, în amestec cu iarba frigurilor (Centau-rium umbellatum), se folosea, în Munţii Apuseni, contra durerilor de DUMINICUŢĂ stomac. în alte părţi, planta se fierbea şi se aplica bolnavilor de matrice (7, p. 22). Cu decoctul se spălau şi se făceau comprese contra durerilor de cap şi la umflăturile de grumaz. Din frunzele uscate se făceau ţigări, pe care le fumau bolnavii de cel perit (87, p. 37). Ceaiul din tulpinile florifere, cu trandafir alb, se mai lua pentru năduşeală. Planta pisată se punea în rachiu, se lăsa să se macereze şi apoi se lua de 3 ori pe zi, cîte un păhăruţ, pentru vâtâmătură; sau se lua în vin, cu puţin piper (43, p. 122). Pentru vaci, cînd se „sbrotocesc“, de li se umflă ugerul şi li se strică laptele, se fierbea planta şi se spălau cu zeama (37, p. 75). (C) Fiind una dintre cele mai iubite flori din pădure, în Ţara Oaşului, fetele şi flăcăii îl puneau în apa în care se spălau în sărbători, ca să fie plăcuţi, aşa cum e şi el plăcut de toată lumea (37, p. 75). în Munţii Apuseni, se credea că miroase numai pînă cîntă cucul, care îl spurcă apoi şi nu mai miroase. în Banat, se spunea că la Tudorusale, cînd se întîlneau cele 7 zîne cu cei 7 fraţi ai lor, Sîntoaderii, care au fost feciori frumoşi, aceştia le dădeau cîte o chită de dumbravnic, de aceea de atunci nu mai are nici un miros. dwmfniciiţă v. dreţe E enţură, gMnţoră3 (Gentiana punctata L.j, plantă ierboasă din fam. Gentianaceae; creşte în zonele înalte, prin fineţe şi păşuni, pe stincării. Conţine substanţe amare, genţianină (148, p. 94). . (M) Rădăcinile se puneau în rachiu, care se lua contra durerilor de stomac şi ca stimulator. Se mai folosea ca febrifug (37, p. 74). F fag (Fagus sylvatica h.), arbore comun din fam. Fagaceae, dominant într-un întins etaj forestier, preţuit nu numai pentru lemnul său cu variate întrebuinţări în construcţii, în confecţionarea uneltelor, mobilierului, obiectelor casnice etc., ci şi pentru seminţele bogate în ulei. în multe părţi, în lipsa altor seminţe oleaginoase se întrebuinţa uleiul de jir, care rîncezeşte repede. Seminţele sînt o hrană substanţială pentru oi şi mai ales pentru porci. Frunzele conţin substanţe tanante. Cele tinere, crude, au un gust acrişor şi unii le mănîncă. (M) în unele părţi, se despicau fagii groşi, se luau fîşiile subţiri de la mijloc, care învelesc măduva, se făceau ţigări din ele şi se fumau pentru năduşalâ, Pentru negi, se punea cenuşă din lemn de fag într-o oală cu apă,- se fierbea mai bine de o oră, apoi se spălau negii, de mai multe ori pe zi (88, XXVII, p. 15). Ceaiul din coajă de fag se lua contra diareei grave (85, p. 272). Cu ramuri tinere si frunze se făceau băi. contra reumatismului (18, p. 108). (P) Din scoarţă de fag se făceau rotiţe de mărimea buboaielor, care se puneau pe acestea, apoi se legau într-o cîrpă,- care se arunca în drum, în credinţa că astfel vor scăpa de ele şi le vor da celor ce'luau cîrpa cţi rotiţe, crezînd că în ea sînt bani (87, p.. 208). (O) în"multe zone, „armindenul“, care se punea la 1 mai, era de fag. Ramuri de fag se puneau la ferestre şi la grajd, .în credinţa că apără 'de strigoi. în unele sate din Oltenia, cum era ia Seu ca (Gorj), fagul destinat confecţionării sicriului morţilor se tăia şi se pregătea pentru îngropare după un anumit ritual tradiţional. Rudele mortului trimiteau în pădure 5 meşteri lemnari să taie un copac, de obicei fag, din- care făceau scînduri pentru sicriu, numit „iron“, iar mai demult „lemn“. Meşterii trebuiau să lucreze numai cu securea şi barda, iară alte unelte. Cînd îl duceau din pădure, ori eînd era terminat, dacă îl făceau în curte, 3 bocitoare, care cîntau toaie cîntecele ceremoniale,-îl boceau: Fagule, fagule J Cin ţi-a. poruncit, / De mi-ai doboritj Din munţii cărunţi, / Din fagii ăi. mulţi? ¡X mi-a trimis ¡.Cinci meşteri ¡.Cu securi la ei'.'} Cu barde la brtu / Şi ei m-au tăiat ¡Să mă facă casă, l Casă de vecie '¡Lui (X) să-i fief / ScoaV (X) ScoaV / Scoală şi mi te roagă iot de meşterei,./ Să ii-o facă mare, / Cu nouă fereşti, / Pe una să-ţi vină miros de tămîie j Pe una să-ţi vină / Ulceaua cu apă / Şi turiiţa caldă, ¡ Pe una să-ţi vină I Şi ritului de ţoale . . . Intr-o alia variantă a bocetului se spunea: Lăstar el de fagj Unde ai răsărit? / De ce n-ai plesnit / Din vîrf pin* la pămînt. I leu nu mi-am ' plesnit J C-am fost rînduit / Tot lui (X) de casă. Un alt bocet a păstrat numele vechi al „tronului“, care se făcea d intr-un lemn, de aceea începea astfel: Lemnule, lem nule, / Cinai răsărit, / N-ai mai fi gîndit / Că tu te desparţi / Din păduri, de fraţi. (74, p. 256, '260). Bocetul „tronului“ este, ca şi „cîntecul bradului“, o reminiscenţă dintr-un complex ritual al înmormîntării. FASOLE 96 fasole, mazăre 2 (Phaseolus vulgaris LJ, plantă din fam. Leguminosae, cultivată peste tot pentru cerinţele culinare. Seminţele conţin 23— 25% substanţe proteice, 3—4% zaharoză, 5—7% glucoză. Păstăile fără seminţe (Fruclus Phaseoli sine Semine) conţin asparagină, argi-nină, hemiceluloză etc. (148, p. 85; 176, p. 412). (M) Boabele se foloseau ca leac contra bubelor dulci şi pecinginei (78, p. 30; 13, p. 92, 95). Se luau boabe de fasole albă şi tot atîtea seminţe de cînepă, se ardeau în foc, se pisau bine, se amestecau cu frunze de mentă uscate şi sfărîmate, se puneau şi plămădeau în smîntînă, apoi se ungeau bubele cu ea, de mai multe ori (89, p. 65). Pe arsuri se puneau boabe de fasole pestriţe, pisate cu boabe de porumb (34, p. 35), iar pe degerături, boabe de fasole albă fierte şi făcăluite. Se mai făceau cu ele legături pentru dureri de cap şi scurgeri de sînge. Boabele de fasole albă, fierte cu 2 — 3 rădăcini de pătrunjel şi o mînă de făină de secară, pînă se făcea aluat, se puneau pe pîntece, pentru calmarea durerilor după naşteri. în alte părţi, se fierbeau într-o ulcică frunze verzi şi uscate de fasole roşie şi se bea cîte o lingură de masă din zeama rece, în ziua cînd îl prindeau frigurile pe bolnav (15, p. 295—296). La Sălciua, ceaiul din tulpinile florifere se lua contra durerilor de rinichi. în ţinutul Fălticenilor, infuzia sau decoctul păstăilor se folosea în afecţiuni renale (177, p. 235). în Moldova, din făina seminţelor se făceau pilule pentru retenţie urinară (174, p. 90). Turta făcută din boabe de fasole pisate şi făină de grîu, o puneau femeile pe sîni, pentru aducerea laptelui (4, p. 85). fee lorică, iarba faptului (Herniaria glabra L J, plantă ierboasă mică, din fam. Caryophyllaceae, cu tulpina culcată şi flori galbene-verzui; creşte prin locuri nisipoase, sterile, pe coline aride. Părţile aeriene (Herba Herniariae) conţin saponine, uleiuri eterice, cumarină etc. (176, p. 390). (M) Cu decoctul plantei se spălau pe mîini cei care aveau pojar pe ele (75, p. 130). Era una din cele „99 buruieni de fapt“ pomenite în popor (12, p. 127). Se mai folosea şi pentru dat, cînd „omul sacă din puteri, cînd capătă în tot trupul dureri şi tuşeşte“, boală care se credea că se primea în urma vrăjilor duşmanilor (94, p. 549). Planta se punea în apă neîncepută şi se descînta de 3 ori, apoi se dădea bolnavului să bea, miercurea în pragul uşii, vinerea la rîu şi duminica iar în prag (94, X, p. 549). Se mai întrebuinta contra sur păturii (7, p. 24—25; 87, p. 43). feldera pămmtului v. mierţa pămîntului ferigă (Dryopteris filix mas Scott.J, plantă ierboasă din fam. Polypo-diaceae, cu rizom puternic în pămînt şi o rozetă de frunze la suprafaţa solului; creşte prin locuri umbroase şi umede din păduri, pe lîngă pîraie. Rizomul (Rhizoma Filicis Maris) este bogat în derivaţi fluorobutiro-fenolici combinaţi cu acidul filicitanic (65, p. 585; 176, p. 362; 173, p. 160-162). (M) Rizomul, cules toamna şi păstrat în loc uscat, era întrebuinţat contra teniei. Unii îl pisau mărunt şi îl amestecau cu miere, din care se lua dimineaţa pe nemîncate. Alţii îl curăţau, îl fierbeau în apă şi beau din decoct dimineaţa pe nemîncate. Rizomul pisat se bea cu vin pentru dureri de inimă (15, p. 301). Decoctul lui se mai bea, în loc de apă, de către bolnavii de astm. O parte din locuitorii satelor bihorene Poienile de Sus şi de Jos, Fînaţe, Bunteşti etc., adună cantităţi mari de rizomi» 97 FERIGTJŢĂ pe care-i vînd prin tîrguri ca leac pentru dureri de piept, nâduşală şi tuse. Unii o vindeau pisată şi cernută, ca să se poată lua în lapte cald. în ţinutul Năsăudului, la Romuli, decoctul rizomului se ţinea în gură contra durerilor de dinţi (37, p. 72). Planta se fierbea şi se oblojeau cu ea picioarele, contra durerilor. Cu ferigă se făceau scăldători copiilor bolnavi de răul sau răutatea copiilor, precum şi celor cuprinşi de ceas rău sau care nu puteau umbla pe picioare; rizomii se puneau într-o oală cu apă şi se fierbeau. Se lua oala de la foc, se lăsa să se astîmpere decoctul, apoi se scăldau copiii bolnavi în ea (119, p. 258). în alte părţi, se adunau frunze de ferigă în iunie şi iulie, cînd sînt în plină dezvoltare, se umpleau cu ele perne şi saltele, pentru a se culca pe ele copiii rahitici, cu boli osoase, cu deformaţii. Din frunze de ferigă se făceau şi băile pentru copiii care nu umblau în picioare, în 3 zile de-a rîndul, la fel şi celor scrofuloşi, la care se mai punea si sare în scăldătoare (15, p. 301). (P) Fetele se duceau la ferigă să-şi afle ursitul, o săpau şi dacă avea nzomul simplu, credeau că nu-şi vor afla ursitul, că n-o să se mărite curînd; dacă era îngemănată, cu rizom bifurcat, credeau că-şi vor afla curînd ursitul, că se vor mărita degrabă. (C) în multe părţi, se credea că şi feriga ar face flori, albe, strălucitoare ca o stea, care înfloresc într-o anumită noapte şi ţin numai pînă la cîntatul cocoşilor, apoi se scutură. Nu-i este dat oricui să le vadă, spuneau babele. Lor le era atribuit norocul multora, în casă, în dragoste, în negustorii etc. în ţinutul Sucevei, se credea că feriga înfloreşte în noaptea spre Anul Nou. Se spunea că cine o vede înflorind, aceia „va afla bani“. în ţinutul Domelor, se credea că feriga înfloreşte în noaptea spre Sînziene şi că cine va avea floarea şi o va ţine la el, acela „nu numai că va găsi bani, ci va şti ce e pe pamînt şi în cer, va cunoaşte voinţa şi gîndurile oamenilor“ (119, p. 256—258). ferigă de cîmp, ţolul lupului (Pteridium aquilinum (L.) Kuhn.J, plantă ierboasă din fam. Polypodiaceae; frecventă prin fîneţele şi păşunile din zonele înalte. Ocupa adeseori suprafeţe întinse, scăzînd valoarea furajelor. Planta (Herba Pteridii aquilini) conţine saponine, tanin, mucilagii, glicozizi amari, rutin (176, II, p. 10). (M) în unele sate, frunzele se puneau în pat, sub cearşaf şi se culcau pe ele cei bolnavi de reumatism (36, p. 22). Cu decoctul de rădăcini se spălau vitele care aveau păduchi şi căpuşi. (O) Ca să nu se înmulţească pe pajişti, în Munţii Apuseni, la Lupşa şi în alte sate, era obiceiul ca la Vartolomei (11 iunie) toţi cei pe locurile cărora apărea, sase ducă şi s-o bată cu un băţ, rupîndu-i frunzele crude ce răsăreau de timpuriu pe pajişti. ferigea (Woodsia ilvensis (L.) R.Br.J, plantă ierboasă din fam. Polypodiaceae; creşte pe stîncării, în regiunile muntoase din Transilvania. (M) Sorii, cum se numesc sporangii asociaţi ai ferigii, se foloseau uscaţi la tăieturi, presărîndu-se pe ele (68, I, p. 95). feriguţă, rădăcină dulce2 (Polypodium vulgare L.J, ferigă mică, din fam. Polypodiaceae; creşte pe stîncăriile umede din pădurile umbroase, din zonele înalte. în pămînt are un rizom (Rhizoma Polypodii) cu FERIGUŢĂ DE STÎNCĂ 98 gust dulceag, pe care unii îl mănîncă. Conţine amidon, manită, gliciri-zină, ulei gras, saponine şi alte substanţe (176, p. 363). (M) Rizomul se fierbea şi decoctul se bea contra afecţiunilor pulmonare (11, p. 48). Pisat şi plămădit în rachiu, se bea pentru „arsuri la inimă“ (stomac) şi umflătură la capul pieptului (87, p. 42), sau pentru vâtâmâtură. Decoctul se mai lua pentru tuse şi suspin şi pentru dureri de rinichi. Se dădea şi animalelor bolnave pentru întărire (18, p. 21). feriguţă de stîncă (Cystopteris fragilis (L.) Bernh.J, ferigă mică, din fam. Polypodiaceae, cu rizom scurt şi frunze delicate, grupate cîte 4—5 sau mai multe: creşte prin păduri şi văi umbroase, umede, subal-pine, în crăpături de stînci, cu iarbă şi muşchi. (M) în sudul Transilvaniei, la Boita, frunzele se puneau în băile contra răcelii (36, p. 223). fierea pămîntului1, ghinţură2 (Gentiana cruciata h.), plantă ierboasă din fam. Gentianaceae; creşte prin poienile din păduri, pe coline. Rădăcina proaspătă conţine glucozizi amari, alcaloizi, genţianină (148, p. 94). (M) în Bucovina, se spunea că e „căpitanul buruienilor“, deoarece era între cele mai importante plante medicinale. Rănile se spălau cu apă călduţă, apoi se puneau pe ele una sau mai multe frunze, care se lăsau de dimineaţa pînă către seară, cînd se luau frunzele şi se spăla rana din nou. După aceea se rădea „usucul“ de pe un pieptene de pieptănat capul şi răsătura aceasta o presărau pe rană, iar peste ea se punea slănină şi „păciuşele“ de in, dumicate la un loc, cu o bardă, pînă se făceau foarte mărunte. Dumicătura aceasta se numea „ştreang“ (121, p. 486). Pe tăieturi se aplicau frunzele crude, fiind leac la îndemîna cosaşilor vara. Se foloseau şi frunzele uscate la soare-sau în vatra focului. Planta se macera şi se plămădea în rachiu care se lua contra durerilor de stomac. La Clopotiva, frunza pisată şi plămădită cu apă se lua contra frigurilor. Contra durerilor de urechi se punea frunza pe jar, într-o ulcea deasupra căreia se aşeza o pîlnie, care să conducă fumul în urechea aplecată asupra ei (53, p. 147). Pentru ulcer stomacal şi duodenal, rădăcina plantei se punea în ţuică sau vin, după ce se usca, se pisa şi trecea prin sita de mălai (18, p. 16). Se mai lua şi pentru poftă de mîncare. Decoctul plantei se dădea animalelor bolnave de venin sau tulburări biliare (43, p. 130). îierea-pămmtuliii2 (Gentiana utriculosa h.), plantă ierboasă din fam. Gentianaceae; creşte prin fîneţe şi pajişti, în zona montană. (M) Rădăcinile plantei se fierbeau şi se dădeau vitelor în boli interne, cînd „nu le mergea rînza“ (36, p. 224). fierea pămîntului3 v. cintaură fierul plugului v. spanacul ciobanilor filimină, gălbinele 3 (Calendula officinalis L.J, plantă ornamentală din fam. Compositae, cu flori galbene-aurii sau portocalii, originară din sudul Europei, cultivată prin grădinile ţărăneşti. Florile (Flores Calen-dulae) conţin ulei eteric, acid oleanolic, saponine, substanţe amare, carotinoizi etc. (176, p. 447; 173, p. 136—138). (V) Florile se folosesc pentru vopsit în galben (68, IX, p. 593). FLOAREA FOCULUI (M) Planta se fierbea în vin, care se lua contra gălbinârii (87, p. 39) sau, la Nereju, fiartă în apă cu şofran (43, p. 131). Se mai punea în scalda copiilor, ca să doarmă. Decoctul se folosea contra bolilor de piele. Ceaiul din florile uscate la umbră se lua în ulcer stomacal (85, p. 271), icter, ulcer duodenal şi leziuni uterine (177, II, p. 690). iiricică y. flocoşele floare de colţ (Leontopcdium alpinum Cass.), plantă mică, păroasă, din fam. Compositae; creşte sporadic în munţi, pe abrupturi şi stîncării, mai ales pe substrate calcar oase. Este una din cele mai atrăgătoare flori de munte, păstrîndu-şi aspectul mult timp după colectare. De aceea era recoltată şi comercializată, de populaţia din apropierea staţiunilor unde creştea, de ciobani, turişti etc., fiind ameninţată cu nimicirea. A fost inclusă între „monumentele naturii“ şi ocrotită prin lege (68, IX, p. 248-249). floare de friguri (Hypericum elegans Steph.), plantă ierboasă din fam. Hypericaceae; creşte prin fîneţe uscate şi locuri pietroase. (M) în sudul Transilvaniei, decoctul tulpinilor florifere se lua contra frigurilor (36, p. 225). floare de gălMnare (Inula salicina h.), plantă ierboasă din fam. Compositae; creşte prin fîneţe şi livezi. (M) Ceaiul sau decoctul în vin al părţilor aeriene se lua contra gâlbi-nării. Planta toată se punea în lăturile porcilor, cînd apăreau epidemii, ca preventiv (8, p. 134). floare de leac (Ranunculus repens L.), plantă ierboasă din fam. Ranun-cuiaceae, cu flori galbene-aurii; creşte prin locuri umede, fîneţe, păduri, şanţuri, lunci. (M) Florile se puneau în legături, la mînă, contra frigurilor, ca şi alte specii de Ranunculus, cu care se confundă. Se mai folosea în afecţiunile mamelelor la femei şi la vaci, atribuite deochiului. Se fierbea şi cu decoctul se spălau, iar cu plantele se legau (4, p. 10). în zona Iaşilor, din părţile aeriene ale plantei se făcea un ceai, care se lua neîndulcit contra frigurilor, cîte 3 — 4 ulcele pe zi, pînă la vindecare (13, p. 95). floare de perină (Anthemis tinctoria LJ, plantă ierboasă din fam. Compositae; creşte prin locuri aride, pietroase. (V) A fost mult folosită în trecut pentru vopsit în galben (98, p. 127 — 128). (M) Ceaiul din flori se folosea contra tusei măgăreşti (147, p. 526). Decoctul vîrfurilor florifere sau al plantei se lua contra febrei tifoide (43, p. 124). Se mai punea între haine contra moliilor (4, p. 121). floare galbenă de venin (Genista tinctoria ssp. elatior (Koch.) SimkJ, plantă ierboasă din fam. Leguminosae; creşte prin fîneţe şi livezi. (V) Tulpinile florifere se întrebuinţau la vopsit în galben, ca şi alte specii înrudite (36, p. 224). (M) Florile se foloseau, în sudul Transilvaniei, la prepararea ceaiurilor pentru venin (36, p. 224). floarea-foroaştelor v. piciorul-cocoşului floarea focului v. frăsinel FLOAREA. MIRESEI 100 floarea miresei, ipcărige (Gypsophila paniculata L.J, plantă ierboasă din fam. Caryophyllaceae; creşte pe cîmpuri, pe coline şi locuri nisipoase, în zonele joase. Rizomul şi rădăcina (Radix Saponariae albae) conţin saponine, glucozizi flavonici etc. (148, p. 41; 173, p. 55—57). Rizomul şi rădăcinile curăţate de coajă, tăiate în bucăţele şi uscate la soare, pot fi folosite la spălat, înlocuind săpunul. în săpunelele acestora se spală foarte bine lîna şi mătasea. în industria alimentară rădăcinile sînt folosite la fabricarea halvalei şi halviţei (173, p. 57). (M) Ceaiul şi decoctul se luau contra anemiei, astmului, reumatismului, bolilor de ficat şi de stomac (186, p. 163—164). floarea paştelui, oiţe (Anemone nemorosa L.J, plantă ierboasă, mică, din fam. Ranunculaceae, cu floare albă sau rozee; apare primăvara timpuriu prin păduri şi tufărişuri. Conţine protoanemonină, anemo-nină, chelidonină (148, p. 37; 176, p. 396). (M) în Muntenia şi Oltenia, se folosea pentru cei ce aveau jupuială sau pîrleală: luau floarea paştilor, o puneau în apă curată, cu coada cocoşului, sovîrf, sulfină albă, coajă de măceş negru, rînză de arin etc., le fierbeau pe toate la un loc şi cu zeama se spălau pe locul unde apărea. Se mai folosea contra frigurilor (127, p. 8). (L) în legătură cu apariţia ei, o legendă din Bucovina spune că „a fost fica unui împărat, care s-a îndrăgostit de un cioban. împăratul furios a pus ostaşii să-l omoare pe cioban, iar pe fată a dat-o unui ţigan, s-o ducă într-o pădure, să-i taie mîinile şi picioarele şi s-o lase acolo, s-o mănînce fiarele sălbatice. Ca să scape de chinuri s-a rugat să fie prefăcută în floare şi aşa s-a întîmplat. Era în timpul sărbătorilor, de aceea s-a numit floarea paştilor“ (127, p. 8). floarea-paştilor-galbenă v. păştiţă floarea soarelui (Helianthus annuus L.J, plantă oleaginoasă din fam. Compositae, adusă în Europa din America în anul 1510. Cultura ei ca plantă oleaginoasă a început încă din acea vreme în Italia, sudul Rusiei etc. Astăzi este apreciată pretutindeni, datorită creşterii rapide, exigenţelor reduse, conţinutului ridicat în ulei al seminţelor (68, IX, p. 318). Prin presare la rece se obţine uleiul comestibil, iar prin presare la cald un ulei industrial, folosit pentru fabricarea săpunului, a firnisului, margarinei etc. Turtele rămase după presare constituie un furaj excelent, nutritiv. Tulpinile sînt folosite ca furaj, pentru foc, iar măduva lor si a antodiilor la fabricarea diferitelor materiale uşoare (68, IX, p. 318). (V) Seminţele se foloseau la vopsit în galben şi verde. Uneori se foloseau în amestec cu pădureţ acru. Se fierbea scoarţa de pădureţ acru, apoi se scotea din gălbinelele obţinute şi se punea piatră acră pisată mărunt. După ce se topea şi se mai răcorea, se introduceau seminţele şi se punea iar la fiert. Cînd începeau a fierbe, se scoteau din oală şi se puneau sculurile, gălbenite înainte. Se colorau în „stejăriu“ sau verde ca stejarul, ca molidul sau ca buraticii (98, p. 142—143). (M) Uleiul se folosea peste tot la prepararea diferitelor unguente şi linimente. Ceaiul din capitulele florale se bea şi se udau cu el la tîmple şi în moalele capului, pentru ameţeală şi dureri de cap. Se mai bea contra tusei, răguşelii, pojarului şi a altor boli eruptive (87, p. 30). Cu florile se făceau abureli contra durerilor de cap (104, p. 43). La Răşinari, cei cărora „le tuna soarele în cap“ se afumau cu floarea soarelui 101 FRAG şi li se descînta (166, p. 252). Cu seminţe de floarea soarelui se afumau, în unele părţi, contra durerilor de urechi. în alte părţi, se turna ulei călduţ în urechi. Florile se fierbeau cu dumbăţ (Teucriumchamaedris), ori cu lemnul-domnului şi buruieni de rast (Lepidium ruderaleJ, iar decoctul se lua contra frigurilor (4, p. 96). floarea văduvelor, ruin (Succisa pratensis Mnch.J, plantă ierboasă din fam. Dipsacaceae, cu tulpină păroasă şi flori albastre, dispuse în capitule sferice; creşte prin fîneţe umede şi tufărişuri, în zonele înalte. (M) Decoctul rădăcinii se folosea la răni, tăieturi, pecingine şi alte boli de piele. Ceaiul sau decoctul tulpinilor florifere se lua în răceală şi boli de stomac (186, p. 31). Fierte cu busuioc de cîmp, se foloseau contra buboaielor şi antraxului (186, p. 91 — 92). La Nereju, tulpinile florifere se puneau în băile pentru dureri de picioare, de mijloc etc. (40, p. 105). Se credea că dacă o mănîncă vitele, fac păduchi (78, p. 116). floarea vîntului v. priboi1 flocoşei v. burete de mesteacăn1 îlocoşele, îiricică (Filago arvensis LJ, plantă ierboasă lînoasă, din fam. Compositae, cu flori albe-gălbui; creşte prin fîneţe şi păşuni uscate, pe coaste aride, pietroase. (M) Planta se fierbea în apă şi decoctul se ţinea în gură contra durerilor de dinţi. Se mai făceau cu el spălaturi şi abureli în gură, contra mucedei la dinţi (94, p. 586), oblojeli contra durerilor de gît şi spălaturi de cel perit. Ceaiul din tulpinile florifere se lua contra durerilor de piept (4, p. 89, 93, 119). fluierătoare v. untul-pămîntului forostău (Helianthemum chamaecistus MillJ, plantă ierboasă din fam. Cistaceae\ creşte pe coline aride, prin fîneţe şi păşuni uscate în zonele înalte. (M) Se folosea, ca şi alte specii înrudite, la fracturi. La Clopotiva, decoctul plantei se lua contra vâtămâturii (40, p. 103). frag (Fragaria vesca h.), plantă ierboasă mică, din fam. Rosaceae\ creşte prin locuri deschise, prin fîneţe, pe coaste. Fructele cu gust acrişor, plăcut, se consumă în stare crudă sau se utilizează la fabricarea de dulceaţă, marmeladă, sirop, compot, îngheţată etc. Frunzele conţin tanin, vitamina C, iar fructele pectine si zaharuri (148, p. 81; 176, p. 408). (M) Frunzele de frag şi de căpşuni, pisate şi amestecate cu sare, se puneau pe măsele contra durerilor (79, p. 106). Ceaiul din rădăcini se lua contra tusei. Frunzele, unse cu stupit, se aplicau pe muşcăturile de cîine (78, p. 34). Se fierbeau şi cu decoctul lor se spălau bubele dulci, iar cu ele se legau. Din frunze şi stoloni se făceau ţigări, care se fumau pentru năduşală (79, p. 122). Ceaiul de fragi uscaţi se lua cînd se oprea udul şi contra digestiei anevoioase (87, p. 39). Contra frigurilor, se căuta vara cîte un fir de fragă singur crescut şi, după ce se adunau 9 astfel de fire, cu rădăcină cu tot, se fierbeau în 3 dl de vin roşu, pînă scădea jumătate, apoi se strecura şi se dădea bolnavului să bea (88, XXVIII, p. 27). Ceaiul din tulpini şi rădăcini se lua şi în boli de rinichi (14, p. 103). Decoctul plantei se mai folosea în boli femeieşti (4, p. 117). Se mai întrebuinţa la animalele bolnave de febră aftoasă, spălîndu-se cu el gura şi picioarele (87, p. 39). FRAGĂ TĂTĂRASCĂ 102 (P) în Banat, fetele căutau prin pădure floare de frag şi cu apa de pe ea se spălau, ca să fie plăcute şi văzute, cînd mergeau la joc ori altă petrecere (140, p. 144). (C) Prin Muntenia, se spunea că cei care mănîncă fragi nu e bine să se culce pe afară, pe unde sînt şerpi, deoarece aceştia sînt atraşi de mirosul fragilor si, dacă dorm cu’gura deschisă, le intră în gură şi ei îl înghit (87, p. 121-122). fragă tătărască (Chenopodium foliosum (Mnch.) Aschers.J, plantă ierboasă din fam. Chenopodiaceae; creşte sporadic prin locuri ruderale, pe lîngă ziduri şi drumuri, pe alocuri cultivată pentru scopuri culinare (68, I, p. 500 — 503). Seminţele sînt căutate de păsări. fragi de eîmp v. căpşuni frasin (Fraxinus excelsior L.), arbore din fam. Oleaceae, frecvent prin păduri, prin grădini, preţuit pentru lemnul său tare, flexibil, ce se lustruieşte frumos, întrebuinţat în tîmplăria de mobile, rotărie, căru-ţărie, la confecţionarea diferitelor unelte şi obiecte casnice, precum şi a variatelor produse industriale, ca instrumente muzicale, aparate de sport etc. Scoarţa de frasin (Cortex Fraxini) conţine fraxină, manită şi tanin. în frunze (Folium Fraxini) se află inozită, manită, querci-tină, dextroză, acid malic etc. (68, VIII, p. 501 — 505). (V) Scoarţa de frasin s-a întrebuinţat pentru vopsit în brun, albastru şi negru (68, VIII, p. 505). (M,P) Seva recoltată primăvara, prin incizarea tulpinilor, se folosea la tratarea bubelor (13, II, p. 6). Cenuşa de frasin se punea fierbinte pe răni rele (51, III, p. 169 — 170). Cu frunzele se făceau băi contra reumatismului şi a podagrei (87, p. 39). Ceaiul din frunze se lua în boli de rinichi (13, II, p. 6), icter, reumatism şi gută (25, p. 71). Coaja de frasin tînăr, fiartă înăbuşit în vin alb, cînd da luna îndărăt, se lua, miercurea pe nemîncate, pentru venin şi splină (51, III, p. 176 — 177). Pentru ciuma cailor se punea coaja în troaca din care beau apă. Se punea şi la alte vite bolnave sau ca preventiv (78, p. 34). frasin de munte, mojdrean (Fraxinus ornus h.), arbore mic din fam. Oleaceae, cu lemn folosit în rotărie; creşte pe coline, prin locuri stîn-coase şi calcaroase, prin pădurile munţilor. (V) Scoarţa si frunzele s-au folosit pentru vopsit în negru si fumuriu (160, p. 153)/ (M) Prin incizia scoarţei se obţinea o sevă dulceagă, numită „mană“ savurată de copii primăvara, folosită şi ca purgativ uşor (15, p. 442; 161, p. 182). fragar v. dud alb frăgar negru v. dud negru îrăsinel, floarea focului (Dictamnus albuş L.), plantă ierboasă cu miros penetrant, din fam. Rutaceae, cu flori albe sau trandafirii; creşte prin locuri uscate, stepice, pe lîngă păduri şi tufărişuri. Conţine ulei eteric, substanţe amare, saponine, dictamnină, hesperidină (148, p. 63). Rizo-mul si rădăcina sînt diuretice şi vermifuge, iar scoarţa tonică (68, VI, p. 188). (M, P) în Banat, cei „hăluiţi“ (de mîini, picioare, de cap etc.) obişnuiau să se culce afară în cîmp, între florile de frăsinică, în ziua de Tudo- 108 FUMĂRIŢĂ rusale, în credinţa că le trece boala. în această noapte se spunea că rupeau „halele“ vîrful frăsinicei (140, p. 331). (C) Uleiul degajat de plantă în zilele calde şi liniştite se aprindea, înconjurînd-o cu o aureolă luminoasă, fără să o pîrle’ască. De aceea se şi numeşte „floarea-focului“ (161, p. 107). frigări, ciocul păsării (Geranium palustre h.), plantă ierboasă din fam. Geraniaceae; creşte prin livezi umede, păduri şi tufărişuri, pe lîngă izvoare şi pîraie în regiunea montană. Fructul a sugerat numirile populare. (M) La Nereju, decoctul plantei se ţinea în gură contra durerilor de dinţi. Se mai folosea la spălaturi si oblojeli contra junghiurilor (40,* p. 103). frunza mamei v. siminicliie fumăriţă (Fumaria officinalis L.), plantă mică şi fragilă, fumurie, din fam. Papaveraceae, cu flori purpurii şi cu gust amar; creşte prin locuri nisipoase, cultivate şi necultivate, locuri ruderale. Conţine substanţe amare, fu marină (148, p. 52; 67, p. 29). (M) Se folosea în boli de piele (bube dulci, pecingine etc.J, de stomac şi de splină (25, p. 71). Cu decoctul se trata studeniţa (gingivită), clătin-du-se gura cu ceaiul, ţinîndu-se în gură (15, 323;a12, p. 142), iar ceaiul se lua pentru curăţirea sîngelui (202, p. 96 — 97). în împrejurimile Galaţilor, sub numele de fumăriţă era cunoscută Fumaria schleicheri Soy.-Willm, Fiartă în lapte se întrebuinţa la boli de dinţi, iar în apă pentru cel perii (23, p. 23). G garoafă (Dianthus caryophyllus LJ, plantă ornamentală din fam. Caryophyllaceae, originara din regiunea mediteraneană, cultivată prin grădini pentru florile sale frumos mirositoare. (M) Ceaiul din flori se lua contra răcelii şi „în caz de nervozitate“ (14, p. 102, 107). Rădăcina se plămădea în ţuică, care se bea contra gălbinării (15, p. 330). Decoctul se mai folosea pentru spălarea rănilor cu viermi. garoafă de munte v. buruiană de urît garoîiţă de eîmp, scînteiuţă2 (Dinathus carthusianorum LJ, plantă ierboasă din fam. Caryophyllaceae, cu flori purpurii; creşte prin fineţe, livezi, pe coline aride (M) Decoctul plantei se ţinea în gură contra durerilor de dinţi (37, p. 73). Ceaiul sau decoctul din tulpinile florifere se lua contra durerilor de stomac (43, p. 117). Se mai fierbea cu trifoi roşu şi decoctul se lua contra diareei (147, p. 516); cu jale, coada-şoricelului’ şi românită, se lua contra răcelii (36, p. 223). garofiţă de pădure (Dianthus armeria L.J, plantă ierboasă din fam. Caryophyllaceae; creşte prin livezi, pe marginea pădurilor. (M) Se folosea local, de speriat. Se puneau plantele pe cărbuni aprinşi, iar bolnavul stătea cu pieptul dezvelit deasupra lor (4, p. 105). gaude, rechie 2 (Reseda luteola h.), planta ierboasă din fam. Reseda-ceae\ creşte prin locuri cultivate şi ruderale, pe coline aride, pietroase, pe lîngă drumuri. Conţine o substanţă colorantă, luteolină (68, III, p. 503). în trecut se cultiva, fiind mult întrebuinţată ca plantă tin-ctorială. (V) Se folosea pentru vopsit în galben, frumos, durabil (161, p. 112). (M) Se mai folosea si ca leac contra viermilor intestinali (68, III, p. 503). gălbăşoară (Lysimachia vulgaris L.^, plantă ierboasă din fam. Primu-laceae; creşte prin fîneţe umede, zăvoaie, tufărişuri şi marginile pădurilor de foioase. (V) Tulpinile florifere se foloseau pentru vopsit în galben, iar rădăcina pentru vopsirea în brun (68, VII, p. 51). (M) Yîrfurile flerifere se fierbeau şi decoctul se lua contra frigurilor şi a febrei tifoide. După timpul la care veneau accesele de friguri, se întrebuinţau ramuri de la exemplarele fie cu frunze opuse, fie dispuse cîte 3 — 4 în verticil (11, p. 49 — 50). La Nereju, decoctul sau planta plămădită în rachiu se luau pentru argint, despre care se spunea că unii îl luau din apa în care se scăldau păsările sau că îl dau duşmanii (43, p. 104). Se mai dădea vitelor „bolnave de sînge“. 105 GHIMPE găMnare (Serratula tinctoria L.J, plantă ierboasă din fam. Compositae, cu flori roşii-purpurii; creşte prin fineţe umede, rarişti de pădure şi tufărişuri. (V) Planta s-a folosit în trecut pentru vopsit în galben (78, p. 35). (M) Florile fierte în vin se luau contra gălbinării (78, p. 35). Planta se punea în băi pentru ologeală, cînd corpul era spuzit, şi pentru întărit. Fiartă, se bea contra ofticii (87, p. 54). gălMnele \ feoglari2 (Ranunculus polyanthemos L.J, plantă ierboasă din fam. Ranunculaceae, cu flori galbene-aurii; creşte prin livezi, margini şi rarişti de pădure, tufărişuri. (M) Ceaiul din tulpinile florifere se lua în ulcer stomacal şi duodenal. Se bea în loc de apă (18, p. 22). gălMnele2 (Haplophyllum suaveolens (DC) Gr. DonJ, plantă ierboasă din fam. Rutaceae cu flori galbene; creşte sporadic, prin locuri însorite, mai ales în zonele din sud-estul ţării. (M) Decoctul plantei se folosea, în satele din împrejurimile Galaţiului, contra gălbinării (23, p. 23). găliiinele 3 v. îilimină gălMnele de pădure (Lysimachia punctata L.), plantă ierboasă din fam. Primulaceae; creşte prin tufărişuri şi locuri umede, umbroase, din păduri, mai ales în zonele joase. (M) în sudul Transilvaniei, frunzele se puneau pe răni (36, p. 226). Se mai folosea la febră tifoidă (25, p. 103). gemănariţă, bujorei (Orchis papilionacea L.), plantă mică din fam. Orchidaceae, cu flori purpurii; creşte pe coline însorite, prin livezi şi fîneţe uscate. (M) Tuberculii globuloşi erau folosiţi ca afrodisiac, ca şi alte specii înrudite. gherghetin v. ciocul berzei gherghină (Dahlia variabilis Desf.J, plantă ornamentală din fam. Compositae, originară din America, frecventă prin grădinile ţărăneşti, cu numeroase varietăţi. (M) Ceaiul din flori se folosea în boli femeieşti (15, p. 335; 87, p. 40). ghimber (Zingiber officinalis Rosc.J, rizom aromatic al unei plante ierboase, din fam. Zingiberaceae, originară din Asia tropicală. Se întrebuinţează în alimentaţie şi ca stimulent stomahic. (M) Se fierbea în vin sau se plămădea în rachiu şi se lua contra durerilor de stomac; se fierbea în vin cu alte mirodenii şi se lua contra răcelilor. ghimpariţă v. iarba vătămăturii ghimpe (Ruscus aculeatus L.J, subarbust din fam. Liliaceae, cu frunze ţepoase totdeauna verzi; fructele bace roşii; creşte prin păduri şi tufărişuri, adeseori cultivat ca plantă decorativă prin parcuri şi grădini. GHINŢURĂ1 100 Are proprietăţi aperitive, diuretice (15, p. 336). Lăstarii tineri sînt comestibili, fapt semnalat încă din antichitate (68, XI, p. 380). (M) Ceaiul sau decoctul se foloseau contra umflăturilor, scrofulelor şi dropicei (202, p. 104). Se mai folosea pentru alinarea durerilor pricinuite de înţepăturile insectelor (186, p. 32). ghinţură1 v. lumînărica pămîntului ghinţură2 v. fierea pămîntului1 ghinţură 3 v. enţură ghinţură galbenă, ochincea (Gentiana lutea LJ, plantă ierboasă din fam. Gentianaceae; creşte prin fîneţele şi pajiştile din etajul alpin, în flora noastră este rară şi, ca atare, a fost declarată monument al naturii. Rizomul şi rădăcinile (Radix Gentianae) conţin substanţe amare de natură glucozidică (gentiamarina, gentiopicrina etc.), alături de enzime, alcaloizi etc. (65, p. 571 — 572; 68, VIII, p. 452; 176, p. 438). Intră în compoziţia mai multor preparate farmaceutice; drog folosit şi la prepararea rachiurilor, lichioruri şi vinuri tonice amare, aperitive şi digestive. (M) Rădăcina plămădită în rachiu se lua contra durerilor de stomac şi pentru poftă de mîncare, precum şi contra frigurilor (15, p. 272). în unele părţi se bea pentru durere de pîntece şi pîntecărie (78, p. 36). ghinţură vînătă (Gentiana pneumonanthe h.), plantă ierboasă cu flori albastre din fam. Gentianaceae; creşte prin fineţe şi poieni. Conţine substanţe amare, enzime etc. ca şi speciile înrudite. (M) Se folosea local pentru beşica cea rea. Se fierbea în unt cu vîz-doagă (Tagetes patula), busuioc şi făină de grîu. Din fiertură se făcea o legătoare, care se punea pe băşică (25, p. 76). ghiocel (Galanthus nivalis L.), plantă ierboasă fragilă, din fam. Amaryl-lidaceae, ce înfloreşte îndată după topirea zăpezii, prin păduri şi fîneţe umede. Bulbul conţine alcaloidul lycorin, iar florile nivalină, o substanţă cu acţiune în tratamentul paraliziei infantile (148, p. 135; 176, p. 453). (M) Se folosea la scăldători contra reumatismului (166, p. 267). Ceaiul se lua pentru poală albă, iar cu decoctul se făceau spălaturi (13, II, p. 7). (O) în ţinutul Covurluiului, la Braniştea, copiii se întreceau în a săpa şi a aduce acasă cît mai muiţi ghiocei mamelor lor, în credinţa că atîţia pui de găină vor avea în vara viitoare şi tot atîtea clăi vor aduna de pe urma plugului (81, III, p. 67). (L) Ghiocelul, după cum spune legenda sa, a avut 8 copii, dar murindu-i soţia, s-a recăsătorit şi vitrega i-a alungat de la casa părintească. Copiii, 4 fete şi 4 băieţi, s-au împrăştiat în lumea mare şi de supărare s-au prefăcut în flori. Ghiocelul s-a pornit în căutarea lor, dar nu i-a aflat şi de supărare s-a prefăcut şi el în floare (125, p. 688). ghiocei bogaţi (Leucojum aestwum L. şi L. vernum L.^, plante fragile cu mai multe flori albe la vîrful tulpinii, din fam. Amaryllidaceae; cresc prin fîneţe umede, păduri umbroase şi lunci. Se cultivă pe alocuri şi prin grădini ca plante decorative. Bulbii conţin alcaloizi toxici, ca şi părţile aeriene, care pot provoca uneori intoxicări în masă la vite (68, XI, p. 416). 107 GORUN (V) Cu ghiocei bogaţi făceau mai demult femeile gălbinele pentru scu-luri de lînă şi ouă (91, p. 246). (M) Se mai folosea contra rastului (78, p. 36). ghizdei \ unghia-găii2 (Lotus corniculatus LJ, plantă ierboasă de nutreţ, din fam. Leguminosae, cu flori galbene; comună prin fineţe şi livezi, pe alocuri cultivată, dînd un furaj de bună calitate. (M) Ceaiul din tulpinile florifere se lua în răceli şi dureri de stomac (36, p. 225; 147, p. 515). Pisate şi plămădite în rachiu se luau contra hemoragiilor. Decoctul se bea, de 3 ori pe zi cîte un pahar, contra frigu-rilor (87, p. 40). ghizdei2 v. culbeceasă ginistră, drucşor (Genista ovata W. et K.J, plantă ierboasă din fam. Leguminosae; creşte sporadic, pe coaste, prin tufişuri, în partea centrală şi sudică a ţării/ (M) Tulpinile florifere se fierbeau cu făină şi se legau la fracturi şi zdrobituri, iar cu decoctul se spălau (37, p. 74). gîrniţă, gîrniţă albă (Quercus frainetto Ten.J, arbore înalt şi frumos din fam. Fagaceae; mai frecvent în sudul ţării, în zonele joase, unde formează păduri şi dumbrăvi, singur sau în amestec cu cerul. Era preţuit nu numai pentru lemnul său durabil, ci şi pentru scoarţa bogată* în tanin şi coloranţi. (V) Scoarţa în amestec cu mojdrean, arţar, calaican şi piatră acră se folosea pentru a vopsi în negru fire de lînă, in şi cînepă (178, p. 211). Unii fierbeau separat coaja de gîrniţă albă, de mojdrean şi de arţar, apoi le amestecau şi le fierbeau iarăşi. Se luau de pe foc, se lăsau să se răcorească, se punea calaican şi piatră acră, după topirea cărora se introduceau firele de in sau cînepă şi se puneau iarăşi la fiert, scoţîndu-se din cînd în cînd să „înflorească“. Cînd prindeau bine culoarea,' se scoteau, se spălau în apă rece şi se puneau la uscat (178, p. 216). Coaja s-a folosit la tăbăcitul pieilor. gîrniţă albă v. gîrniţă gogoaşe, caşul popii1 (Globaria gigantea Quél.J, ciupercă din fam. Lycoperdaceae, al cărei corp de fructificaţie globulos, alb-cenuşiu, are un miros neplăcut la maturaţie, cînd se sparge, diseminînd sporii ca un praf brun. Creşte înspre toamnă, prin fîneţe şi păşuni. (M) Sporii se presărau pe răni, ca hemostatic (87, p. 23), şi pe arsuri (18, p. 18). Corpul de fructificaţie se culegea, se usca, şi se păstra în locuri ferite de curenţi şi umezeală. gorun (Quercus petraea (Matt.) LiebL), arbore din fam. Fagaceae, care formează păduri aparte sau în amestec cu alte specii înrudite, sau cu alte foioase, în regiunea de deal şi montană inferioară. Este preţuit pentru lemnul său rezistent şi trainic, care se lucrează mai uşor decît cel de stejar şi este folosit pentru mobile, parchete, doage, furnire etc. Ramurile înfrunzite au constituit o permanentă rezervă de furaje, mai ales pentru oi şi capre. în anii cînd era fîn puţin, ramurile se tăiau şi se clădeau în frunzări. Coaja, bogată în tanin, s-a folosit pentru tăbăcitul pieilor, nu numai de către meşterii ţărani, ci şi de cei din oraşe. Pentru GRÁNÁT 108 zdrobitul scoarţei uscate se foloseau instalaţii speciale, acţionate de roţi hidraulice, numite „mori de scoarţă“. (V) Scoarţa s-a folosit la vopsit în negru şi galben, în amestec cu sovîrf, măr, leşie etc. (160, p. 119). (M) Scoarţa se folosea ca leac la rănile învechite, numite în Banat „gance“. Se fierbea cu frunză de nuc pisată, ori cu frunze de piersic şi se ţineau mîinile şi picioarele în zeama aceea (88, XXVIII, p. 610). Cu negreala din gogoşile de pe frunze se ungea pecinginea. După ce se usca, se spăla cu oţet şi tratamentul se repeta pînă la vindecare (88, XXVIII, p. 15). La Sălciua, decoctul scoarţei se ţinea în gură contra durerilor de dinţi. Decoctul ghindei prăjite sau al scoarţei se lua contra diareei (88, XXVIII, p. 27). granat, spilcuţe (Chrysanthemum parthenium (L.) BernhJ, plantă ierboasă aromatică, din fam. Compositae; uneori cultivată prin grădini ca plantă ornamentală şi adesea sălbăticită prin păduri, tufărişuri şi tăieturi de pădure, în regiunea dealurilor (68, IX, p. 445). (M) Se folosea ca leac contra durerilor de cap şi de urechi (25, p. 47). Ceaiul are efect stimulent (15, p. 346). grîu (Triticum aestivum LJ, plantă alimentară de bază, din fam. Gramineae, cultivată de milenii pe teritoriul actual al patriei. Cîmpiile din bazinul Dunării de Jos au fost încă din antichitate grînare renumite, care aprovizionau cu cereale Grecia antică, prin intermediul porturilor de la Marea Neagră, Tomis, Callatis şi Histria (întemeiate în timpul marii colonizări greceşti, din secolele VIII— IV î.e.n.). Descoperirile arheologice din perioada de formare a poporului român atestă practicarea agriculturii şi cultivarea grîului, prin cuptoarele pentru copt pîinea, prezenţa plevei în construcţia vetrelor de foc, recipiente şi gropi pentru păstrare, unelte etc. Vechi documente atestă frecvenţa morilor de apa şi prezenţa timpurie a celor cu cai, elemente de cultură mediteraneană. Grîul a fost întrebuinţat în alimentaţie alături de mei în timpuri mai vechi şi apoi alături de porumb în timpuri mai apropiate. Grîul a avut alte variate întrebuinţări. (M) Cu făină de grîu amestecată cu smîntîna, untură şi diferite plante se făceau unsori, legături şi oblojeli pentru bube, buboaie, umflături etc. La beşica cea rea se puneau legături cu făină de grîu, borş şi gîn-daci de turbă pisaţi, descîntaţi (78, p. 39). Cu tărîţe se făceau legături la scrofule, la scrîntituri, contra durerilor de piept, pîntece etc. Se mai foloseau la ceaiuri contra tusei, cu zahăr şi gălbenuş de ou proaspăt se luau contra răguşelii. Cu tărîţe şi flori de fîn se făceau scăldători contra răcelii (87, p! 40; 78, p. 39). (C) Numeroase erau credinţele în legătură cu originea grîului, ca şi în cazul altor plante alimentare de bază, folosite pe glob. Numeroasele obiceiuri în legătură cu cultivarea lui au fost generate de dorinţa generală, din toate timpurile, pentru o fructificaţie cît mai abundentă. (O) Tradiţiile populare în legătură cu grîul pot fi grupate în: 1) obiceiuri şi credinţe privind cultivarea grîului; 2) grîul în sărbătorile de peste an; 3) grîul în obiceiurile legate de viaţa omului. Grijile în legătură cu fructificaţia grîului începeau odată cu anul, se continuau cu diferite practici' preventive din iarnă şi de la începutul primăverii, se continuau cu cele din perioada aratului şi semănatului, 109 GRÎUŞOR ou cele din perioada creşterii şi polenizării, hotărîtoare pentru fructi-ficaţie, încheind cu sfîrşitul sărbătoresc al secerişului. în ciclul sărbătorilor din timpul anului apărea cu semnificaţii deosebite. Obiceiurile, reminiscenţe din vechi rituri agrare, în mare parte, întregeau pe cele din desfăşurarea muncilor, în perioadele decisive pentru dezvoltarea culturilor, în condiţiile necorespunzătoare dezvoltării plantelor. Aceste practici se împleteau cu cele din străvechiul cult al strămoşilor, pentru pomenirea cărora se dăruiau forme rituale de pîine sau preparate din grîu fiert, care evocam modul iniţial de întrebuinţare a grăunţelor lui în alimentaţie. în ciclul sărbătorilor legate de viaţa omului, grîul a avut variate' întrebuinţări, îndeosebi la nunţi, semni-ficînd dorinţele generale de belşug. Variate au fost şi formele ceremoniale de pîine, folosite nu numai la nunţi, ci şi la înmormîntări. Preţuirea grîului, grija pentru el, lupta milenară a oamenilor cu pămîn-tul pentru obţinerea lui, au generat numeroase şi variate creaţii folclorice, care constituie un vast şi important capitol din viaţa spirituală a poporului român. grîu moale v. alac grîul cucului v. mălaiul cucului grîul-potîrnichii, paracherniţă (Parietaria officinalis Wild.), plantă ierboasă, cu flori verzui, din fam. Urticaceae; creşte prin locuri umede şi umbroase, pe lîngă garduri, ziduri, dărîmături. (M) Are proprietăţi emoliente. Se întrebuinţează contra tusei, precum şi în bolile de rinichi şi beşica udului (25,' p. 124). Părţile aeriene, de multe ori şi cele subterane, se utilizau sub formă de ceai contra urinării cu sînge (31, II, p. 519). Se folosea şi sub formă de sirop, pentru tuse, răguşală etc. (68, I, p. 359). grîuşor, gălăţică, untişor (Ranunculus ficaria h.), plantă mică din fam. Ranunculaceae, cu flori galbene-aurii, cu frunze în formă de inimă; creşte prin păduri, tufărişuri, livezi umbroase şi umede. Are o rădăcină cu numeroase fascicole tuberculoase, care au sugerat numele de grîuşor. Frunzele, care apar primăvara de timpuriu, sînt folosite ca salată, crude sau gătite. După înflorire nu se mai utilizează, întru -cît în acest stadiu conţine protoanemonină şi anemonină (148, p. 36; 176, p. 396). (M) Fiertura din frunze şi flori, pe alocuri planta cu rădăcini cu tot, se întrebuinţa contra bolilor de piele (68, II, p. 560; 14, p. 103). Se mai întrebuinţa ca leac contra hemoroizilor şi a scorbutului (87, p. 40). Femeile din multe zone dădeau planta vacilor în tărîţe, cu sare, ca să aibă lapte mai mult, mai gras şi să fie untul galben. (O) în unele părţi, femeile se duceau cu pîine şi sare după grîuşor, îl săpau, iar în locul lui puneau pîinea şi sarea. îl duceau acasă şi-l dădeau vacilor, uneori cu iarbă maře (126, p. 58 — 60). (L) O legendă din Munţii Apuseni spune că „a fost odată un împărat, care a avut o fată frumoasă, născută într-un ceas rău. A fost ursită să nu se poată mărita, şi cum îi va sosi primul peţitor, îndată să se prefacă într-o bidiganie, în „buburel“. A mers vestea despre frumuseţea fetei peste 7 ţări şi mări. S-au grăbit feciorii de crai s-o peţească. Cel dintîi, un fecior voinic şi frumos, de crai mare şi puternic, a văzut fata prin grădina împărătească, dar cînd a trimis împăratul după ea n-au mai găsit-o. A căutat-o şi el supărat prin grădina împărătească. GROZAMI 110 A fost prefăcut şi el în sălăţică. De atunci, cum se topeşte neaua şi gheaţa, îndată răsare şi sălăţica şi stă apoi la pîndă pe lîngă părăuţe, ca nu cumva să iasă fata, fără s-o vadă. Şi aşa o va pîndi, în veci pururea, pînă la sfîrşitul lumii“ (126, p. 58—59). grozamă (Genista sagittalis LJ, plantă perenă din fam. Leguminosae, cu tulpina rigidă, lăţită, articulată, cu flori galbene; creşte prin fineţe uscate, pe dealuri, prin tufărişuri şi marginea pădurilor. Conţine, ca şi alte specii înrudite, substanţe amare şi colorante. (V) Yîrfurile florale se foloseau la vopsit în galben, de multe ori în amestec cu alte plante. (M) Ceaiul din flori se lua, în sudul Transilvaniei, contra durerilor de stomac. Cu tulpinile florifere se făceau băi contra reumatismului (25, p. 75). Decoctul plantei se folosea pentru închegatul laptelui (36, p. 224). gura leului (Antirrhinum majus L.), plantă ornamentală din fam. Scrophulariaceae, originară din regiunea mediteraneană, cultivată prin grădinile ţărăneşti pentru florile ei frumoase. (M) Are proprietăţi astringente şi vulnerare (161, p. 121 —122). gura mîţei v. linariţă guşa porumbului1, pleşcaiţă1 (Cucubalus baccifer L.j, plantă ierboasă, cu flori albe-verzui, din fam. Caryophyllaceae; creşte prin locuri umede, prin păduri şi tufărişuri, pe lîngă garduri. (M) Decoctul plantei se întrebuinţa contra plescăitei (băşicile ce ieşeau pe pulpe, în timpul seceratului, din cauza înţepăturilor şi a căldurii), (11, p. 45). Sub acest nume sînt cunoscute şi alte afecţiuni ale pielii, care se tratau cu această plantă, fiartă în apă ori lapte; se spălau şi se oblojeau cu ea (89, p. 56). guşa porumbului2 (Behen vulgaris Mnch.), plantă ierboasă din fam. Caryophyllaceae, cu flori albe sau roze, cu caliciu umflat, care i-a suge* rat numele; frecventă prin livezi, crînguri, coaste însorite, pîrloage. Frunzele tinere se întrebuinţează în unele regiuni în alimentaţie, în loc de varză (68, II, p. 140). guşa porumbului 3 v. odolean gutui (Cydonia oblonga Moll.j, pom din fam. Bosaceae, originar din sudul Europei, cultivat pentru fructele sale odorante, acrişoare, astringente. Fructele şi seminţele (Fructus ei Semen Cydoniae) conţin pectine, mucilagii, vitamina C etc. (148, p. 78; 68, IV, p. 198 —201). Fructele se consumă mai rar crude, se prepară din ele gem, marmeladă, dulceaţă, compot, lichioruri etc. (171, III, p. 595). (M) Ceaiul din gutui cu puţin zahăr se lua contra tusei şi răguşelii (7, p. 25—26). Ceaiul din frunze, în amestec cu flori de tei, se lua în amigdalite şi răceli (14, p. 102, 107), Zeama din frunze de gutui, curpen 111 GUTUI de castravete şi viermari, pisate la un loc, se storcea în rănile cu viermi (15, p. 349). Din seminţele de gutui se prepara apă de ochi: se luau 40 de sîmburi, se puneau 100 de dramuri de apă limpede, rece, se bateau puţin, apoi se înmuiau în ea cîrpe curate şi se puneau pe ochi (7, p. 25—26). Ceaiul din sîmburi se bea cu „zahăr de ghiaţă“ sau cu tărîţe de grîu contra tusei (89, p. 54). Cu frunze de gutui, măr dulce şi cimbrişor, fierte împreună, se făceau oblojeli de cel perit (79, p. 39; 4, p. 89). Ceaiul din frunze uscate se folosea în boli de inimă, în cazuri de insuficienţă cardiacă (8, p. 131). Se mai lua în boli de ficat (13, III, p. 7). Din seminţele plămădite în apă se făcea un unguent pentru sînii crăpaţi ai femeilor care alăptau. H hajme1, ceapă măruntă (AUium ascalonicum Ştrand.), plantă ierboasă din fam. Liliaceae, cultivată în multe zone, în trecut, pentru bulbii ovoidali mărunţi, folosiţi în alimentaţie. Planta timpurie se consuma ca ceapă verde. Bulbii se folosesc şi în industria conservelor. Se deosebesc de ceapa obişnuită printr-un gust mai fin şi prin conţinutul mai ridicat de zaharuri (68, XI, 205). (M) înlocuia ceapa nu numai în alimentaţie, ci şi în medicina populară. Pisată cu oţet se punea în creştetul capului copiilor mici bolnavi de „sudomaş“, de eczeme, impetigo etc. (87, p. 21). hajme 2 v. arbagic hamei (Humulus lupulus L.J, plantă volubilă din fam. Cannabina-ceae, cu flori verzui şi seminţe aromatice, amare; creşte prin păduri şi zăvoaie, pe lîngă garduri, înfăşurîndu-şi tulpinile în jurul copacilor şi pomilor. Inflorescenţele (Strobuli et Glandulae Lupuli) conţin substanţe amare (humulină şi lupulină) alături de ulei eteric, rezine, esteri ai acidului valerianic şi butiric etc. (148, p. 47; 176, p. 386). Lujerii tineri se folosesc în alimentaţie. Hameiul se cultivă în multe părţi în cîmp, deoarece inflorescenţele cu flori femeieşti sînt întrebuinţate la fabricarea berii. Bere se fabrica nu numai prin tîrguri şi oraşe’ (în instalaţii numite „sladniţe“), ci şi prin satele din unele zone, ca’Ţara Oltului (unde se numea „ologhină“), ţinutul Năsăudului şi al Bistriţei etc. Din hamei, ceapă şi tărîţe de grîu se făcea „taică“, care se punea în aluatul de pîine, să dospească, să crească. (M) Cu flori şi foi se făceau cataplasme contra durerilor. Florile, adunate toamna, se puneau în saltelele celor care nu puteau dormi. Decoctul dintr-o mînă de flori, fierte într-o litră de apă, strecurat şi îndulcit cu zahăr, se lua contra blenoragiei (15, p. 349). Cu flori şi frunze se făceau lăutori contra rofiilor şi a altor bube pe cap, precum şi scăldători pentru copiii „jigăriţi“. Cînd se „zgîrcea“ mîna sau piciorul, se fierbeau frunze şi flori de hamei în lapte, pînă se îngroşa, şi se puneau cataplasme în locul dureros, seara, schimbîndu-se a doua zi dimineaţa; se repeta de mai multe ori (87, p. 41). Se mai folosea, în ţinutul Năsăudului, contra tuberculozei, preparîndu-se aşa-numita „bere de hepticâ la plămîni“. Se lua un pahar de orz prăjit şi unul de orz neprăjit, un pahar de hamei, un font de zahăr şi apă, care se fierbeau, se strecurau şi se puneau peste zahăr; luau apoi drojdie de 6 lei şi o amestecau în zeamă, după ce se răcea; o fierbeau de seara pînă dimineaţa, apoi o puneau în glăji şi beau din ea contra tuberculozei (92, p. 19). în unele părţi, fetele se spălau cu decoctul tulpinilor pe cap, ca să le crească părul lung şi frumos (141, p. 55—56). Hameiul se mai dădea oilor, în mîncare, contra gălbezei. llg HREAN (L) O legendă din nordul Moldovei spune că o pajură, mai mare peste smei, umblînd prin lume, a dat în dragoste cu un pămîntean şi a făcut un copil cu el. Acela îi era mai drag, că era năzdrăvan, ca şi ea. Venindu-i vremea să se însoare, şi-a găsit o copilă de potriva sa. A dus-o în casa pajurei, dar acesteia nu-i plăcea de ea, a pus-o la munci grele. Ca să scape, s-au hotărît să fugă în lumea mare. I-au urmărit pajura şi copiii ei de la smei. Cînd era să-i prindă, ea s-a prefăcut într-un păltinaş, iar el s-a făcut hamei şi a înfăşurat păltinaşul de sus pînă jos (153, p. 144—145). haşmaciucă v. buciniş Mrenoasă (Hesperis silvestris Cr.^, plantă ierboasă din fam. Cruci-ferae; creşte prin păduri şi tufişuri. (M) în satele din jurul Odorheiului se lua plămădită în rachiu, pentru poftă de mîncare. Decoctul se folosea pentru cei bolnavi de rac. Se aducea de pe cîmp şi se dădea vitelor, ca să capete poftă de mîncare şi să se îngraşe. Unii pisau rădăcinile şi le dădeau în oţet de poame (36, p. 225). Şi în Moldova hirenoasa se lua pentru poftă de mîncare. Rădăcina se pisa, se punea în vin sau rachiu şi se bea dimineaţa. Se mai folosea la durere de inimă şi de pîntece. Hirenoasa pisată cu borş se turna pe gît vitelor cînd nu aveau poftă de mîncare (78, p. 43). holeră (Xanthium spinosum L.^, plantă spinoasă din fam. Compo-sitae\ frecventă prin locuri ruderale, pe margini de drumuri, prin păşuni. Fructul fals este prevăzut cu spini îndoiţi la vîrf, cu care se agaţă de haine, de lîna oilor, depreciind-o (146, p. 323). (M) Se spunea că a apărut odată cu holera de aceea a fost în multe părţi leacul obişnuit contra ei. în timp de epidemii, femeile culegeau planta cu rădăcină cu tot, o fierbeau într-o oală cu apă şi beau zeama, sau fierbeau mai multe rădăcini, apoi turnau zeama într-o putină şi scăldau în ea pe cei bolnavi. Unii spuneau că-i de ajuns ca bolnavul să se tăvălească prin scăişurile ce le alcătuieşte planta, ca să scape de holeră. Se mai lua fiartă’cu sare şi piper. Se spunea că „răutatea în oamenii cei bolnavi de holeră e aşa de urîcioasă şi împungătoare ca şi ghimpii acestui spin“. Ca să nu se apropie boala de case, se afumau cu planta (102, p. 326). Ceaiul din părţile aeriene se lua pentru vindecarea diareei, iar combinat cu ceai de morcov, se lua contra frigurilor (13, p. 92, 95). hrean (Armoracia rusticana (Lam.) G.M.Sch.j, plantă comună din fam. Cruciferae; creşte pe terenuri argiloase şi umede. Rădăcina groasă şi cărnoasă, cu gust şi miros iute aromat, este întrebuinţată în alimentaţie, la condimentarea murăturilor etc. Conţine ulei de muştar, vitamină C etc. (148, p. 54; 176, p. 401). în nordul Moldovei, hreanul se scotea primăvara pînă nu tuna, spunîndu-se că după aceea devine tăios — intuindu-se epuizarea substanţelor de rezervă acumulate în el (153, p. 1177). (M) Frunzele ¡şi rizomul plantei se foloseau ca leac contra durerilor de cap, în diferite forme: se făceau legături pe frunte cu frunze crude sau hrean ras; legături în moalele capului cu hrean ras amestecat cu oţet; turtă pentru durere de cap, în amestec cu făină de grîu şi oţet (78, p. 43). „Bureţii“ de pe obraz se spălau cu oţet amestecat cu hrean ras (34, p. 65). în alte părţi, pentru petele de pe obraz, piept şi mîini, se punea o mînă de hrean tăiat bucăţele într-o sticlă, se turna HREAN 114 peste el un sfert de kg de oţet bun şi se lăsa 5—6 zile, apoi se muia o cîrpă de in cu care se ştergeau petele în fiecare seară. Turta de hrean ras, mălai, mei, miere de faguri şi sare, toate puse pe piele de cal, se puneau la gît pentru gîlci (15, p. 354). La Răşinari, contra gîlcilor se mînca hrean şi se bea rachiu (166, p. 260). La Dăneşti (Vaslui), din hrean ras, amestecat cu făină de grîu şi apă caldă, se făcea o pastă, care se aplica la gît, iar cu ceaiul din frunze se făcea gargară în amig-dalită (14, p. 101). Ceaiul din frunze, îndulcit cu miere, se lua contra răcelii (14, p. 107). Contra durerilor de dinţi se lua hrean fiert cu vin. Pentru studiniţă se lua o lingură de hrean, se punea într-un sfert de oca de rachiu/se lăsa 24 ceasuri, apoi se strecura şi se făcea gargară, de 3 ori pe zi (15, p. 353). Se mai folosea cu viţă de castravete, la abureli şi băi contra trînjilor (89, p. 59). La răceală grea, cu fierbinţeală, se înfăşură tot trupul bolnavului cu hrean ras (34, p. 221). Cu acesta se făceau legături contra durerilor de picioare, iar la Nereju, băi contra reumatismului. Se fierbea o cantitate mai mare, se turna în vasul pentru scăldători, deasupra căruia se aşeza bolnavul, acoperit, să se aburească. Cînd se răcorea, se reîncălzea cu sare încinsă în foc, iar ca să nu leşine, i se punea o compresă rece pe frunte (43, p. 121 —122). în multe părţi, hreanul se folosea în legături, contra junghiurilor şi nevralgiilor (15, p. 354). Unii îl amestecau cu făină de grîu şi miere, făcînd un aluat, pe care-1 puneau pe locul dureros (88, XXVIII, p. 16); alţii făceau o turtă din hrean ras, cu făină de grîu şi oţet (78, p. 43). Se punea şi la şale, contra durerilor de rinichi. Rădăcina fiartă în apă se lua ca diuretic şi în nefrite (190, p. 24). în satele din jurul Careilor, hreanul ras se lua în afecţiunile vezicii biliare şi pentru a elimina nisipul biliar (8, p. 129). A fost un leac obişnuit contra bolilor de plămîni. Contra tusei, se luau o lingură de hrean şi 2 linguri de zahăr candel bine pisate. Se amestecau pe un taler de lemn, se puneau într-o strachină, se lăsau să stea 3 — 4 ceasuri, apoi se dădea bolnavului cîte o linguriţă, de 4—5 ori pe zi. Dulceaţa de hrean se lua pentru tuse măgă-rească/cîte o linguriţă dimineaţa şi seara (15, p. 353 —354). Dulceaţa de hrean ori hreanul ras, amestecat cu miere şi pus într-o sticlă bine înfundată, ţinută 4 săptămîni în pămînt, se lua contra nâduşelii (34, p. 141) şi tuberculozei. în Ţara Haţegului, pentru „boală uscată“, se punea hreanul într-o sticlă de bere, se ţinea 3 zile în gunoi şi apoi se dădea bolnavului cîte un păhărel din ea. Hreanul ras se aplica pe spate în pleurezii. Plămădit 3 zile în bere, se mai lua contra blenoragiei (34, p. 244). Se punea o lingură de hrean ras într-un pahar de vin roşu şi se bea dintr-o dată contra frigurilor (88, XXVIII, p. 27). La fierbinţeli şi friguri se punea într-o glajă de bere o felie de hrean, se astupa bine şi se punea la căldură, se lăsa să stea o jumătate de zi şi apoi se bea. Hreanul ras, amestecat cu zahăr, se folosea pentru âureri la rinzâ (92, p. 11, 12). Cu hrean ras se trata în Banat boala mare sau boala rea. în prima zi se lua pe inima goală o lingură, în următoarea două, apoi 3 şi tot aşa pînă la 29 de linguri, cînd se începea număratul îndărăt, pînă la una. Se credea că astfel se curăţă creierii de sînge şi de apa ce-i tulbură (88, XXVIII, p. 546). Hrean ras, fră-mîntat cu lapte acru, se punea la gîtul porcilor bolnavi de brincă (78, p. 43). La animale, îndeosebi la cai, se dădea în ovăz sau tărîţe contra tuberculozei (92, p. 20). Tot în tărîţe se dădea, răzuit, vitelor ce nu rumegau (8, p. 129). 115 HRIŞCĂ hrenoasă (Lepidium latifolium L.), plantă ierboasă din fam. Crucife-rae\' creşte prin locuri umede, băltoase, puţin sărate. Foarte rar se cultivă ca plantă culinară, deoarece proaspătă are gust înţepător ca piperul, iar rădăcina are gustul hreanului. (M) în trecut a fost medicinală, întrebuinţîndu-se contra hidro-piziei, erupţiilor pielii şi ca antiscorbutic (68, III, p. 426 — 429). hrişcă,, tătareă (Fagopyrum sagittatum GilibJ, plantă alimentară din fam. Polygonaceae, pe alocuri scăpată din culturi, pe locuri virane. Era cultivată pe suprafeţe întinse în trecut, fiind hrana ţăranilor săraci din unele zone. Din seminţele ei mici se obţinea făina, din care se pregătea mămăligă. Suprafeţele cultivate s-au "micşorat, odată cu restrîn-gerea întrebuinţărilor ei în alimentaţie. (V) în unele regiuni ale ţării, hrişcă era folosită şi în vopsitorie; conţine o materie colorantă albastră (68, I, p. 473). I iarba-boierului, voinicică (Sisymbrium strictissimum L.J, plantă ierboasă din fam. Cruciferae, cu flori galbene; creşte pe lîngă pîraiele din păduri, prin tufişuri. (MP) Rădăcina fiartă în borş proaspăt se lua contra durerilor de stomac. Se mai punea în rachiu, în vin alb sau borş acru, se lăsa la cald şi se lua contra vătâmăturii (4, p. 95, 107). La Nereju, Ioana Stoie-noaie o avea în grădină şi o folosea ca leac pentru pocealâ. Punea 3 rădăcini în ţuică şi dădea bolnavilor să bea de 3 ori din ea lunea. în prima zi, bolnavul trebuia să o ia în casă cu faţa către răsărit, a doua zi în tindă, cu fata către sud, iar a treia în curte, cu fata spre apus (43, p. 126-127)/ iarba carelor (Senecio erraticus BertolJ, plantă ierboasă din fam. Compositae\ creşte prin livezi, la marginea pădurilor umbroase. (M) în ţinutul Năsăudului, la Romuli, se fierbea cu pipirig (Equise-tum limosum) în apa pentru baia copiilor care nu mergeau în picioare (37, p. 76). iarba cîmpului, iarba vîntului4 (Agrostis stolonifera L.), iarbă comună din fam. Gramineae, cu tulpini noduroase şi cu flori verzi sau alburii; creşte pe cîmpuri, prin livezi, păşuni, tufărişuri. (O) Fetele şi flăcăii din podgoria Aradului şi Banat culegeau rădăcină de iarba vîntului, iederă şi popilnic, iar în dimineaţa următoare, înaintea zorilor, se spălau cu apa de pe ele, în credinţa că peste an vor fi feriţi de vînturi şi de orice soi de bube» O parte se păstra peste an şi se afumau bolnavii cu ea. iarba codruluij v. mătrăgună iarba cristoîorului v. orbalţ iarba dragostei v. limba cucului1 iarba faptului v. feciorică iarba fierului (Cynanchum vincetoxicum (L.) Pers.), plantă ierboasă, veninoasă, din fam. Asclepiadaceae; creşte prin livezi, păduri, tufărişuri, fîneţe, tăieturi. Rizomul conţine un complex de glucozizi şi are acţiune emetică, depurativă (176, p. 439). (M) Frunzele plantei se puneau pe bube, iar puful seminţelor, pe tăieturi (11, p. 45). Cu tulpinile florifere se făceau băi contra durerilor de picioare (35, p. 108). Decoctul rădăcinii se lua ca diuretic. Contra vătâmăturii, se usca şi se pisa planta, iar praful se punea în palincă, ori se lua zahăr în gură şi se bea decoctul amar. Se mai folosea contra 117 IARBA-LTJI-TATIN viermilor. Cu puful seminţelor şi cu avrămească se afumau bolnavii de spaimă (12, p. 137). (C) în unele zone, se credea că ar fi iarba miraculoasă a fierului, în trecut era foarte răspîndită credinţa că este o iarbă căreia îi datorau puterea lor extraordinară nu numai eroii neînfricaţi ai basmelor şi ai războaielor, ci şi hoţii cei mari, care rupeau cu ajutorul ei zăbrele şi cătuşe, deschizînd toate încuietorile şi lacătele. Cu ajutorul ei se mai credea că se pot scoate comorile din pămînt şi peşteri. Unii spuneau că se face prin iarba obişnuită, dar numai un an, iar în al doilea răsare peste 3 ape curgătoare şi tot aşa mai departe, pînă în al 9-lea, cînd revine în acelaşi loc (46, p. 22). Prin judeţul Muscel, se spunea că e roşie ca focul, pînă cînd răsare soarele, iar după aceea se face verde şi nu se mai vede, nu se mai cunoaşte din celelalte bălării (46, p. 21). Alţii spuneau că se face prin locuri mocirloase, iar vita care o mănîncă se umflă şi moare (78, p. 45). Se spunea că ar şti unde creşte, ariciul, graurul galben, ciocanitoarea etc. şi dacă le împiedici puii sau îi închizi în cuib, se duc şi o aduc ca să-i sloboadă (87, p. 42; 94, p. 526). în unele sate, se spunea că creşte pe piatră şi între peliniţe; are cap ca şi omul şi e vie, umblă; rădăcină şi frunză n-are, numai nişte aripi din umeri, coadă şi picioare; e de culoare gălbuie. Pe piatră îşi lasă o ţîră de rădăcină şi merge mai departe. Cînd e nor o poţi căpăta, atunci o cunoşti pe piatră că e mai groasă, iar cînd e soare, e subţire de tot (153, p. 532). Numeroase erau poveştile despre isprăvile celor ce ar fi ajuns în stăpînirea ei. Se spunea că ar fi avut-o şi Pintea Viteazul, că ea l-a apărat (155, p. 97 — 98). iarfoa-limbricilor v. unghia-gaii1 I iarba-lui-Tatin, tătăneasă (Symphytum officinale LJ, plantă ierboasă j din fam. Boraginaceae, acoperită cu peri aspri, cu flori roşii-violacee sau roze; creşte prin fîneţe umede, prin lunci, pe lîngă garduri şi drumuri, pe malul apelor. Rădăcina fusiformă (Radix Symphyti sau Con-solidae), neagră pe dinafară conţine substanţe mucilaginoase, tanante, ulei eteric, alcaloizi etc. (68, VII, p. 280; 148, p. 100; 67, p. 27). (M) A fost una din cele mai importante plante medicinale. Aproape t peste tot, se folosea în legături, pentru vindecarea scrîntiturilor şi fracturilor. în unele părţi, pentru fracturi la mîini şi picioare, rădăcina se spăla, se tăia în bucăţele mici, se punea într-o oală cu apă şi se fierbea pînă scădea la jumătate. Se amesteca apoi cu făină de orz, se întindea pe o petică, care să cuprindă toată fractura, se stropea apoi cu spirt şi se lega, după ce se îndreptau oasele la loc. Se înfăşură apoi cu cîrpe, peste care se puneau lopăţelele de lemn, care fixau mîna sau ^ piciorul rupt. Legătura se ţinea 48 de ore, udîndu-se cu spirt. Se j schimba apoi, pînă se vindeca fractura (89, p. 64). în Bucovina, rădă- cina se prăjea în untură de porc ori cu lapte dulce de vacă şi apoi se legau cu ea scrîntiturile. A fost un leac obişnuit şi contra vătâmălurii. în cele mai multe părţi, rădăcina curăţită, tăiată în bucăţi, se plămădea în rachiu, din care se lua cîte un păhăruţ, de 2 —3 ori pe zi. în Bucovina, se curăţa şi se spăla o bucată de rădăcină, apoi se punea într-o sticlă cu rachiu şi se astupa să nu răsufle; o altă rădăcină se pisa bine, se amesteca cu ceapă pisată, cu un ou şi cu tărîţe de grîu, iarha-lui-sf.-Ioan v. desfăcătoare IARBA MARINULUI 118 care se puneau într-o tigaie la foc, să se prăjească bine. Din acest amestec se făcea o turtă, care se punea pe o petică şi se aplica pe locul imde-1 durea pe bolnav. Acesta bea din rachiul preparat, de 3 ori pe zi, dimineaţa, la amiazi şi seara. Dacă voia să se vindece mai degrabă, trebuia să stea în loc, să nu umble mult, să nu lucreze, ca să nu stîr-nească mai tare văt&mătura. Alte femei fierbeau rădăcina în apă, apoi o pisau mărunt, o amestecau cu făină de secară şi făceau o turtă, pe care o puneau celor bolnavi, dîndu-le să bea şi din zeamă (108, p. 207 — 208). în nordul Moldovei, contra vătămâturii, se pisa iarba-lui-Tatin şi tot felul de buruieni de grădină şi de cîmp; se puneau la fiert şi, după ce se astîmpărau o leacă, se întindeau pe un ştergar, picurînd untdelemn, gaz, terebentină şi spirt; se lega apoi bolnavul la şale şi împrejurul pîntecelui (87, p. 69). Pe abdomenul bolnavilor de gastro-enterită se puneau cataplasme de iarba-lui-Tatin. în Ţara Oltului, contra urdinârii, se fierbea în rachiu, cu ehimen şi sămînţă.de ştevie, şi se dădea bolnavului să bea. în ulcer stomacal, se bea decoctul rădăcinii, în loc de apă. Pentru dureri de şale, se fierbea şi se punea în legături (42, p. 336—337). în Banat, rădăcina rasă şi fiartă în lapte se punea caldă contra feluritelor vătămături (dureri de pîntece, de splină, de rinichi), (94, p. 562). Decoctul rădăcinii se lua, în satele din jurul Cărei -lor, contra diabetului; plămădită în rachiu se folosea în boli de mitră (8, p. 138). Se mai folosea, în legături, la gliei (78, p. 48). în ţinutul Beiuşului, lujerul se împletea cu brîul-vîntului (Lycopodium clava-tum), iar cu această cingătoare se lega omul la şale, punînd deasupra o cîrpă caldă. Planta se fierbea şi decoctul se amesteca cu spirt, în părţi egale, folosindu-se pentru frecţii locale (18, p. 23). Se folosea în multe părţi contra bolilor de piept. Rădăcina rasă şi amestecată cu miere se lua contra suspinului şi hepticei, cîte o lingură înainte de mîncare (92, p. 20). în tuberculoză se mai lua decoctul rădăcinii, în amestec cu nalbă şi ştevie. în Ţara Oltului, decoctul se ţinea în gură contra durerilor de dinţi. Planta fiartă se punea în legături contra durerilor de cap. Decoctul rădăcinilor se dădea lehuzelor, ca să le astîmpere durerile, iar plantele fierte se puneau în legături pe burtă, în unele sate, rădăcina pisată şi fiartă se folosea în legături contra durerilor de mitră. Lecuia şi durerile de splină şi rinichi, bubele şi umflăturile (42, p. 336 — 337). Plămădită în rachiu se dădea celor debili, ca să se îngraşe, cîte un păhăruţ în fiecare dimineaţă. Rasă pe râzătoare şi amestecată cu tarîţe, se dădea vitelor bolnave, slăbănoage şi chiar celor sănătoase, în credinţa că „se îndreaptă bine“ (4, p. 110). (P) în Munţii Apuseni, planta se culegea, alegîndu-se cea mai bună, se ducea acasă, se fierbea şi se lega, în comprese călduţe, la scrîntituri şi rupturi de oase. Se mai dădea vitelor pentru îndreptarea laptelui, iarba marinului (Centaurea austriaca Wild.J, plantă ierboasă din fam. Compositae; creşte prin fîneţe, livezi, tufărişuri. (M) Decoctul tulpinilor florifere se lua dimineaţa, pe nemîncate, cu puţin zahăr, contra durerilor de stomac (37, p. 72). Decoctul se lua la Măguri, în Munţii Apuseni, contra durerilor de ficat (147, p. 515). Se mai folosea pentru piatră la băşică (36, p. 222). 119 IARBA TĂIETURII iarba-mîţei v. cătuşnică iarba negilor (Teucrium montanum L.), plantă ierboasă cu tulpina culcată la pămînt, din fam. Labiatae; creşte prin locurile cu stîncării şi pietrişuri calcar oase. (M) Era folosită, local, ca leac contra negilor (25, p. 169). iarba osului, mălăiel2 (Helianthemum nummularium (L.) Mill.J, plantă ierboasă din fam. Cistaceae\ creşte prin locuri pietroase, nisipoase, tufişuri rare. (M) Era un leac frecvent în Transilvania, contra umflăturilor şi fracturilor. Tulpinile florifere se fierbeau şi se puneau în legături, la mîini sau picioare, care erau apoi legate în scîndurele, puse de babe sau bătrîni pricepuţi în tratarea fracturilor. Ceaiul se lua contra tusei, iar decoctul contra"năduşelii (37, p. 74; 85, p. 272). Se mai folosea la dureri de rtnzâ şi vătămătură (37, p. 78; 14, p. 127). iarba-sf.-Ioan (Salvia sclarea LJ, plantă ierboasă cu miros tare, din fam. Labiatae; creşte prin locuri uscate, pietroase, în stepe, adeseori cultivată prin grădini. Inflorescenţa conţine un ulei eteric întrebuinţat în parfumerie şi pentru aromatizarea vinului (186, p. 162). (M) A avut aceleaşi întrebuinţări ca şi salvia (186, p.162). iarba surzilor, urechelniţă2 (Saxifraga aizoon Jacq.), plantă suculentă din fam. Saxifragaceae; creşte pe stîncăriile din etajul alpin şi sub-alpin; în multe părţi se ducea în gospodării şi se cultiva pe acoperişuri. (M) Frunzele cărnoase ale plantei se storceau în urechi contra durerilor (142, p. 109). (C) La Sălciua, planta se aducea şi punea la grindă, în credinţa că daca înfloreşte, prevesteşte noroc în casă, la fete, iar dacă se usca, nu era semn bun. iartoa-şarpelui \ viperină (Echium vulgare L.), plantă ierboasă, aspru-păroasă, din fam. Boraginaceae; creşte prin locuri aride, pietroase, pe terenuri necultivate, pe lîngă drumuri. Rădăcina conţine materii mucilaginoase, un alcaloid, echiina, precum şi o substantă colorantă violetă (68, VII, p. 233; 173, p. 210). (M) Cu planta uscată, pisată mărunt şi amestecată cu unt, se făcea o alifie, cu care se ungeau bubele şi eczemele (35, p. 108). Decoctul se ţinea în gură contra durerilor de dinţi (37, p. 73). Ceaiul din părţile aeriene se lua împotriva diareei (8, p. 131), precum şi în surmenaj şi anemie (25, p. 63). Se mai dădea bolnavilor de ceas slab. Se fierbea în apă neîncepută şi din decoct se bea cîte o ceşcuţă de cafea în fiecare zi, timp de o lună şi chiar mai mult, contra pelagrei (12, p. 63). Se mai dădea, în mîncare, porcilor bolnavi de brîncâ (37, p. 73). iarba şarpelui2, şopîrlaiţa2 (Veronica latifolia h.), plantă ierboasă din fam. Scrophulariaceae, cu tulpină păroasă şi flori albastre sau roşietice; creşte prin păduri şi tufişuri, pe pante şi stîncării. (M) Se întrebuinţa contra muşcăturilor de şarpe (161, p. 134). iarba tăieturii v. yindecea IARBA UNTULUI 120 iarba untului, verigei (Orobanche gracilis Sm.J, plantă parazită, albă-brunie, din fam. Orobanchaceae\ creşte pe rădăcinile diferitelor specii de Leguminosae. (M) Se pisa, se amesteca cu unt şi cu această alifie se ungeau contra durerilor de spinare (87, p. 43 — 44). iarba vătămăturii, ghimpariţă (Crypsis aculeata (L.) Ait.^, plantă ierboasă din fam. Gramineae; creşte prin fineţe umede şi locuri sărate. (M) Se plămădea în rachiu şi se bea contra vătămăturii (87, p. 44). iarba-viermilor, iarbă roşie4 (Polygonum persicaria LJ, plantă ierboasă din fam. Polygonaceae; creşte prin locuri umede, pe malul apelor. (V) Se folosea pentru coloratul lînii în galben (68, I, p. 456 — 457). (M) Frunzele se puneau între degetele picioarelor contra opărelilor (36, p. 227). Zeama din planta crudă, amestecată cu zeamă de frunze de pepeni, se punea pe răni, măcar de 2 ori pe zi, pînă se vindecau (89, p. 97). Se mai folosea contra viermilor ce se făceau în rănile infectate, la animale; se pisa mărunt şi se storcea seva în răni, ori se fierbea şi se spălau cu decoctul, iar cu plantele se oblojeau (43, p. 130). iarba-vîntului1 (Aster linosyris (L.) Bernh.J, plantă ierboasă din fam. Compositae\ creşte prin fîneţe, poieni, păşuni puţin sărăturoase. (M) Se folosea, în Moldova, la vînt rău, boli ce dau peste oameni din senin, în special paraliziile, şi la roşală neagră, ultima şi cea mai grea fază a pelagrei, cînd pielea devine vînăt-neagră (12, p. 129). iarba-vîntului2, briboi (Geranium columbinum L.), plantă ierboasă din fam. Geraniaceae, cu flori purpurii; creşte prin păduri şi tufişuri. (M) La Măguri, cu decoctul plantei se făceau spălaturi pe tot corpul, cînd se umfla omul din vînt sec (147, p. 526). iarba vîntului3, opaiţă (Melandryum album (Mill.) Garcke.), plantă ierboasă din fam. Caryophyllaceae; creşte prin tufişuri, pe lîngă garduri, coaste însorite. (M) în Munţii Apuseni, la Măguri, se fierbea cu piedeca vîntului (Lathyrus hirsutus) şi se folosea la umflături, cînd omul „este stricat de vînt“ (147, p. 526). iarba vîntului4 v. iarba cîmpului iarbă creaţă, izmă creaţă1 (Mentha viridis L.), plantă ierboasă din fam. Labiatae; creşte prin locuri umede şi are proprietăţi asemănătoare altor specii înrudite de izmă. (M) Fiartă în apă sau plămădită în rachiu, se lua contra durerilor de stomac şi a crampelor abdominale (147, p. 517). iarbă de mare (Zostera marina LJ, plantă ierboasă acvatică, din fam. Potamogetonaceae, cu frunze liniare, lungi de 60 — 150 cm, late de 3 — 9 mm, care creşte în apa mării, aproape de ţărm şi a lacurilor de pe litoral. Se utilizează ca îngrăşămînt şi la întărirea chirpicilor. Frunzele (Seegras) sînt întrebuinţate pentru umplutul pernelor şi saltelelor, precum şi pentru ambalat obiecte fragile. iarbă de orbalţ v. ştevie de munte 121 IARBĂ GRASĂ2 iarbă de păr (Chara sp.^, algă cu tal ramificat; creşte în apele dulci de peste tot, în tufe dese, pe fundul apelor line ori stătătoare. (M) Se întrebuinţa contra pârului la deget (panariţiu) (12, p. 129). iarbă de plămîni v. baera ungurului iarbă de şoldină, şerpînţă (Sedum acre L.), plantă mică, ierboasă, din fam. Crasulaceae; creşte prin locuri pietroase şi nisipoase, prin vii şi pe ziduri vechi. Planta conţine rezine, mucilagii, alcaloizi (148, p. 76). în multe sate din Bucovina, şerpînţă, amestecată cu făină de porumb, se folosea ca „mînjală“, pentru întărirea firelor urzelii pînzei de cînepă. (MP) Contra coşurilor, se sfărîma planta în palme şi se întindea pe obraz (11, p. 47). Cei care aveau dureri de picioare se duceau la o apă curgătoare, se spălau bine şi apoi se frecau cu planta pisată (78, p. 130). Alţii spuneau că dacă cel bolnav de dînsele voieşte să se cureţe şi să se vindece, după ce s-a uns cu şerpînţă, trebuie să o arunce pe o apă curgătoare, ca sa nu dea alţi oameni peste ea şi să se îmbolnăvească şi ei de dînsele. Se mai folosea descîntată contra muşcăturilor de şarpe (99, p. 218-219). iarbă de urechi v. iarbă grasă2 iarbă de venin (Euphorbia variegata SmJ, plantă înaltă din fam. Euphorbiaceae, păroasă, mai ales în partea superioară, cu frunze mari, grase, cultivată prin grădini ca plantă ornamentală. (M) Seminţele se foloseau în hepatită. Se fierbeau 7 seminţe în 3/4 1 vin negru şi se bea cîte un păhărel dimineaţa şi la prînz (187, p. 520). iarbă de zgaibă, zgrăbunţică (Lapsana communis L.), plantă ierboasă din fam. Compositae; creşte prin păduri, tufişuri, locuri umbrite. (M) Frunzele se puneau crude pe tăieturi (11, p. 44). Se mai foloseau la bube, la zgaibă şi la orbalţ. Se dădea în mîncarea porcilor, cînd începeau să se îmbolnăvească de brîncâ (4, p. 109). iarbă grasă1 (Portulaca oleracea L.J, plantă mică ierboasă, grasă, din fam. Portulacaceae\ creşte prin locuri cultivate şi ruderale, prin curţi, grădini, pe lîngă drumuri şi ziduri. Vlăstarele tinere ale acestei plante, cu proprietăţi antiscorbutice, se mănîncă ca salată (161, p. 131; 68, I, p. 615). iarbă grasă2, iarbă de urechi (Sedum maximum (L.) HoffmJ, plantă ierboasă din fam. Crassulaceae, cu frunze cărnoase; creşte prin păduri, tufişuri şi locuri stîncoase; se cultiva şi prin grădinile ţărăneşti. (M) Seva frunzelor se storcea în urechi contra durerilor. Cu planta fiartă se făceau oblojeli contra durerilor de picioare. Se mai folosea la pocitură şi la trînji (23, p. 25; 25, p. 158). Cu decoctul plantei se spălau pe cap, mai ales fetele, ca să le crească părul lung şi frumos (4, p. 90). (C) în multe părţi, se sădea în grădina de flori ori de legume, în credinţa că apără şi aduce dragostea, ca şi alte specii înrudite (40, p. 105). Fetele puneau planta neînflorită în casă, la grindă; dacă se usca, era semn că nu sînt iubite, iar dacă înflorea, era semn că sînt iubite (36, p. 227). IARBĂ ÎMPUŞCATĂ 122 iarbă împuşcată (Hypochoeris maculata L.j, plantă ierboasă, cu pete ruginii pe frunze, din fam. Compositae; creşte prin fineţe, livezi, poieni şi rarişti de pădure. (M) Plămădită în rachiu, se lua, la Nereju, contra durerilor de stomac (40, p. 103). în Munţii Apuseni, decoctul se lua pentru uşurarea naşterilor* iarbă mare, oman (Inula helenium L.^, plantă viguroasă din fam. Compositae, cu tulpină păroasă şi ramificată, cu frunze mari şi flori galbene; creşte prin locuri umede, prin lunci, pe marginea pădurilor, pe malul apelor. Rizomul şi rădăcina (Rhizoma et Radix Helenii) conţin ulei eteric, helenină, inulină, alantol etc. (68, IX, p. 268; 176, p. 445; 173, p. 196-197). (M) Decoctul plantei se folosea la spălaturi contra durerilor de cap. Ceaiul din rizomul uscat se lua contra năduşelii. Fiartă în vin'alb, se bea de oftică, cîte un pahar dimineaţa şi altul seara, la 3 sfîrşituri de lună, „după ce se pişcă luna“ (87, p. 42). în ţinutul Năsăudului, se rădea, se amesteca cu miere şi se lua dimineaţa, la amiază şi seara, pe inima goală (92, p. 20). Unii o răzuiau într-o ulcea cu miere, pe care o puneau la mijlocul aluatului unei pîini; după ce se cocea în cuptor, o luau ca leac în bolile de plămîni, în primul rînd în tuberculoză. Tot contra ofticii, rădăcinile de iarbă mare şi iarba-lui-Tatin se rădeau pe râzătoare şi se amestecau cu miere, luîndu-se în fiecare dimineaţă cîte o linguriţă (87, p. 42 — 43). Rizomul plămădit în rachiu se lua în boli de stomac şi vătămătură (4, p. 107, 102). Pentru boala cea mare se afuma casa cu iarbă mare, se fierbea rădăcina şi se spăla bolnavul, iar rădăcina fiartă se pisa şi se punea cataplasmă pe pîntece (86, p. 90). Pentru lungoare se făceau abureli cu flori de fîn, iarbă mare, foi de nuc şi sare. Cu iarbă mare se afumau mai demult şi de holeră (87, p. 43). Rădăcinile pisate, cu zeamă de varză, se foloseau contra rîiei. în unele părţi, se făcea cu ea o alifie, amestecîndu-se cu dohot. Planta se covăsea cu sămînţă de cînepă, se bateau împreună vreo jumătate de ceas şi apoi se puneau la căldură vreo 3 zile. Se spăla rîiosul cu apă caldă, apoi se ungea cu această covăsealâ. Cînd era rănit, se ungea cu o pană de gîscă (79, p. 155). Rizomul uscat şi pisat se dădea vacilor, ca să aibă lapte mai mult şi mai gras, să nu li se fure „mana“ (153, p. 329). Se mai folosea la bolile porcilor (43, p. 130). Se dădea animalelor să se îngraşe şi oilor contra gălbezei (8, p. 133). (P.C) S-au atribuit plantei puteri protectoare asupra casei, a sănătăţii oamenilor şi animalelor. în Moldova şi Bucovina se săpa şi se afuma în casă cu ea. în unele sate din Bucovina, se înşira pe aţă şi se păstra peste an. Se afuma cu ea în casă de orice boală şi de holeră. Se punea în cofa de apă, în credinţa că cei ce o beau nu se îmbolnăvesc de lingoare. Cu iarbă mare se afumau copiii mici, bolnavi de colici intestinale. în multe părţi iarba mare se săpa, a doua zi se fierbea şi se spălau cu decoctul pe cap, să nu-i doară, să fie sănătoşi peste ari, să crească părul lung şi frumos la femei etc. în Romanaţi, unii se spălau cu ea, alţii o puneau la căciuli, iar femeile o legau în tulpane ori marame, ca să fie sănătoşi peste vară (78, p. 47). Şi în Gorj, se duceau prin lunci şi cîmpii oameni, băieţi şi fete, mai din fiecare casă, să sape omanul. A doua zi în zori, se scula toată lumea, 123 IASCĂ dar mai ales fetele mari, şi făceau leşie, în care fierbeau omanul, spa-lîndu-se pe cap ; după ce se împleteau, puneau la cozi nişte fuior de cînepă şi rădăcină de oman, pe care le purtau toată ziua. Dacă băieţii din apropiere voiau să le facă necaz, luau cîte o troacă şi o bateau. Fetele se supărau şi-i blestemau, crezînd că le va cădea tot părul şi vor rămîne cu capul gol ca troaca. Obiceiul spălării capului cu iarbă mare a avut o largă răspîndire, nu numai prin sate, ci şi prin oraşe. Chiar şi în Bucureşti, se auzeau tigăncile strigînd pe străzi: Iarbă mare de lăut si miros! (87, p. 43)/ iarbă moale, limba cucului3 (Stellaria holostea LJ, plantă ierboasă din fam. Caryophyllaceae; creşte prin păduri şi tufişuri umbroase, din zonele deluroase şi muntoase. (C) în ţinutul Iaşilor, se spunea că florile ei albe ţin numai pînă cîntă cucul (12, p. 131). iarbă neagră1 (Calluna vulgaris (L.) HulL), arbust pitic, din fam. Ericaceae; creşte prin turbării, păduri, pe soluri uscate, nisipoase sau pietroase, sărace şi acide. Planta conţine arbutină, acizi şi uleiuri eterice (68, VII, p. 135). Ramurile şi frunzele sînt folosite ca surogat la fabricarea berei în locul hameiului, la tăbăcit şi vopsit. (M) Se întrebuinţa contra tăieturilor (78, p. 47). Decoctul florilor se lua în boli de rinichi. Locuitorii de la munte beau decoctul plantei cu flori contra diareei, dezinteriei şi hemoragiei (87, p. 38). iarbă neagră 2 v. bubernic iarbă neagră3 v. sănişoară iarbă roşie1, cîrligioare (Bidens cernuus L.), plantă ierboasă din fam. Compositae, cu tulpină roşietică; fructele achene spinoase; creşte prin locuri mlăştinoase, bălţi, pe lîngă ape. (M) La Clopotiva, se pisa, se muia în apă şi se storcea pe răni şi bubet mai ales în cele infectate la animale, „ca să moară viermii şi să nu se apropie musca“ (53, p. 147). iarbă roşie 3 (Polygonum lapathifolium L.), plantă ierboasă, comuna, din fam. Polygonaceae; creşte pe lîngă drumuri, prin arături, pe malurile apelor. (M) Părţile aeriene ale plantelor se foloseau local, sub formă de fiertură, de către femeile care doreau să aibă copii (4, p. 88). iarbă roşie3 v. dintele dracului iarbă roşie 4 v, iarba-viermilor iarbă sărată v. brîncă iască, babiţă (Fomes fomentarius Gill. şi Fomes ignarius Gill.j, ciupercă din fam. Polyporaceae, cu pălărie mare, în formă de copită, cu coajă lemnoasă în partea superioară. Cresc pe pomi şi copacii bătrîni. Au avut o importanţă deosebită în trecut, pentru aprinderea focului. Se recoltau pălăriile'de pe trunchiurile copacilor, se tăiau în felii, se bateau cu muchea securii sau cu un ciocan, pînă se muiau şi scămo-şau. Se puneau apoi într-o oală cu apă şi cenuşă, se fierbeau cam o IASOMIE 1 124 jumătate de zi, apoi se scoteau şi uscau. La întrebuinţare se scămoşau puţin, apoi se puneau pe mici bucăţele de cremene, care se scînteiau cu amnarul făcut de fierari, pînă se aprindea. Ga să prindă focul mai repede, unii fierbeau iasca în apă cu salitră, sau cu clorat de potasiu (15, p. 88, 356). (M) Iasca nitrată era un leac contra astmului. Bolnavii inspirau fumul ei. Feliile de iască se mai foloseau pentru oprirea scurgerilor de sînge (15, p. 356). iasomie1 (Jasminum fruticans LJ, arbust ornamental cu flori albe, din fam. Oleaceae, cultivat prin grădinile ţărăneşti pentru mirosul frumos al florilor, mult cîntate. (M) Scoarţa rădăcinilor se întrebuinta contra frigurilor si nevralgiilor (15, p. 356). iasomie 2 v. lămîiţă iederă (Hedera helix L.), plantă agăţătoare din fam. Hederaceae, cu frunze veşnic verzi; creşte prin păduri umbroase, pe stîncării şi ziduri umede. Conţine glicozidul hederina, saponine (68, VI, p. 324; 162, II, p. 95). (V) Lăstarii conţin o substanţă colorantă galbenă cafenie, de aceea se foloseau la vopsit (25, p. 81). (M) Frunzele se foloseau la buboaie, umflături, la uime (167, 21; 167, II, p. 135). Ceaiul din ramurile florifere se lua ca leac pentru tuse, şi aprindere de plămîni, precum şi ca febrifug, contra nădufului şi vătămăturii (87, p. 37). Bine fiartă, se folosea la umflături, scrîntituri şi fracturi, ale căror legături se fixau cu scîndurele (36, p. 224). Se mai folosea contra răcelii şi reumatismului. în Moldova, se sorocea, apoi se fierbea şi se scăldau bolnavii în ea (78, p. 49). Contra durerilor de cap, se făceau legături cu zeamă din frunză de iederă şi varză sărată. Decoctul plantei întregi se lua ca astringent, contra diareii şi a scurgerilor de sînge, precum şi pentru năduf (87, p. 37). La Măguri se fierbea cu scîn-teiuţă (Anagalis), contra diareei (147, p. 514). Decoctul plantei se mai folosea contra durerilor de ficat şi de burtă (13, II, p. 7). (PC) Era între plantele mult cîntate de popor. într-un cîntec de jale din Sălciua, se spune: Mult mă mustră iederaJ De ce nu-s verde ca ea. / Iedera poate fi verde, / Că ea tot la umbră şede / Şi-i întinsă pe pămînt, / De n-o bate nici un vînt... în unele părţi, se planta la mormintele tinerilor (78, p. 49). La greci şi romani, frunzele de iederă simbolizau tinereţea (68, VI, p. 324). ienupăr, cetină, jneapăn (Juniperus communis L.), arbust din fam. Cupressaceae, cu frunze aciculare, totdeauna verzi; creşte prin pădurile şi păşunile din etajul montan, în pîlcuri sau formînd tufărişuri. Fructul fals, globulos, albastru-închis, brumat (Fructus Juniperi) conţine ulei eteric, rezine; erau folosite la fabricarea unor băuturi alcoolice şi în industria alimentară (65, p. 302 — 303; 173, p. 164; 176, p. 372 — 373). (M) Frunza se punea pe jar şi se afuma cu ea contra guturaiului, în Ţara Oltului, se folosea la băi contra reumatismului (40, p. 104). Ceaiul din fructe se lua împotriva răcelii şi la vătămături. Se făceau băi de ramuri cu cetină şi fructe, împotriva bolilor de sînge (84, p. 211). A fost una din plantele reputate în popor contra dropicei şi ca diuretic. 125 INUŢ DE CÎMP Boabe de ienupăr, rădăcină de pătrunjel şi rădăcină de urzică, în părţi egale, se fierbeau cu apă pînă scădea la jumătate, se strecura şi se bea de mai multe ori pe zi, cîte o ceaşcă sau se făcea un decoct tare de boabe, se amesteca cu jumătate lapte şi se bea. Cu alifie de ienupăr se frecau uşor părţile umflate de dropicâ, pe pîntece şi pe picioare (87, p. 44). Ceaiul de jneapăn, amestecat cu coada-calului, mătase de porumb şi cozi de cireşe, se folosea pentru curăţirea pietrelor la rinichi. Se luau părţi egale şi se fierbeau, apoi se amestecau cu o cantitate egală de miere, din care se luau 3 linguriţe pe zi, înaintea meselor principale (18, p. 17-18). (P) Cu boabele, se mai afumau prin casă, în credinţa că alungă bolile molipsitoare (87, p. 44). ienupăr pitic (Juniperus sibirica LoddJ, arbust cu tulpini culcate, din fam. Cupressaceae\ creşte în etajul subalpin din tot lungul Carpa-ţilor, formînd de obicei tufărişuri dese în păşuni, goluri de munte, în special pe versanţii sudici. Are aceleaşi întrebuinţări ca şi J. communis (68, I, p. 183). in (Linum usitatissimum L.), plantă ierboasă textilă şi oleaginoasă, din fam. Linaceae, din ale cărei fibre se fac pînzeturi fine. Seminţele (Semen Lini) conţin mucilagii şi uleiul de in (Oleum Lini), folosit în industria vopselelor, a săpunului, a coloranţilor pentru imprimerii (65, p. 604; 68, VI, p. 104; 176, p. 420-421; 173, p. 153-154). în trecut, în multe zone, uleiul de in s-a întrebuinţat în alimentaţie. (M) Ceaiul din seminţe de in se lua pentru tuse. Cu făina de in amestecată cu miere se făcea o turtită care se punea pe răni, ca să scoată puroiul din ele şi să le vindece; se schimba de mai multe ori (89, p. 57). Uleiul se punea pe o cîrpă la arsuri, iar din făină de in şi cartofi fierţi, pisaţi, se făceau legături la umflături şi abcese, ca să coacă (87, p. 44). Seminţele fierte se puneau în legături la uime, ori se fierbeau în lapte şi se făcea o turtişoară care se punea la gît (79, p. 93). La gilcele rele, cu tendinţă de coacere, precum şi contra junghiurilor, se puneau cata-plasme din făină de in cu lapte (86, p. 80). Cu făină amestecată cu lapte şi flori de grădină se făceau legături şi contra durerilor de burtă (14, p. 96); în alte părţi, se folosea decoctul plantelor (14, p. 96; 13, p. 92). Cu in sau cu cîlţi de in se făceau leacuri de soare sec (15, p. 385). O lingură de seminţe se punea într-un pahar cu apă şi se lua seara ca laxativ. Contra limbricilor, se bea ceai din seminţe de in, amestecat cu dohot cumpărat de la farmacie, sau numai sămînţă de in fiartă (4, p. 98). Cu seminţe de in fierte se făceau cataplasme, contra durerilor după naştere (87, p. 44). Seminţele şi făina de in se foloseau şi la animale, la cai, cînd aveau bube la gît şi spărgeau. Fierte mult, seminţele se dădeau călduţe la vite, contra răcelii, precum si contra sîngerării (84, p. 212). ' inişor de deal (Linum hirsutum h.), plantă ierboasă din fam. Linaceae’, creşte prin fîneţe uscate, poieni şi margini de pădure. (M) Se folosea ca leac de „strînsul copiilor“, cînd „se cîrligă“ şi au dureri de pîntece (12, p. 130). inuţ de cîmp (Linum catharticum h.), plantă mică, cu tulpină fili-formă, din fam. Linaceae; creşte prin livezi, fîneţe şi păşuni umede, mai ales la munte. IORGOVAN 126 (M) în Maramureş se folosea ca purgativ (25, p. 100). iorgovan v. liliac iovă, răchită moale (Salix caprea LJ, arbore din fam. Salicaceae, cu frunze eliptice, pufos-păroase pe dos; creşte prin pădurile umede, mai ales în regiunea montană, unde invadează tăieturile. (M) Se folosea contra junghiurilor şi a altor boli căpătate din răceală. Cu decoctul frunzelor se făceau spălaturi şi băi (87, p. 44). Cu iovă se făcea scăldătoare şi copiilor bolnavi (4, p. 89). (P) Se folosea contra bolilor „din ursită“ (87, p. 44). ipcărige v. floarea miresei isop (Hyssopus officinalis L.), arbust mic. frumos odorant, din fam. Labiatae, originar din regiunea mediteraneană, cultivat adesea ca plantă ornamentală. Părţile aeriene fără tulpinile lemnoase (Herba Hyssopi) conţin ulei volatil bogat în pinocamfonă, o cetonă terpenică, pinocam-fenol, pinen etc. (173, p. 105). Se cunoaşte din timpuri biblice, după cum se spune în psalmul 50 al împăratului David (78, p. 51). (M) Ceaiul se lua contra tusei şi a bolilor de plămîni (87, p. 44), precum şi în reumatism şi scrofuloză (25, p. 86). iuţari v. burete iute izma broaştei, mintă broaştei (Meniha aquatica h.), plantă ierboasă din fam. Labiatae; creşte prin locuri mlăştinoase, pe lîngă bălţi şi pe malul apelor. A înlocuit în diferite întrebuinţări izma bună şi izma creaţă, specii ameliorate. (M) Ceaiul din tulpinile florifere se folosea ca stimulent în convalescenţă şi contra palpitaţiilor (36, p. 226). Se mai lua contra diareii (13,* p. 92). Cu o crenguţă de izmă broştească se scărpinau cei care aveau mîncărimi în urechi. izma pădurilor (Calamintha officinalis MoenchJ, plantă ierboasă din fam. Labiatae, aromatică şi meliferă; creşte prin păduri şi tufărişuri, pe colinele arenacee din regiunea montană. (M) Planta conţine ulei eteric, care are proprietăţi stimulente şi anti-spasmodice (68, VIII, p. 280 — 283). izmă bună, mentă (Mentha piperita L.J, plantă ierboasă din fam. Labiatae, cu miros tare, specific; cultivată prin grădini şi în cîmp. Conţine, îndeosebi în frunze (Folia Menthae piperitae), ulei eteric, substanţe amare, tanin etc. (65, p. 293; 68, VIII, p. 378). Uleiul de mentă (Oleum Menthae) are numeroase întrebuinţări intrînd în componenţa unor preparate galenice (spirt de mentă, sirop de mentă), în cosmetică la prepararea unor paste de dinţi, ape de gura, bomboane mentolate etc. (176, p. 433). (M) în bolile de stomac se lua, de multe ori, plămădită în rachiu. Cu decoctul se făceau spălaturi contra bubelor şi durerilor de cap, iar plantele fierte se puneau în legături. Ceaiul se dădea copiilor contra colicilor, iar dacă aveau dureri mari, se punea pe pîntece o cataplasmă caldă din frunze de izmă şi leuştean. Pentru durere de dinţi, se ţinea în gură rădăcina pisată, cu rachiu. Pentru ciumurleală cu greaţă, se frecau pe corp cu izmă pisată, cu oţet, punînd-o apoi şi la inimă. Cu trandafir, se folosea contra „holerei“ (diaree gravă). Cei bolnavi de 127 IZMĂ SĂLBATICĂ orbalţ se ungeau cu miere şi presărau praf de izmă uscată (87, p. 51; 15, p. 397). Ceaiul se mai lua contra tusei, năduşelii, răguşelii şi contra durerilor de piept, precum şi pentru a uşura naşterile (78, p. 86 —87; 85, p. 273). Contra durerilor de inimă se lua ceai de mentă rece (4, p. 93). Ceaiul se mai folosea la insomnii, pentru liniştirea organismului surescitat nervos (14, p. 102). izmă creaţă1 v. iarbă creaţă izmă creaţă2 (Mentha crispa h.), izmă cu frunze pronunţat dinţate şi ondulat încreţite, cultivată frecvent prin grădinile ţărăneşti, pentru mirosul ei plăcut şi pentru variatele întrebuinţări medicinale. Conţine ulei eteric, al cărui component principal estecarvona (148, p. 103). (M) Ceaiul din frunze sau tulpini se întrebuinţa, în mod curent, ca leac de tuse, dureri de stomac, crampe şi chiar la rac. Pentru stomac, în unele părţi, planta se punea în rachiu. La copii, contra crampelor, plantele se fierbeau şi se puneau în legături pe burtă (36, p. 226). Contra durerilor de cap, se făceau spălaturi cu decoctul, iar plantele fierte se puneau în legături. Decoctul se mai bea pentru „spurc“ — „dureri ce se mută prin cap“. S-a folosit de cel perit, cînd bolnavul făcea bube în nas. Frunzele uscate şi pisate ca făina se presărau pe bube (4, p. 89). Ceai de mentă creaţă şi coarne beau femeile pentru pierderi de sînge (79, p. 148). Ceaiul din mentă cu flori de românită se dădea pentru uşurarea naşterilor şi potolirea durerilor. Fiartă cu românită şi amestecată cu mălai, se punea în legături la zgaibâ. în medicina veterinară, pisată şi amestecată cu smîntînă de vacă, se folosea „cînd crăpau ţîţele la vaci“ (4, p. 109). Izmă proastă (Mentha sihestris L.j, izmă spontană, din fam. Labiatae; creşte prin lunci, tufişuri, pe malul apelor, pe lîngă izvoare. (M) Decoctul frunzelor se bea contra bolilor de stomac, iar cu ele se făceau legături. împreună cu alte plante se folosea contra frigurilor (79, p. 72). La Sălciua se fierbea cu trifoi şi pătrunjel şi se lua în boli femeieşti. izmă sălbatică (Mentha longifolia (L.) Nath.j, izmă spontană din fam. Labiatae; creşte prin locuri umede, substituind în multe părţi izma cultivată. (M) Frunza se fierbea în apă pînă se obţinea un ceai verzui, care se lua ca leac pentru tuse, răceli şi gripă (26, p. 85). Plămădită în rachiu, se lua contra durerilor de stomac (147, p. 516). Plantele se puneau în băi contra reumatismului, iar fierte, în cataplasme contra umflăturilor (43, p. 123). î împărăteasă1 v. mătrăgună împărăteasă2 v. mutătoare cu poame negre închegătoare1 (Teucrium polium h.)9 plantă ierboasă din fam. Labiatae, creşte prin locurile aride din zonele joase. (M) Planta cu flori se punea în apa de lăut. Decoctul se dădea la vite contra treapădului, de unde şi numele de închegătoare (12, p. 130). închegătoare2 v. năpraznic închegăţică (Alchemilla glaberrima Schm. şi Alchemilla hibrida (L.) MillJ, plante ierboase din fam. Rosaceae; cresc în zonele înalte, deluroase şi muntoase. (M) Frunzele se foloseau, în ţinutul Fălticenilor, sub formă de infuzie sau decoct, ca antidiareic (177, p. 234). J jale de cîmp (Salvia nemorosa LJ, plantă ierboasă din fam. Labiatae; creşte prin fineţe, pe dealuri, pe lîngă drumuri. (M) Ceaiul din părţile aeriene se lua contra durerilor de gît, contra răcelii şi tusei (13, p. 93, 95, 97). jaleş (Stachys germanica LJ, plantă ierboasă, alb-lînoasă, din fam. Labiatae; creşte prin fineţe şi păşuni uscate, păduri şi tufărişuri. (M) Ceaiul din părţile aeriene se lua contra tusei (25, p. 164). jetoghiu de munte, forîncă3 (Lobaria pulmonaria (L.) HoffmJ, lichen foliaceu din fam. Stictaceae, cu verucozităţi cenuşii pe margini, avînd aspectul unui plămîn; creşte prin păduri, îndeosebi de fag, pe trunchiul copacilor şi pe stînci. Conţine lichenină, acid stictinic, mucilagii şi mai puţin tanin (176, p. 346). în regiunile nordice este utilizat la tăbăcirea pieilor, la fabricarea berii — ca înlocuitor al hameiului — şi la colorarea ţesăturilor în brun (176, p. 346). (M) în ţinutul Năsăudului, decoctul plantei se folosea în boli de piept. La Nereju, cu el se făceau spălaturi pe brîncâ (161, p. 188). Se mai lua, cu zahăr, contra năduşelii (34, II, p. 88). jep (Pinus montana MillJ, arbust cu tulpini culcate la bază, sprevîrf oblic-ascendente sau erecte, din fam. Abietaceae; creşte în etajul alpin inferior şi subalpin, adeseori formînd tufărişuri întinse sau pîlcuri, îndeosebi pe versanţii nordici sau vestici. Este folosit ca lemn de foc pentru aşezările omeneşti din zona alpină (stîne, cabane). Din răşină se extrage o terebentină de calitate superioară (68, I, p. 175—176). Se mai extrage din plantă Oleum Pini pumilionis, utilizat în farmacie ca aromatizant (176, p. 371). jneapăn v. ienupăr jugastru (Acer campestre L.J, arbust din fam. Aceraceae; frecvent prin pădurile de foioase şi tufişuri. Era preţuit de meşterii ţărani pentru lemnul său alb, tare, din care se făceau juguri, unelte şi obiecte casnice, de aceea nu se punea pe foc niciodată, în multe zone. (M) Decoctul din coajă se bea contra diareei, dizenteriei şi hemoragiei; se spălau cu el rănile. Se mai făcea cu el scăldătoare copiilor, pentru orice boală (87, p. 40). (O) în Teleorman, la Brînceni, cu ramuri de jugastru sau păr se împodobeau casele la 21 aprilie (81, XIV, p. 23). jugărel v. duinMţ L lafoa-ursului (Ramaria aurea Quel.^, burete «din fam. Calvariaceae, cu corpuri de fructificaţie ramificate, galbene; cresc prin păduri şi poieni vara şi toamna. Se întrebuinţează în alimentaţie gătiţi, de obicei, cu alte specii comestibile. lalea (Tulipa oculis solis L.^, plantă ornamentală din fam. Liliaceae, originară din regiunea mediteraneană, cultivată pentru florile ei frumoase. Floarea este frecventă ca motiv ornamental în arta populară românească, maghiară şi săsească şi e mult cîntată de popor. (M) Frunza pisată, amestecată cu slănină veche, prăjită în untdelemn, se punea pe răni (87, p. 45). laptele-eînelui\ laptele-cucului1 (Euphorbia agraria M. BJ, plantă ierboasă din fam. Euphorbiaceae\ conţine un latex alb, ca şi celelalte specii înrudite; creşte sporadic, mai frecventă în zonele din sudul ţării. (M) Latexul plantei se folosea la negi şi bătături (14, p. 106). laptele-eînelui2, alior2, arieu (Euphorbia cyparisias L.J, plantă ierboasă din fam. Euphorbiaceae; creşte pe coline aride şi cîmpuri nisipoase, pe lîngă drumuri. Tulpinile florifere (Herba Euphorbiae) conţin rezine şi un amestec de alcooli triterpenici (148, p. 75; 176, p. 391). (V) Se folosea pentru vopsit, în diferite nuanţe de galben, ca şi alio-rul, pe care-1 substituia. (M) Sucul scurs din tulpinile crude era leac comun contra negilor, pecinginei şi petelor de pe faţă, precum şi pentru unghiile stricate (15, p. 409). Se mai ungeau cu latexul bubele. Bătrînii spuneau că, în timpul războaielor, unii puneau latexul pe răni, ca să le împiedice vindecarea şi să nu-i trimită pe front. în Muntenia, fetele se spălau pe cap cu decoctul plantei, ca să le crească părul, să nu le cadă (79, p. 40). Sămînţa şi planta întreagă se întrebuinţau ca vomitiv şi febrifug. Din laptele stors, îngroşat cu făină de grîu, se făceau hapuri, care se luau ca vomitiv (87, p. 45). în medicina veterinară, decoctul se dădea vitelor contra încuieturii. laptele-cucului1 v. laptele-eînelui1 laptele-cucului2 v. buruiană de friguri1 lariţă, zadă (Larix decidua Mill.^), conifer din fam. Abietaceae, cu frunze aciculare, fasciculate, care cad iarna; creşte destul de rar în pădurile din zonele înalte. Se plantează mult ca specie forestieră, pentru lemnul cu calităţi excelente, bun pentru mobilă fină. Calitatea lemnului a dus şi la pustiirea lui din multe părţi. Din răşină se extrage un ulei de terebentină de calitate superioară (68, I, p. 167; 146, p. 184). 181 LĂCRIMIOARĂ laur 1 v. ciumăfaie laur2 v. dafin lăcrămiţă (Maianthemum bifolium (L.) F. W. SchmJ, plantă ierboasă mică, veninoasă, din fam. Liliaceae; tulpina cu 2 frunze alterne, flori mici albe, frumos mirositoare; creşte prin păduri umbroase, tufărişuri şi stînci umbrite, din regiunea de dealuri şi de munte. Frunzele recoltate întîmplător cu cele de afine şi folosite ca ceai au provocat accidente mortale (68, XI, p. 383—385). lăcrimioară, mărgăritărel (Convallaria majalis L.J, plantă ierboasă din fam. Liliaceae, cu flori frumos mirositoare, mici, albe; creşte prin pădurile umbroase din zonele joase şi prin grădini. Planta (Herha Convalariae) conţine glucozizi cardiotonici (convalarina, convalama-rina, convalatoxin), saponine, cholina (148, p. 134; 176, p. 452). (M) Tulpinile florifere se foloseau la ceaiuri, contra durerilor de piept (36, p. 222). Se puneau în scaldătorile copiilor slabi, anemici, să! se întărească (7, p. 34). Ceaiul din flori se folosea la poală albă. Se mai prepara din ele o apă de obraz, în credinţa că cine se spală cu ea va fi alb ca laptele (87, p. 45). Roua strînsă din flori se întrebuinţa, ca picături în ochi, contra conjunctivitei. Florile plămădite în oţet se miroseau contra durerilor de cap, iar ceaiul, preparat din planta verde sau uscată, se lua în boli de inimă (8, p. 130; 14, p. 102). în ţinutul Tg. Ocna, părţile aeriene se foloseau în boli de nervi şi de ficat (177, II, p. 690). Se mai folosea pe alocuri si la hidropizie, apoplexie şi epilepsie (68, XI, p. 401). (L) Legenda spune că a fost odată un băiat sărac, orfan de tată, a cărui mamă era lipsită, că n-avea după ce bea apă. S-a dus în lume şi a ajuns cioban la un împărat. Avea un fluier şi cînta cu el, parcă era fermecat. împăratul avea o fată, cum nu era alta. Pe cînd împărăteasa era însărcinată cu ea, o femeie i-a adus în dar flori frumoase de pădure, pe care le-a primit şi le-a mirosit. De aceea, domniţei îi erau dragi florile, mai ales cele sălbatice. Odată s-a dus prin pădure şi a dat de ciobanul care cînta din fluierul fermecat. L-a chemat să meargă cu ea unde ar fi florile mai frumoase, într-o poiană. El mergea înainte, de-i făcea loc prin tufe, spini şi mărăcini. Au ajuns, au cules un braţ de flori şi apoi s-au întors. Văzînd că fata le pierde, le-a luat el şi le-a dus pînă au ajuns la oi. Acolo a dat domniţei florile, cîte mai rămăseseră. Ea i-a spus ca nu le-a dat pe toate, că mai era una în traistă. El i-a arătat că avea numai „un dărab de mămăligă, o ceapă şi puţină sare, spunînd: Iacă măria-ta, nu am nici o floare! — Da asta ce-i, zise domniţa ară-tîndu-i fluierul fermecat. Pe el îl căutam. De acum îi al meu/ şi ţi-1 iau! L-a dat, că n-a avut încotro. După ce l-a dat, din ochi au început să picure lacrimi, izvor. Ele îi brăzdau faţa, cădeau pe iarbă şi din ele se făceau flori frumoase, albe. Domniţa a' cules flori de cele multe, un braţ, şi le-a dus acasă. Ciobanul, de supărare, s-a dus în lume şi nu s-a mai întors, pentru că-i luase fluierul fermecat, sufletul şi inima lui. De atunci au rămas în lume florile cele albe, lăcrămioarele. O legendă munteană spune că s-au făcut din lacrimile unui voinic, Mărgărit, fără rude, fără neam, care s-a pornit în lume cu arcul de vînat şi năvodul de pescuit. într-o zi a văzut pe ramura unui copac, o pasăre mîndră, cum nu mai văzuse. A luat-o la ochi şi-a săge- LĂMÎI 182 tat-o la un picior. „Cum se văzu săgetată, pasărea grăi: — OI Iubitul meu! de ce m-ai săgetat? Eu sînt ursita ta şi de mult am căutat să te găsesc, dar n-am avut noroc în lume, căci astăzi cînd te întîlnesc, în loc să mă primeşti cu bucurie, mă săgeţi fără milă.“ Pasărea i-a aruncat un inel şi s-a făcut nevăzută. Mărgărit a pornit în căutarea ei, pe un cal năzdrăvan, urmărit de un smeu, pe care l-a răpus, dar şi-a găsit ursita înecată într-un lac. A fost prefăcut în floare, numită mărgăritărel, iar din lacrimile închegate pe pieptul lui s-au făcut lăcrămioarele (123, p. 141). lămîi (Citrus limon BurmJ, pom din fam. Rutaceae, originar din Asia, mult cultivat în regiunea mediteraneană, pentru fructele sale bogate în acid citric şi vitamina C. E cultivat adesea şi la noi prin apartamente, ca plantă ornamentală. (M) Zeama de coajă de lămîie fiartă se bea contra durerii de pîntece. Pentru gălbenare, se tăiau feliuţe de lămîie, se presărau cu sineală şi se mîncau astfel: una în ziua întîi pe nemîncate, a 2-a zi 2, a 3-a zi 3 şi tot aşa pînă la 9, apoi a 10-a zi 8, a 11-a zi 7 pînă ajungeau la una (87, p. 21). Cu o cîrpă muiată în zeamă de lămîie, amestecată cu untdelemn, se lua contra limbricilor (15, p. 404). Se mai întrebuinţa în boli de inimă (78, p. 143). lămîioară v. cimbrişor lămîiţă, iasomie 2 (Philadelphus coronarius LJ, arbust ornamental din fam. Saxifragaceae, originar din sudul Europei, cultivat prin grădini pentru florile lui albe, frumos mirositoare. Florile conţin un principiu caracteristic (filadelfina), cu acţiune antitrichomonazică (173, p. 152; 176, p. 410). (M) Ceaiul din flori se folosea la poală albă, în sudul Transilvaniei (40, p. 104). lemn cîinesc, mălin negru (Ligustrum vulgare LJ, arbust din fam. Oleaceae, cu frunze mici şi groase; creşte prin tufişuri, păduri, crînguri. E folosit pentru garduri vii. (V) Scoarţa se folosea la vopsit în galben şi negru, amestecată cu calaican (144, p. 189—190). în Dolj, se vopsea cu ea borangicul în verde. Se frecau fructele în palmă, se fierbeau apoi pînă ce făceau o spumă verzuie, se punea piatră acră şi, după ce se topea, se introducea borangicul (9, p. 237). (M) Ceaiul din ramuri şi fructe se folosea contra constipaţiei şi hemoroizilor (18, p. 18). Coaja se întrebuinţa ca antiscorbutic" (87, p. 48). Cu decoctul ei se spălau contra rîiei (43, p. 223). Fierte cu soc şi brustur, frunzele se puneau pe uimă. Cu frunzele fierte se făceau oblojeli vitelor care zăceau de picioare (78, p. 54). lemn dulce, rădăcină dulce2 (Glycyrrhiza glabra LJ, plantă perenă din fam. Leguminosae, cu un rizom bine dezvoltat de pe care pleacă numeroşi stoloni, iar de pe aceştia se ridică ramurile aeriene sub formă de tufe scunde; creşte prin fîneţele umede din sudul ţării şi cultivată. Rizomii (Radix Liquiritiae sau Radix Glycyrrhizae) conţin glicirizin, substanţă cu gust dulce pronunţat, compuşi flavonici din* care cel mai important este licviritina, coloranţi galbeni etc. (173, p. 67; 176, p. 413). (M) Decoctul rizomului se bea contra tusei şi durerilor de piept (87, p. 60). 133 LEITŞTEAN lemn galben v. dracilă lemnie v. răchitan lemnul cînelui1 v. cruşîn lemnul cînelui 2 v. salbă moale lemnul domnului, lemnuş (Artemisia abrotanum LJ, subarbust din fam. Compositae, cu miros de lămîie, originar din regiunea mediteraneană; era mult cultivat prin grădinile ţărăneşti în trecut, pentru mirosul plăcut şi variatele întrebuinţări în medicina populară. Conţine substanţe amare, ulei eteric, rutin, diolin etc. (148, p. 123). (M) Ramurile se fierbeau şi decoctul se ţinea în gură contra durerilor de dinţi. Cu frunzele uscate,’ pisate mărunt, amestecate cu ceară curată, se făceau turtite contra durerilor de ochi. La cel perit se folosea în mai multe feluri. Se uscau frunzele bine, se frecau în palmă pînă se făceau ca făina şi apoi se presărau pe cel perit. Se amesteca făina din frunze cu groscior dulce şi cu acesta se ungeau. Unii trăgeau făina din frunze pe nas, ca tutunul. Se mai fierbea într-o oală nouă cu apă neîncepută, cu zeama se spălau, iar o mică parte o beau de cel perit (115, p. 622 — 623). Contra plesnelor la copii mici, frunzele se pisau mărunt, în palmă, se cerneau cu o sită deasă, se amestecau cu miere şi apoi se ungeau cu ea pe buze şi gingii (115, p. 623). Se mai punea în scalda copiilor mici, ca să fie plăcuţi ca el (78, p. 54). Ramurile se puneau în apă sau rachiu şi apoi se luau contra durerilor de stomac (85, p. 270). La copii mici se punea scoarţa pisată în laptele mamei şi aşa li se dădea (43, p. 123). Ceaiul din ramurile uscate se mai lua contra nâduşelii. Decoctul lor se folosea contra frigurilor (4, p. 96). Se mai întrebuinţau la băi contra durerilor de picioare (85, p. 270). Fierte în vin, se puneau, cît se putea suferi de fierbinţi, la junghiuri. Fierte cu iarbă creaţă şi rosto-pască (Melissa officinalis) se luam contra durerilor la naşteri. Decoctul plantei se dădea cailor contra tusei (89, p. 109—110). Frunzele se fierbeau cu frunze de chimen şi cimbru, iar cu decoctul se stropea prin casă contra muştelor (78, p. 54). (O) La moşi se împodobeau cu el vasele care se dădeau de pomană pentru morţi. (115, p. 623). lemnul-YÎntului v. scumpie 2 lemnuş v. lemnul domnului lene, lintea pratului (Lathyrus pratensis L.J, plantă ierboasă din fam. Leguminosae; creşte prin păduri, tufişuri, livezi şi fîneţe. (C) Se spunea că cel ce o rupe se leneveşte, devine somnoros (12, p. 131). leurdă, ai de pădure (Allium ursinum L.), plantă cu miros de usturoi, din fam. Liliaceae; creşte prin păduri umede şi umbroase. Se folosea în loc de usturoi, în unele zone (78, p. 55). (M) Ceaiul din frunze se lua în boli de rinichi (14, p. 105). Se mai folosea ca depurativ, antiscorbutic şi diuretic (68, XI, p. 194). leuştean (Levisticum officinale KochJ, plantă viguroasă, cu miros puternic, caracteristic, din fam. Umbelliferae, originară din sudul Europei, cultivată prin grădinile ţărăneşti pentru cerinţe culinare şi LEVlNŢICĂ 134 medicinale. Conţine, îndeosebi în rădăcină (Radix Levistiei), ulei eteric, rezine, cumarin (67, p. 196—197; 173, p. 154). (M) Frunzele se puneau în legături contra durerilor de cap. Se frecau cu ele la bubă şi contra blindelor de ploaie, iar pisate se puneau la răni. Ceaiul din frunze se lua în tuse cu guturai şi tuse măgărească (86, p. 99). Rădăcina pisată şi opărită se punea călduţă la junghiuri, fiind mustárul ţăranului, în multe părţi (79, p. 96; 78, p. 55). Ceaiul preparat din seminţe se lua contra durerilor de stomac şi în indigestii (14, p. 106), iar decoctul frunzelor, ca diuretic (36, p. 225; 174, p. 89). A fost între leacurile obişnuite contra febrei tifoide. în Prahova, se muia un cearşaf în oţet de vin, fiert cu rădăcină de leuştean, şi se înfăşură bolnavul cu el. în alte părţi, se făcea abur, cu o cărămidă fierbinte, peste care se turna oţet de vin, fiert cu usturoi şi leuştean (87, p. 46). La Nereju, se folosea cu frunze de nuc, ulm şi pelin (43, p. 123). (P) în nordul Moldovei, frunzele se uscau, se pisau, se puneau în borş de tărîţe de porumb şi cu acesta se spăla muşcătura de şarpe la vite (84, p. 211). levanţică (Lavandula angustifolia MillJ, semiarbust cu miros plăcut, caracteristic, din fam. Labiatae, originar din regiunea mediteraneană, cultivat sporadic prin grădinile ţărăneşti. Florile (Flores Lavandulae) conţin ulei eteric, geraniol, cineol, cumarină (68, VIII, p. 126; 173, p. 110). Uleiul este mult întrebuinţat în industria parfumurilor şi săpunurilor de toaletă. Tulpinile florifere se puneau între haine contra moliilor şi să miroasă frumos. (M) Se întrebuinţa ca stimulent, antispasmodic, tonic şi la combaterea bolilor aparatului respirator (15, p. 420). Plămădeala cu un pumn de flori într-un litru de rachiu de drojdie tare, ţinută timp de 2 săptămîni şi apoi strecurată, se punea în comprese, ca să aline durerile din căzături şi vînătăile, să vindece rănile şi arsurile, precum şi contra căderii părului; Cî te va picături de ulei de levanţică se puneau în vasele din care se adăpau animalele, pentru poftă de mîncare (186, p. 176, 177). liliac, mălin2, jorgovan (Syringa vulgáris LJ, arbust ornamental din fam. Oleaceae, mult cultivat prin grădinile ţărăneşti, pentru florile frumos1 mirositoare. Scoarţa, mugurii şi frunzele conţin glicozidul siringina. Din flori se extrage un ulei eteric folosit în parfumerie (68, VIII, p. 514). (M) Frunzele crude se puneau pe răni. Fierte în lapte dulce, se foloseau contra petelor de pe obraz. Liliac, bobornic şi vetrice, pisate, se puneau pé frunte, pe rînd, contra durerilor de cap (87, p. 46—47). Florile, fierte cu pojarniţă, se beau pentru poftă de mîncare (4, p. 89). în unele părţi, se puneau în apă, se ţineau o zi-două şi apoi se luau pentru poftă de mtncare (36, p. 327). Vîrfurile tinere se fierbeau, iar cu decoctul se spălau la armurar (34, p. 302). (P) Femeile care nu aveau copii, în credinţa că vor avea, fierbeau liliac în miere sau vin şi-l beau. (L) în Banat şi Oltenia, se numeşte iorgovan, nume primit după eroul legendar Iovan Iorgovan (203, p.’53 —58). ' liliac alb (Syringa, vulgáris L. var. alba AitJ, liliac cu flori albe cultivat alături de cel cu flori roşii. (M) Florile s-au folosit în multe părţi contra poalei albe (87, p. 46— 47; 92, p. 12). La Răşinari, se folosea liliacul alb de furat, plămădit 135 LIMBA MIELULUI în rachiu de drojdie (166, p. 258). în ţinutul Năsăudului, în comuna Şanţ, florile se fierbeau cu buruiană de flori albe (Parnasia palustris), flori de trifoi mare alb şi se lua din decoct dimineaţa pe inima goală (92, p. 12-13). limba-boului1 (Anchusa officinalis L.), plantă ierboasă, păroasă, din fam. Boraginaceae\ creşte prin fîneţe, locuri necultivate, pe lîngă drumuri, marginea pădurilor şi semănăturilor. Conţine substanţe mucilaginoase, de aceea în unele ţări se întrebuinţează ca plantă medicinală oficinală, cu proprietăţi emoliente şi calmante (68, VII, p. 298). (M) Se întrebuinţa la ceaiuri (78, p. 57). în Maramureş, a avut aceleaşi întrebuinţări ca şi limba-mielului. Ceaiul din flori, frunze şi rădăcini se lua contra tusei, răcelilor, răguşelii şi pentru curăţirea sîngelui (167, p. 30; 167, II, p. 155). în ţinutul Covurluiului se folosea contra mai multor boli, mai ales a ofticii; se dădea pisată în vin (81, III, p. 208). limba-boului 2 (Senecio biebersteinii Linden.), plantă ierboasă din fam. Compositae; creşte prin fîneţe şi păşuni. (M) Decoctul tulpinilor florifere se lua contra anemiei şi slăbiciunii (26, p. 83). limba broaştei v. limbariţă limba cerbului v. năvalnic1 limba cînelui, arăriel (Cynoglossum officinale h.), plantă ierboasă, cu aspect cenuşiu şi miros caracteristic de şoarice, din fam. Boragina-ceae; creşte prin fîneţe, pîrloage, pe marginea drumurilor, prin vii, pe răzoare. Rădăcina conţine alcaloidul cinogloseina, precum şi un alt principiu activ, cinoglosidina, inulină, tanin, răşini etc. (68, VII, p. 322 — 325). (V) Rădăcina era folosită pe alocuri la vopsirea lînei în roşu (68, VII, p. 325). (M) Rădăcina se folosea în trecut la tratamentul catarului pulmonar, hemoragiilor pulmonare, dizenteriei şi hemoroizilor (68, VII, 325). în Maramureş, cu fiertura rădăcinilor se spălau rănile, bubele vechi, abcesele, bubele de pe cap şi „cojile de pe păr“ (167, p. 28; 167, II, p. 155). Se întrebuinţa la ceaiuri contra durerilor de pîntece şi a urdi-nării (202, p. 161). limba cucului *, iarba dragostei (Botrychium lunaria (L.) SvJ, ferigă mică din fam. Ophioglossaceae, are frunza formată din 2 segmente, unul steril şi unul fertil, în formă penată; creşte prin fîneţe, poieni şi păşuni din regiunea subalpină şi alpină. (M) La Sălciua, era considerată între cele mai bune leacuri în bolile de ficat (inf. Coţan Vasile). limba cucului 2, mîna-Maicii Domnului 2 (Orchis maculata L.J, plantă ierboasă din fam. Orchidaceae, căreia frunzele şi tuberculii partiţi i-au sugerat numirile populare; creşte prin fîneţele umede şi păşunile din zonele înalte. (M) Cu decoctul ei se făceau spălături contra muşcăturilor de şarpe (36, p. 226). Planta cu tuberculi se fierbea, iar decoctul îl luau femeile care doreau să aibă copii (11, p. 49). limba cucului3 v. iarbă moale limba mielului, boranţă (Borago officinalis h.), plantă ierboasă, cu peri aspri, din fam. Boraginaceae, originară din regiunea meditera- LIMBA-OII 186 neană, cultivată prin grădini pentru cerinţe culinare şi medicinale, pe alocuri sălbăticită. Frunzele proaspete conţin tanin, mucilagii, sapo-nină (148, p. 100), crude sînt comestibile. (V) Florile albastre se foloseau la vopsit. (M) Frunzele şi florile se puneau în oblojeli pe răni (25, p. 31). Decoctul se lua contra vărsatului, scarlatinei şi în bolile băşicii udului (78, II, p. 6, 119). Ceaiul din flori se lua contra tusei (14, p. 107). în Maramureş, ceaiul din flori, frunze sau rădăcini se folosea contra răcelilor şi răgu-şelii, pentru „coacerea44 tusei şi curăţirea sîngelui (167, p. 29; 167, II, p. 155). Se mai lua contra retenţiei de urină (174, p. 87). limb a-oii v. patlagină limba-peştelui, sică (Statice gmelinii WildJ, plantă ierboasă din fam. Plumbaginaceae, comună prin sărături. (M) Frunzele se puneau crude pe bube. Tulpinile florifere se fierbeau şi cu decoctul se făceau băi sau spălaturi pentru bube de orice natură (26, p. 84). în Dobrogea, paniculele florifere se puneau prin case pentru a izgoni furnicile (12, p. 144—145). limba şarpelui, năvalnic 2 (Ophioglossum vulgatum L.), ferigă mică din fam. Ophioglossaceae; are frunza formată din 2 segmente, unul trofic de formă oval-lanceolată şi unul fertil, cilindric, ce se termină cu un spic, alungit în care sporangii sînt înşiraţi pe două rînduri; creşte prin păduri şi tufişuri umede. (M) Planta este citată ca avînd proprietăţi de vindecare a rănilor, însuşiri tonice şi astringente (176, p. 361; 68, I, p. 74). (P) în ţinutul Neamţului, segmentele sporifere erau considerate „bărbaţi“ , iar cele asimilatoare, „parte femeiască“ (12, p. 136). limbariţă, limba broaştei (Alisma plantago L.j, plantă acvatică din fam. Alismataceae; creşte prin bălţi şi mlaştini, pe malul apelor. (M) Decoctul se folosea la spălături şi ca tâ plasme contra umflăturilor (26, p. 84). Praful rizomului uscat se folosea contra hiropiziei, frunzele pisate contra acumulării laptelui în mamele (68, XI, p. 27). LaNereju, planta se punea în băile pentru pocitură, iar decoctul frunzelor se turna pe capul bolnavilor de lingoare (43, p. 123). în alte părţi, se făceau cu planta băi contra epilepsiei (7, p. 30). linariţă, gura miţei (Linaria vulgaris Mill.j, plantă ierboasă din fam. Scrophulariaceae; creşte prin locuri cultivate şi necultivate, pe lîngă drumuri. Planta (Herba Linariae) conţine glicozide, flavonozide (173, p. 212). (M) Ceaiul din tulpinile florifere se bea contra hemoragiilor (87, p. 47). Cu ele se făceau scăldători contra lupării şi spălaturi contra faptului la copii (11, p. 45; 147, p. 519). Decoctul se lua contra vătâmâturii şi poalei albe (35, p. 108; 147, p. 527). Se făceau cu ea băi contra lingorii. Ceaiul din părţile aeriene se lua contra malariei şi gălbinării (8, p. 135). Cu linariţă, flori de şofran, untură de porc şi gălbenuş de ou, se făcea o alifie contra trinjilor (78, p. 50 — 51). Contra acneei, fetele o puneau în apa cu care se spălau, ca să le cureţe faţa, să fie frumoase. Planta uscată şi sfărîmată se dădea în sare vacilor şi oilor, să dea lapte gras, smîntînos. lingurea (Cochlearia officinalis L.J, plantă ierboasă mică, din fam. Cruciferae, originară din nordul Europei; cultivată sporadic pentru 137 LIPICIOASĂ întrebuinţări medicinale. Conţine ulei de muştar si vitamina G (148, p. 54). ' ' (M) Se dădea copiilor scrofuloşi să o mănînce ca salată, precum şi celor ce nu aveau poftă de mîncare şi mistuiau greu (78, p. 122). Se întrebuinţa ca antiscorbutic şi stimulent (14, p. 425). în Maramureş, ceaiul era folosit la tuse, răceală si boli de piele (167, p. 31; 167, IÎ, 135). linte (Lens culinaris MedikJ, plantă ierboasă din fam. Leguminosae, originară din regiunea mediteraneană, cultivată prin grădini şi în cîmp, pentru seminţele ei întrebuinţate în alimentaţie. Seminţele sînt bogate în albumină, grăsimi, amidon', zahăr etc. (68, V, p. 405)’. (M) Bobii de linte, ca şi de alte leguminoase, se prăjeau şi se foloseau ca leac pentru chelbe. în Moldova, ca să nu lase vărsatul urme, se fierbea linte cu lapte dulce, pînă se muia; apoi se lăsa sa se sleiască, se întindea pe o bucată de pînzăşi se punea călduţă pe obraz, de 3—4 ori pe zi (78, p. 58). Seminţele prăjite se foloseau ca diuretic (174, p. 89). Lintea fiartă, apoi stoarsă si frecată cu otet tare, se punea la umflături (51, III, p. 168). linte-de-apă v. drenţe linte neagră (Lathyrus niger (L.) Bernh.,), plantă ierboasă din fam. Leguminosae; creşte prin păduri umbroase şi poieni. (M) Se bea cu rachiu sau cu apă, cu loznică (Solanum dulcamara), teişor (Galium spj şi dediţă, contra vâtâmâturii (4, p. 114). în ţinutul Neamţului, era foarte căutată şi culeasă cu grijă, în credinţa că e bună de orice1 boală (11, p. 46). în unele părţi, era socotită între cele mai bune leacuri pentru ceas rău (accelerarea bruscă şi excesivă a pulsului), în urma vreunei spaime puternice etc., cînd omul simţea la tîmple „bătaia ceasului rău“ sau cînd „îi bate în cap ceasul rău şi nu-1 lasă să doarmă“ (12, p. 116—117). lintea pratului v. lene lintiţă v. mătreaţă lipan, lumînărică 2 (Verbascum lychnitis L.), plantă ierboasă din fam. Scrophulariaceae; creşte prin locuri însorite, uscate, la margini de pădure, pe lîngă drumuri. Sub acest nume sînt cunoscute şi alte specii de Verbascum., cu care se confundă şi pe care le substituie. (M) Frunzele plantei se puneau pe bube şi pe uime (36, p. 228). lipici1 (Lappula echinata Gilib.^, plantă ierboasă păroasă, din fam. Boraginaceae; creşte prin locuri aride, nisipoase, pe alocuri prin vii, lanuri de grîu, livezi, pe lîngă ziduri şi dărîmături. (M) A figurat multă vreme ca plantă medicinală cu proprietăţi diuretice (68, VII, p. 318). lipici2 (Viscaria vulgaris h.), plantă ierboasă, din fam. Caryophyl-laceae, vîscoasă în partea superioară; creşte prin fîneţe, păduri şi poieni. (M) Tulpinile florifere se fierbeau şi decoctul se lua pentru rinduri roşii (36, p. 228). lipicioasă, scai mărunt (Galium aparine h.), plantă ierboasă din fam* Rubiaceae, cu tulpină agăţătoare cu peri rigizi; creşte pe lîngă garduri» LIŢION 188 prin tufişuri, pe marginea pădurilor. Conţine saponină şi glucozizi flavonici (148, p. 116). (M) Pentru durere de gît cu tuse seacă, se opăreau tulpinile florifere uscate şi pisate, se punea zahăr de ghiată şi cu ceaiul se făcea gargară (87, p. 72). (P, O) S-a mai folosit în credinţa că aşa se vor lipi feciorii de fete, cum se prinde planta de haine. în Maramureş, fetele se încingeau cu tulpina plantei, cînd mergeau la joc, ca să fie plăcute şi jucate (37, p. 74). liţion, cătină de garduri (Lycium halimifolium MillJ, arbust spinos, otrăvitor, din fam. Solanaceae, originar din sudul Europei, cultivat în garduri vii, pe alocuri spontan. (M) Se fierbea în scăldătoare pentru spaimă la copii. La Botoşani, se făcea dulceaţă din fructe, pentru durere de piept (87, p. 30). Părţile aeriene făcute scrum, în amestec cu scrum de pătrunjel, fasole albă şi smîntînă proaspătă, se foloseau la bube dulci. Decoctul plantei se ţinea în gură contra durerilor de dinţi şi pentru întărirea dinţilor. Se mai făceau cu ea băi pentru întărirea organismului debilitat (13, p. 92, 93, 94). lîna-broaştei, matasea-broaştei 2 (Spirogyra sp.^, algă filamentoasă din fam. Zygnemataceae; creşte prin bălţi, izvoare, malul lacurilor, formînd adeseori mase plutitoare la suprafaţa apelor dulci, oferind un bun ascunziş micilor vietăţi acvatice. (M) Se făceau cu ea legături repetate peste locurile opărite sau arse (78, p. 52; 18, p. 24), precum şi contra degerăturilor (13, p. 92). în Munţii Apuseni, la Măguri, opăriturile se ungeau cu lapte bătut şi apoi se punea lîna-broaştei (147, p. 512). lobodă albă (Atriplex nitens Schkuhr.), plantă comună din fam. Cheno-podiaceae; creşte prin locuri ruderale, pe lîngă case. (M) Frunzele se puneau pe răni şi tăieturi (36, p. 221). Decoctul se lua contra diabetului (23, p. 21). lobodă de grădină (Atriplex hortensis L.J, plantă ierboasă din fam. Chenopodiaceae; cultivată prin grădini pentru cerinţe alimentare; pe alocuri sălbăticită pe lîngă garduri, drumuri, locuri virane, pîrloage. Frunzele sînt întrebuinţate la prepararea ciorbelor şi borşurilor, iar tocate şi opărite, sau numai călite în ulei, amestecate cu ceapă, mărar şi pătrunjel, se pun ca umplutură la plăcintele din aluat. (M) Frunzele fierte sau tocate se puneau pe bube pentru a grăbi coacerea (7, p. 31). Zeama obţinută prin fierberea seminţelor se lua contra durerilor de stomac (14, p. 104). lobodă puturoasă (Chenopodium hybridum L.)f plantă ierboasă comună, din fam. Chenopodiaceae; creşte prin grădini, locuri cultivate, pe lîngă garduri şi drumuri. (M) Frunzele se puneau pe bube, răni şi cocături (8, p. 129). Decoctul se ţinea în gură, contra durerilor de dinţi (36, p. 222). lobodă sălbatică (Atriplex tatarica L.), plantă ierboasă din fam. Chenopodiaceae; creşte prin locuri necultivate, pe lîngă drumuri. (M) Decoctul seminţelor se lua contra tusei (147, p. 523). lopăţea (Lunaria rediviva LJ, plantă ierboasă din fam. Cruciferae, cu flori liliachii-violete, rar albe; creşte prin păduri, văi înguste, chei, 139 LUMINIŢA NOPŢII coaste stîncoase, în etajul montan şi subalpin. Datorită frunzişului bogat şi siliculelor mari, decorative, în unele locuri este introdusă în cultură. Seminţele sale sub numele de Semina Violae graecae au fost folosite în farmacie (68, III, 313). losnicioară, zîrnă2 (Solanum dulcamara L.), semiarbust veninos din fam. Solanaceae, cu tulpină lungă, ramificată, agăţătoare; creşte prin tufişuri şi păduri umede, pe lîngă garduri şi ziduri vechi, pe lîngă pîraie şi rîuri. Tulpinile (Lignum Dulcamarae) sau vîrfurile ramurilor (Dulcamarae stipes) conţin un glucozid, dulcamarina şi un glu-cozid toxic, solanina, care descompune globulele roşii şi paralizează activitatea inimii, apoi materii tanante, saponine etc. (68* VII, p. 367). (V) Fructele s-au întrebuinţat la vopsit în galben lîna şi torturile de cînepă (102, p. 327). (M) Frunza se punea pe bube, la buba rea, iar zeama din fructe pe uimele învechite (15, p. 413). Se mai folosea la dalac şi în boli de splină. Se bea fiartă în rachiu sau vin contra durerii de pîntece şi contra vătă-măturii (4, p. 118). Decoctul bacelor se folosea la tratarea bolilor vezicii urinare şi paraliziei (68, VII, p. 367). (P) în unele părţi planta se dădea bolnavilor de vâtămăturâ (102, ,p. 326 — 327) şi pentru uşurarea naşterilor (79, p. 127). loză, răchită galbenă (Salix alba L. ssp. vitellina (L.) ArcangJ, arbust din fam. Salicaceae; creşte prin zăvoaie, pe malul apelor. Lujerii galbeni sau galbeni roşcaţi sînt foarte căutaţi pentru împletituri, iar în podgorii se foloseau pentru legatul viei (68, I, p. 289). (V) Coaja de pe ramurile tinere se folosea pentru vopsit în galben. (M) Se folosea pentru scăldători, ca şi alte specii înrudite. lufoiţ (Camelina sativa (L.) Cr.,), plantă ierboasă din fam. Cruciferae; creşte prin locuri necultivate, nisipoase şi aride; se cujJiiLă-^t plantă industrială pentru seminţele sale oleaginoase (16 cultivă din vremuri preistorice, dînd un ulei de bună calitate (6Ş^-III, 384— 385). Din tulpină se fac mături, iar seminţele constituie! o hrană excelentă pentru păsări. lucerna (Medicago sativa L.), plantă ierboasă din fam. Leguminosae\ cultivată pe suprafeţe întinse, fiind o excelentă plantă furajeră şi meliferă, care îmbogăţeşte solul în azot. (M) Florile se dădeau, fierte, porcilor bolnavi de brincâ (13, p. 92). lujerică, sunătoare2 (Hypericum maculatum cr.), plantă ierboasă din fam. Hypericaceae; creşte prin locuri umede, prin păduri şi tufişuri. (M) La Ponor, în Munţii Apuseni, se folosea contra bubelor dulci. în satele din sudul Transilvaniei, ceaiul din tulpinile florifere se lua contra tuberculozei (36, p. 225). La Măguri, se dădea celor bolnavi de spaimă, „de-i stricat sîngele în ei“ (147, p. 524). în multe zone avea aceleaşi întrebuinţări ca sunătoarea, cu care se aseamănă şi confundă. luminiţa nopţii (Oenothera biennis h.), plantă ierboasă din fam. Oeno-theraceae, originară din America de Nord, sălbăticită şi în părţile noastre; creşte prin locuri nisipoase şi umede, pe malul rîurilor, pe lîngă drumuri, prin şanţuri. Florile galbene, frumos mirositoare, se deschid noaptea. Frunzele conţin fitosterină, răşină, tanin, mucilagii etc. (68, V, p. 515-516). LUMINOASĂ1 140 (M) A fost adoptată în medicina populară ca emolient, purgativ şi depurativ (25, p. 119). luminoasă1 v. curpen luminoasă2, curpen de pădure (Clematis recta L.), plantă ierboasă din fam. Ranunculaceae; creşte pe marginea pădurilor, prin tufişuri şi fîneţele din regiunile deluroase şi muntoase. (M) Cu tulpinile florifere se făceau băi contra durerilor de picioare. (C) Era o plantă temută în Moldova, deoarece se credea că cei ce dau cu ea pe la ochi orbesc (12, p. 131). lumînărica pămîntului, ghinţură1 (Gentiana asclepiadeah.), plantă ierboasă din fam. Gentianaceae, cu rădăcini galbene care au sugerat numele popular mai frecvent, tulpină înaltă, frunze numeroase şi flori albastre; creşte prin pădurile umbroase şi umede, pe malul văilor şi pîraielor din zonele înalte. Conţine, îndeosebi în rădăcini, ca şi alte specii înrudite, substanţe amare de natură glucozidică (gentiamarina, gentiopicrina etc.), alături de enzime, alcaloizi etc. (67, p. 115—116; 176, p. 438). în Ţara Abrudului, minerii ţărani tăiau tulpinile în bucăţi de cca 25—30 cm, le despicau şi le impregnau cu praf de puşcă, folo-sindu-le pentru aprinderea cartuşelor din găurile făcute în stînca, înlocuind cu ele fitilul, multă vreme scump şi greu de procurat. Se numeau „trestii“, deoarece în alte ţinuturi miniere în acelaşi scop au fost folosite tulpinile de trestie, plantă mai frecventă. (M) Frunzele se puneau pe răni şi tăieturi. Rădăcina fiartă sau plămădită în rachiu se lua pentru poftă de mîncare, contra durerilor şi pentru curăţenie la stomac (166, p. 257). Ceaiul din rădăcini se bea contra durerilor de cap. Rădăcina macerată şi pusă în rachiu sau vin se lua contra astmului. în multe părţi, se folosea contra gălbinârii: în sudul Transilvaniei, rădăcina se spăla, se pisa, se punea într-o prună şi se înghiţea (36, p. 224). în Munţii Apuseni, la Măguri, bolnavii se ungeau pe tot corpul cu flori de lumînărică (147, p. 516). La animale se dădea cînd urinau sînge (161, p. 159). La Răşinari, se folosea la „aprinderea de creieri“: se punea în rachiu de drojdie, cu 2 ouă bătute, se amesteca şi se dădea vitelor pe gură, iar cailor pe nări (166, p. 252). lumînărica-peştilor (Verbascum nigrum L.j, plantă ierboasă din fam. Scrophulariaceae; creşte pe marginea pădurilor, pe malul apelor, în zonele înalte. Cu ea se distrugea, de către braconieri, fauna piscicolă a văilor mici din zonele muntoase, în primul rînd păstrăvii şi lipanii. (M) Planta se întrebuinţa contra cărbunelui (43, p. 124). lumînărică1 (Verbascum pulchrum Vel.,), plantă ierboasă din fam. Scrophulariaceae; creşte prin locuri necultivate, cu soluri uscate, pe lîngă drumuri, în stepe. Sub acest nume sînt cunoscute şi alte specii de Verbascum, cu care se confundă şi pe care le substituie. (M) Tulpinile florifere se fierbeau în lapte, care se bea contra tusei (25, p. 26). lumînărică 2 v. lipan lumînărică 3 v. coada vacii2 lumînărică4 v. coada-lupului 141 LUP OAIE lungoare v. asudul-calului lungurica (Galeopsis tetrahit L.J, plantă ierboasă din fam. Labiatae, acoperită cu peri rigizi, îndreptaţi în jos; creşte prin grădini, livezi, locuri ruderale, tufărişuri, tăieturi, margini de drumuri. Seminţele conţin ulei bun pentru uns şi iluminat. lupin, cafeluţe (Lupinus albuş L.J, plantă ierboasă din fam. Legumi-nosae, originară din sudul Europei, cultivată ca plantă ornamentală şi de nutreţ. Seminţele conţin proteine. Prăjite şi măcinate ele dau un surogat de cafea! Li se mai atribuie proprietăţi diuretice şi anti-helmintice, iar sub formă de făină se utilizează în cataplasme (176, p. 414). (M) Ceaiul din seminţe se lua contra frigurilor (202, p. 164—165). lupoaie (Orobanche ramosa L.), plantă parazită, din fam. Orobancha-ceae, de culoare albăstruie, apoi gălbuie, care parazitează pe rădăcinile diferitelor specii, îndeosebi de tutun, cînepă, zîrnă etc. (M)h\ satele din jurul Careilor, tulpinile florifere uscate se fumau din lulea, contra crizelor de astm bronşic (8, p. 135). M mac (Papavei somniferum L.^, plantă ierboasă din fam. Papaveraceae, originară din sudul Europei, cultivată pentru florile ei frumoase, roşii şi mai ales pentru seminţele ei, cu variate întrebuinţări alimentare şi medicinale. Este totodată şi o foarte valoroasă plantă medicinală. Din capsulele încă verzi (Capita Papaveris) se recoltează opiu brut. Acesta conţine numeroşi alcaloizi, cca 26, din care au utilizare medicinală morfina, tebaina, codeina, narcotina, papaverina etc. Făcînd parte din categoria stupefiantelor, producerea, deţinerea şi folosirea opium-ului sînt riguros reglementate la noi prin lege (176, p. 399-400; 65, p. 494-495; 173, p. 61-64). (V) Cenuşa de mac de grădină se întrebuinţa, cu alte plante, la colorat în verde (98, p. 141; 160, p. 91). (M) Ceaiul din capsulele uscate ori seminţele fierte în lapte se dădeau copiilor pentru somn. La Răşinari, se puneau flori roşii de mac într-o ceşcuţă cu apă şi aceasta se bea pentru somn (166, p. 263). Se mai punea, în acest scop, în scalda copiilor, planta întreagă sau numai capsulele (78, p. 63). Decoctul seminţelor se ţinea în gură pentru a potoli durerile de dinţi şi contra gîlcilor de la gît (15, p. 437). Seminţele pisate şi amestecate cu miere se puneau pe bube, să spargă cît mai repede; în unele părţi, se mai punea în alifie şi pînză de păianjen (112, p. 75). Cei care aveau guşă înghiţeau în postul mare, începînd de marţi, în fiecare dimineaţă, cîte o linguriţă de seminţe de mac (78, p. 64). Decoctul capsulelor fierte se îngroşa cu făină şi pasta obţinută se punea la junghiuri (14, p. 106). Cei care aveau pâr la deget, la mînă sau la genunchi, culegeau planta cu totul, cu rădăcină, tulpină şi măciulii, o puneau într-o oală să fiarbă, adăugau cenuşă şi făceau o leşie, cu care se spălau de mai multe ori. Cei care aveau uimâ făceau lapte din sămînţă de mac, o udau cu lapte de acesta, o presărau cu puţină sămînţă de mac şi repetau tratamentul pînă dădea înapoi şi se vindeca (112, p. 75—76). Seminţele cu miere se luau contra herniei (87, p. 47). La Nereju, se luau pisate contra herniei, iar cei care aveau hemoroizi îi presărau cu ele (43, p. 124). Plămădite în rachiu, se mai luau contra frigurilor (87, p. 47). Decoctul capsulelor se dădea animalelor care fătau greu (4, p. 110). (C) Miresele, cînd mergeau la cununie, puneau în papuci atîtea fire de mac, cîţi copii doreau să aibă în căsnicie (153, p. 560). în Bucovina se spunea că dacă o copilă linge melesteul cu care s-a frecat macul, va avea bărbat pleşuv, iar dacă face aceasta un băiat, va lua femeie pleşuvă (78, p. 64). Seminţele se turnau în fîntîni, cînd era secetă, să plouă. Cu seminţe de mac se presărau diferite forme rituale de pîine şi preparatele din grîu fiert, pentru pomenirea morţilor etc. 148 MACRIŞUL IEPURELUI (L) Babele rele şi urîte, recăsătorite cu moşi care aveau fete frumoase, le căzneau punîndu-le să aleagă seminţe de mac din alte multe seminţe mărunte. Macul este evocat nu numai în cîntece, ci şi în descîntece. mac cornut (Glaucium corniculatum (L.) CurtJ, plantă ierboasă pă* roasă, cu tulpină verde-albăstruie, din fam. Papaveraceae; creşte prin locuri cultivate, vii şi locuri ruderale, pe marginea drumurilor şi cîm-purilor. (M) în trecut, planta împreună cu rădăcina, era folosită în medicina populară la tratarea bolilor nervoase (68, III, p. 60—61). mac de cîmp (Papaver rhoeas h.), plantă ierboasă din fam. Papaveraceae; este macul frecvent prin culturile de cereale, pe marginea cîmpurilor şi drumurilor, prin fîneţe şi locuri ruderale. Florile roşii, numite „paparoane“, conţin alcaloizi, antocianine (148, p. 52; 173, p. 206). în industria alimentară se folosesc pentru colorarea bomboanelor, a siropurilor, în amestecuri de ceai etc. (M) Ceaiul din flori se lua contra tusei şi se făcea cu el gargară contra durerilor de gît. Se mai dădea în pojar şi scarlatină, pentru a grăbi apariţia erupţiilor (15, p. 437; 7, p. 35), precum şi contra insomniilor (14, p. 102). în satele din jurul Careilor, ceaiul din florile uscate, uneori amestecate cu nemţişori (Delphinium consolida), se folosea contra hemoragiilor (8, p. 136). macul cioarei v. zămoşiţă macriş (Rumex acetosa LJ, plantă ierboasă din fam. Polygonaceae, cu gust acrişor; comună prin fîneţe şi livezi. Este întrebuinţată în alimentaţie şi consumată crudă de copii primăvara, cînd sînt puţine verdeţuri. Rădăcina şi planta (Radix et Herba Rumicis) conţin oxa-laţi, acizi, glucozizi flavonici, antraglucozizi, tanin etc. (148, p. 42; 176, p. 388). (M) Decoctul frunzelor se lua ca răcoritor contra fierbinţelii la friguri. Plămădit cu şofran (Carthamnus sp.j în rachiu de drojdie, se lua dimineaţa contra gâlbinârii (87, p. 48). Ceaiul se lua în boli de rinichi (174/ p. 91). macriş mărunt (Rumex acetosella L.J, plantă mică din fam. Polygonaceae, cu gust acrişor; creşte pe cîmpuri, prin livezi şi păşuni. Conţine principii asemănători cu macrişul, pe care-1 înlocuieşte uneori. (M) La Nereju, se punea în băile pentru pocitură (40, p. 105). macrişul-calului (Rumex conglomeratus Murr.^, plantă ierboasă înaltă» din fam. Polygonaceae; creşte prin fîneţe mlăştinoase, prin locuri umede, pe malul apelor. (M) în satele din jurul Careilor, seminţele fierte în lapte, se administrau intern vitelor care nu rumegau şi* vacilor care după făt are nu eliminau placenta. în acest scop se mai’folosea şi decoctul din seminţe de macriş, ovăz şi boabe de fasole albă (8, p. 137 — 138). macrişul iepurelui (Oxalis acetosella L.), plantă ierboasă mică, din fam. Oxalidaceae, cu frunze trifoliate, cu gust acrişor; creşte prin păduri umede şi umbroase din zonele înalte. Planta (Herba Oxalidis) conţine compuşi ai acidului oxalic şi principii sulfuraţi antiscorbutici (176, p. 421; 68,*VI, p. 109). Frunzele proaspete se foloseau în ciorbă, ca salată etc. Acidul oxalic extras din plantă se folosea altădată ca MAMA PĂDURII 144 dizolvant al albastrului de Berlin la vopsirea lînii şi a mătăsii; de asemenea, la curăţirea ţesăturilor de in de petele de cerneală şi de rugină. De cînd s-a descoperit fabricarea sintetică a acidului oxalic, folosirea acestei plante s-a redus mult (68, VI, p. 106 —109). (M) Ceaiul din frunze proaspete se lua contra frigurilor (87, p. 48). Se mai folosea la ceaiuri contra durerilor de piept, amestecată uneori cu seceruici (Polygala sp.^, (36, p. 226). Planta proaspătă se pisa pentru oblojitul rănilor. La Nereju se punea, ca şi macrişul mărunt, în băile pentru paralizie (43, p. 124). mama pădurii (Lathraea squamaria h.), plantă ierboasă, parazită, din fam. Orobanchaceae, cu tulpină simplă, fără frunze, acoperită cu solzi şi flori purpurii, dispuse în racem dens; parazitează pe rădăcinile arborilor din pădurile umede şi umbroase. Planta trăieşte subteran, unde are un rizom ramificat, părţile subterane ocupînd suprafeţe apreciabile şi numai după 10 ani emite o tulpină aeriană, care înfloreşte şi face seminţe (68, VII, p. 640). (M) în trecut planta se folosea ca medicament contra colicilor, crampelor şi epilepsiei (68, VII, p. 640). Decoctul se lua contra vâtâmăturii (87, p. 48 — 49). Rizomul pisat şi amestecat cu unt sau smîntînă se folosea contra trînjilor (14, p. 146). Rizomul se dădea şi pentru răsug la vite (marmite gangrenoase). în ţinutul Neamţului, se dădea la vaci amestecat cu tărîţe, ca să aibă lapte gras (31, p. 33). margaretă v. ochiul-lboului maslad (Anamirta cocculus Wigt. et Arn.), nume dat fructelor unei liane din fam. Menispermaceae, originară din sud-estul Asiei. Sînt foarte toxice şi conţin picrotoxină, iar în coajă, menispermină (161, p. 171; 148, p. 34). Fructele pisate şi amestecate cu miez de pîine, carne, brînză de vacă etc., braconierii le dădeau la peşti, intoxicîndu-i, ca să-i poată prinde (78, p. 76). matrună, talpa-ursului (Acanthus longifolius Host.), plantă perenă frumoasă, din fam. Acanthaceae, cu frunze mari şi flori albe-trandafirii; creşte în sud-vestul ţării, pe marginea pădurilor, locuri însorite. Frunzele decorative au fost luate ca model în sculptura antică şi caracterizează capitelul coloanelor corintice (68, VIII, p. 75). (P) De ea se leagă o străveche practică preventivă, contra ciumei. (C) în Banat, bărbaţii purtau în şerpar sau buzunar rădăcina plantei, mai ales cătanele cînd se duceau’la bătaie, iar femeile o purtau la brîu, în credinţa că fereşte şi apără pe om de toate relele. mazăre1 (Pisum sativum L.), veche plantă alimentară din fam. Legu-minosae, mult cultivată în toată ţara prin grădini şi ogoare. Păstăile, boabele verzi şi boabele uscate se folosesc în alimentaţie. Tecile fructului se mănîncă crude, avînd gust dulceag cînd sînt* tinere. Seminţele conţin legumină, amidon, grăsimi (68, V, p. 446—449). în alimentaţie, ca şi în alte întrebuinţări, a cedat în mare parte locul fasolei, odată cu răspîndirea acesteia în culturi. (M) Ceaiul ain cîrceii frunzelor se folosea contra cîrceilor din pîntece (78, p. 82). Mazărea pisată, cu alte plante, se punea la gliei (4, p. 97). Se dădea porcilor bolnavi de brîncâ (93, p. 115). Pentru greierii care se pripăşeau prin casă şi cîntau, se puneau seara paie de mazăre în mij- 145 MĂCIEŞ1 locul casei; greierii se strîngeau în ele peste- noapte, iar dimineaţa îi luau binişor, îi băgau într-un sac şi-i duceau afară (34, p. 132). mazăre2 v. fasole măeieş1, trandafir sălbatic, rug (Rosa canina L.), arbust din fam. Rosaceae, spinos, cu flori roşii, trandafirii sau albe şi cu fructe roşii numite măcieşe; creşte pe marginea pădurilor, prin tufişuri, pe lîngă garduri şi drumuri. ’ Este strămoşul sălbatic al numeroaselor varietăţi de trandafiri, cultivaţi prin grădini şi parcuri. Fructele (Fructus Cynosbati) sînt bogate în vitamine, îndeosebi vitamina G, apoi vitamina D, protovitamina A, vitamina P etc., pe lîngă substanţe zaharoase, acid citric, substanţe pectice, săruri minerale etc. (68, IV, p. 832). Măcieşele crude se folosesc la prepararea marmeladei, iar uscate, la ceaiuri medicinale. Fructele au variate întrebuinţări medicinale, iar tulpina şi ramurile au fost folosite în vechi practici magice şi vrăji. (V) Coaja de măcieş se folosea, în amestec cu coajă de perj, sovîrf şi cimbrişor, la vopsit în roşu (160, p. 103). (M) Ceaiul din măcieşe uscate se lua contra tusei, răguşelii şi nădu-şelii (15, p. 739; 85, p. 274). Contra nâduşelii, unii amestecau măcieşele cu dumbravnic, mentă pipărată şi floare de păducel, le fierbeau la un loc şi zeama lor se lua dimineaţa, pe nemîncate (100, p. 282.)« Se dădeau copiilor cînd aveau colici (87, p. 71). în unele zone, fructele se fierbeau în apă neîncepută şi zeama lor se dădea copiilor contra durerilor de pîntece. Decoctul fructelor se mai lua contra durerilor de stomac (85, p. 274; 13, IV, p. 3). în Munţii Apuseni, la Măguri, măcieşele se fierbeau cu sînziene (Galium erectum) şi decoctul se lua contra diareei (147, p. 514). Florile se foloseau la prepararea unei turte contra holerei (87, p. 71). în Munţii Apuseni, la Sălciua, măcieşele uscate se amestecau cu tulpini florifere de smeur, pentru ceai de durere la inimă. Ceaiul din frunze şi fructe era întrebuinţat împotriva durerilor de rinichi (84, p. 214). La Clopotiva, smocurile de măcieş se plămădeau în apă, ca leac pentru „cine să-ncuiază la ud“ (53, p. 148). Ceaiul, măcieşele plămădite în ţuică sau fiertura galelor se mai întrebuinţau pentru oprirea hemoragiilor uterine (8, p. 137). Ceaiul din măcieşe se lua şi contra crizelor de ficat (13, p. 94). Lemnul se tăia mărunţel, se punea să fiarbă bine în apă, iar după ce s-a fiert, se turna într-o covăţică, în care îşi băgau picioarele cei ce aveau păducei. Alţii înfierbîntau un băţ de trandafir în foc şi îl puneau fierbinte pe păducei (87, p. 71). Cu decoctul fructelor se făceau comprese contra durerilor de urechi (86, p. 274). (L) O legendă spune, că atunci cînd s-au adunat toate lemnele şi s-au sfătuit care să fie împăratul lor, a fost îmbiată viţa de vie cu această demnitate. însă via a răspuns că nu poate primi, deoarece face poamă şi din poama ei se face vin, care e pentru toată trebuinţa, şi aşa are destulă greutate pe capul său, nu poate să mai ia şi grija împărăţiei. A fost întrebat apoi măslinul. însă nici măslinul ri-a primit, deoarece el e la toată trebuinţa, spre exemplu cînd se face vreun pom sau o masă pentru pomenirea celor morţi, trebuie să fie şi măsline atît în pom, cît şi la masă. A fost întrebat apoi trandafirul’de cîmp. Trandafirul a primit bucuros, şi de atunci a rămas împărat peste toate lemnele, cîte s£ află pe faţa pămîntului (100, p. 282). Trandafir sau rug creşte şi pe mormintele unor eroi ai baladelor, ale căror iubite au murit, vitregite de părinţi, chinuite de dor etc. MĂCIEŞ 146 măcieş 2 v. mărăcine1 măciuca ciobanului, tătarnică (Echinops commutatus Juratzka.j, plantă ierboasă spinoasă, din fam. Compositae, cu flori dispuse în capitule globuloase; creşte prin poieni, tufişuri, margini de pădure. (M) La Nereju, planta uscată şi pisată se dădea cu apă vitelor, contra armurării (43, p. 129). măgheran (Majorana hortensis MnchJ, plantă frumos mirositoare, din fam. Labiatae, cu flori mici roşietice sau albe, originară din regiunea mediteraneană, nelipsită în trecut din ferestrele caselor ţărăneşti şi de pe pridvoare. Părţile aeriene (Herba Majoranae) conţin ulei volatil, bogat în alcooli ciclici şi anume în carvacrol, cavicol, terpineol (173, p. 112). Uleiul volatil este întrebuinţat în industria parfumurilor, iar planta este un condiment folosit în industria alimentară. (M) Ceaiul din planta întreagă se dădea copiilor mici pentru a înceta plînsul (84, p. 212). Cu zeamă de lămîie, ceaiul se bea în boli femeieşti (87, p. 48; 15, p. 440). Se mai folosea de cel perit şi bătăi de inimă (25, p. 105). (O) în zilele de sărbătoare, flăcăii îl puneau în pălărie, fetele la brîu, babele îl legau la o cheotoare. E mult cîntat în popor. mălai mărunt v. mei mălaiul cucului, grîul cucului (Luzula campestris (L.) DCJ, plantă mică, ierboasă, din fam. Juncaceae, cu flori brune sau gălbui, dispuse în spice ovale, ce constituie un racem umbeliform; creşte prin fîneţele şi păşunile de la munte. Fructifică odată cu cîntecul cucului. Copiii cînd ies cu mieii la păşune, mănîncă cu plăcere seminţele crude (12, p. 128). mălăiel1 (Helianthemum hirsutum (Thuill.) Merat.J, subarbust din fam. Cistaceae; creşte pe dealuri pietroase, nisipoase şi calcaroase, prin tufişuri şi fîne’ţe uscate. (M) Tulpinile florifere se fierbeau cu lapte si se luau pentru clătitură (36, p. 225). mălăiel2 v. iarba osului mălăoaie (Helianthemum alpestre (Jacq.) DCJ, subarbust din fam. Cistaceae; creşte prin fîneţe şi păşuni pietroase, în etajul alpin şi sub-alpin. (M) Decoctul tulpinilor florifere se lua contra diareei. Se mai dădea la vitele care se umflau (25, p. 82). mălin1 (Padus racemosa (Lam.) C. K. SchneidJ, arbore mic din fam. Rosaceae, cu flori albe mirositoare; creşte prin păduri umede, din zonele deluroase şi muntoase. (V) S-a întrebuinţat la vopsit în negru, în amestec cu alte plante (160, p. 148-149). (M) Fructele, numite măline, cu coajă neagră şi miez verde, se mîn-cau contra pîntecăriei (78, p. 67). Ca astringent se lua şi decoctul cojii, folosit şi la spălatul rănilor (78, p. 48). Se mai foloseau florile, pentru scăldători (78, p. 67). Mălinele se dădeau oilor contra gălbezei (87, p. 48). 147 MĂR mălin2 v. liliac mălin negru v. lemn cîinesc mănerăi-de-pădure (Lathyrus latîfolius L.), plantă veninoasă din fam. Leguminosae; creşte prin tufişuri, prin vii, livezi, mai ales în regiunea dealurilor. (M) Planta era întrebuinţată, la Dumbrăveni (Gorj), contra scrîn-titurilor. Părţile aeriene se muiau în apă fierbinte şi apoi se legau ca un bandaj în locul luxat (167, p. 518). măr (Malus domesticus Borkn.J, pom fructifer din fam. Rosaceae; are numeroase varietăţi şi sub varietăţi autohtone, indiciu al vechimii lui în culturi. Fructele conţin pectină, tanin, vitamina G etc. (176, p. 405). Se consumă crude, dar şi uscate, murate, sub formă de marmeladă, must etc. Populaţia zonelor pomicole le ducea în zonele joase şi le schimba cu cereale. Zdrobite, se puneau în ciubere sau căzi să fermenteze şi se obţinea mustul sau cidrul, mult întrebuinţat în trecut în alimentaţie. Se fermentau fără apă pentru ţuică. în multe zone, merele se murau şi se consumau înspre primăvară. (V) Coaja si frunzele se foloseau la vopsit în galben, roşu si negru (160, p. 27-30, 91, 95-99, 159). (M) în nordul Moldovei, crenguţele de măr dulce seA fierbeau şi se făceau cu ele oblojeli contra bubelor dulci (87, p. 49). în Munţii Apuseni, se punea pe bube dulci mustul stors din mere. Frunzele de măr dulce, cimbrişor şi gutui, se foloseau la oblojeli de cel perit (155, p. 96). în unele părţi, merele coapte se luau contra tusei. în ţinutul Sucevei, se făcea o bortă într-un măr domnesc, se punea în ea piper, se cocea la foc şi se mînca pentru tuse (87, p. 49). (C) Mărul a fost, din timpuri vechi, simbol al ispitei. Cu nerăbdare aşteptau, atît cei mici, cît şi cei bătrîni, coacerea fructelor lui. Pentru a nu fi stîrcite înainte, au apărut opreliştile în consumul lor, pînă ajungeau într-un stadiu mai avansat de dezvoltare. Opreliştile de a prăda merele verzi au fost legate de cultul morţilor şi lăsate’în grija femeilor. Ele au fost întărite de teama, mai mare, de grindina pustiitoare. Importanţa pomului a generat credinţa că-i păcat să-l tai, pînă nu sădeşti altul în loc (153, p. 797). în unele zone, în ziua de 1 martie se lega Ia fiecare pom roditor un fir roşu, ca să facă poame multe vara (76, p. 52). Pomul plantat lîngă drum oferea umbră răcoroasă şi poame ce astîm-părau setea călătorilor, de aceea se spunea că e sacru; cu cît gustă mai mulţi din el, cu atît să fie mai roditor (69, p. 194—195). (O) în obiceiuri, mărul şi fructele sale au rosturi şi semnificaţii numeroase, de veche tradiţie. Ramurile de măr se puneau într-un vas cu apă, ca să înflorească pînă la Anul nou, cînd se porneau copiii cu ele la urat (156, p. 147)."‘Dorinţele de fructificare abundentă se exprimau în diferite obiceiuri, începînd cu sărbătorile de iarnă. Unele se practicau concomitent cu muncile de îngrijire a livezilor, începînd din primăvară pînă toamna. La anumite date tradiţionale se efectuau muncile de întreţinere a livezilor, de îngrijire a pomilor, din primăvară, cînd se curăţau, se adunau în grămezi ramurile uscate şi frunzele, şi li se dădea foc. în unele părţi aceste munci se efectuau toamna. în Bucovina, după ce se dădea foc grămezii de ramuri şi frunze, se lua coaje şi se afuma fiecare pom. Variate au fost întrebuinţăriie MĂR PĂDUREŢ 148 mărului şi în obiceiurile în legătură cu viaţa omului. în zona Muscelului, fetele care se făceau „surate“ se duceau şi tăiau o cracă de măr dulce şi apoi mergeau la un puţ, împreună cu’ un flăcău. După ce se legau, flăcăul le dădea crăcanul de măr şi, apucînd una de-o ramură şi alta de cealaltă, trăgeau să-l spintece (155, p. 17). în Maramureş, peţitorii duceau cu ei o ploscă cu rachiu şi un măr, în care erau băgaţi vreo 2 — 3 taleri, după starea feciorului care îi trimitea. Banii trebuiau să fie noi. După ce se ospătau, aceştia ofereau fetei mărul şi dacă îl primea, era semn că acceptă cererea în căsătorie; beau atunci rachiul din ploscă, făceau încredinţarea şi vesteau căsătoria. Dacă fata nu primea mărul de la peţitori, era ’semn că refuză şi atunci peţitorii luau plosca şi mărul şi le duceau feciorului care i-a trimis (135, p. 104—105). Măr sau pom se făcea la nuntă. în unele zone, hobotul miresei se juca pe două smicele de măr dulce, pentru ca sarcina căsătoriei să nu fie anevoioasă (78, p. 74). în unele zone, se punea mărul sau pomul de căsătorie după un an de la nuntă (135, p. 745—746). „Măr“ sau „pom“ se făcea şi la morţi (157, p. 175). Florile mărului sînt bucuria primăverii, simbol al tinereţii, frumuseţii, castităţii; fructele lui sînt darurile toamnei şi bucuria iernilor, cînd se dădeau în dar, mai ales copiilor, iar pomul, în obiceiuri, exprimă dorinţele de rod, belşug şi permanenţă, ca pom al vieţii. măr pădureţ (Malus silvestris (L.) MillJ, pom pădureţ din fam. Rosaceae, creşte prin crînguri, margini de pădure, poieni. S-a menţinut în întrebuinţări peste tot, pînă nu demult, fructele lui fiind folosite pentru prepararea cidrului şi a oţetului, iar coaja şi frunzele la vopsit. în unele părţi, unde erau puţine mere bune, merele pădureţe se culegeau şi se păstrau pînă înspre primăvară, cînd primeau un gust mai plăcut. Unii le murau şi le consumau iarna şi primăvara. (V) Aproape peste tot, scoarţa şi frunzele se întrebuinţau pentru vopsit fibre sau fire în galben, roşu şi negru. Pentru obţinerea diferitelor nuanţe sau pentru anumite materiale, se amestecau cu alte plante, ca sovîrf, droghită, salcie, scoarţă de stejar, flori de corn (160, p. 27-30, 95-99, 159). (M) Merele pădureţe se fierbeau, zeama se îngroşa cu tărîţe de grîu, se întindea pe o petică, şi se puneau pe pîntece la rast (15, p. 445). La Răşinari, se puneau coapte pe pâducei (166, p. 265). Rădăcina de măr pădureţ, cu rădăcină de porumbar, se fierbeau, şi se bea din decoc-tul cald pentru inimă (142, p. 142). Variate întrebuinţări a avut oţetul de mere pădureţe, nelipsit în toate gospodăriile pînă nu demult. Se fierbea, se îndulcea cu miere şi se lua contra tusei, răcelilor etc. Cu el se făceau frecţii, ca şi cu oţetul industrial care l-a înlocuit. mărar (Anethum graveolens L.j, plantă ierboasă aromatică din fam. Umbelliferae, originară din regiunea mediteraneană, cultivată pentru trebuinţe culinare, pe alocuri sălbăticită. Planta (Herba Anethi) conţine anethol pe lîngă alţi principii activi (67, p. 109; 176, p. 427). (M) Decoctul seminţelor se dădea copiilor contra durerilor de stomac (43, p. 124; 18, p. 9). în ţinutul Argeşului, se credea că ar fi bun pentru vindecarea umflăturilor de stomac (155, p. 170). Ceaiul din tulpinile florifere se folosea în bolile aparatului urinar (36, p. 221). Ceaiul de 149 MĂSELARIŢĂ mărar amestecat cu sulfină se bea la guturai cu tuse (87, p. 49). De-coctul fructelor se întrebuinţa contra durerilor de urechi, iar ceaiul se lua contra durerilor de cap (85, p. 270). Rădăcini de molotru şi mărar se puneau la căpătîi, ori se bea decoctul lor contra insomniilor (142, p. 139). Ceaiul din seminţe se lua contra astmului cardiac, iar ceaiul sau decoctul părţilor aeriene, în boli de inimă şi contra arteriosele-rozei (8, p. 127). Sămînţa pisată se dădea copiilor pentru limbrici (87, p. 49). Noilor născuţi li se punea şi mărar în prima scaldă,casă fie plăcuţi ca mărarul în bucate. Femeile care nu aveau lapte fierbeau păsat cu sămînţa de mărar şi beau zeama (78, p. 69). Decoctul plantei se dădea şi vacilor, cînd nu aveau lapte. mărarul bălţilor v. mărar aş mărăcine1, păducel2, măcieş 2 (Crataegus oxyacantha L.j, arbust din fam. Rosaceae; creşte pe marginea pădurilor, în tufişuri. Se aseamănă cu păducelul, dar are frunzele cu lobii rotunjiţi. Florile au miros de migdale, iar fructele sînt comestibile, cu gust dulceag. Florile (Flores Crategi) şi fructele (Fructus Crategi) conţin taninuri, sapogenine, acizi crategici, substanţe cardioactive, sitosterine cu acţiune hipoten-sivă etc. (65, p. 301; 148, p. 80; 173, p. 171-172; 176,’p. 406). (M) Decoctul frunzelor sau al vîrfurilor ramurilor se folosea contra pâduceilor pe tălpi, făcîndu-se spălături şi legături cu resturile. Unii ardeau ramurile, iar din cenuşă făceau leşie cu care spălau păducelul. Scoarţa de pe rădăcină se punea proaspătă pe gîtul animalelor de tracţiune, cînd aveau pâducei din cauza jugului. Alţii luau lemn de păducel şi-l ardeau, cenuşa o amestecau cu cenuşa obţinută prin arderea unui guler de la o cămaşă bărbătească şi cu smîntînă, obţinîndu-se o alifie cu care se ungeau grumajii boilor (128, p. 260). mărăcine2 v. păducel1 mărăraş, măr ar ul-b ălţilor (Oenanthe aquatica (L.) Bir.J, plantă ierboasă din fam. Umbelliferae\ creşte prin mlaştini, bălţi sau lacuri. Fructele conţin uleiuri eterice, uleiuri grase, rezine etc. (68, VI, p. 523). (M) Fructele se foloseau contra astmului, ca diuretic şi mai ales In medicina veterinară (68, VI, p. 520—523). mărul lupului v. cucurbeţea mărgăritărel v. lăcrimioară mărgeluşe v. mei păsăresc măselariţă, nebunariţă (Hyoscyamus niger L.), plantă ierboasă, veninoasă, din fam. Solanaceae, cu tulpina şi frunzele acoperite cu peri lungi vîscoşi şi miros greu; creşte prin locuri cultivate şi necultivate, pe lîngă garduri şi drumuri. Frunzele (Folium Hyoscyami) şi seminţele (Semen Hyoscyami) conţin alcaloizi—hiosciamină, scopolamină, atropină etc. (65, p. 291 — 292; 173, p. 180—181; 148, p. 110; 176, p. 434). (M) Era un leac obişnuit contra durerilor de măsele. Se ţinea în gură decoctul plantei ori se făceau cu el abureli (87, p. 49). Unele femei luau sămînţa de măselariţă şi o puneau într-o ulcea cu apă. Făceau MĂSLIN 150 apoi foc din lemne de fag în cuptor sau pe vatră. După ce ardeau lemnele bine, trăgeau cărbunii la un loc şi puneau de-o parte, lîngă ei, ulcica cu apă şi seminţe, ca să se încălzească, iar pe de altă parte pre-sărau sămînţă pe cărbuni şi puneau peste ei o strachină cu gura în jos, ca fumul de sămînţă să se prindă de ea. După ce ardea sămînţă şi fierbea apa din ulcea, bolnavul îşi lua o „prostire“ pe cap, întorcea strachina cu gura în sus, turna apa fierbinte din ulcică în ea şi stătea cu gura deschisă deasupra ei, pentru ca aburul şi fumul să intre în gură. Nu înghiţea saliva şi „nervii“ măselelor cariate, despre care se spunea că-s viermi. Unele femei înfierbîntau o cărămidă arsă, o puneau într-o strachină şi turnau apa din ulcea peste ea, ca să se aburească cei pe care îi dureau măselele (117, p. 211). Aburii de măsălariu se mai întrebuinţau pentru a vindeca crăpăturile mîinilor (78, p. 76). în unele părţi, frunzele se puneau la abcese. Cu zeamă de măsălariţă, amestecată cu ulei, spălau unii rănile muşcăturilor de şarpe. în Do-brogea, se folosea pentru băi contra insomniilor la copii (87, p. 49). Babele credeau că şoarecii se izgonesc de prin poduri, dacă pun rădăcini de măsălar. în unele părţi, se spunea că geambaşii îngrăşau caii cu frunze de măsălar (78, p. 76). Seminţele se amestecau cu grăunţele animalelor şi li se dădea contra nădufului (8, p. 133). măslin (Olea europaea LJ, pom mediteranean din fam. Oleaceae, cu fructe bogate în ulei gras, substanţe amare etc. (176, p. 439). în unele zone, îndeosebi din sudul ţării, măslinele erau mult întrebuinţate în alimentaţie. (M) Măslinele, pisate cu sîmburi cu tot, amestecate cu seu de oaie şi mămăligă caldă, se puneau la gîtul copiilor bolnavi de gîlci. Frunza şi sîm-burii arşi în foc şi pisaţi, amestecaţi cu rachiu, se foloseau contra durerilor de măsele. Unii uscau sîmburii, îi introduceau într-o lulea veche, căreia îi puneau o trestie în loc de ciubuc, peste ei puneau cărbune şi trăgeau fum, pe care îl ţineau în gură contra durerilor de dinţi. Contra trico-fiţiei, se punea o măslină în spuză, se desfăcea, se scotea sîmburele şi se aplica pe leziune (87, p. 49—50). Contra nâjitului, se punea o măslină în urechea bolnavului, care se culca pe partea aceea (79, p. 123— 124). Scrumul din sîmburi se lua cu apă fiartă contra diareei (13, p. 92). Decoctul sîmburilor pisaţi, amestecaţi cu siminic (Antennaria dioica), se dădea contra diabetului. Măslinele se amestecau în mîncarea oilor, contra gălbezei (43, p. 321). Cu măsline pisate şi stropite cu rachiu se înfăşurau la picioare vitele, îndeosebi caii, de „osişor“ (34, p. 334). O largă întrebuinţare a avut în medicina populară uleiul de măsline, procurat din comerţ sau luat din candele. O mulţime de unguente şi chiar leacuri interne se preparau cu ajutorul lui. mătasea broaştei \ mătreaţă de apă (Conferva vulgaris L.), algă cu filament subţire; creşte în ape dulci, stătătoare. (M) Se întrebuinţa contra arsurilor şi umflăturilor, punîndu-se pe locul dureros, în credinţa că trage focul şi durerea (87, p. 50). mătasea-broaştei 2 v. lîna-broaştei mătăcină v. roiniţă mătăciune, melisă (Dracocephalum moldavica LJ, plantă ierboasă aromatică din fam. Labiatae, originară din Siberia orientală, cultivată 151 MĂTREAŢl şi în părţile noastre ca meliferă sau pentru mirosul său plăcut; pe alocuri sălbăticită. Se cultiva, mai frecvent, în nordul ţării. Pe alocuri se cultivă pentru uleiurile eterice ce le conţine (68, VIII, p. 138). (M) Se folosea ca leac pentru ochi (22, p. 58). Din frunzele plantei se prepara apa sau spirtul de melisă (78, p. 83 —84). mătănii (Coix lacryma-jovi h.), plantă din fam. Gramineae, originară din India, la noi cultivată. Călugării săraci confecţionau din seminţele plantei şiraguri de mătănii, pe care le vindeau. în unele părţi le făceau babele, pentru femei, să le poarte la gît (12, p. 132 — 133). mătcuţă1 (Geranium divaricatum EhrhJ, plantă ierboasă din fam. Geraniaceae; creşte pe marginea pădurilor, prin tufişuri. (M) Se folosea mult, în unele zone din Moldova, în bolile femeieşti. Se făceau băi şi spălaturi cu ea şi se bea din decoctul plantei (tocată mărunt, fiartă şi lăsată să dospească în 1 /2 1 de rachiu şi amestecată apoi pe din două cu untdelemn), cu recomandarea strictă ca pacienta să nu umble deloc, ci să stea cu faţa în sus. Se dădea şi bărbaţilor care aveau hernie. Se întrebuinţa şi la vitele care rămîneau cu leziuni după naştere (12, p. 133). mătcuţă2, pleyaiţă (Xeranthemum annuum L.^, plantă ierboasă alb-lînoasă, din fam. Compositae\ creşte pe cîmpuri, locuri sterile. (M) Decoctul tulpinilor florifere se dădea vacilor ca să le uşureze naşterile (23, p. 26). mătrăgună, iarba codrului, împărăteasă1 (Atropa belladonna L.), plantă viguroasă, veninoasă, din fam. Solanaceae, cu flori brun-vio-lete şi cu fructe negru-vineţii, lucitoare; creşte prin păduri, tufişuri, tăieturi. Rădăcina groasă şi frunzele (Radix et Folium Belladonnae) au un conţinut bogat în alcaloizi (65, p. 284—285), cum sînt hioscia-mina, atropina, scopolamina, beladonină etc. (173, p. 92 —93; 176, p. 434). Alcaloizi conţin şi fructele cu gust dulceag, greţos, care îi înnebunesc pe cei ce le mănînca, atraşi şi de strălucirea lor aparte. Aceste proprietăţi au generat, desigur, credinţele şi întrebuinţările plantei în practici magice străvechi, cu largă răspîndire în tot cuprinsul Europei. Numele popular mai frecvent, acela de mătrăgună, probabil şi unele întrebuinţări, sînt de tradiţie veche, mediteraneană, greacă. Mătrăguna a avut un loc aparte în practicile medicinale. (M) Frunzele de mătrăgună, unse cu grăsime, se puneau pe umflături. Cei care aveau friguri se legau cu ele la cap (87, p. 50). Cu frunze aprinse se trata tuşea (78, p. 81). Rădăcina plămădită se folosea contra reumatismului, ori se făceau cu ea băi (8, p. 128). (P.C) Culegerea mătrăgunii se făcea, în funcţie de scopul urmărit, după anumite rînduieli, reminiscenţe din rituri vechi, păstrate fragmentar, sporadic, pe care le cunoşteau numai puţine femei (64, p. 198— 217). mătrăgună mică v. mutulică mătreaţă, lintiţă (Lemna trisulca L.J, plantă mică, acvatică din fam. Lemnaceae; creşte plutind la suprafaţa apelor stătătoare sau lin curgătoare. în zonele din estul şi sudul ţării, se strînge cu sita de pe bălţi şi, amestecată cu făină ori tărîţe, se dă de mîncare la raţe (12, p. 133). MĂTREAŢĂ DE APĂ 152 mătreaţă de apă v. mătasea broaştei1 mătura raiului, peliniţă2 (Artemisia annuah.), plantă ierboasă, frumos mirositoare, din fam. Compositae; creşte pe lîngă case, garduri, locuri necultivate, ruderale. Conţine principii activi, asemănător cu speciile înrudite de pelin. Se cultiva în aproape toate grădinile ţărăneşti, pentru mirosul ei plăcut. în sărbătorile de primăvară, se punea prin case, pe la grinzi, pentru miros şi întrebuinţări medicinale. Se făceau din ea mături, din care se luau ramuri pentru diferite descîntece. (M) Cu decoctul plantei, la Nereju, se făceau cataplasme contra ade-nitei. Se mai introduceau în urechi, cîteva picături, contra durerilor. mătura-vrăjitoarelor v. patul vîntului mături (Rochia scoparia (L.) Schrad.), plantă ierboasă, înaltă şi stufoasă, din fam. Chenopodiaceae, originară din sudul Europei, cultivată adeseori prin grădinile ţărăneşti, pe alocuri subspontană. Este folosită pentru confecţionarea măturilor. (M) Se folosea la ceaiuri contra tusei. Decoctul plantei se dădea cînd „se strica mintea la om“, ca să-i vină la loc (4, p. 105). (P) Cu o mătură părăsită se bateau copiii care urinau noaptea în pat. Crengile de mătură părăsită s-au folosit la descîntat de speriat, deochi etc. (78, p. 81 — 82). măzăroi (Lathyrus sativus h.), plantă ierboasă din fam. Leguminosae, cultivată din timpuri străvechi în regiunea mediteraneană, pentru seminţe; la noi sporadică în culturi, pe alocuri subspontană, prin semănături, locuri nisipoase, mai ales în sudul ţării (68, Y, p. 435—436). Seminţele consumate în cantitate mare provoacă paralizii musculare. E cultivată pe alocuri ca plantă de nutreţ, iar unele forme ca plante de podoabă (68, V, p. 436). mei, mălai mărunt (Panicum milliaceum L.J, plantă ierboasă, cultivată, din fam. Gramineae, cu flori dispuse într-o paniculă mare şi fructe galbene comestibile; cereală veche în culturi, originară din Asia. A constituit baza alimentaţiei pentru populaţia săracă din trecut, dar a cedat locul porumbului mai productiv. Din făină se făcea mămăligă, iar pisat în pive se folosea la sarmale, plachie etc. Din mei se prepara braga (78, p. 66). (M, P) A avut, ca şi alte plante vechi în culturi, variate întrebuinţări în medicina populară. în Bucovina se spunea că mălaiul întîi moaşa l-a semănat. A luat o mînă de mălai şi semănîndu-1 a zis: Să fie de leac şi să fie sămînţâ din tine!. Dacă îl durea pe cineva înlăuntru îi punea turtă de mălai pe pîntece (153, p. 179). Turta din făină de mei, cu hrean ras, miere şi sare, se folosea la gîlci (78, p. 66). Meiul amestecat cu oţet şi descîntat se punea pe obrinteli. Mălaiul mărunt s-a mai folosit de bobiţi, la copii mici (129, II, p, 94—95). mei pădureţ v. meişor2 mei păsăresc, mărgeluşe (Lithospermum arvensae LJ, plantă ierboasă din fam. Boraginaceae \ creşte pe cîmpuri, prin locuri necultivate, aride, pe lîngă drumuri. (M) Se folosea local, cu sburătoare (Eupatorium cannabinum) de bubă neagră, ducă-se pe pustii şi contra durerilor interne: se bea decoctul plantelor şi se făceau cu ele scăldători (4, p. 68, 96). 153 MESTEACĂN meişor1 (Lithospermum officinalis L.J, plantă ierboasă din fam. Bora-ginaceae; creşte prin locuri aride şi pietroase, prin tufişuri şi păduri. (M) Partea aeriană, de preferinţă fructificată, se folosea sub formă de ceai antidiuretic (187, p. 518 — 519). meişor 2, mei pădureţ (Millium effusum h.), plantă ierboasă din fam. Gramineae\ creşte prin poieni umbroase şi păduri. (M) Păsatul de meişor fiert şi făcut ca mămăliguţa de moale se întindea pe o petică, peste care se presăra rădăcină de pătrunjel pisată şi se înveleau cu el boaşele, cînd se umflau (87, p. 50). meişor albastru (Lithospermum purpureo-coeruleum LJ, plantă ierboasă din fam. Boraginaceae; creşte prin păduri, indicată pentru decorarea stîncăriilor de prin parcuri şi grădini, avînd flori frumoase, la început roşietice, mai tîrziu albastre azurii. (M) în galenoterapia veche, planta cunoscută sub denumirea de Herba Liihospermii repentis era folosită în tratamentul bronşitelor (68, VII, p. 214). melisă v. mătăciune mentă v. izmă bună merişor, cimişir (Buxus sempervirens LJ, arbust mic, totdeauna verde, din fam. Buxaceae, cultivat ca plantă decorativă prin grădini şi parcuri. Scoarţa şi frunzele conţin o serie de alcaloizi, dintre care buxina provoacă otrăviri, îndeosebi la cai şi oi (68, II, p. 376). Lemnul compact şi dur este preţuit şi întrebuinţat în strungărie şi xilografie. (O) în podişul Tîrnavelor, iarna la şezătoare, fetele luau 2 ramuri, una pentru ele şi una pentru iubitul lor, le puneau pe sobă şi dacă se apropiau una de alta, era semn că le iubeşte, iar dacă se îndepărtau, era semn că nu le iubeşte nimeni (36, p. 221). merişor de cîmp, sovîrvariţă (Hypericum quadrungulum L.), plantă ierboasă din fam. Hypericaceae; creşte prin păduri şi păşuni umede, pe marginea apelor. (M) Scrumul obţinut prin arderea plantei, amestecat cu smîntînă, se folosea, în Munţii Apuseni, la bube dulci (36, p. 225). merişor de munte (Vaccinium vitis-idaea LJ, arbust mic, totdeauna verde, din fam. Ericaceae; creşte prin locurile stîncoase şi umede din păduri, prin păşunile din zonele înalte. Frunzele (Folium’ V itis-idaeae) conţin arbutină, tanin, vitamina G etc. (65, p. 297 — 298; 148, p. 90; 173, p. 179—180). Frunzele de merişor înlocuiesc frunzele de strugurii ursului (Arctostaphylos uva ursi) din aceeaşi familie, plantă rară la noi, ocrotită de lege ca monument al naturii (173, p. 179). Fructele, boabe roşii, acrişoare, sînt comestibile. (M) Ceaiul din frunze se lua contra diareei. în nordul Moldovei, se luau fructele murate (84, p. 215). Ceaiul se mai bea contra reumatismului. Mustul din boabe este un bun antitermic (190, p. 19). mesteacăn (Betula verrucosa Ehrh.), arbore cu coaja albă, din fam. Betulaceae; alcătuieşte pe alocuri pîlcuri de pădure, mestecănişuri. Specie forestieră valoroasă, care regenerează natural pădurile, tăieturile, arsurile, coastele despădurite, locurile stîncoase cu soluri schelete. Frunzele şi vîrfurile ramurilor (Folia et Gemina Betulae) conţin ulei MESTEACĂN 154 eteric, tanin, glucozizi flavonici, rezine (176, p. 379; 148, p. 48). Rămu-relele se folosesc la confecţionarea măturilor; tulpinile şi ramurile cu coajă ca material pentru construcţii ornamentale, garduri, chioşcuri etc. Lemnul se întrebuinţează pentru oişti, cuie de încălţăminte, mosoare, furnir etc. Din scoarţă se extrage tanin, iar prin distilarea lemnului diferite substanţe chimice (gudroane, uleiul de mesteacăn) cu care se tăbăcesc pieile spre a se obţine apreciatele iufturi etc. (68, I, p. 204—208). Ca materie primă meşteşugărească ţărănească, din lemnul de mesteacăn se făceau osii şi butuci de roate, coarne de plug, cercuri pentru vase, tocuri din scoarţă etc. Pentru construcţii nu e tocmai bun. în judeţul Suceava se spunea că mesteacănul, dacă nu i-ar fi ruşine de ceilalţi copaci, ar putrezi în car, din pădure pînă acasă. Cu coajă de mesteacăn se legau buciumele, cu care cîntau ciobanii, la morţi etc. Din coajă se făcea cruşala şi dubala. Muntenii din ţinutul Neamţului îşi ungeau cu dohot de mesteacăn ciubotele şi osiile carelor şi căruţelor. Seva, obţinută primăvara prin incizii în trunchiul copacilor, o beau copiii şi cei slabi să se întărească. (V) Mesteacănul a fost, mai demult, unul din cei mai importanţi coloranţi vegetali. Cu frunza, culeasă înspre toamnă, se colorau în galben fibre, fire sau ţesături. S-au folosit în amestecuri diferite: frunză de mesteacăn şi piatră acră; scoarţă de mesteacăn, borş şi piatră acră; mesteacăn, salcie sau răchită; salcie, mesteacăn şi zar etc. (160, p. 36 — 40). Frunzele se foloseau în amestecuri şi pentru obţinerea altor culori, ca roşu (160, p. 104) şi verde (160, p. 86 — 87; 144, p. 204—205). (M) Ramurile verzi se puneau cu un capăt în foc, iar cu seva ce ieşea pe celălalt capăt se ungea pe pecingine (36, p. 221). în Maramureş, la Mara, fetele se ungeau cu ea pe cap, ca să le crească părul. La Răşinari, copiilor care sufereau de boală cîinească li se făceau scăldători cu zeamă extrasă din coajă de mesteacăn tînăr. Fiertura din coajă se întrebuinţa la oprirea udului (166, p. 253, 264). Din frunze se făceau ceaiuri contra durerilor de inimă, reumatismului şi gutei (84, p. 209). Ceaiul se lua şi în bolile de rinichi (174, p. 86), iar la Sălciua, contra tensiunii. La Nereju, frunzele se fierbeau cu frunze de ulm şi cătină roşie (Myricaria germanica), iar decoctul se bea contra tifosului (43, p. 125). în sudul Transilvaniei, la Boita, cu decoctul frunzei se spălau muşcăturile de „gadine“ (lup, cîine etc.), iar cu resturile se legau. în boala de zahăr, se lua ceai din frunză de mesteacăn, cu frunze de afin şi traista ciobanului, de 3 ori pe zi înainte de mîncare (18, p. 11). Mustul de mesteacăn se dădea celor ofticoşi. Din coaja subţire, prin ardere, se obţinea „dohot“ bun de uns rofiile. Dohotul negru şi unsuros, cu miros tare de cărbune şi fum, era leac obişnuit contra rîiei. în Transilvania, se vindeca cu el chelbea. Cu mesteacăn se mai făcea doftorie pentru oprirea udului la cai (78, p. 84—85). Cînd făceau caii albeaţă, se lua o mlădiţă de mesteacăn, se fredelea în lung, se turna în ea sare, se punea să ardă în cuptor, pe vatra curată, iar cenuşa obţinută se punea în ochi de cîteva ori (93, p. 115). în unele zone, se spunea că cei care beau must de mesteacăn fac păduchi, probabil pentru ocrotirea copacilor, care se uscau (78, p. 85). (O) în Munţii Apuseni, cu ramuri de mesteacăn se îmbrăca Sîngeorzul. în multe zone, din tulpinile mestecenilor tineri se făceau armindenii, care se puneau la 1 mai prin curţile gospodăriilor. Se mai puneau ramurile pe la porţi, grajduri. Cu creangă verde de mesteacăn se spunea că 155 MIGDAŁ e bine să dai după vite, în aceste zile, ca să fie vesele şi sănătoase nu cu creangă uscată. mesteacăn pufos (Betula pubescens Ehrh.), arbore mai mic, din fam. Betulaceae; creşte prin locurile umede din zonele înalte. Are proprietăţi asemănătoare cu cel comun, pe care îl substituie de multe ori. (M) Se folosea contra tifosului exantematic şi a febrei tifoide (25, p. 31). miază noapte sor-cu-frate 2 (Melampuyrum nemorosum L.J, plantă ierboasă din fam. Scrophulariaceae\ creşte prin păduri şi tufişuri. Contrastul dintre florile ei galbene aurii şi bracteele vinete la subsuoara cărora sînt dispuse au sugerat numirile populare, ca şi ale altor specii înrudite, cu care se confundă. (C) în Banat, se spunea că lotrii cei mari, cînd se duceau la miezul nopţii să fure ori să jefuiască, luau şi purtau în sîn această plantă, spre a-i feri de rău. miază-noapte2 v. păduroi miază noapte 3 v. ziua-cu-noaptea micsandră, vioaia (Mathiola incana (L.) R. Br.J, planta ornamentală din fam. Cruciferae, originară din regiunea mediteraneană, cultivată pentru florile ei albe, violete sau roşii, frumos mirositoare. Sînt între cele mai plăcute flori, mai ales cele invoalte, purtate de flăcăi în pălării şi de fete la brîu. micşunea (Cheiranthus cheiri L.), plantă ornamentală din fam. Cruciferae, originară din regiunea mediteraneană, cultivată pentru florile ei galbene, aurii, frumos mirositoare. (M) în afară de valoarea decorativă, planta se mai foloseşte în multe locuri în scop medicinal, conţinînd glicozidele cardiatice cheirotina şi cheiranthina, care se găsesc în cantităti mai apreciabile în seminţe (68, III, p. 198-199). mierea-ursului, plumînărică (Pulmonaria officinalis LJ, plantă ierboasă din fam. Boraginaceae; creşte prin locuri umbroase şi umede din păduri, tufişuri, livezi. Florile roşii, apoi violete, sînt bogate în nectar, de aceea copiii le caută primăvara, să le sugă mierea. Petele, albe de pe frunze, ca şi întrebuinţarea mai frecventă, au sugerat numele popular de plumînărică. Planta (Herba Pulmonariae) conţine tanin, saponine, mucilagii (173, p. 212; 176,' p. 431). (V) Rădăcina s-a folosit pentru colorat în negru (160, p. 159). (M) Ceaiul din frunze se folosea contra tusei şi a altor afecţiuni pulmonare (87, p. 51; 94, p. 562), iar ceaiul din rădăcini, în boli de stomac şi ficat (18, p. 21). mierţa pămîntului, îeldera pămîntului (Cyatus striatus Pers.), ciupercă din fam. Nidulariaceae, avînd corpul de fructificaţie în formă de cupă. în interior apar nişte formaţiuni globuloase, în care sînt sporii, despre care se credea că prevestesc rodul bucatelor. Cînd cupa era plină, se spunea că prevesteşte rod bogat, cînd era mai goală, era semn de an sărac. migdal (Amygdalus communis LJ, pom mic din fam. Bosaceae, originar din Asia Centrală, cultivat şi la noi în zonele din sudul ţării. Se cultivă mai mult în regiunea mediteraneană. Are două varietăţi: A. communis MILOSTIVĂ 156 var. amara L. şi A. communis var. sativa L. (Migdalul amar şi migdalul dulce). Seminţele (Semen Amygdale) conţin amigdalină, * fermentul specific emulsina, ulei gras, albumină (68, IV, p. 863—864; 176, p. 406). Migdalele dulci se folosesc în alimentaţie şi la prepararea prăjiturilor. Migdalele amare se folosesc în cosmetică, în industria parfumurilor şi la fabricarea săpunurilor (68, IY, p. 864). (M) Se întrebuinţa ca leac la răni, la pecingine şi pentru „curăţirea pieptului“ (25, p. 18). milostivă v. avrămească minta broaştei v. izma broaştei mirt (Myrtus communis LJ, arbust frumos, totdeauna verde, din fam. Myrtaceae, originar din regiunea mediteraneană. Frunzele (Folium Myrti) conţin ulei eteric, tanin etc. şi au proprietăţi aromatizante, stomahice etc. (176, p. 416). Este cultivat sporadic la noi, pentru florile lui frumos mirositoare. Din frunzele proaspete se extrage uleiul de mirt, fluid, cu gust iute, miros aromatic plăcut. Fructele se întrebuinţează uneori drept condiment, avînd însuşirea de a stimula funcţiunile gastrice (68, Y, p. 469). (M) Ceaiul din frunze şi ramuri se lua contra tusei, în tratamentul bolilor de inimă şi ale vezicii urinare (84, p. 202). mîna-Maicii-Domnului \ roza-Ierihonului 2 (Anastatica hierochuntica L.), plantă ierboasă din fam. Cruciferae\ creşte prin stepele aride şi pustiurile nisipoase din Israel, Siria, Arabia etc.; o aduceau la noi şi o comercializau călugării. După căderea frunzelor ramurile se strîng ca o mînă, iar cînd se pun în apă se desfac, caractere care au sugerat numele popular^ (M) în cele mai multe părţi se folosea la naşteri, în credinţa că le uşurează. Planta se punea în apă şi, după ce se desfăcea, se scotea; din apă se dădea femeii să bea, iar cu ce rămînea, se spăla pe pîntece (78, p. 67 — 68). în unele părţi, se folosea şi la boala grabnică, care înainte nu avea leac. mîna-Maicii-Domnului2 v. limba cucului 2 mînătarcă, pita vacii (Boletus edulis Fr./, burete din fam. Boletaceae, cu pălărie ca o pîinişoară, brună pe faţa superioară, albicioasă, apoi gălbuie şi verzuie pe faţa inferioară, la maturaţie. Creşte prin pădurile de fag şi brad, vara şi toamna. Partea căriioasă, albă şi gustoasă pînă înspre maturaţie, este mult căutată şi apreciată în alimentaţie. în unele zone, se taie bucăţele, se înşiră pe aţă şi se usucă pentru iarnă, folosin-du-se mai ales la ciorbe (53, p. 140). în unele părţi, se taie în bucăţi şi se murează (15, p. 165). (C) La Clopotiva, se spunea că atunci cînd se fac multe pitoance, „în hăla an e moarte multă“ (53, p. 46). mlajă, răchită de împletit (Salix viminalis L.J, arbust comun din fam. Salicaceae; creşte pe malul apelor, prin grinduri. Are ramuri subţiri, flexibile, folosite pentru confecţionarea diferitelor coşuri, lese, garduri etc. (V) Coaja ramurilor se întrebuinţa la vopsit în galben. 157 MORCOV DE CÎMP moartea steMţîior v. păducherniţă mojdrean v. frasin de munte molid (Picea excelsa Link.), conifer din fam. Abietaceae; alcătuieşte întinsele şi valoroasele masive păduroase din zonele înalte. Este preţuit, în primul rînd, pentru lemnul său, bun pentru construcţii, confecţionarea diferitelor obiecte casnice, mobilă, vase etc. Dă lemnul de rezonanţă, de calitate superioară, căutat pentru construcţia avioanelor şi a instrumentelor muzicale. Scoarţa conţine 10—11% tanin şi se utilizează în tăbăcărie (68, I, p. 163). Prin distilarea răşinei ce o conţine se obţin: terebentină, colofoniu, gudroane şi alte produse. [Frunzele (Folium Piceae) conţin rezine, tanin, vitamina C etc. (68, I, p. 163: 173, p. 202; 176, p. 371). (M) Mugurii şi conurile tinere se foloseau pentru prepararea unui sirop contra tusei şi a altor afecţiuni pulmonare. în sudul Transilvaniei, în zona Branului, mugurii se spălau, se turna peste ei apă fiartă, se lăsau 2 zile să macereze, apoi se strecura zeama, se fierbea să mai scadă şi apoi se fierbea cu zahăr. Se lua contra durerilor de piept (36, p. 226). Ceaiul din vîrfurile tinere, crude, se lua contra năduşelii (84, p. 213). Se mai folosea, în unele părţi, în bolile de ficat şi splină. Cu frunze de molid se făceau scăldători contra mătricilor. în ţinutul Năsău-dului, cu cucuruz de molid, frunze de stejar şi boz, se făceau băi contra reumatismului (92, p. 24). Pentru durere de dinţi, se scotea dintr-un lemn de molid un nod, se cioplea de pe el scoarţa albă, pînă rămînea miezul roşu, care se punea la fiert. Se păstra într-un vas perfect închis, timp de 2 zile. Apa aceasta se ţinea în gură, pentru durere de dinţi (18, p. 20). Răşina, ca şi a altor conifere, în amestec cu alte leacuri, era întrebuinţată la prepararea diferitelor alifii, pentru tăieturi, bube, buboaie, umflături, junghiuri etc. (92, p. 14; 147, 15). Se folosea şi pentru ceai, împotriva rănilor interne; se susţinea însă că produce sterilitate (48, p. 213). (O) Molidul înlocuia bradul în toate obiceiurile, din ciclul vieţii şi ciclurile vegetaţiei. molură (Foeniculum vulgare MillJ, plantă aromatică viguroasă, din fam. Umbelliferae, originară din sudul Europei, la noi cultivată, pe alocuri subspontană. Fructele (Fructus Foeniculi) au gust aromatic-dulceag şi conţin ulei bogat în anetol, alături de ulei gras, aleuronă etc. (65, p. 301 — 302; 173, p. 86; 176, p. 426). Tulpinile fragede se consumă ca salată. Din fructe se extrage ulei (Oleum Foeniculi), cu acţiune carminativă, diuretică şi stomahică. Fructele se folosesc drept condiment la prepararea mezelurilor şi cîrnaţilor, apoi pentru aromatizarea unor preparate farmaceutice, a lichiorurilor şi la fabricarea parfumurilor (68, VI, p. 531 — 532). (M) Decoctul seminţelor se dădea copiilor mici, pentru matrice (15, p. 487). Se mai lua ca diuretic (174, p. 88). Ceaiul se mai lua pentru a spori secreţia laptelui la femei (186, p. 158). în medicina veterinară decoctul se dădea contra indigestiilor, colici, crampe etc. (186, p. 158). morcov de cîmp, ruşine (Daucus carota h.), plantă ierboasă din fam. Umbelliferae; creşte prin fîneţe, livezi, poieni, pe marginea drumurilor. (M) Inflorescenţele se fierbeau în apă sau vin şi se dădeau bărbaţilor pentru neputinţă (4, p. 100). MORCOV DE GRĂDINĂ 158 (C) Inflorescenţele, în formă de umbele, au la mijloc o floricică roşie, despre care bătrînii spuneau că ar arăta ruşinea puţină ce-a mai rămas în lume. Se spunea că mai demult era mai mult roşu în mijlocul inflorescenţelor şi era mai multă ruşine în lume. în timp, la multe a dispărut (40, p.' 102; 145, p. 459). morcov de grădină (Daucus carota L. var. sativa DCJ, legumă cultivată, din fam. Umbelliferae, obţinută prin ameliorarea speciei spontane comune. Rădăcina (Radix Dauci) conţine carotină, substanţe aromatice, zaharuri, vitaminele A, B, C, K (68, VI, p. 404; 176, p. 426). (M) Morcovul copt şi sfărîmat se punea, la copii, pe bube dulci (87, p. 51). Mustul de morcovi se dădea contra rahitismului. Cu morcovi fierţi în la"f)te se făceau cataplasme la inflamaţii şi răni vechi (190, p. 31). Din morcovi raşi, stropiţi cu gaz, se făceau turte pentru gîlci (79, p. 81). Sămînţa zdrobită, luată cu vin, se dădea în ascită şi în pneumonie. Dulceaţa de morcovi raşi se dădea contra tusei convulsive (84, p. 30—31), iar fiertura de morcovi, contra icterului. în Munţii Apuseni, la Măguri, se făcea din morcov un pahar, se punea în el un ban de aur sau un inel şi apă, care se dădea bolnavului s-o bea (147, p. 516). în ţinutul Năsăudului, se scobea morcovul, se punea în el apă şi un inel de aur, se ţinea o zi şi apoi se bea contra gâlbinârii (92, p. 22). Sucul proaspăt extras din morcovul ras se bea, înainte de mîncare, contra durerilor de stomac (18, p. 14). Zeama de rădăcină neîndulcită se lua, cîte 4 ulcele pe zi, contra diareei şi frigurilor (13, II, p. 6). în alte părţi, decoctul rădăcinilor răzuite se lua contra durerilor de stomac; fierte în lapte, se puneau pe cocâturi, să tragă puroiul şi să aline durerile (8, p. 131). Decoctul rădăcinilor se mai folosea în boli de piept şi de rinichi (14, p. 103). Frunzele uscate şi pisate mărunt se puneau în ochi, contra albeţei (86, p. 113). Zeama de morcovi se folosea contra trînjilor şi a hemoragiilor prea abundente la femei (13, II, p. 7). moşmon (Mespilus germanica L.J, arbust din fam. Rosaceae\ creşte sporadic prin păduri şi tufişuri, pe alocuri cultivat prin grădinile din jurul caselor, pentru fructele sale, la început tari, acre şi astringente, la maturitate devin moi, dulcege, plăcut acidulate, cu aromă caracteristică. Conţin zaharuri, acizi, tanin etc. (68, III, 719). Moşmonul se cultivă pe o scară restrînsă datorită faptului că fructele sale sînt inferioare altor specii pomicole. (M) Fructele uscate, fierte cu mac, se foloseau contra gâlbinârii (25, p. 111). moşnegei, trînji (Neottia nidus-avis (L.) L. C. RichJ, plantă saprofită din fam. Orchidaceae, brună-gălbuie, cu rizom gros, cu numeroase rădăcini încîlcite, cu aspectul unui cuib de pasăre; creşte prin pădurile de foioase. (M) Rizomul se punea în rachiu şi se lua contra constipaţiei (87, p. 35). Mai frecvent era întrebuinţat contra trînjilor. Se fierbea în apă, borş sau vin şi se dădea bolnavului; cu decoctul se făceau spălături (12, p. 117-118; 26, p. 85). motocei, cotocei (Trifolium arvense LJ, plantă ierboasă comună, din fam. Leguminosae; creşte pe cîmpuri, locuri ruderale, păşuni aride. Inflorescenţele ovale, mătăsos-păroase, i-au sugerat denumirile populare 159 MUŞCATĂ DULCE şi chiar întrebuinţarea mai frecventă. Planta se culegea în zile de dulce, în lună veche, şi*se punea printre castraveţi, cînd nu rodeau. în cele mai multe părţi, se aruncau peste castraveţi cîteva fire, de cum începeau să rodească. (M) La Nereju, decoctul plantei se folosea contra frigurilor (43, p. 125). La Măguri, apa în care se fierbea planta, numită iarba somnului, se dădea copiilor să doarmă (147, p. 524). moţul-curcanului (Amaranthus caudatus LJ, plantă viguroasă, din fam. Amaranthaceae, originară din India, cultivată prin grădinile ţărăneşti pentru florile ei roşii. (M) S-a folosit în medicina populară ca emenagog (7, p. 10). în unele regiuni de pe glob se cultivă ca plantă alimentară, pentru seminţe, cu aceleaşi întrebuinţări ca şi meiul (68, I, p. 591). muma-secării v. cornul-seeării mur1, rug de mure2 (Rubus caesius L.J, tufă cu tulpini culcate, din fam. Rosaceae; creşte prin tufişuri, pe cîmpuri, pe lîngă garduri. Fructele sale albastre-negre cu gust acru, astringent, bogate în tanin şi vitamina C sînt întrebuinţate la prepararea marmeladei, siropurilor etc. (M) La Clopotiva, din mure se făcea oţet, care se bea cu „gîngării“ (gîndaci) de frasin, contra turbării (53, p. 148). Frunza şi rădăcina de rug, uscate, pisate şi amestecate cu vin alb, se luau contra durerilor de şale (142, p. 143). mur 2 v. rug de mure1 muşcată (Pelargonium zonale Ait.J, plantă ornamentală din fam. Gera-niaceae, originară din sudul Africii, mult cultivată prin ferestrele caselor ţărăneşti, pe pridvoare. Conţine ulei eteric bogat în geraniol, ca şi alte specii înrudite (173, p. 75). (M) Frunzele verzi se puneau pe tăieturi şi bube, precum şi în urechi, în credinţa ca ar fi un leac bun contra durerilor de măsele. Peţiolul frunzelor, tăiat în bucăţi de 2 cm, se folosea ca supozitor, contra consti-paţiei la copii mici. Frunzele se puneau pe cocături, pentru a grăbi coacerea lor (8, p. 136). (O) în Dobrogea era obiceiul ca, în ziua de 8 ianuarie, toate nevestele cîte au fost căutate de aceeaşi moaşă să se ducă la ea şi să petreacă toată ziua. Se făcea o masă, care se împodobea cu muşcată, pe ale cărei frunze se lipea cu miere cîte o bucăţică de hîrtie poleită, pentru ca şi moaşa să fie plăcută nepoatelor sale, ca albinelor mierea (78, p. 89). muşcată creaţă (Pelargonium radula L’ Herit.^, plantă ornamentală din fam. Geraniaceae, cultivată prin ferestre, pe pridvoare. Are frunzele mai crestate şi este mai bogată în ulei volatil decît muşcata, avînd un miros mai puternic. (M) Ceaiul din frunze se folosea contra constipaţiei la sugari (25, p. 125). muşcată dulce (Pelargonium odoratissimum Ait.j, plantă ornamentală din fam. Geraniaceae, cultivată pentru mirosul său puternic şi pentru frunze. (M) în multe părţi, în timpul iernii, era un leac obişnuit la răni şi tăieturi (36, p. 226). MUŞCATtT-DRACULUI 160 muşcatu-dracului (Scăbiosa columbaria LJ, plantă ierboasă din fam Dipsacaceae; creşte prin fîneţele şi păşunile uscate din munţi. (M) Se punea în scăldătorile copiilor nou născuţi (87, p! 51). muşchi de munte, muşchi de piatră2 (Cetraria islandica (L.) Hoffm.j, lichen frecvent în regiunea alpină, din fam. Parmeliaceae\ creşte prin păşunile uscate şi are un tal frunzos, cenuşiu-verzui. Talul (Lichen Islandicus) conţine lichenină, acid cetraric, acid lichenic, acid stearic, oxalat de calciu, oxalat de potasiu, substanţe amare etc. (173, p. 157 — 158; 176, p. 346). (M) Se întrebuinţa ca tonic şi febrifug (161, p. 187). Decoctul, îndulcit cu miere sau zahăr, se lua în boli de piept, mai ales în tratamentul tuberculozei pulmonare (174, II, p. 99). muşchi de pămînt, straşnic (Polytrichum commune LJ, muşchi comun din fam. Polytrichaceae\ foarte răspîndit prin păduri şi locuri umede, umbroase, unde alcătuieşte desişuri moi, ca nişte covoare. A avut variate întrebuinţări casnice. Tulpinile, ca şi ale altor specii, se introduceau printre bîrnele construcţiilor, începînd cu locuinţele şi încheind cu adăposturile sezoniere, pastorale sau forestiere, în care se foloseau pentru amenajarea aşternuturilor pentru dormit. Pustnicii şi pernele şi le umpleau cu muşchi. Se punea în ferestre, ca să absoarbă apa rezultată din topirea gheţii de pe geamuri. (O) în Moldova, muşchiul era folosit pentru afumat prin casă (11, p. 53). muşchi de pe casă v. muşchi de piatră1 muşchi de piatră1, muşchi de pe casă (Pogonatum urnigerum (L.) P.BJ, muşchi mic din fam. Polytrichaceae; creşte prin locuri pietroase şi nisipoase, pripăşindu-se uneori şi pe acoperişurile vechi de paie. (M) Se folosea, la Sălciua, la băi contra reumatismului. Se punea o mînă bună de muşchi uscat la o găleată de apă şi se fierbea bine, apoi se lua de la foc şi, după ce se răcorea, se scălda bolnavul, ori numai îşi introducea mîinile sau picioarele dureroase, muşchi de piatră2 v. muşchi de munte muşeţel, romaniţă (Matricharia chamomilla h.), plantă ierboasă comună, din fam. Compositae\ creşte prin locuri necultivate, cultivate, sărăturoase, pe marginea drumurilor. Florile (Flores Chamomillae) conţin ulei volatil bogat în azulenă, glucosizi specifici, tanin, acid sali-cilic etc. (65, p. 276; 68, IX, p. 412; 173, p. 144; 176, p. 446). Este o valoroasă plantă medicinală, folosită din cele mai vechi timpuri. (M) Decoctul se folosea la spălături şi oblojeli contra durerilor de cap (84, p. 212). Contra durerilor de urechi se mai făceau cu el abureli, ori spălături cu decoctul florilor (13, p. 93). Se folosea şi la răni, bube, bube dulci, trînji (79, p. 176). Ceaiul se lua contra tusei, răcelii, reumatismului. Decoctul se ţinea călduţ în gură, contra durerilor de dinţi; se mai făcea cu el gargară, contra durerilor de gît (85, p. 273). Peste tot este folosit în bolile de stomac (18, p. 19; 13, p. 96; 14, p. 104). Sub formă de ceai ori plămădit în rachiu, de seara pînă dimineaţa, se lua contra vâtămâturii (4, p. 107). Foarte frecventă era întrebuinţarea ceaiului de muşeţel pentru uşurarea naşterilor, a durerilor după naşteri, a complicaţiilor şi altor boli’femeieşti (87, p. 61; 78, p. 114; 4, p. 99). Noilor născuţi, ca să fie sănătoşi, li se punea în scăldătoare. 161 MUTĂTOARE CU POAME NEGRE muşeţel de cîmp, busuiocul-cerbilor (Mentha pulegium L.), plantă ierboasă păroasă, din fam. Labiatae\ creşte prin locuri mlăştinoase, pe malul rîurilor şi lacurilor. (M) Se întrebuinţa în locul izmei cultivate, ca stimulent stomahic şi carminativ (161* p. 40). Decoctul plantei se lua în anemie, slăbire generală (26, p. 83). muşeţel prost v. roman muştar alb (Sinapis alba L.J, plantă ierboasă din fam. Cruciferae, subspontană şi cultivată pentru seminţele sale, din care se prepară muşfarul mai slab, dar care îşi păstrează gustul mai mult timp decît cel preparat din muştarul negru, mai iute (68, III, p. 472). Seminţele conţin ulei gras, sinigrină, sinapină, mirozină etc. (148, p. 54; 173, p. 60-61). (M) Muştarul se punea la ceafă sau la urechi, contra durerilor de cap (78, p. 90). Pisat mărunţel, cu lapte dulce, se folosea contra orbalţului. Rădăcina, fiartă cu vin, se lua dimineaţa şi seara contra treapădului. Era un leac obişnuit contra j unghiurilor: se amesteca făina de muştar cu oţet, se făcea o turtită şi se punea în legătură (78, p. 89). Alţii luau o parte făină de muştar şi 2 de grîu, le amestecau, le puneau pe o cîrpă şi apoi ţineau 5—6 ore pasta făcută cu oţet (87, p. 51). în locul fainei, se foloseau uneori şi tărîţele de grîu. Unii făceau băi cu părţile aeriene ale plantei, contra’reumatismului şi răcelii (14, p. 107 — 108). muştar de cîmp (Sinapis arvensis LJ, plantă ierboasă din fam. Cruciferae; creşte prin semănături, locuri necultivate, pîrloage, pe lîngă drumuri. Este o buruiană care invadează semănăturile primăvara, stingherind dezvoltarea culturilor. Planta tînără este bună pentru scopuri culinare, pregătită ca spanacul. Sămînţa se foloseşte pentru extragerea uleiului. Se mai foloseşte şi ca adaus la prepararea muşta-rului (68, III, p. 471). muştar negru (Brasica nigra (L.) KochJ, plantă ierboasă din fam. Cruciferae; creşte prin locuri cultivate şi ruderale, prin semănături şi pe marginea drumurilor. Cultivată în cîmp pentru cerinţe alimentare şi medicinale. Seminţele (Semen Sinapis nigrae) conţin un glicozid specific — sinapina — alături de fermentul specific — mirozina etc. (65, p. 605; 173, p. 61; 176, p. 400 — 401). Din seminţe se prepară muştarul iute. Planta tînără se poate consuma ca salată, sau ca legumă, înlocuind spanacul. Se cultivă ca plantă furajeră (68, III, p. 455). (M) Are aceleaşi întrebuinţări medicinale, ca şi muştarul alb, fiind preferat acestuia, deoarece e mai bogat în principii active. Se întrebuinţează la cataplasme si băi contra nevralgiilor si reumatismului etc. (186, p.l88). mutătoare cu poame negre, împărăteasă2 (Bryonia alba L.), plantă agăţătoare, veninoasă, din fam. Cucurbitaceae; creşte pe lîngă garduri, prin vii, locuri ruderale. Rădăcinile groase ale plantei (Badix Bryo-niae) conţin alcaloizi, glicozide, răşini etc. (148, p. 120; 173, p. 213). (M) A fost între cele mai importante plante din medicina populară, ceea ce a sugerat numele de „împărăteasă“. Rădăcina pisată se punea în legături contra durerilor de cap. Rasă şi amestecată cu untură rîn-cedă de porc, se folosea pentru chelbe, iar cu mîzga ei se ungeau fetele MUTATOARE CU POAME ROŞII 162 pe cap, ca să le crească părul. Friptă în unsoare de porc, cu pucioasă, se întrebuinţa contra scabiei. Se punea în rachiu contra vătămăturii (87, p. 51 — 52). Unii o tăiau felii, o înşirau pe o sfoară şi o puneau la uscat; cînd o foloseau, o pisau mărunt şi o amestecau cu rachiu; sau făceau din ea turtă, pe care o puneau pe pîntece. Decoctul rădăcinii se lua contra frigurilor. Rădăcina se cocea, se amesteca cu miere şi rachiu, din care se lua dimineaţa cîte o linguriţă, contra durerilor de piept, a năduselii (4, p. 95). Floarea de mutătoare, fiartă în vin sau apă, se bea pentru a opri vărsăturile de sînge. Mutătoare, curpene alb, zburătoare, cinci-degete, sovîrf şi drob se fierbeau la un loc, iar din decoct se bea şi se făceau scăldaturi contra dropicei (87, p. 52). în Banat, cînd zăcea cineva de lingoare, viţele de mutătoare, cu frunze cu tot, i se puneau în aşternut, sub spinare pînă la grumaji, să zacă pe ele, iar rădăcina proaspătă se tăia felii, care se legau pe tălpile picioarelor; sub cap i se punea „motche“ de cînepă nefierte, iar la cap, un cap de cîine. Toate acestea se făceau pentru ca bolnavul „să nu adoarmă de pe lume“, să se menţină în simţiri (84, p. 561; 87, p. 52). Rădăcina rasă ori tulpina fiartă se mai foloseau, în legături, contra mătricilor şi reumatismului. Cu rădăcină uscată se afumau şi la muşcătură de şarpe. în medicina veterinară, se folosea în „boala porcilor“, punîndu-li-se în mîncare. Se mai dădea vacilor şi oilor, în sare, cu tărîţe, ca să aibă lapte mai mult şi mai bun (78, p. 90). (P) Pentru a o avea la îndemîna, unii o săpau de pe lîngă garduri, unde era expusă murdăriilor, şi o plantau într-un loc ferit, curat. Era mutată în anumite zile, mai ales lunea, înainte de răsăritul soarelui, în locul ei se punea, ca şi la alte buruieni de leac, o bobită de poamă, ori o fărămitură de mămăligă. mutătoare cu poame roşii (Bryonia dioica h.), plantă agăţătoare, veninoasă, din fam. Cucurbitaceae, cu rădăcină groasă, cărnoasă, fructe roşii, boabe globuloase; creşte pe lîngă garduri, prin vii şi prin tufişuri. Conţine principii active asemănătoare cu mutătoarea cu boabe negre, cu care se confundă şi pe care o înlocuieşte în variatele întrebuinţări medicinale. (M) Rădăcina rasă se punea în legători contra durerilor de cap. Frunzele plantei se puneau pe orbalţ\ fierte se puneau în legători pentru mătrici (37, p. 72). mutulieă, şoldină, mătrăgună mică (Scopolia carniolica Jacq.), plantă ierboasă din fam. Solanaceae; creşte sporadic la noi. în unele zone, cum sînt Ţara Oltului şi ţinutul Neamţului, a preluat nu numai numele mătrăgunei, cu care se confundă, ci şi întrebuinţările acesteia în diferite practici magice. Rădăcinile (Radix Scopoliae) conţin alcaloizi, ca şi mătrăguna (68, VII, p. 344—345). (M) în Ţara Oltului, era un leac obişnuit contra reumatismului. Rădăcina se fierbea, din decoct se bea puţin, iar cu restul se făceau spălaturi şi băi. Unele babe făceau cu ea abureli, iar pentru băut fierbeau o cantitate mai mică, în apă ori vin. Nu aşa de uşor se decideau să dea bolnavilor şoldina, deoarece mulţi din cei care o luau înnebuneau, cîteva ceasuri, o zi, şi apoi îşi reveneau. N nalbă (Malva silvestris LJ, plantă ierboasă din fam. Malvaceae; creşte prin locuri necultivate, pe lîngă garduri şi drumuri. Frunzele şi florile (Folium et Flores Malvae) conţin tanin, mucilagii etc. (65, p. 277; 173, p. 73-75; 176, p. 417). (M) Frunzele şi florile crude ori decoctul lor se folosea la bube, umflături şi abcese. Rădăcina fiartă cu lapte se punea la orice bube, ca să spargă. Planta fiartă cu rădăcină cu tot se punea în legături contra umflăturilor la picioare. Ceaiul sau decoctul din flori, frunze şi rădăcini se lua în mod curent contra tusei, durerilor de piept şi năduşelii (15, p. 495). Pentru răceală la plămîni, se bea ceai de nalbă cu flori de soc. Din frunza uscată la umbra se făcea un ceai, care se bea amestecat cu lapte dulce, contra durerilor de rinichi (85, p. 273). Contra ascitei, se fierbea nalba cu urzici crăieşti şi pătrunjel de cîmp şi se bea cîte o ceaşcă din decoct, dimineaţa, la amiază şi seara (36, p. 226). Decoctul frunzelor şi florilor sau planta pisată şi pusă în rachiu se lua pentru poală albă (43, p. 125; 13, p. 94). Ceaiul din frunze şi flori se mai lua pentru încetarea hemoragiilor (13, p. 95). nalbă creaţă (Malva crispa LJ, plantă ierboasă, viguroasă, din fam. Malvaceae, cultivată prin grădinile ţărăneşti nu atît pentru flori, cît pentru frunzele ei mari, bogate în. mucilagii. (M) Frunzele se utilizau la răni, arsuri, iritaţii ale pielii, furunculi, umflături (25, p. 107). în amestec cu mătăcină cu floare albă, se fierbeai! înăbuşit, în vin alb vechi, din care se bea cîte un păhărel pentru poală albă (78, p. 91). nalbă de grădină (Althaea roşea (L.) Cav.^, plantă ornamentală din fam. Malvaceae, originară din Orient, cultivată prin grădinile ţărăneşti pentru florile ei frumoase. Conţine, ca şi speciile înrudite, mucilagii, tanin etc. (M) Frunzele verzi se puneau pe bube, umflături, uime (36, p. 221). Ceaiul din flori se lua contra tusei (68, VI, p. 43), iar decoctul lor se lua pentru oprirea rîndurilor roşii (23, p. 21). nalbă mare (Althaea officinalis LJ, plantă ierboasă din fam. Malvaceae, cu frunze alburii şi flori roz, mai rar albe; creşte prin locuri umede, îndeosebi pe malul rîurilor prin lunci, zăvoaie. Rădăcinile şi frunzele (Radix et Folium Althaeae) conţin mucilagii, pectine, tanin etc. (65, p. 568-569; 173, p. 67-71; 176, p. 417). (M) Decoctul din rădăcini şi frunze era un leac obişnuit contra tusei şi durerilor de piept (190, p. 32 — 33). Decoctul rădăcinii, amestecat cu miere, se lua pentru răguşeală. Contra diareei la copii, se dădea fiertură rece de rădăcină, cîte 3 — 4 ceşcuţe pe zi. Cu decoctul rădăcinii se mai făceau abureli la dureri de urechi, se puneau în cataplasme, se spălau rănile (15, p. 495 — 496). Se mai lua contra răcelii, colicilor şi ulcerului NALBĂ MICĂ 164 stomacal (8, p. 127). Zeama rezultată din fierberea florilor şi frunzelor, cu barba ursului (Equisetum telmateja) era dată de „doftoroaiele“ din unele sate flăcăilor ce se visau „făcînd treaba cea rea“ (poluţii), (11, p. 50). nalbă mică (Malva pusilla SmJ, plantă ierboasă din fam. Malvaceae; creşte prin locuri cultivate şi necultivate, prin curţi şi pe lîngă drumuri. Conţine principii active asemănătoare cu speciile înrudite. Valoarea medicinală a plantei constă în mucilagiile pe care le conţine în cantitate mare, pe lîngă substante azotate, vitamina C, ulei gras în seminţe etc. (68, VI, p. 58-59). (M) Se folosea la bube, umflături şi răni. La gîlci se punea frunza ori se fierbea rădăcina cu tărîţe de grîu; cu zeama se făcea gargară, iar cu terciul se făcea legătură în jurul gîtului. Frunzele se puneau, cu stupit, la păr la deget. Pentru udmâ, se făceau cataplasme de nalbă albă cu găinaţ de hulub şi urdă dulce (87, p. 52). în alte părţi, pe udme se punea nalbă şi troscot (4, p. 106). Se mai folosea la cei cărora le curgeau urechile; frunzele se fierbeau în lapte dulce şi se puneau, pe o cîrpă, lîngă urechi (92, p. 22). Cu nalbă fiartă se făceau oblojeli contra durerilor de cap, de mîini şi de picioare (4, p. 92). Decoctul din rădăcină, frunze şi flori se lua contra tusei, răguşelii şi durerilor de piept. Frunza şi rădăcina se fierbeau şi se dădeau la vite, „cînd aveau bai la rînză“. Decoctul se amesteca cu unsoare şi untdelemn, se punea într-o sticlă de 11 şi li se dădea pe gură (92, p.’ 22). nalbă rotundă, caşul-popii2 (Malva neglecta Wallr J, plantă comună din fam. Malvaceae; creşte prin locuri cultivate şi necultivate, pe lîngă garduri şi drumuri, prin grădini. Unii din scriitorii antichităţii o menţionează ca plantă alimentară obişnuită sau o recomandă să fie întrebuinţată ca legumă (68, VI, p. 56—57).. (M) în medicina populară are aceleaşi întrebuinţări ca şi nalba mică (68, VI, p. 57). nalbă rumenă (Althaea pallida W. et K.), plantă ierboasă din fam. Malvaceae; creşte prin fîneţe sterile, pe coline aride, prin locuri necultivate, pe lîngă drumuri. (M) Petalele crude sau decoctul lor se puneau pe bube (23, p. 21). nalbă sălbatică (Lavatera thuringiaca L.), plantă ierboasă din fam. Malvaceae; creşte prin fîneţe, livezi, tufişuri, margini de pădure. Tulpinile conţin fibre destul de bune pentru sfori, frînghii şi odgoane. Lujerii tineri şi florile conţin vitamina C, iar seminţele ulei gras (68, VI, p. 46-47). (M) Rădăcinile sînt folosite sub formă de infuzii, pentru combaterea afecţiunilor căilor respiratorii (68, VI, p. 46—47). Decoctul părţilor aeriene se întrebuinţa contra poalei albe (8, p. 134). napi1, broajbe (Brassica napus LJ, plantă ierboasă din fam. Cruci-ferae, originară din regiunea mediteraneană, cultivată pentru rădăcina groasă, cărnoasă, comestibilă. (M) Napii se fierbeau şi decoctul se lua contra tusei, iar pe dinafară se făceau oblojeli pentru potolirea durerilor (15, 496). napi2 v. sfeclă napi porceşti (Helianthus tuberosus h.), plantă cultivată, pe alocuri sălbăticită,’ din fam. Compositae, originară din America. Are tuberculi 165 NĂUT comestibili, bogaţi în amidon, căutaţi de copii primăvara şi întrebuinţaţi ca hrană la animale, îndeosebi la porci. (M) Tuberculii, raşi sau copţi şi pisaţi, se puneau în legături contra durerilor de gît şi a gilcilor. în unele părţi, gîlcii „se călcau44 şi apoi se făcea legătură la gît cu sfeclă, mazăre, seminţe de bostan şi napi pisaţi (4, p. 97). narcise, cuprine (Narcisus poeticus L.), plantă ornamentală din fam. Amaryllidaceae, originară din sudul Europei, cultivată pentru florile ei frumoase şi subspontană, în cîteva poieni cu narcise. Bulbul lor conţine alcaloizi (narcisină etc.) şi are acţiune emetică, antidizenterică etc. (176, p. 453). (M) în sudul Transilvaniei, ceaiul se folosea la dureri de piept, în aprindere de plămîni, pentru suspin şi „bătaie de inimă44 (36, p. 226). (O) Florile se puneau, cu alte plante, în cununile cu care se împodobeau vasele de lapte, la Sîngeorz; după 3 zile, cununile se dădeau la vite (141, p. 217). nard (Nardostachys jatamansi DCJ, plantă ierboasă din fam. Valeria-naceae, originară din Asia centrală înaltă, cu rădăcină aromatică, plăcut mirositoare. Din rădăcinile plantei se extrage, din antichitate, un parfum renumit, de „nard indian44, altădată celebru (161, 192). năgara, colilie (Stipa capilata h.), planta ierboasă din fam. Grami-neae; creşte prin stepe, pe dealuri aride. Spicul năgarei are ariste fili-forme aspre, spre deosebire de ale coliliei (Stipa pennata L.), care are ariste cu peri moi, jnătăsoşi, dispuşi pe 2 rînduri, avînd aspectul unei pene. De aceea flăcăii din unele sate o purtau la pălării, se punea prin ferestrele caselor. Năgara este cîntată de popor, deşi se coseşte greu şi face necaz cosaşilor, de unde şi zicala: Coasa trece peste năgara şi ea rîde de cosaş că n-are ce-i face (78, p. 90). năpraznic, închegătoare 2 (Geranium robertianum L.^, plantă ierboasă, cu miros neplăcut de ţap, din fam. Geraniaceae; creşte prin locuri umede şi umbroase, prin păduri, zăvoaie* pe lîngă stîncării şi ziduri. Planta conţine ulei eteric, tanin si substante amare (148, p. 61; 176, p. 420). (M) Cu decoctul plantei se făceau spălaturi şi oblojeli la junghiuri, mâtrici şi reumatism (11, p. 45; 37, p. 74). Se mai bea în credinţa că opreşte orice scurgere, pierdere de sînge (94, p. 561). Cu decoctul se făceau lăutori de roşaţâ (12, p.-121). în ţinutul Năsăudului, decoctul sau planta uscată şi pisată, amestecată cu sare, se dădeau vacilor care nu prindeau viţel (37, p. 74). năsturel, torîncuţă2 (Nasturtium officinale L.), plantă ierboasă din fam. Cruciferae\ creşte prin locuri mlăştinoase, pe lîngă pîraie şi izvoare. Se întrebuinţează ca salată, de aceea pe alocuri se cultivă (161, p. 192). (M) Are proprietăţi diuretice, stomahice şi antiscorbutice. Se foloseau sucul proaspăt, uneori subţiat cu lapte, siropul, salata şi tocătura de frunze. Se mai folosea şi în boli de piele (186, p. 67). Ca plantă medicinală si condimentară a fost cunoscută încă din antichitate (68, III, p. 254— 255). năut (Cicer arietinum L.)t plantă ierboasă din fam. Leguminosae, originară din regiunea mediteraneană, cultivată mai ales în sudul ţării, NĂVALNIC 1 166 pentru seminţele sale bogate în proteine, hidraţi de carbon, celuloză (68, V, p. 348 — 349). Se întrebuinţează în multe regiuni de pe glob în alimentaţie. La noi, mai mult ca surogat de cafea. (M) Este semnalată local, în tratamentul retenţiei urinare (174, p. 87). năvalnic \ limba-cerbului (Phyllitis scolopendrium (L.) NeumJ, ferigă din fam. Polypodiaceae, cu frunze întregi, lanceolate, dispuse în rozetă; creşte prin păduri şi pe stîncării umbroase din regiunea montană. Planta (Herba Scolopendrii) conţine tanin, mucilagii (176, II, p. 10). (M) Rădăcinile pisate şi frunzele se foloseau pentru vindecarea rănilor (31, II, p. 519). Din frunze se făceau ceaiuri pentru tuse, năduşeală şi fierbinţeală (37, p. 76). Năvalnicul pisat, fiert în rachiu de drojdie, se bea dimineaţa, pe nemîncate, contra vâtămăturii. Fiertura plantei uscate şi pisate se lua în bolile de splină (18, p. 20). în multe părţi, planta cu rizom şi frunze se folosea contra tuberculozei (78, p. 92). (L) O legendă spune că Năvalnic era numele unui flăcău frumos, „căzut din cer de frumos“. Fetele, cum îl vedeau, se prăpădeau după el. Dacă intra undeva în sat, „toate cărările se încurcau pentru fetele cele frumoase, toată partea femeiască nu-şi mai ţinea firea şi umblau buimace, bete nu altceva“. Se spunea că a fost blagoslovit astfel: Năvalnic eşti, năvalnic să fii; ¡între buruienile de dragoste eşti,! Şi buruiană de dragoste să rămîi. Aşa a rămas buruiană de dragoste (156, p. 28,29). năvalnic 2 v. limba şarpelui nebunariţă v. măselariţă negelariţă, rostopască (Chelidonium majus L.), plantă ierboasă din fam. Papaveraceae, cu flori galbene, a cărei tulpină secretă un suc galben, veninos; creşte prin locuri umbroase, pe lîngă case, garduri, ziduri vechi, stîncării. Planta şi rădăcinile (Herba et Radix Chelidonii) conţin alcaloizi specifici (chelidonină, cheleritrină, berberină, sangui-narină etc.) (148, p. 51; 176, p. 400). (M) Sucul lăptos al plantei era un leac obişnuit contra negilor, pu-nîndu-se de mai multe ori pe ei. în multe părţi frunzele sau tuleul cu care s-au frecat negii se aruncau în locul de unde se luau. Cei care aveau pecingine se ungeau cu sucul plantei ori o spălau mai întîi cu zeamă călduţă de rostopască, iar după aceea puneau frunza pe ea. Se mai făcea cu planta lăutoare pe cap contra mătreţei (114, p. 572). La Răşinari, latexul se punea pe bube dulci (166, p. 254). în multe părţi, se făceau cu el oblojeli la umflături şi scăldători contra durerilor de picioare. în Ţara Oaşului, la Negreşti, planta se fierbea şi se puneau cu mălai la umflături şi în comprese la ochi, pentru albeaţă (37, p. 72). Pentru sugel şi beşică se luau frunze şi aplicau pe ele, ori se spălau cu decoctul, însă numai cînd nu erau deschis, în răni (114, p. 573 — 574). Deşi veninoasă, dozată cu grijă, a avut variate întrebuinţări interne. în multe părţi, ceaiul din tulpinile florifere sau planta plămădită în rachiu se lua contra gălbinării. Ceaiul se dădea în boli de ficat şi rinichi (43, p. 206; 18, p. 12). La Salva, în ţinutul Năsăudului, se punea pe tălpi şi la ceafa celor ce sufereau de lingoare (37, p. 72). Plămădită în rachiu, se mai lua contra frigurilor şi vâtămăturii (114, p. 572 — 573; 4, p. 108). în Banat, se fierbea cu alte plante şi se lua contra tusei grele, dimineaţa şi seara (94, p. 561). în Bucovina, decoctul se lua pentru rast, căpătat de cei care boleau mult de friguri; se făceau şi scăldători, din mai multe 167 NEMŢI Ş ORI DE CÎMP viţe de rostopască cu rădăcină cu tot. După ce fierbeau, se turnau într-un vas mare, se punea bolnavul în scăldătoare, cînd era numai călduţă, cu picioarele pînă la glezne, sub tălpi îi puneau tuleiele şi frunzele Jierte, iar o parte se puneau pe un ştergar şi îl legau la pîntece cu ele. în scăldătoare rămînea cam un sfert de oră, apoi ieşea afară, se învelea bine şi stătea învelit pînă asuda bine. Scăldătorile se repetau pînă se vindeca (114, p. 573). Tulpinile florifere se mai foloseau, fierte în lapte cu pătrînjel de cîmp, contra blenoragiei (35, p. 107). în unele părţi ale Moldovei se punea în apa cu care se spălau pe cap. Se mai folosea contra muşcăturilor de şarpe şi de insecte (87, p. 61). Se mai dădea vacilor mulgătoare, ca să aibă lapte mult şi bun, să fie untul galben. O puneau, pisată, în lături, ori uscată şi sfărmată, în tărîţe. Unele femei obişnuiau a opări şi spăla cu ea oalele în care se punea laptele, după ce-1 mulgeau. Se mai dădea vacilor, dacă sîngerau şi nu era cine să le sloboadă sînge (114, p. 575—576). Se punea pisată şi în lăturile porcilor bolnavi (37, p. 72). neghină (Agrostemma githago L.^, plantă ierboasă cu peri lungi şi matăsoşi din fam. Caryopyllaceae, frecventă prin semănăturile de cereale. Seminţele conţin saponine şi, măcinate cu boabele de grîu, imprimă făinii toxicitate (176, p. 390). Se susţine că prin copt, făina de neghină îşi pierde toxicitatea în mare măsură. Totuşi, consumarea pîinii amestecată cu neghină produce la oameni diferite tulburări nervoase (68, II, p. 124). (M) Seminţele pisate se luau în vin ca purgativ (87, p. 52). Rădăcina şi făina de neghină, fierte în vin, se luau în pintecărie (78, p. 92). (C) Neghina, în credinţele poporului, era de rău augur. Un cîntec din Transilvania spune: Maică, cînd m-ai legănat, / Maică, rău m-ai blestemat J In leagăn mi-ai pus neghinăj Să nu am în veci hodină (78, p. 92). negrilică, chimen negru (Nigella sativa L.), plantă condimentară din fam. Ranunculaceae, cultivată prin grădinile ţărăneşti pentru seminţele ei negre, aromatice, pe alocuri sălbăticită, ca buruiană, prin semănături, pe coaste însorite, mai ales în zonele mai călduroase din sudul ţării (68, II, p. 435). Seminţele (Semen Nigellae) conţin ulei volatil cu acţiune diuretică (173, p. 151). întregi sau sub formă de făină, se pun în prăjituri, în unele sortimente de brînzeturi, îndeosebi în telemea (186, p. 197 — 198). (M) Fiertura seminţelor în vin, ca şi pîinea peste care s-au presărat seminţe de negrilică, înainte de a o pune la copt, sau cea făcută din amestec de făină de grîu şi puţină făină de negrilică, erau folosite în boli de stomac (indigestii, colici, gaze, lipsă de poftă de mîncare) şi în boli de piept; se spunea că alungă viermii din maţe, mărind în aceeaşi vreme şi cantitatea de lapte (186, p. 197 — 198). Seminţele pisate ca făina, amestecate cu „moare de curechi“, se luau contra limbricilor (89, p. 55). negruşcă (Nigella arvensis LJ, plantă mică din fam. Ranunculaceae; creşte’prin semănături, terenuri nisipoase şi calcaroase. (M) Decoctul seminţelor pisate se bea contra tusei cu năduh, iar amestecate cu moare, se îuau contra limbricilor (87, p. 21). nejîtnic v. silnic nemţişori de cîmp (Delphinium consolida h.), plantă ierboasă veninoasă, din fam. Ranunculaceae; creşte prin semănături, locuri necul- NETOATĂ 168 tivate, pe marginea drumurilor. Florile (Flores Calcatrypae) conţin substante amare, tanin, alcaloizi specifici (148, p. 38; 173, p. 204; 176, p. 397-398). (M) Decoctul din flori şi frunze se bea contra durerilor de pîntece. în unele sate, îl beau femeile care nu aveau copii şi doreau să aibă. Se mai folosea la muşcături de şarpe (87, p. 52 —53)/Ceaiul din frunze şi flori se lua contra tensiunii mărite (14, p. 102). Decoctul sau extrasul spirtos al florilor se utiliza în leucoree si ca hemostatic (23, p. 22; 8, p. 131). netoată v. cornişor nicoreţi1 y. burete de prun nicoreţi2 v. burete de spin nopticoasă (Hesperis matronalis LJ, plantă ierboasă din fam. Cruci-ferae, cultivată adesea prin grădini pentru florile sale mari, violet-purpurii sau albe, frumos mirositoare, pe alocuri sălbăticită, pe lîngă garduri, locuri ruderale şi marginea pădurilor. Seminţele conţin ulei. (M) Frunzele si seminţele au proprietăti diuretice si diaforetice (68, III, p. 296). ’ ’ nuc (Juglans regia LJ, pom din fam. Juglandaceae, spontan în locuri bine adăpostite, cu microclimat blînd. Este preţuit pentru numeroasele foloase. Lemnul, de calitate superioară, era folosit pentru confecţionarea diferitelor obiecte casnice; întrebuinţat acum în industria mobilei, tîmplăriei fine, în sculptură etc. Lemnul din gîlmele rădăcinilor este folosit pentru furnire, de mare efect decorativ. Fructele bogate în ulei sînt întrebuinţate în alimentaţie, cofetărie etc. Frunzele (Folium Juglandis) conţin tanin, glucozizi flavonici, ulei eteric, vitamină C etc. (176, p. 383). Frunzele şi coaja fructelor mai conţin o substanţă colorantă cafenie, foarte durabilă, ce se foloseşte pentru vopsitul lemnului, lînei şi părului, precum şi la prepararea unui „baiţ“ pentru mobile (68, I, 261 — 262). în alimentaţie nucile se întrebuinţau sub diferite forme. Se mîncau cu pîine în zilele de post, se puneau pisate în mujdei, în diferite aluaturi, pe paste făinoase etc. O largă întrebuinţare a avut uleiul extras din seminţe. Nucile erau darurile obişnuite pentru copii şi nu lipseau din „pomii44 ce se făceau la nunţi, pentru morţi, la sărbători etc. (V) Frunzele şi mai ales cojile nucilor se foloseau, aproape peste tot, la vopsit în negru, cafeniu, galben şi roşu. Pentru negru s-au folosit numeroase procedee şi variate amestecuri’: nuc cu arin; nuc cu ştevie; nuc cu arţar; nuc cu băcan etc. (160, p. 127 — 154). Prin concentraţia mai mare sau mai mică a decoctului cojilor, se obţineau diferite nuanţe de galben. Maicile de la mănăstiri, iscusite în arta ţesutului, preparau o culoare cafenie foarte frumoasă. Puneau într-o căldare de aramă cîte un rînd de coajă de nucă şi un rînd de fire, succesiv, pînă o umpleau, turnau apă şi le fierbeau bine’ amestecîndu-le, apoi le scoteau, le înşirau pe o albie, le presărau cu cenuşă cernută cu sita, le lăsau cîtva timp cu ea, apoi le spălau şi le uscau (185, p. 277). Pentru culoarea galbenă ca untdelemnul, se culegeau frunzele de nuc prin luna iulie, se luau 3 — 4 pumni de amenţi de arin sau coajă, şi se puneau într-un vas cu apă curată la fiert. în timpul fierberii, se amestecau şi se storceau, pînă căpătau o culoare gălbuie. Se luau de la foc, se storceau şi se aruncau frunzele, iar în lichid se adăuga 30 —40 gr piatră acra bine pisată. Se 169 NUC introduceau firele de lînă, care se colorau untdelemniu, din care se făceau vărgi gălbui la androace, la fote, aşternuturi pentru paturi, velinţe şi la straie. Dacă se adăuga calaican se obţinea negru închis (144, p. 191). Pentru roşu, cojile de nucă se puneau într-un vas, cu rugină roşie de pe la izvoarele din munte („bursune“), se lăsa să zacă, să putrezească şi înegrească. Se puneau apoi „flori de făcut roşu“ peste ele şi se lăsa să stea cîteva ceasuri, apoi se punea lîna sau firele (160, p. 160). (M) Frunzele se foloseau, pretutindeni, la băi contra reumatismului, uneori amestecate cu alte plante. în satele din jurul Gareilor, se fierbeau cu vrejuri de pătlăgele şi flori de fîn sau urzici. Rădăcinile sau amenţii se puneau în petrol şi se plămădeau 3 săptămîni în gunoi de grajd, apoi se făceau cu el fricţiuni contra durerilor reumatice (8, p. 134). Amenţii sau frunzele plămădite în petrol se foloseau şi în nordul Moldovei, la fricţiuni contra durerilor reumatice, sau se luau nucile crude, plămădite cu zahăr (13, p. 96; 14, p. 108). în ţinutul Beiuşului, contra reumatismului se făceau spălaturi cu decoctul frunzelor de nuc, după ce se lăsau să se plămădească 2 zile; sau băi din frunze de nuc şi loaza de roşii, fierte separat şi apoi amestecate, sau se ţineau picioarele între frunze verzi (18, p. 17). Scăldătorile din frunze şi coji de nucă verzi erau frecvent folosite pentru copiii scrofuloşi, cărora li se dădea să bea şi ceai din frunze şi coji verzi (87, p. 532). Cu fiertură de frunze de nuc şi coada-calului se făceau spălaturi, în nordul Moldovei, pentru bube’pe trup (34, p. 61). în Oltenia, babele puneau frunzele pe dalac (79, p. 45). în Banat, se fierbea frunză de nuc pisată împreună cu coajă de gorun şi cu zeama călduţă se spălau rănile învechite (88, XXVII, p. 610). în unele părţi, contra rîiei, se făcea scaldă cu frunze de nuc, de brad, de coada-calului şi pucioasă (34, p. 224). Frunzele se fierbeau în lapte şi se luau contra durerilor de stomac. Cu frunzele fierte şi calde încă,’se înfăşură pîntecele femeilor, ca să le uşureze naşterile (87, p. 53). Se mai foloseau şi de cel perit (4, p. 89). Cu decoctui se făceau spălaturi în afecţiunile uterine (86, p. 94). „Rînza“ de nuc (amenţii cu flori mascule) se usca şi se făcea praf, care se punea în apă şi se bea pentru rînduri roşii (36, p.’ 225). La dureri de măsele, se fierbea coajă de rădăcină de nuc şi se ţinea zeama în gură (86, p. 53), sau se luau smicele de nuc, se curăţau de coaja neagră de pe dinafară, se lua coaja verde de sub ea, se puneau într-o ulcică nouă, se turna peste ea oţet de vin şi se punea o bucăţică de piatră acră şi un ciocălău de păpuşoi. Ulceaua se astupa cu aluăţel şi se punea la fiert, pînă scădeau 2 părţi, iar zeama răcorită se ţinea în gură, în partea unde era măseaua care durea (78, p. 94). La Răşinari, se făceau abureli cu frunze de nuc, contra răcelii. Contra gâlbinârii, bolnavul strîngea crengi de la 9 nuci, le ardea, iar cu cenuşa făcea o leşie, în care se scălda odată sau de mai multe ori; dacă voia să grăbească însănătoşirea, bea din această leşie (166, p. 259). Variate întrebuinţări au avut şi cojile nucilor verzi. Cu mustul lor se ungea pecinginea (166, p. 259). în ţinutul Beiuşului, se fierbeau cu coada-şoricelului şi strigoaie, pînă scădea la 2/3 din cantitate; cu această zeamă se ungeau cei care aveau pecingine (18, p. 17). Copiilor care zăceau de pîntecârie, îi durea pîntecele şi vărsau, li se dădea ceai de coajă de nucă, în care se puneau pere, 9 coarne şi 9 pietricele (4, p. 85). Pentru pîntecârie se mai punea nucă verde ’într-o carafă de rachiu şi se bea cu o bucăţică de zahăr (4, p. 101). La friguri de 3 zile se păstra într-un şip cu rachiu coajă de nucă verde şi se dădea bolna- NUCĂ DE MARE 170 vului să bea, cîte un păhărel de rachiu, cu o seară înainte de ziua în care-1 prindeau frigurile (87, p. 53). Pentru „bătăi de inimă“, se luau nuci verzi sau uscate în cuptor, se puneau în zahăr şi se lăsau să se facă picături, din care se luau cîte 2 — 3, în apă (4, 86). în ţinutul iaşilor, ceaiul din frunze şi coajă se lua contra durerilor de piept (13, p. 93). în alte părţi, coajă de nucă verde, coajă de lămîie şi cireşe amare, cu rachiu, se luau pentru întărirea pieptului (78, 94). Cu decoctul coajei, ca şi cu al frunzelor, se spălau fetele pe cap, să le crească părul, să nu le cadă. Se fierbea 1 kg de coajă de nucă verde cu 1/4 kg untdelemn, pînă se terciuia, apoi se trecea prin sită, se amesteca bine, pînă se făcea ca o alifie, cu care se ungea părul capului (79, p. 42). Cenuşa din coajă de nucă şi alune se amesteca cu untură de urs şi se ungeau cu ea pe cap (78, p. 94). Obişnuit se fierbeau frunzele şi se spălau pe cap cu decoctul lor. Sîmburii de nucă, pisaţi şi amestecaţi cu făină şi smîn-tînă, se puneau pe răni, pentru scosul copturilor. Pisaţi şi amestecaţi cu untdelemn ori cu unt nesărat, se foloseau contra bubelor dulci (34, p. 60). în Moldova, unele femei, care erau în primejdie de a pierde sarcina, căutau miez de nucă şi sămînţă de castraveţi, le pisau şi le beau în rachiu, în vin, sau chiar în apă (78, p. 94). Cînd cineva nu’auzea cu o ureche ori cu amîndouă, punea în ureche cîte o picătură căldicică de ulei de nucă, amestecat cu unt de migdale (166, p, 257). Miezul se dădea pisat copiilor să-l mănînce pentru dureri de intestine. Pentru dureri de stomac se lua, local, ceaiul din cojile lemnoase. Ceaiul din sîmburi de nucă era folosit contra durerilor de ficat (84, p. 211). Nucile se foloseau ca leac pentru os mort. Se amesteca miezul în gură şi cu acesta se ungea osul (156, p. 54). Nucul s-a folosit şi în medicina veterinară. Cojile de nuci verzi se dădeau oilor contra gălbezei. Ciobanii luau coaja verde de la cîţiva nuci, o fierbeau pînă obţineau o zeamă groasă, pe care o strecurau prin sită şi dădeau din ea mieilor cu linguriţa, timp de 5 —6 zile, contra guşei (166, p. 260). în Munţii Apuseni, la Sălciua, decoctul din coji de nucă şi romonul-calului (Anthemis cotula) se dădea toamna, prin septembrie, seara şi dimineaţa, cîte o linguriţă, contra guşii. (P) în unele părţi,’se puneau sub verinci, în saltele, ca să nu se facă purici sau să-i alunge. în Yîlcea, se puneau contra ploşniţelor, să fugă din case. Tot în acest scop, între haine sau în zestrea din casă, femeile aşterneau foi de nuc. nucă de mare v. nucşoară nucşoară, nucă de mare (Myristica fragrans Houtt.), nume sub care sînt cunoscute seminţele unui arbore din fam. Myristicaceae, cultivat în ţinuturile calde. Sînt un condiment important, cu întrebuinţări culinare şi medicinale. Seminţele (Semen Myristicae sau Nux moschata) conţin uiei eteric, ulei gras, amidon, miristicină etc. (176, p. 394; 148, p. 33). (M) Seminţele rase, ca făina, se luau cu apă contra durerilor de stomac (145, p. 463). Se mai puneau în picăturile pentru tot felul de dureri „înlontru“, pe care le făceau „poticarăşii“ ţăranilor din ţinutul Năsău-dului (92, p. 25). Se foloseau şi contra gălbinârii, plămădite în rachiu de drojdie, cu scorţişoară şi rădăcină de rostopască (87, p. 78). nufăr alb (Nymphaea alba h.), plantă acvatică din fam. Nymphaea-ceae; cu frunze late, care plutesc la suprafaţa apei; creşte prin ape stă- 171 ÑUSCELE tătoare sau lin curgătoare. Fructele, cunoscute sub numele de „smochine de baltă“, sînt consumate în Delta Dunării (161, p. 196). Rizomul conţine un alcaloid specific; în stare tînără, datorită amidonului, glucozei şi unelor grăsimi, este folosit în unele regiuni nordice ale Europei, ca aliment, iar la noi ca hrană pentru vaci, pentru sporirea cantităţii laptelui (68, III, p. 43 — 44). (V) Rizomul era folosit la vopsit în negru (12, p. 138). Fiert cu sulfat de fier da o vopsea trainică. Rizomii şi frunzele, datorită taninului ce conţin se utilizează în industria pielăriei (68, III, p. 44). (M) Contra bolilor de piept, se întrebuinţa, în unele părţi, rizomul gros, scos din mîlul bălţilor cu nişte cosoare lungi. Se spăla, se toca mărunt şi se plămădea în rachiu sau se fierbea în vin alb, apoi se strecura şi se dădea bolnavului. Resturile amestecate cu miere se dădeau ca dulceaţă celor ce tuşeau, bolnavilor de plămîni sau de tuberculoză (12, p. 138 — 139). Siropul sau dulceaţa din florile plantei erau calmante şi uşor narcotice (161, p. 196). Cu decoctul florilor se spălau umflăturile, iar cu resturile se legau. Rizomul uscat, amestecat cu funingine şi sare, se dădea în rachiu oilor bolnave de gălbează (89, p. 101). La caii care tuşeau sau ofticoşi se dădea în ovăz (93, p. 114). nufăr galben (Nuphar luteum (L.) Sm.J, plantă cu flori galbene, din fam. Nymphaeaceae; creşte prin ape stătătoare şi lin curgătoare. (V) Rizomii se foloseau la vopsit ca si cei de nufăr alb si la tăbăcit (68, III, p. 38-39). (M) Se folosea, ca şi cel alb, la tratarea bolilor de plămîni. în unele părţi, din florile de nufăr galben se făcea şerbet, pentru cei ofticoşi (12, p. 139). Rizomul si florile se mai întrebuinţau contra vătămaturii (15, p. 516; 87, p. 53). nu-mă-uita (Myosotis palustris (L.) NathJ, plantă ierboasă mică, cu flori albastre, din fam. Boraginaceae; creşte prin bălţi, pe lîngă ape curgătoare, prin fîneţe umede. (L) Se spune că după ce s-a făcut lumea, s-a dat nume tuturor florilor, dar miozotisul şi l-a uitat pe al ei. Fiind întrebată cum o cheamă, floarea s-a ruşinat tare că nu mai ştie cum o cheamă. Drept pedeapsă i s-a dat numele de „nu-mă-uita“ şi a fost lăsată să crească doar în umbra pădurilor şi zăvoaielor dese, de unde striga tot timpul către cei ce trec pe-acoloşi n-o văd: „Nu-mă-uita! Nu-mă-uita“! (76, p. 95—96). nuscele v. brînduşă de primăvară o obligeană (Acorus calamus LJ, plantă acvatică de origine mediteraneană, din fam. Araceae, cu frunze liniare şi cu flori gălbui; cultivată şi subspontană în unele părţi, pe marginea lacurilor şi bălţilor. Rizomul (Rhizoma Calami) conţine ulei eteric, substanţe amare, amidon, cala-mină, asaronă etc. (68, XII, p. 775; 176, p. 460). Este folosit în patiserie şi la prepararea unor băuturi alcoolice (173, p. 200 — 201). (M) Rizomul, cu miros aromatic, plăcut şi cu gust amărui, se folosea ca stimulent şi în tratarea bolilor de stomac (154, p. 25—26). Se mai folosea contra răcelii, răguşelii etc. (186, p. 37 — 38). ocMnceav. gMnţură galbenă ochiul-b oului, margaretă, românită mare (Chrysanthemum leucanthemum h.), plantă ierboasă din fam. Compositae; comună prin fîneţe şi livezi; are şi varietăţi cultivate, cu flori mai mari, albe pe margini şi’ galbene cele centrale. (V) în Bucovina, florile se foloseau pentru vopsit în galben (160, p. 53-54). (M) Frunzele crude erau un leac obişnuit pentru răni şi tăieturi (35, p. 107; 147, p. 525). Uneori se puneau, pisate, amestecate cu untură sau smîntînă, în legături. Florile fierte mult se dădeau pentru greutate la plămîni şi la inimă (36, p. 222). Cu fiertura de flori se făceau băi contra mîncărimilor pe trup (84, p. 209). în Oltenia şi Muntenia, se folosea, cu alte plante, contra durerilor de oase şi a pelagrei (79, p. 146 — 147). Tulpinile florifere se puneau, la Nereju, în băile contra paraliziei (43, p. 125). în unele zone, planta numită românită mare avea aceleaşi întrebuinţări ca şi cea mică, bună (87, p. 53). ochiul-boului-vînăt (Knautia arvensis (L.) CoultJ, plantă ierboasă din fam. Dipsacaceae; creşte prin livezi, fîneţe, poieni, tufişuri. (M) Ceaiul din tulpinile florifere se lua contra răcelii (36, p. 225). Decoctul îl luau femeile care aveau scurgeri roşii prea multe. Unele fierbeau planta, în vin vechi, astupat cu o felie de pîine şi îl luau contra durerilor abdominale (165, p. 576). ochiul lupului (Plantago indica L.^, plantă ierboasă din fam. Planta-ginaceae; creşte pe cîmpuri, ogoare, marginea drumurilor, locuri rude-rale, pe soluri nisipoase. (M) în medicina populară se folosea ca diuretic, sub formă de decoct (68, VIII, p. 429). odogaci v. săpunariţă odolean, guşa porumbului3 (Valeriana officinalis L.j, plantă ierboasă din fam. V alerianaceae; creşte prin păduri umede şi zăvoaie, pe lîngă pîraie. Rizomul şi rădăcinile (Rhizoma et Radix Valerianae) conţin un ulei volatil (cel puţin 0,3%), derivaţi ai acidului izovalerianic şi 178 OMAG alţi acizi organici, metilpiril-cetona, lactone şi o serie de alte substanţe (68, VIII, p. 628; 173, p. 136). Au un miros caracteristic, neplăcut, dar agreat de pisici, care caută planta. (M) în multe părţi, se săpa toamna rizomul cu rădăcinile, se usca şi se păstra în loc ferit de pisici. Ceaiul din rădăcini se bea pentru liniştirea nervilor (14, p. 103). Cu rădăcină de odolean pisată, amestecată cu rădăcină de ferigă dulce de pe stîncă, se fierbea un ceai tare, care se bea pentru hipertensiune şi inimă mărită (18, p. 25). împotriva durerilor de inimă, se lua ceaiul făcut din planta întreagă (84, p. 215). în unele zone, pentru bolile neuropsihice (isterie, palpitaţii) se lua rădăcina plămădită în rachiu. în Oltenia, rădăcina fiartă într-o oală astupată cu turtă moale de pîine, prin care se introducea o ţeavă de trestie, se dădea de marţi pînă marţi, celor care aveau dureri sau amorţeli în mîini şi picioare. în ţinutul Prahovei, plantă cu rădăcină cu tot se folosea contra lingorii. în hala de la Iaşi, o vindeau femeile pentru scăldători (87, p. 53). (C) Odoleanului i se atribuiau puteri protectoare contra supranaturalului. Fetele îl purtau la brîu, sa le aducă dragostea, iar femeile să le aducă norocul (94, p. 525—526). Mai demult, spunea Praja Mărie din Sălciua, cînd mergeau fetele la joc, la ospeţe, ori cînd plecau cu animalele la sălaşele de pe înălţimi unde rămîneau adeseori singure, pînă toamna, le făceau mamele lăutori cu odolean, leuştean şi iarbă neagră (Sanicula europaea), ca să nu le fure zmeii. Se vedeau ieşind dintr-o peşteră, numită Poarta Zmeilor — spuneau babele — ca o pară de foc, ce lumina noaptea; apoi se stingea, dar îi auzeai trecînd pe sus, însoţiţi de ceteraşii lor, cîntînd şi cîte unul strigînd: Odolean şi iarbă creaţă, / Alea-mi mincă din viaţă,! Iarba neagră de n-ar fi,! Şi noi am putea trăi! oiţe v. floarea paştelui oleandru (Nerium oleander L.j, arbust ornamental otrăvitor, din fam. Apocynaceae, originar din regiunea mediteraneană, cultivat şi prin casele ţărăneşti, pentru florile lui frumoase, roşii sau albe. Frunzele (Folium Oleandri) conţin substanţe veninoase, oleandrina, neriina, glucozizi digitalici etc. (148, p. 97). (M) Era folosit ca leac contra frigurilor. în unele zone, se bea ceaiul din frunze sau apa în care se ţineau frunzele verzi (87, p. 54). în altele, se puneau în rachiu, se lăsau să se plămădească şi apoi se dădeau bolnavului, pe nemîncate, o dată sau de mai multe ori pe zi (4, p. 96). Seva din frunze se storcea în urechi contra viermilor (86, p. 87). Planta se fierbea cu ceapă albă şi vrej de pătlăgele roşii, pentru băi contra durerilor de picioare. Unii plămădeau frunzele în petrol, cu care făceau ricţiuni contra reumatismului (14, p. 108). omag, toaie (Aconitum napellus L.), plantă ierboasă veninoasă, din fam. Ranunculaceae; creşte prin păduri, fîneţe şi păşuni din zonele înalte; se cultiva în unele sate pentru multiplele-i întrebuinţări medicinale şi magice. Conţine, mai ales în tuberculi (Tubera Aconiti), alca-loizi specifici toxici (aconitina etc.), (65, p. 728 — 729; 148, p. 38; 173, p. 165; 176, p. 397). (M) Plămădită în rachiu de drojdie, planta se folosea contra reumatismului (87, p. 54). Din rădăcinile pisate, amestecate cu untură, se OMAN 174 făcea o alifie cu care se ungeau rănile cu viermi, mai ales la animale (35, p. 107). La frînturile de mînă sau picior, se făceau legături cu rădăcină de omag şi iarba-lui-Tatin, fierte în lapte dulce (142, p. 61). în Moldova, pentru a vindeca muşcătura de şarpe, se fierbeau frunză de omag şi iarbă neagră în vin; decoctul se bea şi resturile se puneau pe rană (89, p. 61). Cu turtea, se folosea de răul copiilor (78, p. 134). Se mai lua pentru combaterea tusei, nevralgiilor etc. (161, p. 201). Se puneau în lăutorile rituale, precum şi în cele contra paraziţilor (140, p. 55; 147, p. 521). în multe părţi, omagul se folosea ca insecticid, contra păduchilor la vite (25, p. 10). Unii îl dădeau cîinilor răi, să scape de ei, alţii păsărilor vecinilor, cînd le stricau culturile (87, p. 54). oman v. iarbă mare omeag (Aconitum moldavicum Hacq.^, plantă viguroasă, veninoasă, din fam. Ranunculaceae; creşte prin fîneţe, pe coastele munţilor, marginea apelor, prin păduri, de la 300 pînă la 1 800 m altitudine. (M) Cu fiertura din rădăcină şi chiar din frunze populaţia de la munte spăla rănile, animalele cu păduchi sau rănile cu viermi ale acestora. Cu rădăcina pisată şi amestecată cu mămăligă se otrăveau cîinii hoinari şi animalele sălbatice stricătoare (68, II, p. 498). omeag galben (Aconitum Anthora h.), plantă ierboasă veninoasă din fam. Ranunculaceae; creşte prin fîneţe, păşuni, stîncării expuse soarelui, în regiunea montană şi subalpină. (M) S-a întrebuinţat contra nevralgiilor, gingivitei, bolilor de piept, sub formă de ceai, sirop sau praf (68, II, p. 467). opaiţă v. iarba vîntului 3 opintici v. rîşcov orăstica v. pipigoi orbalţ, iarba cristoforului (Actaea spicata h.), plantă ierboasă, veninoasă, din fam. Ranunculaceae; creşte prin pădurile umbroase din zonele înalte. (M) în multe zone, era un leac obişnuit contra tăieturilor şi orbalţului. Se aplica frunza crudă ori se fierbea şi se spălau cu decoctul, iar dacă era mîncat nasul, nările, se legau cu resturile şi fumau frunză uscată, dînd fumul pe nas (36, p. 220; 147, p. 519, 521). Compresele calde cu cîrpe muiate în decoctul plantei verzi se puneau pe umflături (13, II, p. 2). Se mai folosea la dureri de ochi, dureri de grumaz, răceli de cap şi guşă (92, p. 9, 20). Decoctul se folosea contra rîiei la oameni şi animale (87, p. 43). Se mai făceau cu el spălaturi pe faţă, contra bubelor (34, p. 61). La Nereju, se dădea planta pisată vitelor, cînd nu rumegau (40, p. 101). (P) în trecut, a fost folosită contra ciumei, (25, p. 11). orbalţ-de-pe-lîngă-ape (Valeriana montana h.), plantă ierboasă din fam. Valerianaceae; creşte prin păduri umbroase, pe malul pîraielor. (M) Frunzele plantei se foloseau, local, contra orbalţului. Se puneau crude ori se fierbeau, cu decoctul se făceau spălaturi, iar cu resturile se legau (37, p. 77). oreşniţă (Lathyrus tuberosus h.), plantă ierboasă din fam. Legumi-nosae; creşte prin locuri cultivate, livezi şi fîneţe, pe marginea pădurilor. 175 OVĂZ (M) Frunzele se puneau pe răni, pentru a se evita complicaţiile (8, p. 134). orez (Oryza saliva L.), plantă alimentară importantă, din fam. Gramineae, adoptată în timpuri mai apropiate prin sate, în locul păsatului etc. (M) Apa în care se spăla orezul se lua, în unele sate, pentru poală albă (4, p. 103). Decoctul se bea în boli de rinichi, iar cu făina fiartă se făceau legături la umflături (31, p. 103). orz (Hordeum vulgare L.), plantă ierboasă veche în culturi, din fam. Gramineae, folosită în alimentaţia oamenilor şi animalelor, întrebuinţată la fabricarea berei. (M) Orzul fiert în lapte dulce se întrebuinţa contra tusei; fiert în apă, se făcea cu decoctul gargară contra durerilor de gît, fiert în vin se dădea lehuzelor, să se întărească (87, p. 54). Cu nisip alb de pe malul unei ape se folosea la rast, umflătură la pîntece provenită din cauza frigurilor; se fierbea bine orzul, se opărea nisipul cu apă şi se înfăşură cu ele pîntecele (78, p. 98). Pentru lungoare, se lua un pumn de orz spălat bine, se punea să fiarbă într-un vas curat, cu 40 oca de apă, pînă scădea la jumătate şi crăpa bobul. Se strecura zeama printr-o petică curată şi, după ce se răcea, se dădea bolnavului în loc de apă (89, p. 72). Unii, cîndjli se făcea un ulcior la ochi, căutau un bob de orz într-o baligă de cal, înţepau cu el ulciorul şi apoi îl puneau iar în locul de unde îl luau (87, p. 54). Pleava de orz nu se dădea vitelor de mîncare, ca să nu capete „curduc“, o umflătură sub limbă. Se dădea cailor cînd aveau gutunar sau vreo umflătură la gît (78, p. 98). Zeama de orz cu miere ori cu zeamă de nalbă şi sămînţă de in era leac contra tusei la cai (78, p. 98). osul-iepurelui, sudoarea calului (Ononis spinosa L.J, plantă ierboasă spinoasă, din fam. Leguminosae; creşte prin fineţe, livezi, mărăcinişuri, păşuni, pe malul apelor. Rădăcina (Radix Ononidis) conţine o fracţiune volatilă, flavonozide şi saponozide (173, p. 174). Este o veche plantă medicinală, cu proprietăti diuretice, sudorifice si depurative (68, V, p. 110). (M) A fost un leac obişnuit, în unele zone, contra lingorii. Ceaiul din părţile aeriene se lua în dureri de stomac (8, p. 135). Contra durerilor de rinichi, se lua ceaiul din rădăcini (18, p. 20), ori planta macerată în rachiu (43, p. 117). Se mai folosea la scăldători pentru cei slabi. Decoctul se lua contra vătămăturii, iar cu resturile se făceau oblojeli la buric (78, p. 82-83). otrăţel (Onosma arenaria W. et KJ, plantă ierboasă din fam. Boragi-naceae; creşte prin fîneţe şi păşuni uscate, pe coline şi cîmpiile aride. (M) Planta se fierbea înăbuşit, cu urzică şi pelin, şi se bea pentru trînji. Decoctul se bea pentru izdat sau la bubă la inimă. în nordul Moldovei, se lua contra vătămăturii (87, p. 54). oţetar v. scumpie 1 ovăz (Avena sativa L.J, cereală veche în culturi, din fam. Gramineae. A prezentat o importanţă deosebită în trecut, cînd transporturile pe uscat se făceau în mare parte cu caii, pentru care era o hrană substanţială. OVĂZ 176 (M) Decoctul seminţelor era un leac obişnuit contra tusei. Contra tusei măgăreşti, se folosea decoctul seminţelor, ceaiul din paie sau ceaiul din paie şi coji de nuci verzi. Decoctul se mai ţinea în gură contra durerilor de dinţi. Seminţele prăjite se foloseau la oblojeli contra reumatismului (36, p/221). în unele părţi, se fierbeau într-o căldare şi cînd se răcoreau, se introduceau în ea mîinile sau picioarele şi se ţineau pînă se răcea (88, XXVIII, p. 15). în alte părţi, se fierbea pleava şi se ţineau în ea picioarele pînă se răcea. Decoctul se mai lua ca fortifiant, pentru întărirea plămînilor, contra diareei. Ceaiul şi scăldătorile se foloseau pentru uşurarea naşterilor (4, p. 99; 40, p.’101). „Goleşiţa“ de ovăz fiert în apă se punea pe umflături la cap sau la gît (92, p.*22). Ovăzul fiert se dădea animalelor care aveau bai la plâmîni şi scroafelor care nu mîncau după ce fătau, ca să capete poftă de mîncare. p palma-pămîntului (Gymnadenia conopea (L.) R.BrJ, plantă fragilă, cu tuberculi palmaţi, din fam. Orchidaceae; creşte prin fineţe, poieni, păşuni, mai frecvent în zonele înalte. (M) Era considerată, în unele părţi din Moldova, bună de orice boală, mai ales la cele femeieşti, în legătură cu sarcina. La Nereju, contra „apucăturii de argint“, se fierbea planta în vin alb, cu puţin ulei şi zahăr, şi se lua mai mult timp (43, p. 125). palma-voinicului v. cinci-degete paltin v. arţar paltin de munte (Acer pseudoplatanus h.), arbore din fam. Aceraceae; creşte prin pădurile din zonele muntoase. Este preţuit pentru lemnul său frumos, alb, cu luciu mătăsos, fin, elastic, folosit nu numai pentru confecţionarea diferitelor obiecte casnice, ci şi în industria mobilei, instrumentelor muzicale etc. (68, VI, p. 242). Seva cu gust dulceag, plăcut, este căutată de copii primăvara. Frunzele se puneau prin casă, ca şi ale altor specii înrudite. Se puneau şi în vasele cu brînză, deasu-pra acesteia, pentru a împiedica mucezirea ei (84, p. 208). pana-zburătorului (Lunaria annua L.), plantă ierboasă din fam. Cru-ciferae; spontană în părţile sudice ale ţării prin tufişuri, la marginea pădurilor, pe coastele stîncoase; cultivată prin grădini pentru florile sale frumoase, precum şi pentru fructe, silicule mari cu septum alb argintiu, lucios, care după căderea valvelor servesc la confecţionarea buchetelor uscate (68, III, p. 310). panseluţe de cîmp v. trei-fraţi-pătaţi1 papură (Thypha latifolia LJ, plantă ierboasă din fam. Typhaceae; creşte pe marginea lacurilor şi bălţilor, pe malul apelor lin curgătoare, din regiunea de cîmpie, pînă în partea inferioară a văilor montane. Tulpinile şi îndeosebi frunzele (liniare, late) sînt folosite la împleti tul coşurilor, rogojinilor, preşurilor, în dogărie etc. Perişorii de pe spice servesc la împachetat şi căptuşit, iar în amestec cu lîna la fabricarea fetrului pentru pălării (68, XI, p. 97). (M) în Vîlcea, decoctul rădăcinii se lua contra diareei (87, p. 56). Se mai folosea la băi pentru întărirea celor slabi. Rădăcinile plămădite în rachiu se luau contra vătămâturii (13, p. 94, 97). în Moldova, se dădeau fierte în vin alb femeilor lehuze, cînd aveau dureri mari prin pîntece, după naşteri (78, p. 101). Rădăcina de papură şi cimbru de grădină se fierbeau în apă şi decoctul se ţineau în gură pentru dureri de dinţi, cînd aceştia se clătinau (142, p. 64). Spicurile florale se fierbeau şi se abureau rănile cu viermi, iar cu zeama se spălau. în ţinutul PARACHERNIŢĂ 178 laşilor, cîrciumarii fierbeau rădăcina cu zahăr, iar decoctul strecurat îl turnau în vin roşu, ca să-i dea tărie (87, p. 56). paracherniţă v. grîul-potîrnicMi parangină, viţelar (Anthoxanthum odoratum h.), iarbă frumos mirositoare, din fam. Gramineae, cu frunze liniare şi flori grupate în mici spiculeţe; creşte primăvara de timpuriu prin fineţe, livezi şi poieni. Mirosul plăcut al plantei se datoreşte cumarinei, miros caracteristic fînului proaspăt, datorit în mare parte acestei plante. (O) în satele din sud-estul Munţilor Apuseni, fetele o fierbeau cu pochivnic şi iederă, iar cu decoctul se spălau pe cap. Spălatul fetelor de 14 ani marca trecerea de la copilărie în rîndul fetelor, care se evidenţia şi în găteala tradiţională a capului (69, p. 128). _ patlagină, limfoa-oii (Plantago major h.), plantă ierboasă din fam. Plantaginaceae; creşte prin grădini, marginea culturilor şi a drumurilor, locuri ruderaie. Conţine, îndeosebi în frunze (Folium Planta-ginis), ca şi celelalte specii înrudite, mucilagii, tanin, glucozizi, vitamină C, substanţe antibiotice etc. (65, p. 294; 176, p. 437; 173, p. 127 — 128). în multe zone este cunoscută sub numele de „minciună“, deoarece copiii rup frunza în două, zicînd că atîtea minciuni a spus cel pentru care a rupt-o, cîte nervuri ies ca nişte firişoare. (M) Frunza este un leac obişnuit, pe tot cuprinsul ţării, pentru răni, bube, umflături. La răni se punea şi zeama din frunzele proaspete strivite. La umflături se făceau oblojeli cu frunzele opărite. Brînca se trata cu abureli de patlagină, după ce se făceau mai întîi cataplasme din frunze. Se mai punea în cataplasme şi băi calde la inflamaţiile articulare de natură reumatismală. Zeama de patlagină se dădea copiilor contra limbricilor şi oprirea udului (87, p. 56). în Maramureş, la Mara, se spălau cu fiertura „cînd stătea sîngele în vine“, se frecau pe vine „să umble sîngele“. Ceaiul şi cataplasmele se foloseau în boli de ochi, cînd se inflamau şi lăcrimau. Era un leac obişnuit şi în bolile de piept. Ceaiul din frunze se lua contra tusei, tusei măgăreşti, răgu-şelii, năduşelii. în Ylaşca, se fierbea înăbuşit în vin alb şi aşa se lua contra tusei (79, p. 179). Decoctul din rădăcini şi frunze se lua contra tuberculozei. în Teleorman, se culegeau frunze şi rădăcini, se tocau mărunt, se fierbeau în lapte dulce, apoi se strecura, laptele se dădea bolnavului fără zahăr, cîte 3 ceşti pe zi, iar resturile se puneau calde pe piept, făcîndu-se astfel un tratament de 6 săptămîni (79, p. 134). La Nereju, patlagina şi fereguţa se pisau şi se v puneau în ţuică, care se lua contra durerilor de stomac (43, p. 125). în Muscel, rădăcina de patlagină, rădăcina de osul-iepurelui şi ismă se plămădeau în rachiu, din care se bea dimineaţa pe nemîncate, contra „boalei de rînză“ (87, p. 84). La Iaşi, se vindea în piaţă pentru ceaiuri contra bolilor de ficat şi splină. patlagină îngustă (Plantago lanceolata LJ, patlagină cu frunze înguste; creşte prin fîneţe, livezi, păşuni, locuri aride; conţine aceleaşi principii active ca şi cea lată, comună. (M) Avea aceleaşi întrebuinţări medicinale. Era un leac obişnuit contra rănilor, tăieturilor, furunculelor (14, p. 105, 108). Se prefera în special în tratamentul bolilor de piept, al tusei, răcelilor şi ofticii. Decoctul rădăcinilor fierte în apă se lua cu zahăr contra durerilor de stomac. 179 PĂLĂMIDĂ1 patlagină moale (Plantago media L.), patlagină cu frunza moale, care creşte prin fîneţe, livezi, păşuni; conţine aceleaşi principii active. (M) Are aceleaşi întrebuinţări în medicina populară, ca şi celelalte specii înrudite. E preferată în multe părţi, deoarece creşte prin pajişti mai ferite. patul-celor-din-vînt (Centaurea triumfeti A11J, plantă ierboasă din fam. Compositae; creşte prin fîneţe, poieni, livezi. Are o singură inflorescenţă, care a sugerat numele popular. (P) în Munţii Apuseni, se folosea, cu alte plante, contra „celor din vînt“ (35, p. 109). paţachină v. cruşîn păducel1, mărăcine2 (Crataegus monogyna JacqJ, arbust spinos comun, din fam. Rosaceae] creşte pe marginea pădurilor, prin tufişuri şi mărăcinişuri. Florile, albe-roz, au miros de migdale, iar fructele roşii, cu gust dulceag, sînt comestibile. Fructele (Fructus Crategii) şi florile (Flores Crategi) conţin taninuri, sapogenine, acizi crategici, substanţe cardioactive, sitosterine cu acţiune hipotensivă etc. (65, p. 301; 176, p. 406). Este cultivat prin parcuri şi grădini ca arbust ornamental, în garduri vii etc. (M) Din flori se preparau ceaiuri contra insomniilor, în boli de inima şi de ficat. Decoctul fructelor se lua contra diareei şi a bolilor de rinichi (14, p. 102 —104). Substituia în întrebuinţări specia înrudită, mărăcinele. păducel2 v. mărăcine 1 păducherniţă, moartea-stelniţilor (Lepidium ruderale L.), plantă rude-rală, cu miros urît, din fam. Cruciferae; creşte pe cîmpuri, prin locuri cultivate şi necultivate. în unele zone se usca, se sfărîma şi se presăra prin paturi şi prin casă, în credinţa că are proprietăţi insecticide (87, p. 54). Laptele animalelor care o consumă are gust neplăcut. (M) Cu planta se făceau băi, ori numai spălaturi cu decoctul ei, copiilor nou născuţi care aveau bube pe cap. Fiartă cu vin, se lua contra frigurilor (4, p. 88, 96). Se mai dădea în tărîţe vacilor, „cînd nu mîncau bine“ şi cînd „aveau sînge“ (12, p. 141). păduroi, miază noapte2 (Melampyrum arvense LJ, plantă ierboasă din fam. Scrophulariaceae; creşte prin fîneţe, livezi, tufişuri, semănături. (M) Decoctul tulpinilor fiorifere se întrebuinţa în Munţii Apuseni, la Ponor, contra gălbinării. Iarna, tulpinile fiorifere uscate se fierbeau cu poame (fructeA uscate) şi se bea zeama. Se mai folosea la băi contra reumatismului. în ţinutul Năsăudului, cu decoctul plantei se spălau vitele care sufereau de picioare (37, p. 75). pălămidă1 (Cirsium arvensae (L.) ScopJ, plantă ierboasă comună din fam. Compositae, dăunătoare culturilor de cereale pe care le invadează; depreciază valoarea furajeră a fînului. Spinii săi provoacă inflamaţia pielii, iar papusul poate cauza iritarea ochilor muncitorilor de la batoze (68, IX, p. 684). (M) Se folosea, la Nereju, contra tifosului. Se fierbeau 9 plante, din decoct se dădea puţin bolnavului să bea, iar restul i se turna pe cap, PĂLĂMIDA2 180 cît putea să-l suporte de cald (43, p. 125). La Măguri, rădăcina se punea în foc, iar după ce se cocea bine, se punea la gît pe gîlci, să coacă (147, p. 516). Se mai folosea, în amestec cu alte plante, la băi contra reumatismului (13, III, p. 6). pălămidă2 v. scai galben pălăria-cucului (Geranium phaeum L.J, plantă ierboasă din fam. Gera-niaceae; creşte prin păduri, poieni, livezi şi zăvoaie (M) Se folosea, în Bucovina, de dinsele\ 161, p. 209). păpădie (Taraxacum officinale (L.) WebJ, plantă ierboasă comună, din fam. Compositae, cu rădăcină groasă, frunze crestate şi flori galbene; creşte prin fineţe, grădini, locuri necultivate, păşuni. Rădăcina şi planta (Radix et Herba Taraxaci) conţin inulină, rezine, tanin, mucilagii, substanţe amare, vitamina D etc. (68, X, 117; 176, p. 449; 173, p. 214). Primăvara, frunzele crude sînt folosite în alimentaţie, ca salată ori gătite, mai ales în ţările apusene, unde se cultivă varietăţi ameliorate. (V) Se folosea pentru vopsit în galben (160, p. 59). (M) Florile erau întrebuinţate contra tricofiţiei, numită în unele zone curul găinii, ca şi planta; se freca leziunea cu ele. Frunza se storcea şi zeama se punea la buba cea neagră, precum şi la beşica cea rea, după ce se descînta cu o petecuţă aprinsă, în care se puneau tămîie şi busuioc. Peste băşică se punea o felioară de smochină, iar peste eâ, păpădie pisată (99, p. 219). Rădăcina pisată bine, prăjită în smîntînă proaspătă, se întindea pe o frunză de brusture, se punea în locurile unde se simţeau dureri reumatismale şi se ţinea 24 de ore. Tratamentul se repeta pînă treceau (87, p. 54—55). Ceaiul din rădăcină, ca şi cel din flori uscate, se lua contra durerilor de ficat (85, p. 275). în ţinutul Beiu-şului, ceaiul din frunze se bea, în loc de apă, în boli de ficat şi pentru circulaţia sîngelui (18, p. 23). în ţinutul Năsăudului, florile se fierbeau cu stînjeni galbeni şi decoctul se lua contra gălbinării (37, p. 74; 8, p. 139). în unele părţi, ceaiul din frunze se lua pentru înnoirea sîngelui (87, p. 54). Ceaiul din frunze se mai lua contra frigurilor (79, p. 74). Ceaiul din rădăcini se folosea în bolile de rinichi şi contra hemoragiei (36, p. 228). Zeama de păpădie o luau cei ce sufereau de durere de piept şi năduşeli (81, XIII, p. 25). în ţinutul Domelor, dacă se îmbolnăvea o oaie, după ce-i slobozeau sînge, îi dădeau păpădie, ca să capete poftă de mîncare. păpălău, cireaşa ovreiului (Physalis alkekengi h.), plantă ierboasă, veninoasă, din fam. Solanaceae; creşte pe marginea pădurilor, în rariştile acestora, prin tufişuri, zăvoaie, pe lîngă garduri. Planta conţine alcaloizi (68, VII, p. 351). în culturi au mai fost introduse Physalis peruviana L., originară din America de Sud, ale cărei bace sînt comestibile şi pot fi consumate în stare crudă sau uscate. Se folosesc la prepararea dulceţurilor, bomboanelor şi a marmeladei. A mai fost introdusă în cultură Physalis pubescens L., ale cărei fructe coapte conţin zaharoză (13,9%), acizi (1,1%) şi o mare cantitate de vitamina C. Din fructele sale se prepară o dulceaţă de calitate superioară (68, VII, p. 351-352). (M) Decoctul fructelor se bea şi se făceau cu el spălături pe corp în caz de roşaţâ beşicată, un prim stadiu al pelagrei (12, p. 113 — 114). 181 PĂSTRĂV Cu decoctul părţilor aeriene se spălau erupţiile şi eczemele noilor născuţi. Boabele roşii, plămădite în vin, erau utilizate intern contra dro-picei (8, p. 136). Se mai folosea contra durerilor de măsele şi urechi (87, p. 55). Fructele plantei se întrebuinţau ca infuzie în tratamentul furunculozei (177, p. 235). Decoctul se folosea şi la animale, contra dalacului şi a febrei aftoase (25, p. 130). păpuşoi v. porumb păr (Pyrus sativa Lam. et. DC.J, pom cultivat, din fam. Rosaceae, originar din Asia Centrală înaltă, care se întîlneşte şi spontan, pe marginea pădurilor, prin dumbrăvi, pe lîngă casele vechi din zonele mai izolate. Are numeroase soiuri locale, autohtone, unele, prin calităţile deosebite, s-au extins cu timpul în mai multe bazine pomicole, altele au rămas în bazinele în care s-au format. Pomul este preţuit pentru lemnul său frumos, întrebuinţat pentru confecţionarea * diferitelor obiecte casnice. Fructele au avut un rol important în alimentaţie. Au fost preferate pentru prepararea cidrului, băutură obişnuită în trecut, toamna şi iarna. Fructele se uscau, pe lese sau pe poliţe, la soare, în cuptorul de pîine sau în cuptoare speciale. (V) Coaja ramurilor se întrebuinţa pentru vopsit în galben. (M) Frunzele se puneau, cu alte frunze, în scăldătorile copiilor slăbiţi şi la alte boli (87, p. 56). Ceaiul din coajă se dădea copiilor contra pîntecăriei\ celor ce zăceau de pîntece şi vărsau li se dădea ceai de coajă de nucă, pere şi coarne (4, p. 85). păr pădureţ (Pyrus pyraster (L.) BorkhJ, pomul sălbatic din fam. Rosaceae era ocrotit de săteni pe lîngă case şi în cîmp, deoarece suplinea adeseori lipsa soiurilor ameliorate. Pădureţul avea o fructificaţie mai abundentă şi prin grijă, fructele se mai îmbunau. (V) Coaja pădureţilor se folosea la vopsit în galben (160, p. 46). (M) în medicina populară avea aceleaşi întrebuinţări ca şi cel cultivat. părăluţe v. bănuţei părul-Maicîî-Domnului (Asplenium trichomanes L.), plantă mică din fam. Polypodiaceae, cu frunze penate, peţiol lung şi subţire, castaniu-brun sau negru-brun, care a sugerat numirile populare; creşte pe stîncării, coaste abrupte, adeseori pe ziduri, în regiunea montană. (M) Planta se fierbea şi cu decoctul se spălau pe cap pentru întărirea rădăcinii părului (18, p. 10—11). La Nereju se pisa, se plămădea în ţuică şi se bea contra paraliziei, iar cu iarba ciutei (Melittis) contra vătămăturii (43, p. 125). Ceaiul din frunzele uscate se lua contra tusei (36, p. 221). părul porcului v. coada calului păstîrnac (Pastinaca sativa h.), plantă ierboasă din fam. Umbelliferae, cultivată pentru rădăcinile şi frunzele sale, folosite drept condiment, zarzavat pentru supe, ciorbe etc. Pe lîngă substanţe proteice, grăsimi, conţine în cantitate mare şi vitamina B, astfel avînd o apreciabilă valoare nutritivă (68, VI, p. 614—618). păstrăv v. burete de nuc PĂŞTELE 182 pastele, urda-vacii2 (Draba verna L. var. glabrescens Jord.^, plantă ierboasă din fam. Cruciferae; creşte prin fineţe, pe cîmpuri. (C) Se spunea că atunci cînd sîrit multe pastele pe cîmp, primăvara, recolta de grîu va fi slabă (75, p. 130). păştiţă, floarea-paştilor-galfoenă (Anemone ranunculoides h.), plantă ierboasă din fam. Ranunculaceae; creşte primăvara de timpuriu, prin păduri şi tufişuri; este utilizată în diferite boli. pătlăgele roşii (Lycopersicum esculentum MillJ, legumă din fam. Sola-naceae, originară din Peru, cultivată pentru fructele sale, între cele mai sănătoase şi mai căutate produse alimentare legumicole. Fructele conţin hidraţi de carbon, proteine, grăsimi, acizi organici, precum şi cantităti apreciabile de vitamina C, A, B, K etc. (68, VII, p, 376 — 379; 176, p. 434). (M) Tulpinile se puneau în băi contra reumatismului. în ţinutul Beiuşului, se fierbeau loaze de roşii şi frunze de nuc, apoi cele două zemuri se amestecau şi se făceau băi locale sau generale (18, p 23). pătlăgele vinete (Solanum melongena L.), legumă din fam. Solanaceae, originară din India de est, cultivată pentru valoarea alimentară a fructelor care conţin zahăr, proteine, grăsimi, vitamina C, A, Bx, B2, K, PP şi săruri (146, p. 283). (M) Fructele se foloseau, în multe părţi, contra trînjilor. Se tăiau de-a curmezişul, ca nişte rotile mici, se opăreau, apoi cu apa în care se opăreau, căldicică, se făceau spălături, iar cu pătlăgelele se legau (79, p. 175). pătrunjel (Petroselinum sativum HoffmJ, plantă aromatică din fam. Umbelliferae; cultivată pentru frunzele şi rădăcinile sale mult întrebuinţate în alimentaţie; bogate în vitamine, ulei volatil bogat în compuşi fenolici dintre care cel mai important este apiolul precum şi fura-nocumarine, flavonozide (68, VI, p. 455; 173, p. 154). (M) Pătrunjelul, fiert în lapte dulce, se folosea, la Răşinari, pentru alinarea durerilor cauzate de orice bubă (166, p. 253). în multe zone, se punea la gîlci. în ţinutul Sucevei, se fierbea în lapte dulce, se amesteca cu camfor pisat*şi albuş de ou, apoi se lega la gît (79, p. 81). în multe părţi, se folosea ca diuretic. Se dădea ca să pornească udul şi în dropicâ. Se fierbeau înăbuşit, într-o oală nouă, 6—10 rădăcini, cu 2 şi jumătate oca de apă, pînă scădea ca o jumătate de oca. Pătrunjelul tăiat mărunt se făcăluia bine cu puţină făină de in, se întindea pe o petică şi se punea la pîntece, iar zeama se bea. Alte babe dădeau de băut pătrunjel fiert cu chimen şi boabe de ienupăr (87, p. 58). De-coctul se mai bea şi la oprirea udului şi de către cei cu pietre la rinichi (15, p. 565). Se mâi lua primăvara, timp mai îndelungat, pentru curăţirea sîngelui (87, p. 58). Din rădăcină şi frunze fierte în lapte dulce, cu făină de mei, se făceau cataplasme, care se ungeau cu grăsimea de pe trupul unor copii cînd se năşteau, apoi se puneau la femei pe sîni, cînd se inflamau (87, p. 58). Pentru surpare, se fierbeau 6 — 10 rădăcini în vin sau borş, se scurgea, cu planta se legau, iar zeama o beau (87, p. 58). Pătrunjeii pisaţi, muiaţi în oţet şi încălziţi la foc, se foloseau la oblojeli, cînd „şezutul se întorcea pe dos“ (78, p. 102). A fost un leac obişnuit, în multe zone, contra bolilor venerice (79, p. 81). Pătrunjeii fierţi se foloseau şi pentru ieşirea udului la animale (4, p. 109). 188 PELIN Decoctul frunzelor şi rădăcinilor, în amestec cu usturoi, se dădea contra constipaţiei la vite’ (8, p. 136). Frunzele tocate şi amestecate cu lapte acru se dădeau animalelor ce nu rumegau (8, p. 136). pătrunjel de cîmp (Peucedanum oreoselinum (L.) Moench.,), plantă ierboasă din fam. Umbelliferae; creşte prin fineţe şi livezi. (M) Se folosea, ca şi celelalte specii înrudite, ca diuretic. în Maramureş, la Mara, decoctul tulpinilor florifere se bea contra vâtâmăturii. în Transilvania, se punea în scăldătoarea copiilor mici, de sperietură, iar la Nereju, ca să doarmă mai mult (37, p. 76; 43, p. 127). Se folosea contra bolilor venerice. (P) în ţinutul Năsăudului, la Rebrişoara, se fierbeau tulpinile florifere şi se legau cu ele, la mîini şi picioare, de întruiele (37, p.76). pătrunjel sălbatic (Pimpinella major (L.) HudsJ, plantă ierboasă din fam. Umbelliferae; creşte prin fîneţe şi livezi. (M) Se folosea, în nordul Moldovei’, pentru ceai la vindecarea de poală albă (84, p. 213). pătrunjelul cîmpului (Pimpinella saxifraga LJ, plantă ierboasă din fam. Umbelliferae; creşte prin fîneţe şi păşuni aride, pe locuri pietroase din cîmpii şi zonele înalte. Rădăcina plantei (Radix Pimpinellae), conţine substanţa amară pimpinelina, saponinăetc. (68, VI, p. 474—476). (M) O parte din întrebuinţările medicinale tradiţionale au fost preluate de specia cultivată, mai nouă prin sate. Tulpinile florifere se fierbeau şi decoctul se lua pentru oprirea udului. Contra ascitei se fierbeau cu boabe de ienupăr şi se bea decoctul. Rădăcina se folosea la răgu-şală, boli de gît, de gură şi ca expectorant (25, p. 130 —131). Contra vătămăturii se fierbea planta şi se bea decoctul, iar cu resturile se făceau legături. Fiartă în lapte dulce sau plămădită în rachiu, se întrebuinţa contra bolilor venerice. în Munţii Apuseni, la Sălciua şi în satele învecinate, se fierbea în lapte de la o vacă neagră, uneori în amestec cu Chelidonium, numită oiască (35, p. 109). în ţinutul Odorheiului, la Săcel, se folosea şi la animale. Se fierbea cu s’ămînţă de cînepă şi de brad, iar decoctuî li se dădea contra armurării. pătrunjelul cînelui (Aethusa cynapium LJ, plantă veninoasă, din fam. Umbelliferae; creşte prin semănături, grădini, pîrloage, tufărişuri, păduri. Planta şi fructul conţin un alcaloid toxic asemănător coniinei. Frunzele sale se pot confunda cu ale speciilor înrudite şi astfel pot produce intoxicaţii (68, VI, p. 529 — 531). pecetea-lui-Solomon v. coada-cocoşului pedicuţă v. brădişor1 pelin (Artemisia absinthium LJ, plantă comună din fam. Compositae, cu miros caracteristic; creşte pe cîmpuri, locuri aride, necultivate, pe lîngă drumuri şi garduri, prin grinduri. Tulpinile florifere (Herba Absinthii) conţin ulei eteric cu azulenă, alături de un complex de substanţe amare (absintina), substanţe tanante, răşini etc. (65, p. 314; 173, p. 192 — 193; 176, p. 447). Este o veche plantă aromatică şi medicinală, cu întrebuinţări variate încă din antichitate. Este întrebuinţat la prepararea vermuturilor şi a altor băuturi alcoolice. (M) A fost între cele mai importante plante folosite în medicina popu-lară. Ceaiul din flori sau tulpinile florifere se folosea peste tot, contra PELIN MIC 184 durerilor de stomac. în ţinutul Năsăudului, se fierbea cu potroacă şi se lua cu puţin zahăr contra durerilor de rînză, pentru curăţirea ei.  fost un stimulent obişnuit, sub formă de ceai sau plămădit în vin sau rachiu, luat pe nemîncate (87, p. 57). în multe părţi, se lua contra frigurilor, fiert în apă ori plămădit în vin (79, p. 74; 4, p. 96). în ţinutul Sucevei, florile şi frunzele verzi se pisau, se storceau printr-o pînză curată şi se lua sucul dimineaţa, cîte o linguriţă, contra frigurilor. Ceaiul din pelin era folosit contra răcelii, precum şi la băi contra reumatismului şi paraliziei. Decoctul se folosea în boli femeieşti. Vin, pelin verde tăiat mărunt şi miez de pîine, făcute ca mămăliguţa moale, întinse pe o petică, se puneau la umflături şi cir nituri, de cu seară pînă dimineaţa (87, p. 57). Frunza opărită cu oţet se lega la cap contra durerilor (70, p. 537). în alte părţi, se făcea o legătură cu frunze de pelin verde opărit în oţet, amestecate cu scrum dintr-o petică de postav roşu arsă în foc, cu miere şi albuş de ou (142, p. 59). La albeaţă, se pisa’ pelin şi se făcea „blastur“, care se punea noaptea la ochi (79, p. 6). Se mai’ folosea ca vermifug şi insecticid. în Moldova, zeama de pelin se bea contra limbricilor. Se mai făceau cu ea lăutori contra păduchilor. Aproape peste tot se punea prin casă, prin paturi, contra puricilor (78, p. 103). Cu zeamă de pelin se spălau rănile. (O) în unele zone, într-o anumită zi se făceau şi măturile de pelin, în credinţa că cele făcute în această zi alungă puricii de prin casă. în Bucovina, Moldova şi Muntenia, la Armindeni, se ieşea la o dumbravă sau în alt loc cu iarbă verde, se frigea un miel şi se bea vin pelin, iar dacă nu aveau puneau pelin în vin (141, p. 293). Era nelipsit, în multe zone, în ciclul sărbătorilor de primăvară, mai ales în perioada critică pentru sănătatea oamenilor şi a animalelor, pentru dezvoltarea culturilor, cînd jucau prin sate căluşarii, care puneau pelin în vîrful „steagului“ şi se încingeau cu el la* brîu. Cu pelin se încingeau şi cei care asistau la jocul lor. (L) în creaţiile folclorice, pelinul apare cu semnificaţii numeroase, diferite. Amărăciunea lui a fost comparată cu aceea a traiului greu din trecut, aşa cum se spune într-un cunoscut cîntec: Peline, frate peline, / Amară-i frunza pe tine, j Ca şi inimioara-n mine... (197, p. 352). pelin mic (Artemisia pontica h.), pelin scund, cenuşiu din fam. Corn-positae \ creşte prin fîneţe şi păşuni uscate, pe cîmpii sterile şi dealuri aride. Conţine aceleaşi principii active ca şi pelinul bun, pe care îl substituie parţial. (M) Se fierbea, cu apă neîncepută, în^oală nouă, iar cu decoctul se făcea gargară, contra durerilor de gît. în ţinutul Tecucilor, se fierbea cu ceapă albă şi 9 fire de usturoi, în oţet, cu boştină de la stupi, şi îngroşată cu tărîţe de grîu, se punea la buric (87, p. 57). ţ (P) Cu pelin mic se trata, în unele părţi, de studeniţâ (79, p. 104). pelin negru (Artemisia vulgaris L.), plantă viguroasă, din fam. Corn-positae, de o culoare verde mai închisă decît a pelinului obişnuit; creşte pe cîmpuri, locuri ruderale, pe marginea drumurilor, pe lîngă garduri. Conţine principii active asemănătoare pelinului bun, pe care îl substituia în multe părţi. A fost preferat pentru confecţionarea măturilor. (M) Se folosea în boli de stomac (8, p. 128), la lăutori contra durerilor de cap (4, p. 92) şi la scăldători contra reumatismului (4, p. 94). în 185 PICIORUL— CAP11EI tinutul Năsăudului se fierbea, iar decoctul se bea dimineaţa, pentru flori albe (37, p. 71). (O) în Oltenia, la Marina, se făceau mături din pelin, pentru tot anul, păstrîndu-se în pod sau pe o cosoroabă sub streaşină. Se obişnuia să se dea de pomană (86, p. 69). peliniţă1 (Artemisia austriaca JacqJ, pelin albicios, din fam. Compo-sitae\ creşte pe cîmpuri aride şi pe dealuri. Se punea în vin pentru a-1 drege. (M) Planta se fierbea cu tărîţe de grîu de primăvară, se făcea o turtă, se ungea cu untdelemn şi se folosea la vătâmătură. Cu zeamă de peliniţă se spălau pe mîini sau picioare, pentru jupuialâ (4, p. 98, 107). peliniţă2 y. mătura raiului peliniţă grecească, tămîiţă 2 (Chenopodium botrys LJ, plantă ierboasă din fam. Chenopodiaceae, cu puternic şi plăcut miros aromatic; creşte prin locuri nisipoase, prundişul torentelor, locuri cultivate, grădini, la şes şi în regiunea dealurilor. (M) Se întrebuinţa sub formă de ceai, praf sau sirop, la combaterea catarului pulmonar, astmului, viermilor intestinali etc. (68, I, p. 499). pepene galben (Cucumis melo L.), plantă din fam. Cucurbitaceae, originară din Asia tropicală, cultivată pentru fructele sale, zemoase, dulci şi înviorătoare, consumate în stare crudă, zaharisite sau ca dulceaţă *(68, IX, p. 40). (M) Seminţele uscate şi pisate se foloseau contra vărsăturilor (87, p. 75). Coaja pisată se punea la tîmple şi la ochi, contra albeţei (79, p. 6). Ceaiul din seminţe se lua contra trlnjilor, iar rădăcina plămădită în apă, contra frigurilor (86, p. 87, 90). pepene verde (Citrullus lanatus (Thunb.) MansfJ, plantă ierboasă din fam. Cucurbitaceae, originară din sudul Africii, cultivată pentru fructele sale, cu miezul roşu, rar galben, dulce şi zemos. (M) Sămînţa uscată şi pisată se folosea contra vărsăturilor. Pepenele se cocea în cuptor, zeama se scurgea şi se bea, iar cu miezul cald se făceau oblojeli bolnavilor de rast (87*, p. 41). Cînd cineva nu putea urina, babele îl sfătuiau să mănînce cît mai mulţi pepeni verzi, iar dacă nu era timpul pepenilor, să bea cît mai mult* untdelemn. Contra sculamentului, se lua pepene verde, se cocea în cuptor cu untdelemn şi se dădea bolnavului dimineaţa (78, p. 166). Coaja uscată şi măcinată, amestecată cu tărîţe, se dădea vacilor după fătare, în cazul cînd nu expulzau placenta *(8, p. 130). pepenieă v. cretuşcă perişor (Pirola secunda LJ, plantă ierboasă din fam. Pirolaceae\ creşte în mici pîlcuri, în pădurile de foioase şi răşinoase, din regiunea de dealuri pînă în regiunea montană. (M) Se fierbea si decoctul se bea contra dizenteriei si hidropiziei (87, p. 57). piciorul-caprei (Aegopodium podagraria L.), plantă ierboasă din fam. Umbelliferae; creşte prin păduri, livezi, grădini, în locuri umede şi umbroase. (M) A fost folosită de popor ca plantă fde leac, avînd proprietăţi stimulente şi vulnerare (161, p. 223; 25, p. 12). Frunzele au proprietăţi diuretice (68, VII, p. 109 — 110). PICIORUL — COCOŞULUI 186 piciorul-cocoşului, îloarea-foroaştelor (Ranunculus acer L.J, plantă ierboasă din fam. Ranunculaceae; comună prin fineţe umede, prin lunci şi pe lîngă ape. Conţine anemonină şi protoanemonină, ca şi alte specii’înrudite (176, p. 396; 148, p. 36). (M) Se folosea, ca şi alte specii înrudite, contra frigurilor. Se pisau frunzele sau florile şi se legau la încheietura mîinii, de seara pînă dimineaţa ori mai mult, pînă cînd apărea^ o băşică, despre care se spunea că trage tot răul afară (35, p. 109). în Ţara Haţegului, la Clopotiva, se amestecau cu sare, apoi se legau la mînă (53, p. 147). picioruHupului, cervană (Lycopus europaeus L.), plantă ierboasă din fam. Labiatae; creşte prin zăvoaie, pe marginea apelor, locuri rude-rale, de la cîmpie pînă în regiunea montană. (V) Sucul plantei pur sau în amestec cu sulfat de fier se întrebuinţa pentru colorarea pînzeturilor. (M) Frunzele au fost întrebuintate contra tusei, ca tonic etc. (68, VIII, 337-338). pidosnic v. dosnică piedica-vîntului (Lathyrus hirsutus LJ, plantă ierboasă din fam. Leguminosae, cu tulpină repentă; creşte prin fîneţe şi semănături. (M) în Munţii Apuseni, la Măguri, se fierbeau cu iarba-vîntului (Melandryum album) si se spălau sau se scăldau cei „stricati de vînt“ (147, p. 526). piersic (Persica vulgaris MillJ, pom cultivat din fam. Rosaceae, originar din China unde se cultivă de circa 4000 de ani, pentru fructele sale gustoase, consumate crude, sub formă de compot, marmeladă, dulceaţă etc. La noi sînt cunoscute numeroase soiuri, cultivate mai ales în regiunea de cîmpie şi de deal (176, p. 407). (M) Ceaiul din flori şi frunze se bea contra durerilor de piept (87, p. 57 — 58). Cu frunze de piersic şi coajă de gorun se făceau băi contra durerilor de mîini şi de picioare. Pisate şi stoarse, frunzele se mai foloseau la răni vechi. Se puneau pe răni la vite, cînd aveau viermi (87, p. 57-58). pin (Pinus silvestris L.J, conifer din fam. Abietaceae, are tulpina şi ramurile cu ritidomul galben-roşcat, după care se poate distinge de la distanţă. Acele sînt cîte 2 împreună, lungi de 4—7 cm. Este preţuit pentru lemnul său folosit în construcţii, dar mai ales ca lemn de mină. E preferat pentru plantaţiile de stăvilire a eroziunii şi degradării terenurilor, deoarece se prinde şi se dezvoltă mai repede decît alte specii înrudite. Conţine terebentină, ulei eteric, răşină, derivaţi fenolici (176, p. 371; 173, p. 162 — 163). Răşina recoltată din pin a avut, ca şi cea extrasă din alte conifere, variate întrebuinţări casnice. Lemnul de pin a mai fost întrebuinţat în trecut şi pentru prepararea „catranei“ sau „boazei“, cu care se ungeau corăbiile şi bărcile. Meşteşugul extragerii ei, pentru necesităţile pescarilor şi porturilor din lungul Dunării, era practicat de locuitorii satelor de la poalele Munţilor Mehedinţului, Gorjului, Vîlcii şi Banatului. Cu catrană se ungeau carele şi căruţele, ca să se impermeabilizeze lemnul. (M) Din răşină se preparau alifii pentru răni şi bube. Amestecată cu untură de porc, se folosea la umflături. Se întindea pe frunză de varză şi se punea la junghiuri rele (147, p. 517 — 518). Fiertura din vlăstari 187 PIPIRIG 2 de pin se folosea în catarul căilor respiratorii şi în reumatism. în rahitism şi scrofuloză se puneau cataplasme cu fiertură din vlăstari. Băile de cetină se întrebuinţau în reumatism, scrofuloză şi insomnie (190, p. 35). Catrana amestecată cu sulf şi untură rîncedă se folosea contra scabiei, iar în Banat contra junghiurilor. Se întrebuinţa contra muştelor columbace, amestecîndu-se cu untură sau seu, făină de porumb şi ungînd pielea animalelor. piparcă v. ardei piper (Piper nigrum L.J, fructul unei tufe agăţătoare tropicale, din fam. Piperaceae, utilizat în alimentaţie drept condiment, stimulînd secreţia gastrică. Fructul, o bacă roşie, conţine ulei eteric cu gust iute, caracteristic. Din fructele culese înainte de coacere, se obţine piperul negru, din cele coapte şi decorticate, se obţine piperul alb (176, p. 389). (M) Piperul se fierbea cu vin şi se lua contra răcelii. Pentru colici, se înghiţeau 9 boabe de piper, întregi. La junghiuri, în Ialomiţa, se lua o hîrtie albastră, se înţepa cu acul, se stropea cu rachiu, ori cu zeamă de lămîie, se presăra cu piper pisat, apoi se punea la locul unde-1 săgeta pe bolnav (87, p. 58 — 59). Ca leac de cel perit, se prindea o rîmă, se pisa bine, se amesteca cu piper mărunt şi cu miere şi se ungea nasul bolnavului. Se spunea că cei care nu suferă piperul capătă cel perit. Cei care aveau vătâmăturâ, cîrcei şi dureri de stomac luau un pahar de holercă şi, amestecînd-o în două cu piper, o beau dintr-o sorbitură (112, XIX, p. 100 — 103). Făina din boabe rîşnite, presărată pe o batistă şi udată cu spirt, se aplica la junghiuri şi contra durerilor de piept (14, p. 103). (L) Iuţimea piperului a sugerat creaţii folclorice variate, în primul rînd basme, cu eroi iuţi ca şi el. Basmul în care înghiţirea unei boabe de piper ducea la naşterea unui erou, Pipăruş Petru, are mai multe variante, frecvente. O le'gătură miraculoasă, cu 3 sau 9 fire de piper, ar fi avut şi haiducul Pintea Viteazul, care „se petrecea mai mult prin munţii de apus ai Bucovinei. Nu l-a putut nimeni prinde şi omorî, datorită acesteia, dar i-a spus despre ea iubitei lui, care l-a trădat şi aşa l-au prins şi omorît“ (112, XIX, p. 100,-103). pipigoi, orăstică (Lathyrus vernus (L.) BernhJ, plantă ierboasă din fam. Leguminosae; înfloreşte primăvara de timpuriu prin păduri şi livezi. (M) Cu roua de pe plantă se ştergeau femeile la ochi, contra durerilor (87, p. 59). în unele părţi, se folosea pipigoiul cu floare albă, cules înainte de răsăritul soarelui. Se punea în apă călduţă să mocnească şi după aceea se spălau cu ea (122, p. 323, 324). Numele a fost sugerat de faptul că înfloreşte cînd începe să cînte pupăza. pipirig1 (Equisetum limosum LJ, plantă ierboasă din fam. Equiseta-ceae; creşte prin locuri mlăştinoase, pe lîngă ape. (M) în ţinutul Nasăudului, la Romuli, se fierbea cu iarba-carelor (Senecio eraticus), în apa pentru baia copiilor care nu mergeau în picioare, ca să li se întărească oasele (37, p. 73). pipirig 2 (Juncus effusus h.), plantă ierboasă din fam. Juncaceae, cu tulpină cilindrică lipsită de frunze, de un verde închis, adesea lucitoare; creşte prin bălţi, pe malul lacurilor, prin locuri mlăştinoase. Planta se folosea pentru confecţionarea coşuleţelor. Măduva spongioasă se folosea PIPIRIG 3 188 ca fitil la candele (opaiţuri). în unele regiuni se mai întrebuinţa şi ca material de acoperit pentru unele constructii rurale (68, XI, p. 547 — 551). pipirig3 (Schoenoplectus lacustris (L.) Palia plantă ierboasă din fam. Cyperaceae, cu tulpina simplă; creşte prin bălţi, mlaştini, rovine, din regiunea de cîmpie pînă în cea deluroasă, formînd uneori asociaţii întinse, compacte (172, I, p. 119). Copiii fac diferite împletituri din tulpinile plantei (78, p. 105). pir (Agropyron repens (L.) Pal. Beauv.), iarbă comună din fam. Gra-mineae\ creşte în lanuri, pe ogoare, prin locuri ruderale. în multe fineţe de luncă, îndeosebi din stepă şi silvostepă, pirul este componentul principal al fînului. în culturile agricole, mai ales în regiunile mai umede, este o buruiană dăunătoare care se combate prin lucrări agrotehnice (68, XII, p. 610). Rizomul (Bhizoma Graminis) conţine fructoză, sapo-nine, mucilagii etc. (173, p. 201; 176, p. 457). (M) Ceaiul de pir se bea contra ciumurlelii (78, p. 105). Decoctul rizomilor se lua ca diuretic (87, p. 59). în Banat, cei care pătimeau de încuiere adunau rădăcini de pir, le uscau, iar cînd aveau trebuinţă de ele, le tăiau bucăţele şi le fierbeau în apă, din care luau peste zi, pînă se slobozeau. în acest timp, bolnavul se oprea de la băuturi spirtoase (88, XXVII, p. 42). în unele părţi, rizomii se fierbeau şi decoctul se bea în loc de apă, în timpul frigurilor, ca să taie setea, deoarece se spunea că dacă bolnavul bea apă curată, se preface sîngele în apă şi dă în dropicâ (87, p. 59). Decoctul sau rizomul plămădit în ţuică se luau contra dropicii. în ţinutul Beiuşului, se folosea în amestec cu frunze de vîsc şi păducel, pentru prepararea unui ceai contra hipertensiunii, care se lua de 3 ori pe zi, cîte o lingură înainte de masă (18, p. 9). pir gros (Cynodon dactylon (L.) Pers.), plantă ierboasă cu rizomi lungi, ramificaţi, din fam. Gramineae; creşte pe coaste aride, uneori slab sără-turoase, pîrloage, culturi agricole,’ vii etc. formînd adesea asociaţii sub formă de pîlcuri, în regiunea de cîmpie, mai ales în stepă şi silvostepă (68, XII, p. 136—139). Buruiană dăunătoare pentru culturile de păioase şi prăşitoare. Este însă şi o foarte bună fixatoare de teren, oprind eroziunea solului de pe coastele înclinate. în acelaşi timp este o furajeră valoroasă în pajiştile aride din stepă şi silvostepă. (M) Rizomii au aceleaşi întrebuinţări medicinale, ca şi pirul comun (86, XII, p. 139). pita vacii v. mînătarcă plesnitoare (Ecballium elaterium (L.) A. Rich.), plantă ierboasă, cărnoasă, cu peri aspri, din fam. Cucurbitaceae; creşte pe litoralul Mării Negre, pe alocuri cultivată, în Dobrogea. Fructul la maturitate se desprinde de peduncul şi prin deschiderea bazilară seminţele şi lichidul ce-1 conţin sînt aruncate afară pînă la o distantă de 1 m (68, IX, p. 31 — 32). (M) Sucul plantei a fost întrebuinţat în trecut pentru vindecarea hidropiziei (68, IX, p 32). S-a mai folosit în nefrite, ameţeli, obezitate (186, p. 115-116). 189 PLOP NEGRU plescăită1 v. guşa porumbului1 plescăită2 v. şopîrliţă-albă plevaiţă v. mătcuţă 2 pliscul-cucoarei, priboi 2 (Erodium cicutarium (L.) L’ HeritJ, plantă mică, ierboasă, din fam. Geraniaceae, cu tulpină repentă, cu flori roşii-rozee sau albe şi cu fructul ca un cioc; creşte prin locuri nisipoase, cultivate şi necultivate, prin grădini, pe lîngă drumuri şi garduri. Fructele capsuliforme ale plantei se desfac în 5 valve şi au’o limbuţă care se învîrteşte în spirală. Aceste prelungiri sînt foarte higroscopice şi, îndată ce aerul se usucă, se răsucesc şi se desrăsucesc rapid, odată cu apropierea umezelii, de aceea fructul se întrebuinţa, mai ales de călugări, pentru prevederea timpului (12, p. 124). (M) Tulpinile florifere se puneau în băi contra durerilor localizate în diferite părţi ale corpului, ori numai se fierbeau pentru spălaturi şi oblojeli, contra junghiurilor (36, p. 223). plop alb (Populus alba h.), arbore comun prin lunci, zăvoaie, din fam. Salicaceae, cu scoarţă netedă, albă-cenuşie şi cu frunze argintii pe partea inferioară. Este preţuit pentru lemnul său uşor şi moale, din care se fac diferite obiecte casnice. Conţine principii active asemănătoare cu plopul negru, pe care îl substituie. (M) Coaja de plop se fierbea şi se aplica în comprese la buboaie. Ceaiul din coajă se lua pentru oprirea menstruaţiei abundente (85, p. 274). în unele părţi, se fierbeau mugurii cu untură şi se făcea un fel de alifie pentru trînji (87, p. 59). (O) Coaja ori frunzele se fierbeau, în multe părţi, pentru spălat pe cap. în alte părţi, din coajă, amestecată cu cenuşă de nuci şi alune şi cu untură de urs, se făcea o alifie cu care se ungeau pe cap, după ce se spălau (87, p. 59). plop înalt (Populus nigra ssp. pyramidalis (Rozier) Celak.J, arbore din fam. Salicaceae, adeseori cultivat, mai ales în lungul drumurilor, pentru coroana sa frumoasă, înaltă. (M) înlocuia alte specii înrudite, ca leac în medicina populară şi în obiceiuri. piop negru (Populus nigra L.), plop cu coaja crăpată, de culoare închisă; creşte prin zăvoaie şi lunci, prin grădini şi parcuri. Are lemnul moale, uşor, întrebuinţat pentru confecţionarea diferitelor obiecte casnice; în industria mobilelor ca placaje şi lemn ascuns, la fabricarea chibriturilor, jucăriilor, ambalajelor etc. Mugurii (Gemmae Populi) conţin ulei eteric, glicozide fenolice, flavone (173, p. 202 — 203). Din ei se prepară „Unguentum Populeum“ — o alifie cu proprietăţi balsamice, calmante şi antihemoroidale (176, p. 384). (M) Mugurii se adunau primăvara, înainte de a încolţi, şi se afuma cu ei prin casă, punîndu-se pe cărbuni aprinşi, cu tămîie, pentru miros şi ca dezinfectant al odăilor în care au zăcut bolnavi. Cu muguri de plop fierţi în untură şi cu puţină ceară galbenă, se făcea o alifie cu care se ungeau, de 2 ori pe zi, Îa trînji şi bube dulci. Ramurile tinere, arse şi făcute cărbuni, apoi pulverizate şi’ trecute prin sită deasă, se luau pentru uşurarea naşterii. Praful de cărbune se punea şi pe răni învechite, cu miros urît (15, p. 592). Decoctul mugurilor, amestecat cu untură de PLOP TREMURĂTOR porc, se folosea la arsuri, inflamaţii şi hemoroizi (14, p. 102, 105, 106). (P) Pentru boală la vite, se făceau nişte „bologheni“ (granule) din lemn de plop, care se pisau şi se dădeau în tărîţe la vite a doua zi, înainte de răsăritul soarelui, înainte de a li se da de mîncare (93, p. 116). plop tremurător (Populus tremula h.), plop frecvent în pădurile din zonele înalte, ale cărui frunze se mişcă la cea mai mică adiere a vîntuluL (P) Cu frunzele jucăuşe alejplopului, fetele făceau farmece, în primul rînd să fie jucate de flăcăi. în ţinutul Prahovei, fetele luau în mînă o frunză de plop, cînd mergeau întîia oară la horă, ca să se bată după ele flăcăii, cum se bate frunza de plop la vînt (87, p. 59). în Munţii Apuseni, la Sălciua, înainte de-a merge la joc, luau o frunză de plop, zicînd: Să nu stau nici un joc, cum nu stă frunza-n plop!, ori: Aşa să stau nejucată, cum stai tu nescuturată! O puneau la brîu ori sub pieptar şi se duceau la joc. La Sălciua, unii mînau vitele la tîrg cu o crenguţă de plop. Cînd o rupeau, spuneau: Atîta să stea nevîndută, cit stă frunza-n plop neclătinată! în colinda drumarilor se spune: Plop neogoitj Fi-mi-ai pedepsit / Să nu fi rodit. / Bată vînt, nu bată, / Frunza ţi se claia, / De soare, de boare, / Noaptea pe răcoare, / Că deşi fălos, I Tu n-aduci folos (104, p. 42 — 43). ploşnicar (Ceratocephalus falcatus (L.) PersJ, plantă ierboasă din fam. Banunculaceae; creşte prin cîmpuri necultivate, în locuri uscate, mai ales în zonele din sudul ţării. (M) Planta se fierbea în lapte, cu care se spălau copiii de bube. Se punea în scăldătoarea acestora, iar dacă nu treceau, se mai puneau 2 — 3 ciucalăi de porumb (26, p. 84). plumînare v. trifoişte de Ibaltă plumînărică v. mierea-ursului poala-sîintei-Mării (Nepeta pannonica LJ, plantă ierboasă din fam. Labiatae, cu miros tare; creşte prin crînguri şi fîneţe, pe marginea pădurilor. (M) Cu decoctul plantei se spălau, în multe părţi, contra durerilor de cap. La Negreşti, în Ţara Oaşului, o fierbeau cu aghiasmă şi apoi se spălau contra durerilor. Decoctul se bea, iar cu plantele călduţe se făceau cataplasme. în alte sate, se pisa în unsoare şi se punea în Îegă-tură pe frunte. Cu planta uscată se afumau cei care sufereau de îmbă-tăciune (35, p. 109; 37, p. 75). Se mai folosea la tot felul de bube, dureri, călcaturi şi altele (4, p. 87). La Nereju, cu planta uscată se făcea un ceai contra tusei. Planta pisată si fiartă se mai folosea la boli de piept (43, p. 126). poama vulpii v. dalae pochivnic, cMperul lupului (Asarum europaeum LJ, plantă mică, ierboasă, din fam. Aristolochiaceae; creşte prin păduri umbroase şi umede, în tufişuri, mai ales prin alunişuri. Frunza plantei, frecată, exală un miros de piper, care a sugerat numele popular din unele zone. Rizomul şi rădăcinile (Badix et Bhizoma Asari) conţin ulei volatil bogat în asaronă, rezine etc. (173, p. 205; 176, p. 398). (M) în Banat, rizomul şi rădăcinile se fierbeau, iar decoctul lor se lua contra tusei şi a secării puterilor trupeşti. Se mai bea şi contra durerilor de stomac (94, p. 562). Se plămădea rădăcina în borş sau rachiu de 101 PORUMB drojdie şi se bea dimineaţa pe nemîncate, ca purgativ şi vomitiv (87, p. 59). în Moldova, decoctul se lua pentru curăţenie de către cei care aveau viermi în pîntece, de năduşală, sau se făceau cu el lăutori contra durerilor de cap (12, p. 139). La Nereju, decoctul rizomului se lua contra tuberculozei. Se mai plămădea în rachiu şi se dădea bolnavului dimineaţa, la amiază şi seara. Se mai întrebuinţa contra frigurilor (43, p. 117). Se pisa rizomul plantei, se fierbea şi decoctul se dădea bolnavului, care vomita tot răul care-1 avea înlăuntru. în Moldova, se mai folosea la rast şi vătămătură. Cu rădăcinile recoltate toamna se făceau băi copiilor scrofuloşi (7, p. 43). Planta cu rădăcini şi frunze se fierbea în lapte, din care se lua înainte de masă, contra pelagrei (13, III, p. 4). Tăiată mărunt, se dădea cailor în ovăz, contra suspinului (94, p. 562). (C) Planta creşte adeseori în umbra alunişurilor, iar în Banat se spune că „Popilnica a omorît pe Aluna, naşa ei, şi pentru aceea e şi afurisită a creşte tot sub alun şi menită să călărească alunul pe ea“ (94, p. 562). (O) Pochivnicul se culegea, în multe zone, pentru spălat pe cap, împreună cu iederă, iarbă mare etc. podbeal (Tussilago farfara LJ, plantă ierboasă, comună, din fam. Compositae, cu rizom cărnos şi flori galbene, care apar primăvara de timpuriu, înaintea frunzelor, prin locuri argiloase şi umede, pe lîngă ape, pe maluri surpate. Florile şi frunzele (Flores et Folium Farfarae) conţin tanin, substanţe mucilaginoase, substanţe amare, fitosterine etc/(173, 215; 176, p. 447). Frunzele sînt întrebuinţate în alimentaţie, la sărmăluţe. (M) Frunza crudă se punea pe tăieturi şi abcese. Sucul stors din frunze se aplica pe inflamaţii. Contra orbalţului se făceau oblojeli cu frunzele opărite (87, p. 59). La Răşinari, se folosea la buba vînătâ: se trăgea un fir de arnici roşu prin ea, apoi se punea pe ea frunză de podbeal. La umflături se punea frunză unsă cu miere (166, p. 254). Ceaiul din frunze şi flori se lua contra tusei, se dădea în afecţiunile catarale ale căilor respiratorii (87, p. 59; 12, p. 139). Ceaiul din rădăcini se lua contra aprinderii deAplămîni. Frunzele se foloseau la băi contra reumatismului (23, p. 26). în bronşită se lua infuzie din frunză de podbeal, cu sovîrf (18, p. 24). Pentru caii aprinşi, se lua frunză de curechi şi podbeal, se pisau bine, se storcea seva şi se turna pe nasul calului (89, p. 108). (O) Se punea în vasele în care se mulgeau vacile, să dea lapte mult şi bun, să fie untul galben, ca floarea podbealului (141, p. 86, 217). pojarniţă v. sunătoare 1 popîlnic v. trei răi poroinic1 (Orchis morio LJ, plantă fragilă din fam. Orchidaceae, cu tuberculi globuloşi, flori purpurii, rozee; creşte prin fîneţe, livezi, poieni şi margini de pădure. Tuberculii (Tubera Salep) conţin amidon, mucila-gii etc. (173, p. 215; 176, p. 458). (M) Ceaiul din flori se folosea local contra frigurilor, iar decoctul lor, pentru scurgeri de sînge la vite. în multe părţi, îndeosebi în Moldova, tuberculii se foloseau ca afrodisiac (79, p. 130; 87, p. 60). poroinic 2 v. bujori porumb, cucuruz, păpuşoi (Zea mays L.), plantă alimentară din fam. Gramineae, originară din America. A fost introdusă în Muntenia pe la PORUMBAR 192 sfîrşitul sec. XVII, sub domnia lui Şerban Cantacuzino (1678 —1688); în Moldova, la începutul sec. XVIII* în timpul lui Constantin Mavro-cordat; în Transilvania, în timpul principelui George Racoczi (1631 — 1648). In Transilvania şi Banat, era cultivat ca plantă alimentară prin 1791 (161, p. 212). A înlocuit treptat meiul şi a restrîns alte culturi, deoarece a devenit alimentul de bază în multe zone. La întrebuinţările curente în alimentaţia oamenilor şi animalelor, s-au adăugat cele medicinale şi chiar la farmece. Mătasa de porumb (Stigmata Maydis) conţine ulei gras, rezine, saponine etc. (173, p. 156; 176, p. 456). (M) Ceaiul din mătasă de porumb se lua ca diuretic şi pentru piatră la băşica udului. în unele părţi, cînd se oprea udul, se luau 2 sau 3 stru-jeni, vîrfurile de la o mătură* de grădină şi 10 pătrunjei, dacă nu erau prea mari, se tocau la un loc mărunţel/se fierbeau cu apă, apoi se strecurau, iar apa se bea în mai multe rînduri, amestecată cu seminţe de in pisate. în Tutova, ceaiul de ciocane de păpuşoi, amestecate cu coajă de stejar, se bea contra hemoragiilor. Pe lîngă Giurgiu, cu mămă-liguţă caldă, pusă pe o cîrpă, se înfăşurau cei ce aveau dureri de pîn-tece. Cine vedea pentru întîia oară în an un păpuşoi înflorit, lua mătasa, o usca, o punea în rachiu şi se bea contra frigurilor. Pentru bolfe la gît, se puneau legături cu mămăliguţă caldă, unsă cu măduvă de falcă de porc şi cu fiere de porc, peste care se punea şi unt de naft (87, p. 55). Contra tusei, se lua zeama de porumb fiert, mai ales de cel roşu; unii se afumau cu făina de porumb (86, p. 99). Contra guturaiului, se trăgea pe nas fumul de făină arsă pe jar (79, p. 86). Cînd se opăreau copiii mici, din cauza udului, se presărau cu mălai arsurile, după ce se spălau cu zeamă de porumb roşu (86, p. 83). Pentru obrintealâ, se muia făină de porumb în chişleag, se punea între petice şi se lega pe bube sau rană (89, p. 54). în Transilvania, pe obrintealâ, se punea făină de cucuruz cu rachiu. Mămăliga fierbinte se punea în legături la gît, contra amigda-litei; se mai aplica pe piept, contra durerilor şi la junghiuri (14, p. 102, 103, 106). în nordul Moldovei, mămăliga amestecată în gură se punea pe buboaie, ca să aline durerile, să le grăbească deschiderea. Leşia de coceni se folosea, în multe părţi, contra rîiei. Se mai spălau cu ea pe cap pentru bube şi chelbe. Ceaiul din inflorescenţa bărbătească se lua în boli de rinichi,de ficat şi de fiere (8, p. 139). Se folosea şi la animale. Făina de păpuşoi, cu zahăr mărunt pisat, se sufla în ochii vitelor, contra albeţei (4, p. 108). Păpuşoiul roşu se dădea vacilor care nu puteau făta, ca să le uşureze (76, p. 48). (O) Obiceiuri numeroase erau în legătură cu cultivarea plantei (56,90,93). porumbar, porumlbel (Prunus spinosa L.j, arbust spinos, comun, din fam. Rosaceae; creşte pe marginea pădurilor, prin tufişuri, pe răzoare, pe lîngă garduri. Fructele globuloase, albastre-negre, au pulpa verzuie şi conţin vitamină C. La maturitate sînt comestibile. Se puneau în oţet de poame şi la cidru. în unele părţi, se uscau şi iarna se fierbeau, iar zeama se mînc-a cu mămăligă prăjită (78, p. 109). (V) Coaja s-a folosit la vopsit în roşu (9, p. 249). (M) Rădăcina se fierbea şi decoctul se ţinea în gură, contra durerilor de dinţi şi pentru întărirea lor (36, p. 277). în unele părţi, se fierbea contra'durerilor de dinţi coajă de rădăcină de porumbel şi coajă de rădăcină de stejar şi decoctul se ţinea călduţ în gură. Decoctul de fructe pisate cu sîmburi cu tot se bea de pîntecârie (87, p. 60). Contra diareei, se mai folosea decoctul rădăcinilor şi fructelor (87, p. 60). La Sălciua, 198 PBUN se fierbea rădăcina de porumbar şi se dădea dimineaţa celor care boleau de inima ai rea, „cînd mergea numai sînge din ei“. La Dăneşti (Vaslui), bolnavii de dizenterie consumau fructele fierte, iar zeama ó beau (14, p. 104). Contra durerilor de inimă, se folosea decoctul din mîzga galbenă de sub scoarţă. în Moldova, pentru greutate la inimă se bea zeama de porumbele necoapte fierte (34, p. 132). în satele din jurul Careilor, decoctul rădăcinilor amestecate cu secară prăjită se folosea pentru combaterea dizenteriei la animale (8, p. 137). (C) Cînd porumbarii aveau flori multe, se spunea că anul va fi mănos, în unele zone, porumbul se semăna cînd înfloreau porumbeii. (O) Pe porumbeii înfloriţi se puneau, în multe zone, mărţişoarele? care se legau la mîna sau gîtul copiilor, tineretului şi chiar celor mai în vîrstă, la 1 martie. în Oltenia, fetele puneau mărţişoarele pe porumbel, dorind să-şi păstreze culoarea pielii de pe faţă şi în timpul verii, ca şi în timpul iernii (140, p. 137 — 138). porumbel v. porumbar potroacă v. cintaură praz (Allium porrum LJ, plantă condimentară din fam. Liliaceae, originară din regiunea mediteraneană, unde este cultivată din antichitate. Se foloseşte în alimentaţie, crud sau gătit. (M) Bulbul se cocea, şi zeama călduţă se storcea în urechi, contra durerilor (79, p. 124.) Cu zeamă de prăji fierţi se oblojeau trînjii (86, p. 87). priboi 19 banat, floarea-yîntului (Geránium macrorrhizum L.J, plantă plăcut mirositoare, din fam. Geraniaceae\ creşte pe stîncării calca-roase şi locuri pietroase, prin tufişuri; era cultivată şi prin grădinile ţărăneşti. Frunzele (Folium Geranii macrorrhizi), cît şi rădăcinile (Radix Geranii macrorrhizi) conţin ulei volatil bogat în germacrol, substanţe tanante etc. (173, p. 75). (M) Planta se punea în scăldătorile copiilor bolnavi de căimăcealâ. Frunzele verzi se puneau pe bube şi pe varice, iar planta se punea în băile pentru poceală (40, p. 103). Cu decoctul plantei se făceau comprese pentru albeaţă, iar cu frunzele se oblojeau rănile. Se mai bea pentru dureri interne. în Maramureş, cu priboi se făcea scăldătură, „să îngăduie durerile de cruci“ (şale)’, (37, p. 74). priboi 2 v. pliscul cucoarei priboi sălbatic v. buchet pristolnic, crucea, pîinii (Abutilon theophrasti MedikJ, plantă ierboasă din fam. Malvaceae; creşte prin locuri cultivate şi necultivate, prin păduri şi vii, mai ales în’sudul ţării. Plantele culese înainte de matu-raţia deplină, dau fibre atît de fine încît se pot toarce, se pot confecţiona frînghii, funii, covoare etc. (68, VI, p. 30). (M) Decoctul plantei se folosea contra diareei, la bovine (25, p. 9). (O) Fructul, o capsulă pluriloculară, se puneau pe azime, înlocuind pristolnicul de lemn folosit în cele mai multe zone pentru marcarea lor, înainte de a fi introduse în cuptor. prun (Prunus domestica LJ, pom din fam. Rosaceae, preţuit nu numai pentru fructele sale, ci şi pentru faptul că este mai puţin pretenţios la condiţii de sol, de aceea cu el se valorifică bine terenurile improprii PUNGA-BABEI 194 pentru alte culturi. Este nu numai cel mai frecvent pom roditor, ci şi cel mai folositor. Are numeroase varietăţi locale, brumării, roşii, galbene, unele care se desfac de pe sîmburi, altele nu. Lemnul de prun a fost întrebuinţat pentru confecţionarea diferitelor obiecte casnice, fluere etc. O importanţă deosebită au prunele, îndeosebi pentru zonele muntoase şi deluroase. Prin extinderea mare a livezilor, încă în secolele trecute, ele au devenit produse de bază ale multor gospodării, prin valorificarea cărora oamenii îşi procurau diferite bunuri necesare traiului. Prunele au fost un aliment important în trecut. De cum se coceau, se mîncau crude cu pîine, ori fierte şi trecute prin vase ciuruite, sub formă de chisăliţă. Prin fierberea mai îndelungată a acesteia, se obţinea marmeladă (magiun, povidlă, silvoiţă etc.), care se păstra peste iarnă, cînd se ungea pe pîine, se subţia cu apă călduţă şi se mînca cu mămăligă, se punea în aluaturi de pîine, colaci, pe paste făinoase etc. Pentru consum în timpul iernii, cantităţi importante se uscau în cuptorul de pîine sau în cuptoare speciale. Multe gospodării le valorificau în zonele joase, în schimb cu cereale sau alte produse. Prunele se puneau cu puţină apă în căzi mai mici şi se obţinea cidrul, care se îndulcea cu miere după ce se oţetea, ori se folosea ca oţet, punîndu-se în ciorbe, zămuri etc. Cea mai mare parte erau fermentate în vase speciale pentru ţuică. După ce fermentau, se duceau la distileriile ţărăneşti, înşirate în lungul văilor. înAunele zone se distilau numai odată, obţinîndu-se o ţuică mai slabă. în multe zone, îndeosebi în Transilvania, se distilau de 2 ori, obţinîndu-se un produs mai tare, numit vinars, horincă, rachiu etc. A fost băutura obişnuită a petrecerilor şi ceremoniilor familiale, în zonele înalte. (V) Coaja de prun s-a folosit, în multe părţi, la vopsit în roşu şi maro, de multe ori în amestec cu alte plante (160, p. 10, 104). (M) Prunul şi mai ales produsele fructelor sale, îndeosebi ţuica, au avut o largă întrebuinţare în medicina populară. O mulţime de plante se plămădeau în ţuică, ca leacuri pentru afecţiuni externe şi interne. Primul rînd de ţuică, mai ales cînd se distila'a doua oară, se păstra de leac, pentru fricţiuni, oblojeli etc., fiind mai tare. Plămădelile se făceau în ţuică obişnuită şi puţine erau bolile în care nu se foloseau. Prunele uscate se fierbeau cu apă şi untdelemn; zeama se bea dimineaţa, pe nemîncate, iar prunele se mîncau seara, pentru vast (142, p. 142). Zeama de pe prunele uscate, fierte, se dădea copiilor mici, contra limbricilor (15, p. 604). Coaja de prun şi de stejar, cu oleacă de sămînţă de cînepă, se fierbeau şi decoctul se ţinea în gură contra durerilor de dinţi (4, p. 93). în convalescenţă, în multe părţi, se dădea bolnavilor zeamă de prune uscate. Variate întrebuinţări a avut oţetul obişnuit, ca şi cel preparat din borhotul rămas la distilare, numit în Oltenia „liveş“. Se „trăgeau“ (fricţionau) cu el bolnavii de aplecate, nrecum şi la răceală, dureri de cap, junghiuri etc. (79, p. 95). punga-î>ali)ei, tătăiş 2 (Inula dysenterica LJ, plantă ierboasă din fam. Compositae; creşte prin locuri umede, pe lîngă bălţi şi mlaştini. (V) Florile ei galbene-aurii, dispuse în capitule emisferice la vîrfu-rile ramurilor, se foloseau la vopsit în galben (78, p. 132). pimga-popii v. traista-ciotoamilui punguliţă (Thlaspi arvensis LJ, plantă ierboasă din fam. Cruciferae; creşte prin locuri cultivate, ogoare, pîrloage, pe lîngă drumuri. Planta 105 PUŞCA-DR ACULUI zdrobită are miros de usturoi. Seminţele cu gust iute conţin sinigrină, care sub acţiunea mirozinei se transformă în ulei de muştar (68, III, p. 396-399). (M) în trecut a fost întrebuinţată ca depurativ şi ca diuretic. Planta verde îndepărtează ploşniţele şi alte insecte (68,’ III, p. 399). pur, usturoi sălbatic 2 (Allium vineale LJ, plantă ierboasă din fam. Liliaceae; creşte prin locuri ruderale, prin semănături şi pe coline uscate, prin săraturi. Se foloseşte în alimentaţie în loc de usturoi. (P) în Moldova, se descînta pentru boala copiilor sau ceasul cel râu (79, p. 17). puşca-dracului (Phyteuma tetramerum SchurJ, plantă ierboasă din fam. Campanulaceae; creşte prin fîneţe şi păşuni. (P) în Maramureş, cu ea si cu tămîie se afumau copiii speriaţi (25, p. 130). R rabarfoură, revent2(Rheum palmatum LJ, plantă ierboasă, viguroasă, din fam. Polygonaceae, originară din Asia înaltă, cultivată ca plantă alimentară, medicinală şi ornamentală. Rizomii şi rădăcinile (Rhizoma Rhei) conţin glucozizi antranolici şi antrachinonici, alături de oxalat de calciu, emodină, tanin, rezine etc. (65, p. 586; 176, p. 388; 173, p. 53 — 54). Peţiolurile groase ale frunzelor se folosesc în alimentaţie, la prepararea supelor, dar mai ales sub formă de compot şi dulceaţă. (M) în multe părţi este cultivată şi prin grădinile ţărăneşti, făcîn-du-se din peţioluri compot, care se dă copiilor mici, ca sase întărească. Se mai dădea ca stimulent şi pentru uşurarea digestiei (15, p. 631). în doză mai mare se dădea ca purgativ (184, p. 94). Consumarea în cantităţi mai mari este contraindicată (173, p. 54). racameţi v. brăbin rapiţă (Brassica rapa LJ, plantă ierboasă, comună, din fam. Cruci-ferae, cu flori galbene; creşte prin semănături, locuri ruderale, pe marginea drumurilor. Este cultivată pentru seminţele ei, din care se extrage un valoros ulei industrial. Uleiul s-a folosit şi pentru iluminat, deşi producea mai mult fum decît ceara. (V) Florile se foloseau la vopsit în galben (160, p. 45—46; 144, p. 192 — 193). răchitan, lemnie (Lythrum salicaria L.), plantă ierboasă din fam. Lythraceae, cu flori purpurii, frecventă pe marginea bălţilor, rîurilor, prin locuri umede. (M) în ţinutul Neamţului, se punea în scăldătoarea copiilor, ca să se îngraşe (11, p. 48). în Munţii Apuseni, la Sălciua, din tulpinile flo-rifere se’făcea un ceai care se dădea copiilor „săraci de sînge“ şi contra insomniilor. în nordul Moldovei, tulpinile florifere se fierbeau, cu decoctul se făceau spălaturi, iar cu plantele oblojeli, la gîlci (26, p. 84). Inflorescenţa în fructificăţie, plămădită în ţuica se lua contra leuco-reei (8, p. 135). răchită1, salcă (Salix fragilis LJ, arbore comun din fam. Salicaceae; creşte pe malul apelor, în zăvoaie, lunci, locuri umede. Din lemnul ei moale, uşor, se făceau diferite obiecte casnice. Ramurile se foloseau la garduri. Din coajă de răchită, primăvara, se făceau fluiere, tilinci etc. Coaja (Cortex Salicis) conţine, ca şi a speciilor înrudite, salicină, populină, alături de alte substanţe active (176, p. 383). (V) Răchita, ca şi salcia, s-a folosit pentru vopsit în galben şi verde. Pentru diferitele nuanţe de galben se întrebuinţau mugurii, vîrfurile ramurilor şi coaja, uneori în amestec cu alte plante, ca drobiţă, măr etc. (160, p. 32 — 35). Din răchiţică fiartă în usuc sau răchiţică, alior şi piatră acră, se obţinea culoarea verde pentru fire (160, p. 81). i 197 RECHIE 1 (M) Era un leac obişnuit contra frigurilor. Se fierbeau frunzele, în lipsa lor coaja, pînă lăsau tot mustul; înainte de a-1 lua frigurile, bolnavul bea din decoct cîte un păhărel, pe inima goală (87, p. 63). (L) Răchita apare în variate creaţii folclorice, începînd cu cîntecele haiduceşti şi încheind cu bocetele. răchită 2 v. zăloagă răcMtă de împletit v. mlajă răchită galbenă v. loză răcMtă moale v. iovă răchită roşie (Salix purpurea LJ, arbust comun din fam. Salicaceae, cu* ramuri subţiri, flexibile, roşii-purpurii sau gălbui; creşte pe malul apelor, prin zăvoaie, pe grinduri. Ramurile subţiri sînt foarte căutate pentru împletitul coşurilor, leselor etc. (V) Coaja ramurilor a fost întrebuinţată pentru vopsit, în galben, ca şi celelalte specii înrudite. (M) Zmicele de răchită roşie, cu chipăruş (ardei) roşu, se fierbeau în moare de castraveţi şi din decoct se dădea oilor, contra gălbezei* cîte 2 — 3 linguri pe zi (89, p. 101). răcMtă supărată v. salcie plîngătoare răchiţică (Eleagnus angustifolia L.), arbore sau arbust spinos, din fam. Eleagnaceae, originar din regiunea mediteraneană, cultivat prin parcuri şi grădini, în garduri vii şi perdele forestiere. Florile au un miros plăcut, iar frunzele lanceolate, ca şi la răchitele mici, sînt argintii. (V) Din fructele sale se extrage o substanţă colorantă brună, precum si un ulei comestibil, mult folosit de popoarele orientale, în alimentatie (68, IV, p. 156-157). răculeţ, cîrlig (Polygonum bistorta LJ, plantă ierboasă din fam. Poly-gonaceae, cu rizom repent, gros şi răsucit, care i-a sugerat numirile populare; creşte prim fineţe şi păşunile umede din zonele înalte. Rizo-mul (Rhizoma Bistortae) conţine tanin în cantitate mare (15 — 25%) alături de alte substanţe active (176, p. 338). (M) Rizomul pisat şi plămădit în rachiu se lua contra diareei şi a durerilor de stomac (43, p. 121). Uscat şi pisat, se presăra pe rănile cu viermi, ori se fierbea şi se spălau cu decoctul (87, p. 43). Se întrebuinţa sub formă de praf în combaterea dizenteriei la cai (68, I, p. 467). rădăcină dulce 1 v. feriguţă rădăcină dulce2 v. lemn dulce rădichioară v. cerenţel răsîug (ChondriUa juncea h.), plantă ierboasă din fam. Compositae; creşte prin locuri necultivate, pe coline aride, pe cîmpuri. (M) Era folosită contra bolii cu acelaşi nume la animale (79, p. 113; 25, p. 46). rechie1, rezedă sălbatecă (Reseda lulea h.J, plantă ierboasă din fam. Resedaceae, cu flori mici, galbene-verzui; creşte prin locuri cultivate RECHIE 2 108 şi ruderale, pe coline aride, pietroase, pe lîngă drumuri. Conţine o substanţă colorantă, luteolină, care colorează firele în galben (148, p. 55). (M) Tulpinile florifere se foloseau ca vomitiv, purgativ şi antiscorbutic (87, p. 61). în trecut era întrebuinţată în medicină câ diuretică, sudorifică şi vulnerară (68, III, p. 504). recMe 2 v. gaude revent1 (Rheum rhaponticum LJ, plantă viguroasă, din fam. Polygo-naceae, originară din Siberia meridională, introdusă în Europa pe la mijlocul sec. XVIII. Se cultivă prin grădini şi parcu/i, atît ca plantă ornamentală, cît şi ca plantă culinară. Se mai cultivă, în aceleaşi scopuri, Rheum palmatum L. var. tanguticum, reventul chinezesc, a cărui rizomi şi rădăcini (Radix et Rhizoma Rhei) se folosesc în farmacie datorită conţinutului în glucozizi antranolici şi antrachinonici, alături de oxalat de calciu, emodină, tanin, rezine etc. (176, p. 388). (M) Se întrebuinţa pentru combaterea indigestiilor, constipaţiei şi diareei (161, p. 246). revent2 v. ratoarbtiră rezedă (Reseda odorata LJ, plantă ierboasă din fam. Resedaceae, originară din regiunea mediteraneană, cultivată pentru florile sale, galbene verzii, plăcut mirositoare, bogate în nectar. Conţine luteolină, ca şi speciile înrudite (148, p. 55). (M) Tulpinile florifere se puneau în scăldătorile copiilor mici (78, p. 142). rezedă sălbatică v. recMe 1 ricin, căpuşă (Ricinus communis LJ, plantă viguroasă din fam. Euphor-biaceae, originară din Africa, cultivată ca plantă ornamentală şi în cîmp, pentru seminţele ei bogate în ulei, întrebuinţat în industrie şi medicină. Din seminţe (Semen Ricini) se extrage uleiul de ricin întrebuinţat mai ales ca purgativ şi pentru cicatrizarea rănilor. în industrie uleiui de ricin este folosit la fabricarea unor săpunuri, pentru uns maşinile, la aviaţie (176, p. 391 — 392). (M) Ca purgativ, se luau 3 — 6 seminţe în lapte ori pisate şi puse în lapte acru (15, p. 632; 4, p. 90). Seminţele se puneau într-o sticlă, care se învelea cu o cocă de mălai şi apoi se punea la copt în cuptor. După ce se cocea mălaiul, se scotea sticla şi cu conţinutul din ea se ungeau cei bolnavi de pelagră (13, p. 95). Se dădeau pisate şi la animale, contra constipaţiei (78, p. 16; 40, p. 109). ridiche (Raphanus sativus L.), plantă alimentară din fam. Cruciferae, originară din Asia, cultivată peste tot, pentru rădăcinile sale cărnoase. Rădăcinile conţin sinalbină, glucotropaeolină etc. (148, p. 55). în unele părţi se consumă si frunzele, pregătindu-se cu ele mîncăruri (68, III, p. 501 ). (M) Era leac obişnuit contra tusei. Se scobea o ridiche, se punea în ea miere şi se cocea, apoi se bea seva din ea, dimineaţa, cîte o linguriţă. Zeama de ridiche se lua contra durerilor de pîntece şi contra veninului (87, p. 60). Ridichea tăiată mărunţel se dădea cailor care tuşeau (89, p. 110). 199 ROCOŢEA (C) Se credea că dacă se sădesc cu un deget, se fac subţiri, de aceea se puneau cu 3 degete, ca să se facă groase, mari (78, p. 114). ridiche de iarnă v. ridiche neagră ridiche neagră* ridiche de iarnă (Raphanus sativus ssp. niger (Mill.) Pers.j, subspecie de ridiche mai plină, consistentă, cu coajă neagră, care se poate păstra şi peste iarnă, de aceea e frecvent cultivată. , (M) Se folosea ca leac pentru brlncă; cu inimă de ridiche neagră, amestecată cu săpun, se freca partea bolnavă (87, p. 60). Se rădea, se presăra cu sare mărunţică, se înăbuşea, se lăsa să stea 24 ore, apoi se storcea din ea zeama în urechile celor ce nu auzeau bine (148, p. 63). Unii o scobeau, miezul scos îl pisau mărunt, îl presărau cu sare, îl băgau înapoi în scobitură, a acopereau şi o puneau în pămînt 3 zile, după care o scoteau şi storceau zeama din ea în urechile celor ce nu auzeau bine, în 3 zile la rînd, o dată pe zi (142, p. 60). Ridichea neagră era un leac obişnuit în bolile de plămîni. Se scobea, se umplea cu miere şi hrean ori cu zahăr candel, se cocea şi zeama din ea se dădea contra tusei şi durerilor de piept (87, p. 60). La Sălciua, se rădea, se amesteca cu morcovi raşi, se puneau în apă şi se lăsau să se plămădească o zi-două, apoi apa de pe ele se lua, mai multe zile, de aprindere şi oftică. Pentru umflătură de foaie, se mînca ridiche rasă, pe inima goală, o săp-tămînă (142, p. 141). în Dobrogea, cu zeamă de ridiche neagră şi catran se tratau diareea şi dizenteria (87, p. 60). ridiche sălbatică (Raphanus raphanistrum L.), plantă ierboasă din fam. Cruciferae; creşte prin locuri cultivate şi necultivate, mirişti, terenuri virane. Frunzele tinere se pot folosi ca legume. Seminţele conţin un ulei gras, bun pentru iluminat (68, III, p. 496). (M) Era folosită contra atacului, ca şi rădăcinile ridichilor cultivate, care au fost între cele mai apreciate leacuri în bolile de piept (25, p. 146). Sucul obtinut prin strivirea rădăcinilor se lua în boli de ficat (14, p. 102). rîşcov9 opintici (Lactarius deliciosus FrJ, burete din fam. Russu-laceae, cu pălărie galbenă-portocalie, la început convexă, apoi plană. Creşte prin păduri şi tufişuri, vara şi toamna. Partea cărnoasă, care conţine latex, are gust şi miros plăcut, de aceea e între cei mai căutaţi bureţi. Rîşcovii se taie în bucăţele şi se opăresc sau se gătesc cruzi. In unele zone se usucă, în altele se pun în putini, cu sare, pentru iarnă (15, p. 164). rocoină (Stellaria media (L.), VillJ, plantă ierboasă din fam. Caryo-phyllaceae, cu tulpină întinsă pe pămînt şi ascendentă; creşte prin locuri cultivate şi necultivate, pe lîngă garduri şi drumuri. (M) Planta pisată şi amestecată cu grăsimi şi puneau la răni, umflături, zdrobituri, scrîntituri (37, p. 76). în Munţii Apuseni, la Măguri, rădăcina se fierbea cu floriţe albe (Parnasia palustris) şi cu decoctul lor se spălau cei ce se opăreau cu apă fierbinte (147, p. 521). Cu planta pisată se făceau legături de vătămătură (34, p. 288). Decoctul în vin se îua pentru oprirea rîndurilor roşii (37, p. 76). rocoţea (Stellaria graminea 1j.) plantă ierboasă din fam. Caryophyl-laceae; creşte prin fineţe, livezi şi tufişuri. (M) Tulpinile florifere se fierbeau şi’cu decoctul se spălau umflăturile (147, p. 527). RODIU 20# rodiu (Punica granatum L.J, arbust din fam. Punicaceae, cultivat în regiunile subtropicale, din vestul Europei pînă în estul Asiei pentru fructele sale, bogate în zahăr, acid citric, acid malic, vitamina G etc. (68, V, p. 470 — 473). La noi, cultivat sporadic prin case. (M) Scoarţa rădăcinii se întrebuinţa contra teniei (15, p. 636). rodul-pămîntului, aron (Arum maculatum h.), plantă veninoasă din fam. Araceae; creşte prin pădurile umbroase şi umede. Tuberculul plantei (Tubera Ari) conţine saponine, amidon, aroină etc. şi are acţiune antihelmintică, antinevralgică, vulnerară etc. (176, p.’460). (M) Frunzele plantei se puneau pe răni şi bube rele (37, p. 72). Rănile cangrenoase se spălau cu decoctul plantei şi se ungeau cu alifie preparată din rădăcini şi frunze pisate şi amestecate cu grăsime (87, p. 61). în unele părţi, se picura laptele ce curgea din planta pisată, ori se pisa rădăcina şi se presăra pe răni (18, p. 10). Contra trînjilor, se pisa, se amesteca cu miere şi se lua pe nemîncate sau se plămădea în rachiu şi se bea (87, p. 61). Ceaiul din frunze ori rădăcina pisată şi pusă în fapte se lua de 2 ori pe zi, dimineaţa şi seara, pentru înecătură de piept (18, p. 10). Se mai folosea, plămădit în vin alb, la vătămătură şi consti-paţie (12, p. 130). La vite se dădea cu borş, cînd aveau sînge rău. (C) în multe părţi, se credea că inflorescenţa plantei, un spadice drept, înconjurat de o spată verde-gălbuie, care are în partea superioară florile bărbăteşti şi cele rudimentare, iar în partea inferioară florile femeieşti, purpuriu-violaceae, ar prevesti rodul pămîntului, încă din aprilie-mai, cînd înfloreşte. Dacă florile femeieşti erau mai multe şi mai mari, porumbul, credeau sătenii, va rodi din belşug; dacă florile bărbăteşti erau mai dezvoltate, spuneau că se va face mai mult grîu; iar dacă măciulia spadicelui, care era asemuit cu o butie, era mai crescută, era semn că nici un butoi nu va rămîne fără vin (94, p. 587). roifoă (Rubia tinctorum LJ, plantă ierboasă din fam. Rubiaceae, cu tulpina aspră şi agăţătoare, flori albe-gălbui, dispuse în raceme pauci-flore; creşte pe dealuri, prin vii. Era cultivată şi prin grădinile ţărăneşti deoarece rădăcinile ei au fost un preţios colorant natural în roşu. Rădăcina conţine glucozizi oxiantrachinonici (alizarina, purpurina etc.), (176, p. 440). în unele ţări, rădăcinile servesc la obţinerea de medicamente folosite în litiaza renală (173, p. 131). Cînd o mîncă vacile, li se roşeşte laptele. în multe părţi, se credea că a trecut o rîndunică pe sub ele şi de aceea s-a înroşit (78, p. 114). (V) Rădăcinile se fierbeau în borş, într-un vas de aramă, pînă deveneau albicioase, cînd se scoteau şi se aruncau, apoi se introduceau firele şi se fierbeau pînă primeau culoarea dorită. Dacă nu se prindea bine, se mai fierbeau o dată. în alte părţi, firele se împietreau înainte, cu piatră acră şi borş cald, apoi se puneau în cazan şi se presăra cu praf de roibă, din rădăcinile spălate, uscate şi apoi pisate. Se umplea cazanul şi apoi se lăsa pe vatră sau pe cuptor, să stea 2 — 3 zile, bine acoperit. Se frecau de cîteva ori în mîini. Cînd se colorau, se presărau cu cenuşă, se lăsau 2 — 3 ore, apoi se spălau şi se uscau. Pentru roz, se punea roibă mai puţină (160, p. 104—107). roiniţă, mătăcină (Melissa officinalis h.), plantă ierboasă din fam. Labiatae, cu miros plăcut; creşte prin păduri, în tufărişuri şi locuri pietroase, mai ales în zonele din sudul ţării. Este adeseori cultivată 201 ROŞCOV prin grădinile ţărăneşti, fiind căutată nu numai de albine ci şi de apicultori, ca să frece cu ea coşniţele cu care prind roiurile şi chiar cele in care le introduceau. Frunzele (Foium Melissae) conţin ulei eteric, tanin etc. (173, p. 114; 176, p. 432). (M) Ceaiul şi decoctul din frunze sau tulpinile florifere se luau în dureri de dinţi, dureri de stomac, colici şi diaree (87, p. 43), precum şi contra durerilor de piept. Vinul de roiniţă se întrebuinţa în astm. Cu extractul de mătăcină, preparat din o parte flori şi 3 părţi alcool, se făceau fricţiuni contra durerilor reumatice (190, p. 30). roman, muşeţel prost (Matricaria inodora L.J, plantă ierboasă din fam. Compositae \ creşte prin semănături, locuri ruderale, pe lîngă drumuri. (M) La Clopotiva, se punea prin paturi şi în „vatra căsii“, ca să alunge puricii (53, p. 148). românită v. muşeţel românită mare v. ochiul-boului românită puturoasă, romonul-calului (Anthemis cotula L. ), plantă ierboasă, cu miros neplăcut, din fam. Compositae; creşte pe cîmpuri, prin locuri cultivate, pe lîngă garduri şi drumuri. Se pune prin cămări şi poduri, pentru îndepărtarea şoarecilor. Uneori apicultorii îşi freacă mîinile cu această plantă, pentru a fi feriţi de împunsăturile albinelor (68, IX, p. 358). (M) Ceaiul de românită rea se dădea femeilor lehuze şi li se făceau cu ea scăldători (78, p. 114). La Sălciua, decoctul plantei, cu coji de nucă, se dădea mieilor contra guşei. romaşcă v. tătăişi romonul calului v. românită puturoasă rosmarin (Rosmarinus officinalis L.J, arbust mic, frumos mirositor, din fam. Labiatae, originar din regiunea mediteraneană, mult cultivat în trecut. Frunzele (Folia Rosmarini) conţin ulei eteric, tanin etc. (173, p. 127; 176, p. 432). (M) Fiertura din frunze se folosea pentru spălat pe cap, contra mă-treţii (15, p. 150). în nordul Moldovei, din tulpină şi frunze se făcea ceai contra durerilor de inimă (84, p. 214). Se punea în scăldătorile bolnavilor şi în prima scaldă a copiilor, ca să fie plăcuţi ca şi mirosul lui (78, p. H5 —116). Plămădit în rachiu de drojdie, se mai folosea contra vătămăturii (15, p. 638). Este între cele mai iubite flori, de aceea apare în variate creaţii folclorice. rostogol (Echinops sphaerocephalus L.y, plantă ierboasă din fam. Compositae; creşte prin poieni, tufişuri, margini de pădure. Florile alburii, dispuse într-un capitul globulos, au sugerat numele popular. (M) Rădăcina plantei, măruntită si uşor încălzită, se punea la dalac (187, p. 517). rostopască v. negelariţă roşcov (Ceratonia siliqua LJ, arbore mic, din fam. Leguminosae, originar din Arabia, cultivat şi subspontan în regiunea mediteraneană. ROXJA-CEMXJLXJÎ 202 Fructele lui, o legumă indehiscentă cu mai multe seminţe, se aduceau şi la noi, fiind rezistente, durabile, savurate de copii. (M) în Moldova, de bubă, se fierbeau înfundat cîteva roşcove cu smochine, într-o ulcică nouă, acoperită cu un capac; zeama o bea bolnavul, iar smochinele se puneau la bubă (79, p. 30). De tuse se lua un pumn de roşcove, o mînă de stafide, cîteva smochine, se fierbeau bine şi zeama se dădea călduţă bolnavului (79, p. 179). Se foloseau în amestec şi cu alte plante, la tuse grea. Rachiu cu roşcove beau femeile le-huze, ca „să scape uşor“ (78, p. 115). roua-ceriului* iarba fiarelor (Drosera rotundifolia LJ, plantă mică, carnivoră, din fam. Droseraceae; creşte prin turbăriile din regiunea alpină şi subalpină. (M) Se folosea contra tusei convulsive (68, III, p. 552). (C) în unele părţi, se spunea că ar fi iarba-fierului ori că se aseamănă cu ea. Frunzele acoperite cu peri glanduloşi, roşietici, care secretă o substanţă vîscoasă, ce rămîne ca o picătură de rouă, au putut sugera credinţa, deoarece strălucesc în bătaia soarelui, dar apropiindu-te de ele, se pierd în covorul vegetal. roza-Ierihonului1 (Odontospermum pygmaeum (Coss. et Dur.) HoffmJ, plantă exotică din fam. Compositae; creşte prin stepele aride din Orientul apropiat. Era adusă şi comercializată de călugări şi negustori ca şi Anastatica. Rămurelele, cînd se usucă, se strîng, iar dacă sînt umezite, se redeschid. (M) A avut aceleaşi întrebuinţări ca şi Anastatica. roza-Ierihonului2 v. mîna-Maicii-Domnului1 rug v. măeieş 1 rug de mure1, mur 2 (Rubus plicatus Weihe et NeasJ, arbust spinos, comun, din fam. Rosaceae; creşte prin păduri, tufişuri, locuri necultivate. Frunzele conţin acizi organici, tanin etc. (148, p. 78). Fructele sînt comestibile, conţin vitamina G şi sînt folosite la prepararea siropurilor, marmeladei etc. (M) Ceaiul din frunze şi vlăstarii tineri sau decoctul rădăcinii se lua contra tusei, diareei şi dizenteriei (190, p. 31). Cu viţă de mure, de bostan, de castraveţi şi holeră, fierte la un loc, se făceau scăldători bolnavilor de holeră (diaree gravă), (87, p. 51). Fiertura din frunze, flori şi vlăstarii tineri se folosea în bronşite. La Răşinari, murele se fierbeau cu untură şi se luau contra ofticii (166, p. 264). Vinul din mure se întrebuinţa în catar (190, p. 31). Ceaiul sau decoctul din rug de mure se lua contra scurgerilor albe (87, p.51). Cu frunzele arse, sfărmate şi amestecate cu unsoare se făcea o alifie pentru bube la copii. (O) Se foloseau pentru multe leacuri, mai ales ia ceaiuri împotriva răguşelii şi a junghiului provenit din răceală. rug de mure 2 v. mur 1 ruin v. floarea văduvelor rujă1 (Sedum roseum (L.) ScopJ, plantă ierboasă din fam. Crassula-ceae; creşte sporadic prin locuri stîncoase, în regiunea alpină şi subalpină. 203 RUŞCUŢĂ DE PRIMĂVARĂ (M) în trecut rizomul gros al plantei, cu miros de trandafir, era întrebuinţat contra durerilor de cap (68, IV, p. 49 — 50). ruja2 v. bujor ruja întunecată (Althaea roşea (L.) Cav. var. nigra), plantă viguroasă, din fam. Malvaceae, cultivata prin grădinile ţărăneşti pentru florile sale, cu un diametru pînă la 10 cm, adeseori bătute. Se cultivă pe alocuri ca plantă medicinală. Florile conţin substanţe mucilaginoase şi antocianine (173, p. 71 —73). Florile se întrebuinţează şi în industria alimentară în calitate de colorant, fără vreo acţiune dăunătoare asupra organismului. (V) Din florile rujii întunecate, strînse cînd se uscau şi picau de la sine, se făcea o culoare verde cu mult mai frumoasă decît din sămînţa de floarea soarelui. Se colorau sculurile în galben, cu scoarţă de pădureţ acru. După aceea, se introduceau florile în gălbinelele răcorite, se puneau la foc şi cînd începeau a fierbe, se scoteau florile şi se puneau sculurile la înverzit. Dacă se frecau numai florile, se obţinea o culoare verde întunecată, ca frunzele de nucă (98, p. 143). rujinâ (Senecio jacobea LJ, plantă ierboasă din fam. Compositae, cu flori galbene-aurii; creşte prin fîneţe, poieni, tufişuri, pe marginea pădurilor. (M) Decoctul plantei se folosea contra gălbinării (25, p. 159), precum şi la junghiuri şi dureri de picioare (165, p. 576). rumeioară, cîrmîz (Phytolaca americana LJ, plantă ierboasă din fam. Phytolaccaceae, originară din America de Nord, de unde a fost adusă în Europa; la noi e cultivată, iar pe alocuri e subspontană. Sucul roşu al fructelor se întrebuinta la coloratul vinurilor, în cofetărie etc. (68, I, p. 612; 161, p. 49). (V) Se întrebuinţa pentru vopsitul fibrelor sau firelor în roşu, gal-ben-portocaliu, ruginiu, auriu etc., singură sau în amestec cu alte plante (160, p. 55, 59, 110, 111). (M) Pentru pojar, se puneau cîteva boabe în rachiu, se uda o bucată de postav roşu şi se lega stomacul copiilor bolnavi ori se beau cîteva boabe sfărîmate în apă sau rachiu de drojdie, după care urmau vărsături. Se mai beau boabele fierte în vin ori în moare. La gălbinare, se mîncau cîteva felii de lămîie, pe care se storcea zeamă din fructele plantei. în vin se mai bea şi pentru venin la inimă (87, p. 29). ruşcuţă v. cocoşel de cîmp ruşcuţa de primăvară, dediţei galbeni (Adonis vernalis L.), plantă ierboasă din fam. Ranunculaceae; înfloreşte primăvara de timpuriu, pe dealuri, în locuri deschise, însorite. Planta (Herba Adonidis) conţine glucozizi cardiotonici (adonidosit, adoniverosid) alături de sapo-nine şi alţi principii activi (176, p. 396; 148, p. 37). (M) Rădăcinile fibroase, pisate şi plămădite 2 — 3 zile în rachiu, se foloseau contra durerilor de cap (4, p. 92). La vătâmătură se dădeau rădăcinile plămădite în vin, la căldură, sau planta fiartă cu floare de liliac (4, p. 107). Se mai întrebuinţa contra dalacului la animale. Se făcea o incizie în piept, în care se introducea un fir de rădăcină legat cu o ată, ca să-l scoată după 2 ore. Provoca un abces purulent (4, p. 110; 12, p. 115-116). RTJŞÎNE 204 ruşine v. morcov de cîmp rută, virnanţ (Ruta graveolens LJ, plantă ierboasă, veninoasă, din fam. Rutaceae, cu miros penetrant, originară din regiunea mediteraneană, cultivată prin grădinile ţărăneşti, pe alocuri subspontană, pe coaste aride. Planta (Herba Rutae) conţine ulei eteric, rutină, quer-citină, rezine, tanin (148, p. 62; 176, p. 421; 68, VI, p. 181 —182). (M) Yîrfurile înflorite se culegeau în iulie-august, se uscau la un loc nu prea călduros şi se păstrau într-un săculeţ de pînză, ferite de umezeală. Se puneau în lăutorile de cap obişnuite şi în cele de la anumite sărbători, ca să crească părul lung şi frumos/ Unii spuneau că prin spălarea cu ea chiar şi creierii se limpezesc. Ruta pisată şi amestecată cu unt de rosmarin şi oţet, se făcea „plastor“ şi se punea la cap contra durerilor, contra „deochiului“ (79, p. 63). La durere de urechi, dacă curgeau, se fierbea în lapte şi se lega (98, p. 23). Zeama din rută şi boz, amestecată cu oţet şi saramură fiartă, se folosea contra muşcăturilor de ţînţari (89, p. 82). Ceaiul de rută cu puţin zahăr, se lua călduţ contra durerilor de stomac şi a colicilor intestinale. Se ţinea în gură călduţ, contra abceselor la măsele şi a mirosului greu în gură. Frunzele proaspete se plămădeau în rachiu din care se lua cîte un păhăruţ, cu jumătate de oră înainte de mese, pentru poftă de mîncare şi uşurarea mistuirii (15, p. 640 —641). La tifos, se pisa ruta şi se punea la cap; se făceau şi scăldători. Unii fierbeau planta în vin aib, din care luau dimineaţa şi seara contra vătămăturii\ se mai făceau cu ea oblo-jeli la pîntece sau se punea în rachiu şi se bea (78, p. 117). Uscată şi pisată, se lua contra frigurilor. Se mai’ folosea, cu alte plante, la copii mici care aveau fierbinţeli şi mucozităţi în gît. Lipovenii din Dobro-gea făceau băi de rută contra insomniei (87, p. 62). Se folosea şi la animale. Cele care aveau ceva la rînză, dacă mîncau prea mult, ca să se cureţe, li se dădea rută fiartă cu apă, în care se punea unsoare şi „oloi de lemn“ (92, p. 23). (C) în unele zone, planta a fost folosită pentru lăutori pe cap, pentru creşterea părului. Unii se spălau cu ea nu numai în credinţa că le va creşte părul, dar că se vor mîntui de orice răutate si boala’de cap (140, p. 68). rutişor, somnoroasă3 (Thalictrum minus LJ, plantă mică ierboasă din fam. Ranunculaceae; creşte prin livezi, pe coline expuse soarelui, pe marginea semănăturilor. (M) Cu decoctul plantei se spălau pe cap cei care sufereau de insomnie, iar copiilor li se punea în scăldătoare. Se credea că aduce somn celui ce o rupe şi o pune sub cap (12, p. 142; 26, p. 84). s salată (Lactuca saliva LJ, plantă cultivată, din fam. Compositae, întrebuinţată în alimentaţie crudă sau gătită, din cele mai vechi timpuri. Frunzele, cu conţinut redus de vitamina C, au efecte stimulative şi digestive (176, p. 449; 68, X, p. 146 —148). (M) Frunzele fierte în apă dau un decoct care înmoaie pielea; se întrebuinţa în boli de piele (15, p. 409). salbă moale, lemnu) cînelui2 (Evonymus europaea L.j, arbust din fam. Celastraceae; frecvent în pădurile de deal şi de şes. Ramurile de pe tulpină sînt patrunghiulare; fructele, capsule de culoare roşie, în care se găsesc seminţele înconjurate de un arii portocaliu. Scoarţa conţine tanin, răşină; fructele conţin evonimină, ca şi cele ale salbei rîioase (68, VI, p. 262 — 263). (M) Fructele se foloseau ca vomitiv şi purgativ (87, p. 62). salbă rîioasă (Evonymus verrucosa ScopJ, arbust din fam. Celastraceae, cu lujeri subţiri, verzi, acoperiţi cu numeroase verucozităţi închis-brune, care au sugerat numele popular; creşte prin păduri, crînguri, tufărişuri. Scoarţa rădăcinilor conţine o importantă cantitate de guta-percă; scoarţa tulpinilor conţine tanin, răşină, asparagină şi glicozidul evonimină; fructul de asemenea conţine evonimină si triacetină (68, VI, p. 262-263). (M) Alifia făcută din fructele pulverizate şi amestecate cu unt e folosită contra păduchilor (68, VI, p. 262 —263). Decoctul scoarţei se ia ca purgativ. salcă v. răchită 1 salce (Smilax sarsaparilla L.), nume dat rădăcinii unei plante agăţătoare, din fam. Liliaceae, originară din Mexic, întrebuinţată ca sudo-rific şi depurativ, datorită conţinutului ei în saponine (176, p. 453). (M)’ S-a folosit mult în trecut, în unele zone, contra reumatismului, sînge stricat, boli lumeşti etc. (161, p. 216). După modul cum se prepara de către babele meştere şi după regimul recomandat bolnavului, se deosebea: „salce mare“ sau „salce păzită“ şi „salce mică“ sau „umblătoare“. La prima tratamentul dura 40 de zile şi bolnavului i se impunea regim special, în timp ce la cealaltă dura 9 zile, în care bolnavul bea din plămădeala ei în rachiu, fără regim (87, p. 63). salcie (Salix alba L.^, arbore comun din fam. Salicaceae, cu ramuri subţiri şi mlădioase; flori galbene-verzui, dispuse în mîţişori; creşte pe malul apelor, prin locuri umede, zăvoaie, lunci. Are Îe’mn uşor şi moale, întrebuinţat pentru confecţionarea diferitelor obiecte casnice. Ramurile, tăiate periodic, sînt folosite pentru îngrădituri etc. Scoarţa SALCIE PL ÎN GAT OARE 208 (Cortex Salicis) conţine tanin şi un glucozid specific — salicina — alături de populină şi alte substanţe active (176, p. 383; 148, p. 51). (V) Coaja ramurilor s-a folosit peste tot, în trecut, pentru vopsit în galben, ca şi a altor specii înrudite. (M) Frunzele şi coaja au fost folosite, în multe părţi, contra frigurilor. Se fierbeau şi din acest decoct se lua pe nemîncate, înainte de crize. Contra rastului, se fierbea în vin coajă de salcie, bine pisată şi se bea în 3 dimineţi, pe nemîncate (142, II, p. 142). Frunza se fierbea în oţet şi cudecoctul se spălau cei cărora le mirosea gura (142, p. 58). Cu acesta se mai făceau scăldători la picioare, seara şi dimineaţa, contra pădu-ceilor (88, XXVIII, p. 6). Frunzele şi coaja se puneau în băi contra reumatismului. Lujerii tineri, dospiţi în ţuică, se dădeau contra durerilor de stomac (13, p. 97). Se mai folosea, în legături, la gilci. (P) Variate întrebuinţări medicinale au avut mîţişorii. Se păstrau peste an şi se foloseau ca leac contra gtlcilor, frigurilor, durerii de grumaz şi a jîgului, la oameni, precum şi contra ariciului la animale. (O) Salcia a avut variate întrebuinţări în sărbătorile de peste an. La Sălciua şi în alte sate, din crengi de salcie, puse în apă sau sub nea să îngheţe, se făceau aşa numitele „colinzi“. în ajunul sărbătorilor de iarnă, le tăiau în bucăţi, le despicau şi le aşchiau subţire cu cuţi-toaia, obţinîndu-se bucheţele de aşchii spiralate, în josul unui cotor, care se prindeau pe după panglicile de la pălării ori la căciuli. în unele părţi ale Olteniei, cu ramuri de salcie se porneau copiii la urat (86, p. 62 — 63). Salcia era considerată ca aducătoare de rod, de belşug, de aceea se punea nu numai la grajd, staul, coteţe, stupi, ci şi la legume, la pomi, la semănături, precum şi Ia porţi, la ferestrele caselor, pentru sănătatea oamenilor. în Banat, frunza de salcie se punea în unsoarea pentru oi, ca să nu le poată fura laptele, să nu şi-l piardă. Cu ramuri de salcie se mînau la strungă, cînd le mulgeau pentru măsuratul laptelui, la formarea turmelor (141, p. 229). (L) Salcia apare cu semnificaţii numeroase în creaţiile literare populare. salcie plin gat o are, răchită supărată (Salix babylonica LJ, salcie cu ramuri lungi, flexibile, plecate în jos, originară din Orient, cultivată prin cimitire, parcuri, pe lîngă drumuri, pe lîngă ape. (M) Decoctul se folosea pentru spălarea rănilor. La Mara, în Maramureş, se folosea contra lingorii. Se fierbea şi cu decoctul se spălau pe cap, făceau comprese. (O) în multe părţi, fetele puneau ramurile în lăutori, ca să le crească părul lung şi frumos ca şi ele (34, p. 67). salcîm, acăţ (Robinia pseudacacia L.), arbore comun din fam. Legu-minosae, originar din America de Nord, folosit pe o scară întinsă în plantaţii forestiere, ca specie repede crescătoare şi relativ puţin pretenţioasă faţă de sol. Predomină în perdelele forestiere de protecţie, din lungul căilor ferate şi şoselelor, din regiunile de stepă şi silvostepă, pentru protecţia ogoarelor. Lemnul e tare, rezistent, folosit la confecţionarea uneltelor şi diferitelor obiecte casnice. Este preţuit şi pentru florile sale bogate în nectar (68, V, p. 294). (V) Florile se foloseau pentru vopsitul bumbacului şi mătasei în galben (68, V, p. 249). (M) Florile uscate şi sfărîmate se puneau pe rănile provocate de arsuri (8, p. 137). Ceaiul din flori se lua contra tusei, nâduşelii şi a durerilor 207 SASCHIU de piept (87, p. 64; 4, p. 99). De răceală se lua şi în amestec cu soc, românită sau alte plante (43, p. 221). Se mai folosea contra durerilor de burtă (85, p. 274), în ulcer stomacal şi duodenal, în tuberculoză pulmonară şi contra durerilor de cap, în boli neuropsihice şi contra insomniilor (14, p. 102, 105). Femeile fierbe au florile în apă sau vin, pentru poală albă (26, p. 227). sabie, Jaleş (Salvia officinalis LJ, plantă ierboasă din fam. Labiatae, cu miros tare, originară din regiunea mediteraneană, cultivată prin grădini şi în cîmp, pentru cerinţe medicinale. Frunzele (Folium Sal-viae) conţin ulei eteric, saponine, substante amare, tanin, acid olea-nolic, reziiie etc. (65, p. 295; 176, p. 432; 173, p. 121-123). (M) Era un leac obişnuit contra durerilor de gît. Se fierbea şi cu decoctul se făcea gargară. Frunzele pisate şi amestecate cu unt se legau la gliei şi alte umflături la grumaz (87, p. 64). Frunzele crude se puneau pe bube. Decoctul plantei se ţinea în gură contra durerilor de dinţi (79, p. 105). Se mai clătea gura cu el, în cazuri de studeniţă. Se punea în scăldat ori la copiii slăbiţi şi contra reumatismului (15, p. 400 — 401). în nordul Moldovei, ceaiul din frunze se folosea pentru întărirea ochilor şi a auzului, iar compresele pentru dezumflarea nasului. Se mai lua în răguşeală, dureri de cel perit în gît şi contra tusei. Tulpinile florifere se fierbeau şi din decoct se bea cîte un pahar, pe inima goală, ca leac pentru năduşală (85, p. 275). Se folosea şi la animale. Gînd „zăceau de gură“ (febră aftoasă), se pisa salvia cu sare şi se punea cu o pînză-tură în interiorul buzelor. Cînd zăceau de picioare, se băgau cu ele într-o troacă cu decoct de salvie, de mai multe ori (93, p. 117). (P) Cu jalesul se deseînta de boli si se făceau vrăji de dragoste (155, p. 12-14). salvie de eîmp (Salvia pratensis h.), plantă ierboasă, comună, din fam. Labiatae, cu miros tare; creşte pe coline aride, fîneţe şi păşuni uscate, prin poieni şi tufişuri. Conţine ulei eteric (148, p. 102). (M) Zeama groasă, rezultată din fierberea unei cantităţi mai mari de tulpini florifere, amestecată cu spirt, se întrebuinţa ca unguent, în cazuri de slăbiciune şi dureri de picioare (11, p. 52). La Răşinari, se fierbeau 3 fire într-o jumătate de litru de apă şi decoctul se bea îndulcit, de oftică (166, p. 263). saschiu, saseu, foerhenoc (Vinca minor L. şi Vinca herbacea W. et K.j, plante mici, ierboase, din fam. Apocynaceae, cu frunze persistente, lucioase, cu flori albastre, mai rar roşii sau albe; cresc prin păduri şi tufişuri, cultivate adesea prin grădini şi mai ales prin cimitire. Planta (Herba Vincae) conţine alcaloizi specifici, glucozizi fenolici, tanin etc. (173, p. 186 — 187 ; 176, p. 439). Este folosită la cununi şi coroane. (M) Infuzia sau decoctul plantei se luau ca laxativ şi purgativ (177, p. 236). Decoctul se folosea contra hemoragiei (87, p. 58). Cînd mergeau rtndurile prea tare, se fierbea cu coada-calului şi se bea decoctul. Femeile care aveau dureri şi scurgeri după naştere fierbeau saseu cu lemnul-domnului; beau decoctul şi se spălau cu el. La flori albe, se fierbea, uneori cu alte flori, şi se bea decoctul. Ceaiul din flori se lua pentru a opri secreţia de lapte după ce se întăreau copiii (36, p. 228). (O) Planta sau numai frunzele ei au fost decoruri obişnuite la nunţi. Cu ele se împodobeau steagurile de nuntă şi se făceau cununile. La SASEU 208 nuntă, sîmbăta, se adunau fetele la casa miresei şi porneau la pădure după brebenoc, cum se mai numea în unele zone, aduceau planta acasă, iar femeile alegeau frunzuliţă cu frunzuliţă şi le prindeau cu mătase, una cu alta, pînă ce făceau o cunună. Gînd era gata, 4 fete o luau cruciş, înconjurau masa de 3 ori şi o puneau dinaintea miresei. Gazda cinstea nevestele, pe urmă tatăl şi mama miresei luau cununa şi i-o puneau pe cap (78, p. 147). La Sălciua şi în satele învecinate, cununile pentru cununie se făceau numai din saseu pentru nănaşi, iar la miri se coseau peste ele norudrele de busuioc. în depresiunea Gălăţele, fetele se duceau înaintea nunţii la casele mirilor, unde făceau cununa, iar celelalte cîntau un cîntec ritual: Cununiţâ de saseu, I Pune-te-oi în capul meu. / De aş şti că te pun pe bine, / Pune-te-aş în cap la mine, / De aş şti că te pun pe rău, / Te-aş arunca pe un pârău ... în Ţara Zărandului, soacra mare ieşea în întîmpinarea miresei cu o lumînare aprinsă, cu sare, un „ţîpăua (colac) şi „fonfiu“, cum se numeşte planta, ca să aibă noroc la semănăturile de grîu şi nicicînd să nu-i lipsească cele trebuincioase din casă. Fonfiul îl lua ca să nu-şi piardă faţa, să nu îmbătrînească iute, ci să fie tot tînără la faţă, cum e fonfiui şi vara şi iarna (135, p. 639). în Ţara Oltului, în seara de Anul nou, se puneau flori de saschiu în apă, atîtea cîţi membri erau în familie, iar a căruia se înnegrea credeau că va muri în anul ce venea (56, p. 62). în Bucovina se spunea că dacă ş-a făcut dintr-o tufă de brebenoc o cunună pentru vreun mort, nu e bine a se face, tot din acea tufă, una şi pentru mireasă (78, p. 147). saseu v. saschiu săbiuţă (Gladiolus imbricatus LJ, plantă ierboasă din fam. Iridaceae; cu frunze în formă de sabie şi cu flori purpurii; creşte prin păduri, poieni, fîneţe umede şi lunci. Genul Gladiolus are numeroase varietăţi şi hibrizi obţinuţi în horticultura, fiind între cele mai frumoase flori de vară. (M) La Nereju, se folosea contra bolilor venerice. Seminţele se puneau în rachiu, se lăsau să se plămădească o zi şi apoi se lua cîte un păhărel, dimineaţa, la amiază şi seara. Unii luau’seminţele pisate cu apă sau rachiu, după ce le treceau prin „dude“ de ceapă (43, p. 120). săgeata-apei (Sagittaria sagitifolia LJ, plantă acvatică din fam. Alisma-taceae, cu frunze sagitate şi lanceolate; creşte prin ape stagnante sau lin curgătoare şi pe marginea rîurilor, mai frecventă fiind în lungul Dunării şi în Delta Dunării. (M) Gu decoctul părţilor aeriene se .făceau spălaturi pe cap contra urticariei (8, p. 138). sălăţică v. grîuşor sănişoară, iarbă neagră 3 (Sanicula europaea LJ, plantă ierboasă din fam. Umbelliferae; creşte prin păduri umbroase şi umede, mai ales în regiunea montană. Odinioară era considerată ca plantă medicinală oficinală, folosită în unele afecţiuni gastro-intestinale, în bolile aparatului respirator (68, VI, p. 337). (M) La Nereju, planta pisată şi plămădită în rachiu, se lua contra vătămăturii. Cu decoctul şi cu plantele fierte se făceau comprese contra durerilor intercostale, de mijloc şi de rinichi (40, p. 105). Se mai lua contra durerilor de stomac. 209 SCAI VÎNĂT săpunariţă, odogaei (Saponaria officinalis LJ, plantă ierboasă din fam. Caryophyllaceae, cu rizom şi rădăcini acoperite de un suber roşie-tic, frunze opuse, eliptice şi flori rozee; creşte pe malul apelor, prin lunci, pe lîngă garduri şi drumuri. Rizomul şi rădăcinile, frunzele şi vîrfurile florale (Radix, Folia et Summitates Saponariae) conţin sapo-nine şi glucozizi flavonici (65, p. 576; 176, p. 390; 173, p. 57 — 58). Rădăcina plantei se foloseşte în spălătorii pentru scoaterea petelor de grăsime din haine, la fabricarea săpunurilor, pentru spălarea mătăsii şi a rufelor de mătase (68, II, p. 294). Vîrfurile florale, frecate în mînă, cu apă, fac săpunele şi se pot întrebuinţa la spălat. (M) Babele dădeau decoctul de săpunariţă pentru curăţirea sîngelui (15, p. 529). A avut variate întrebuinţări medicinale (186, p. 44—45). sărpun v. cimbrişor de cîmp sbîrciog (Morchella esculenta Pers.,), burete din fam. Helvellaceae, co pălărie în formă de căciulă, alveolată, alburie la început, apoi gălbuie sau roşcat-brunie, cu un picior gros, gol. Creşte primăvara prin păduri? livezi şi păşuni umbroase. Este întrebuinţat în alimentaţie, fiert şi gătit. scai galben, pălămidă 2 (Centaurea solstitialis LJ, plantă cu flori galbene ca lămîia, din fam. Compositae\ creşte prin locuri ruderale, pe marginea semănăturilor şi drumurilor. (M) în cazuri de nădusală, se bea decoctul sau se făceau băi cu ea (11, p. 54). scai măgar esc, ciulin (Onopordon acanthium LJ, plantă ierboasă din fam. Compositae, cu frunze spinoase şi flori purpurii; creşte prin locuri ruderale, aride, pe lîngă locuinţe şi drumuri. (M) Se folosea contra durerilor de picioare. Se luau măciulii de scai şi sare de bucătărie arsă în foc, se puneau într-un ceaun şi se turna peste ele untdelemn. Se lăsau cîteva zile la căldură, pe urmă se ungea cu alifia obţinută partea bolnavă. Roua de pe scai se folosea contra pistruilor de pe obraz, spălîndu-se cu ea la cîteva sfîrşituri de lună (78, p. 121). Ceaiul din vîrfurile florifere se lua contra tusei convulsive (8, p. 135). Se mai folosea la băi pentru întărirea celor debili (13, p. 94). scai mărunt v. lipicioasă scai vînăt (Eryngium planum L.^, plantă ierboasă, spinoasă, din fam.. Umbelliferae, cu flori violacee, dispuse în capitule; creşte prin fineţe şi păşuni nisipoase, pe cîmpuri, pe lîngă drumuri. Planta (Herba Eryn-gii) conţine saponozide (173, p. 210). (M) Ceaiul sau decoctul tulpinilor florifere a fost un leac obişnuit, în multe zone, contra tusei convulsive. Cu fiertură de scai albastru se spălau bubele dulci şi alte bube (34, p. 60). Decoctul se ţinea în gură contra durerilor de dinţi şi contra mucedei la dinţi. Se mai punea la băile contra reumatismului şi în cele făcute copiilor debili. Decoctul părţilor aeriene se folosea, contra năduşelii astmatice, iar extern, la bai în combaterea artritei şi a infecţiilor (dermatofitoze) de pe capul copiilor (8, p. 131). Ceaiul se’mai folosea în retenţie de urină (174, p. 88)~ Se dădea şi la animale, contra mucedei la dinţi. 'SCAI VOINICESC 210 scai voinicesc v. varga ciobanului scaiul-dracului, gpinul-vîntuM (Eryngium campestre LJ, plantă ierboasă, spinoasă, din fam. Umbelliferae, cu tulpină ramificată, cu aspect globulos, cu flori albastre verzui; creşte prin fineţe şi păşuni uscate, pe cîmpuri şi locuri ruderale. Rădăcina a fost altădată mult întrebuinţată ca depurativ, diuretic şi carminativ. Conţine saponozide, ca şi scaiul vînăt. Toamna, tulpinile sînt rupte de vînt şi purtate la distanţe mari, de aici şi numele de rostogol etc. (68, VI, p. 341 — 342). (M) Rădăcinile se puneau tăiate în rachiu, din care se lua cîte o linguriţă, dimineaţa pe inima goală, cînd avea omul durere de inimă şi stomacul stricat (94, p. 562). Decoctul plantei se ţinea în gură contra mucedei la dinţi (35, p. 223). La Nereju, decoctul se turna în capul celor ce sufereau de sperietură de se sculau din pat în timpul nopţii; se şi afumau cu planta uscată (43, p. 128). în unele sate din jurul Careilor, ceaiul din părţile aeriene se lua ca laxativ, în tratamentul gastralgiilor şi al ulcerului’gas trie. Se mai folosea ca diuretic şi în combaterea tusei convulsive, iar extractul proaspăt al rădăcinilor, în tuberculoza pulmonară (8, p. 131 — 132). scaiul voinicului v. scăiete 2 scăiete *, ciulin (Carduus nutans L.), plantă ierboasă, spinoasă, din fam. Compositae, cu flori roşii-purpurii; creşte prin păşuni uscate, prin locuri necultivate, pe lîngă drumuri. (M) Se folosea în amestec cu coajă de nucă, rădăcini de patlagină şi rostopască, la băi pentru întărirea copiilor si pentru poftă de mîncare (13, II, p. 4). scăiete2, scaiul voinicului (Dipsacus laciniatus LJ, plantă viguroasă din fam. Dipsacaceae; creşte pe marginea pădurilor şi pe malul apelor. (M) Apa de ploaie ce se aduna la baza frunzelor, opuse şi concrescute, se întrebuinţa la spălaturi contra durerilor de ochi. Din rădăcina pisată se făcea un ceai contra năduşelii (18, p. 14—15). Zeama din rădăcină se folosea la pecingine. Zeama limpede din frunze zdrobite se punea, tn picături, contra durerilor de ochi (13, II, p. 6). Se mai punea, ca şi varga-ciobanului, cu care se confundă, în scăldătorile contra bolilor femeieşti şi de speriat (4, p. 86, 105). sc ăietele-popii, ciurlande cîmp (Xanthium strumarium LJ, plantă robustă din fam. Compositae; creşte prin locuri ruderale, pe marginea cîmpurilor şi drumurilor, pe lîngă garduri. (M) Cînd se „strîngeau“ copiii la piept, se fierbea ciurlan de cîmp şi se punea la piept fierbinşor cît se putea suferi (4, p. 105). Se folosea cu scaiul vînăt, la ceaiuri contra tusei convulsive (8, p. 140). scăişor (Carlina vulgaris LJ, plantă spinoasă din fam. Compositae; creşte prin fineţe şi păşuni uscate, pe dealuri aride, în zonele înalte. (M) Cu decoctul plantei se spălau, la Nereju, bubele dulci (40, p. 102). scMnel (Cnicus benedictus h.)9 plantă ierboasă din fam. Compositae, cu frunze spinos dinţate pe margini; originară din regiunea Medite-ranei orientale, cultivată ca plantă medicinală, pe alocuri sălbăticită. Planta (Herba Cardui Benedicti) conţine ulei volatil, substanţe amare, tanin, mucilagii etc. (68, IX, p. 747 — 748; 176, p. 449). 211 SCORŢIŞOARA (M) Praful se foloseşte extern la tratarea rănilor, iar intern ca depu-rativ, febrifug, în boli de ficat (176, p. 449; 186, p. 213). scMnduî (Trigonella foenum graecum LJ, plantă ierboasă cu miros pătrunzător, caracteristic, din fam. Leguminosae, originară din Asia vestică, cultivată la noi ca plantă aromatică şi ornamentală. Seminţele (Semen Foenugraeci) conţin mucilagii, proteine, substanţe grase, sapo-nine steroidice etc. (176, p. 415). Planta este întrebuinţată pentru a da gust fripturilor la grătar. Se cultivă şi ca plantă de' nutreţ, mai cu seamă din cauza seminţelor, întrebuinţate de economii de vite pentru îngrăşarea animalelor, în special a cailor (161, p. 270). (M) Se întrebuinţa la tratarea rănilor, inflamatiilor, contuziilor, abceselor. Astăzi are întrebuinţări mai mult în terapeutica veterinară (68, V, p. 117). seînteiuţă1 (Anagallis arvensis L.), plantă mică ierboasă, din fam, Primulaceae, cu flori mici roşii; creşte prin semănături, pe ogoare, prin grădini şi vii, pe lîngă drumuri şi garduri. Planta (Herba Anagal-lidis) conţine substante amare, taninuri, saponine etc. (68, VII, p. 55-56)1 (M) S-a folosit la sîngerări, boli pulmonare, contra negilor (68, VII, p. 56). Planta se fierbea şi cu decoctul se făceau spălături contra bubelor, în multe părţi se folosea pentru oprirea rîndurilor roşii. Se fierbeau cîteva plante şi din decoct se bea dimineaţa, pe nemîncate, cîte un păhărel; uneori se plămădea în rachiu, cu cîteva boabe de piper. La Salva, în ţinutul Năsăudului, se fierbea în borş; în timpul cînd se lua nu se săra mîncarea (37, p. 71). Fiartă cu iederă, se dădea celor ce aveau diaree, enterită (147, p. 514). în multe părţi, se punea în sarea vacilor, ca să se gonească (40, p. 101; 11, p. 52). seînteiuţă2 v. garoîiţă de cîmp sclipeţi (Potentilla erecta (L.) RăuschJ, plantă mică ierboasă, din fam. Rosaceae; creşte prin fîneţele şi păşunile din zonele înalte. Planta, numită si P. tormentilla, are un rizom (Rhizoma Tormentillae) bogat în tanin (68, IV, p. 651-652; 176, p. 408). (M) Cu decoctul plantei se spălau cei care aveau bube pe faţă (147, p. 511). La Mara, în Maramureş, planta se fierbea în horincă şi se lua pentru strînsură la coş (37, p. 76). Ceaiul din rizomi se dădea în vărsături cu sînge şi menstruaţii prea abundente (190, p. 39). Rizomul pisat se punea în ţuică şi se bea de 3 ori, contra vătămâturii. Se mai fierbea cu rădăcină de tătăneasă, iar decoctul se amesteca cu vin şi se lua, dimineaţa şi seara, pentru întărirea sîngelui (18, p. 21). La Sălciua, rizomul curăţat, spălat şi pisat, se punea în vinars, se ţinea 3 zile şi apoi se lua dimineaţa, cîte un păhărel, pe nemîncate, de către cei care ridicau ceva greu şi „se clăteau înlăuntru“. Se mai folosea, amestecat cu grăsimi, ca şi’alte specii înrudite, pentru „tras“ (fricţionat) şi în legături la scrîntituri. scorţişoară (Cinnamomum zeylonicum Blume.^, scoarţa aromatică a unui arbore din fam. Lauraceae, originar din Ceylon şi India. Scoarţa (Cortex Cinnamomi) conţine uleiuri eterice, aldehidă cinamică, euge-nol etc. (176, p. 393). Este întrebuinţată ca aromatizant şi condiment, în diferite preparate culinare, băuturi etc. SCORUŞ 212 (M) Se folosea fiartă în vin contra răcelii, iar plămădită în rachiu, contra vătămăturii (78, p. 122). Se mai lua contra gâlbinării, plămădită în rachiu cu nucşoară şi rostopască (87, p. 78). scoruş (Sorbus domestica h.), arbore din fam. Rosaceae, care creşte pe coline însorite, luminişuri şi margini de pădure, cu deosebire în părţile sudice ale ţării. Cultura speciei era mult practicată în trecut, azi însă este părăsită. Fructele coapte sînt comestibile şi conţin substanţe tanante, protovitamina A şi vitamina C (68, IV, p. 243—244; 170, III, p. 731). (V) Scoarţa şi rămurelele tinere se foloseau, în diferite amestecuri cu plante şi substanţe, pentru vopsit în negru (160, p. 148 — 149). (M) Decoctul fructelor se bea contra diareei (14, p. 104). scoruş de munte (Sorbus aucuparia LJ, arbust din fam. Rosaceae; creşte în păduri şi tufişuri montane. Fructele (Fructus Sorbi) conţin tanin, acid malic, acizi organici, uleiuri eterice, carotină etc. (68, IV, p. 239-240; 170, III, p. 731). (M) Se folosea la tuse, tuberculoză, boli de sînge şi reumatism (25, p. 163). La Nereju, frunzele ori coaja se fierbeau în apă neîncepută şi decoctul se lua cu zahăr, pentru apucătură (43, p. 127). scrmtitoare1 (Potentilla argentea h.), plantă ierboasă din fam. Rosa-ceae, cu tulpină repentă şi cu flori mici, galbene; creşte prin locuri •cultivate şi necultivate, pe coaste aride, pe cîmpuri şi locuri virane. Părţile aeriene conţin tanin, ca şi alte specii înrudite. (M) Planta pisată'şi amestecată’cu grăsimi se folosea pentru „tras“ (fricţiuni) şi legături la scrîntituri. Ceaiul se lua pentru dureri de inimă; la sâgetătură se lua planta plămădită în rachiu, ori o fierbeau şi se oblojeau cu ea (4, p. 93, 104). Se mai folosea la ceaiuri contra sifilisului, iar cu decoctul ei se făceau spălaturi la plăgi (11, p. 45). Se mai dădea contra spaimei şi bătăilor de inimă (12, p. 27, 28). scrîntitoare2 v. coada racului scrmtitoare 3 v. buruiana junghiului scrîntitoare 4 v. buruian ă-cu-cinci-degete scumpie \ oţetar (Cotinus coggygria Scop.j, arbust din fam. A na car-diaceae; creşte la margini şi în rarişti de păduri, pe coaste, adesea for-mînd tufărişuri, cultivat ca arbust decorativ, atît pentru frunzele lui, In toamnă de un frumos colorit, de la galben pînă la purpuriu, cît şi pentru inflorescenţele sale (68, VI, p. 218). (V) Frunzele s-au folosit în multe regiuni pentru vopsit în galben, iar scoarţa s-a întrebuinţat la tăbăcitul pieilor (68, VI, p. 218). Din scoarţa de scumpie în amestec cu cîrmîz, paţachină, „tirigie“ ce se depunea pe doagele vaselor cu vin roşu şi apă tare, se obţinea o culoare roşie narazmată (160, p. 54—55). Din frunze sau scoarţă, în amestec cu băcan negru, nuc, sovîrf, gorun, calaican, piatră acră etc., se obţinea un negru lucios, funinginiu (160, p. 154—159). Se întrebuinţa mai ales la coloratul firelor de lînă şi a dimiilor (161, p. 181 — 182.) (M) Decoctul rămurelelor se folosea’ pentru gargară de cel perit, iar resturile se puneau în oblojeli. Pentru guşter, se fierbeau stafide, roşcove, smochine şi scumpie, iar cu decoctul se făcea gargară, cît se putea suferi de cald (82, p. 64). 218 SFECLI scumpie2, lemnul-vîntului (Syringa josikaea JacqJ, arbust din fam. Oleaceae\ un liliac spontan, care creşte sporadic în zonele înalte mai adăpostite; pe alocuri cultivat în Munţii Apuseni prin grădini. (P) Florile aduse de la pădure se foloseau ca podoabă (22, p. 68). secară (Secole cereale LJ, cereală din fam. Gramineae; cultivată pentru cerinţe alimentare, fiind mai puţin pretenţioasă la condiţii de sol şi climatice. A asigurat pîinea în multe zone muntoase. (M) Făina de secară, frămîntată cu ulei, se punea la gliei. Muiată cu oţet, cu 2 ouă, lămîie, piper negru, păcură şi piatră acră, se aplica pe stomac în cataplasme, pentru buba inimii. La junghiuri, se făcea o turtă din făină de secară, se stropea cu spirt şi untdelemn, se presăra cu lămîie şi piper negru pisat, se împungea cu un fus şi un cuţit ascuţit la vîrf, se tăia în două, punîndu-se jumătate pe piept şi jumătate pe spate. Cu făină de secară, piper negru, rachiu, untdelemn şi ciolan de cap de cîine ars şi pisat, făcut praf ca făina, puse toate pe o bucată de pînză, se făcea legătură de vătămătură şi se purta 3 zile. Cu boabe prăjite şi rîşnite se puneau cataplasme pentru trînji. Contra limbricilor, se fierbea secara cu puzderie de cînepă de la meliţă şi cu capete de frînghii găsite, apoi se bea cîte o ceaşcă din decoctul ior (87, p. 64—65). Cu făină de secară se făceau legături şi la animale. Secara fiartă se dădea cailor pentru curăţire (89, p. 106). Se punea şi la gîlcile sparte, să nu facă carne putredă în rană. Li se dădea şi de mîncare (89, p. 107). Pentru caii ofticoşi, se frămînta un aluat vîrtos din făină de secară, cu miere şi cu 3 ouă, din care se făceau pilule, cît oul de porumbel, care se dădeau,, înmuiate în albuş de ou, 4 dimineaţa, 3 la amiază şi 4 seara, pînă se termina aluatul. Apoi li se dădea o litrişoară de oţet de vin şi 2 linguri de hrean, dimineaţa, la amiază şi seara (93, p. 114). (L) în Bucovina se spunea că secara-i a ţiganului. Se mai spunea că s-a certat odată cu grîul. „Secara zice că ea e mai mare, că creşte mai înaltă şi toţi oamenii se hrănesc cu ea: — Ce folos că tu eşti mai înaltă şi eu mic, dară numai eu ies la oameni, la lume; că de Paşti, norodul pe mine mă duce şi mă sfinţeşte; de-i cumetrie, de-i nuntă, pe mine mă duc la loc de cinste, mă fac colac, pe tine nu“. secarea v. cMmen seceruici (Polygala major Jacq.), plantă ierboasă din fam. Polygala-ceae; creşte prin fîneţe şi coline uscate. Numele l-a sugerat forma inflorescenţei. Planta (Herba Polygalae) conţine substanţe amare, sapo-nine, acid poligalic, tanin etc. (176, p. 422). (M) Ca şi amărala, se folosea la ceaiuri contra durerilor de piept şi la băi contra reumatismului (36, p. 226). sfeclă, napi2 (Beta vulgaris LJ, plantă cultivată din fam. Chenopo-diaceae, cu rădăcină cărnoasă, întrebuinţată în alimentaţia oamenilor şi a animalelor. (M) Frunza se punea pe tăieturi, răni şi buboaie (147, p. 524, 526; 92, p. 18). Cu sfeclă rasă, prăjită în untdelemn, se făceau legături la obrinteli şi la gîlci. La gîlci se puneau şi frunze crude, sub ureche (78, p. 122). Rasă pe râzătoare şi prăjită eu untură de porc ori untdelemn, se punea la udmâ. Coaptă şi rasă, se punea la „frînt“ sau se oblojeau cu ea de ciumă. Cu cataplasmă de sfeclă tocată, ceapă şi grăsime de porc, se oblojeau femeile de dureri de pîntece (87, p. 65)1 Cu decoctul ei, se făceau spălaturi în bolile femeieşti (4, p. 86). SFECLĂ DE ZAHĂR 214 sfeclă de zahăr (Beta vulgaris L. var. altissima DollJ, varietate ameliorată, cultivată pe suprafeţe întinse pentru cerinţele industriale. (M) Se folosea sub formă de ceai, căruia i se adăugau 3 — 4 picături de diana, contra diareei, dizenteriei, durerilor de stomac şi lipsei poftei de mîncare (13, III, p. 4). sfeclă roşie (Beta vulgaris L. f. rubra DollJ, varietate cu rădăcina roşie, cultivată ca plantă culinară. (M) Sucul din rădăcina rasă pe râzătoare şi stoarsă se bea dimineaţa, pe nemîncate, pentru curăţirea sîngelui. Cu foile fierte în lapte dulce se făceau oblojeli de lingoare (87, p. 65). Pentru vătâmături, se lua o jumătate de oca de rachiu de drojdie, jumătate de oca de zeamă de sfeclă roşie rasă pe râzătoare şi stoarsă, o bucată de iască bună, uscată pe vatră, una turtă a lupului şi sînge de 9 fraţi, ca 4 dramuri, pisate bine. Toate acestea se amestecau, se ţineau la căldură 2 zile, apoi se dădeau bolnavului de 3 ori pe zi, cîte un păhăruţ mic. Bolnavul trebuia să stea tot timpul culcat, să se păzească de acrituri, săraturi şi mîncăruri grele (79, p. 182). Decoctul se dădea lehuzelor, cînd nu expulzau placenta după naştere (13, III, p. 4). sglăvoc v. dioc sică v. limba peştelui silnic, nejîtnic (Glechoma hederaceum LJ, plantă ierboasă, comună, €U tulpină repentă, din fam. Labiatae; creşte prin locuri ruderale, livezi, păduri, tufişuri. Planta conţine substante amare, tanin, colină etc. (148, p. 103; 67, p. 30). (M) Frunzele crude ori decoctul celor uscate erau leacuri obişnuite -contra bubelor şi umflăturilor (36, p. 224). în multe părţi, se punea în scăldători la picioare, contra mătricilor sau cîrtiţelor. In acest scop, Ia Salva, se alegeau tulpinile care aveau pe ele gale, asemănătoare cu varicele (37, p. 74). în ţinutul Neamţului, era mult întrebuinţată, după cum arată şi numele de „nejîtnic“, pentru dureri de urechi (nâjit). Cînd aveau simple săgetături, se afuma în dreptul urechii cu un amestec de nejîtnic şi boate (Tagetes erecta). Dacă durerile din urechi erau mai mari, se turna în ele zeamă de nejîtnic (11, p. 50). Decoctul plantei se bea şi se făceau cu el spălaturi, iar resturile se puneau în legături, contra durerilor de cap din potcă, atribuite deochiului, pentru care se şi descînta. în multe părţi se folosea contra orbahului. în Bucovina, se fierbea cu mintă neagră şi alte flori, cu un ou sau două, apoi amestecul se punea pe o frunză de brustur şi se lega cel bolnav (78, p. 97). Cei care aveau orbalţ la ochi puneau planta la ceafă şi o descîntau de 3 ori (129, p. 161 — 162). Ceaiul se bea contra tusei/afecţiunilor de piept şi a ofticii. Fiartă în vin, planta se lua pentru pocitură din ele, lovitură din ele. Se făceau cu ea băi calde pentru vindecarea ologelii (87, p 34). Ceaiul din frunze ori tulpini uscate se lua în boli de ficat şi rinichi (14, p. 102 — 103). Decoctul plantei se folosea şi în tratarea bolii copitelor la oi, boală numită nijit în nordul Moldovei (85, p. 272). silur1 v. bureniţă1 silur2* bureniţă2 (Euphrasia rostkoviana Hayne), plantă ierboasă din fam. Scrophulariaceae; creşte prin tufişuri şi fîneţe, pe marginea pădurilor. (M) Decoctul părţii aeriene se folosea, local, contra leucoreei (8, p. 132). 215 S ÎN GER siminichie, frunza mamei (Cassia acuţi folia Del.j, arbust din fam. Leguminosae, originar din Africa tropicală, cultivat pentru cerinţele medicinale. Frunzele (Folia Sennae) şi foliculii (Foliculii Sennae) conţin oximetilantrachinone, substanţe’ rezinoase etc. şi au acţiune laxativă şi purgativă (176, p. 411). (M) La ţară, pentru încuiere, se lua siminichie pisată şi amestecată cu apă sau zeamă de varză, dimineaţa (79, p. 88). Se mai lua pentru durere la inimă şi contra limbricilor (78, p. 123). siminoc (Helichrysum arenarium (L.) MoenchJ, plantă mică ierboasă, din fam. Compositae, cu flori galbene; creşte pe dealuri şi coaste nisipoase. (V) S-a folosit la vopsit în galben (160, p. 36). (M) Florile se fierbeau cu rachiu, care se bea pentru gâlbinare; ori se puneau în rachiu, se lăsau să stea cîteva zile, apoi se bea (87, p. 65). în alte părţi, planta se fierbea cu vîzdoage şi decoctul se bea. La Iaşi, vînzătoarele de buruieni din piaţă o recomandau fiartă în lapte pentru gâlbinare (26, p. 83). sipică (Scabiosa ochroleuca L.j, plantă ierboasă din fam. Dipsacaceae; creşte pe marginea semănăturilor şi a viilor, pe cîmpuri şi coline aride. (M) Decoctul tulpinilor florifere* era folosit la spălaturi contra bubelor (43, p. 125). sisinei, dediţei Ţineţi (Pulsatilla pratensis (L.) MillJ, planta ierboasă, păroasă, din fam. Ranunculaceae \ creşte prin poienile din păduri, prin livezi, crînguri şi mărăcinişuri. Părţile aeriene conţin ranunculină, protoanemonină, anemonină, sponine, chelidonină (148, p. 37). (M) Tulpinile florifere se uscau si se afumau cu ele contra erizipelului (8, p. 137). sisinei v. dediţel sita fetelor v. turtea sîncerică1 (Sclernathus perennis h.), plantă mică, ierboasă, din fam. Caryophyllaceae, cu frunze liniare şi flori albe verzii; creşte prin locuri .stîncoase, pietroase şi nisipoase, pe coaste abrupte, pe coline însorite. (O) Copiii din unele zone aveau răul obicei de-a băga pe nas iarba, ca să le curgă sînge. Cînd făceau aceasta, spuneau: Slngerică, rică, zeamă de pisică. Sîngeroiu, roiu, zeama de cotoiul (78, p. 119 — 120.) gmeerică2 v. buruiana surpăturii sînge-de-nouă-îraţi (Calamus draco Willd.j, rezină solidă, friabilă opacă sau puţin transparentă, de culoare roşie, cu miros balsamic plăcut, recoltată de pe fructele unei plante agăţătoare din fam. Pal-maceae, originară din Indonesia. A fost întrebuintată ca astringent. (161, p. 263). (M) Se plămădea în rachiu de drojdie şi se bea contra vătămâturii (161, p. 263). în Moldova, se plămădea în rachiu şi oţet, cu gîndaci de turbă, rădăcină de pir, rădăcină de boz şi ochi de rac, apoi se dădea contra bolilor venerice (78, p. 165). sînger (Cornus sanguinea L.), arbust cu ramuri roşietice din fam. Cornaceae; creşte prin păduri şi tufişuri, prin lunci şi zăvoaie. 5SÎNZIENE 216 (M) Ceaiul din frunze se lua contra hemoragiilor (87, p. 65). Sîngerul s-a folosit şi la animale. Se dădea în mîncare ori uscat şi pisat în apă, cînd sînger’au şi nu era nimeni să le tragă sînge. sînziene, drăgaica (Galium verum LJ, plantă ierboasă, comună, din fam. Rubiaceae; creşte prin fineţe, livezi, margini de pădure. Planta conţine glucozizi flavonici, saponine, tanin etc. (148, p. 115). Florile ei galbene aurii au un miros plăcut şi sînt între cele mai iubite de popor, de aceea numele lor a fost dat şi uneia dintre cele mai importante sărbători de vară, Sînzienele sau Drăgaica (24 iunie). Aceasta coincide cu perioada în care vegetaţia ierboasă este în plină floare, în multe părţi, babele se porneau, în haine de sărbătoare, în zorii zilei, să-şi culeagă buruienile necesare peste an pentru tot felul de leacuri, în credinţa că cele culese în această zi sînt mai bune. Florile timpurii ie culegeau înainte, iar fructele, seminţele şi rădăcinile, toamna. (M) Roua de pe plante, culeasă la Sînziene, se întrebuinţa pentru durere de ochi (92, p. 23). Plantele se puneau în scăldători’le copiilor debili (53, p. 149). Fierte în apă, cu lapte, se foloseau contra erizipelului (43, p. 127). Plantele plămădite în rachiu se luau contra vătămăturii (87, p. 65). S-au mai folosit pentru boli lumeşti (36, p. 224). în Oltenia, zeama de sînziene pisate se folosea contra frigurilor (155, p. 96). (O) La Drăgaica au avut loc manifestări de tradiţie străveche, după cum arată Dimitrie Cantemir, părăsite în timpuri nu prea îndepărtate. Iată ce scrie despre obiceiul din această zi: „După cum se vede, prin ea o înţeleg pe Ceres. Căci în acea vreme a anului cînd încep să se coacă semănăturile, toate fetele ţăranilor din satele învecinate se adună şi o aleg pe cea mai frumoasă dintre ele, căreia îi dau numele de Drăgaica. O petrec pe ogoare cu mare alai, o gătesc cu o cunună împletită din spice şi cu multe basmale colorate şi-i pun în mîini cheile de la jitniţe. Drăgaica aceasta împodobită în acest chip se întoarce de la cîmp spre casă cu mîinile întinse şi cu basmalele fluturînd în vînt, de parcă ar zbura, şi cutreieră toate satele din care s-a adunat lume s-o petreacă cîntînd şi jucînd laolaltă cu toate tovarăşele ei de joc, care o numesc foarte’des sora şi mai-marea lor în cîntecele alcătuite cu destulă iscusinţă. Fetele din Moldova doresc din toată inima să aibă parte de această cinstire sătească, deşi în cîntecele lor spun mereu, după datină, că fata care a întruchipat Drăgaica nu se poate mărita decît abia după trei ani“ (48, p. 259). Era o invocare a fertilităţii, de către o ceată de fete, ritual cu care se încheiau obiceiurile agrare din perioada cînd se zămislea rodul pămîntului. în această zi se spunea că „joacă soarele pe ceriu“ (95, p. 21), că „stînd în loc pe bolta ceriului“, tremură plecînd în jos, că atunci străluceşte mai tare, că de atunci toate buruienile dau îndărăt şi ziua merge îndărăt (81, XIV, f. 73, 429; XI, f. 180; XII, f. 263). sînziene allbe (Galium mollugo LJ, sînziene cu flori albe, comune prin fîneţe, livezi, pe margini de pădure, pe lîngă garduri. Conţin principii active asemănătoare cu cele galbene (148, p. 115). (M) Decoctul tulpinilor florifere se lua contra diareei. Se mai foloseau, cu alte plante, pentru scurgeri albe şi boli lumeşti (36, p. 224). în Dolj, babele le întrebuinţau la izbitură (79, p. 91). 217 SMIRNĂ sînziană de pădure, vinariţă (Asperula odorata L.), plantă ierboasă, cu flori albe, plăcut mirositoare, din fam. Rubiaceae\ creşte prin pădurile umbroase de foioase. Conţine cumarine (148, p. 116; 173, p. 213). Se foloseşte la parfumarea vinului, a tutunului etc. în cantităţi mai mari este toxică. Germanii prepară cu această plantă, pusă în vin, o băutură (Maitrank), (68, VIII, p. 537 —538). (V) Din rădăcină se extrage un colorant purpuriu, folosit în vopsi-torie (68, VIII, p. 538). (M) Planta se punea în scăldătorile copiilor debili, să se întărească (86, p. 88). Infuzia se lua contra tifosului (87, p. 48). Decoctul se folosea contra sifilisului, spălîndu-se cu el plăgile (43, p. 117). Se mai punea printre haine, pentru miros (161, p. 335). slăbănog1 (Impatiens noli-tangere L.), plantă ierboasă, fragilă, din fam. Balsaminaceae, cu tulpină umflată la noduri, cu flori galbene punctate cu roşu; creşte prin pădurile umede şi umbroase, pe lîngă pîraie. (M) Planta se fierbea în apă ori lapte dulce, cu care se spălau contra umflăturilor, iar cu resturile se legau. Se punea în scăldătorile copiilor slăbănogi, să se întărească şi să meargă repede în picioare, precum şi contra reumatismului (43, p. 127). Fructele trecute prin râzătoare, plămădite 3 — 4 zile în gaz, se foloseau contra varicelor şi reumatismului (14, p. 108 — 109). Seminţele plămădite în ţuică se luau contra dizenteriei (8, p. 126), iar ceaiul din frunze şi flori, contra durerilor de stomac. Cu plantele fierte se făceau legături pe burtă contra vătămăturii (13, p. 96 — 97). Planta se fierbea şi decoctul se dădea „la om încuiat“ (92, p. 24). La Salva, decoctul se lua pentru „descuierea udului“. La Rebra, îl luau femeile, dimineaţa pe nemîncate, cînd nu veneau regulat rîndurile. Se mai întrebuinţa la poală albă, boli de mitră şi uşurarea naşterilor (87, p. 66). La animale, decoctul seminţelor pisate în apă sau oţet se dădea contra dizenteriei şi încuieturii (8, p. 126; 92, p. 24). slăbănog2 (Polygonum mite Schrk.j, plantă ierboasă din fam. Poly-gonaceae; creşte prin locuri umede, în lungul rîurilor şi pîraielor. (M) Părţile aeriene ale plantei se foloseau, în satele din zona Iaşilor, Ia băi contra reumatismului (26, p. 84). în Munţii Apuseni, la Măguri, decoctul se lua pentru descuiat (147, p. 514). smirdar, bujor de munte (Rhododendron kotschyi SimkJ, arbust mic din fam. Ericaceae, cu frunze lucioase şi flori roşii; creşte pe coamele munţilor, pe stîncării şi locuri pietroase, formînd adeseori tufărişuri întinse. Frunzele au acţiune narcotică şi diaforetică (176, p. 429). Din flori se prepară dulceaţă (68, VII, p. 122). (M) Florile se foloseau pentru ceai de tuse şi boli de piept (36, p. 227). Decoctul se lua contra urinării cu sînge la oameni şi la animale (25, p. 147). La Răşinari, cu bujori de munte se făceau copiilor scăldători de spurcat, cu lingura zînelor (Fomes lucidus), flori din vîrsta-miresei şi mai mulţi bani de argint (166, p. 269). smirnă (Styrex benzoin DryJ, rezină balsamică obţinută prin incizii din trunchiul unui copac indonezian, din fam. Styracaceae. Conţine rezine balsamice (176, p. 430). (M) Se întrebuinţa contra inflamaţiilor cronice ale căilor respiratorii (161, p. 280). SMOCHINE 218 (O) Era întrebuinţată, împreună cu tămîia, în practicile cultice, pentru afumat. Se afuma cu ele şi prin casele ţărăneşti, mai ales acolo unde erau bolnavi grav şi după înmormîntare. smochine (Ficus carica LJ, arbust mediteranean, cu fructe comestibile, din fam. Moraceae, cultivat sporadic şi la noi, în Banat, Oltenia şi Dobrogea. Fructele (Fructus Caricae) conţin invertină, pectine, vitamină C, enzime etc. (176, p. 385). (M) Smochina caldă se rupea şi se punea cu partea cărnoasă la buba neagră (87, p. 66). în Moldova, se fierbeau înfundat, într-o ulcicuţă acoperită cu un capac, cîteva roşcove cu smochine la un loc, zeama o bea bolnavul, iar smochinele se puneau Ja bubă (79, p. 30). Fierte,, cu roşcove şi stafide, se luau contra tusei. în Dobrogea, fierte în lapte, se foloseau contra gîlcilor şi a tusei la copii, sub formă de cataplasme, puse în jurul gîtului, sau se bea laptele în care s-au fiert smochinele (87, p. 66). Smochina cu miere se punea la durere de măsele (78, p. 124). (O) Smochinele se puneau în „pomii“ ce se făceau la nunţi, la morţi etc. soarele-şi-luna v. lîiiraiană-de-noiiă-datiiri soc (Sambucus nigra LJ, arbust comun din fam. Caprifoliaceae, cu flori albe, dispuse în corimbe ramificate, cu fructe în formă de boabe negre; creşte pe marginea pădurilor, prin tufişuri, pe haturi, pe lîngă garduri. Florile (Flores Sambuci) conţin ulei volatil, mucilagii, tanin, glucozizi stimulatori ai transpiraţiei etc. (176, p. 442 ; 65, p. 279; 173? p. 187 —188). Din ramurile lui se fac ţevi pentru războiul ţărănesc de ţesut, copiii fac fluiere, puşculiţe etc. Din flori se prepară suc răcoritor etc. (V) Fructele se întrebuinţau la vopsit în cafeniu mohorît, vînăt şi negru, iar frunzele si scoarţa, în galben (160, p. 49 —50, 140 — 141 ; 144, p. 184-185; 178, p. 217). (M) Ceaiul din flori se ia contra tusei şi afecţiunilor aparatului respirator (87, p. 66). Se bea în loc de apă şi de către cei bolnavi de astm. Se mai lua pentru domolirea durerilor de stomac sau de ficat şi vezica biliară (18, p. 22). Din flori se făceau perinuţe, care se înfierbîntau şi se puneau calde la orbalţ (87, p. 66). La vărsat de vînt, se fierbea floarea într-o oală cu apă neîncepută, se strecura, se punea puţin zahăr şi se dădea bolnavului. Florile fierte în lapte dulce se puneau la gîlci sau se legau la uimâ, ca „s-o întoarcă“. în Bucovina, cei care aveau jolne la gît prăjeau bine floarea şi o puneau la ele călduţă sau o amestecau cu tărîţe de grîu, o încălzeau şi aşa o puneau la gît (103, p. 365). Pentru căderea muşchilor, se fierbeau florile în vin, pînă scădea la o treime şi se bea (166, p. 254). Se făceau cu ele băi fierbinţi contra reumatismului. Coaja verde a socului, mîzga, fiartă cu lapte dulce, în care se punea pucioasă şi zahăr, se dădea celor ce sufereau de piept şi tuşeau. Rasă de pe copac de sus în jos, se punea în rachiu şi se bea pentru curăţenie, iar rasă de jos în sus, se bea pentru vărsătură (78, p. 124—125). Contra limbricilor, se curăţau bote de soc de coaja cea sură de deasupra, se lua apoi coaja verde de sub ea, se punea mir-i> oală nouă şi se fierbea bine, apoi se scurgea laptele şi se dădea bolnavului dimineaţa, pe nemîncate (79, p. 101). Cu mîzga de soc, stropită cu rachiu, se făcea legătură la brîncâ (86, p. 89). Coaja fiartă în lapte SOVlRF se lua pentru tuse. Coaja şi rădăcina, pisate, se storceau şi zeama se dădea de 3 ori pe zi cîte o ceşcuţă, celor ce sufereau de rast (87, p. 66). Pentru gîlci, se aprindea o ţeava de soc, din care era scoasă măduva, şi se trăgea fum din ea pe grumaz (88, XXVIII, p. 4). Coaja galbenă, de sub cea sură, se fierbea în lapte dulce şi se lua contra gălbinării. Socul pisat între două lespezi de piatră se punea Ia muşcătură de şarpe (166, p. 263). Frunzele crude se puneau pe bube. Cu ele se păleau junghiurile, se mai puneau pe „foaie“ pentru dureri de rînzâ (53, p. 149). Cu decoctul lor se spălau umflăturile. Boabele negre se puneau în palincă şi se luau de friguri. Ceaiul din boabe se bea contra vătămă-•turii. în Bucovina, din boabe se prepara un fel de magiun (103, p. 365). soc roşu (Sambucus racemosa LJ, arbust din fam. Caprifoliaceae, cu fructe roşii, numeroase; creşte prin păduri şi tufişuri, în zonele înalte.v Are aceleaşi proprietăţi medicinale ca şi socul (68, VIII, p. 594). (M) în nordul Moldovei, din ?,mîzga“ (seva) lui se prepara o alifie, cu care se tratau rănile provenite din tăieturi (84, p. 214). •somnoroasă1 (Laserpitium pruthenicum L.J, plantă ierboasă din fam. Umbelliferae, cu frunze păroase şi flori albe; creşte prin fîneţe, poieni şi margini de păduri, în regiunea montană. (M) Cu tulpinile florifere se făceau scăldători copiilor ca să doarmă. Se mai folosea la copiii care zăceau de răhne. Se duceau la buruiană cu o oală nouă, luau 3 fire, aduceau apă neîncepută, le fierbeau şi scăldau copilul (78, p.125). somnoroasă2 v. dosnică somnoroasă 3 v. rutişor sor-cn-îrate1, ciormoiag (Melampyrum cristatum h.), plantă ierboasă din fam. Scrophulariaceae\ creşte prin locuri deschise, pe marginea pădurilor, prin poieni şi livezi. (M) Decoctul plantei se ţinea în gură pentru săgetătură. Se mai spălau cu el erupţiile de natură infecţioasă, despre care se credea că s-au luat de pe obiecte găsite (43, p. 118). sor-cn-îrate2 v. miază noapte 1 sorb (Sorbus torminalis (L.) Cr.j, arbore mic din fam..Rosaceae; creşte sporadic în pădurile de foioase, pe coline, stîncării, locuri calcaroase. Lemnul este dur, greu, omogen, se lucrează bine si lustruieste frumos <68, IV, p. 247-249). (V) Din ramurile tinere se extrage o substantă colorantă galbenă <68, IV, p. 249). sorbestrea, cîrligăţică (Sanguisorba officinalis L.), plantă ierboasă din fam. Rosaceae, cu rizom gros; creşte prin fîneţe şi păşunile umede din regiunea montană. Rizomul şi rădăcinile conţin tânin (176, p. 404). (M) Florile şi ramurile se fierbeau în rachiu, care se bea contra crampelor abdominale (11, p. 47). în unele zone, se plămădea rizomul în rachiu şi se lua contra durerilor de stomac. Ceaiul din părţile aeriene se folosea contra diareei şi dizenteriei la copii (8, p. 138), precum şi contra scurgerilor de sînge şi a vătămăturii (87, p. 67). sovîrî (Origanum vulgare L.), plantă ierboasă, aromatică, din fam. Labiaiae, cu tulpină păroasă şi cu flori roşii purpurii; creşte prin fî- SOVÎRVARIŢĂ 220 nete, tufişuri, livezi, pe marginea pădurilor. Planta conţine ulei volatil* tanin etc. (148, p. 104; 173, p. 183 — 184). (V) Se întrebuinţa, aproape peste tot, la vopsit. Unele femei îl culegeau în ziua de Foca (23 iulie), în credinţa că roşul din acest sovîrf va fi ca focul. Altele culegeau sovîrful şi frunzele de măr dulce la Marina (17 iulie), le uscau la soare şi le foloseau pentru colorat în galben auriu. Se luau 2 părţi de frunze de măr şi una de sovîrf şi se puneau într-un vas cu apă să’se plămădească. Se lăsau o jumătate de zi, storcîndu-se cu mîinile de mai multe ori, ca să iasă coloranţii. Se scoteau frunzele şi sovîrful, zeama se împietrea cu piatră acră şi apoi se puneau firele. Din sovîrf şi drob se obţinea un galben întunecat, iar din sovîrf şi arin, un galben mohorît (166, p. 40—44). Se mai folosea pentru vopsit în negru şi cenuşiu închis (166, p. 134—159). Se amesteca cu alte diferite plante pentru colorat în roşu. (M) Frunzele crude se puneau pe tot felul de bube, iar uscate, se sfarmau mărunt, se cerneau, se amestecau cu unt şi cu acesta se ungeau bubele (37, p. 75). Pentru dureri de gură şi miros greu se spălau cu ceai de floare de sovîrf. Se mai ţinea în gură şi contrą, durerilor de măsele. Pentru fierbinţeală la picioare se pisau frunze de sovîrf şi se făceau cu ele legături (87, p. 67). Planta fiartă se punea la lovituri. Contra durerilor de cap, se făceau lăutori cu decoctul şi oblojeli împotriva asurzelii (4, p. 92, 106). Cu sovîrf în floare, amestecat cu scutu-rătură de fîn, se făceau scăldători de „strîns“ la copii mici (79, p. 173). Se mai făceau cu el scăldători contra reumatismului, de întruiele. Contra astmului şi gastritei, se făcea ceai din planta întreagă şi se bea de 3 ori pe zi, înainte de mesele principale. Din sovîrf amestecat cu podbeal se prepara ceai pentru bronşită (18, p. 20). Era reputat în popor că vindecă cel perit. Ceaiul din frunze se lua contra diareei (185* p. 273). Se mai folosea în boli de piept şi de stomac (14, p. 103). La Măguri, în Munţii Apuseni, se lua contra vătâmăturii (147, p. 527). Unii îl fierbeau în lapte dulce, din care beau şi apoi se spălau (4, p. 89; 43, p. 128). Alţii îl fierbeau cu smicele de măr dulce şi cimbrişor de cîmp, beau din dec©ct şi făceau oblojeli (87, 67). Se mai folosea, cu imitatoare, la dropicâ. sovîrvariţă (Inula britanica L.), plantă ierboasă din fam. Compositae, cu flori galbene; creşte prin fîneţe umede, pe lîngă ape. (M) Florile se foloseau la ceaiuri contra durerilor de pîntece şi a pin-tecâriei (161, p. 285; 4, p. 101). Planta fiartă în rachiu se bea contra durerilor şi umflăturilor sub coaste, a durerilor de oase şi cînd se oprea menstruaţia (12, p. 118). Decoctul se lua contra gâlbinării (40, p. 103). Frunzele se puneau pe răni, iar cu decoctul le spălau, atît la oameni cît şi la animale (36, p. 225). spanacul ciobanilor ^ fierul plugului (Chenopodium bonus-henricus L.J, plantă ierboasă din fam. Chenopodiaceae, cu frunze triunghiulare şi flori verzi; creşte prin locuri gunoite de prin sate, pe lîngă tîrle şi stîni. Este întrebuinţată în alimentaţie ca spanacul. (M) Frunzele se puneau pe tăieturi şi bube (36, p. 222). sparanghel (Asparagus officinalis L.), plantă alimentară din fam. Liliaceae; creşte prin păduri, fîneţe, livezi, tufişuri şi pe coline aride; cultivat adesea pentru cerinţe culinare. Lăstarii tineri constituie o SPÎNZ leguma valoroasă, bogată în proteine, asparagină etc. (68, XI, p. 377-378). (M) Rădăcina se fierbea într-o oală nouă, cu coajă de dud negru, untdelemn, oţet tare şi miere, pentru „durere de gură şi mănîncă ■dinţii“, după cum scrie într-un manuscris vechi (51, III, p. 176). De-coctul ei se lua ca diuretic (55, p. 286). Ceaiul se dădea în boli de rinichi. Siropul din rădăcini şi vîrful ramurilor, preparat cu mult zahăr, se lua de 2 ori pe zi, cîte o lingură, pentru poftă de mîncare (14, p. 106). spălăcioasă (Senecio vernalis W. et K.J, planta mică, lînos-păroasă, €U flori galbene, din fam. Compositae; creşte prin locuri nisipoase şi argiloase. (M) Decoctul plantei se folosea pentru băi şi spălaturi la iritaţii şi erupţii (25, p. 159). spilcuţe v. granat spin (Carduus acanthoides LJ, plantă spinoasă din fam. Compositae, cu flori roşii, galbene sau albe; creşte pe lîngă drumuri, pe marginea cîmpurilor, prin locuri ruderale. (M) Frunza se aplica pe muşcătura de şarpe (31, II, p. 517). spinul-Yîntului v. seaiul-dracului spinuţă (Phyteuma spiciforme RochJ, plantă mică, ierboasă, din fam. Campanulaceae, cu flori albastre; creşte prin fineţe şi păşuni în zonele înalte. (M) Se folosea la ceaiuri contra durerilor de piept (25, p. 130). spoit v. foozotei spînz (Helleborus purpurascens W. et KJ, plantă ierboasă, veninoasă, din fam. Ranunculaceae, cu rizom gros şi ramificat, flori roşii-pur-purii, plecate în jos; creşte prin păduri şi locuri pietroase din regiunile deluroase şi muntoase. Rizomul (Rhizoma Hellebori) este foarte toxic prin conţinu tul său în glucozizi ("hellebrina^, saponine (helleborina), alcaloizi etc. (176, p. 396; 173, p. 204-205). (M) Rizomul fiert în rachiu de drojdie se ţinea în gură contra durerilor de măsele. Unii făceau abureli cu măsălariţă şi apoi puneau în măsea un firicel de spînz (87, p. 67). Se plămădea în rachiu şi se făceau cu el oblojeli la degeraturi (166, p. 256). La răceală, pînă nu s-a declanşat boala, se oblojea partea răcită a corpului cu flori şi frunze de spînz, cît se puteau de calde (166, p. 265). Cu decoctul rizomului se făceau spălaturi de cel perit (158, p. 25). Se lua cu grijă şi intern. Decoctul se dădea, în cantităţi mici, celor cărora nu le mergea pîntecele. Rădăcina se plămădea în rachiu şi se lua, pe inima goală, contra limbricilor, iar unii îl beau pentru „durere de foaie“ (53, p. 149). Se punea în rachiu, se lăsa 3 zile, apoi se bea de 3 ori pe zi, cîte un păhăruţ mic, pentru amorţeala nervilor la mîini, pentru durere de pîntece şi vătămâtură (87, p. 67). Pentru vătămâtură, se mai lua o bucăţică de spînz, se pisa mărunt, se lega într-o petică de fuior şi se fierbea în rachiu. După ce a fiert, se scotea peticuţa şi se arunca în loc îndosit, pe unde nu umbla nimeni, iar fiertura se strecura printr-o altă petică curată ca să nu rămînă nici un fir de spînz în el, căci fiind foarte veninos, putea mai degrabă să strice decît să vindece. Din zeamă se dădea bolnavului, în SPÎNZ STERP mai multe dimineţi, pe inima goală, cîte un păhăruţ. Se dădea numai dacă vătămătura nu era „smintită“. Unora le suferea, altora nu. Bolnavul lua înainte o bucăţică de zahăr şi apoi bea rachiul (116,, p. 63—64). Se folosea, peste tot, la animale, introducîndu-se în ureche sau la piept, contra dalacului. Oile bolnave de gălbează sau orişice alte vite gălbejite se tratau, în ţinutul Domelor, cu spînz. Se usca bine rădăcina, se pisa mărunt, se amesteca cu sare şi tărîţe de secară şi aşa se dădea vitelor, o dată pe săptămînă, toamna şi niciodată primăvara, căci dacă se dădea primăvara, mai ales oilor, atunci pierdeau mieii (116, p. 63—64). La Glopotiva, se „trăgea“ la vite, de orice boală, mai ales la vitele care aveau bubă-n foaie. Se făcea gaură cu sula sau briceagul la ureche, la piept ori la coadă şi se trăgea acolo rădăcina de spînz; se ţinea acolo o zi şi o noapte, nu mai mult (53, p. 150). Unii obişnuiau să „spînzească“ nu numai cu rădăcina, ci şi cu frunzele plantei. în unele sate din Bucovina, luau rădăcină de spînz şi vreo cîţiva căţei de usturoi, le pisau mărunt, turnau pe&i* ele borş şi făceau un fel de mujdei, pe care îl dădeau vitelor bolnave, cu „sînge rău“. La Răşinari, se folosea contra rîiei la animale. Se lua o mierţă de spînz şi se fierbea într-o căldare, pînă ieşea toată puterea din el. Se strecura, se punea în această leşie o litră de unsoare şi se fierbea din nou, pînă seca leşia şi rămînea numai unsoarea. Se punea în ea piatră vînătă pisată mărunt şi apoi se ungea vita bolnavă (166, p. 266; 18, p. 16). în unele zone, se scotea în anumite zile, ca şi alte plante, în credinţa că atunci e mai eficace. spînz sterp (Helleborus dumentorum W. et K.), plantă ierboasă, veni-v noasă, din fam. Ranunculaceae, cu flori verzui; creşte sporadic prin păduri, tufişuri şi dumbrăvi, mai frecvent în sudul ţării. Conţine principii active’asemănătoare cu spînzul comun. (M) Se folosea, ca şi celelalte specii înrudite, mai ales la animale, punîndu-se în urechi la porci, iar la cornute şi cai, în piept. splină v. arginţică de pădure splinuţă1 (Solidago vrigaurea LJ, plantă ierboasă din fam. Compo-sitae, cu flori galbene, dispuse în mici capitule, reunite în raceme; creşte prin tufărişuri, poieni, fîneţe, păduri, pe coaste, începînd din regiunea de cîmpie pînă în zona alpină. Planta conţine uleiuri, tani-nuri, substante amare etc. si era folosită odinioară ca plantă medicinală (68, IX, p. 176-180). ’ (V) Din flori şi frunze se extrăgea o frumoasă culoare galbenă (68, IX, p. 180). (M) S-a întrebuinţat contra unor tulburări renale şi contra hidro--piziei (68, IX, p. 180). splinuţă2 (Platanthera bifolia (L.) L.C. RichJ, plantă ierboasă din fam. Orchidaceae, cu 2 frunze opuse şi flori albe odorante. (M) Se folosea local în medicina populară (25, p. 133). sporiş, verbină (Verbena officinalis h.), plantă ierboasă, comună, din fam. Verbenaceae; creşte prin locuri cultivate şi necultivate, pe lingă garduri şi drumuri. Planta (Herba Verbencie) conţine substanţe amare, tanin, emulsină, invertină, verbenalină etc. (67, p. 29; 148, p. 106; 68, VIII, p. 78). 228j1 STEJAR (M) Se folosea la răni, abcese, dureri de cap, de ficat, de splină şi rinichi (25, p. 178.) Se punea în lăutori, ca să crească părul (78, p. 127). La copiii care cădeau „în boală de slăbesc şi nu mai pot prinde came bună“, se fierbea planta în apă, în 3 luni de-a rîndul, şi se scălda copilul în ea. Apa se arunca într-un loc curat, să nu se mai calce în ea (4, p. 104). (C) în sudul Transilvaniei, bătrînii o puneau în fundul carului, cînd cărau griul: se punea sub stoguri, ca să fie griul cu spor. -spumăriţă (Cardamine pratensis h.), plantă ierboasă din fam. Cruci-ferae, cu flori rozee sau liliachii, rar albe ; creşte prin livezi, pe marginea durilor, păduri umede, locuri mocirloase. (M) Frunzele, folosite drept condiment, au proprietăţi antiscorbu-tice (68, III, p. 268-273). stejar (Quercus robur LJ, arbore viguros, din fam. Fagaceae; alcătuieşte, cu alte foioase, pădurile şi dumbrăvile din zonele joase şi deluroase. Este preţuit pentru lemnul său rezistent, trainic, folosit pentru construcţii, confecţionarea diferitelor unelte, obiecte casnice etc. Scoarţa conţine tanin, ca şi „gogoşile“ de pe frunze şi „colţanii“ din fructele tinere, produse de înţepătura unor viespi din genul Cynips, de aceea se folosesc în tăbăcărie (68, I, p. 241). (V) Scoarţa de stejar a fost folosită pentru vopsit în negru. Coaja de pe crengi se fierbea în apă, apoi se strecura în alt vas, se punea ca-laican şi, după ce se dizolva, se puneau firele, se lăsau o zi şi o noapte, apoi se scoteau. Dacă nu se înnegreau bine, se mai făcea o „făţuire“ cu zeamă proaspătă. Se mai folosea în amestec cu arin, băcan, arţar etc. (160, p. 150-153). Unele femei, cînd voiau ca sculurile colorate în roşu să fie mai întunecate şi totodată să nu se decoloreze, puneau într-o oală scoarţa de stejar, cu apă curată, o fierbeau şi apoi turnau din decoct în căldarea în care le vopseau, atît cît credeau că este necesar pentru obţinerea culorii dorite (98, p. 138). Gogoşile de ristic se foloseau pentru vopsit în negru şi gri, precum şi pentru prepararea cernelii de scris. Se pisau gogoşile, se amestecau cu răsătură de băcan negru într-un vas cu apă, se fierbea cca 2 ore, apoi se punea calaican şi clei de cireş (144, p. 186 — 187). Scoarţa şi gogoşile de ristic se foloseau, peste tot, la tăbăcitul pieilor de bovine, pentru încălţăminte şi alte variate produse de curelărie. (M) Coaja de stejar se fierbea cu piatră acră şi decoctul se ţinea în gură contra durerilor de dinţi (166, p. 256); macerată în oţet/la care se adăuga şi alaun, se folosea la gingivite (177, p. 235). Contra durerilor de măsele se mai folosea şi zeama de coajă de stejar, cu coajă de pădureţ, putregai de răchită şi piatră acră. Coaja, crenguţele şi frunzele stejarului se puneau în scăldători (78, 127). Cu decoctul scoarţei se spălau rănile şi hemoroizii. Din coaja recoltată primăvara se făcea un ceai, care se lua în bolile de rinichi (14, p. 106, 108, 103). Ceaiul din rămurele se lua contra leucoreei şi hemoragiilor la femei (13, p. 94, 95). Ceaiul din coajă se întrebuinţa*în hemoragii, vărsături de sînge, hemoptizii. Praful de coajă de stejar se trăgea pe nas, pentru a opri curgerea sîngelui. Cu decoctul se făceau spălaturi şi băi la picioare contra transpiraţiei şi reumatismului (190, p. 40). Ghinda prăjită şi rîşnită se dădea la copii, cu apă, cînd aveau treapăd, ca să-i „strîngă“ (15, p. 696). Gogoaşele de stejar uscate se pisau, se puneau în apă şi STELIŢĂ 224 cu aceasta se clătea gura de sfreanţ (166, p. 268). Fierturile din frunze se foloseau în ascită (174, p. 91). (P) Scoarţa de stejar, ca şi cea de gorun, a fost folosită pentru „aruncatul 4 buboaielor. steliţă (Aster amellus LJ, plantă ierboasă din fam. Compositae, cu tulpină şi frunze păroase, cu flori albastre şi albe, dispuse în capitule; creşte pe coline şi coaste, prin tufişuri şi mărăcinişuri. (M) Se fierbea cu cerneţel, coada-şoricelului şi alte plante; din decoc-tul lor se lua de 3 ori pe zi, dimineaţa, la amiază şi seara, pentru întărirea oaselor (58, p. 139). steregoaie (Veratrum album h.), plantă ierboasă, veninoasă, din fam. Liliaceae, cu flori albe dispuse în racem; creşte prin fineţe, livezi şi păşuni, în regiunea montană şi alpină. Rizomul şi rădăcina (Rhizoma et Radix Veratri) conţin alcaloizi specifici (protoveratrină, veratra-mină etc.). Prin toxicitate este dăunătoare păşunilor. După înflorire toxicitatea scade, sau chiar dispare la planta uscată (68, XI, p. 132 — 133). (M) A fost întrebuinţată peste tot ca insecticid, atît la oameni cît şi la animale. Pentru scabie sau diferite eczeme se fierbeau rădăcinile, zeama se ţinea 2 zile să dospească, apoi se ungea cu ea partea bolnavă (18, p. 25); se mai făcea alifie cu pucioasă sau se fierbea cu zer (87, p. 68). La rîie căprească şi mîncărime de piele, praful obţinuţ prin sfărmarea tulpinii şi frunzelor uscate se amesteca cu lapte de oi şi se aplica pe locul bolnav (84, p. 215). Fiartă în apă sau vin, se mai folosea de ceasul râu, durere de spate, sau „de vreo nălucire“ (87, p. 68). Cu decoctul plantei sau al rădăcinilor se spălau animalele de păduchi. Cu decoctul mai slab se spălau mieii care aveau căpuşi (78, p. 128). Rădăcina pisată mărunt şi amestecată cu mălai se folosea ca otravă pentru şoareci şi şobolani! Grăunţe de cucuruz fierte cu steregoaie se dădea păsărilor care stricau culturile. stînjen albastru (Iris germanica h.), plantă ornamentală din fam. Iridaceae, cultivată prin grădini pentru florile sale violet-închise. Rizomul gros, cărnos şi articulat (Rhizoma Iridis) conţine ulei eteric cu miros de viorele, glucozizi, amidon, mucilagii (173, p. 149; 176, p. 454). Rădăcina se dădea copiilor pentru a o strînge între gingii în timpul creşterii dinţilor; este utilizată în industria cosmetică şi la aromatizarea tutunului (68, XI, p. 455). (M) Rizomii se fierbeau în apă sau vin şi se luau pentru ascită. Pisaţi şi plămădiţi în rachiu, îi luau femeile care aveau răsură la naştere şi (lupă aceea (142, p. 62). Cu rizomii pisaţi se ungeau umflăturile (53, p. 149). Se dădea copiilor în perioada cînd le ieşeau dinţii (173, p. 149). (L) în Transilvania se spunea că, după ce s-au făcut toate florile, ierburile, buruienile, pomii şi copacii, precum şi dobitoacele cele cîte au patru picioare, s-a apucat sobolul să rîme pe sub pămînt şi să facă o mulţime de stricăciuni, mai ales pomilor. Văzînd aceasta, oamenii s-au rugat să scape de pacostea asta. Aşa s-au făcut stînjeneii meniţi ca de ei nicicînd să se poată apropia/De aceea, se sădeau în jurul pomilor (123, p. 137 — 140). stînjen galben (Iris pseudacorus L.^, plantă acvatică din fam. Iridaceae, frecventă prin bălţi, mlaştini, pe lingă ape line. 225 STUPITUL-CUCULUI (M) Rizomul plantei, cu proprietăţi astringente, se folosea la Nereju, fiert cu şofran, contra gălbinării (161, p. 290; 43, p. 128). stînjenel (Iris pallida Lam.,), plantă ornamentală din fam. Iridaceae; cu rizom lung de cca 18 cm, tulpină înaltă de cca 1 m, cu flori deschis violacee, cu miros slab, însă foarte plăcut de viorele, cultivată prin grădini, pe alocuri sălbăticită (68, XI, p. 511). (M) Avea aceleaşi întrebuinţări ca şi stînjenul albastru (68, XI, p. 511). stînjin (Iris florentina LJ, plantă ornamentală din fam. Iridaceae, cu rizom repent, cărnos, orizontal, cu flori mari albe, cu vinişoare albăstrii şi plăcut mirositoare. Rizomul, numit „rădăcină de micşu-neau, din cauza mirosului plăcut, este întrebuinţat la fabricarea pudrelor şi a săpunurilor parfumate (68, XI, p. 512; 161, p. 242). (M) A avut aceleaşi întrebuinţări ca şi stînjenul albastru. strugurii-ursului (Arctostaphylos uva-ursi (L.) Spreng.^, arbust mic, din fam. Ericaceae, rar în flora noastră, cu frunze persistente obovate, flori roşiatice unite în raceme de cîte 3 — 12, fructul roşu, cu gust neplăcut. Fiind un relict rar în flora noastră este ocrotită ca monument al naturii. Frunzele (Folium uvae-ursi) conţin arbutină, tanin (176, p. 429; 173, p. 179; 68, VII, p. 127). (M) Ceaiul din frunze se lua ea diuretic (174, p. 86). struna cocoşului (Cerastium vulgatum L.j, plantă ierboasă din fam. Caryophyllaceae; creşte prin fîneţe şi locuri cultivate, umede. (M) în Munţii Apuseni, la Ponor, decoctul plantei, fiartă cu prune uscate, se lua contra hemoragiilor (36, p. 222). Planta verde, plămădită în rachiu 3 — 4 zile, la soare, se folosea contra durerilor reumatice (14, p. 108). struţişor, coarda-celor-din-vînt (Selaginella helvetica L.j, plantă mică din fam. Selaginaceae, cu tulpină repentă, ramificată dihotomic, cu frunzişoare dispuse în 4 rînduri, 2 laterale mai mari şi celelalte mai mici, ceea ce a putut sugera nu numai numirile locale, ci şi întrebuinţarea în medicina populară. (M) în Munţii Apuseni, se întrebuinţa cu alte plante, la scăldatori contra celor din vînt (35, p. 109). studeniţă (Scleranthus uncinatus Schur.^), plantă mică din fam. Caryophyllaceae?, cu tulpină repentă şi flori verzui; creşte prin locurile pietroase din zonele înalte. (M) După cum arată şi numele, se întrebuinţa la studeniţă, boală de gură cînd se umflă gingiile, se albesc şi miros greu. Se fierbea cu apă neîncepută şi zeama se ţinea în gură (78, p. 129). stupitul-cucului (Cardamine amara L.J, plantă ierboasă din fam. Cruciferae, cu flori liliachii sau albe;, creşte pe lîngă izvoare, pîraie şi locuri umede, îndeosebi la munte. în unele ţări se folosea ca salată, primăvara. Odinioară se întrebuinta si ca plantă medicinală (68, III, p. 267). (M) Se fierbea cu apă şi cu decoctul se făceau spălaturi contra durerilor de cap (147, p. 512). SUDOAREA CALULUI 226 sudoarea calului v. osuliepurelui sugel, urzică moartă2 (Lamium maculatura LJ, plantă ierboasă din fam. Labiatae, cu flori purpurii, cu miros neplăcut; creşte prin locuri cultivate şi necultivate, pe lîngă garduri şi drumuri. (M) Planta bine mărunţită, plămădită în rachiu, se întrebuinţa contra leucoreei (31, II, p. 518). sulîină (Melilotus officinalis LJ, plantă ierboasă, comună, din fam. Leguminosae, cu flori galbene, plăcut mirositoare; creşte prin fineţe, livezi, locuri cultivate, pe marginea drumurilor. Planta (Herba Me-liloti) conţine cumarină, flavonozide etc. (173, p. 208; 176, p. 415). Din sulfină se extrage cumarina, folosită în parfumerie, la aromati-zarea tutunului şi chiar în componenţa ţigărilor antiastmatice (68, V, p. 143 —144). în unele ţări, este cultivată sulfina înaltă (Melilotus altissimus ThuillJ, plantă viguroasă, care creşte prin fîneţe şi păşuni umede, prin grădini, în lungul apelor, ca plantă medicinală şi furajeră. Are aceleaşi întrebuinţări ca şi M. officinalis, cu care se confundă, la ţară. (M) Se făceau cu ea lăutori contra durerilor de cap (4, p. 92). în unele părţi, se legau la cap, pe sub maramă, cu planta ruptă luni dimineaţa (81, XII, f. 93). Ceaiul din flori se lua în boli neuropsihice şi insomnii (14, p. 102). în alte părţi, se fierbeau cu sînziene şi cu dec^ctul se făceau spălaturi contra durerilor de cap (26, p. 84). Se mai întrebuinţa contra durerilor de ochi (14, p. 107). Floarea se fierbea în apă ori cu vin şi se bea contra năduşelii. în unele zone, din tulpinile florifere se făceau cununile de la Sînziene, cu ele se încingeau femeile, să nu le doară mijlocul peste an (87, p. 68). Fierte cu apă, se luau contra vărsăturilor, iar în vin sau borş, la poală albă (78, p. 129; 86, p. 94). Se punea printre haine, pentru mirosul ei plăcut, contra moliilor şi ploşniţelor (68, V, p. 139). sulfină albă (Melilotus albuş Medii.), sulfină cu flori albe; creşte pe cîmpuri, prin fîneţe, livezi, locuri necultivate, pe marginea drumurilor, pe lîngă garduri. Conţine cumarină, flavonozide etc., ca şi cea galbenă. (M) Fiartă în vin se folosea ca leac pentru poală albă (87, p. 68; 26, p. 85). în unele părţi, se fierbea cu ceapă şi decoctul se lua în poală albă (23, p. 23). în alte părţi se fierbea cu flori de crin, de salcîm şi rădăcină de bujor (34, p. 216). Cu sulfină albă se afumau, în împrejurimile Bîrladului, cei „speriaţi“ (81, XIII, p. 28). Se punea printre haine, ca şi cea galbenă, pentru miros şi contra moliilor. suliman, vineţieă (Ajuga genevensis h.)9 plantă ierboasă, lînos-pă-roasă, din fam. Labiatae, cu flori albastre, rarrozee sau albe. Conţine tanin, ca şi speciile înrudite; creşte prin livezi, fîneţe. (M) Decoctul tulpinilor florifere se lua contra greutăţii la rînză (35, p. 107). suliţică (Dorycnium herbaceum VillJ, plantă ierboasă din fam. Leguminosae; creşte prin livezi, poieni, tufişuri, locuri aride. (M) Ceaiul ’din florile plantei se folosea contra tusei (40, p. 102). unătoare1, pojarniţă (Hypericum perforatum L.j, plantă ierboasă" comună, din fam. Hypericaceae, cu flori galbene-aurii; creşte prin fîneţe uscate, pe coline aride şi răzoare. Tulpinile florifere (Herba Hype- 227 SUSAN rici) conţin ulei eteric, tanin, glucozizi flavonici şi o substanţă colorantă roşie, hipericina (176, p. 402; 65, p. 318; 173, p. 168 —169). Este o veche şi importantă plantă medicinală, întrebuinţată încă din antichitate. (V) Planta s-a întrebuinţat la vopsit în galben şi portocaliu (160, p. 52). (AI) Din florile plămădite în untdelemn cîteva zile, la soare ori la căldură, se obţinea „untul de sunătoare“, folosit la tăieturi, răni, bube, plescăită, lumbago, arsuri etc. (87, p. 59; 15, p. 596). Planta uscată se sfărîma şi se amesteca cu smîntînă, cu care se ungeau bubele dulci (36, p. 225). în alte părţi, cenuşa obţinută prin arderea plantei, cu boabe de fasole albă prăjită şi pisată ca făina, amestecată cu smîn-tînă dulce, se folosea la bube dulci (8, p. 133). Pentru chelbe se făceau cu ea lăutori (87, p. 59). Ceaiul din tulpinile florifere se lua contra tusei, năduşelii, răcelii, durerilor de stomac, în boli de ficat, de rinichi, dureri de mitră (18, p. 16 —17 ; 84, p. 211; 14, p. 102, 104). Decoctul se dădea contra vătămăturii şi dizenteriei, pentru care se lua şi plămădită în rachiu. Se mai lua în stări psihice patologice, boli de fiere şi contra gălbinârii (8, p. 133). Infuzia se lua ca stimulent, pentru curăţirea sîngelui (43, p. 123). Se punea în scăldătoarea copiilor bolnavi de fapt şi în băile contra reumatismului. Decoctul plantei se mai folosea contra leucoreei (8, p. 133). Se dădea şi la animale, cînd urinau cu sînge (25, p. 86). (C) Se spunea că a fost stropită cu sînge, de aceea zeama ei e roşie (141, p. 28). sunătoare 2 v. lnjerică susai (Sonchus arvensis LJ, plantă ierboasă, comună, din fam. Com-positae; creşte prin locuri ruderale, prin semănături, pe lîngă garduri şi drumuri. (M) Frunzele plantei se puneau pe bube (165, p. 577). Decoctul se lua ca purgativ (36, p. 227). susan (Sesamum indicum L.j, plantă ierboasă din fam. Pedaliaceae, mult cultivată în regiunile tropicale şi mediteraneene, pentru seminţele sale bogate în ulei. Seminţele se folosesc pentru garnisirea produselor de patiserie şi simigerie, precum şi la fabricarea indigoului şi penicilinei, iar din ulei se fabrică săpunuri fine. Din plantă se extrag materii odorante, iar din funingine se fabrică un tuş fin (68, VIII, p. 33). Seminţele se mai folosesc la fabricarea halvalei (161, p. 299). şerpînţă v. iarbă de şoldină şofraii (Crocus sativus LJ, plantă mică, ierboasă, din fam. Iridaceae, cu frunze lungi şi înguste, cu flori palid-violete, cu stigmate trilobate de culoare roşie-portocalie (Stigmata Croci), care conţin uleiuri eterice, glicozidul crocina, folosit drept condiment sau colorant alimentar (68, XI, p. 459; 173, p. 149; 176, p. 454). La noi se cultivă în sudul ţării, pentru cerinţele industriale. (M.) Plămădită în’ţuică, cu măcriş şi stînjen galben, se întrebuinţa contra gâlbinârii (43,’ p. 128; 79, p. 79). Ceaiul din frunze se lua călduţ, cîte 2 ulcele pe zi, contra hemoroizilor, iar cu decoctul plantei se făceau spălaturi (13, II, p. 5). şoîran vărgat v. brînduşă mică şoîrănaş (Carthamus tinctorius LJ, plantă ierboasă din fam. Compo-sitae, originară din Africa, cu flori galbene-portocalii, mult cultivată în trecut ca plantă tinctorială. Florile (Flores Carthami) servesc la obţinerea unui colorant galben sau portocaliu folosit în industria de medicamente, cea cosmetică şi alimentară (173, p. 145). (V) Se folosea pentru vopsit în diferite nuanţe de galben (160, p. 56). (M) Se folosea, ca şi şofranul bun, contra gâlbinârii, cu alte plante (79, p. 78). Ceaiul din flori se lua contra tusei. Florile dospite în ulei erau folosite ca unguent la răni şi tăieturi (14, p. 107). Decoctul florilor îl luau femeile la faceri (23, p. 22). şofrănel v. brînduşă şoldină v. mutulică şopîrlaiţă1 (Veronica orchidaea CrJ, plantă ierboasă din fam. Scro-phulariaceae; creşte prin fîneţe, livezi şi păşuni uscate. (M) Planta era folosită contra durerilor de gît, de şopîrlaiţă. Se fierbea, cu zeama se făcea gargară, iar cu hlujul, oblojeli la gît. Şopîrlaiţă se mai numea şi o boală a vitelor, contra căreia li se dădea apa în care se fierbea planta (78, p. 130). şopîrlaiţă2 v. iarba şarpelui2 şopîrliţă, chişcatele, iarbă-puşcată, buruiană-puşcată (Veronica chamae-drys LJ, plantă ierboasă din fam. Scrophulariaceae; creşte prin fîneţe, livezi, tufişuri, păşuni, pe marginea drumurilor. şopîrliţă albă, plescăită2 (Parnasia paluslris h.), plantă ierboasă din fam. Saxifragaceae; creşte prin fîneţele umede, păşunile mlăştinoase şi pe marginea pîraielor din regiunea montană. (M) Se folosea pentru legături şi oblojeli la gît, de plescăită sau şoptr-laiţă, iar cu decoctul se făcea gargară (87, 67 ; 85, p. 273)’. Se mai folosea 229 ŞTEVIE DE MUNTE la spălaturi pentru opăreală (147, p. 52). Fiartă în vin, cu floare de mălin alb şi flori de trifoi mare alb, se lua dimineaţa, pe inima goală, pentru flori albe (92, p. 12, 19). şovîryariţă v. merişor de cîmp ştevia-stînelor (Rumex alpinus L.), plantă ierboasă din fam. Poly-gonaceae; creşte în zonele muntoase, mai ales pe lîngă stîni. (M) Este semnalată, la Răşinari, ca leac pentru gălbinare, la om şi animale, dar numai dacă boala a fost observată îndată. Rădăcina fiartă în lapte dulce se lăsa o zi să stea, apoi se dădea bolnavului. Fiartă în lapte dulce, se mai punea la uimă şi pe bubă (166, p. 259, 270 — 271). ştevie1 (Rumex patientia L.), plantă ierboasă, viguroasă, din fam. Polygonaceae, spontană şi cultivată, întrebuinţată în alimentaţie primăvara. (V) Rădăcina a fost folosită pentru vopsit în galben, cafeniu, albastru şi verde. Se săpa toamna, se spăla bine de pămînt, „ca să nu ia faţa gălbinelelor“, şi apoi se usca. Cînd se folosea, se pisa bine cu muchea toporului sau se tăia felii şi se fierbea. în Prahova, erau pive anume pentru pisatul rădăcinilor (160, p. 51 — 52). în colorantul obţinut prin fierberea lor, în cantităţi mai mari pentru nuanţe mai închise, mai mici pentru galben deschis, se punea piatră acră şi, după ce se topea, se introducea lîna sau firele, pentru straie, pături, scoarţe, vergi la fote etc. (160, p. 51-52; 144, p. 195-196; 178, p. 219; 185, p. 271). Prin Ialomiţa, rădăcina de ştevie, tăiată felii, se punea în apă şi se fierbea bine. Se punea în decoct puţină piatră acră şi apoi firele, frecîndu-se cu mîinile şi încălzindu-se la foc. Se scoteau’şi se introduceau într-o zeamă din coji de nuci verzi, obţinîndu-se un cafeniu frumos, care nu se decolora (160, p. 133). în unele părţi, înainte de a colora lîna sau firele în albastru, ca să prindă mai bine şi să iasă mai frumoase, se colorau în galben, cu rădăcină de ştevie (5, p. 259; 178, p. 219). Meşterii lemnari care făceau „tronuri“ (lăzi de zestre), vopseau o parte din „înfloriturile“ lor în verde, cu frunze crude de ştevie (144, p. 205). (M) Rădăcina, pisată cu usturoi, se punea la pecingine ori se pisa şi se storcea seva din ea pe pecingine şi bube dulci (87, p. 68). Cu smîn-tînă în care se plămădeau rădăcini de ştevie pisate se ungeau crăpăturile şi plesniturile (34, p. 78). Rădăcina se frigea, se pisa şi se punea pe bube, ca să le spargă. La Runcul-Salvei (Năsăud) pe frunze de ştevie se punea aluat acru, care se lega la tălpi pentru trîntitură, „cînd te doare din senin“. Cu decoctul rădăcinilor se spălau cei care aveau rîie. Ceaiul sau decoctul plantei se lua, în sudul Transilvaniei, de tuse, de oftică şi pentru pornirea udului. Seminţele se fierbeau şi decoctul se lua ca purgativ, iar decoctul rădăcinilor, contra diareei. Ceaiul din seminţe, cu coajă de porumbel, se bea pentru vărsături (87, p. 68). Pentru vătămătură, se curăţa şi se spăla bine rădăcina, se pisa şi se mînca dimineaţa, pe inima goală. Rădăcina se fierbea şi decoctul se lua contra gălbinării (43, p. 130). Se dădea la animale, uscată şi pisată în sare, cînd aveau diaree. Decoctul rădăcinilor se dădea vacilor, călduţ, cînd nu lepădau casa viţelului. ştevie2 v. dragavei ştevie de munte, iarbă de orbalţ (Astrantia major L.j, plantă ierboasă din fam. Umbelliferae; creşte prin fîneţe umede, pe marginea pădurilor, prin tufişuri, în zonele înalte. ŞTIU ROŞU 280 (M) Frunzele se puneau verzi pe orbalţ, iar uscate, se fumau (53, p. 149). Cu smîntîna în care se punea ştevia uscată şi pisată se ungeau crăpăturile (147, p. 513). Rădăcina se pisa, se plămădea cu apă şi se dădea vitelor bolnave de gălbinare (53, p. 150). ştir roşu (Amaranthus paniculatus L.J, plantă ierboasă din fam. Ama-ranthaceae, cu tulpina scurt-păroasă, cu striaţiuni roşii, cu flori purpurii, cultivată prin grădini ca plantă ornamentală, pe alocuri evadată din culturi prin locuri grase, gunoioase. Este cultivată şi prin grădinile ţărăneşti, fiind întrebuinţată în alimentaţie, îndeosebi pentru ciorbe şi umpluturi la plăcintele din aluat, coapte pe vatră sau în tigaie. ştir sălbatic (Amaranthus retroflexus LJ, plantă viguroasă, dm lam. Amaranthaceae\ creşte prin grădini, pe ogoare, prin culturi prăsitoare, pe lingă garduri, în lungul drumurilor şi a căilor ferate. Buruiană dăunătoare culturilor în zonele joase, spre munte devenind mai rară. Nu este indicată nici în hrănirea animalelor, mai ales a porcilor (68, I, p. 591). ştir verde (Amaranthus lividus L.J, plantă ierboasă din fam. Amaran-thaceae; creşte prin grădini, pe terenuri necultivate, prin vii, prin sate şi oraşe, pe alocuri cultivat pentru cerinţe culinare (172, I, p. 282). Seminţele sînt un aliment preţios pentru îngrăşat păsările (68, I, p. 600). (M) Altădată era plantă oficinală, cu utilizări medicinaîe, avînd proprietăţi calmante şi emoliente (68, I, p. 600). T talpa-gîştii (Leonurus cardiaca L.), plantă ierboasă, viguroasă, din fam. Labiatae, căreia forma frunzelor i-a sugerat numele popular; creşte prin locuri ruderale, pe cîmpuri, pe lîngă garduri şi drumuri. Planta (Herba Leonuri) conţine glucozizi, saponine, tanin etc. şi un principiu special, leonurina (176, p. 443). (V) S-a folosit la vopsit în verde măsliniu (68, VIII, p. 203). (M) Ceaiul din tulpinile florifere se lua contra durerilor de inimă şi hipertensiunii. Decoctul se folosea contra junghiurilor şi a durerilor de picioare (35, p. 108). Ceaiul se mai folosea în emfizem pulmonar, în boli astmatice şi de nervi (8, p. 134—135). La Sălciua, se lua contra insomniilor. Se mai folosea în boli de rinichi şi se punea în scăldătorile bolnavilor de dropică (87, p. 68 — 69). Pentru dureri de spate, se pisa planta şi se amesteca cu unsoare, cu care se fricţiona bolnavul (147, p. 524—525). Planta pisată se punea la tălpi şi la ceafa celor bolnavi de lingoare (34, p. 164). Ceaiul din frunze, în amestec cu odolean, se lua contra tensiunii mărite (14, p. 102). Cu decoctul plantei se spăla ugerul oilor, cînd se inflama (37, p. 75). talpa mîţei (Antenaria dioica (L.) Gărtn.^, plantă mică, alburie, din fam. Compositae, căreia forma inflorescenţelor i-a sugerat numele popular; creşte prin fîneţele şi păşunile uscate din zonele înalte. (M) Ceaiul ’din vîrfurile florifere’ se lua contra tusei, guturaiului şi bolilor de piept (15, p. 561 — 562). La Sălciua, planta fiartă cu sîmburi de măsline pisaţi se folosea contra diabetului. talpa-ursuiui v. matrună tarhon (Artemisia dracunculus LJ, plantă aromatică, din fam. Compositae, cultivată pentru uzul culinar, ca salată verde sau ca aromati-zant al mîncărurilor. Planta (Herba Dracunculi) conţine ulei volatil bogat în esdragol precum şi cumarine şi flavonozide (173, p. 155). (M) Peste planta pisată cu rădăcină cu tot se turna oţet, se lăsa sa stea astupată o jumătate de oră, apoi se ţinea călduţă în gură, contra durerilor de dinţi (87, p. 69). Se mînca pe inima goaîă sau se bea ceai din frunze, pentru poftă de mîncare (14, p. 106). Ceaiul din tulpini şi frunze se lua în boli de rinichi (14, p. 103). tăciunele-grîului (Ustilago tritici (Pers.) JensJ, ciupercă din fam. Ustilaginaceae, parazită în spicele griului. Infectează ovarele tinere şi produce un mare număr de spori. Cauza mari daune în lanuri, pînă la generalizarea întrebuinţării sulfatului de cupru pentru spălatul grîului de sămînţă. Mai demult se folosea apa de var. (O) între obiceiurile şi credinţele în legătură cu grîul, numeroase erau cele în care era exprimată dorinţa să nu facă tăciune (39, p. 359—360). TĂMÎIE 282 tămîie (Boswellia carterii BirdwJ, rezină cu miros aromatic, obţinută de Ia un arbore mic, din fam. Bruseraceae, care creşte prin Africa tropicală si Arabia. Conţine gumorezine, ulei eteric’ substante amare (148, p.’ 63). (M) Se folosea în variate amestecuri, contra junghiurilor, jupuielii, ceasului râu, rastului etc. Se punea pe măselele stricate să le sfarme (158, p. 13, 23, 40, 41, 46, 47). tămîiţă1 (Chenopodium amhrosioides h.), plantă ierboasă, cu un puternic şi plăcut miros aromatic, din fam. Chenopodiaceae, originară din America, cultivată prin grădini, adesea sălbăticită şi pe la noi. (M) S-a întrebuinţat în tratamentul bolilor de nervi, durerilor de stomac etc. (68, I, p. 495 — 496). tămîiţă2 v. peliniţă grecească tătarcă v. hrişcă tatarnică v. măciuca ciobanului tătăişi1, romaşcă (Chrystanthemum cinerariifolium (Trev.) Vis.,), plantă ierboasă din fam. Compositae, originară din Dalmaţia, cultivată prin grădini. Florile (Flores Pyrethri) conţin piretrine, ulei eteric, glicozizi etc. (68, IX, p. 450). (M) Decoctul plantei se lua, cu zahăr, în boli femeieşti (4, 101). Florile pulverizate se foloseau ca insecticid (68, IX, p. 450). tătăişi2 v. punga-babei tătăneasă v. iarba-lui-Tatin tei alb (Tilia tomentosa L.J, arbore din fam. Tiliaceae, cu frunze albe-argintii, mai frecvent în zonele joase, sudice, dar cultivat peste tot prin parcuri, în lungul străzilor, pe alei. Lemnul său moale, uşor, omogen, uşor de prelucrat, este întrebuinţat pentru confecţionarea diferitelor obiecte casnice. Se punea şi în construcţii, cel puţin o bîrnă, un corn, în credinţa că le apăra de trărnet. Din scoarţă de tei se extrag fibre pentru legat, folosite în pomicultură şi viticultură, pentru frîn-ghii, rogojini etc. Lemnul de tei este o importantă materie primă industrială, pentru mobilă uşoară, chibrituri, calapoade, planşete de desen, cărbune pentru desen şi praf de puşcă, creioane de desen etc. (68, VI, p. 72). Florile (Flores Tiliae) conţin mucilagii, tanin, saponine, malaţi, tartraţi, coloranţi etc. (65, p. 281; 176, p. 418; 173, p. 175-176). Sînt între cele mai bogate în nectar. (M) Ceaiul din flori de tei este folosit, peste tot, la tuse, bronşite, astm şi alte afecţiuni pulmonare (87, p. 70). Ceaiul de tei cu pojarniţă se lua contra durerilor de inimă (4, p. 93). Se mai folosea în boli neuro-psihice, dureri de cap, ameţeli şi indigestii. Ramurile se puneau în scăl-dătorile contra reumatismului, de întruiele. Din cărbuni de tei pisaţi, amestecaţi cu scrum de fasole şi de coadă de bostan, cu smîntînă, se făcea o alifie cu care se ungeau bubele dulci (13, p. 92). Femeile care aveau pierderi mari de sînge beau apă cu cărbune de tei pisat (15, p. 718). 288 TISĂ (L) Acestor credinţe şi practici străvechi, generate de importanţa complexă a teiului, de frumuseţea lui, li s-au alăturat elemente cultice străine. Numeroase sînt creaţiile literare populare, în care apare teiul, cu semnificaţii diferite. tei pădureţ, tei pucios (Tilia cordata Mill.^, arbore mai scund, din fam. Tiliaceae; creşte mai sus decît teiul alb şi cel cu frunze mari (Tilia platyphyllos ScopJ. Avea aceleaşi întrebuinţări casnice şi medicinale. (V) în unele zone, florile de tei se foloseau la vopsit în galben deschis. Cu cărbune de tei pregăteau meşterii ţărani vopseaua neagră cu care colorau florile de pe pereţii „tronurilor“ şi alte piese de mobilier ţărănesc (144, p. 186). (M) Ceaiul din flori se ia contra tusei, în răceli, fiind calmant. Praful de cărbune se folosea pentru răpciugă la cai (78, p. 133). Cu fibre de tei dospite se frecau oile pe picioare cînd se inflamau (147, p. 522). tei pucios v. tei pădureţ teişor v. aglică tidvă (Lagenaria siceraria (Molina) StandlJ, plantă ierboasă, agăţătoare sau tîrîtoare, din fam. Cucurbitaceae, cultivată adesea pentru fructele sale, folosite in trecut ca vase pentru apă, sare, ca sifoane etc. (M,P) Prin Muscel, se furau flori de tidvă şi se plămădeau cu apă neîncepută, care se dădea tuturor celor din casă, ca să fie feriţi peste an de brîncă şi alte umflături. Se dădea şi celor bolnavi de brîncă, în credinţa că se tămăduiesc (165, p. 5). tilicliin (Daphne mezereum LJ, arbust mic, veninos, din fam. Thyrrie-laeaceae; creşte prin pădurile şi tufişurile din regiunea montană. (V) Ramurile şi scoarţa se foloseau la vopsit în galben (160, p. 63). Unele femei puneau în zeama de tilichin „piatră de brîie“ (albastru de Prusia) şi obţineau o culoare albastră mohorîtă (91, p. 250). (M) Decoctul plantei sau al coajei se ţinea călduţ în gură, contra durerilor de dinţi (87, p. 72). Se mai folosea la băi contra reumatismului (84, p. 210). Din ramuri şi foi adunate toamna se făcea o fiertură, care se dădea contra viermilor intestinali. Sămînţa pisată se lua contra tusei, pentru a uşura eliminarea flegmei (7, p. 20). Cu decoctul plantei se spălau viţeii care aveau păduchi (78, p. 133). tilişca (Circaea lutetiana L.), plantă ierboasă din fam. Oenotheraceae; creşte prin pădurile umede şi umbroase. (P) Planta pisată şi plămădită în palincă era luată de femeile care doreau să aibă copii (37, p. 73). tisă (Taxus baccata LJ, arbore mic, toxic, din fam. Taxaceae\ frecvent în trecut prin pădurile din zonele înalte. Lemnul său frumos şi rezistent era foarte căutat. Se făceau din el diferite obiecte casnice, cuie de lemn, cu care se drăniţeau casele etc. în prezent, este o specie ocrotită şi declarată ca monument al naturii. Este adeseori cultivat prin parcuri şi grădini, ca specie ornamentală (146, p. 188). Frunzele (Folium Taxi) conţin taxină si alti alcaloizi, tanin, glucozizi fenolici etc. (148, p. 27; 176, p. 369). (M) Tisă, muştar, usturoi şi oţet, amestecate bine, se turnau pe gîtul vitelor, contra turbării, şi apoi li se slobozea sînge din 2 vene de la grumaz (93, p. 115). TÎLHĂREA 234 tîlhărea (Mycelis muralis (L.) Dum.J, plantă ierboasă din fam. Com-positae; creşte prin păduri umbroase. (M) Frunzele se puneau pe răni şi tăieturi. Frunza verde sau uscată şi muiată în apă caldă se aplica pe arsuri, pentru a grăbi vindecarea (75, p. 130). tîrtan alb (Crambe tataria SebokJ, plantă ierboasă din fam. Cruci-ferae, cu tulpină mult ramificată, întocmind tufe mari globuloase, cu flori albe; creşte prin stepe aride; mai frecventă fiind în zonele din sud-estul ţării’ şi Gîmpia Transilvaniei (172, I, p. 392). (M) Decoctul plantei se lua în boli femeieşti. Se mai afumau cu ea de speriat (87, p. 69). toaie v. omag tomate v. pătlăgele roşii toporaş v. viorea torţei (Cuscuta europaea h.), plantă parazită, cu tulpină filiformă, ca un fir gălbui-roşietic, din fam. Cuscutaceae; creşte prin fîneţe, grădini şi mai ales prin culturile furajere de lucerna şi trifoi. Conţine tanin şi âvicularină (148, p. 99). (M) Decoctul plantei se dădea contra limbricilor. Femeile îl luau contra scurgerilor (43, p. 129). (O) Fetele o purtau, în unele sate, la brîu, ca să lege flăcăii de ele, cum se înfăşoară şi se lipeşte planta pe cele pe care parazitează (87, p. 47). t r ais t a - ciob anului, punga-popii (Capsella brusa-pastor is (L.) Medik.^, plantă comună din fam. Cruciferae; creşte prin locuri cultivate şi necultivate, pe lîngă drumuri. Planta (Herba Bursae pastoris) conţine colină, tiramină, săruri de potasiu, saponine, glucozizi flavonici etc. (176, p. 401). E o buruiană dăunătoare, care se înmulţeşte foarte repede. (M) Ceaiul din tulpinile florifere se lua contra frigurilor, după cum arată şi unele numiri locale (78, p. 134). Se mai folosea în bolile căilor urinare (14, p. 103). Sub formă de ceai, ori pusă în vin, combatea durerile de stomac, pierderile de sînge (186, p. 58). trandafir (Rosa centifolia LJ, arbust ornamental din fam. Rosaceae; are numeroase varietăţi cultivate prin grădinile ţărăneşti, pentru florile lor frumoase, parfumate. Florile conţin ulei eteric, tanin, querci-tină etc. (176, p. 405; 173, p. 172 — 173). Din flori şi fructe se prepară pastă, magiun, şerbeturi, siropuri, lichioruri, băuturi răcoritoare. Uleiul se foloseşte în cosmetică. (M) Ceaiul din petale se folosea contra răcelii, gripei, năduşelii şi a altor boli de piept (26, p. 83). în Oltenia, de oftică, se bea ceai din trandafir (78, p. 134). Roua de pe trandafiri sau apa în care se ţineau petalele se folosea contra durerii de ochi (25, p. 149). Apa de trandafir, cu apă de pelin, se lua pentru dureri de inimă. Ceaiul de trandafir se bea contra durerilor de stomac. Trandafirul fiert cu pelin, în apă, se lua pentru durere de pîntece şi de şale (142, 57, 143). Oţetul de trandafir se dădea să-l miroasă cei leşinaţi! Dulceaţa din petale de trandafir se dădea celor bolnavi de piept să se întărească, iar siropul se lua cu siminichie, ca laxativ. 285 TRESTIE (P) De durere de spate se pisau bine la un loc floare de trandafir, rădăcină de bujor şi tămîie albă, apoi se amestecau cu untdelemn şi se ungeau bolnavii cu el (142, p. 66). O seamă de practici mai vechi se leagă de strămoşul lui spontan, trandafirul sălbatic. (O) Trandafirul în floare se punea în scăldătoarea noilor născuţi, să fie frumoşi şi plăcuţi ca trandafirul. La un trandafir se aruncau, în unele părţi, lăutorile rituale. Variate sînt creaţiile folclorice în care apare. trandafir alb (Rosa alba L.J, arbust ornamental cu flori albe, cultivat alături de cel roşu, pentru mirosul său plăcut. (M) A fost un leac frecvent contra scurgerilor albe. La Borşa, florile se fierbeau în lapte dulce, din care se dădea bolnavului, cîte o ceşcuţă, contra năduşelii. în sudul Transilvaniei, petalele se puneau în apă, într-un vas curat şi se spălau apoi cu ea contra durerilor de ochi. trandafir sălbatic v. măcieş1 trei-îraţi-pătaţipanseluţe de cîmp (Viola tricolor L.), plantă ierboasă, comună, din fam. Violaceae, căreia culoarea florilor i-a sugerat numele mai frecvent; creşte prin fineţe, livezi, tăieturi, pe ogoare. Planta (Herba Violae tricoloris) conţine saponine, tanin, rutină, quercitină etc. (176, p. 402; 173, p. 206)'. (M) Ceaiul din tulpinile florifere se lua contra tusei şi pentru curăţirea sîngelui. Toată planta se folosea ca diuretic, depurativ şi expectorant (18, p. 26). în unele sate din Munţii Apuseni, se fierbea cu prune uscate şi se lua contra durerilor de stomac (35, p. 110). în multe părţi, decoctul plantei se lua pentru scurgeri albe. Era un leac frecvent contra bubelor dulci şi a altor boli de piele (15, p. 476). Rădăcina se dădea copiilor mici s-o roadă, ca să le crească dinţii (15, p. 476). trei-îraţi-pătaţi2 (Viola arvensis Murr.J, plantă ierboasă Comună, din fam. Violaceae, cu flori mai mici şi mai spălăcite, decît cea tricoloră; creşte pe ogoare, islazuri, marginea drumurilor, locuri cultivate. (M) Are aceleaşi întrebuinţări ca şi V. tricolor, cu care se confundă şi pe care o substituie, fiind mai Îa îndemînă (68,111, p. 612 — 617). trei răi, popîlnic (Hepatica nobilis Mill.j, plantă ierboasă din fam. Ranunculaceae, cu frunze trilobate, flori albastre solitare; creşte prin păduri de foioase, tăieturi, tufişuri, locuri umbroase. Conţine anemonină şi protoanemonină (176, p. 396). (M) A fost odinioară plantă medicinală oficială, folosită ca astrin-gent (68, II, p. 522). trepădătoare, brei 2 (Mercurialis annua LJ, plantă ierboasă, veninoasă, din fam. Euphorbiaceae; creşte prin locuri cultivate şi necultivate, pe lingă garduri şi ziduri umbrite. (M) A fost odinioară plantă medicinală oficială, dar a cedat locul altor droguri. Se folosea ca emolient, laxativ şi purgativ (15, p. 743). Se foloseşte în medicina populară sporadic, ca şi breiul (25, p. 111). trestie (Phragmites communis Trin.J, plantă zveltă din fam. Grami-neae; creşte pe marginea bălţilor şi lacurilor, prin mlaştini. în lungul Dunării şi mai ales în Delta Dunării formează asociaţii’întinse, valorificate acum. Prin sate se folosea la acoperitul construcţiilor, garduri, ţevi, fluierase etc. TRIFOI ALB 236 (M) Decoctul vîrfurilor florifere sau al rădăcinilor se folosea Ia umflături. Se mai făceau oblojeli de trestie la răni şi inflamaţii (186, p. 113). (P) Trestia era anexă la diferite descîntece: de junghi, de obrinteală, de dînsele. Datorită supleţei, apare în variate creaţii folclorice. trifoi alto (Trifolium repens L.), plantă ierboasă, comună, din fam. Leguminosae; creşte prin fineţe, livezi, păşuni, locuri cultivate, pe lîngă drumuri. Florile (Flores Trifolii) conţin flavonozide (173, p. 209). (M) Din flori se făcea un ceai contra durerilor de stomac. Planta întreagă se folosea pentru poală albă (84, p. 215). în ţinutul Năsăudului, se fierbea în vin, cu flori de mălin alb (Syringa) şi flori albe (Parnasia palustris), şi se bea dimineaţa, înainte de prînz (92, p. 12 — 13). în zonele înalte, pentru poală albă, se foloseau Trifolium montanum L. şi Trifolium ochroleucum L., numite tot trifoi alb (37, p. 77). Se mai punea în scăldători pentru întărirea celor slăbiţi de boli (155, p. 96). trifoi roşu (Trifolium pratense L.), plantă ierboasă din fam. Leguminosae; creşte prin fîneţe, livezi, pe cîmpuri, adesea cultivată fiind o excelentă plantă furajeră şi meliferă. (M) Ceaiul din flori se lua contra tusei. Se mai punea în băile contra* reumatismului. în zonele înalte, contra tusei se folosea Trifolium al-pestre L., numit tot trifoi roşu (43, p. 129). triîoiaş, buruiană de marină (Trifolium campestre SchrebJ, trifoi cu flori galbene; creşte prin fîneţe, păşuni, locuri cultivate. (M) Ceaiul din tulpinile florifere se lua contra tusei şi a răcelii. Fierte în apă ori plămădite în horincă, se foloseau contra diareei (37, p. 77). în ţinutul Neamţului, era foarte căutat de femei, fiind întrebuinţat de matrice şi contra durerilor ce însoţesc menstruaţia, numite şi marină de fire, de aceea se numeşte buruiană de marină. (P) Planta se culegea la Marina (17 iulie), se usca şi păstra peste an. Femeilor care sufereau de marină şi bărbaţilor care aveau dureri abdominale li se dădea decoctul plantei, în care se punea şi „humă de marină“, adusă în aceeaşi zi. Cu restul argilos ce rămînea în ulcica în care se fierbea, se făceau turtite, care se aplicau pe locul dureros (11, p. 44). trifoişte de baltă, plumînare (Menyanthes trifoliata LJ, plantă ierboasă din fam. Gentianaceae, cu frunze trifoliate; creşte pe marginea lacurilor, prin bălţi, locuri mlăştinoase. Frunzele (Folium Trifolii Fibrinii) conţin glucozizi amari specifici, alături de taninuri, saponine etc. (176, p. 438). (M) Ceaiul sau decoctul din frunze se lua, în multe părţi, în bolile de plămîni, atît la oameni cît şi la animale (35, p. 108; 147, p. 526). Se mai folosea ca tonic şi antiscorbutic (161, p. 317). Plămădită în rachiu se bea înaintea mesei, pentru mărirea poftei de mîncare. Ceaiul din flori şi foi se întrebuinţa contra frigurilor. Se mai lua contra limbricilor (7, p. 55 — 56). trînji v. moşnegei trînjoaică (Ranunculus illyricus L.), plantă ierboasă din fam. Ranun-culaceae, care are rădăcina cu numeroase fibre tuberculoase ; creşte prin fîneţe, livezi, crînguri. (M) Era folosită pentru vindecarea trînjilor (161, p. 313; 25, p. 145). 237 TURTEA troscot (Polygonum aviculare L.), plantă ierboasă, comună, din fam. Polygonaceae; creşte prin curţi, grădini, locuri cultivate şi necultivate, pe lîngă drumuri. Planta (Herba Polygoni, Herba Centumnodi) conţine tanin, rutină, quercitină, avicularină etc. (176, p. 387; 173, p. 203). (V) Planta se folosea pentru coloratul firelor în albastru (68, I, p. 448). (M) Ceaiul din tulpinile florifere se bea contra răcelii şi a bolilor de piept. Decoctul rădăcinilor sau tulpinilor se lua în boli de rinichi şi contra diareei. La Clopotiva, ceaiul se bea „cînd începea a prinde tifosu pe om“ (53, p. 149). Cu tulpinile plantei se făceau băi contra reumatismului. Fiert cu cicoare în lapte, se bea de 3 ori pe zi, înainte de mese, contra vătămâturii (4, p. 107). Ceaiul din rădăcini şi din părţile aeriene se folosea pentru vindecarea hemoroizilor (13, p. 94; 14, p. 105). Decoctul plantei se folosea şi la animale contra diareei. (P) Planta fiartă cu vin se folosea la săgetătură (87, p. 71 — 72). In unele părţi se folosea contra frigurilor. Cu troscot şi nalbă se descînta, în unele părţi, de udmă (4, p. 106). tuîan (Quercus pubescens Willd.J, arbore din fam. Fagaceae, care formează păduri rare, sau pilcuri şi tufărişuri în regiunea de cîmpie şi de coline, adeseori pe coaste pietroase, uscate. A fost preţuit pentru lemnul său şi scoarţă, ca şi celelalte specii înrudite. (V) Scoarţa a fost folosită pentru vopsit în negru şi la tabăcitul pieilor. (M) în împrejurimile Galaţilor, frunzele şi ramurile au fost folosite la băi contra durerilor de picioare (25, p. 25). tufă v. alun turiţă mare (Agrimonia eupatoria h.), plantă ierboasă din fam. Rosa-ceae\ creşte prin crînguri, tufişuri, păduri, pe marginea drumurilor. Planta (Herba Agrimoniae) conţine tanin, substanţe amare, vitamina C, ulei eteric (148, p. 79; 173, p. 170 — 171). (M) Planta plămădită în rachiu sau spirt se folosea la tăieturi, pentru oprirea sîngelui (7, p. 54). Din tulpini se făcea ceai care se bea în loc de apă, pentru gastrită (18, p. 9). Ceaiul din părţile aeriene se lua ca fortifiant cardiac, în boli de ficat şi fiere şi în boli de rinichi (8, p. 126). Ceaiul îndulcit cu miere de albine se mai folosea pentru gargară, în amigdalită. Ceaiul din frunze uscate se lua în boli de stomac (14, p. 101-102, 104, 108). turtea, ciurul-zînelor, sita-fetelor (Carlina acaulis LJ, plantă ierboasă, spinoasă, din fam. Compositae, cu tulpină scurtă, cu frunze adînc pena-tifide, ca o rozetă, la mijlocul căreia e inflorescenţa, cu flori dispuse într-un mare capitul, cu bractee albe, strălucitoare pe margini; creşte prin fîneţe, livezi, pe coaste aride şi prin păşunile uscate şi pietroase de la munte. Receptacolul cărnos ai inflorescenţei este curăţat şi mîn-cat de copii şi păstori, cînd este crud. Rădăcinile conţin ulei volatil, inulină, tanin (148, p. 126). (M) Rădăcina fiartă în apă servea la spălatul rănilor şi umflăturilor (190, pA. 41). în ţinutul Năsăudului, cu decoctul se spălau tot felul de bube. în Ţara Oaşului, planta fiartă se punea în legături la oase moarte, cît se putea suporta de caldă. Se fierbea ori se plămădea în rachiu şi se folosea contra durerilor de stomac (37, p. 73). Decoctul se lua contra tusei (123, p. 316). Decoctul plantei ori planta pisată şi plă- TURTEA 388 mădită în rachiu se lua contra vâtămăturii (43, p. 128). Ceaiul din rădăcină de turtea se folosea din timpurile cele mai vechi contra ascitei (190, p. 41). (L) O legendă din Transilvania, unde planta se numeşte şi „scaiul dracului de munte“, spunea că a fost odată un împărat căruia i-a murit împărăteasa, şi a rămas cu un copil sugar, care nu mai voia să sugă de la nici o doică, din cîte i-au dus. S-a dus la împărat o babă, care i-a spus că-i va scăpa copilul, dacă se va însura cu cea pe care i-o va alege ea. Ca să scape copilul s-a însurat, dar numai după 3 luni, cînd nu mai putea de dorul lui, s-a dus la ea. Copilul era mîndru, sănătos şi blînd. Drept recunoştinţă, împăratul a invitat-o la dreapta sa, în scaunul împărătesc. A avut şi împărăteasa un copil şi a început să se înstrăineze de copilul soţului ei, în dorinţa ca copilul ei să moştenească împărăţia. împăratul s-a dus la bătaie şi era vorba ca şapte ani nu va mai veni acasă. împărăteasa văzîndu-se stăpînă pe ţară şi peste curtea împărătească, începu să-l chinuie pe copil cu foamea, în aşa fel, ca să se stingă din viaţă cu încetul, ca pe cînd va veni tatăl său,'să nu-1 mai afle în viaţă. Ea a încercat toate ca să-l nimicească, dar n-a reuşit. Odată, a trimis copilul pe un munte, să-i aducă un struţ de viorele, unul de trandafiri şi unul de gherghină. El a întrebat-o că de unde să fie acolo flori, că jos era aşa de frig că şi cîinii se trag în casă. Ea i-a spus că acolo e cald, să se ducă sa-i aducă flori, că dacă nu-1 omoară ca pe un pui de năpîrcă. Copilul şi-a îmbrăcat o hăinuţă slabă ce avea, îşi luă o bucată de pîine uscată în mînă şi plecă. Dar moş Ger ar iu, cu cei unsprezece fraţi ai săi, l-au ocrotit, încălzind vremea, presărîndu-i calea cu flori. Gemănariul, Florariul, Cireşariul, Măsălarul şi Răpciunile, care de care se întrecea, ca să răsară cele mai frumoase flori din pămînt. Copilul a ajuns la ei şi Prier l-a luat în braţe şi l-a aşezat în scaunul frumosului Florar. Cireşarul îl îmbie cu cireşe; Cuptor cu coacăze; Răpciunile cu pere, mere şi nuci, iar Brumărel cu struguri şi vin dulce. La două zile, copilul cu flori la căciulă şi cu struţuri de viorele, trandafiri şi gherghini în mînă s-a întors ia împărăteasă. Copilul i-a povestit’că acolo e o lume mai bună, ca aici jos. încă în ziua aceea a plecat împărăteasa la munte, ca să-şi facă acolo un palat şi să-şi petreacă zilele urîcioase ale iernii. Ea mergea cu copilul ei în urmă, iar copilul împăratului înaintea lor, le arăta calea. Cînd au plecat era soare, nu era nici un nor, dar cînd au ajuns la încingătoarea muntelui, dindărătul lor începu a ninge şi a sufla un viscol, încît îţi lăcrimau ochii. împărăteasa, ca să nu-i îngheţe copilul, dezbrăcă rîn’d pe rînd hainele de pe copilul împăratului, ca să le pună pe copilul ei. De către fruntea muntelui, veneau spre ei doi oameni, un bătrîn pe partea pe care mergea împărăteasa, un june pe partea pe care mergea fiul împăratului. Cel bătrîn, da tot sloi de gheaţă, era Gerariu, cel tînăr sufla din gură un vînt cald, era Florar iu. Peste un ceas de vreme s-au întîlnit. — Aici eşti tu, fata Dracului? — întrebă batrînul pe împărăteasă, care era fata Dracului cea mică. — Aici, moşneagule, dar cum o mai poţi duce în lumea asta re? — Bine! — răspunse moşneagul, numai de una nu-mi place, şi anume că în vreme ce eu stă-pînesc natura, cele ce slujesc tatălui tău, fermecătoarele şi vrăjitoarele, prea mulţi scoşi din minte, pe care îi poartă noaptea peste hotare, mă silesc să-i îngheţ şi să-i troienesc cu neaua. Pe semne şi tu, răută-cioaso, ai voit să faci alaltăieri cu acest copilaş aşa, dar’picaşi tu în cursă şi ca tine pînă la vreme vor pica toate măştihoaiele cele rele, 239 TUTUN fiind şi acele toate fetele Dracului. Apoi a scos un ger cumplit, împărăteasa şi copilul ei au îngheţat şi în locul acela a crescut „scaiul dracului de munte“ (123, p. 310 — 314). tutun (Nicotiana tabacum L.), plantă ierboasă, veninoasă, din fam. Solanaceae, adusă din America în secolul XVI; fumatul ei a devenit o patimă pentru o mare parte din omenire, dăunător sănătăţii. Frunzele conţin alcaloizi (principalul fiind nicotină), alături de rezine, taninuri, enzime etc. (148, p. 109; 176, p. 436). Se cultivă pe suprafeţe întinse, pentru cerinţele industriale. (V) S-a întrebuintat pentru vopsit în galben, ca frunza uscată (160, p. 41-42). (M) Decoctul plantei se ţinea în gură contra durerilor de măsele, în unele zone, se punea pe măseaua stricată frunză de tutun, se toca mărunt şi se introducea în carie. Unele babe ziceau că-i de ajuns să ţii în gură fum de tutun şi trece durerea (79, p. 10). Frunza verde ori uscată şi muiată se punea pe bube. Foile de tutun unse cu miere ori presărate cu piper pisat se foloseau contra junghiurilor, aplicîndu-se pe locul dureros. Se puneau în scăldători pentru diferite boli (101, p. 311 — 312). Babele spălau cu zeamă de tutun de cel perity precum şi rănile murdare, cu miros greu (87, p. 72). în multe părţi se folosea contra rîiei, la oameni şi animale (78, p. 136). Se mai spălau cu decoctul plantei animalele care aveau păduchi (78, p. 136). Frunzele de tutun se puneau între haine, contra moliilor, dar hainele primeau un miros greu (89, p. 86). Cu smoală din ciubuc sau lulea se alungau şerpii. (C) Patima fumatului a pătruns treptat şi în lumea satelor, molipsită pe de-o parte de la orăşeni, iar pe de aită parte, de la ţigani, după cum reiese din numeroasele credinţe şi legende despre tutun. T ţelină (Apium graveolens LJ, planta ierboasă, aromatică, din fam. Umbelliferae, cultivată prin grădini pentru rizomul ei cărnos şi frunze, întrebuinţate în alimentaţie ca legume şi condimente. Conţine uleiuri eterice bogate în apiol (67, p. 37 ; 176, p. 427). (M) Ceaiul din tulpini se lua contra retenţiei urinei. Rădăcina şi fructele se foloseau ca aperitiv şi diuretic (15, p. 719). Ceaiul din frunze verzi sau uscate se lua contra tusei, răguşelii, reumatismului şi a pietrelor la ficat (14, p. 102, 107, 108). Rădăcina crudă, răzuită, se dădea pentru scăderea tensiunii arteriale (8, p. 127). ţolul lupului v. ferigă de cîmp ţîţa-oii v. degetar galben ţîţa vacii (Primula elatior (L.) GrafbJ, plantă ierboasă din fam. Pri-mulaceae, cu frunzele bazale dispuse în rozetă şi flori mai mărişoare decît a speciilor înrudite, galben-deschise ; creşte prin livezi, pe marginea pădurilor din regiunea montană. (M) Are aceleaşi întrebuinţări ca şi ciuboţica cucului: emolient şi expectorant în toate afecţiunile căilor respiratorii, mai ales în bronşite, astmă, tuse, răceli si gripe. Mai are acţiune sudorifică si diuretică (68, VII, p. 89 — 91). ulm (Ulmus campestris LJ, arbore comun din fam. Ulamceae; creşte prin păduri şi tufişuri, adeseori cultivat prin parcuri. Lemnul său e întrebuinţat pentru confecţionarea diferitelor unelte şi obiecte casnice. Scoarţa (Cortex Ulmi) conţine tanin, mucilagii etc. (148, 45). (M) Cu decoctul scoarţei se spălau rănile (87, p. 72), precum şi arsurile, apoi se presărau cu praf de cărbune din os de porc (86, p. 83). Se mai spunea că cine are într-însul vreo slăbiciune, să caute rădăcină de ulm, de mesteacăn şi de paltin, să le piseze foarte bine, să le fiarbă şi să bea zeama (142, p’ 140). Decoctul cojii era folosit în boli de piept (14, p. 103). Ulmii se cojeau pentru fîşii de legat (95, p. 25 — 27). unghia-găii \ iarba limbricilor (Astragalus glycyphyllos L.J, plantă ierboasă din fam. Leguminosae, cu tulpina întinsă pe pămînt, cu fructe care au sugerat numele popular mai frecvent; creşte prin fîneţe, livezi, tufişuri şi margini de pădure. (M) Decoctul plantei sau al fructelor era întrebuinţat în multe părţi contra limbricilor (35, p. 107). Fiartă în vin sau plămădită în rachiu, planta se lua de vătămăturâ (87, p. 72; 26, p. 86). Se mai folosea, fiartă în lapte, la spălaturi contra opărelii, mai ales la copii (4, p. 100). Se punea în băile contra reumatismului (40, p. 101). Pentru colţi de lup, se pisa şi se amesteca cu unt şi se ungea buba. unghia-gaii2 v. ghizdei1 untişor v. grîuşor untul-pămmtului, fluierătoare (Tamus communis L.), plantă volubilă din fam. Dioscoreaceae; creşte prin păduri şi tufişuri umbroase, pe lîngă garduri, prin vii. Are un rizom gros, lung, cărnos. (M) Rizomul ras se plămădea în rachiu şi se folosea la frecţii contra reumatismului, sau amestecat cu grăsimi, sub formă de alifie. Locuitorii din Poienile de Sus şi alte sate învecinate, din ţinutul Beiuşului, îl vindeau prin ţară, pe la tîrguri, prin pieţe, cu alte plante medicinale (37, p. 71). Fiind mai rar, l-au înlocuit cu Bryonia, care e mult mai frecventă (18, p. 11 —12). urda-vacii1 (Lepidium draba LJ, plantă ierboasă, comună, din fam. Cruciferae, cu o mulţime de ramuri florifere la vîrf, care i-au sugerat numele popular mai frecvent; creşte prin locuri cultivate şi necultivate, pe cîmpuri, pe lîngă drumuri. (M) Seminţele sale cu gust înţepător au fost întrebuinţate ca piperul, iar planta se folosea ca medicament (68, III, p. 419 — 420). urda-vacii 2 v. pastele urechea-iepurelui v. dosnică bărbătească urechea-porcului (Scdvia austriaca JacqJ, plantă ierboasă din fam. Labiatae, căreia forma frunzelor i-a sugerat numele popular; creşte URECHELNIŢĂ1 242 prin fineţe, livezi, tufişuri. în Cîmpia Transilvaniei, tulpinile tinere, curăţite de coajă, erau consumate de copii, avînd un gust dulceag. iireclielmţă1 (Sempervivum tectorum L.), plantă ierboasă din fam. Crassulaceae, cu frunze cărnoase, în rozete globuloase; creşte pe stîn-căriile calcaroase din zonele muntoase; era cultivată adeseori pe acoperişuri. (M) Seva din frunze se întrebuinţa contra durerilor de urechi (40, p. 105). Frunzele se mai puneau pisate pe bătături, iar seva, pe negi. Cu seva sau zeama plantei se făceau oblojeli la umflături şi arsuri, la brincâ şi trînji, iar cu sucul diluat cu apă, gargară contra aftelor şi stomatitei (15, p. 768). Planta se ţinea în apă şi apoi se spălau cu ea contra durerilor de ochi (153, p. 807). urechelniţă2 v. iarba surzilor urzică (Urtica dioica h.), plantă ierboasă, comună, din fam. Urti-caceae, cu peri urticanţi; creşte prin locuri ruderale, pe lingă garduri, marginea pădurilor, tăieturi, prin grădini, şanţuri. Planta (Herba Urticae) conţine tanin, vitamina A, C, K etc. (176, p. 385; 173, p. 203). Sînt întrebuinţate primăvara în alimentaţie. Fibrele liberiene, din tulpinile bine dezvoltate, se folosesc ca fibre textile, mai ales pentru confecţionarea sacilor. (V) Rădăcina şi părţile aeriene se foloseau pentru vopsit în galben, în ţinutul Tutovei, rădăcinile se spălau, se pisau şi apoi se puneau la fiert în borş proaspăt. După ce se obţinea zeama*colorată, se lăsa să se răcească, se punea în ea piatră acra şi apoi sculurile de lînă, care se ţineau o zi-două, pînă primeau culoarea dorită. în ţinutul Sucevei, se culegeau frunzele tinere şi se fierbeau în apă, pînă se colora bine, apoi se introduceau în ea sculurile de lînă, care înainte se împietreau în zer şi piatră acră (160, p. 53). (M) Ceaiul din frunze şi vîrfurile florifere, îndulcit cu miere sau zahăr, se folosea contra tusei, nâduşelii şi durerilor de piept. Unii amestecau floarea de urzică cu miere şi fagure alb, luînd din ea cîte o linguriţă, ca leac de tuse şi dureri de piept (87, p. 72). Decoctul rădăcinii şi "al frunzelor se mai lua la tuse cu sînge, hidropizie şi hemoragii (87, p. 72; 18, p. 24). Decoctul frunzelor se lua pentru greutate la inimă şi leşin, iar al rădăcinilor contra constipaţiei (34, p. 132). De ciumă se făceau oblojeli cu urzici fierte, cu frunze şi rădăcini. în multe părţi, se folosea contra frigurilor. La friguri de 3 zile, se punea într-un pahar rachiu, floare sau sămînţă de urzică pisată şi se dădea bolnavului, cînd îl prindea frigul (87, p. 72 — 73). în satele din împrejurimile Careilor, ceaiul din părţile aeriene se întrebuinţa în amigdalite şi contra palpitaţiilor (8, p. 139). în cele de ia nord-vest de Iaşi, ceaiul se lua, de 4 ori pe zi, în boli de stomac (13, p. 97). Cu părţile aeriene, kt Dăneşti-Vaslui, se făceau băi contra hemoragiilor uterine, iar ceaiul din frunze şi vîrfurile ramurilor se lua în boli de rinichi si contra hemoroizilor (14, p. 103, 106). (P) în Bihor, se ducea în casa, înaintea altor plante, flori de cîmp, ca să nu aibă parte de pureci (164, p. 106). (O) în primăvară, cînd se restrîngeau rezervele de hrană, urzicile aveau un rol important în alimentaţie, ca fortifiant al organismel#r slăbite, subnutrite. Faptul a generat credinţe şi practici diferite. Va- 248 URZICĂ MOARTĂ1 loarea lor nutritivă a fost intuită demult, de aceea peste tot se spune că înnoiesc sîngele, întăresc. Unii făceau o cură de urzici fierte, ori de urzici, ştevie (Rumex crispus), fumăriţă (Fumaria officinalis) şi trei-fraţi-pătaţi (Viola tricolor). Se lua cîte un pumn din aceste plante, se’fierbeau şi din zeamă se lua, de 3 ori pe zi, pe nemîncate, cîte 2 linguri pline,’ timp de 15 — 20 zile. Ca să fie mai plăcută, unii o luau cu zeamă de carne ori de găină şi în acest timp nu luauAbăuturi spirtoase şi vin, nu mîncau acrituri, săraturi (87, p. 72 — 73). în unele sate din Bucovina, cînd mîncau întîia dată urzici, spuneau: Atunci că mă doară în pîntece, cînd va face femeia mînz şi iapa copil (153, p. 1177). (C) Se spunea că urzica-i buruiana lui Marţ, e ca şi marţ de iute şi tare, cine o mănîncă se întăreşte. în multe părţi, consumul urzicilor în anumite zile a fost legat de diferite credinţe. în unele sate, se spunea că de Dochia e bine să mănînci urzici, ca să nu te muşte puricii (153, p. 288). Urzica se dă în gura foamei, zice un proverb popular, deoarece sărăcimea cu ea îşi astîmpăra foamea, duşmanul ei cel mai mare, mai cumplit, mai neîmpăcat (140, p. 280 — 281). (O) în multe zone, la o anumită data, femeile se sculau de dimineaţă, mergeau şi culegeau urzici, se duceau cu ele în casă şi urzicau pe toţi ceilalţi, ca să fie’ iuţi peste an, harnici. Urzicatul continua în cursul zilei, fiind şi o distracţie mai ales pentru tineret. Un smoc de urzici, legat în vîrful unei prăjini, avea şi unul din flăcăii îmbrăcaţi în frunze, care cutreierau satele din unele zone şi jucau prin curţi, iar cu urzicile mai dădeau după cei ce se strîngeau în jurul lor, cu mîinile ascunse, după cei ce-i întîlneau pe drum, ce stau pe la răspîntii. Urzicile se fierbeau, cu alte plante, în lăutorile ce se făceau pentru spălatul pe cap. urzica mică (Urtica urens L.), urzică mai mică, mai usturătoare, care creşte prin locuri cultivate şi necultivate, pe lîngă garduri, prin locuri ruderale. în unele părţi se întrebuinţează, cînd sînt crude, în alimentaţia oamenilor (68, I, p. 355). Conţine principii active ca şi cea mare. (M) A fost întrebuinţată la aceleaşi boli ca şi cea mare, pe care a înlocuit-o adeseori, fiind considerată mai tare, mai eficientă. Se preparau din ea ceaiuri de tuse, dureri de piept, ascită, pentru curăţirea sîngelui, contra reumatismului şi a gutei. Ceaiul de „urzici împeli-ţate“ se lua, la Sălciua, de către cei atacaţi la plămîni, iar la Răşinari, contra suspinului (166, p. 263). în sudul Transilvaniei, se folosea ia ascită şi pentru schimbarea sîngelui, ca şi în alte părţi. Contra nădu-şelii se puneau într-o sticlă 3 pumni de urzici mici, uscate şi sfărîmate, o ceapă mare moldovenească, tăiată mărunţel, se turna peste ele rachiu de drojdie, se lăsa 3 zile la căldură să plămădească şi apoi se bea înainte de mîncare cîte un păhăruţ (87, p. 73). Se folosea, ca şi cea mare, contra frigurilor. Pentru sfreanţ, se amesteca praf de urzică măruntă cu miere de stup şi se mînca dimineaţa şi seara (34, p. 263). Plantele uscate şi sfărîmate, amestecate cu tărîţe, se dădeau vacilor, ca să dea lapte bun (89, p. 93). (P) în Ţara Oltului, la Drăguş, se foloseau pentru „întorsul laptelui“ la vaci. urzică moartăsugel alb (Lamium album L.), plantă comună din fam. Labiatae, cu miros tare, flori albe; creşte prin păduri, livezi, URZICĂ MOARTĂ2 241 tufişuri, pe lîngă garduri şi drumuri. Florile (Flores Lamii albi) conţin amine biogene, tanin, mucilagii, ulei eteric etc. (176, p. 433; 173, p. 212). (M) Ceaiul din tulpinile florifere se folosea în bolile de piept (35, p. 108). Ceaiul din flori se lua în stări de răceală, tuse, tuse convulsivă, ori se prepara cu conuri de molid un sirop şi acesta se dădea bolnavilor. In unele sate, se lua gătită ca mîncare ori coaptă pe vatră în aluat de pîine. Fiartă în vin, se dădea bolnavilor de reumatism, dimineaţa, la amiază şi seara. Ceaiul din stolonii subterani se lua contra ulcerului stomacal,’iar ceaiul din flori, pentru normalizarea tensiunii arteriale (8, p. 134). Urzica moartă se mai folosea contra frigurilor. Se pisa cu leuştean şi oţet şi se punea în încălţăminte, la tălpi (78, p. 138). Ceaiul din tulpinile florifere se lua, în multe părţi, pentru poală albă (18, p. 18; 84, p. 211). (P) în Ţara Oaşului, se punea o cunună de urzici moarte pe capul celor „deocheaţi“, pentru îmbătăciune din slăbie. urzică moartă2 v. sugel urzică neagră, iarbă neagră (Scrophularia alata GilibJ, plantă ierboasă din fam. Scrophulariaceae, cu tulpină patrunghiulară, frunze ascuţit dinţate; creşte prin locuri umede, mlaştini, stufării şi pe marginile rîuriior. (M) Frunza se întrebuinţa, ca şi a altor specii înrudite, la bube şi tăieturi. Se fierbea şi se punea în scăldători, pentru umflături, reumatism etc. în Ţara Oaşului, la Negreşti, decoctul plantei se lua de către cei stricaţi de franţă (37, p. 76). ’ urzică roşie (Lamium purpureum L.), plantă ierboasă, comună, din fam. Labiatae, cu flori roşii-purpurii; creşte prin locuri cultivate şi necultivate, prin grădini, pe lîngă garduri şi drumuri. (M) Tulpinile florifere se fierbeau în vin, din care se bea, de 3 ori pe zi, contra reumatismului (87, p. 73). Se mai punea în scăldători de ceas rău (43, p. 104). urzicuţă (Coleus blumei BenthJ, plantă ornamentală din fam. Labiatae, originară din sud-estul Asiei, cultivată în ghiveci, prin ferestrele caselor, pe pridvoare. (M) Frunzele se foloseau la tăieturi (22, p. 57). usturoi, ai1 (Allium sativum LJ, plantă cultivată, cu miros caracteristic, din fam. Liliaceae. Are vechi şi variate întrebuinţări culinare, medicinale, magice etc. Conţine, mai ales în bulb, hidraţi de carbon solubili, vitamină C, uleiuri eterice cu miros specific, formate din disulfură de dialil, trisulfură de dialil, sulfura de propilalil etc. (68, XI, p. 258; 173, p. 156; 176, p. 451). (M) A fost unul din cele mai importante leacuri băbeşti. Obişnuit, se folosea sub formă de mujdei, în indigestii, dureri abdominale, stări gripale, dureri de cap, contra viermilor intestinali etc. Mujdeiul se bea adeseori pe nemîncate ori se trăgeau bolnavii cu el şi în acest scop se prepara mai mult, cu apă şi oţet. De coleră (diaree gravă) se ungea tot corpul cu usturoi pisat, sau se înghiţeau 3 căţei de usturoi şi 3 fire de piper. Pentru coleră, pe timpul fructelor se luau 3 usturoaie, 3 cepe, 3 cărbuni, 3 ouă cu coajă pisată mărunt de tot, un pumn de ismă sfă- rîmată şi oţet, se amestecau bine şi se făcea „blastor“, care se punea la 245 USTUR OIŢĂ stomac şi în moalele capului şi se ţinea 24 ore (87, p. 73—74). Se folosea, aproape peste tot, contra durerilor de măsele, durerilor de urechi şi nevralgiilor. De obicei, se introducea un căţel de usturoi în urechea din partea dureroasă. Se pisa, se amesteca cu scîrnă de om, se întindea pe o petică de in şi se punea la buba neagră, iar deasupra se punea o altă petică, pe care se întindeau perje fierte, uscate pe „loajniţă“. Cu usturoi pisat, amestecat cu praf de puşcă şi miere se ungea pecinginea. Cînd cineva avea unghiile stricate sau ’bolfe, le ungea în fiecare seară cu usturoi pisat (87, p. 73—74). Contra bătăturilor, se ţineau picioarele în leşie tare de ciucălăi de porumb şi apoi se legau cu usturoi pisat (89, p. 64). Bulbul copt în foc se aplica pe buboaie, pentru a grăbi deschiderea lor şi calmarea durerilor. De tuse, se ungeau tălpile picioarelor cu usturoi pisat şi se încălzeau la foc, înainte de culcare (87, p. 73). Se punea mai mult în mîncarea celor bolnavi de piept şi a hipertensivilor (14, p. 102, 103). Mujdeiul se dădea pe nemîncate ca vermifug. în Dobrogea, se pisau 5 căţei de usturoi, se amestecau cu o lingură de hrean ras într-oAceşcuţa cu untdelemn şi se dădea copiilor ca vermifug (87, p. 74). în alte părţi, se fierbea usturoiul cu iarba-limbri-cilor (Astragalus glycyphyllos) şi se dădea copiilor să bea (147, p. 518). usturoi sălbatic 1 v. ai2 usturoi sălbatic 2 v. pur usturoiţă (Alliaria officinalis AndrzJ, plantă ierboasă, cu miros de usturoi, din fam. Cruciferae; creşte prin grădini, păduri umede şi umbroase. Planta conţine ulei eteric, sinigrin etc. (148, p. 221). (M) Frunzele crude se puneau pe bube şi umflături (36, p. 221). Se mai folosea de cel perit; se fierbea şi se spălau cu ea (4, p. 89). A avut şi alte întrebuinţări în medicina populară, prin proprietăţile ei astringente, vulnerare, depurative şi diuretice (186, p. 67; 161, p. 328). V vanilie sălbatică (Heliotropium europaeum L.^, plantă ierboasă din fam. Boraginaceae; creşte prin locuri cultivate şi necultivate, pe lingă garduri şi rîuri. (M) Se folosea contra dalacului (25, p. 82). varga ciobanului, scai voinicesc (Dipsacus silvester HudsJ," plantă viguroasă, spinoasă, din fam. Dipsacaceae\ creşte prin locuri umede, prin fîneţele din păduri şi tufişuri, pe lîngă ape şi drumuri, prin zăvoaie. (M) Apa adunată, din ploaie sau rouă, la baza frunzelor concrescute în jurul tulpinii, era întrebuinţată la spălaturi contra durerilor de ochi şi a negilor. Unii fierbeau planta cu cimbru, busuioc şi sovîrf, iar cu decoctul făceau comprese contra durerilor de ochi (87* p. 64). Contra febrei tifoide se fierbea cu brustur şi zeama se turna pe capul bolnavului (43, p. 127). Celor ce aveau cruşală li se dădea decoctul plantei (34, p. 313). Se mai făceau cu ea scăldători de speriat şi în boli femeieşti (4, p. 86, 105). La bărbaţi, pentru neputinţă, se despicau măciuliile scaiului pînă se dădea peste una în care era un vierme sau doi, care se fierbeau cu coada-mînzului şi se bea zeama (79, p. 130). (P) în Banat, se punea în untura cu care se ungeau oile, ca să ţină mana şi să aibă lapte din orice păşune, unde vărau (141, p. 229). Se punea şi în sicriul mortului, drept’ frate (94, p. 526). varză, curechi (Brasica oleracea var. capitala L.J, plantă cultivată din timpurile cele mai vechi, din fam. Cruciferae, mult întrebuinţată în alimentaţie, crudă, gătită sau murată. (M) Frunzele plantei, opărite sau murate, se puneau pe opăreli, arsuri şi degeraturi. în nordul Moldovei, frunza murată se ungea cu untură’de iepure şi apoi se punea pe degeraturi (84, p. 209). în Oltenia, femeile puneau frunze de varză acră pe piept, după naşteri, ca să le vină laptele (79, p. 4). „Moarea de curechi44 se lua cînd nu mergea rînza, contra constipaţiei (34,jc>. 143). De oftică, în nordul Moldovei, se luau 40 de seminţe de varză. într-o luni dimineaţa, înainte de răsăritul soarelui, se scula bolnavul din pat, se ducea în pragul uşii şi i se dădeau într-o ceşcuţă, pe nemîncate, 20 de seminţe pisate bine. Miercuri dimineaţa i se dădeau 9 fire de seminţe, vineri 7 fire, iar restul duminică dimineaţa. O sămînţă din cele 40, baba o făcea pierdută, o lepăda (79, p/135). Pentru rîie se folosea „moarea44 fiartă, cu care se spăla bolnavul pe tot trupul, să o scoată afară, înainte de a se unge cu alifie de pucioasă sau cu altă alifie (89, p. 59). „Moarea44 de varză, cu chipăruş pisat, usturoi de toamnă, hrean ras şi zgură de funingini pisată, amestecate cu oţet tare, se punea 2 zile lîngă foc, apoi se dădea vitelor care aveau gălbează, cîte o linguriţă, timp de 8 zile (93, p. 115—116). Zeama de varză de fierbea 247 VETRICE cu găinaţ de gîscă şi se spălau cu ea caii care aveau rîie (93, p. 138). (O) Pentru a nu se amîna semănatul şi plantatul, ca şi la alte plante alimentare de bază, se spunea că varza trebuie pusă pînă la o dată fixă ca să n-o mănînce puricii (140, p. 152). Diferite erau şi restricţiile sau obiceiurile în legătură cu muratul verzei. La Drăguş, cînd se punea în cadă, se adăuga mărar cules la Sînziene, pe nemîncate, ca să nu dea şoarecii în ea. Consumul ei începea, în Bucovina, numai după anumite zile (76, p. 93). vătămătoare (Anthyllis vulneraria LJ, plantă ierboasă din fam. Legu-minosae; creşte prin fîneţe şi livezi, mai frecventă în zonele deluroase si muntoase. Planta conţine substante tanante si saponozide (67, p. 39). (M) Se punea în scăldătorile copiilor mici care aveau bube sau fapt (35, p. 107). Ceaiul din vîrfurile florifere se dădea copiilor fricoşi, speriaţi (36, p. 221). în Maramureş, la Borşa, se fierbea şi se folosea contra’ vătămâturii. Decoctul se bea dimineaţa, cîte un păhărel, iar cu plantele se lega. Se punea fiartă şi la umflături (37, p. 71). veniş, vînj (Ulmus laevis Pali.,), arbore din fam. Ulmaceae; creşte sporadic prin păduri şi dumbrăvi, în regiunea de cîmpie şi dealuri, cultivat prin parcuri, pe străzi şi în lungul drumurilor. (MP) Se fierbea şi cu zeama se oblojeau membrele „pocite de iele“ (87, p. 75). în ţinutul Neamţului, venişul era considerat cu un copac binefăcător, ca şi crăpusnicul. Cînd cineva era bolnav, încît nu mai era speranţă de scăpare, ori de ce boală zăcea, i se făcea baie cu apă în care se fierbeau ramuri de veniş, după care se alegea; ori murea ori se îndrepta (11, p. 53—54). ventrilică (Veronica officinalis h.), plantă ierboasă, păroasă, din fam. Scrophulariaceae; creşte prin păduri uscate, livezi şi păşuni. Planta (Herba Veronicae) conţine diferiţi glicozizi, saponine, acizi organici, zahăr, materii tanante şi amare, răşini si urme de uleiuri eterice (68, VII, p. 536; 148, p. 113). (M) Are proprietăţi vulnerare şi astringente (161, p. 334). De acestea se leagă nu numai numele de buruiană de cel perit şi matrice, din unele părţi, ci şi întrebuinţările care le-au sugerat (25, p. 179). verbină v. sporiş veri gări u (Rhamnus cathartica LJ, arbust cu ramuri spinoase, din fam. Rhamnaceae; creşte prin păduri, tufişuri şi prin zăvoaie. Scoarţa conţine principii active asemănătoare cu cruşinul. Fructele (Fructus Rhamni catharticae sau Baccae spinae cervinae) se folosesc în primul rînd ca purgativ sub formă de sirop, principiul activ fiind ramnoca-tarina (o antrachinonă). în afară de aceasta, carnea fructului mai conţine antrachinonele emodina şi emodinantranolul, precum şi glicozizi etc. (68, VI, p. 273 — 274). (M.P) Se făceau cu el băi copiilor căzuţi în socote (atrepsie). Fructele se întrebuinţau ca purgativ şi contra dropicii (87, p. 56). verigei v. iarba untului vetriee (Chrysanthemum vulgare (L.) Bernh.j, plantă ierboasă, cu miros tare, din fam. Compositae\ creste pe cîmpuri şi locuri necultivate, pe lîngă ape, drumuri şi garduri. Conţine ulei volatil bogat YINARIŢĂ 248 în tuionă (173, p. 214). întrebuinţarea exagerată este contraindicată fiind toxic (68, IX, p. 454). (M) Planta se fierbea, cu decoctul se făceau spălaturi pe cap contra durerilor, iar cu resturile, legături la ceafă (43, p. 129). Se punea în scăldătorile copiilor mici care aveau bube (36, p. 129). Decoctul vîr-furilor florifere se lua contra durerilor de stomac, a crampelor şi diareei, dimineaţa pe nemîncate (37, p. 73). Unii o plămădeau în rachiu, din care se lua cîte un păhăruţ, seara şi dimineaţa, pentru durere de pîntece (4, p. 94). Ceaiul din flori se lua în boli ’de ficat (8, p. 129). Se făceau cu planta scăldători contra lungorii (87, p. 75). Ceaiul din vîrfurile florifere se folosea contra frigurilor, iar floarea uscată, pisată şi amestecată cu miere contra limbricilor (87, p. 75). Fiartă în borş proaspăt, se dădea şi viţeilor care aveau pîntecărie. (P) Unele babe făceau cu ea scăldătoare bolnavului de lungoare (79, p. 103). vinariţă v. sm/iană de pădure vindecea, iarba tăieturii (Betonica officinalis L.j, plantă ierboasă din fam. Labiatae; creşte prin fîneţe uscate, poieni şi tufişuri. Conţine substanţe amare, glucozizi şi tanin (148., p. 102).’ (M) Planta se fierbea, cu decoctul ei se făceau spălaturi contra durerilor de cap, iar cu resturile, legături (43, p. 102). în Maramureş, se pisa cu usturoi şi se punea la muşcăturile de şarpe. La Negreşti, în Ţara Oaşului, planta se pisa, iar seva se storcea în urechi, pentru înfundătură la cap (37, p. 72). Ceaiul din tulpinile florifere uscate se lua contra tusei cu sînge şi a durerilor de piept (87, p. 23). vineriţă (Ajuga reptans LJ, plantă ierboasă, comună, din fam. Labiatae; creşte prin fîneţe, livezi, păduri umede, tufişuri. Planta conţine tanin (176, p. 432). (M) Frunzele crude se puneau pe orbalţ, ori se fierbea planta, cu decoctul se spăla şi cu ele se lega (37, p. 71). Decoctul se^mai lua contra scurgerilor din organele genito-urinare (36, p. 220). în unele părţi, se dădea în tărîţe la vaci, ca să se gonească (12, p. 128). vineţele v. albăstrele vineţieă v. suliman vioaia v. micsandră viorea, toporaş (Viola odorata îj.), plantă mică ierboasă, frumos mirositoare, din fam. Violaceae; creşte prin livezi, tufişuri, poieni, margini de pădure; are varietăţi cultivate, pentru mirosul frumos al florilor. Planta conţine ulei eteric, saponine, glucozizi flavonici etc. Florile de viorele sînt utilizate ca expectorant şi sudorific, dar mai ales în cosmetică (parfum de viorele), (176, p. 402). (V) Florile s-au folosit pentru vopsit în albastru (160, p. 78 — 79). (M) Ceaiul din rădăcini se lua contra tusei. Ca pectoral se folosea şi ceaiul din flori. Rădăcină se dădea copiilor mici să o roadă, ca să le iasă dinţii (87, p. 71). Frunzele, ca şi ale altor specii înrudite, se puneau pe răni şi bube (37, p. 77). (O) Se credea că sporeşte farmecul celor ce o purtau. De aceea, fetele o aduceau şi o sădeau în grădiniţe sau în ulcele. Se făceau cu ele cunu-niţe şi se puneau pe mormîntul fetelor şi flăcăilor. O doină din Banat 249 YIŢĂ-DE-VIE spune: Frunză verde de mohor, / Cind o fi mîndră să mor ... Cunună de viorea / Să le vadă maică-mea ... (124, I, p. 59 — 60). E între cele mai iubite şi cîntate flori de cîmp. (L) Se’spune că viorica nu era o floare ca acuma, ci o copilă frumoasă. „Cît timp a trăit maică-sa, nu era altă copilă mai iubită şi mai fericită decît ea. Murind maică-sa şi însurîndu-se taică-său de-a doua oară, vitrega nu putea de loc s-o sufere. Pentru toată nimica o mustra, o batjocorea şi o batea. Şi azi aşa, mîine aşa, pînă ce într-o primăvară, nemaiputînd-o suferi, o luă de mînă, o duse la marginea unei păduri şi acolo o aruncă în omăt, cugetînd că va degera şi se va mîntui pentru totdeauna de ea. Şi într-adevăr, copila fiind mică şi gingaşă şi neştiind pe unde să iasă din pădure, să se întoarcă acasă, în scurt timp, tupilîndu-se sub un tufiş şi adormind acolo, a degerat de frig. Dar ea nu perii pentru totdeauna, ci se prefăcu într-o floricică, căreia îi zicem viorica. Şi de atunci înfloresc viorelele primăvara pînă ce nu apucă încă a se duce omătul. Şi deoarece copila avea nişte ochi întu-necaţi-albaştri, şi floarea viorelei e albastră“ (124, I, p. 59 — 60). vipermă v. iarba şarpelui1 virnanţ v. rută vişin (Cerasus vulgaris MillJ, pom din fam. Rosaceae, cu numeroase soiuri cultivate, pentru fructele sale, consumate în stare proaspătă sau prelucrate (marmeladă, dulceaţă, sirop, compot, lichioruri etc.). Pedicelii, numiţi popular codiţe sau cozi (Stipites Cerasorum), conţin flavonozide şi sînt bogaţi în săruri de potasiu (173, p. 152). Frunzele sînt folosite la pregătirea murăturilor, iar din fructe se mai prepară diferite mîncăruri. (M) Cleiul de vişin, muiat în rachiu de drojdie, se punea pe tăieturi, pentru a opri sîngele şi a vindeca rănile (87, p. 75). Ceaiul din cozi de vişine se ia în bolile de rinichi, ca diuretic (36, p. 277; 14, p. 103, 104). vişin turcesc (Padus Mahaleb (L.) BorkhJ, arbust puternic din fam. Rosaceae, care vegetează bine pe stînci calcaroase sau soluri cu un procent ridicat de calcar. Element caracteristic peisajului natural al coastelor din lungul Dunării, Banat şi nordul Dobrogei (68, IV, p. 880). Utilizat în culturi forestiere şi ca specie ornamentală. Lemnul său cu miros plăcut şi persistent, omogen, care se lustruieşte frumos, este utilizat pentru confecţionarea de obiecte mărunte, ţigarete, pipe etc. vitrigon (Eryngium maritimum LJ, plantă ierboasă din fam. Umbelli-ferae, albastră, verzuie, caracteristică pentru nisipurile maritime din lungul litoralului Mării Negre şi Delta Dunării. în ţările nordice frunzele tinere sînt consumate ca legume (68, VI, p. 346—347). (M) Părţile aeriene se foloseau, în sudul Dobrogei, la ceaiuri pectorale şi cardiace (25, p. 65). viţă-de-vie (Vitis vinifera LJ, arbust agăţător din fam. Vitaceae, cultivat din antichitate pe teritoriul patriei. în cursul secolelor, au fost obţinute numeroase varietăţi autohtone, producătoare de vinuri renumite. (V) în Dobrogea, se fierbea frunza de vie pînă se obţinea un lichid galben, care se strecura şi apoi se vopseau cu el sculurile de bumbac (160, p. 52). Se mai întrebuinţa la vopsit şi „stirigia“ de pe doagele VIŢA-DE-VIE 250 vaselor cu vin roşu, în amestec cu roibă pentru roşu, ori cu scumpie, cîrmîz şi paţaciiină pentru galben ruginos (160,’ p. 55, 106 — 108). (M) Seva ce se scurgea din lăstarele tăiate, mai abundenta primăvara, se folosea contra durerilor de ochi (88, XXVIII, p. 42). în Mehedinţi, se numea „apă vie“ şi se strîngea de la viţele tăiate la un capăt. Atunci se spunea că „plînge viţa“. Ceaiul din ciorchine se lua pentru alinarea durerilor de cap şi curăţirea stomacului (85, p. 275). Seva brută, diluată cu apă, se întrebuinţa, în satele din jurul Careilor, contra durerilor de cap şi de stomac. Se mai folosea în tratamentul rănilor, iar sub formă de picături, în bolile de ochi şi de urechi (8, p. 139). Decoctul ramurilor şi al ciorchinilor, în amestec’cu pojarniţă şi cătină, se folosea contra diareei. Din tescovină, amestecată cu ovăz şi boz, fierte cîteva ore, se făceau băi contra reumatismului (13, p. 92, 96). Agurida, cum se numesc fructele necoapte, se dădea pisată pentru treapâd. Cu vin se fierbeau o mulţime de buruieni de leac. Mult întrebuinţat era şi oţetul de vin (87, p. 75). Cu oţet de vin se fricţionau cei bolnavi de friguri şi alte boli (93, p. 120—121). (P) Ramul de viţă de vie se întrebuinţa, în lapte dulce, contra muşcăturii de şarpe, apoi se uda muşcătura şi se bea din el. (C O) Strugurii, ca şi alte fructe, se mîncau mai demult numai de la o anumită zi, care coincidea cu coacerea varietăţilor timpurii. (L) Via se spune că a refuzat împărăţia florilor, ca să facă struguri, din care să facă oamenii vin, pentru ospeţe şi alte ceremonii familiare, pentru petreceri, de leac etc. A fost adoptat şi în practicile cultice. Pentru trecutul îndelungat al viţei pe meleagurile patriei, semnificativă este povestea „tufei dătătoare de putere“. Se spune că un împărat, umblînd prin împărăţie, a văzut „că atîtea pricini şi nevoi dintre oamenii lui nu se pot curma decît cu stîrpirea viţei de vie’ care dă vinul cel tulburător de minte“. A poruncit dara ca oamenii îndată să scoată din pămînt copăcelul acela blestemat, ca nici un fir de leac să nu se mai găsească. împăratul „a murit şi altul s-a ridicat în scaun, şi apoi alţii, unul după altul, viind şi stăpînind norodul acela de oameni’ care slăbia tot mai mult şi se sgîrji’a tot mai de grabă. Odată un crai din ţara aceea plecă în codri după sălbăticiuni. Şi-mpuşcă, şi-mpuşcă, pînă cînd dă de un urs. S-a luat după el şi l-a gonit, pînă a ajuns la un schit. Acolo trăia un călugăr bătrîn-bătrîn, de cînd tata Noe. Cum aude gălăgie iese din chilie, cum vede ursul şi pe cei ce-1 fugăreau, se dezbracă de haina călugărească, îşi suflecă mînecile, iese înaintea namilei, îl prinde de urechi, că începuse să tremure ca un pui de iepure. S-a minunat împăratul şi l-a întrebat, cum de-a îndrăznit de-a pus mîna pe urs? De unde are atîta putere în trup? Acesta i-a arătat chilia şi i-a spus că de mîncat nu mai poate mînca, că i s-au tocit toţi dinţii pînă la rădăcină, dar are o tufă dătătoare de putere, face struguri la vremea de toamnă. Prisosul îl strînge şi pune în pod, de are tot anul. împăratul s-a uitat la tufă şi vede că nu-i altceva, fără numai un butuc de vie. Cînd a venit la vale, a dat poruncă tare: De astăzi înainte tufa de vie să aibă slobozenie să crească peste tot cuprinsul împărăţiei, împărtăşindu-se orişicine din darurile ei, dar numai atît, ca să fie voinic de-a apuca şi ţine ursul de ureche“ (78, II, 6, p. 70—71). 251 VORONIC viţelar y. parangină vînj y. veniş vîsc (Viscum album L.), arbust parazit, totdeauna verde, din fam. Loranthaceae. Tulpina lui ramificată formează o tufă mică, pe crengile copacilor şi pomilor pe care se instalează, mai ales pe meri, peri, plopi etc. Din fructe, bobite albe, lipicioase, se prepară cleiul de prins păsări (151, p. 331). Frunzele şi ramurile tinere (Folium et Stipites Visci) conţin colin, viscotoxină, histamină, acid oleanolic (176, Ii, p. 16; 173* p. 164-165). (M) Ceaiul din frunze,A în deosebi de la cel de pe păr, se lua contra astmului (36, p. 228). în satele din jurul Careilor, frunzele şi fructele se foloseau la băi contra durerilor reumatice. Ceaiul frunzelor se întrebuinţa şi intern, în emfizem pulmonar şi tuberculoză pulmonară. Planta se mai folosea în boli astmatiforme, în epilepsie şi ca hipotensiv (8, p. 139). Ceaiul se mai folosea contra crampelor şi epilepsiei (87, p. 74). Ceaiul din frunze de vîsc, cu pir şi flori de păducel, se lua de 3 ori pe zi, cîte o linguriţă înainte de masă, contra hipertensiunii (18, p. 26). Plămădit în rachiu, se lua ca fortifiant. Se mai folosea în boli femeieşti (34, p. 47, 226, 249). Se dădea si la animale, ca să se îngrase (43, p.' 131). (O) Unii îl puneau prin casă, în ciclul sărbătorilor de iarnă, ca să le aducă noroc. Cu vîsc colorează podgorenii ţuica în galben (144, p. 200). vîsc de stejar (Loranthus europaeus h.), arbust mic, parazit, din fam. Loranthaceae, cu frunze verzi, opuse, care cad toamna. Tulpina fragilă, dichotomic ramificată, parazitează pe toate speciile de Quercus, mai rar castan, tei etc. (146, p. 544). (M) Ramurile se fierbeau şi decoctul se bea, pe nemîncate, contra vătămăturii. Yîrful ramurilor se usca, se pisa, se amesteca cu sare şi se dădea în mîncare mieilor care aveau viermi in nas (78, p. 139 — 140). vîzdoage1 v. hoaţe vîzdoage2 v. crăiţe voinicică v. iarlba-fooierului volbura (Convolvulus arvensis LJ, plantă ierboasă, cu tulpină volubilă, din fam. Covolvulaceae; creşte prin locuri cultivate şi necultivate, prin grădini, pe lîngă garduri. Planta, mai ales rădăcina ei, conţine rezine cu proprietăţi purgative (176, p. 430). (M) Frunzele se puneau pe răni şi tăieturi. Cu tulpinile plantei se făceau băi contra răcelii şi de pocitură (36, p. 223). Se mai folosea contra negilor şi bătăturilor (87, p. 42). Frunzele se puneau pe furuncule pentru a le grăbi coacerea. Ceaiul din planta uscată se lua contra tusei convulsive (31, III, p. 7). Ceaiul din părţile aeriene, amestecat cu zeamă de cartofi, se folosea în ulcer stomacal (8, p. 130). voronic (Marrubium vulgare LJ, plantă ierboasă din fam. Labiatae, cu tulpină alb-tomentoasă; creşte prin locuri necultivate şi aride, pe lîngă garduri şi drumuri, prin locuri virane. Planta (Herba Marubii) conţine marubină, saponină, substanţe amare, uleiuri volatile, materii tanante etc. (68, VIII, p. 128; 173, p. 213). Se foloseşte la fabricarea unor bomboane medicinale contra tusei. VULTURI CĂ 252 (M) Tulpinile se fierbeau, cu decoctul se făceau spălaturi contra durerilor de cap, ameţelilor şi de speriat, iar unii se legau cu planta (35, p. 108). Se fierbea şi se făceau cataplasme cu ea contra durerilor de rinichi (43, p. 119). Vîrfurile tulpinilor se plămădeau în vin, care se lua ca expectorant şi pentru poftă de mîncare (14, p. 106, 107). vulturică (Hieracium pilosella L.J, plantă mică, păroasă, din fam. Compositae’, creşte prin păşuni uscate, rarişti de pădure, pe coline însorite. (M) Ceaiul se folosea ca gargară, contra amigdalitei şi inflamaţiilor gîtului şi gurii. Sub formă de ceai, decoct şi infuzie se’ folosea contra diareelor cronice, piatră la rinichi, catareîe intestinale şi alte boli (68, X, p. 237). Părţile aeriene se fierbeau şi decoctul se lua contra durerilor de piept (87, p. 35). Se făceau cu ea’oblojeli pentru trîntiturâ, pe care o căpătau, după cum spuneau bătrînii, cei care călcau în locul unde s-a tăvălit o vită sau un cal (12, p. 119). z zadă y. lariţă zarnaeadele v. cupriniţe zarzăr v. corcoduş zăloagă, răchită2 (Salix cinerea L.J, arbust din fam. Salicaceae, cu lujeri anuali viguroşi, cenuşii-verzui sau bruni; creşte prin lunci, zăvoaie, malul apelor, marginea pădurilor, în locuri umede. (M) în ţinutul Iaşilor, se făceau cu ea băi celor grav bolnavi. O femeie, care o vindea în piaţă, spunea că după această baie se alege: ori se face bine, ori moare. zămoşiţă, macul cioarei (Hibiscus trionum LJ, plantă ierboasă, cu peri aspri, din fam. Malvaceae\ creşte prin semănături, locuri fertile, pe cîmpuri şi pe marginea drumurilor, îndeosebi în locuri mai joase, de prin cîmpii. Planta conţine un ulei gras, cauciuc etc. (68, VI, p. 22-26). (M) Se fierbea cu mentă şi secară, iar decoctul se dădea în tulburări gastrice (25, p. 84). Se mai întrebuinţa pentru tratarea buboaielor de pe cap (11, p. 48). Cu decoctul părţilor aeriene se spălau cocăturile, iar cu frunzele fierte se făceau legături (8, p. 123). Decoctul sau planta plămădită în rachiu se ţinea în gură contra durerilor de dinţi (4, p. 92). zăyăcustă1 (Astragalus dasyanthus PallJ, plantă ierboasă din fam. Leguminosae; creşte sporadic, în stepele din estul şi sudul ţării, prin Gîmpia Transilvaniei. (M) Rădăcinile se plămădeau în rachiu, din care se lua cîte un păhărel, contra durerilor de coş şi pîntece, pentru vâtâmătură. Ceaiul din plantă se dădea femeilor pentru uşurarea naşterilor (12, p. 146). (C) Ca la toate buruienile’ mai importante, şi la zăvăcustă sătenii distingeau o parte bărbătească (tulpinile florifere) şi una femeiască (cele fără flori), ultima fiind administrată numai femeilor (12, p. 146). zăvăcustă2 (Astragalus excapus h.), plantă ierboasă din fam. Leguminosae,, sporadică la noi. (M) Se culegea pe vremea înfloritului căpşunilor şi se făceau cu ea oblojeli, la rupturi de mîini şi picioare. Ceaiul din părţile aeriene se lua pentru ruptură înlăuntru; fierte în rachiu se luau contra durerilor de pîntece. Se mai dădea în rachiu contra durerilor de inimă şi la vătămă-turâ (4, p. 93, 94, 103, 108). (C) Se spunea că-i o iarbă grea, care rupe osia dacă o pui în car (4, p. 103). zburătoare, răscoage (Chamaenerion angustifolium (L.) Scop.^, plantă ierboasă din fam. Oenotheraceae; creşte prin rariştile pădurilor, îndeosebi în regiunea montană şi, împreună’cu alte specii înrudite, numite tot ZGRĂBUNŢICĂ 254 zburătoare sau pufuliţe, înroşeşte tăieturile eu florile ei roşii, bogate în nectar. Conţine tanin, vitamina C etc. (68, Y, p. 513; 148, p. 72). (M) Se culegea, cu alte plante, Ia Sînziene şi se folosea contra frigurilor (155, p. 97). Ceaiul îndulcit cu miere se folosea contra diareei grave (8, p. 128). Se făceau băi bolnavilor de pişcătură de iele, lipitură şi friguri (87, p. 64). La Sălciua, din tulpinile florifere se făcea ceai pentru dureri de inimă. zgrăbunţică v. iarbă de zgaibă ziua-eu-noaptea, miază-noapte 3 (Melampyrum bihariense Kărn.j, plantă ierboasă din fam. Scrophulariaceae; creşte prin păduri umbroase şi tufişuri. (M) Era folosită, sporadic, la băi contra reumatismului, cu alte plante, la ceai contra gălbinării (36, p. 226). zîrnă1 (Solanum nigrum L.), plantă ierboasă, comună, veninoasă, din fam. Solanaceae; creşte prin locuri ruderale, pe lînga garduri şi drumuri. (V) Frunzele si poamele (boabe negre) se foloseau la vopsit în negru (160, p. 147-148). (M) Frunzele se puneau pe tăieturi, bube, buboaie, muşcătură de cîine (36, p. 227; 8, p. 138). Cu fiertura se spălau membrele fracturate, iar cu plantele se legau. Se mai folosea la lingoare, de splină şi la văiămă-tură (78, p. 141). Ceaiul din părţile aeriene, în amestec cu coame, se lua contra diareei. Părţile aeriene pisate se puneau în legături pe burtă, contra durerilor (13, p. 92, 96). Contra vătămăturii, se făcea uneori o turtă, din „huşte“ (tărîţe din borş), zîrnă, rădăcină de brustur şi imitatoare, care sepunea pe pîntece (4, p. 106—107). Cu zîrnă uscată şi pisată, amestecată cu făina de păpuşoi şi chişleag, se făcea legătură bună de pus pe buricul bolnavului de holeră (158, p. 37). zîrnă 2 v. losnieioară zîzanie (Lolium perene L.), iarbă comună, din fam. Gramineae; creşte prin livezi şi fîneţe, pe marginea drumurilor, uneori cultivată prin parcuri şi grădini (161, p. 344). (M) Se folosea la băi contra reumatismului (25, p. 100). zmeoaică (Laserpitium latifolium L.), plantă ierboasă din fam. Umbel-liferae; creşte prin fîneţe şi păşuni, pe coline aride din regiunea montană. (M) Rădăcina plantei se fierbea cu apă şi zeama se bea în zi de sec, pe inima goală, ca leac pentru vătămătură. în ţinutul Fălticenilor, infuzia sau decoctul rădăcinilor se luau în afecţiunile stomacale şi hepatice (177, p. 235). zmeoaie (Laserpitium archangelica Wolf.^), plantă ierboasă din fam. Umbelliferae\ creşte sporadic pe marginea pădurilor, în etajul montan şi subalpin. (M) în Maramureş era o importantă plantă medicinală (25, p. 96). zmeur (Rubus idaeus L.), arbust cu fructe parfumate, din fam. Rosa-ceae; creşte pe marginea pădurilor, în luminişurile acestora, prin tăieturi, unde alcătuieşte zmeurişuri. Se cultivă prin grădini, obţinîndu-se 255 ZMEUH fructe mai mari, mai numeroase şi mai odorante. Fructele conţin pec-tine, acizi organici, zahăr etc., frunzele tanin, acizi organici etc. (173, p. 208; 176, p. 408). (M) Ceaiul din frunze sau ramuri tinere se lua contra tusei, răcelii şi fierbinţelii, precum şi contra durerilor de cap, de stomac şi de inimă (85, p/274; 8, p. 137; 14, p. 104—105). Ceaiul din frunze ori decoctul din tulpinile tinere tăiate bucăţele, fierte pînă se îngălbenea apa, se bea seara, în bolile de rinichi. Ceaiul din ramurile tinere, cu macieşe, se folosea în boli de inimă. Siropul din zmeură se dădea în aprinderea de plămîni şi se făcea cu el un tratament mai îndelungat pentru oftică. Frunza uscată la soare se folosea pentru buboaie vinete; se muia în apă călduţă, se punea pe ele şi se lega cu o cîrpă curată (18, p. 22). DENUMIRILE POPULARE ALE BOLILOR Glosar abubă aplecate aprindere apucat, apucătură argint arici aruncături atac babiţi beşica cea rea blînde (din ploaie) boala copiilor boală cîinească boală de apă boală de zahăr boală grabnică, boală mare boală rea bolfe boşorogeală brîncă bubă la inimă bubă neagră, bubă rea bubă vinătă bube dulci buduhală căimăceală ceas râu ceas slab cel perit cele din vînt chelbe ciumurlealâ cîrnitură cîrtite = abces alveolar == indigestie = congestie pulmonară = dureri sau colici = sifilis = inflamaţii la membre (veterin.) = boli de piele = tuberculoză = tulburări (de obicei digestive) ale copilului la apariţia dentiţiei = cărbune = urticarie = epilepsie = atrepsie, tulburare gravă de nutriţie la copiii mici = hidropizie = diabet = febră tifoidă = epilepsie = amigdalită, anghina diftérica = hernie = erizipel == enterită = cărbune = cărbune = eczemă infecţioasă la copii = tuse măgărească = epilepsie — epilepsie, tahicardie = epilepsie == sifilis = boli de natură diferită = căderea patologică a părului = indigestie, diaree = luxaţie = varice 257 DENUMIRILE POPULARE ALE BOLILOR cocături, copturi coleră, holeră cruşalâ cui de stricăciune curul găinii dalac dambla dat, de dat, daturi dînsele, rfe dînsele dropică ducâ-se pe pustii fapt, făcătură, făcut flori albe fraţii, freanţ friguri frîntură din vis gălbinare gîlci greutate la rinză (la inimă) guşter heptică inimă (irmă) rea izdat îmbătăciune (din slăbie) încuiere, încuieturâ înlilnilurâ întruiele jîg, jtgarai jolne jupuială, lingoare, lungoare lipitură lovitură din ele luat din vint lupare marină din fire matrice mîncărime la inimă mucedă la dinţi oase moarte obr inie ala oftic ă orbalţ păducei păr la deget furunculi în afară de maladia infecţioasă, contagioasă; înseamnă in popor şi diaree gravă hematurie hernie impétigo, tricofiţie cărbune congestie cerebrală eczemă reumatism, spondiloză hidropizie epilepsie eczemă leueoree sifilis malarie blenoragie icter amigdalită ; anghina difterică ; scrofule indigestie crup difteric tuberculoză enterită colici intestinale paralizie, pareză; ameţeli constipaţie congestie cerebrala, ameţeli reumatism pirozis amigdalită pelagră iebră tifoidă tulburare psihică cu aspect depresiv congestie cerebrală ; epilepsie congestie cerebrală; paralizie facială; nevralgie formaţiune tu morală subcutanată menstruaţie dureroasă colici intestinale ; dureri reumatice ; varice diaree paradentoză; carie dentară tuberculoză osoasă infectarea rănilor tuberculoză erizipel bătături ; dureri şi mîncărimi la tălpi panariţiu DENUMIRILE POPULARE ALE BOLILOR 258 pecingine = impetigo, tricofiţie perit = sifilis pîntecărie = diaree pîrleală = pelagră plămînie = pneumonie plesne = stomatită aftoasă plescăită = eczemă; afecţiuni dermatologice poală albă = leucoree pocitură, poceală (din iele) = congestie cerebrală; paralizie facială; pritituri epilepsie = contuzii rac = cancer rast = inflamaţie a splinei răsfug, răsug = cărbune iveterin.) răsuri = contracţii false la naştere răul copiilor = epilepsie rînduri (roşii) = metroragie; menstruaţie rafii, rohii = impetigo: eczemă roşaţă = pelagră ruptură (din vis) săgetătură = nevralgie; congestie cerebrală sculament --- blenoragie scurtă = adenită sfreanţ, sfreţie = sifilis slăbie = anemie soare sec = insolaţie speriat, sperietură = tulburări psihice, mai ales la copii mici, puse în legătură cu o emoţie puternică strlns = colici intestinale la copii strudeniţă, studeniţă == stomatită, gingivită sugel = panariţiu surpare, surpătură = hernie suspin --- astm şopîrlaiţă = anghina difterică talan = cărbune tifos = febră tifoidă treapăd = diaree trintitură = buboaie sau bătături pe tălpi trînji = hemoroizi troahnă = guturai, gripă udmă, uimă = adenită ur dinare --- diaree vătămătură = hernie; afecţiuni interne cu crize acute venin (la inimă) = afecţiune digestivă cu regurgitaţii amare vînt rău, vint sec = paralizie zburător = tulburare psihică zgaibă = rană care a prins coajă INDEXUL DENUMIRILOR ŞTIINŢIFICE Abies alba Mill., brad Abutilón theophrasti Medik., pris-tolnic Acanthus longifolius Host., mă-trună Acer campestre L., jugaştrii Acer platanoides L., arţar Acer pseudoplatanus L., paltin de munte Acer tataricum L., glădiş Achillea millefolium L., coada şoricelului Aconitum author a L., omag galben Aconitum moldav icum Hacq., omeag Aconitum napellus L., omag Acor us calamus L., obligeană Actaea spicata L., orbalţ Adonis aestivalis L., cocoşe! de eîmp Adonis vernalis L., ruşcuţă de primăvară Aegopodium podagraria L., piciorul caprei Aesculus hippocastanus L., castan sălbatic Aethusa cynapium L., pătrunjelul eînelui Agrimonia eupatoria L., turiţă mare Agropyron repens (L.) Pal. Beauv., pir Agros tema githago L., neghină Agrostis stolonifera L., iarba cîm-pullli Ailanthus altísima (Mill.) Swingh., cenuşer Ajuga genevensis L., suliman Ajuga laxmanni (L.) Benth., barba boierului Ajuga reptans L., vineriţă Alchemilla glaberina Schm., în cliegăţică Alchemilla hibrida (L.) Mill., în-cliegăţică Alchemilla vulgaris L., creţi-şoară Alisma plantago L., limbariţă Alkanna tinctoria (L.) Tausch., alcana Alliaria officinalis Andrz., ustu-roiţă Allium ascalonicum L., . hajme AUium cepa L., ceapă Allium fistulosum L., ceapă de iarnă Allium porum h.b praz Allium rotundum L., ai AUium sativum L., usturoi Allium schoenoprasum L., arbagic AUium ursinum L., leurdă Allium victorialis L., ai de munte Allium vineale L., pur Alnus glutinosa (L.) Gartn., arin negru Alnus incana (L.) Moench., arin alb Aloe arborescens Mill., doftor Althaea officinalis L., nalbă mare Althaea pallida W. et K., nalbă albă Althaea rosea (L.) Cav., nalbă de grădină Amaranthus caudatus L., moţul curcanului Amaranthus lividus L., ştir verde Amaranthus paniculatus L., ştir roşu Amaranthus retroflexus L., ştir sălbatic Amygdalus communis L., migdal Anagallis arvensis L., scînteiuţă Anamirta cocculus Wigt. et Arn., măslad Anastatica hierochuntica L., mina Maicii Domnului INDEXUL DENUMIRILOR ŞTIINŢIFICE 260 Anchusa officinalis L., limba boului Anemone nemorosa L., floarea Paştilor Anemone ranunculoides L., păş-tiţă Anethum graveolens L., mărar Angelica archangelica L., angelică Antenaria dioica (L.) Gär tu., talpa mîţei Anthemis cotula L., românită puturoasă Anthemis tinctoria L., floare de perina Anihoxanihum odoratum L., pă-rangină Anihriscus cerefolium (L.) Hoffm., asmăţui Anthriscus silvestris (L.) Hoffm., buciniş Anthyllis vulneraria L., vătămătoare Antirrhinum majus L., gura leului Apium graveolens L., ţelină Arctium lappa L., brustur Aquilegia vulgaris L., căldăruşă Arctostaphylos uva-ursi (L.)Spreng., strugurii ursului Aristolochia clematitis L., cucur-beţea Armoracia rusticana (Lam.) G.M. Sch., hrean Amica montana L., arnica Artemisia abrotanum L., lemnul Domnului Artemisia absinthium L., pelin Artemisia annua L., matura raiului Artemisia austriaca Jacq., peli-niţă Artemisia dracunculus L., tarhon Artemisia pontica L., pelin mic Artemisia vulgaris L., pelin negru Arum maculaturii L., rodul pă-mîntului Asarum europaeum L., pochivnic Asparagus officinalis L., sparanghel Asperula odorata L., sînziene ie pădure Asplenium trichomanes L., părul Maicii Domnului Aster amellus L., steliţă Aster linosyris (L.) Beruh., iarba vîntului Astragalus dasyanthus Pali., zăvă-custă Astragalus excap us L., zăvăcustă Astragalus glycyphyllos L., unghia găiî Astra ntia major L., ştevie de munte Atriplex hortensis L., lobodă Atriplex nitens Schkuhr., lobodă albă Atriplex tatarica L., lobodă sălbatică Atropa belladonna L., mătrăgună Avena sativa L., ovăz Ballota nigra L., cătuşe Behen vulgaris Mnch., guşa porumbului Beilis perennis L., bănuţi Berberis vulgaris L., dracilă Berteroa incana (L.) DG., ciu-cuşoară Beta vulgaris L., sfeclă Beta vulgaris L. var. altísima DölL, sfeclă de zahăr Beta vulgaris L. var. rubra DölL, sfeclă roşie Betónica officinalis L., vindecea Betula pubes cens Ehrh., mesteacăn pufos Betula verrucosa Ehrh., mesteacăn Bidens cernuus L., iarbă roşie Bidens tripartitus L., dentiţă Boletus edulis Fr., mînătarcă Borago officinalis L., limba mielului BosweUia carieri Bird w., tămîie Botrychium lunaria (L.) Sw., limba cucului Brassica napus L., napi Brassica nigra (L.) Koch., muştar negru Brassica oleracea var. capitata L., varză Brassica rapa L., rapiţă Brukenthalia spiculifolia (Salisb.) Rchb., coacăz de munte Bryonia alba L., mutätoare cu poame negre Bryonia dioica Jacq., mutătoare cu poame roşii Bunias orientalis L., brătoin 261 INDEXUL DENUMIRILOR ŞTIINŢIFICE Bupleurum rotundifolium L., dosnică bărbătească Buxus sempervirens L., merişor Butomus umbellatus L., crin de balta Calamintha officinalis Mnch., isma pădurilor Calamus draco Willd., sînge de nouă fraţi Calendula officinalis L., filimină Calla palustris L., coada smeului Callitriche vernci L., drenţe Calluna vulgaris (L.) Huli., iarbă neagră Calystegia sepium (L.) R.Br., cupa vacei Cal ti ta palustris L., calcea calului C-ampanula patula L., cupe albastre Camelina saliva (L.) Gr., Iubit Cannabis sa ti va L., cînepă Capsella bursa-pastor is (L.) Moench., traista ciobanului Capsicum annuum L., ardei Cardamine amara L., stupitul cucului Cardamine pratensis L., spumă-, riţă Carduus acantkoides L., spin Carduus nutans L., scăiete Carlina acaulis L., turtea Carlina vulgaris L., scăişor Carpesium cernuum L., dosnică galbenă Carpinus betulus L., carpen Carlhamus tinctorius L., şofrănaş Car am carvi L., cliimen Caryophyllus aromaticus L., cui-şoare Cassia acuţi folia Del., siminichie Castanea saliva Mill., castan bun Centaur ea austriaca Willd., iarba marinului Centaur ea cyanus L., albăstrele Centaur ea jacea L., albăstriţă Cenlaurea micranthos GmeL, iarbă de plămini C-entaurea nigrescens Willd., CO-robatică Centaur ea phrygia L., dioc Centaur ea solstitialis L., scai galben Cenlaurea triumfeti AII., patul celor din vînt Centaurium umbellatum Gilib., cintaură Cerasus avium (L.) Mnch., cireş Cerasus vulgaris Mill., vişin Cerastium vulgatum L., struna cocoşului Ceratocephalus falcatus (L.) Pers., ploşnicar Ceratonia siliqua L., roşcove Cerinthe glabra Mill., cereţică de munte Cerinthe minor L., dosnică Cetraria islandica L., muşchi de munte Chaerophyllum aroma tic um L., antonică Chaerophyllum bulbosum L., bara-boi Chamaenerion angustifolium (L.) Scop., zburătoare Chara sp., iarbă de păr Cheiranthus cheiri L., micşunea Chelidonium majus L., negelariţă Chenopodium ambrosioides L., tă~ mîiţă Cheno podium bonus-henricus L., spanacul ciobanilor Chenopodium botrys L., peliniţă grecească Chenopodium folios um (Mnch,) Aschers., fragă tătărească Chenopodium hybridum L., lobodă puturoasă Chondrilla juncea L., räsfug Chrisa n them um balsamita L., ca-lapăr C hr y sa n lh em um c i n erar iaefol i um (treve.) Vis., tătăişi Chrysanthemum leucanthemum L.* ochiul boului Chrysanthemum parthenium (L,) Bernh., granat Chrysanthemum vulgare L., vetriee Chrysosplenium alter ni folium L,, arginţică de pădure Cicer arietinum L., năut Cichorium endiviva L., cicoare de grădină Cichorium intybus L., cicoare Cinnamomum zeylanicum Blume., scorţişoară INDEXUL DENUMIRILOR ŞTIINŢIFICE 262 Circaea lutetiana L., tilişca Cirsium arvensae (L.) Scop., pă-lămidă Cirsium erisithales (Jacq.) Scop., colţul lupului Cirsium oleraceum (L.) Scop., crăpuşnic Cirsium rivulare (Jacq.) Link., căptalan Citrullus lanatus (Thunb.) Mansf., pepene verde Citrus aurantium L., portocal Citrus limon Burm., lămli Claviceps purpurea (Fr.) Tul., cornul secării Clematis integrifolia L., dosnică Tînătă Clematis recta L., luminoasă Clematis vitalba L., curpen de pădure Clitopilus prunulus Scop., burete de prun Cochlear ia officinalis L., lingurea Coix lacryma-jobi L., mătănii Colchicwn autumnale L., brînduşă de toamnă Conferva vulgaris L., mătasea broaştei Coleus blumei Benth., urzicuţă Cnicus benedictus L., scliinel Conium maculatum L., cucută Convallaria majalis L., lăcrămioare Convolvulus arvensis L., volbură Convolvulus persicus L., ceai pescăresc Coprinus micaceus Fr., bureţi de rouă Coriandrum sativum L., eoriandru Cornus mas L., corn Cornus sanguinea L., s înger Cortinarius cinnamomeus Fr., burete de mesteacăn Cortinarius violaceus Gr., burete vînăt Corydalis cava (L.) Schw. et Koerte, brebenei Corylus avellana L., alun Cotinus coggygria Scop., scumpie Crambe tataria Sebeok., tlrtan alb Crataegus monogyna Jacq., p&-ducel Crataegus oxyacantha L., mărăcine Crocus bannaticus Gay., brînduşă Crocus heuffelianus Herb., brînduşă de primăvară Crocus sativus L., şofran Crocus variegatus Hoppe et Hornsch., brînduşă mica Crypsis aculeata (L.) Ait., ghim-pariţă Cucubalus baccifer L., guşa porumbului Cucumis meló L., pepene galben Cucumis sativus L., castravete Cucurbita maxima Duch., dovleac Cucurbita pepo L., bostan Cuscuta europaea L., torţei Cyatus striatus Pers., mierţa pă-mîntului Cydonia oblonga Moli., gutui Cynanchum vincetoxicum (L.) Pers., iarba fierului Cynara scolymus L., angliinare Cynodon dactylon (L.) Pers., pir gros Cynoglossum officinale L., limba cînelui Cystopteris fragilis (L.) Bernh., feregea Dactylis glomeraia L., golomăţ Dahlia variabilis Desf., gherghină Daphne mezereum L., tiliellin Datura stramonium L., ciumăîaie Daucus carota L., morcov de cîmp Daucus carota L. ssp. sativus (Hoffm.) Hay., morcov de grădină Delphinium consolida L., nem-ţişori Dentar ia bulbifera L., colţişor Dianthus armeria L., garoîiţă de pădure Dianthus caryophyllus L., garoafă Dianthus carthusianorum L., ga-rofiţă de cîmp Dianthus superbus L., buruiană de iirît Dictamnus albuş L., frăsinel Digitális grandiflora Mill., degetar Digitális lanata Ehrh., degetar lînos 268 INDEXUL DENUMIRILOR ŞTIINŢIFICE Digitalis purpurea L., degetar roşu Dipsacus laciniatus L., scaîete Dipsacus silvester Huds., varga ciobanului Dorycnium herbaceum Vi]]., suli-ţică Draba verna L., var. glăbrescens Jord., păştele Dracena draco L., sînge de nouă fraţi Dracocephalum moldavica L., mă-tăeiime Drosera rotundifolia L., rouă ceriului Dryopteris filix-mas (L.) Schott., ferigă Ecballium elaterium (L.) A. Rich., plesnitoare Echinops commutalus Jur., măciuca ciobanului Echinops ruthenicus (Fisch.) M.B., tătarnică Echinops sphaerocephalus L., rostogol Echium italicum L., coada vacei Echium vulgare L., iarba şarpelui E lea gnus angustifolia L., răchifică Elodea canadensis L., ciuma apei Equisetum arvense L., coada calului Equisetum limosum L., pipirig Equisetum maximum Lam., barba ursului Equisetum palustre L., barba ursului de baline Erigeron canadensis L., bătrîniş E riophorum latifolium Hoppe., bumbăcel Erodium cicutarium (L.) L’Hérit., pliscul cuc oarei Eryiigium campestre L., scaiul dracului Eryngium maritimum L., vitrigon Eryngium planum L., scai vînăt Erythronium dens caniş L., cocoşei Eupatorium cannabinum L., cînepa codrului Euphorbia agraria M.B., laptele cînelui Euphorbia amygdaloides L., ailor Euphorbia cyparissias L., laptele cînelui Euphorbia helioscopio L., buruiana de friguri Euphorbia lathyris L., buruiană de venin Euphorbia varie gata Sm., iarbă de venin Euphrasia rostkoviana Hayne, silur Euphrasia stricta. Host., bureniţă Evonymus europaeus L., salbă moale Evonymus verrucosa Scop., salbă rîioasă Fagopyrum sagittalum Gilib., hrişcă Fagus sylvatica L., fag Ficus carica L., smochin Filago arvensis L., flocoşele Filipendula hexapetala Gilib., aglică Filipéndula ulmaria (L.) Maxim., creţuşcă Foeniculum vulgare Mill., molură Fomes ignarius Gill., Fames fomentar ius Gill., iască Fragaria vesca L., frag Fragaria viridis Duch., căpşun Fraxinus excelsior L., frasin Frax i ñus or ñus L., frasin de munte Fumaria officinalis L., fumăriţă Fumaria Schleicher i Soy. Willm., fumăriţă Galanthus nivalis L., ghiocel Galeopsis tetrahit L., lunguricá Galinsoga parviflora Cav., busuioc sălbatic Galium apar ine L., lipicioasă Galium mollugo L., sînziene albe Galium verum L., sînziene Ganoderma lucidum Karst., lingura zînelor Genista ovala W. et K., ginistra Genista sagittallis L., grozamă Genista tinctoria L., drobita Genista tinctoria L. ssp. elata A. et G., floare galbenă de venin Gentiana asclepiadea L., lumînă-rica-pămîntului Gentiana cruciata L., fierea-pă-mîntului INDEXUL DENUMIRILOR ŞTIINŢIFICE Gentiana lutea L., ginţură galbenă Gentiana pneumonanthe L., gin-ţură vmătă Gentiana praecox A. et J. Kern., buruiană de ghig Gentiana punctata L., enţură Gentiana utriculosa L., fierea -pămîntuiui Geranium columbinum L., iarba-vîntului Geranium dwaricatum Ehrh., măicuţă Geranium macrorrhizum L., priboi Geranium palustre L., frigări Geranium phaeum L., pălăria cucului Geranium pratense L., ciocul berzei Geranium pusillum L., buchet Geranium robertianum L., nă-praznic Geum urbanum L., cerenţel Gladiolus imbricatus L., săbiuţă Glaucium corniculatum (L.) CurL, mac comut Glechoma hederaceum L., silnic Gleditschia triacanthos L., glădiţă Globarici gigantea QeL, gogoaşe Glycine hispida (Mnck.) Maxim., soia Glycyrrhiza glabra L., lemn dulce Gnaphalium uliginosum L., buruiană de căimăceală Gossypium herbaceum L., bumbac Gratiola officinalis L., avrămească Gymnadenia conopea (L.) R.Br., palma pămîntuiui Gypsophila paniculata L., floarea miresei Haematoxylon campechianum L., băcan Haplopyllum suaveolens (DC) G. Don., gălbinele Hederea helix L., iederă Helianthemum alpestre (Jacq.) DC., mălăoaie Helianthemum chamaecistus MiII., forostău Helianthemum hirsutum (Thuill) Merat., mălăiei Helianthemum nummularium (L.) Mi 11., iarba osului Helianthus annuus L., floarea-soarelui Helianthus tuberosus L., napi porceşti Helichrysum arenarium (L.) Moench., siminoc Heliotropium europaeum L., vanilie sălbatică Helleborus dumentorum W. et K., spînz sterp Helleborus odorus W. et K., bozotei Helleborus purpurascens W. et K., spînz Hemerochalis fulva L., crin galben Hepatica nobilis Mill., trei răi Heracleum sphondylium L., brînca ursului Hgrniaria glabra L., feciorică Hes per is matronalis L., nopti-cioasă Hesperis silvestris Cr., hirenoasă Hibiscus esculentus L., bănie Hibiscus trio num L., zămoşiţă Hieracium bauhini Besser., culcuşul vacii Hieracium pilosella L., yulturicä Hippopae rhamnoides L., cătina albă Holosteum umbellatwn L., cufşo-riţă Hordeum vulgare L., orz Hosta plantaginea (Lam.) Aschers., crin de toamnă Hum ulus lupul us L., hamei Hyoscyamus niger L., măsălariţă Hypericum elegans Steph., floare de friguri Hypericum maculatum Gr., luje-rică Hypericum perforatum L., sunătoare Hypericum quadrangulum L., me-rişor de cimp Hypochoeris maculata L., iarbă împuşcată Hyssopus officinalis L., isop Illicium vernum Hook., badian Impatiens noli-tangere L., slăbănog Inula britanica L., sovîrvariţă Inula dysenterica L., punga babei 265 INDEXUL DENUMIRILOR ŞTIINŢIFICE Jnula ensifolia L., buruiană pentru vînt Inula germanica L., cioroi Inula helenium L., iarbă mare Inula salicina L., floare de găl-benare Iris florentina L., stînjen Iris germanica L., stînjen albastru Iris pallida Lam., stînjenel Iris pseudacorus L., stînjen galben Isalis tinctoria L., drobşor Jasminus fruticans L., iasomie Juglans regia L., nuc Juncus effusus L., pipirig Juniperus cornmunis L., ienupăr Juniperus sabina L., cetină de negi Juniperus sibirica Laud., enupâr pitic Knautia arvensis (L.) Coult., ochiul boului vînăt Kockia scoparia (L.) Schrad., mături Lacîarius deliciosus Fi\, rîşcov Laclarius piperatus Fr., burete iute Lacîarius torminosus Fr., burete de mesteacăn Lactuca saliva L., salata Lagenaria siceraria (Molina) Stan dl., tidvă Lamium album L., urzică moartă Lamium maculatum L., suge! Lamium purpureurn L., urzică roşie Lappula echinata Gilib., lipici Lapsana cornmunis L., iarbă de zgaibă Larix decidua Mill., lariţă Laserpitium archangelica Wuif., •' zmeoaie Laserpitium latifolium L., zme-oaică Laserpitium prutenicum L., somnoroasă Lathraea squamaria L., mama pădurii Lathyrus hirsutus L., pedica vîntului Lathyrus latifolius L., mă nerăi de pădure Lathyrus niger (L.) Bernh., linte neagră Lathyrus pratensis L., lene Latyrus salivus L., măzăroi Lathyrus sylvester L., bob de ţarină Lathyrus tuberosus L., oreşniţă Lathyrus vernus (L.) Bernh., pi-pigoi Laurus nobilis L., dafin Lcwandula angustifolia Mill., levant ică Lavatera thuringiaca L., nalbă sălbatică Lemna trisulca L., mătreaţă Lens culinaris Medik., linte Leonto podium alpin um Cass., floare de colţ Leonurus cardiaca L., talpa gîştei Lepidium draba L., urda vacii Lepidium latifolium L., hirenoasă Lepidium ruderale L., păducher-nîţă Lepidium sativum L., creson Leucojum aestivum L., ghiocei bogaţi Leucojum vernum L., ghiocei bo-gaţi Levisticum officiriale Koch., leuş-tean Ligustrum vulgare L., lemn cîinesc Lilium candidam L., crin Lilium rnartagon L., crin de pădure Linaria vulgar îs Mill., iinariţă Li num catharticum L., in de cîmp Li num hirsutum L., inişor de deal Liman usitatissimum L., in Listera ovata L., buhai Lithospermum arvense L., mei păsăresc Lithospermum officinale L., meişor Lithosperm um p urp ureo-caeruleum L., meişor albastru Lobaria pulmonaria (L.) Hoffm., jebghiu de munte Lolium perene L., zîzanie Lonicera caprifolium L., caprifoi Loranthus europaeus L., vîsc de stejar Lotus corniculatus L., ghizdei INDEXUL DENUMIRILOR ŞTIINŢIFICE 260 Lunaria annua L., pana sbură-t or ului Lunaria rediviva L., lopăţea Lupinus albuş L., lupin Luzula campestris (L.) DC., mălaiul cucului Lycium halimifolium Mill., liţion Lycopersicum esculentum Mill., pătlăgele roşii Lycopodium clavatum L., brădişor Lycopodium selago L., cornişor Lycopus europaeus L., piciorul lupului Lysimachia nummularia L., dreţe Lysimachia punctata L., gălbinele de pădure Lysimachia vulgáris L., gălbă-şoară Lythrum salicaria L., răcii itan Maianthemum bifolium (L.) F.W. Schm., lăcrămiţă Majorana horîensis Mnch., mă-gheran Malus domeslicus Borkh., măr Malus silvestris (L.) Mill., măr pădureţ Maivá crispa L., floarea zgaibii Malva neglecta Wallr., nalbă rotundă Malva pus illa Sm., nalbă mică Malva silvestris L., nalbă Marrubium vulgare L., voronic Matricaria chamomilla L., muşeţel Marticaria inodora L., roman Matthiola incana L., micsandră Medicago falcata L., culbeceasă Medicago sativa L., lucerna Melampsorella ceraslii (Pers.) Wint., patul yîntului Melampyrum arvense L., păduroi Melampyrum bihariense Kern., ziua-cu-noaptea Melampyrum cristatum L., sor-cu-îrate Melampyrum nemorosum L.. miazănoapte Melandrium album (Mill.), Garcke., iarba-vîntului Melandrium noctiflorum (L.) Fr., buruiană de bagMţă Meliloius albuş Medik., sulîină albă Melilotus altissimus Thuill., sulîină înaltă Melilotus officinalis (L.) Lam., sulîină Melissa officinalis L., roiniţă Melittis melissophyllum L., dum-bravnic Mentha aquatica L., izma broaştei Mentha crispa L., izmă creaţă Mentha longifolia (L.) Nalhh., izmă sălbatică Mentha piperita L., izmă bună Mentha pulegium L., muşeţel de cîmp Mentha silvestris L., izmă proastă Mentha viridis L., iarbă creaţă Menyanthes trifoliata L., triîoişte Mercurialis annua L., trepădă-toare Mercurialis perennis L., brei Merulius lacrymans Fr., ciupercă de pivniţă Mespilus germanica L., moşmon Millium effusum L., meişor Mirabilis jalapa L., barba împăratului Mor chelia esculenta Pers., sbîrciog Mor us alba L., dud Mor us nigra L., agud My cel is muralis (L.) Dum., tîl-îiărea Myosotis palustris (L.) Nath., nu-mă-uita Myricaria germanica (L.) Desv., cătină roşie Myristica fragrans Houtt., nucşoară Myrtus communis L., mirt Narcissus poeticus L., narcise Narcissus stelaris Haw., cupriniţe Ndrdostachys jatamansi DC., nard Nasturtium officinale R.Br., năsturel Neotia nidus-avis (L.) L.C.Rieh., moşnegei Nepeta cataria L., cătuşnică Nepeta pannonica L., poala sfintei Mării Neri um oleander L., oleandru 267 INDEXUL DENUMIRILOR ŞTIINŢIFICE Nicandra physaloides (L.) Gărtn., desfăcătoarea cea mare Nicotiana tabacum L., tutun Nigeîla arvensis L., negruşeă Nigella damascena L., chica voinicului Nigella saliva L., negrilieă Nuphar luteum (L.) Sm., nufăr galben Nymphaea alba L., nufăr alb Ocimum basilicum L., busuioc Odontospermum pygmaeum (Goss. et Dur.) O. Hoifm., roza ieri-honului Oenanthe aquatica (L.) Bir., mă-răraş Oenothera biennis L., luminiţa nopţii Olea europaea L., măslin Ononis hircina Jacq., asud ol calului Ononis spinosa L., osul iepurelui Onopordon acanthium L., scai măgăresc Onosma arenaria W. et K., otrăţel Ophioglossum vulgatum L., limba şarpelui Orchis maculata L., limba cucului Orchis mor io L., poroinic Orchis papilionacea L., gemă-nariţă Orchis pur pur ea Huds., bujor Origanum vulgare L., sovîrf Ornithogalum umbellatum L., băluşcă Orobanche sp., cărindarul pămfotului Orobanche gracilis Sm., iarba untului Orobanche picridis F. W. Schulz, dihor Orobanche ramosa L., lupoaie Oryza sativa L., orez Oxalis acetosella L., măcrişuî iepurelui Padus racemosa (Lam.) G.K. Schneid., mălin Padus Mahaleb (L.) Borkh., vişin turcesc Paeonia officinalis L., bujor Panicům milliaceum L., mei Papaver rhoeas L., mac roşu Papaver somniferum L., mac Parietaria officinalis Wild., griul potîrnichii Paris quadrifolia L., dalac Parnassia palustris L., şopîrliţă albă Pastinaca, sativa L., păstîrnac Pedicularis exaltata Bess., darie Pedicularis palustris L., darie Pedicularis silvatica L., darie Pelargonium odoratissimum (L.) Ait., muşcată dulce Pelargonium radula (Cav.) L’Hé-rit., muşcată creaţă Pelargonium zonale Ait., muşcată Pérsica vulgaris Mill., persic Petasites hybridus (L.) G.M., ca])talan Petroselinum hortense Hoffn., pătrunjel Peucedanum oreoselinum (L.) Moench., pătrunjel de cîmp Phalus impudicus Pers., burete pucios Phaseolus vulgaris L., fasole Philadelphus coronarius L., lă-mîiţă Phragmites communis Trin., trestie Phyllitis scolopendrium (L.) Neum., năvalnic Physalis alkekengi L., păpălău Physalis peruviana L., Physalis pubescens L., păpălău Phyteuma spiciforme Roch., spli-nuţă Phyteuma tetramerum Schur., puşca dracului Phytolaca americana L., rume-nioară Phytolaca esculenta Van Houtte, cîrmîz Picea excelsa Link., molid Pimpinella anisum L., anason Pimpinella major (L.) Huds., pătrunjel sălbatic Pimpinella saxífraga L., pătrunjelul cîmpului Pinus montana Mill., jep Pinus silvestris L., pin Piper nigrum L., piper Piróla secunda L., perişor Pisum sativum L., mazăre INDEXUL DENUMIRILOR ŞTIINŢIFICE 268 Plantago indica L., ochiul lupului Plantago lanceolata L., pătlagină îngustă Plantago major L., pătlagină Plantago media L., pătlagină moale Platanthera hifolia (L.) L.C.Rich., stupiniţă Pogonaîum uni ger um (L.) P.B., muşchi de piatră Polygala amara L., amărală Polygala major Jacq., seceruici Polygala vulgar is L., amărală Polygonatum odoratum (Mill.) Drace, coada cocoşului Polygonum aviculare L., troscot Polygonum b istorta L., răculeţ Polygonum hidro piper L., dintele dracului Polygonum lapathifolium L., iarbă roşie Polygonum mite L., slăbănog Polygonum persicaria L., iarba viermilor Polypodium vulgare L., îereguţă Polyporus squamosus Fr., burete de nuc Polytrichum commune Lmuşchi de pămînt Populus alba L., plop alb Populus ni gr a L., plop negru Populus nigra ssp. pyramidalis Celak., plop piramidal Populus ir emula L., plop tremurător Portulaca grandiflora Hook., agu-rijoară Portulaca oier acea L., iarbă grasă Potentilla alba L., cinci-degete Potentilla anserina L., coada racului Potentilla arenaria Brokh., buruiana junghiului Potentilla argentea L., scrînti-toare Potentilla erecta (L.) Râusch., sclipeţi Potentilla recta L., buruiană-cu-cinci-degete Potentilla reptans L., cinci-degete Primula acaulis (L.) Grafb., agli-cei Primula elatior (L.) Grafb., ţîţa vacii Primulla officinalis (L.) Hill., ciuboţica cucului Prunella vulgaris L., busuioc de cîmp Prunus cerasifera Ehrh., corcoduş Prunus domestica L., prun Prunus spinosa L., porumbar Psaliota arvensis Quel., ciupercă P sal io ta campestris Quel., ciupercă de cîmp Pteridium aquilinium (L.) Kuhn., ferigă de cîmp Pulmonar ia officinalis L., mierea ursului Pulsatilla pratensis (L.) Mill., sisl-nei Pulsatilla vulgaris Auct., dediţei Punica granatum L., rodiu Pyrus pyraster (L.) Brokh., păr pădureţ Pyrus saliva Lam. et. Dc., păr Quercus cerris L., cer Quercus frai net to Ten., gîrniţă Quercus petrea (Matt.) Liebl., gorun Quercus pubescens Wild., tuîan Quercus robur L., stejar Ramaria aurea Quel., laba ursului Ranunculus acer L., piciorul cocoşului Ranunculus auricomus L., buru-iană-de-nouă-daturi Ranunculus ficaria L., grîuşor Ranunculus illyricus L., trînjoaică Ranunculus polyanthemos L., găl-binele de pădure Ranunculus repens L., floare de leac Ranunculus sceleratus L., bolgari Raphanus raphanistrum L., ridiche sălbatică Raphanus sativus L., ridiche Raphanus sativus L. ssp. niger (Mill.) DC., ridiche neagră Reseda lutea L., rechie Reseda luteola L., ga ude Reseda odor ala L., rezedă Rhamnus cathartica L., verigariu Rhamnus frangula L., cruşîn 269 INDEXUL DENUMIRILOR ŞTIINŢIFICE Rheum officinale Baillou, rabar-bură Rheum palmatum L., revent Rheum rhaponlicum L., revent Rhinanthus glaber Lam., elocotîş Rhododendron kotschy Simk., smir-dar Ribes grossularia L., agriş Ribes nigrum L., coacăz negru Ribes rubrum L., coacăz roşu Ricinus communis L., ricin Robinia pseudacacia L., salctm Rosa alba L., trandafir alb Rosa canina L., măcieş Rosa centifolia L., trandafir Rosmarinus officinalis L., rozmarin Rubia tinctoria L., roibă Rubus caesius L., mur Rubus idaeus L., zmeur Rubus plicatus Whe. et N., rug de mure Rumex acetosa L., măeriş Rumex acetosella L., măcriş mărunt Rumex alpinus L., ştevia stînelor Rumex conglomeratus Mur., măeri-şul calului Rumex crispus L., dragavei Rumex patientia L., ştevie Ruscus aculeatus L., ghimpe Ruta graveolens L., ruta Sagittaria sagittifolia L., săgeata apei Salicornia herbacea L., fer încă Salix alba L., salcie Salix alba L. ssp. vitellina (L.) Arcang., loză Salix babylonica L., salcie plm-gătoare Salix caprea L., iovă Salix cinerea L., zăloagă Salix fragilis L., răchită Salix purpurea L., răchită roşie Salix viminalis L., mlajă Salvia aethiops L., desfăcătoare Salvia austriaca Jacq., urechea porcului Salvia glutinosa L., cinsteţ Salvia nemorosa L., jaleşdectmp Salvia officinalis L., salvie Salvia pratensis L., salvie de cîmp Salvia sclarea L., iarba sf. loan Salvia silvestris L., brăileancă Sambucus ebulus L., hoz Sambucus nigra L., soc Sambucus racemosa L., soc roşu Sanícula europaea L., sănişoară Sanguisorba minor L., cebare Sanguisorba officinalis L., sorbes-trea Saponaria officinalis L., săpuna-riţă Satureja hortensis L., cimbru Saxífraga aizoon Jacq., iarba surzilor Scabiosa columbaria L., muşcatu dracului Scabiosa ochroleuca L., si pică Schoenoplectus lacustris (L.) Palia., pipirig Scleranthus annuus L., buruiana surpăturii Scleranthus perennis L., sîncerieă Scleranthus uncinatus Schur., stu-deniţă Scopolia carniolica Jacq., mutu-lică Scrophularia alata Gilib., urzică neagră Scrophularia nodosa L., bubernic Scrophularia scopoli Hoppe., brinca porcului Secale cereale L., secară Sedum acre L., iarbă de şoldină Sedum fabaría Koch., dragoste Sedum maximum (L.) Hoffm., iarbă grasă Sedum roseum (L.) Scop., rujă Sellaginela helvetica (L.) Link.? struţişer Sempervivum lectorum L., urechel-niţă Senecio biebersteini Linden., limba boului Senecio erraticus BertoL, iarba carelor Senecio erucifolius L., bătătomiţă Senecio jacobaea L., rujină Senecio vernalis W. et K., spălăci oasă Serratula tinctoria L., gălbinare Sesamum indicum L., susan Seseli rigidum L., buruiana vîn-tului INDEXUL DENUMIRILOR ŞTIINŢIFICE 270 Seseli tortuosum L., buruiană de studeniţă Silybum marrianum (L.) Gărtn., armurar Sinapis alba L., muştar alb Sinapis arvensis L., muştar de cîmp Sisymbrium officinale (L.) Scop., brîncuţă Sisymbrium strictisimum L., iarba boierului Smilax sarsaparilla L., salce Solanum dulcamara L., lăsnicioară Solanum melongena L., pătlăgele vinete Solanum nigrum L., zîrnă Solanum tuberosum L., cartof Solidago canadensis L., sînziană de grădină Solidago virgaurea L., splinuţă Sonchus arvensis L., susai Sorbus aucuparia L., scoruş de munte Sorbus domestica L., scoruş Sorbus torminalis (L.) C., sorb Sorghum halepense (L.) Pers., cos-trei Spyrogira sp., lîna broaştei Stachys annua L., cinstei Stachys germanica L., jaleş Staphylea pinnata L., clocoticiu Statice gmelini Wild., limba peştelui Stellaria graminea L., rocoţea Stellaria holostea L., iarbă moale Stellaria media (L.) Vili., rocoină Stipa capillata L., năgară Stipa pennata L., colilie Styrax benzoin Dry., smirnă Succisa pratensis Mnch., floarea văduvelor Symphytum officinale L., iarba lui Tatin Syringa josikaea Jacq., scumple Syringa vulgaris L., liliac Syringa vulgaris L., var. alba Ait., liliac alb Tagetes erecta L., boate Tagetes patula L., crăiţe Tamarix ramosissima Ldb., cătină Tamus communis L., untul pă-mîntului Taraxacum officinale (L.) Web., păpădie Taxus baccata L., tisă Telekia speciosa Bau mg., brustan Teucrium chamaedrys L., dumbăţ Teucrium montanum L., iarba negilor Teucrium polium L., înehegătoare Thalictrum minus L., rutişor Thea sinensis L., ceai Thladiantha dubia Bge., bostanei Thlaspi arvensis L., punguliţă Thymus pulegioides L., cimbrişor de cîmp Thymus serpyllum Fries., cimbrişor de cîmp Thymus vulgaris L., cimbrişor Tilia cordata Mill., tei pădureţ Tilia platyphyllos Scop., tei Tilia tomentosa L., tei alb Tragopogon dubius Scop., barba caprei Tragopogon pratensis L., barba caprei Trapa natans L., cornaci Tricholoma georgii Quel., burete de spin Trifolium alpestre L., trifoi roşu Trifolium arvense L., motocei Trifolium campestre Schreb., tri-foiaş Trifolium montanum L., trifoi alb Trifolium ochroleucum L., trifoi alb Trifolium\ pratense L., trifoi roşu Trifolium repens L., trifoi alb Trigonella Foenum graecum L., sciiinduf Triticum aestivum L., grîu Triticum monococcum L., alac Triticum spelta L., alac Trollius europaeus L., bulbuci Tropaeolum majus L., condur aşi Tulipa oculis-solis L., lalea Tussilago farfara L., podbeal Typha latifolia L., papură Ulmus campestris L., ulm Ulmus laevis Pali., velniş Urtica dioica L., urzică Unica urens L., urzică mică 271 INDEXUL DENUMIRILOR ŞTIINŢIFICE Ustilago tritici Jens., tăciunele griului Vaccinium myrtillus L., afin Vaccinium uliginosum L., afin de mlaştine Vaccinum vitis-idaea L., merişor de munte Valeriana montana L., orbalţ de pe lingă ape Valeriana officinalis L., odolean Veratrum album L., steregoaie Verbascum lychnitis L., lipan Verbascum nigrum L., lumînărica peştilor Verbascum ovalifolium Don. ex Şims , lumînărica Verbascum phlomoides L., coada vacii Verbascum phoeniceum L,, coada mielului Verbascum pulchrum Vel., luminări că Verbascum thapsus L., coada lupului Verbena officinalis L., sporici Veronica beccabunga L., bobornic Veronica chamaedrys L., şopîrliţă Veronica latifolia L., iarba şarpelui Veronica officinalis L., ventrilică Veronica orchidea Gr., şopîrlaiţă Veronica spicata L., băieţei Viburnum lantana L., dîrmoz Viburnum op ulus L., călin Vicia faba L., bob Vi nea herbacea W. et K., saschiu Vi nea minor L., sase hi u Viola arvensis Murr., trei-îraţi-pătaţi Viola odorata L., viorele Viola tricolor L., trei-îraţi-pătaţi V i, scar ia vulgaris Bernh., lipici V is cum album L., vîsc Vitis vinifera L., viţă de vie Woods ia ilvensis (L.) R. Br., feregea Xanthium spinosum L., holeră Xanthium strumarium L., scăietele popii Xeranthemum annuum L., măteuţă Zea mays L., porumb Zingiber officinalis L., ghimber Zoster a marina L., iarbă de mare BIBLIOGRAFIE 1. * * *, Antologie de literatură populară. 11. Poveşti, snoave şi legende, Bucureşti, 1967. 2. Argeşianu, S., Noţiuni de igiena si medicină populară, Bucureşti, 1900. 3. Arvat, Al., Plante medicinale şi medicina populară la Nişcani, în „Bulet. Inst. Social.“, I, 1937, p. 69—124. 4. Arvat, AL, Plante ornamentale la Niscani, în „Bulet. Inst. Social.“, I, 1937, p. 55-68. 5. Balaban, M., Memoriu despre prepararea materiilor colorante, întrebuinţate de către sătencele române, în „Bulet. Soc. de sciinţe“, XIII, nr. 3 — 4, Bucureşti, 1904, p. 257 — 268. 6. Bariţiu, Gh., Vocabulariu de numele plantelor transilvane, românesc., latinesc (după sistema lui Linné), nemţiesc şi unguresc, în „Călindariu pentru poporul român“, Braşov/1858 şi 1859. 7. Bartolomeu, D. şi Bartolomeu, Şt., Cunoaşterea plantelor cu apli-caţiuni la medicina populară, ed. II, Bucureşti, 1906. 8. Bártok, P., Plantele folosite în scopuri medicinale în comunele şi satele de lîngă Cărei, în „Comunicări de botanică. Soc. de ştiinţe biologice din R.S.R.“, Bucureşti, 1969, p. 125—143. 9. Barzeanu, N., Boiangeria populară, în „Bulet. Soc. de sciinţe“, XIII, nr. 3—4, Bucureşti, 1904, p. 226 — 241. 10. Baumgarten, I. Ch. G., Enumeratio stirpium Magno Transilvania^ Principatul praeprimis indigenarum, Viena, I — III, 1816. 11. Băcescu, M. Nume de plante, în „Revista critică“, an. V (1931), nr. 1, Iaşi, p. 43—54. 12. Băcescu, M., Nume de plante, II, în „Revista critică“, an VIII (1934), nr. 2 — 3, Iaşi, p. 111 — 151. 13. Barcă, C. şi Străchinaru, D., Folosirea empirică a unor plante în medicina populară în partea de nord-vest a jud. Iaşi, în „Studii şi comunicări“, Muzeul de şt. naturii Dorohoi, Dorohoi, 1972, p. 91 — 100; II, Barcă, C. şi Străchinaru, D., Date de etnoiatrie şi folclor botanic din jud. Iaşi (lucrare în manuscris, trimisă spre consultare de către C. Barcă); III, Barcă C. şi Neagu, Gh., Plante folosite empiric în medicina populară din jud. Bacău (lucrare în manuscris); Barcă C. şi Garvil C., Contribuţii la cunoaşterea unor plante folosite în medicina populară din Pribileşti, jud. Maramureş (lucrare în manuscris). 14. Bârcă, C. şi Gorea, C., Folosirea unor plante în medicina populară în comuna Dăneşti, judeţul Vaslui, in „Studii şi comunicări“, Muzeul de şt. naturii Dorohoi, Dorohoi, 1972, p. 101 — 110. 15. Bianu, V., Doctorul de casă sau dicţionarul sănătăţii, Buzău, 1910. 16. Bîrlea, O., Antologie de proză epică, I — III, Bucureşti, 1966. 17. Bîrlea, O., Academia Română şi cultura populară, in „Revista de etnografie şi folclor“, II, XI (1966), nr. 5 — 6, Bucureşti, p. 411 — 441; II, Bîrlea, O., Cîntece rituale funebre din ţinutul Pădurenilor 273 BIBLIOGRAFIE (Hunedoara), în „Anuarul Muzeului etnografic al Transilvaniei pe anii 1968-1970“, Cluj, 1971, p. 361-407. 18. Bocşe, M., Giurcă, V., Marossy, A., Contribuţii la cunoaşterea medicinii populare din bazinul Crişului Negru (Zona Crişului Pietros), Muzeul Oradea, 6, 1970; II. Bocşe, M., Un sat din Munţii Apuseni, specializat în medicina populară, în voi. „Aspecte istorice ale medicinii în mediul rural. Studii şi note“, Bucureşti, 1973, p. 101 — 113; III. Marossy, A., Giurcă, V., Plante folosite în medicina populară din bazinul superior al Crişului Negru în tratarea afecţiunilor reumatice, în „Probleme de etnologie medicala“, Cluj, 1974, p. 206 — 210; IV. Iuâco, G., Cămaşa ciumii (Dragomireşti — Maramureş), în „Probleme de etnologie medicală“, Cluj, 1974, p. 258; V. Bocşe, M., Un sat din Munţii Apuseni, specializat în medicina populară, în „Probleme de etnologie medicală“, Cluj, 1974, p. 184-192. 19. Borza, Al., Grădinile ţărăneşti din Munţii Apuseni, în „Convorbiri ştiinţifice“, Orăştie, an. II, (1918), p. 25 — 39. 20. Borza, Al., Prima istorie naturală românească, „Istoria naturei sau a firei“ de Gh. Şincai, în „Transilvania“, an III (1921), nr. 10, Sibiu, p. 835 şi" urm. 21. Borza, Al., Flora grădinilor tărănesti române. Mărul (Pyrus malus Lîn „Bul. Grăd. Bot. Cluj“, an I (1921), Cluj, p. 64-87. 22. Borza, AL, Flora grădinilor ţărăneşti române. II. Plantele de po-doabă, leac, de farmece si credinţe, în „Bulet. Grăd. Bot. Cluj“, an V (1925), nr. 3-4, Cluj, p. 49-74. 23. Borza, AL, Noutăti etnobotanice româneşti: o farmacie băbească, în „Bulet. Grăd. Bot. Cluj“, vol. XVI, nr. 1-4, 1936, p. 17-27. 24. Borza, AL, Alacul (Triticum monococcum) la români, în „Bulet. Grăd. Bot. Cluj“, voi. XXVI (1945), p. 93-119. 25. Borza, AL, Dicţionar etnobotanic, Bucureşti, 1968. 26. Borza, AL, Butură, V., Bäuerliche Pflanzenheilmittel in der Moldau, în „Sudhoffs Archiv für Geschichte der Medizin und der Naturwiessenschaften“, 31, 1 — 2, Leipzig, 1938, p. 81 — 86. 27. Bot, N., Contribuţii la cîntecul zorilor, în „Anuarul Muz. etnogr. al Transilvaniei pe anii 1962 — 1964“, Cluj, 1966, p. 463 — 487. 28. Bot, N., Buhaşul — un obicei şi cîntec ceremonial de înmormîntare din ţinutul Nâs&udului, în „Folclor literar“, an II (1968), Timişoara, p. 193 — 219. 29. Bot, N., Cînepa în credinţele şi practicile magice româneşti, în „Anuarul Muz. etnogr. al Transilvaniei pe anii 1968—1970“, Cluj, 1971, p. 127-136. 30. Bot, N., Contribuţii la studiul cîntecelor de seceriş, în „Analele Societătii de limba română din R. S. A. Voivodina“, 2, Panciova, 1971, p. 127-136. 31. Brăiloiu, C., „Ale mortului“ din Gorj, în „Publicaţiile Arhivei de folclor“, VII, Bucureşti, 1936. 32. Brândza, D., Limba botanică a poporului român, în „Columna lui Traian“, II, an X (1883), seria nouă, Bucureşti. 33. Buia, AL, Plantele noastre medicinale, Timişoara, 1944. 34. Bujoreanu, Gh., Boli, leacuri şi plante de leac cunoscute de ţărănimea română, Bibi. Asociaţiunii „Astra“, Sibiu, 1936; II. Bujoreanu, Gh., Arvat, A., Contribuţii la cunoaşterea plantelor de către popor, în „Studii şi cercetări ştiinţifice“, Ácad. R.P.R., Baza de BIBLIOGRAFIE :274 cercetări ştiinţifice Timişoara, Seria ştiinţe agricole, III, nr. 1 — 2, 1956, p. 79—108. 35. Butură, V., Plante de leac. din regiunea mocanilor de pe Ar ies, în „Bulet. Grăd. Bot. Cluj“, an XIII (1933), nr. 3 — 4, p. 106—11Ó. 36. Butură, V.,' Plante cunoscute şi întrebuinţate de românii din Ardeal, în „Bulet. Grăd. Bot. Cluj“, vol. XV (1935), nr. 1 — 4, p. 218 — 227. 37. Butură, V., Plante cunoscute şi întrebuinţate de românii din Transilvania, în „Bulei. Grăd. Bot. Cluj“, vol. XVI (1936), nr. 1 — 4, p: 70-77. 38. Butură, V., Cultul mătrăgunii în Munţii Apuseni, în „Grădina mea“, 11 (1936), nr: 11-12, Cluj, 1936,'p. 19-21. 39. Butură, V., Credinţe în legătură cu cultura griului la românii din Transilvania, în „Sociologie românească“, an II (1937), nr. 7 — 8, Bucureşti, p. 358 — 362. 40. Butură, V., Plante cunoscute şi întrebuinţate de locuitorii cltorva sate româneşti, în „Bulet. Grăd. Bot. Cluj44, voi. XVIII (1938), nr. 1 — 4, p. 99 — 106. 41. Butură, V., Etnobotanica. O schiţare a problemelor ce se pun în acest domeniu, în „Sociologie românească“, an IV (1939), nr. 1 — 4, Bucureşti, 1939, p. 30 —40. 42. Butură, V., Iarba lui Tatin în medicina băbească şi cea oficială, în „Natura44, XXIX, nr. 7 — 8, Bucureşti, p. 334—338. 43. Butură, V., Botanique, în „Nerej, un village ďune region archaique“, monografie sociologică, vol. II, Bucureşti, 1943, p. 111-133. 44. Butură, V., Enquéte sur la connaissance des plantes utilisé par Ies vieiUes femmes de Nerej, în „Archives pour la science et la reforme sociales“, an XVI, Bucureşti, 1943, nr. 1 — 4, p. 275 — 282. 45. Butură, Y"., Iarba codrului. Însemnări etnobotanice, în „Revista Fundaţiilor“, an XII, nr. 2, Bucureşti, 1945, p. 438 —447. 46. Candrea, I. A., Iarba fiarelor, Bucureşti, 1928. 47. Candrea, I. A., Folclor medical român comparat, Bucureşti, 1944. 48. Canţemir, D., Descrierea Moldovei, postfaţă şi bibliografie de M. Popescu, Bucureşti, 1973. 49. Cartojan, N., Alexandria în literatura românească, Bucureşti, 1910. 50. Cartojan, N., Cărţile popiplare în literatura românească, I, Bucureşti, 1929. 51. Cazan, I., Texte de folklor medical, în „Cercetări literare44, an II (1936), Bucureşti, p. 55—78 ; II. Gheorghiu, E., Filofteia, Mihai, Manuscrise cu elemente de farmacoterapie populară, aflate în Biblioteca Academiei Bepublicii Socialiste România şi Arhivele Statului din Bucureşti, în „Farmacia“, an. XVII (1969), nr. 5, 1969, p. 297 — 3Ó6; III. Sacerdoţeanu, A., Însemnări pentru doftorii, copiate în 1788 de Florea Copilul, în voi. „Despre medicina populară românească“, Bucureşti, 1970, p. 159—178. 52. Cheţianu, A., Bureţii comuni, Blaj, 1905. ’ 53. Conea, I., Clopotiva, un sat din Haţeg, monografie sociologică, I, Bucureşti, 1940, p. 136 —152. 54. Crainiceanu, G., Nomenclatura româno-latină din istoria naturală, II. Nomenclatura botanică, in „Convorbiri literare“, an XXIII (1889-1890), Bucureşti, 1889-1890. 55. Crăiniceanu, G., Igiena ţăranului român, Bucureşti, 1895. 275 BIBLIOGRAFIE 56. Cristescu Golopenţia Ştefania, Drăguş, un sat din Ţara Oltului. Manifestări spirituale. Credinţe şi practici magice, „Inst. de ştiinţe sociale al României“, Bucureşti, 1944. 57. Czihac, J., Colecţiunea de numiri botanice despre florile Moldovei, culese de Czihac, în „Călindariu pentru poporul român“, Braşov 1857. 58. Czihac, J., Szabo, J., Heil- und Nahrungsmittel, Farbstoffe, Nutz-und Hausgeräthe, welche die Ostromanen, Moldauer u. Walachen aus dem Pflanzenreich gewinnen, în „Flora“, Regensburg, t. XLYI (1863). - 59. Diculescu, L., Elemente vechi greceşti din limba română, în „Daco-romania“, an IV (1924-1926), 1, Cluj, 1927, p. 393-506. 60. Dioscoride, P., Ar zeinmittellehre, trad. J. Berendes, Stuttgart, 1902. 61. Dicţionarul limbii române moderne, Bucureşti, 1958. 62. Eliade, M., Ierburile de sub cruce, în „Revista Fundaţiilor“, an IV (1939), nr. 11, Bucureşti, p. 356 — 358; II. Eliade, M., Folklorul ca, instrument de cunoaştere. Istoria medicinii în România, în voi. „Insula lui Euthanasius“, Bucureşti, 1943, p. 162 — 169. 63. Eliade, M., La mandragore et les Mythes de la „Naissance Miraculeuse"'\ în „Zalmoxis“, III, 1940 — 1942, Bucureşti, p. 3 — 48; II. Eliade, M., Traité de Histoire des religions, Paris, 1970. 64. Eliade, M., De Zalmoxis à Gengis-Khan, Paris, 1970. 65. Farmacopeea română, ediţia a VIII-a, Bucureşti, 1965. 66. Fătu, Al., Despre încercările făcute pentru dezvoltarea sciinţelor naturale în România, în „Analele Soc. Acad. Române“, an IV (1873), s. 2, Bucureşti, 1973. 67. Fischer, E., Unsere Heilpflanzen in neuer Wertung und Geltung, Zürich, 1941. 68. Flora Republicii Socialiste România, vol. I — XII, Bucureşti, 1952-1962. 69. Frâncu, T., Candrea, G., Românii din Munţii Apuseni, Bucureşti, 1888. 70. Gaster, M., Literatura populară română, Bucureşti, 1883. 71. German, T., Meteorologie populară (Observări, credinţe şi obiceiuri), Blaj, 1928. 72. Ghergariu, L., Medicina empirică veterinară în Sălaj, în „Probleme de etnologie medicală“, Cluj, 1974, 100 — 103. 73. Giuglea, Gh., Elemente vechi greceşti în limba română, în „Daco-romania“, an X (1943), p. II, Cluj, p. 405 — 456. 74. Gîlcescu, T., Folklor din Gorj, în „Grai şi suflet“, VII, Bucureşti, 1937, p. 249 — 258; II. Schintee, N., Înmormîntarea în satul meu (Seuca Gorj), în rev. „Ion Maiorescu“, an II (1932), nr. 1 — 2, Craiova, 1932. 75. Goga, D., Numiri populare de plante din comunele Gîrbovăţ şi Bozovici, în „Soc. de ştiinţe biologice din R.S.R. Comunicări de botanică“, an V (1968), Bucureşti, p. 129 — 131. 76. Gorovei, A., Credinţi şi superstiţii ale poporului român, 1915. 77. Gorovei, A., Descîntecele românilor, Bucureşti, 1931. 78. Gorovei, A., Lupescu, M., Botanica poporului român, în „Şezătoarea“, an XV (1915), Fălticeni, p. 7 — 166; II. Gorovei’ A., Lupescu, M., Botanică populară, materiale redactate şi de alţi colaboratori, în rev. „Ion Creangă“, numerele pe anii 1908 — 1921, BIBLIOGRAFIE 276 în note 1 — 14, la acest capitol sau la capitolele: Vrăji şi farmece, Boli, leacuri şi descîntece, Povestiri şi legende, Legende şi tradiţii, Descîntece şi credinţe. 79. Grigoriu-Rigo, Gr., Medicina poporului. I. Boalele oamenilor, Bucureşti, 1907. 80. Hasdeu, B. P., Etymologicum magnum Romaniae, Bucureşti, 1886. 81. Hasdeu, B. P., Răspunsurile la chestionarul lingvistic, Acad. R.S.R., manuscrise, înv. 3418 — 3436; voi. I. Argeş, Botoşani, Brăila; II. Buzău, Constanţa; III. Covurlui; IV. ¿îmboviţa; V. Dolj; VI. Dorohoi, Fălciu, Gorj; VII. Ialomiţa; VIII. Iaşi 1, 2; IX. Mehedinţi, Muscel; X. Neamţu; XI. Olt, Prahova, Putna; XII. Rîm-nicul-Sărat, Romanaţi, Suceava; XIII. Tecuci; XIV. Teleorman, Tulcea; XV. Tutova; XVI. Vîlcea, Vaslui; XVII. Ardeal; XVIII. Banat şi Ungaria. 82. Ionescu, T. C., Strigoii, în „Şezătoarea“, an I (1892), nr. 9 — 10, Fălticeni, p. 245. 83. Ionică, Ion, Dealul Mohului, Bucureşti, 1943. 84. Ilieş, G., Râcz, G., Plantele folosite în scopuri medicinale de localnicii comunei Pojorîta (reg. Suceava), în „Soc. de ştiinţe naturale si geografie. Comunicări de botanică, (1957 —1959)“/Bucureşti, 1960, p. 207-217. 85. Ilieş, G., Râcz, G., Noi contribuţii la cunoaşterea plantelor folosite de locuitorii comunei Pojorîta (reg. Suceava), în „Soc. de şt. naturale si geografie. Comunicări de botanică“, II, p. II, Bucureşti, 1963,’ p. 269-278. 86. Laugier, C., Contribuţiuni la etnografia medicală a Olteniei, Cra-iova, 1925. 87. Leon, N., Istoria naturală medicală a poporului român, Bucureşti, 1903. 88. Liuba, S., Iana, A., Medicina populară. Credinţe, datini, doctorii şi descîntece populare, în „Familia“, an XXVII, XXVIII (1891 — 1892), Oradea. 89. Lupaşcu, L., Medicina babelor, Bucureşti, 1890. 90. Lupescu, M., Povestea Maicii Domnului, în „Şezătoarea“, an I (1892), nr. 7 — 8, Fălticeni, p. 177—178. 91. Lupescu, M., Teodorescu, M., Plantele şi substanţele cunoscute de popor pentru vopsit, în „Bulet. Soc. de sciinţe“, an XIII (1904), nr. 3—4, Bucureşti, 1904, p. 242 — 256. 92. Lutz Francisca, Contribuţiuni la cunoaşterea medicinei populare din comuna Şant, judeţul Năsăud, teză de doctorat în medicină, Cluj, 1939. 93. Kirileanu, T. Gh., Leacuri şi descîntece adăugate pe un calendar vechiu, în „Şezătoarea“, an X (1908), Fălticeni, p. 113—121. 94. Mangiuca, S., De însemnătatea botanicei româneşti, în „Familia“, an X (1874), nr. 44—48, Oradea; II. Marienescu, A., Datinele poporului român, în „Familia“, an. III, nr. 10, 1867, Oradea, p. 265. 95. Mangiuca, S., Călindariu iulian, gregorian şi popularu românu, care cuprinde în sine toate sărbătorile şi credinţele strămoşeşti, Braşov, 1881. 96. Marian, S. FI., Din farmecele poporului român din Bucovina, în „Columna lui Traian“, IX, t. III, Bucureşti, 1882, p. 309 — 318, 330-333. 277 BIBLIOGRAFIE 97. Marian, S. FI., Ornitologia poporană română, I — II, Cernăuţi, 1883. 98. Marian, S. FI., Chromatica poporului român, în „Anal. Acad. Rom.“, seria II, t. IV, 1881 — 1882, Bucureşti, 1884, p. 111—159. 99. Marian, S. FL, Botanică poporală română (I. Serpînţa, II. Papă-dia), în „Albina Carpaţilor“, an III, nr. 14, Sibiu, 1879, p. 218— 219. 100. Marian, S. FL, Botanică poporală română (III. Trandafirul de cîmp), în „Albina Carpaţilor“, an III, nr. 18, Sibiu, 1879, p. 282 — 283; II. Savin, G. P., Legenda măslinului şi a rugului de mure, în „Şezătoarea“, an XVIII (1922), Fălticeni, p. 19 — 30. 101. Marian, S. Fl., Botanică poporală română (IV. Tutunul), în „Albina Carpaţilor“, an III, nr. 20, Sibiu, 1879, p. 311 — 312. 102. Marian, S. Fl., Botanică poporală română (V 4 Arinul, VI. Holera, VII. Losnicioara, VIII. Barabula), în „Albina Carpaţilor“, an III, nr. 21, Sibiu, 1879, p. 325 — 328. 103. Marian, S. Fl., Botanică poporală română (IX. Socul), în „Albina Carpaţilor“, an III, nr. 23, Sibiu, 1879, p. 363—364. 104. Marian, S. Fl., Botanică poporală română (Plopul, Floarea-soa-relui), în „Albina Carpaţilor“, an IV, nr. 3, Sibiu, 1879, p. 42 — 43. 105. Marian, S. FL, Botanică poporală română (Busuiocul), în „Albina Carpaţilor“, an IV, nr. 4, Sibiu, 1879, p. 55 — 57; II. Niculiţă Voronca Elena: Busuiocul, în „Junimea literară“, an III, nr. 1, Suceava, 1906, p. 25—27. 106. Marian, S. Fl., Botanică poporală română (Bradul la poporul român), în „Albina Carpaţilor“, an IV, nr. 6, Sibiu, 1879, p. 88—89. 107. Marian, S. Fl., Botanică poporală română (Mătrăguna şi dragostea la români), în „Albina Carpaţilor“, an IV, nr. 8, Sibiu, 1880, p. 119-121. 108. Marian, S. FL, Botanică poporală română (Iarba lui Tatin)9 în „Albina Carpaţilor“, an IV, nr. 13, Sibiu, 1880, p. 207 — 208. 109. Marian, S. Fl., Botanică poporală română (Usturoiul la poporul român), în „Albina Carpaţilor“, an IV, nr. 15, Sibiu, 1880, p. 235— 238. 110. Marian, S. Fl., Botanică poporală română (Crăpuşnicul), în „Albina Carpaţilor“, an IV, nr. 16, Sibiu, 1880, p. 252—255. 111. Marian, S. Fl., însemnătatea „alungului“ la poporul român, în „Aurora română“, an II, nr. 1, Cernăuţi, 1882, p. 2 — 9. 112. Marian, S. Fl., Botanică poporală română. Cicoarea, în „Familia“, an XVII, nr. 83, Oradea, 1881, p. 584—586; Carpenul, an XIX, nr. 4, Oradea, 1883, p. 42 — 43; Piperul, an XIX, nr. 9, Oradea, 1883, p. 100 — 103; Macul, an XIX, nr. 7, Oradea, 1883, p. 75—78. 113. Marian, S. Fl., Din botanica poporală română. Slăbănogul, în „Familia“, an XX, nr. 47, Oradea, 1884, p. 560 — 562. 114. Marian, S. Fl., Din botanica poporală română. Rostopasca, în „Familia“, an XX, nr. 48, Oradea, 1884, p. 572 — 574. 115. Marian, S. FL, Din botanica poporală română. Lemnul Domnului, în „Familia“, an XX, nr. 52, Oradea, 1884, p. 622 — 623. 116. Marian, S. Fl., Din botanica poporală română. Spînzul, în „Familia“, an XXI, nr. 6, Oradea, 1885, p. 63—66. 117. Marian, S. Fl., Din botanica poporală română. Măsălariul, în „Familia“ an. XXI, nr. 18, Oradea, 1885, p. 211. BIBLIOGRAFIE 278 118. Marian, S. FI., Din botanica poporală română. Coada şoricelului, în „Familia“, an XXI, nr. 20, Oradea, 1885, p. 233—234. 119. Marian, S. FI., Din botanica poporală română. Feriga, în „Familia“, an XXI, nr. 22, Oradea, 1885, p. 256 — 258. 120. Marian, S. FI., Din botanica poporală română. Cînepa, în „Familia“, an. XXI, nr. 27 — 31, Oradea, 1885, p. 316 — 318, 328 — 330,^ 340-342, 352-355, 364-366. 121. Marian, S. FI., Din botanica poporală română. Fierea pămîntului, în „Familia“, an XXI, nr. 41, Oradea, 1885, p. 484—486. 122. Marian, S. FI., Din botanica poporală *omână. Pipigoiul, în „Noua revistă română“, nr. 31, voi. 3, 1901, p. 323—324. 123. Marian, S. FI., Din botanica poporală română. Stănjenelul, în „Revista pentru istorie, archeologie şi filologie“, an. VIII, 1902, p. 137 — 140; Lăcrămioara, p. 141 — 146; Sita ielelor, p. 310 — 316. 124. Marian, S. FI., Agrişul, în „Junimea literară“, an II, nr. 2, 1905, Suceava, p. 23—24; Viorica, în „Junimea literară“, an I, nr. 4, Cernăuţi, 1904, p. 59—60. 125. Marian, S. FI., Brebenelul, în „Junimea literară“, an II, nr. 1, p. 6 — 8; Palma voinicului, cinci degete, an III, 1906, nr. 8—9, p. 139-140. 126. Marian, S. Fl., Untişorul, în „Junimea literară“, an II, nr. 4, 1905, p. 58 — 60; Scînteiuţa, an V, 1907, p. 124—126. 127. Marian, S. F1., Floarea Paştilor (Anemone nemorosa), în „Viaţa literară“, an I, nr. 14, Bucureşti, 1906, p. 8. 128. Marian, S. F1., Păducelul (Cratâegus oxyacantha), în „Viaţa românească“, an I, v. II, Iaşi, 1906, p. 259 — 262. 129. Marian, S. FL, Descintece poporane române, Suceava, 1886; II. Marian S. Fl., Descintece din Bucovina, „Albina Carpaţilor“, an I, nr. 8, Sibiu. 130. Marian, S. FL, Mitologia daco-română. Balaurii, în „Albina Carpaţilor“, an III, nr. 1 — 2, Sibiu, 1878, p. 9, 22 — 23. 131. Marian, S. F1., Mitologia daco-română. Spiriduşul, în „Albina Carpaţilor“, an III, nr. 3, Sibiu, 1878, p. 39 — 41. 132. Marian, S. FL, Mitologia daco-română. Solomonarii, în „Albina Carpaţilor“, an III, nr. 4, Sibiu, 1878, p. 54—56; II. Marian, S. Fl. Datinele şi superstiţiunile poporului român, în „Familia“, an VI, nr. 13, Oradea, 1870, p. 147 — 150. 133. Marian, S. FL, Mitologia daco-română. Moroii, în „Albina Carpaţilor, an III, nr. 6, Sibiu, 1878, p. 86—89; II. Credinţe despre strigoi, în „Şezătoarea“, an XIII, 1913, p. 160 — 161. 134. Marian, S. FL, Mitologia daco-română. Vergelatul, în „Albina Carpaţilor“, an III, nr. 9, Sibiu, 1879, p. 132 — 135. 135. Marian, S. Fl., Nunta la români, Bucureşti, 1890. 136. Marian, S. F1., Naşterea la români, Bucureşti, 1892. 137. Marian, S. F1., Inmormîntarea la români, Bucureşti, 1892. 138. Marian, S. F1., Vrăji, farmece şi desfaceri, Bucureşti, 1893. 139. Marian, S. F1., Sărbătorile la români. 1. Cîrnilegiile, Bucureşti, 1898. 140. Marian, S. F1., Sărbătorile la români. II. Păresimile, Bucureşti, 1899. 279 BIBLIOGRAFIE 141. Marian, S. FI., Sărbătorile la români. III. Cinci-zecimea, Bucureşti, 1901. 142. Mateescu, N. C., Din medicina populară, în „Şezătoarea“, an X, 1908, Fălticeni, p. 57 — 62, 63—66; II. Mateescu, N. C., Doftorii de multe neputinţă ale omului cu ajutorul lui Dumnezeu, în „Şezătoarea“ an X, p. 138—144. 143. Mihăiescu, H., Influenţa grecească asupra limbii române pînă în secolul al XVl-lea, Bucureşti, 1966. 144. Morariu, I., Boiangeria populară, în „Bulet. Soc. de sciinţe“, an XIII, nr. 3 — 4, Bucureşti, 1904, p. 453—468. 145. Morariu, I., Noi numiri populare de plante, în „Arhiva Someşană“, nr. 23, Năsăud, 1938, p. 453-468. 146. Morariu, T., Todor, I., Botanică sistematică, ed. II, Bucureşti, 1972. 147. Morariu, I., Contribuţiuni la medicina populară şi etnobotanică din comuna Măguri, în rev. „Freamătul şcolii“, nr. 11—12, Cluj, 1937, p. 503-532. 148. Mosig, A., Kurze Systematik der Arzeinpflanzen mit Angabe ihrer Drogen und Inhaltsstoffe, Leipzig, 1961. 149. Muşlea, I., Cercetări folclorice în Ţara Oaşului, în „Anuarul Arhivei de folklor“, an I, Bucureşti, 1932, p. 117 — 137. 150. Muşlea, I., O fiinţă demonică românească. Joimăriţa, în „Cercetări etnografice şi de folclor“, voi. II, Bucureşti, 1972, p. 223—237. 151. Muşlea, I., Practice magice şi denumirea lor în circularele episco-peşti şi protopopeşti de la începutul veacului trecut, în „Cercetări etnografice şi de’folclor“, voi. II, Bucureşti, 1972, p. 401 — 402. 152. Muşlea, I., Bîrlea, O., Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarele lui B. P. Hasdeu, Bucureşti, 1970. 153. Niculită Yoronca Elena, Datinele si credinţele poporului român, 19°3. ' 154. Oprea, V., Aspecte privind cunoaşterea, valorificarea şi întrebuinţarea principalelor plante medicinale din Banat, Soc. de ştiinţe biologice din R.S.R. „Comunicări de botanică“, v. VII, Bucureşti, 1968, p. 25 — 36. 155. Pamfilie, T., Sărbătorile de vară la români, Bucureşti, 1910. 156. Pamfilie, T., Sărbătorile la români. Sărbătorile de toamnă şi postul Crăciunului, Bucureşti, 1914. 157. Pamfilie, T., Sărbătorile la români. Crăciunul, Bucureşti, 1914. 158. Pamfilie, T., Bolişi leacuri la oameni, vite şi păsări după datinele, şi credinţele poporului român, adunate din comuna Ţepu (Tecuciu), Bucureşti, 1911. 159. Pamfilie, T., Mitologia românească. I. Duşmanii şi prietenii omului, II. Comorile, III. Pămîntul, Bucureşti, 1916, 1924. 160. Pamfilie, T., Lupescu, M., Cromatica poporului român, Bucureşti, 1914. 161. Panţu, Z., Plante cunoscute de poporul român, ed. III, Bucureşti. 162. Papp, C., Consideraţiuni botanico-farmacognostice asupra tuberculului de Tamus communis L., în rev. „V. Adamachi“, an XXXI, nr. 4, Iaşi, 1945, p. 269 — 273; II. C. Papp, Studiu botanico-farma-cognostice asupra plantelor medicinale comune, în rev. „V. Adamachi“, an XXXI, nr. 1 — 2, Iaşi, 1945. 163. Pavelescu, Gh., Mana în folclorul românesc, Bucureşti, 1944. 164. Pavelescu, Gh., Cercetări folklorice în sudul judeţului Bihor, în „Anuarul Arhivei de folklor“, VII, Bucureşti, 1945, p. 34—122. BIBLIOGRAFIE 280 165. Pavelescu, Gh., Folclor medical din Valea Sebeşului. I. Medicina empirică, în „Apulum“, an VIII, Alba Iulia, 1970, p. 549—578. 166. Păcală, V., Monografia satului Răşinari, Sibin, 1915. 167. Petca, Al. Gh., Material de etnografie medicală şi folclor medical din Satu Nou de Jos (Maramureş), cu un adaos asupra buruienilor de leac ale lui Pintea Viteazul, lucrare de diplomă, în manuscris, la catedra de Istoria medicinei, I.M.F. Cluj, 1962 ; II. Izsâk S., Petca Gh. AL, Din folclorul medical maramureşan: „herbarul“ zis al lui Pintea Viteazul, în voi. „Despre medicina populară românească“, Bucureşti, 1970, p. 153—157. 168. Petrovici, E., Folklor de la moţii din Scărişoara, în „Anuarul Arhivei de folklor“, V, Bucureşti, 1939, p. 111 — 175. 169. Petrovici, E., Folklor din Valea Almăjului (Banat), în „Anuarul Arhivei de folklor“, III, Bucureşti, 1935, p. 25—157. 170. Plinius Secundus, Histoire naturelle de Pline, traducere în franceză din latină, de Jacques Lacombe, Paris, 1771. 171. Pomologia Bepublicii Populare Române, voi. I — IV. 172. Prodan, I., Flora pentru determinarea şi descrierea plantelor ce cresc în România, voi. I — II, ed. 2, Cluj, 1939. 173. Râcz, G., Laza, A., Coiciu, E., Plante medicinale şi aromatice, Bucureşti, 1970. 174. Râcz, G., Carolina Lâzâr-Szini, Valoarea terapeutică a unor diuretice de origine vegetală întrebuinţate în medicina populară românească, în voi. „Despre medicina populară românească“, Bucureşti, 1970, p. 81 — 94; II. Râcz, G., Consideraţiuni asupra valorificării plantelor întrebuinţate în medicina populară, în „Farmacia“, an VIII, nr. 2, 1960, p. 97—103; III. Râcz, G., Râcz-Kotilla E., Acţiunea farmacodinamică a unor remedii vegetale folosite în medicina populară românească, în „Probleme de etnologie medicală“, Cluj, 1974, p. 104-106. 175. Râcz, G., Spielmann L., Carolina Szini-Lâzâr, Orban, I., Remedii vegetale utilizate în medicina populară românească în afecţiunile hepato-biliare, în „Revista medicală“, an IV, nr. 2, Tg. Mureş, 1969, p. 250-253. 176. Radu, A., Botanică farmaceutică, Bucureşti, 1974; II. Radu, A., Clasificarea regnului vegetal, după cursul de Botanică farmaceutică, editată de I.M.F. Cluj. 177. Retezeanu Maria, Trapo Elena, Constantinescu, C., Date privind întrebuinţarea unor plante în medicina populară din raionul Fălticeni, în „Farmacia“, an XIV, nr. 4, 1966, p. 233—237; II. Retezeanu, M., E. Trapo, Date asupra florei medicinale spontane din raionul Tg. Ocna, în „Farmacia“, an XIV, nr. 11,1966, p. 685 — 690. 178. Rizescu, D. G., Văpsitul popular, în „Bulet. Soc. de sciinţe“, an XIII, nr. 3 — 4, Bucureşti, 1904, p. 209—225. 179. Russu, I.I., Din trecutul păstoritului românesc, în „Anuarul Muzeului etnografic al Transilvaniei pe anii 1957 — 1958“, Cluj, 1958, p. 135-153. 180. Russu, I. I., jReligia traco-dacilor. Zei, credinţe, practici religioase, Cluj, 1947; II. Crişan, I. H., Ceramica geto-dacică cu specială privire la Transilvania, Bucureşti, 1969; III. Daicoviciu, H., Dacia de la Burebista la cucerirea romană, Cluj, 1972. 1*81. Russu, I.I., Limba traco-dacilor, Bucureşti, 1967; II.VL, Dumi-trescu, Arta preistorică în România, Bucureşti, 1974. 281 BIBLIOGRAFIE 182. Samarian, Gh. P., Medicina si farmacia în trecutul românesc, Călăraşi, 1935. 183. Săvulescu, T., începuturile ştiinţei în România: Botanica, în „Analele Acad. Rom. Mem.' Scţ. ştiinţifice“, s. III, t. XVII, nr. 14, Bucureşti, 1943. 184. Severeanu, C. D., Medicina populară, Bucureşti, 1880. 185. Slavin, G. P., Memoriu despre chromatica română sau boiangeria casnică la sătencele române, în „Bulet. Soc. de sciinţe“, an XIII, nr. 3—4, Bucureşti, 1904, p. 268 — 286. 186. Sofonea-Drăguş, S., Plantele medicinale, Bucureşti, 1939. 187. Sommer Lya, Vulpe, E., Contribuţiuni la identificarea, cercetarea şi cunoaşterea utilizării terapeutice locale a florei medicinale din satul Dumbrăveni-Crasna, judeţul Gorj, în „Farmacia“, an XXI, nr. 9, 1973, p. 513-521. 188. Stáhl, H. H., Nerej, un village ďune region archaique, vol. I — III, Bucureşti, 1939; II. Stáhl, H. H., Contribuţii la studiul satelor devâlmaşe, vol. I — III, Bucureşti, 1958 — 1959. 189. .Sţahl, Ř. P., La dendrolatrie dans le folklore et l’art rustique du XlX-e siécle en Roumanie, în „Archivio Internazionale di Etnografia e Preistoria“, vol. II, Torino, 1959, p. 43 — 69. 190. Stanciu, V., Comparaţie intre întrebuinţarea populară şi cea oficială a cîtorva plante folosite în medicina populară românească, teză de doctorat în medicină, Cluj, 1933. 191. Şăineanu, L., Basme române în comparaţie cu legendele antice clasice, Bucureşti, 1895. 192. Şăineanu, L., Ielele. Studii folclorice, Bucureşti, 1896. 193. Şuţu, N., Notiţii statistice asupra Moldovei, traduse şi adnotate de T. Codrescu, Iaşi, 1852. 194. Talos, I., Riturile construcţiilor la români, în voi. „Folclor literar“, II, Timişoara, 1968, p. 221-262. 195. Taloş, I.,’Obiceiuri privitoare la seceriş, în „Anuarul Muz. de etnografie al Transilvaniei pe anii 1968 — 1970“, Cluj, 1971, p. 261—268. 196. Taloş, I., Meşterul Manole, Bucureşti, 1973. 197. Teodorescu, Ďem. G., Poesii populare române, Bucureşti, 1885. 198. Vaczi, C., Nomenclatura dacică a plantelor la Z)ioscorides şi Pseudo-Apuleius, în „Acta Museii Napocensis“, V, Cluj, 1968, p. 59—74; VI, Cluj 1969, p. 115-129; VIII, Cluj, 1971, p. 109-133; IX, Cluj, 1972, p. 107-117; II. Robert, T. Gunther, The greek herbel of Dioscorides. I. Illustrated by a Byzantine A. D. 512, New York, 1959. 199. Viciu, A., Colinde din Ardeal, Bucureşti, 1914. 200. Vintilescu, L., O străveche industrie uitată în Carpaţi, bozăria, în „Revista geografică“, an I, 1944, Bucureşti, 1945, p. 82 — 92. 201. Vulcănescu, R., Contextul etnologic al iatrosofiei, în „Probleme de etnologie medicală“, Cluj, 1974, p. 59 — 64; II. Vulcănescu R., Coloana cerului, Bucureşti, 1972. 202. Voiculescu, I., Toate leacurile la îndemînă, Bucureşti, 1938. 203. Vincenz, A., încercare de reconstituire a unei poveşti. Iovan Iorgovan şi şarpele, în „Arhivele Olteniei“, an VII, 1928, Craiova, p. 53-58. 204. Zaharia, C., Dicţionarul plantelor medicinale ce cresc în România, Craiova, 1918. CUPRINS Cuvînt înainte ......................................... Studiu introductiv ..................................... I. Vechimea cunoştinţelor etnobotanice.............. II. Denumirile româneşti ale plantelor............... III. Plantele în cultura populară românească . . 1. Plantele cultivate .............................. 2. Plantele spontane ............................... Dicţionar de etnobotamca ............................... Denumirile populare ale bolilor ........................ Indexul denumirilor, ştiinţifice ................^...... Bibliografie ... J1...........^..................j...... 5 11 11 15 17 18 19 24 256 259 272 Tehnoredactor: MARILENA DAMASCHINOPOL Coli de tipar: 17,75 Tiraj: 10000 ex. Bun de tipar: 26. 11 1979. Tiparul executat sub comanda nr. 187 la întreprinderea poligrafică „13 Decembrie 1918“, str. Grigore Alexandrescu nr. 89—97 Bucureşti, Republica Socialistă România