MAREA
 ENCICLOPEDIE
   AGRICOLĂ
        VOL. I
        A — C
     (AB — CAZEOS)
                               -
Cuprinzând: 73G pagini 3140 cuvinte, 176 ilustraţii, 8 planşe în dublu-ton şi 4 planşe în colori.
              DIRECTOR:
          C. FILIPESCU
              INGINER AGRONOM
         MAREA
ENCICLOPEDIE
       AGRICOLA
    REDACTOR-ŞEF: GHEORGHE VODĂ, INGINER AGRONOM. REDACTORI: HORIA GROZA, T. PRELIPCEANU şi AL. STĂNCULESCU, INGINERI, AGRONOMI • REDACTORI REFERENŢI: PROF. DR. C. C. GEORGESCU, INGINER SILVIC, ŞCOALA POLITEHNICĂ „REGELE CAROL AL II-LEA“; DR. D. CONTESCU, MEDIC VETERINAR, CONFERENŢIAR UNIVERSITAR, SUBDIRECTORUL INSTITUTULUI NATIONAL ZOOTEHNIC; DR. AMILCAR VASILIU, INGINER AGRONOM, SEF DE LUCRĂRI ACADEMIA DE ÎNALTE STUDII AGRONOMICE, CLUJ «ADMINISTRATOR GENERAL:  CONST. PAPADOPOL,   INGINER  AGRONOM
                   VOL. I
       EDITURA P. A. S. - BUCUREŞTI
                  MCMXXXVn.
INSTITUTUL DE ARTE GRAFICE „LUCEAFĂRUL” S. A. — BUCUREŞTI
                                                                   i
■¿■ÍÍ3 |
                                                 TOATE DREPTURI
 EXEMPLARELE VOR FI NUMEROTATE
 REZERVATE
 > PURTA SEMNĂTURA AUTORULUI
         LĂMURIRE
 |B|16BQQ||E
 I? „ <<IIRI care ţară, cu pretenţii de civilizaţie, trebue să aibă în zestrea ei
           culturală, — printre celelalte scrieri de specialitate, — şi o Enci-BbsSISP clopedie agricolă. România nu avea o atare operă. Tară agrară, cu puternice tendinţi de progres şi cu necesităţi vitale de a-şi îmbunătăţi agricultura, — pentru care se fac eforturi lăudabile, — era lipsită de lucrarea ei de bază, indispensabilăro|i<făijii am legat, cât de puţin, de această îndeletnicire.                      ^
      Ca vechiu agronom şi publicist agricol, cine a putut simţi mai mult această lipsă şi cine a putut fi mai legat de existenţa unei atare lucrări, decât subsemnatul, care, la fiecare pas trebuia să recurgă la lucrările similare străine, înlăuntrul cărora, mai nici odată, nu găseam precis şi definitiv, ceeace căutam? Scrise pentru alte ţări, cu alte orientări şi condiţiuni de viaţă şi de climă, aceste lucrări, în paginile cărora se oglindeau teorii şi practici aplicabile acolo, nouă nu ne puteau folosi, decât pentru fapta şi adevărul pur ştiinţific.
      De aici a purces idea înfăptuirii acestei Enciclopedii, a cărei concepere şi începuturi, datează de două decenii. Primele greutăţi de care ne-am isbit, au constat în compunerea unui lexicon de cuvinte şi termeni ştiinţifici agricoli, sau din materiile ajutătoare. Neexistând o atare lucrare de bază, cel puţin din punctul de vedere alfabetic, a trebuit să începem prin a căuta şi despoia aceste cuvinte, din diferite cărţi de specialitate. In 1925 ne-am adresat mai multor specialişti, cu rugămintea de a-şi da contribuţia lor, în specialitatea respectivă, la alcătuirea acestei lucrări. Invitaţia, cum era şi de aşteptat, a surprins pe mulţi, în chip plăcut. Pentru traducerea în fapt, însă, a acestei iniţiative, n’am găsit primirea şi entusiasmul cerut. Totuşi, n’am dezarmat. Strângând un material destul de bine pus la punct, am tipărit o fascicolă, ca model, pe care am răspândit-o în ţară. Agricultorii, agronomii, ca şi ceilalţi specialişti, se aflau încă sub influenţa nefastă ia urmărilor răsboiului. Gospodăriile ruinate; inventarul viu şi mortvJpărăduit; reforma agrară în plină aplicare, cu tot convoiul ei de nemulţumiri şi prefaceri; oficialitatea pusă în impasuri, adese ori, hotărîtoare, de a nu şti încotro să-şi deschidă o cale nouă; instituţiile agricole în plină desorganizaré şi reorganizare, — iată o palidă descriere a momentului, când noi ne gândeam să pornim la înfăptuirea acestei lucrări. Ne-am resemnat, fără să fi renunţat la această hotărîre.
V
       Au trecut patru ani. Multe din împrejurările din 1925, se schimbaseră. Altele apucaseră, chiar, pe un drum nou. Prin înfiinţarea Camerelor de Agricultură şi reorganizarea Serviciilor Agricole, prin punerea la punct a instituţiilor cu caracter agricol şi prin disciplinarea, — într o măsură apreciabilă, — a iniţiativei agricole particulare, ni se părea, că vom gasi putinţa înfăptuirii gândului nostru. Şi de data aceasta ne-am înşelat. Procesul de fermentare al tuturor problemelor agricole şi agrare din acea vreme, era prea puternic, pentru a permite o regulare rrormală şi o încadrare temeinică a unei acţiuni culturale, care cere judecată, cumpănire şi înţelegere, peste faptul mărunt ai sgomotos al zilei sau al epocei. Totuşi, am isbutit să închegăm un mă-nunchiu respectabil de colaboratori şi să punem sub teascuri, un număr de circa 100 pagini, care, de fapt, formează şi astăzi începutul redacţional al acestei lucrări.
       După lungi meditaţii şi consultări, ţinând seama şi de faptul, că bibliografia ştiinţifică românească este foarte sumară, am turnat, în paharul primei concepţii asupra lucrării, — care trebuia să fie cât mai strict agricolă, — puţină generositate, — şi ne-am hotărît a-i împrumuta un caracter mai enciclopedic. Nu ne-am fi dat înapoi dela această cale, dacă năvala unui material agricol, prea viguros şi extins, nu ne-ar fi impus o restrângere a materiilor ajutătoare.
       Dar tocmai când eram mai aproape de realizare, ni s’a tăiat din nou tot avântul. O serie de împrejurări cu totul vitrige, la care s’a adăugat şi otrava descurajării, care, nici odată nu muşcase din fondul hotărîrilor noastre, — ne-a aruncat din nou pe mal. Câţiva ani am întârziat, în aşteptarea altor vremuri. In acest timp am îngrămădit miere, în fagurii goliţi de desnădejde şi neînţelegere. Cartoanele cuvintelor redactate, a fotografiilor şi desenurilor, a planşelor colorate, cele mai multe originale, şi a hărţilor, a colecţiilor de Enciclopedii şi a cărţilor ajutătoare în domeniile cele mai subtile şi mai variate ale agriculturii, au început a se complecta, a se orândui, a se aşeza în ordine de bătaie, în aşteptarea zilei celei mari. Fericirea a făcut, ca, între timp, să găsesc o conjunctură favorabilă de a vinde un teren, cu care Ministerul de Agricultură mă înzestrase — ca pe toţi camarazii de slujbă, — în Parcul Domeniilor, pentru a pune din nou gură pânzii. Spiritul nostru de răzeş perseverent, nu ne dădea răgaz. Către sfârşitul anului 1935, având un material redacţional bogat şi selecţionat şi circa 250.000 lei în casă, am înnodat firul întrerupt. Prima nouă coală tipărită, a văzut lumina în Ianuarie 1936. De data aceasta, hotărît lucru, am păşit cu dreptul. A fost de ajuns să dăm drumul câtorva fascicole, care, — întocmai porumbelului cu ramura de măslin, — sburând în ţară, să se întoarcă cu vestea cea de mult aşteptată. O serie de prieteni şi colegi înţelegători şi neosteniţi, — cei mai mulţi aparţinând Uniunei Camerelor de Agricultură, şi-au luat însărcinarea, să convingă printr’o sănătoasă propagandă, pe conducătorii Camerelor de Agricultură, la ce nevoi răspunde această lucrare, şi ce sforţări se depun pentru realizarea ei. Astfel, pe măsură ce maşinile tipografiei „Luceafărul“ turnau plumbul în pagini, fabrica Letea, scotea hârtia specială pe care s’a tipărit lucrarea. O serie de ingineri agronomi tineri, entuziaşti, cu carte proaspătă şi cu mentalitate curat agronomică, cari, chiar dela început au văzut în realizarea acestei lucrări, încă o treaptă ridicată către idealul cultural agricol şi agronomic, pe care, imperativ, trebue să-l atingă această breaslă, s’au alipit, în chip aproape idealist, — faţă cu modul cum este răsplătită munca lor, — la truda noastră. Cu toţii am dat asalt împotriva semnelor de între-
bare sub care erau învăluite atâtea cuvinte pretenţioase, în faţa cărora, adesa ori rămâneam îngânduraţi, înainte de a ne da seama cine ar putea să le atace cu toată impetuositatea şi pregătirea. Am început ponta jul, apelurile la colaborare, triajul şi coordonarea materiei, controlul şi confruntarea cu textele pe care, în număr mai mult decât îndestulător, le aveam la îndemână, tran-scrieriea^ predarea manuscriselor la tipar, corecturile repetate de la 5 la 9 ori, revizuirea, paginaţia şi definitivul „bun de tipar“.
      Un număr covârşitor de colaboratori şi-au anunţat contribuţia lor, iar în anumite specialităţi, am găsit un concurs desăvârşit chiar în structura organică a instituţiilor de bază a acestor specialităţi.
      Astfel, Institutul de Cercetări Agronomice, Institutul Naţional Zootech-nic, Institutul de Cercetări şi Experimentări Forestiere, Academiile de Agtf " culturală dela Bucureşti şi Cluj, Facultatea de Agronomie dela Chişinău, prin reprezentanţii lor cei mai autorizaţi, ne-au pus la îndemână un material redacţional, de a cărei calitate şi eficienţă, nu avem noi a ne pronunţa. Numele colaboratorilor şi iscălitura lor, la urma cuvintelor redactate, constitue cea mai deplină chezăşie asupra caracterului ştiinţific şi practic pe care-1 pre-sintă lucrarea. Putem anticipa, fără şovăire, că în momentul când cele patru volume ale Enciclopediei noastre vor fi gata, ţinând socoteală de lipsurile inerente oricărei lucrări de acest fel, nu va exista o Enciclopedie agricola mai bună şi mai complectă, ca aceasta. Facem această afirmaţie anticipată, nu numai pentru a da o importanţă          şi un nimb deosebit lucrării în     sine, şi,  nici
pentru reconfortarea subiectivă         a fiecărui din noi, în forţele      proprii,    dar
mai ales, pentru a se recunoaşte în mod integral, geniul viguros al reprezentanţilor ştiinţei şi gândirii româneşti, care, de câte ori îşi uneşte forţele în-tr’o colaborare constructivă, este în măsură să impună şi să uimească, prin spontaneitatea, pregătirea şi spiritul de cercetare şi analiză, a operelor pe care este chemat a le înfăptui.
      (Suntem datori a mulţumi, în chip deosebit, unora dintre colaboratorii noştri, cari, nu numai că n’au cunoscut nici o piedică în realizarea muncii lor, dar au pus la contribuţie tot capitalul de cunoştinţe şi resurse ştiinţifice şi practice, prompt şi neşovăelnic,        — până la sacrificiu, — în credinţa       nestrămutată că lucrarea trebue să fie                                                  la înălţimea chemării ei.
      Nu e nevoie să le amintim numele. Ele se găsesc la sfârşitul materiei tratate de fiecare.
      Am dori ca numărul acestora să se înmulţească pe măsura redactării volumelor următoare, spre cinstea agriculturii româneşti.
      Lucrarea întreagă se compune din patru volume a circa 750 pagini fiecare. In ultimul volum, după terminarea materiei alfabetice, vom da o serie de tabele resumative, din domeniul agriculturii, zootechniei, botanicei, zoologiei, etc., însoţite de numirile latineşti, probabil şi în una sau două limbi europene.
      Vom mai publica şi un vocabular popular de cuvinte în legătură cu plugăria, pe regi1 uni şi provincii, cât mai complect cu putinţă.
      Volumul va fi prevăzut şi cu biografiile şi bibliografiile celor mai de seamă savanţi specialişti şi a operelor lor, în ordine alfabetică.
      Caracterul enciclopediei, resultă din conţinutul volumului de faţă. Pentru o vedere de ansamblu, dăm clasificarea programatică de mai jos, care, deşi nu e pur ştiinţifică, exprimă, în rezumat, părţile constitutive, tratate în lăun-trul lucrării.
 VII
I.   SOLUL: Geologie, Mineralogie, Petrogra-fie, Agrogeologie, Agrologie, Chimia bolului, îngrăşăminte, Amendamente, etc.
II.  PLANTE: Anatomie şi Fiziologie vegetală, Botanică, Cultura plantelor agricole,
   - Fitotehnie, - Păşuni şi Fâneţe, Ameliorarea'plantelor, etc.
III. ANIMALE: Anatomie şi Fiziologie animală, Zoologie, Creşterea animalelor^domestice, - Zootehnie generală şi specială. - Alimentatie, etc.
IV.  HORTICULTURA: Pomicultură, Legu-micultură, Floricultura, Architectură pei-sajeră, etc.
V.   VITICULTURA şi VINICULTURA: Am-pelografie, Cultura viţei, Oenologie, Microbiología vinului, etc.
VI.  ANEXELE ZOOTECHNIEI: Avicultură, Apicultură - albină rit. - Sericicultură -viermi de mătase - şi Piscicultură, cu exploatarea bălţilor şi râurilor; Pescuit şi Vânătoare, etc.
VII. SILVICULTURĂ: Dendrologie, Exploatarea pădurilor, Economie forestieră.
VIII. GENIU RURAL: Construcţii rurale,
   Maşini agricole. Topografie, îmbunătăţiri Funciare:   îndiguiri, drenaje, irigaţii,
   etc.
IX.  INDUSTRII AGRICOLE: Morărit şi Panificaţie, Lăptărie, Industria zahărului, alcoolului, berei, amidonului, melasei,
   glucozei, uleiurilor, oţetului, alimentară
   -  conserve, carne, peşte, legume _ etc.
X.    ECONOMIE: Economia politică, rurală şi naţională, Cooperaţie agricolă, Sindicate agricole, Comptabilitate şi Estimaţi-uni, învăţământ agricol, Finanţe, Politica agrară, Colonizări în vechiul regat şi în teritoriile alipite, Statistică, Comerţul cu produsele agricole şi zootechnice, etc.
XI.   LEGISLAŢIA RURALĂ ŞI AGRARĂ:
   Asociaţiuni agricole, asigurări, bunuri mobile şi imobile, cadastrare, codul poliţiei rurale, codul forestier, imposite, legea agrară, legea învoelilor agricole, etc.
XII.  INSTITUŢII AGRICOLE: Fenme, Pepiniere, Staţiuni, Depozite, Herghelii, Ta-maslâcuri. învăţământ agricol de toate gradele, Organizaţii agricole de stat -Servicii Agricole, Camere de Agricultură, Uniunea Camerilor de Agricultură, Soc. Naţională de Agricultură, Uniunea Sindicatelor Agricole, Vitncole şi profesionale - etc.
XIII. FITOPATOLOGIE, ENTOMOLOGIE: Plante şi animale vătămătoare.
XIV.  MEDICINĂ' VETERINARĂ: Cunoaşterea şi combaterea boalelor la animale, etc.
XV.   CHIMIE, FIZICĂ, METEOROLOGIE,
   etc.
      Cu toată grija pe care am pus-o la corectură, totuşi s au strecurat un număr oarecare de greşeli. O parte din ele cad în sarcina noastră. Dar cea mai mare parte, cad în vina culegătorilor tipografi, cari, deşi lucrează foarte îngrijit, totuşi, nedeprinşi cu termenii tehnici, — mai ales cu acei asemănători cu vorbele uzuale, — n’au ţinut seamă de ei, nici la prima şi nici la ultima corectură. Erata de la sfârşitul volumului, aduce îndreptarea de rigoare.
      In toate ţările, lucrările de natura acesteia se fac prin subscrieri publice, însoţite de acoperiri băneşti, pe bază de prospecte şi lămuriri redacţionale şi administrative. In acest mod, Editura ştie pe ce se poate bizui şi întreprinderea, în sine, capătă un caracter de siguranţă, care se transmite şi asupra părţii redacţionale. Şi noi am urmat aceiaşi cale. Din nenorocire, — fie datorită nepăsării, fie necunoaşterii acestui uz, n’am putut căpăta la primul volum, creditul de care am fi avut atâta nevoie, şi, care ar fi scurtat data apariţiei, cel puţin cu 5—6 luni. Prin aceasta nu voim să spunem, că nu ne-am bucurat de loc de un sprijin anticipat.
      Dela înfiinţare, Camerele de Agricultura şi Uniunea lor şi-au dat seama, din ce în ce mai mult, că o acţiune agricolă nu se poate face fără mijlocirea tiparului. In acest scop, fie prin tipărirea de: broşuri, cărţi, reviste, etc. pe cont propriu, fie prin sprijinirea altor edituri, aceste instituţii, care, astăzi se confundă cu însăşi existenţa agriculturii româneşti, au înţeles, mai mult ca toate celelalte, *— că este în interesul ţării de a sprijini, efectiv, persistent şi necondiţionat, darea la lumină a atâtor opere, indispensabile progresului agricol.
      Datorită acestei înţelegeri, cât şi a concursului colegial al celor mai
VIII
mulţi dintre conducătorii specialişti ai acestor instituţii, care s’au făcut interpreţii noştri pe lângă Consiliile de Administraţie ale Camerilor, s’a putut ajunge la resultatul, că cele 49 Camere de Agricultură ne-au avansat în contul achiziţionării până la apariţia acestei opere, suma totală de Lei 314.000, din care sumă, Uniunea a contribuit singură, cu 50.000.
      Chiar cu rizicul de a depăşi cadrul acestor lămuriri, împinşi de sentimentul recunoştinţei, pţ care-1 datorăm acestor instituţii şi conducătorilor lor, ne luăm îngăduinţa a le enumera mai jos, în ordinea descrescândă în care au voit şi au putut contribui la tipărirea acestei lucrări, aducându-le, pe această cale şi în acest loc, mulţumirile noastre, care, cu siguranţă, vor fi şi ale tuturor cărturarilor, ce se interesează de progresul agriculturii româneşti.
      Iată numele acestora:
      Camerele de Agricultură ale judeţelor: Ilfov, Brăila, Cetatea-Albă, Ialomiţa, Prahova, Buzău, Dorohoi, Râjnnicul-Sărat, Botoşani, Constanţa, Du-rostor, Soroca, Vaslui, Bălţi, Muscel, Someş, Vlaşca, Mureş, Târnava Mică, Alba, Arad, Argeş, Bihor, Braşov, Caliacra, Caras, Cernăuţi, Dâmboviţa, Is-mail, Lăpuşna, Mehedinţi, Neamţ, Orhei, Rădăuţi, Roman, Sălaj, Satul-Mare, Sibiu, Suceava, Tecuci, Teleorman, Tighina, Tulcea, Vâlcea, Bacău, Ciuc, Co-vurlui şi Năsăud.
   Potrivit unei vechi tradiţii, datorită căreia de câte ori se dau la lumină lucrări de o importanţă deosebită, să se ceară girul celor mai autorizaţi reprezentanţi ai ştiinţei din domeniul căruia aparţine acea lucrare, ne-am adresat D-lui Profesor Dr. G. IONESCU-SIŞEŞTI, fost Ministru de Agricultura? Membru al Academiei Române, Directorul Institutului de Cercetări Agronomice, reprezentantul nediscutat al ştiinţelor agricole, cu rugămintea de a ne da câteva pagini introductive. Cu bunăvoinţa care-1 caracterizează şi cu fermitatea omului care-şi dă seamă de munca depozitată în paginile unei atare lucrări, D-l Profesor Dr. lonescu Sişeşti, ne-a trimis o scrisoare elogioasă, presărată cu observaţii, cu îndemnuri şi cu sfaturi, pe care le vom urma cu rigu-rositate. Ne permitem a transmite cititorilor acestei lucrări, câteva pasagii:
         „STIMATE DOMNULE F1LIPESCU",
              „Am primit scrisoarea d~tale în ziua plecării mele la Sinaia, unde m'am refugiat, ca să pot lucra neturburat şi sa mă pun la curent cu îndatoririle ce am luat pe umeri.
              „Regret mult, că nu pot să scriu prefaţa sau cuvântul introductiv pentru Enciclopedia Agricolă. Din această imposibilitate nu trebue să tragi d~ta, nici colaboratorii d~tale, concluzia că nu aşi preţui această monumentală operă. Ea are toată preţuirea şi toată admi~ raţia mea.
              „A trebuit tenacitatea d~£ale şi neţărmurita d~tale iubire pentru cartea agricolă, ca să duci la bun sfârşit această operă., care, părea ca va întrece puterile, nu numai a unui om, dar a unei întregi ge~ nemţii. Ai marea satisfacţie că eşti aproape ajuns la ţintă♦
              „Sunt convins că vei fi răsplătit moralmente şi materialmente de aceste nesfârşite osteneli şi sacrificii* Eu unul voi recomanda lucrarea ori unde voii avea căderea s o fac♦ Ca dovadă a aprecierii mele, ma înscriu printre abonaţi şi îndată ce mă voi întoarce la Bucureşti voi achita costul primului volum, pe care doresc să~l am legat în piele.
              „O astfel de operă monumentală nu se poate să nu aibă şi scăderi,
 IX
         mai ales date fţind condiţiunile grele, în care ea a fost întocmită. Vorba d~lui Iorga: „numa\i în atelierele în care nu se lucrează, nu se face gunoi \
               Greşelile care sunt sau măcar o parte din ele, se pot corecta la a doua ediţie, fiindcă văd, că ai /osi foarte prevăzător, păstrând satzuT4.
      Si mai departe, d-1 Prof. Dr. Ionescu-Siseşti, termină remarcabila sa scrisoare cu aceste rânduri:
               „Succesul Enciclopediei este asigurat şi fără girul meu. Acest gir ar putea fi chiar rău judecat. Ar fi, întrun ţel, ca autografele, pe care /e c?au artistele mari, pentru produsele de înfrumuseţare.
               „Dă~i drumul operei, fără cuvânt introductiv. Sau dacă trebue numai de cât, scrieri d~ta, care ai dreptul şi datoria de a~l scrie, cfapă ioafă truda, toată credinţa, tot avântul, cu care ai lucrat.
               „A/ d~tale cu vechi sentimente de preţuire,
                                                   G. IONESCU-SIŞEŞ TV'
      Aprecierile decanului ştiinţii agricole, constituesc pentru noi un îndreptar şi un reconfortant de imensă valoare, care, în afară că ne dă nouă avânt şi încurajare, dar se va răsfrânge şi asupra acelora, ce în dorinţa de a-şi procura lucrarea, simt nevoia unui îndemn, venit din partea unui exponent autorizat al agriculturii noastre. Credem a-1 fi dat, acest îndemn, cu toată autoritatea şi sinceritatea de care este capabil, acest savant agronom, ajuns la cele mai înalte trepte ale erarhiei intelectualităţii româneşti.
      Cu aceste rânduri, socotim încheiate lămuririle, pe care ne-am simţit obligaţi să le dăm. In nădejdea, că drumul acestei lucrări este deschis prin apariţia volumului de faţă şi a interesului pe care-1 va trezi în masa agricultorilor şi specialiştilor, ne întoarcem la munca noastră neîntreruptă, de pe urma căreia va trebui să vadă lumina zilei, în cel mai scurt timp cu putinţă, volumele următoare.
                                                            C. FILIPESCU
                                                 Inginer Agronom, Inspector General, Directorul revistei ,,Pagini Agrare şi Sociale“, Preşedinte ial Sindicatului Ziariştilor şi Publiciştilor Agricoli din România.
X
     COLABORATORI: *
                    DIN STRĂINĂTATE
Angellini Fr. Dr. Ing. Prof. Facultatea de Agronomie-Roma, Deputat, Preşedinte al F. I. T. A-ei Italia; Achard Jean Secret. G-ral. al Confederaţiei Internaţionale a cultiv, de sfeclă de zahăr din Europa, Paris; Bauer Ing. Agr. Consilier Intim al Minist. de Agr. Berlin; Callerot G. Ing. Agr. Secretarul General al Sindicatului Distileriilor Agricole din Franţa, Paris; Decoux L. Dr. Ing. Agr. Principal, dela Institutul de Ameliorarea Plantelor din Belgia, Bruxel; Devecchi Gino de Dr. Director General al Confederaţiei generale al Agricultorilor Roma-Italia; Freudenthal Rodolphe, Baron de, Ing. Preşedintele Federaţiei Cultivatorilor de sfeclă de zahăr din Austria; Huimnisc'hi S., de Ing. Preşedinte Onorar al Confederaţiei Internaţ. a Cult. Sfeclă de zahăr din Europa, Varşovia; Director al Confederaţiei cultivat, de sfeclă de zahăr din Polonia; Manetti Carlo, Profesor de Agronomie, Milano-Italia; Mayer de, Secretar de Stat la Ministerul de Agricultură, Ungaria; Moiunirel Aimé, Preşedinte al Confederaţiei Internaţionale a Cultivatorilor de sfeclă din Europa, şi a Confed. g-rale a 'Cult. de sfeclă de zahăr din Franţa, Paris; Rasmusson I. Dr. Agr. Dela Institutul de Cercetări Agr. Stockolm, Suedia; Şerban de Dr. Director Tech-nic Agricol, al Băncii Nat. Ungare, Budapesta; Vanderwaeren Ing. Agr. Adjutant, dela Institutul de Ameliorarea Plantelor din Belgia, Bruxel; Wolf de, Preşedintele Agricultorilor din Germania, Berlin.
  Anastasescu D., Ing. Silvic Consilier (D. Anast.).
  Antipa Gr., Dr. Direct. Muzeul Zoologic, Preş. P.A.R.I.D. (Dr. Antipa).
  An'tonescu C. S., Dr. în pisci-cultură P.A.R.I.D. (C. Ant.). Argetoianu C., Dr. fost ministru (C. Arg.).
  Arghirescu V., Ing. Agr. Directorul Inst. C.A.M. (V. Argh.) Arion G., Prof. Acad. Agr. Buc. JG. Ar.).
  Băicoianu C. C., Dr. Ing. Agr.
  (C. C. Băic.).
  Bălăşescu N., Direct. Sc . Agr.
  Lehliu (N. Băl.).
  Bâsnoşanu Andrei, Dr. Prof.
  Univer. (A^ Bâsn.)
  Begnescu FL, Dr. Med. Vet.
  Apicul. (FI. Beg.)
  Bergheanu V., Ing. Agr. (V. Berg.).
  Bernaz D., Ing. Agr. Asist.
  Acad. Agr. Buc. (D. Bem.). Bogoescu C., Dr. Asist. Facult.
  Ştiinţe, Buc. (C. Bog.)
  Bontea Gh., Dr. Prof. Facult.
  Agr. Chişinău (Gh. Bon.). Botez Gh. I., Ing. Agr. Insp. Gl. (G. Bot.).
                                            DIN TARĂ:
  Brânză L., Avocat (L. Br.). Brătescu Gr., Dr. Med. Vet. I.
  N. Z. (G. Brăt.).
                                     Bugeac Th. Dr. Med. Vet. I. N.
  Z. (B. Th.).
                                     Buia A., Ing. Agr. Asist. Acad.
  Agr. Cluj. (Buia).
                                     Bungescu G., Ing. Agr. si Mec.
  I.   C. A. R. (I. G. Bung.). Burada Leonida, Direct. G-ral U. C. A. (L. Bur.).
  Burbure Ed., de Wesenbek, Mare Agr. (E. Burb.).
  Buşniţă Th., Dr. P.A.R.I.D. (Th. Buş.).
                                     Călinescu I., Dr. Insp. Gl. Vet.
  (I. Căi.).
                                     Cămărăşescu I., f. ministru (I.
  Căm.).
                                     Carabella D. A., Ing. Agr. Insp.
  (Al. D. Car.)
  Cardaş Agricola, Dr. Prof. Decan Facult. Agr. Chişinău (Agr. Car.).
                                     Cârlănescu N., Dr. Med. Vet.
  I.   N. Z. (N. Cârl.). Cherdivarenco A., Ing. Agr. Conf. Facult. Agr. Chişinău (A. Cherd.).
  Chiriţă I.,Dr. Ing. Silvic. I.C.E.F. (I. Chir.).
  Chitoiu D., Ing. Agr. Consilier.
  (D. Chiţ).
  Ciomac I. L., Dr. Ing. Agr. Insp.
  G-ral (I. L. Ciom.).
  Cipăianu Gh., Dr.      f. ministru
  (G. Cip.).
  Ciucă Alex., Dr. Prof. Facult.
  Med. Vet. (Al. Ciuoă).
  Ciulei C. I., Ing.     Agr. Insp.
  (C. Ciul.).
  Ciulei Gh., Ing. Agr. Asist. 1.
  C. A. R. (Gh. Ciul.). Ciurileanu D. I.,      Ing. silvic,
  Consilier. (D. Ciur). Comârzan S. Ing. Agr. Consilier (S. Comâr.).
  Connert Fr., Dr. Ing. Agr. Deputat (Fr. Con.). Constantinescu G. K., Dr. Prof. Fac. Med. Vet. Dir. I. N. Z. (G. K. C.)
  Constantinescu N., Ismail Dr. Ing. Agr. Pep. Istriţa (N. Const. Is.).
  Constantinescu E., Ing. Agr., I.
  C. A. R. (E. Const.). Constantinescu Gherasim, Ing.
  Agr. Viticul. (Gher. Const.). Contescu D.t Dr. Med. Vet. Conf. Univ. Subdir. I. N. Z. (D. C.).
        * In dreptul numelui fiecărui colaborator, se găsesc iniţialele sau numele prescurtate ale ac® lora cari iscălesc, în cuprinsul lucrării, materia redactată de dânşii.
 XI
   Cornăţeanu N., Dr. Prof. Acad.
   Agr. Buc. (N. Corn.). Costeschi M., Ing. Conf. Facult.
   Agr. Chişinău (M. Cost.). Cravcencu Mih., Ing. Agr.
   Sc. Hort. Dragomireşti (M. Crav.).
   Crier I., Profesor Horticultor (Crier.).
   Cristea V., Dr. Med. Vet. I. N. Z.
   (V. C.).
   Cuzin Alex. Dr. în ştiinţ. Ec.
   şi Financ. (Al. Cuzin).
   Daia Al., Insp. Piscicult. (Daia). Dăscălescu N., Ing. Agr. Consilier Dir. Contab. Min. Agr. (N. Dăs.).
   Demetriad I., Ing. Dir. Docuri Galaţi (I. Demet.).
   Derlogea H., Dr. Med. Vet. I. N.
   Z. (H. D.).
   Dimache Gh., Ing. Agr. Soc. Soia (Gh. Dim.).
   Dinescu D. G., Ing. Agr. Prof.
   Şc. Norm. (D. Din.).
   Diţescu C. Dr. Med. Vet. Insp.
   U. C. A. (C. Diţ.).
   Dobrescu I. Prof. Dr. Acad. Agr.
   Cluj. (I. Dobr.).
   Dodu Emil, Ing. Agr. Asist. Facult. Agr. Chişinău (Em. Dod.).
   Drăcea I., Ing. silvic Dr. Prof. Acad. Agr. Buc. Direct. I. 'C. E. F. (Drăcea).
   Drăgoescu C. V., Dr. Ing. Agr. Asistent. I. C. A. R. (C. V. Drăg.).
   Drăgan C. I., Dr. Prof. Acad.
   Agr. Cluj (I. C. D.).
   Drăgan Ilie, Ing. Agr., U. C. A.
   (I. Dr.).
   Duimitrescu N. A., Dr. Prof.
   Acad. Agric. Buc. (N.A.D.). Dumitru I., Dr. Med. Vet. I.N.Z.
   (D. Dum.).
   Enculescu P., Dr. Geolog Prof.
   Acad. Agr. Buc. (P. Enc.). Faraudo L., Inginer Horticultor (Far.).
   Filipescu Milt., Dr. Geolog Inst.
   Geologic Buc. ('M. Fii.).         1
   Filotti Mir., Dr. Ing. Agr. Insp.
   Gl. Dir Statis. (M. Filotti). Florescu P. M., Ing. Silvic, Con- 1 siler (P.M. FI.).
   Frunzănescu A., Dr. Ing. Agr.
   Agricultor (A. Frunz.).
   Galan A. Gh., Dr. Ştiinţe Com.
   Cooperator. (A. Gh. Gal.). Garoflid C., fost ministru (C. Gar.).
   Gavrilescu Virg., Ing. Agr. Cooperaţie. (V. Gav.).
                                       , Gavriliu D. 1.» Ing. Agr. C.A.M.
    I (D. I. Gav.).
                                        Gayraud Ernest, Ing. Agr. Insp.
                                        G-ral I.C.A.R. (Er. Gayr.). Georgescu C. C., Prof. Dr. Şc.
                                                                                    Politeh. Buc. (C. C. Georg.). Georgian R., Ing. Agr. Dir. Horticulturii R.E.A.Z. (R. Georg.) Gheţie Y»> Dr. Med. Vet. I. N.
      Z. (V. Gheţ.).
                                        Ghetu Crist., Ing. Agr. Dir. Gl.
      CECOPAVA.
                                        Ghimpu V., Dr. Ing. Agr. Inst.
      C. A. M. (V. Gh.).
    Ghiulea N., Dr. Prof. Univ. Cluj (N. Ghiul.).
                                        Giurgea N., Ing. Agr. Consilier Dir. R.E.A.Z. (N. Giur.). Grădinaru Virgil, Dr. Med. Vet.
      I. N. Z. (V. Gr.)
    Grecu Sim., Ing. Agr. Publicist Agr. (S. Gr.).
    Grinţescu    Er., Dr.   Consil.  Dir.
      Cadastrului    Min.  Agr.       (E.
      Grin.).
    Grinţescu     I., Dr.   Prof.    Bot/
                                        Univer. Cluj. (I. Grinţ.). Grinţescu P. G.. General Farm.
      Botanist. (P. Grint.).
    Groza Horia, Ing. Agr. (H. G.). Guşti D.,     Dr. Prof. Sociologie
      Unvers. Buc. (D. Guşti).
                                        Haneş A., Dr. Med. Vet. I. N.
      Z. (A. H.).
                                        Hortopan Gr., General-Dr. Med.
                                        Vet. (G-ral Gr. Hort.). Ioaniţescu D. R., Prof. Acad.
                                        Com. f. ministru (D.R.I.) Ionescu Al., Ing. Agr. Viticult.
                                        R. E. A. Z. (Al. Ion.). Ionescu-Brăila Gh., Dr. Med. Vet.
    Dir. Zoot. Min. Agr. (G.I.Br.) Ionescu C. I., Ing. Agr. Insp. Gl.
    Dir. Viticult. (I. C. I.). Ionescu Mihail, Dr. Asist. Facult. Ştiinţe Buc. (M. I.). Ionescu Mircea, Dr. Doc. Universitar Acad. Agr. Cluj. (M. Ionescu).
    Ionesfcu-Paşcani Th. C., Cooperator, Publ. (Th. C. I. Pas.). Ionescu Siseşti G., Dr. Prof. Dir.
      I. C. A. R. fost ministru Mem. Acad. Rom. (G. I. Siş.). ] Iorga N., Prof. Universitar, fost prim ministru, Membru Acad. Rom. (N. Iorga).
                                        Jomescu C., Dr. Prof. Acad.
    Agr. Buc. (C. Jor.).
    Knechtel K. W., Ing. Agr. Sef secţie I. C. A. R. (W. K. K.). 1 Lazăr V., Dr. Med. Vet. I. N. Z.
    (V. Laz.).
                                        Lupaşcu C-tin, Dr. Prof. Şcoala
    de Hortic. gr. II. Bucureşti (C. Lup.).
    > Manoilescu Mih., Dr. Prof. Şc. Politehnică, fost ministru. (M. Man.).
    Manolescu, Dr. Med. Vet. (Ma-nol.).
    Marian Em., Dr. Ing. Agr. Consilier Dir. Institutului Export. (Em. M.).
    Martinovici C., Prof. Acad. Agr.
    Cluj (C. Mart.).
    Mauch A., Dr. Med. Vet. Şef.
    Lab. I. N. Z. (A. Mau.). Mecu I., Insp. Gl. B-ca Naţ. (I. Mecu).
    Mehedinţi S., Dr. Prof. Univ. Buc.
    Geograf. (S. Mehed.).
    Micescu Istr., Dr. în drept (1.
    Micescu).
    Mihăescu P., Ing. Agr. Consil. (P. Mih.).
    Mihalache I., fost ministru (I.
    Mih.).
    Mihalescu Sorin, Dr. Fitopato-log. (S. Mih.). Mihăilescu-Crum, Ing. Agr. Insp.
    G-ral învăţ. Agricol. (C. Mih.) Mihăilescu M., Med. Vet. Fac.
    Med. Vet. (M. M.).
    Mihăilescu N., Asistent la I.N.Z.
    (N. M.).
    Mladenatz G., Dr. Dir. Of. Naţ.
    Coop. (Gr. M.).
    Moldoveanu Gh., Dr. Med. Vet.
    I. N. Z. (G. M.).
    Molnar P., Asistent Acad. Agr.
    Cluj (Moln.).
    Morcovescu P., Ing. Agr. Insp.
    G-ral (P. Mor.).
    Morlova H., Horticultor. Publ.
    (H. Mori.)
    Munteanu Ath., Dr. Prof. Acad.
    Agr. Buc. (A. Munt.). Muşceleanu Ghr, Dr. prof. Acad.
    Agr. Buc. (Chr. Mus.).
    Nanu A., Ing. Agr. Insp. (A. Nan.).
    Nasta AL, Dr. Prof. Acad. Agr. Buci. Guvern. Cred. Agr. Ipot. (A. Nasta).
    Nazarie D-tru, Prof. Sc. Agr.
    Roman (D. Naz.).
    Nedici Gh., Consilier Casaţie (Gh. Ned.).
    Necreanu V.. Ing. Agr., U. C.A. (V. N.).
    Nica Th., Dr. Şef lucrări zoot. Facult. Agr. Chişinău (Th. Nica).
    Nichita Gh., Dr. Prof. Facult.
    de Med. Vet. (Gh. N.). Odaisky N., Dr. Med. Vet. Inst. Naţ. Zoot. (N. O.).
 XII
   ^besteanu Rom., Dr. Ing. Agr. Wt>iT Viticult. M. Agr. (R. Od.) ,00prescu Anton, publicist (An.
   O fdele Margareta, Licenţ. Ştiinţ.
   Hat. Entomol. (M. Pand.). papadopol C., Ing. agr. inspect.
   (C. Pap.).
   Pârvulescu Fulger, Ing. Agr.
   Insp. M. Agr. (F. Pârv.) pascovscki V., Ing. Agr. Cam.
   Agr. (V. Pasc.).
   Păsăreanu V., Ing. Agr. Consilier Dir. Technic C.A.M. (V. Păs.) pătrăşcanu N., Dr. Confer. Facultatea Agr. Chişinău (N. Pătr.).
   păun-Popa, Dr. Med. Vet. insp.
   Gl. M. Agr. (Dr. P. P.). pavlovscki Eug., Ing. Agronom.
   Şef. Circ. C.A.M. (Eug. Pav). petrini Em., Ing. Agr. Consil. Dir. G-ral R. E. A. Z. (Em. Petr.).
   Piescu A., Dr. Şef lucrări Inst.
   C.A.M. (A. Pies.).
   Popa A., lic. Acad. Com. (A.P.) Popa V., Ing. Agr. Insp. Gl.
   (V. Popa).
   Popescu Fr., Dr. Med. Vet. I. N. Z. (F. P.).
   Popescu-Greaca I., Ing. Agr.
   Insp. G-ral (I. P. Gr.).
   Popescu Ovidiu, Dr. Şef Lucrări Stat. Chim. Agronom. Cluj. (Ov. Pop).
   Popescu St., Dr. Prof. Facult.
   Agr. Chişinău (Şt. Pop.). Popovici-Lupa, O. N. Dr. Prof.
   Acad. Agr. Buc. (N.O.P.L.). Predescu C., Dr. Prof. Acad.
   Agr. Cluj. (C. Pred.). Prelipceanu T., Ing. Agr. (T.
   Pr.).              i
   Prodan Iuliusi, Prof. Acad. Agr. Cluj (Iul. Prod.)                  I
Protopopescu I., Dr. Inst. Geol. Ştefanescu M. Griviţa, Ing. (St.
   (I. Prot.).
  Radu Gh., Dr. Med. Vet. I.N.Z.
  (Gh. R.).
  Radu 1. F., Dr. Şef Lucr. I.C.A.
  R. (Dr. I. F. R.).
  Răducanu I., Dr. Prof. şi Rect.
  Acad. Com. (I. Rad). RădulescU-Calafat G., Dr. Med.
  Vet. (Dr. G. R. C.)
  Rizescu I., Ing. Agr. Agricultor (I. Riz.).
  Ruimmel Iulius, Dr. Şef St. Pis-cicult. Făgăraş (Iul. Rum.). Rusu D., Dr. Med. Vet. Inst.
  Naţ. Zoot. (D. Rusu).
  Saghin I., Dr. Med. Vet. Inst.
  Naţ. Zoot. (I. Sagh.).
  Saidac I., Ing. Agr. Insp. G-ral R.E.A.Z. (I. Said.).
  Saidel Th.t Dr. Prof. Acad. Agr., Buc. (Th. Said).
  Săulescu N., Dr. Prof. Acad. Agr.
  Cluj. (N. SăuL).
  Săvescu C-tin, Ing. Agr. Pvrof.
  Şc. Horticult. Buc. (C. Săv.). Săvulescu Tr., Dr. Prof. Acad.
  Agr. Buc. (Tr. Săv.).
  Scutaru I., Ing. Agr. Insp. Gl.
  Publicist (I. Scut.).
  Şerban M., Dr. Prof. Rector.
  Acad. Agr. Cluj (M. Şerb.). Simionescu I., Dr. Geolog Prof.
  Universitar (I. Sim.). Simionescu I., A-tor G-ral la C.
  A.  P. S. (Sim.).
  Slăvescu V., Dr. Prof. Acad.
  Com. Buc. (V. Slăv.). Şlepeanu-Voinova I., Ing. Agr. Dir. Staţ. Oenol. Drăgăsani (I. Slep.).
  Staicu Ierem., Asist. Acad. Agr.
  Buc. (I. D. St.).
  Stănculascu FI., Arhit. Insp.
  g-ral (FI. St.).
  Stănculescu Al., Ing. Agr. (Al. St.).
   M. Gr.).
   Ştefanescu Const, Med. Vet. I. N. Z. (C. S.).
   Stinghe V., Prof. Ing. Silv. Con_ silier (Stinghe).
   Strilciuc D., Dr. Med. Vet- Şef Secţie I. N. Z. (D. Stril.). Tălăşescu A., Ing. Agr. Insp.
   Publicist (A. Tăi.).
   Tarază P. Dr., Med. Vet. Insp.
   G-ral Zoot. (P. Tar.).
   Taşcă Gh., Dr. Prof. Acad. Com.
   Buc. (Gh. Taşcă.). Teodorescul. C., Ing. Agr. Conf.
   Şef Secţie I.C.A.R. (I. T.). Teodosiu A., Dr. Prof. Acad.
   Agr. Cluj (A. Teod.).
   Ţiţu I., Meteorologist. Iaşi (I.
   Ţiţu).
   Ţiculescu St., Ing. Agr. Insp. G-ral Sub-Direct. U.C.A. (St.
   Tic.).
   Tureanu Nicolae, Med. Vet. I.
   N. Z. (N. T.).
   Udriski, Dr. Med. Vet. Rect. Facult. Med. Vet. (Dr. Udr.). Vaida I., Dr. Med. Vet. M. Agr.
   (I. Vaida).
   Vasiliu Amilcar, Dr. Ing. Agr. Şef Lucrări Acad. Agr. Cluj. (Amil. Vas.)
   Vasiliu Haralamb, Dr. Prof. Facult. Agr. Chişinău (Har. Vas.).
   Vasiliu C. I., Asistent I.C.A.R, (I. Vas.).
   Vlădescu Dr., chimist C. A. M.
   (Dr. Vlad).
   Vlădescu D., Dr. Med. Vet. I.
   N. Z. (D. V.).
   Zamfirescu Niculae, Dr. Prof. Facult. Agr. Chişinău (N. Zamf.).
   Zaporojan I., Ing. Agr. Inst. C.A.M. (I. Zapor).
                               DECEDAŢI
Angelescu I. N., Dr. fost Prof. Acad. Com. Buc.; Azbiovici Gh. A., Ing. Agr. Insp. fost exper-mentator agricol; Borcea I., fost Prof. Univer. Iaşi; Busuiocescu D., Dr. fost Prof. Acad. Agr. Buc.; Chiriţescu-Arva M., Dr. fost Prof. Acad Agr. Buc. Fărcăşanu D., fost Ing. Agronom, Scriitor; Frâncu St., fost Ing. Agr. Prof. Roman; Murgoci Gh., Dr. Geolog Prof. Universitar; Niţescu Const., Dr. fost Ing. Agr. Prof. Acad. Agr. Cluj; Panţu Z., botanist; Sandu-Aldea C., fost Prof. Şc. Sup. Agr. Herăst.; Zeletin St., Dr. Sociolog şi Economist Prof. Universitar.
XIII
ABREVIAŢIUNI
• Agrie. -     Agricultură           
• Agrim. -     Agrimensură           
. Agrogeol. -  Agrogeologie          
. Agrol. -     Agrologie             
• Aliim. -     Alimentaţie           
• Amel. -      Ameliorare            
Anat. -        Anatomie              
Apic. -        Apicultura            
Arh. -         Arhaism               
. Avi. -       Avicultură            
- Biogr. -     Biografie             
. Biol. -      Biologie              
Bot. -         Botanică              
Cad. -         Cadastru              
Chim. -        Chimie                
Chir. -        Chirurgie             
• Cit,. -      Cit ologi e           
Corn. -        Comerţ*               
Constr. -      'Construcţii          
Constr. rur. - Construcţii rurale    
Econ. -        Economie              
Econ. Pol. -   Economie Politică     
Econ. rur. -   Economie rurală       
Ent. -         Entomologie           
Ered. -        Ereditate             
fam. -         Familie               
Farm. -        Farmaceutică          
Fig. -         Figură                
Fin. -         Finanţe               
Fit.           Fitotehnie            
Fitop.--       Fitopatologie         
Fiz. -         Fizică                
Fiziol. -      Fiziologie            
Fior. -        Floricultura          
Fung. -        Fungicide             
Gen. -         Genetică              
Gen. rur. -    Geniu rural           
Geol. -        Geologie              
Hidr.-         Hidrologie            
Imb. func. -   Îmbunătăţiri funciare 
Ind. agr. -    Industrii agricole    
- Industr. agr. - Industrii agricole     
- Ind. alim. -    Industrii alimentare   
- Industr. cas. - Industrie casnică      
- Intr. agr. -    întreprinderi agricole 
- înv. agr. -     învăţământ agricol     
-Jur. -           Jurisprundenţă         
- Legisl. -       Legislaţie             
- Legum.,-        Legumicultură          
- Mas. -          Maşini agricole        
- Mec. -          Mecanică               
- Med. -          Medicină               
- Med. pop. -     Medicină populară      
- Med. vet. -     Medicină veterinară    
- Meteor. -       Meteorologie           
- Microb. -       Microbiologie          
- Min. -          Mineralogie            
- Miner. -        Mineralogie            
- p. d. v.        punct de vedere        
- Păş. Fân -      Păşuni şi fâneţe       
- Pat. -          Patologie              
- Pisc. -         Piscicultură           
- Piscic. -       Piscicultură           
- Pol. soc. -     Politică socială       
- Pom. -          Pomicultură            
- Prot. pl. -     Protecţia plantelor    
- Publ. -         Publicaţie             
- Silv. -         Silvicultură           
- Sin. -          Sinonim                
- Soc. -          Sociologie             
- St. nat. -      Ştiinţe naturale       
- Tehn. -         Tehnologie             
- Ter. -          Terapeutică            
- Topogr. -       Topografie             
- v.              Vezi                   
- v. ac. -        Vezi aceasta           
- Vân. -          Vânătoare              
- var. -          Varietate              
- Vinif. -        Vinificaţie            
- Vitic. -        Viticultură            
- Zool. -         Zoologie               
- Zoot. -         Zootehnie              
 XV
LA ADĂPAT. Cireada Alinau la Ferma Statului Pitar» • DâmboviV^- Colecţia Insp. Q-ral S. Comărzan
  MAREA ENCICLOPEDIE AGRICOLĂ
 ABALDA. - Arh. - Iermen întrebuinţat în vechime pentru a arăta o magazie, un loc unde se depozitau mărfurile.
 ABANDON. - Com. - Este dreptul ce-1 a:e o persoană ce şi-a asigurat marfa transportată pe apă de a renunţa — în cazul unei a-varii a mărfei — la totalul sau restul mărfei asigurate, în seama societăţei asigurătoare, a-chitându-i-se suma prevăzută în poliţă.
 ABANOS. - Bot. - Arbore; v. Diospyvos. Ebenum.
 ABATAG1U. - Silv. - v. tăere.
 ABATERE. - Med. - v. toropeală. ABATOR. Loc anumit unde măcelarii sunt
                         B. - Com. - Particulă întrebuinţată în corespondenţa comercială de germani, însemnând franco.
                         Marfa vândută ab Bucureşti înseamnă că spesele de transport până la locul de destinaţie, privesc pe vânzător.
                                                            ABA. Postav fabricat din lână, răspândit mai ^nult în Orient. Cunoscut în Transilvania sub numele de pănură, sau dimie în Ialomiţa şi Buzău. Se fabrică şi din bumbac,
ABATOR
 obligaţi a tăia vitele destinate consumaţiei publice.
 De cele mai multe ori, pe lângă abatoare funcţionează şi un târg de vite.
                                                                                                  O
lat, sau hala comuna - Fig. 2 în care un număr mare de vite pot fi tăiate în acc-iaş timp. Cele mai mari abatoare din Europa fac parte din tipul al doilea, precum :
O
n
*5
   Un abator cuprinde : localuii industriale, administrative şi sanitare - Fig. 1 -.
   Localurile industriale cuprind halele de tăiere şi pot fi de două tipuri : cu compartimente, în care fiecare măcelar lucrează izo-
abatorul din Milan, Frankfurt, Colonia, Bucureşti. Abatorul mai cuprinde şi camere pentru păstrarea cărnei, cari sunt de două feluri : temperate şi frigorifice. Primele sunt formate din săli cimentate, aerisite, întune-
ABATORUL BUCUREŞTI
g. 2. — Hală pentru tăerea vitelor mici                                          după  Larousse             Agricole
; timpurile de criză, când servesc ca regu-           Rolul abatoarelor este foarte însemnat :
itor al preţurilor. Ca anexe ale abatoarelor          graţie                    lor s au redus la minimum    numărul
int grajdurile, triperiile, topitoarele, etc.         bolilor ce se transmiteau prin carnea alte-
Abatoarele pentru a putea fi higienice tre-           rată sau infectată.
ie să îndeplinească anumite condiţiuni : să           ABATORUL BUCUREŞTI. încă din anul
bă apă suficientă, drumuri, să fie aşezate            1 865                     Primăria oraşului Bucureşti însărci-
g. 3 — Ar.ATORt'L r.rCl'REŞTI. Târgul de vite şi grajdurile.
Colecţia Irig. Slătineanu.
Fig. 4 - ABATORUL BUCUREŞTI. Hală pentru tâerea vitelor mari.
abatorul bucureşti
   ază pe A. Godillot să construiască un a-bator pentru cinci milioane lei, urmând să i^se concesioneze şi exploatarea.
   Abatorul a fost pus în exploatare în 1872.
   El avea două hale pentru tăerea vitelor mari şi mici şi cari erau din sistemul cu compartimente. Avea de asemenea grajduri entru vite şi clădiri pentru administraţie. Acest abator a suferit modificări continue, până a ajuns în anul 1910 a fi unul din cele mai mari şi mai moderne din Europa.
   Se află situat pe malul drept al râului Dâmboviţa şi ocupă cca. 70.000 m2. Este compus din două părţi: cea din stânga, mai mică, cuprinde grajdurile şi parcurile pentru animale - Fig. 3, - iar cealaltă halele de tăere, frigorifere, etc.
   Parcurile sunt îngrădite cu bare de fier. Ele pot adăposti 1500 cornute mari, 760
cornute mici şi 1000 de porci; grajdurile pot cuprinde 300 vite mari şi 1000 mici. Toate instalaţiile sunt prevăzute cu apă, pavaje, etc.
   Hala de taiere. Pentru vitele mari e construită o hală - Fig. 4 - în care se pot tăia zilnic 1000 capete. Betonată, are canale necesare pentru scurgerea apei şi a sângelui. Prevăzute cu un sistem de cărucioare aeriene cu transportoare, prin ajutorul cărora carnea e dusă foarte uşor în diferite direcţiuni: sală de vânzare sau frigorifere.
   Ca anexe la această hală sunt două încăperi ce servesc la deşertarea stomacurilor de conţinutul lor, precum şi la curăţirea seu-lui.
   Pentru cântărirea cărnei sunt două bascule automate.
   Paralel cu această hală se găseşte hala pentru tăierea vitelor mici: oi, viţei, porci, amenajată astfel încât operaţiunea poate avea loc, pentru diferite animale, în acelaş timp - Fig. 5 -. Tot în această hală sunt instalate două cuptoare pentru pârlirea porcilor, precum şi cinci cazane mari pentru o-păritul lor. - Fig. 6
   Sistemul de transport al cărnurilor este tot aerian.
   Pentru degresarea şi spălarea maţelor, hala e prevăzută pe ambele laturi cu 2 7 cabine cu instalaţiile necesare. Se pot tăia zilnic 2000 de porci.
   Triperia. Este instalaţiunea în care organele digestive sunt curăţate de grăsimi şi spălate, unde se opăresc burţile şi se fierb picioarele. Este aşezată separat din pricina e-manaţiunilor şi cuprinde 4 cazane cu apă caldă, bazine, mese, guri de apă, etc. - Fig. 7-.
   Topitoria. Posedă 8 cazane cu o capacitate de 1500 1. fiecare. Grăsimea e în prealabil tocată. După topirea grăsimei, jumările rămase se tescuesc în prese hidraulice; partea semilichidă e condusă printr’un tub în alte 8 cazane unde grăsimea se limpe-
zeşte, apoi trece în alt sistem de cazane, unde cu ajutorul bătătoarelor, sunt uniformizate. Ultima operaţiune constă în depozitarea grăsimilor.
    In 24 ore se pot topi aci 50 tone de grăsime. - Fig. 8 -.
    Secţiunea sanitară. E compusă dintr’o clădire aparte, în care se găsesc laboratoare prevăzute cu toate aparatele necesare
                                             Fig. 5. — O parte dintr’o halâ pentru tăerea vitelor mici.
 examinării cărnurilor, ca: trichinoscoape, mi-croscoape, teimometre, aparate de p^oecţis, etc.
    Examinarea animalelor se face de opt medici veterinari. Aproximativ se confiscă a-nual 300.000 kgr. carne bolnavă şi alterată.
    Pentru autopsia animalelor bolnave e-xistă o cameră specială. Carnea confiscată e transformată în grăsime şi pulbere animală, cu ajutorul unui autoclav. Tot prin mijlocul unor asemenea aparate - sterilizatoare -, cărnurile care sunt numai puţin a-tinse, sunt sterilizate şi puse apoi în consumaţie.
    Instalaţia mecanică şi frigoriferă. Se află într’o sală, în faţa halelor de tăiere. E prevăzută cu 2 motoare de 75 HP., 4 compre-soare, dinam, condensatoare, etc. Combustibilul întrebuinţat e păcura.
    Instalaţia frigoriferă cuprinde trei camere antifrigorifere cu o temperatură de 2°-4° ; în acestea se pot depozita 140.000 kgr. carne, ce poate fi ţinută 4-5 zile la această temperatură. In camera frigoriferă propriu zisă, prevăzută cu 52 compartimente, se pot depozita 40.000 kgr. carne.
    Frigul poate fi produs fie prin amoniac, fie prin acid carbonic.
    Acesta din urmă fiind inodor şi putând fi respirat fără primejdie, a fost preferat. Instalaţia se compune din condensatoare, compresoare şi refrigerente. Sunt 4 compre-
ABATORUL BUCUREŞTI
6
 soare: fiecare din ele furnizează 95 mii fri-gorii pe oră.
   Umiditatea şi căldura sunt împiedicate de două ventilatoare puternice, cari aspiră 1 000 m3 pe minut. Pentru reînoirea aerului e un ventilator special. Se mai află şi un aparat pentru încălzirea şi uscarea aerului, când afară este frig sau umezeală.
   Hala de vânzare „En gros“. E o hală spa-ţioasă în care se pot vinde cca. 700 vite într’o zi.
      Abatorul mai cuprinde şi un atelier de reparaţiuni, prevăzut cu diferite instrumente.
      Exploatarea abatorului. După cum am a-rătat mai sus, târgul de vite posedă grajduri t şi parcuri, unde măcelarii angrosişti îşi adăpostesc vitele ce le au expediaîe din provincie; cea mai mare parte a acestor vite sunt transportate pe jos.
      Angrosiştii taie animalele în diferitele hale ale abatorului şi le revând apoi măcelarilor detailişti în oraş.
Fig 6. — ABATORUL EU^UKliŞTI. Hala penirti tăerea porcilor.
Colecţia ¡ng. Slâtţneanu
   Instalaţia de apă, iluminat, etc. Funcţionarea abatorului recere o mare cantitate de apa. Pentru acest motiv, diferite conducte au fost astfel instalate încât apa întrebuinţată la condensatoare şi topitoare este readusă într’o cisternă, de unde este urcată cu ajutorul unei pompe până la rezervorul castelului de apă. Castelul are 2 rezervoare pentru apă rece: unul de fier cu o capacitate de 30 m3 şi unul de beton armat de 80 m3 ; un alt rezervor de 30 m3 serveşte pentru apă caldă.
   Iluminatul este electric; curentul necesar pentru aceasta, cât şi pentru punerea în mişcare a diverselor ventilatoare, motoare, etc., este furnizat de un dinam şi un turbo-g«nerator.
   In general la noi nu se cresc rase de carne
- măcelărie - ca în alte ţări, unde specializarea a ajuns o sistemă. Numai în privinţa porcilor, crescătorii se ocupă în mod special, fiind apreciate rasele englezeşti Berk şi York şi rasa românească Mangaliţa, care prezintă frumoase exemplare de câte 300 kgr., cu un procent de grăsime de 65-70 la sută.
   Vitele ce se tae din Ianuarie până în Iunie, au o greutate mai mare, 450-800 kgr., pe când în restul anului ating deabea 4-500 kgr. Cauza trebuie căutată în hrănirea lor : în primul caz la grajd, pe când în cazul din urmă la păşune.
   Abatorul este deschis în fiecare zi dela orele 7-19, afară de Duminici şi sărbători.
   Foarte importantă e statistica vitelor tă-
ABATORUL BUCUREŞT
l§lîte;'dela 1914-1925, în abatorul Bucureşti ¡¡¡f pe care o dăm mai jos.
     -
Anul   Tauri     Mân-  Viţei Berbeci Miei    Porci  
           Boi   zaţi Viţele   Oi    Iezi           
       Vaci      Mân-         Capre                 
       Bivoli    zate                               
1914   95.017  20.560 27.485  9.400  320.093 90.084 
1915   113.532 27.542 28.344 10.402  306.917 86.487 
1919   28.937     935    101 14.559  28.278  27.457 
1920   40.191      82     40 16.920  64.697  61.410 
; 1921 63.412     --- 15.197 14.809  104.156 77.301 
1922   96.102  17.945 34.391 13.136  74.086  7.651  
: 1923 87.931  19.143 21.304 15 136  95.674  62.422 
î 1924 72.315  27.590 30 698 14.192  118.093 62.477 
î 1925    148.696               178.281      67.260 
    Se vede, din examinarea datelor de mai sus, că abia s’a atins consumaţia dinainte de războiu, cu toată mărirea populaţiei Bucureştilor.
    Aceasta desigur că se datoreşte numai micşorării' stocului de vite, cu tot aportul nouilor regiuni alipite.
    Organizarea industrială a abatoarelor. Progresul industriei chimice a făcut să fie întrebuinţate toate resturile animale pentru fabricarea diferitelor lucruri. Abatoarele ne oferă astfel resurse însemnate pentru, valorificarea diferitelor resturi. Arătăm pe scurt cele mai principale :
    Sângele. Constitue o cantitate apreciabilă în raport cu greutatea unui animal, aproximativ a 13-a parte. Se poate întrebuinţa ca îngrăşământ chimic, după uscare. Se pot extrage diferite materii întrebuinţate în industria culorilor şi în farmacie. Se pot prepara diferite paste alimentare pentru câini, pasări şi alte animale. Mai importantă este însă extragerea albuminei, care găseşte un plasament larg şi rentabil.
    Una din inovaţiile cele mai importante este şi fabricarea nasturilor din sânge.
    Oasele. Cel dintâi mod de valorificare este extragerea măduvei care servă ca unsoare de maşini si apoi la extragerea prin fierbere a grăsimei din oase. Restul se întrebuinţează fie Ia fabricarea cleiului şi cărbunelui animal, ce serveşte în fabricile de zahăr la rafinarea zahărului brut, fie a diferitelor obiecte ce imită fildeşul, etc.
    La noi sunt două societăţi ce se ocupă cu industrializarea oaselor: Mărăşeşti şi I. P. A. a căror activitate este însă restrânsă pentru motivul că nu există un serviciu organizat pentru strângerea oaselor.
    Ţări importatoare de oase sunt : Franţa, Italia şi Germania ; exportatoare Turcia, Rusia şi Extremul Orient.
   Coarnele şi copitele. Servesc atât Ia întrebuinţările ce le-am specificat mai sus, cât şi la prelucrarea lor în diferite obiecte: mânere, piepteni, etc.
   Părul. întrebuinţările ce i se dau variază după natura lui. Astfel, cel de cal e întrebuinţat în croitorie; cel de porc la fabricarea periilor; cel de bou la confecţionarea pâslei bătute.
                                                           Colecţia Ing. Slătineanu Fig. 7. — Cazane şi mese pentru opărit şi răzuit porcii*
   Pentru sortarea părului există maşini speciale care economisesc simţitor mâna de lucru.
   Sucuri medicinale - opoterapeutice -. Sunt creţiunile diferitelor glande ale animalelor, ca de exemplu: glandele tiroide, interstiţiale, pancreasul, etc., şi la cari omul a recurs din cel^mai vechi timpuri pentru remedierea diferitelor boale.
   Deşi eficacitatea lor nu este încă bine constg^ată, totuşi medicina întrebuinţează a-ceste produse opoterapeutice, cari se găsesc în comerţ sub diferite numiri, după specialitate: tiroidină, adrenalină, etc.
   Seul. Serveşte la fabricarea săpunului, o-peraţiune destul de simplă.
   Cleiul. Destul de căutat în comerţ, cleiul este un produs care se fabrică tot din resturile dela abator: răzături de piei, resturi de
ABATORUL BUCUREŞTI-ABCES
8
Fig. 8. — ABATORUL BUCUREŞTI. Topitoria
 maţe, cozi, etc.. Metodele întrebuinţate la fabricarea lui sunt foarte numeroase; operaţiunea cea mai grea este însă uscarea. Ca să fie bun, cleiul trebue să fie curat, străveziu, de culoare ce variază dela galben deschis-brun închis.
   Pieile. Formează un articol însemnat şi suferă transformări după întrebuinţarea specială ce li se dă. Când surit exportate, sunt împachetate şi sărate imediat după tăiere, în mod special. Cele ce au întrebuinţări în interior trec în tăbăcării.
   Industrializarea produselor animale este cea mai bună soluţiu-ne pentru valorificarea produselor principale ce sunt confiscate în abatoare, cum este de rig 9 ~ Abax striola. ex. carnea bolnavă, sau constitue numai produse accesorii, ca cele arătate mai sus. ABAX. - Ent. - Gen de Carabide din tri-
Colecţia Ing Slătineanu
 bul Fterostichinae, cu specii foarte numeroase - 800 - din care unele trăesc în Europa :
    A.    ovalis, A. parallelus, A. striola - Fig. 9 -caracterizaţi prin culoarea lor neagră.
    ABCES. Colecţiune de lichid purulent, des-voltat în ţesuturile organismului. După natura histologică a terenului de evoluţiune, abcesul formează: fie un flegmon - ţesut celular -, fie o adenită - ţesut glandular fie o limfagită - ţesut limfatic -, fie o fîebită - ţesut venos -, o oseită - ţesut osos -, etc.
  ^ Abcesul se desvoltă fie în cavităţi naturale, fie accidentale; el provocă o inflamaţiune învecinată, care delimitează pereţii săi pe socoteala ţesuturilor învecinate, pereţi care joacă un rol important în evoluţia şi terapeutica colecţiunei. - Fig. 10-.
    Diviziune. Abcesele se împart în calde sau acute şi reci sau cronice. Pentru aceste două categorii de abcese s’au stabilit deosebiri privitoare la felul evoluţiunei, la caracterele clinice, la sediu, etc., deosebindu-se: abcese superficiale şi profunde, abcese idio-patice şi esenţiale, simptomatice, specifice,
  - gurmă, morvă, farcin, tuberculoză, limfan-gite criptococice şi bacilare, etc. -, metastice
9
ABCES
. care-şi schimbă locul în cursul evoluţiunii
boalei etc.
   I.    Abcese calde. Etiologie şi patogenie. Contuziuni, traumatisme, pătrunderi de corpi străini: intus şi extra; însă oricare ar fi -auza, abcesul e datorit pătrunderii microbilor piogeni în ţesutul organismului. Cei mai de seamă agenţi piogeni sunt :        stafilococii
albi şi aurii, streptococii, criptococii, bacilii şi colibacilii.
   Simptomatologie. Tumoare, căldură, durere, cărora urmează fluctuaţiunea, indiciul formaţiunei pungei puroiului. Această infla-maţiune se însoţeşte de simptome generale : hipertermie, lipsă de poftă de mâncare, tur-burări funcţionale, simptome a căror intensitate variază cu aptitudinea piogenică şi locul de formaţiune al abcesului.
   Anatomia patologică. Toate ţesuturile pot fi sediul abceselor, care se desvoltă de preferinţă în piele şi ţesut conjonctiv, mai ales în spaţiul intermaxiliar, ceafă, greabăn, gât şi spată.
   Din punct de vedere al aptitudinei pioge-nice, se pot clasa animalele în ordine degre-sivă, după cum urmează : cal, oaie, porc, câine, pisică şi bou.
   In evoluţia abcesului se distinge o fază de infiltraţiune purulentă a ţesutului, prin pătrunderea microbilor piogeni ; o fază fa-gocitară - lupta de apărare - ; o fază de constituirea focarului purulent şi o fază de ab-:.edare - deschiderea abcesului -.
   Puroiul este un lichid opac, de culoare şi miros diferit, format dintr’un serum, ce conţine în suspensiune elemente anatomice
- globule de puroi - , hematii, produse de distrugerea ţesuturilor şi diferiţi microbi.
   Diagnosticul. Comemorativele, examenul, simptomele generale şi locale, permit un diagnostic destul de uşor ; în caz de îndoială o puncţie capilară aseptică, ajutată de aspiraţia unei siringi, constitue un mijloc prudent de diagnostic sigur.
   Prognostic. Depinde de sediul superficial sau profund al regiunei anatomice - fiind cu atât mai grav cu cât e mai aproape de un organ important de reacţiunea funcţională, de necroza ţesuturilor învecinate.
   Tratament. Materiei purulentă formată tre-bue să i se dea posibilitatea de a se scurge, pentru a opri extensiunea abcesului, a scurta durata şi a evita trecerea lichidului prin difuzare către părţile declive, printre diferitele organe. Pentru înlesnirea scurgerii prin deschiderea abcesului trebuie prins momentul cel mai favorabil. Deschiderea precoce întârzie vindecarea şi lasă câte odată o induraţie ce persistă după cicatrizare. A-cest inconvenient se evită prin deschiderea abcesului atunci când fluctuaţiunea e bine pronunţată în cele două treimi ale acestuia. Sunt însă cazuri când, cu toate inconvenien-
tele, abcesul trebuie deschis mai de timpuriu, mai ales atunci când prin situaţiunea lui ar fi temere de compresiunea unui organ principal, cum ar fi cazul când formarea lui ar iena respiraţiunea.
   Pentru a micşora căldura regiunei şi a calma durerea, se recomandă cataplasmele emoliente. Dacă supuraţia se face cu încetul, atunci se recurge la ajutorul vezicatorilor, cari o activează, mărind inflamaţiunea.
   Când colecţia purulentă s’a format, atunci se înlesneşte scurgerea prin deschiderea cu bisturiul, lanţeta, cauterul, trocarul, etc.
Fig. io. — Abcese produse de o infecţie purulentă
Deschiderea prin caustice e de un usaj excepţional în medicina veterinară.
   După deschiderea abcesului şi scurgerea puroiului, se spală cu îngrijire punga acestuia, cu soluţiuni antiseptice de acid fenic 3-»5 la sută, sublimat 1 la mie, creolină 2-4 la sută, tinctură de iod 1-3. De multe ori se pune chiar dren dacă e nevoie şi în zilele următoare se fac injecţii în cavitate cu soluţiile antiseptice mai sus indicate, care vor fi cu atât mai repetate cu cât abcesul a fost mai profund şi cu cât natura puroiului e mai rea. Dacă supuraţia persistă peste timpul normal, dacă deschiderea se transformă în fistulă, atunci în cavitatea abcesului trebuie să fie un corp străin sau un fragment de ţesut mortificat, care trebue scos numai decât. Când supuraţia încetează drenul se înlătură.
   II.    Abcese reci. Inflamaţiunea e cronică de la început. Acestea pot fi : idiopatice, provocate de către frecăturile harnaşamen-telor şi simptomatice, numite încă prin con-gestiune, provocate : fie de o carie osoasă sau ligamentoasă, infiltraţie de lichide a-normale în ţesuturi, etc. Aceste abcese se desvoltă de obicei la o distanţă mai mult sau mai puţin mare de locul unde există leziunea şi sunt totdeauna declive. Printre abcesele simptomatice, zise specifice şi care sunt ex-presiunea ordinară a diatezelor generale, se pot clasa acele ale infecţiunei purulente, ale tuberculozei, morvei, farcinului, limfangitei, etc.
AfeCES-ABDOMEN
10
   Anatomia patologică. Ele se pot prezenta de obicei sub două forme: ori aceea de tumoare indurată, abcedată numai în partea centrală, ori aceea de tumoare moale, uniform fluctuantă, asemănătoare oiştilor prin aparenţa exterioară şi subţirimea păreţilor săi.
   In primele, sunt ţesuturile celulare şi musculare învecinate care sunt infiltrate de materii plastice şi transformă ochiurile lor în-tr’o masă indurată mai mult sau mai puţin voluminoasă, în centrul căreia se formează o mică   cantitate de puroi.
   In  orice nucleu flemonos    semnele   de re-
acţie vitală sunt deabea perceptibile. Puroiul e gros, gălbui şi de bună natură, pe când la cele simptomatice proprietăţile puroiului variază după natura boalei care le-a cauzat.
   Abcesele reci, sub formă de tumori moi, sunt   aproape   toate subcutane. Ele      încep
printr’un chist seros în care se formează mai târziu golurile purulente fie sub influenţa acţiunii continui a cauzei care a determinat prima iritaţie a ţesutului celular, fie de orice altă iritaţie celulară. Conţinutul a-cestora e de cele mai multe ori o serozitâte lactescentă mai mult sau mai puţin tulbure.
   In  abcesele  simptomatice   locale, datorite
fie unei carii osoase, fie unui ligament, fie deschizăturei unui conduct natural sau a u-nui rezervor, lichidul difuzând în ţesuturile celulare subjancente îşi scobeşte o punga, i-mediat în vecinătatea declivă a sursei a-cestuia, unde se adună iritând ţesuturile care se vascularizează ; puroiul acestui fel de abces nu este perfect normal din cauza lichidelor ce <i se asociază.
   Diagnostic. E în general uşor de făcut. Abcesele reci nu pot fi confundate de cât cu tumorile adevărate şi chiştii ; iar punctuaţiu-nea acestora e foarte utilă.
   Prognostic. Aceste abcese, oricare ar fi forma sub care se prezintă, sunt mai grave ca cele flegmonoase, fiind mai tenace, mai încete în evoluţia lor şi mai refractare la cicatrizare. Prognosticul variază cu dimensiunile şi regiunea în care se găseşte. Prognosticul abceselor reci depinde de boala principală.
   Tratament. Puncţiunea. Dacă supuraţia e înceată se întrebuinţează aplicaţiuni locale iritante, apoi caustice, sau cauterizarea ce lasă o escară - coajă - care cade dela sine, lăsând plaga de cele mai multe ori în bune condiţiuni.
   Se va mări de asemeni excitaţiunea generală prin stimulente interne.
   Adesea, pentru a obţine rezoluţia complectă a unui abces, trebue recurs la seton.
   Abcesele sub formă de tumori moi, tre-buesc mai întâi evacuate prin puncţie şi apoi stimulată acţiunea ţesuturilor prin to-
nice exterioare şi injecţii de tinctura iodi.
   III.   Abces de fixaţie. Preconizat de Fo-chier, constitue o excelentă metodă de - derivaţie, de fixaţiunea leucocitelor în cursul boalelor grave: gurmă, pneumonii, pleurezii* furbură, etc.
   Tehnica. Cu ajutorul unei seringi se injectează 5 cmc. de esenţă de terebentină în ţesutul subcutan al intertarsului.
   Fenomene consecutive. Flegmazie locală violentă, hiperemie generală, formarea unui abces enorm, cu un puroi gelatinos, gălbui, aseptic.             ^
   Lipsa de reacţiune flegmazică sau dispari-ţiunea foarte rapidă a edemului de fixaţie constitue un simptom grav, prodromic al a-gravării boalei tratate.                     P. T.
   ABC1SA. - Mat - Abcisa unui punct este una din coordonate care serveşte în geometria analitică să determine poziţia acestui punct într’un plan sau în spaţiu, v. coordonate.
   ABDOMEN. - Med. Vet. - Cavitate de formă ovoidă, alungită în sensul lungimei corpului, având drept părete superior muşchii regiunei sublombare, închisă în jos şi pe lături de către muşchii regiunei inferioare, limitată în partea anterioară de către muşchii difragmului şi prelungită îndărăt de către ligamentele şi membranele basinului. Cavitatea abdominală e căptuşită pe dinăuntru de o seroasă numită peritoneu şi cuprinde în interiorul ei organele esenţiale ale digestiunei, depuraţiunei urinare şi generaţiunei.
   Diviziuni :
   a.  Regiunea superioară sau sublombară.
   b.     Regiunea inferioară, ce se întinde de la sternum până la. pubis, se îriiparte în patru subregiuni: sub sternală, ombilicală, prepubeeană şi inguinală.
   c.     Regiuni laterale, limitate înainte prin inserţia diafragmei pe coaste, îndărăt prin intrarea basenului. Aceste regiuni laterale sunt divizate în două sub-regiuni: una rezistentă, ce are ca bază cercul cartilaginos al coastelor falşe, numită hipochondru; alta moale, depresiibilă, corespunzătoare micului oblic şi subdivizată şi ea în: deşert sau tri-unghiu, a cărei margine superioară aproape orizontală e formată de apofizele transverse ale vertebrelor lombare; marginea anterioară, curbă, formată din ultima coastă; marginea infero-posterioară, răspunde crestei coardei flancului, care se întinde: dela unghiul extern al iliului, la ultima coastă şi în fine flancul, care e situat în josul şi îndărătul coarde:.
   d.  Regiunea anterioară sau, difragmatică.
   e.     Regiunea posterioară sau pelvienă, e un diverticul special al abdomenului sau cavitatea basinului, limitată în sus de sacrum, în jos de puois şi ischibane, lateral de por-
li
AÈDOMeÔ'
ţiunile subţiate ale Uiumului şi ligamentele sacro-sciatico.
     Exploraţia abdomenului se poate face prin :
     I.   Vedere - externă, internă, rectală -.
     II.  Exploraţie - vaginală -.
     III. Percuţiune ;
     IV.  Ascultaţiiune.
     I.     Exploraţia abdominală prin vedere: va-riaţiunile de formă şi de volum, ce se pot recunoaşte prin vedere, pot fi : fiziologice şi patologice.
     A.   Variaţiunile fiziologice :    volumul şi
 forma abdomenului variază după : individ, rasă» etate, sex, bună stare generală, gestaţie, natura alimentaţiei.
     B.   Variaţiuni patologice pot fi :
     a.   Generale : Balonare, timpanism, meteo-
                    rism.
                    Tensiune,                 /
                ^ Relaxarea,
                    Retracţiunea.
     b.   Parţiale.
     1.     Balonarea, timpanismul sau meteoriza-ţia. E produsă de gaze şi caracterizată prin destinderea păreţilor abdomenului, mai ales 111 triunghiul flancului drept, la cal şi stâng, la bou. Se observă mai ales în cazurile de : obstrucţia esofagului, indigestia rumenului, indigestie intestinală, etc.
     2.     Tensiunea. însoţeşte adesea balonarea şi e datorită hipertrofiei unui organ plin în prezenţa unui lichid. Se observă mai ales în indigestia rumenului şi a foiosului; în gas-trite, enterite, obstrucţii intestinale, perito-nite, etc.
 3. Relaxarea abdomenului. Diametrul transversal ati^e maxlîhum în partea sa inferioară. Se observă în ascită, . în ' retenţia a-normală a fetusului, etc» :
     4. Retracţiunea, deformaţiune inversă. Se
 observă în boaJele gastro-intestihâle cronice.
     b. Variaţiunile parţiale:? Se observă in cazuri de hernii, chişti, abcese, etc.
     II.  Exploraţia abdomenului prin palpaţie.
     A.     Palpaţia externă. Se face fie cu amândouă mâinile, fie cu una singură, ,întinsă pe lat, ori strânsă pumn, sau numai cu degetele, etc. Prin ea ne putem da seama asupra: sensibilităţii, prezenţei unui lichid, mobilită-ţei şi inerţiei organelor abdominale, gradului de vacuitate sau de plenitudine, tensiune a viscerelor, consistenţa alimentelor, hipertrofia viscerelor pline, etc.
     B.     Exploraţia rectală. Se practică după ce s’a golit mai întâi rectumul, fie cu mâna, fie prin lavemente. Odată mâna introdusă a-dânc în rectum, ne putem da seama asupra diverselor leziuni ale păretelui abdominal, abcese, fracturi osoase, hernii, etc., precum şi asupra sensibilităţii organelor, stării de plenitudine sau de vacuitate, natura şi consistenţa
 conţinutului unele anomalii, criptorhidii, de-viaţiuni, gestaţiuni extra uterine, etc.
    C.    Exploraţia vaginală. Se practică ca şi cea rectală. confirmându-se datele obţinute prin prima, fiind indicată la explorarea plan-şeului basinului, a vezicei, etc.
    III.  Percuţiunea abdominală. Se face fie cu mâna, fie cu ajutorul plesimetrului. După nuanţele variate ale sonorităţii, pe suprafeţe mai mult sau mai puţin întinse, ne putem da seama de starea organelor interne care ne pot conduce la fixarea sediului, naturei şi întinderei leziunei.
    IV.   Ascultaţiunea abdomenului. Mai puţin precisă ca cea toracică, ne poate totuşi da uneori indicaţiuni precise.
    Boalele abdomenului. Se divid în : medicale şi chirurgicale.
    1.    Boalele medicale. Boalele interne ale abdomenului, se deosebesc prin variaţiunile de volum ale abdomenului şi se disting în :
    a.    Mărirea acută sau cronică a abdomenului.
    Mărirea acută e datorită : timpanismului alimentar, fementaţiunei de alimente umede, avariate, etc., aerofagiei, ocluziunei intestinale, volvulus, ètc.
    Mărirea cronrcă trădează de cele mai multe ori o diateză : baciloză, peritonită, as-cită, hepatită, etc.
    b.    Micşorarea acută sau cronică a abdomenului.
    Se constată în cursul boalelor acute interne : în gurmă, boale parazitare, cahexie canceroasă, melanoză, etc.. In enteritele acute diareice, micşorarea produce şi o retracţiune â flancului ; în pleurezii, retracţiunea se însoţeşte de discordanţe, care constituesc un preţios mijloc de diagnostic.
    2.    Boale chirurgicale. Plăgi, contuziuni, tumori şi abcese.
    A. Plăgile pot fi : superficiale şi profunde.
    a.    Plăgi superficiale. Ele interesează numai endodermul şi dermul. Sunt accesibile u-nui tratament antiseptic, după regulele : tunderea întregei regiuni rănite, spălarea cu eter sau alcool iodat, sutură, pansament uscat cu oxid de zinc, acid boric, praf de coajă de chinină sau cărbune de lemn şi imobilizare.
    b.’   Plăgi profunde. Acestea interesează şi ţesuturile sub-cutanate, coaste, peritoneu, viscere intra-abdominale. Tratamentul va avea ca obiectiv paza de infecţiune microbiană a traectului, de unde contra indicarea sondajelor intempestive. Se vor face spălături a-bundente cu alcool iodat, apă oxigenată, etc.
    Eterul este un desinfectant de primul ordin ; trebuie însă rezervat numai felinelor şi caninelor, fiindcă impregnează ţesuţurile repede şi fac improprie consumaţiunei carnea bovinelor, ovinelor, porcinelor, care e-ventual ar fi fost tratate.
abdomiNal-àbisal
   In toate intervenţiunile abdominale, nu trebue să se uite nici odată practicarea u-nei injecţii cu ser antitetanic.
   B.    Contuziunî. Ele sunt provocate de traumatisme uşoare sau grave. In cele uşoare determină o strivire a ţesuturilor, urmată de un edem, hematom, inflamaţie locală. Tratamentul de predilecţie constă din cataplasrfle : loco dolens.
   Contuziunile grave se pot complica de
sid ce se găseşte în unele conifere, v. co-niferina.
   ABIETINEE. - Silv. - Trib din familia Coniferelor ce e format din arbori înalţi, ale căror conuri - flori grupate şi strâns unite u-nele de altele sunt în general lungăreţe şi formate din solzi. - Fig. 1 1 -.
   Frunzele, de obiceiu persistente, au forma unor ace ; trunchiul este răşinos. Cele mai principale tipuri sunt : Pinul - Pinus silves-
   Pig, ii. — RAMURI ŞI FRUCTE DE ABIETINEE. i- Con erect de Brad-alb—Abies pectinata. 2. Ramură şi con de pin — Pinus Silvestris. 3. Ramură şi con de molid — Picea excelsa. d. Ramuiă, con şi sămânţă de zad — Larix europea sin L. decidua. 5. Ramură, con şi sămânţă de cedru — Cedrus Libani.
 rupturi ale aparatului digestiv, ficat, rinichi, etc. şi pot fi urmate de moarte. De aceea se recomandă sacrificarea animalului pentru măcelărie.
   C.    Tumorile. Regiunea abdominală poate fi adesea sediul adenoamelor, papiloanelor, sarcoamelor, etc.
   Aceste neoformaţiuni depind de domeniul chirurgical - expres -.
   D.  Abcesele. - A se vedea acest cuvânt -.
                                                                                                P. T
   ABDOMINAL. Tot ce este în legătură cu abdomenul.
   ABELMOSCUS ESCULENTUS. - Bot. - Sin. Hibiscus esculentus ; numirea ştiinţifică a bârnelor ; v. Bame.
   ABERANT. - Bot. - Plantă ce se abate dela tipul normal prifi caracterele sale. Ex. : Va-leriana dioica are mai ales numai organe de un singur sex.
   ABIES. - Silv. - Numirea ştiinţifică a bradului - Abies alba sin. A. pectinata -. Numele la împrumutat şi tribului --- Abiatinse ---din familia Coniferelor, din care face parte, v. Brad.
   ABIETACEE - Bot. - v. Abietinee.
   ABIETINĂ. - Chim. - Nume dat unui gluco-
 tris -, Cedrul - Cedrus Libani Molidul - Picea excelsa Bradul - Abies alba -, Zadul -Larix sibirica - şi Cetina - Juniperus communis. - v. la termenii respectivi.
 ABIETITÄ. - Chim. — Ca H8 O3 — Corp extras din acele de abies pectinata şi seamănă cu manita. v. manita.
 ABISAL. - Zool. - faună abisală este tota-
Fig. 12. — Ablabes quadrilincatus
 litatea animalelor ce se găsesc în adâncimea mărilor. A fost studiată mult în ultimele timpuri, constatându-se :
 1. Temperatura e în general scăzută.
 2. Presiunea este foarte mare.
 3.   Soarele nu pătrunde, deci nu sunt vegetale verzi.
ABISINIA
 4. Apa nu are mişcări, nu se observă stânci, ci numai nămolul acoperă pământul.
 "Vieţuitoarele ce sau adaptat acestor mari adâncimi sunt : Foraminifere, Echinoderme, Crustacei, Peşti şi a.
vesc excelent ca polo-pony - v. ac.. - ; dease-menea sunt întrebuinţaţi pentru transporturi; măgarii sunt mici şi se întrebuinţează pentru chirii.
              *3- — Ablepharui paniioiik in.
   ABISINIA. - Mangasta Itiopa. - Stat. - Teritoriu în Africa. 1.120.400 km2, cu 10 milioane loc. Ocupaţia locuitorilor este păsto-ritul şi agricultura. Vite cornute mari, oi şi capre ; caii sunt mici dar voinici şi ser-
4 - ^ »
Fig. 14. — Vacă de rasă Abondance După Larousse Agr
   Solul teoretic aparţine lui Negusa Nagast -Regele Regilor ; ideea proprietăţei rurale a-proape nu există la plugarii din această ţară, din care cauză agricultura este înapoiată. Bumbacul, trestia de zahăr, curma-
Fig. 15. — ABRANCHIATA. Arenia fragilis — Chetopterus Valancinii — Polyophthalmus Ehrenbergi,
ABLABES-ABLAŢIUNE
14
Fig. 16. — DIVERSE TIPURI DE ABRAMIS. A. Brama, A. Vimba, A. Sopa, A. Bjoerkna. După Brehm
lele, cafeaua şi vinul se fac în multe districte dar nu se cultivă decât foarte puţin şi numai cafeaua se bucură de o atenţie mai serioasă ; producţia cafelei Harari este în creştere. Afară de acest soi de cafea mai creşte şi o cafea sălbatecă, în special în regiunea de Vest, numită Abisinia şi are                      rig. IZ
duri întinse Productiunea indigenă cuprinde^^ ei-                     *       •  i       * i
      Mw '        .    „        i          be hrănesc in special cu. soparle, rozatoare
      anun, ceara, orz, mei, grau, - gesho -         . .    .        ...            '
             . A- i ii .            .    ^     j.    f şi şerpi mai mici.
care serveşte in Ioc de hamei şi tutun ; din
acestea însă nu se exportă decât pieile, blă-            ABLAS. - Arh. - Se numeau astfel până ,a
nurile, ceara şi cafeaua.                            CJjUnire " 1 859 - birnicii în jud. Mehedinţi.
Pădurile bătrâne produc lemn preţios. Sunt ^ ABLAŢIUNE - Geol. - Fenomen geologic mine           de săruri potasice exploatate de ita- care constă în separarea de         către valuri, a
lieni.            Companiile belgiene exploatează în materialului detritic rezultat      din sfărâmarea
mare              măsură plantaţiuni de cafea, iar o ţărmurilor, separare care se        face în raport
  companie franco-belgiană se ocupă cu cultura bumbacului.                   v. c7h
  ABLABES QUADRILINCATUS. - Zool. -
  Reptile ce ajung până la 1 m. Trăesc în sud-estul Europei şi o parte din Asia-Mică. O găsim mai ales în locuinţe - pivniţe
15
ABLEPHARUS-ABRAXAS
cu mărimea particulelor din sfărâmături ; în acelaş timp rezultă şi o depărtare a acestui detritus de locul de unde a provenit. M. F
  ablepharus. - Zool. - Reptile ce trăesc xn insulele Sandwich, Persia şi Turchestan.
  Ablepharus pannonicus. Specie de 8-9 cm. E, foarte răspândit în Ungaria, Rusia meridională şi Grecia. Trăeşte şi pe la noi, prin
Fig. 17. — Abraxas tigrata
pădurile din şesul Munteniei. - Fig. 1 3 - Se hrăneşte în special cu viermuşori.
  ABOALĂ. v. boală.
  ABONAMENT. - Jur. - Convenţiune bilaterală prin care se fixează drepturi, servituţi sau furnituri. Poate avea ca obiect dreptul de vânătoare, pescuit, etc.
  Prin derogare, acest cuvânt s’a admis şi în publicistică având interpretarea unui contract tacit dintre un creditor şi un primitor al produselor acestuia. De pildă abonament la o revistă, la o bibliotecă, etc.
  ABONDANCE. - Zoot. - Rasă de bovine, de culoare roşcată, aparţinând tipului elveţian
- Fig. 1 4 - Se găseşte în Savoia - Franţa -. Vara vitele sunt duse la munte. Laptele e transformat în brânză de Gruyere.
  Vaca e puţin mai mică ca cea de rasă Simmenthal ; destul de bună de lapte, dă a-
nual 2500-2700 1.
  Boii sunt buni de muncă, de asemenea şi pentru carne - măcelărie -.
  ABORIGEN. Sinonim cu băştinaş ; locuitor ce face parte din populaţia primitivă a unei ţări.
  ABORT. v. avort.
  ABRANCHIATA. - Zool. - Ordin din clasa Chaetopodelor, încrângătura viermilor. Îşi trag numele dela faptul că nu posedă branchii. - Fig. 15-. v. viermi - clasificare.
  ABRAMIS. - Zool. - Gen de peşti de apă dulce din familia Cyprinidelor, pe care-i gă-
sim în părţile temperate ale emisferului nord, ca şi în Europa, nordul Asiei şi St.-Unite, de altfel ; se recunosc uşor după cornul lor turtit. - Fig. 16-. v. Plătica.
   ABRAŞ. Cal cu o pată albă sub coadă ; uneori se numeşte astfel şi animalul pătat pe la ochi.
   Se mai spune abraş sau iabraş atât unui om, cât şi unui animal, când este violent sau nărăvaş.
   ABRASIUNE. - Geol. - Distrugerea coastelor mării de către valuri, datorite fluxului şi refluxului marin.
   ABRAXAS. - Ent. - Fluturi din familia Geo-metridelor. Foarte frumos coloraţi, imitând pielea panterelor şi a tigrilor, de unde îşi trag şi numele : A. tigrata - Fig. 17-, A. pantharia, A. pelinaria, etc.
   La noi găsim specia A. grossulariata.
 -Fig. 18-.
   Caractere : fluturele cu aripele anterioare albe şi cu o mulţime de pete rotunde negricioase ; între rândurile de pete de mijloc şi între rândurile de pete aproape de bază câte o dungă galbenă. Aripile posterioare albe pătate cu negru. Corpul galben, negru pătat.
   Omida albă, dorsal are pete transversale negre, lateral o dungă galbenă, negru pătată. Capul negru, etc.
   Păpuşa - chyrsalida - brună roşietică.
   Biologia. Fluturele sboară în Iulie şi August. Femeia depune ouăle ovale şi galbene în grupe mici pe partea inferioară a frunzelor - între nervuri -. După 2-3 săptămâni apar omizile, cari toamna stau pe partea inferioară a frunzelor aproape neobservate.
                                           Fig. 18. — Abraxas grossulariata.
 înainte de căderea frunzelor fiecare omidă se fixează de o frunză şi cade cu aceasta la pământ spre iernare. In primăvară atacă întâi mugurii şi frunzele tinere, mai târziu şi pe cele desvoltate. In Iunie se transformă în păpuşă, fixându-se cu câteva fire de o frunză, ramură, etc.
    De obiceiu omida se găseşte pe agreşi - Ri-
ABROMA-ABSOLUTISM
 16
 bes grossularia cais - Prunus Armeniaca păducel - Crataegus oxyacantha
   Pagubele pe cari le cauzează omida nu sunt prea mari.
   Combaterea. Scuturarea de pe pomi a o-mizilor, sau alegerea lor, dacă sunt într’o grădină mică. Strângerea frunzişului căzut^ în toamnă. Se pot întrebuinţa şi stropiri cu arsenic, v. -agriş - inamici            W. W. K.
   ABROMA. - Bot. - Plantă din familia Ster-culiaceelor, numită cânepă de India. Orgi-nară din India şi Australia; dă un fuior gros pentru funii, odgoane, etc.
   ABRONIA. - Bot. - Gen din familia Nycta-gineelor, compus mai ales din plante vivace. Sunt cultivate ca plante ornamentale, din care menţionăm :
   A. arenaria, cu flori galbene.
   A. umbellata, roşie-purpurie.
   A. fragans, cu flori albe.
   Sunt vivace, originare din California. Tre-buesc cultivate în pământuri uşoare. Seminţele se seamănă în August; se transplantează în ghivece şi iarna se ţin în seră, până în Mai, când se plantează. înfloresc din Iulie-Oct.
   ABROSTOLA. - Ent. -Gen de fluturi din familia Plusidae.
   A. triplasia îl găsim în Europa boreală şi centrală ; apare în Iunie şi August, pe marginea drumurilor şi pădurilor ; ziua stă nemişcat, lipit de ziduri sau copaci, iar noaptea îl vedem cercetând florile din grădini şi livezi.
   ABREVIAT. Termen tehnic botanic ; înseamnă că prezintă unele organe prescurtate în opoziţie cu altele alungite.
   ABRUPT. Termen tehnic botanic; înseamnă brusc, fără tranziţie: abrupt-ascuţit.
   ABRUS. - Bot. - Leguminoase a căror tulpină este lemnoasă la bază, iar ramurile sunt volubile. Se cunosc 6 specii, împrăştiate în regiunile calde, din care una, A. precatorius, se găseşte în America şi Africa tropicală.
   Seminţele acestei plante sunt mici, rotunde, tari, colorate roşu aprins cu un punct negru şi din care se fac mărgele sau mătănii.
   ABSENTEIST. - Econ. Pol. - Proprietar de pământ ce trăeşte în străinătate consumând acolo veniturile şi contribuind astfel la sărăcirea ţării de origină. In ţara noastră absenteiştii erau supuşi la un impozit dublu decât al marei proprietăţi arendate -13 la sută asupra venitului -.
   Neîndeplinind nici o funcţiune socială a-ceastă clasă de proprietari a fost expropriată în total cu ocaziunea Reformei Agrare din
1921.
   ABSENŢA. Jur. - Este nesiguranţa a-supra existenţei unei persoane. Termenul pentru declararea absenţei diferă - 4 sau 10 ani - şi numai după aceasta moştenitorii sunt puşi în posesie provizorie ; numai dupa
30 ani dela aceasta se poate cere punerea în posesie definitivă.
   ABSENŢĂ. - Med. - Pierderea trecătoare a facultăţilor intelectuale, păstrându-se simţirea şi mişcarea. In stare normală are loc în urma unei surmenări, abuz de alcool sau sub influenţa unor medicamente ; în aceste cazuri dispare repede în urma repaosului.
   Absenţa mai poate rezulta din sdruncină-rile sistemului nervos --- epilepsie -.
   Când fenomenul se repetă trebue consultat medicul.
   ABSINT. - Techn. - Băutură alcoolică, întrebuinţată mai ales în străinătate - Franţa. -Se fabrică din pelin - Arthemisia absintum, -şi ananas - lllicium anisatum, - sau din oleiu-rile eterice ale acestor plante, în felul următor:
   Alcool de 85°      .....                161.
   Pelin uscat şi curăţat .          .  2500 gr.
   Anason verde pisat     ....             2000 gr.
   Isop înflorit uscat    ...               500 gr.
   Melisă uscată......................      500 gr.
   Toate se pun într’un alambic Ia maceraţie. După 24 ore se adaogă 15 1. apă apoi se distilează până obţinem 15 1. de lichid. Se mai adaogă 40 1. alcool şi 45 1. apă şi se lasă să se limpezească. După aceea se colorează cu şofran sau zahăr ars. Absintul, luat în cantitate mică şi rar, este tonic şi excitant. Abuzul are însă efecte foarte rele : tur-burări nervoase, etc.
   Ravagiile ce le face în Franţa absintul, sunt considerabile, contribuind în bună măsură Ia micşorarea natalităţii. Pentru combatere, s’a recurs la prohibirea absintului în comerţ.
   ABSINT. [ESENŢĂ DE] - Chim. - Lichid
de culoare verde care se extrage din pelin. Densitate 0.973 ; fierbe la 205°.
   ABSINTINA. - Chim. - 616 H22 O5. Substanţă cristalină obţinută din frunzele de pelin cu ajutorul alcoolului. Nu e solubilă în apă sau eter, ci numai în alcool.
   ABSOLUTISM. - Sociol. - Se numeşte forma de guvernământ, în care toate puterile sunt concentrate în mâinile unei singure persoane.
   Dela întemeierea democraţiilor moderne, la a căror bază stă principiul separaţiei puterilor, lumea s’a obişnuit să privească absolutismul ca o formă înapoiată de guvernare, ce nu se găseşte decât în faza primitivă a e-voluţiei popoarelor. Aceasta însă e o mare greşeală. In adevăr, a zice absolutism înseamnă a zice centralizare. Căci persoana, care are în mână toate puterile, trebuie să stea în strânsă legătură cu deosebitele regiuni ale statului, pe care îl cârmueşte. Altfel puterile sale rămân o simplă vorbă, căci ele nu pot fi aplicate. Dar centralizarea cere o sumă de condiţii, care nu se nasc decât într’o fază înaintată a evoluţiei sociale: ea cere un sistem
 17
ABSORBANT
 Ae căi de comunicaţie, care să pună în itrânsă legătură centrul cu periferia unui stat ; ea cere apoi o întreagă armată de funcţionari, care să execute ordinele persoanei dela centru în toate regiunile statului; în sfârşit, ea cere şi oarecare cultură pentru pregătirea lor.
    De aceea naşterea absolutismului centrali-zator este un progres faţă de regionalismul popoarelor primitive. In decursul istoriei popoarele n-au putut lăsa în urma lor o adâncă
 pârtie, decât după ce au isbutit să iasă din regionalism şi să se ridice la o formă centralizată absolutistă, ce făcea cu putinţă concentrarea formelor unei imense masse de oameni: astfel în Egipt, în Persia, în Italia, precum şi în Europa din sec. XVI înainte.
    De aceea veacul V d. Chr. când imperiul roman centralizat absolutist se disolvă în stătuleţe regionale medievale, este privit ca o întoarcere spre întunerec şi barbarie.
    Absolutism luminat se numeşte absolutismul ce se desvoltă în Europa dela jumătatea sec. XVII până la sfârşitul secolului al XVIII. Pe atunci viaţa comercială era atât de desvoltată, încât monarhii nu se mai puteau călăuzi în politica de stat numai de interesele lor dinastice : ei trebuiau să desvolte o întreagă politică economică şi culturală, cerută de avântul producţiei naţionale. Astfel monarhii acestor timpuri se silesc să perfecţioneze mijloacele de comunicaţie, să uşureze comerţul şi industria, să întemeieze şcoli necesare pentru pregătirea viitorilor meseriaşi şi funcţionari. Chiar şi oarecare libertate de cu-
 getare, fără care nu se putea desvoltă învăţământul, acordau aceşti monarhi. Asemenea lărgime de vederi a făcut să fie numiţi monarhi ,,luminaţi“. Ca pildă tipică se dă Fre-deric al II-lea, regele Prusiei.        st. /el
   ABSORBANT. - Fiziol. veg. - Peri absorbanţi. Perii absorbanţi sunt constituiţi dintr’o desvoltare a celulelor epidermice ale radice-lelor - Fig. 19. - Au forma unui deget de mânuse şi formează un manşon în jurul radice-lelor pe o lungime ce poate atinge 4 cm. Sunt formaţi dintr’o membrană subţire şi pătrund în substanţele permeabile, absorbind sucurile nutritive prin endosomoză. v. Absorbţiune.
   ABSORBANT. - Agrol. - Putere absorbantă. Este proprietatea ce o are pământul vegetal de a păstra, cu toată acţiunea disolvantă a apei, o oarecare cantitate de materii nutritive necesare creşterei plantelor. - Fig. 20.
 Amoniacul şi potasa, precum şi sărurile lor, sunt corpi solubili dar pe care pământul îi reţine. Nitraţii, dimpotrivă, sunt spălaţi de apa de ploaie.
 Acidul fosforic liber sau sub formă de fosfat monocalcic ce se găseşte în orice super-fosfat - îngrăşământ chimic întrebuinţat în agricultură, - este de-asemenea reţinut de pământ.
 Puterea absorbantă a pământului este foarte importantă şi consecinţele acestei proprietăţi se întrevăd uşor.
 Pământul datoreşte puterea absorbantă ar- Fig 20. — EXPERIENŢA gilei şi humusului Cal-carul - carbonatul de            SOLULUI.
  In pâlnia de sticlă de sas, prevăzută cu un tampon de vată, se pune pământ peste care se toarnă urină; cea mai mare parte a principiilor solubile şi
 calce - joacă deaseme-nea un rol oarecare.
 Carbonaţii alcalini, -de potasiu, sodiu, etc.-fosfaţii şi humaţii solubili, sunt reţinuţi de insolubile din ea sunt re
   « - .    1*    *  1.     ţinute de pământ, urina
 pamant, chiar in lipsa ¿„legându-Seaproapelim-totală a calcarului. Al- pede în paharul de jos. te săruri alcaline decât
 carbonaţii însă, ca de ex. sulfatul şi clorura de potasiu, întrebuinţate şi ele ca îngrăşământ, nu sunt reţinute de cât de pământurile calcaroase după ce mai întâiu au fost transformate în carbonaţi alcalini.
   In lipsa calcarului, transformarea sărurilor potasice şi amoniacale în carbonaţi alcalini
ÂBSORBŢ1UNE
18
 nu se face şi aceste săruri sunt luate de a-pele de ploaie.
    Urmări practice. In pământurile vegetale complecte, cari conţin deci argilă, humus şi puţin calcar:
    1.    Ingrăşămintele potasice şi fosfatice se pot da înainte, căci apele de ploae nu vor putea lua aceste substanţe fertilizante; •
    2.    Ingrăşămintele amoniacale sunt reţinute de pământ; cum însă sunt transformaţi de grabă în nitraţi prin nitrificare, nu e prudent să-i dăm cu mult înainte; trebuie deci să le răspândim pe câmpuri cu puţin timp înainte ca plantele să le poată întrebuinţa;
    3.    Nitraţii folosiţi ca îngrăşământ nefiind reţinuţi de puterea absorbantă a pământului, nu trebue să-i răspândim decât în momentul când plantele au nevoie - primăvara
    In pământurile uşoare, nisipoase, sărace în argilă şi humus, unde puterea absorbantă e redusă, nu trebuie să întrebuinţăm îngăşăminte chimice şi nici să le dăm cu mult înainte.
    Pentru acelaş motiv şi în plus pentru faptul că nitrificarea se face repede, e mult mai bine să întrebuinţăm ca îngrăşământ gunoiul de grajd, în cantităţi mici /( dar mai des.                 I. Gr.
    ABSORBŢIUNE - Fiziol. - Pătrunderea intimă şi succesivă a unui gaz sau lichid într’o materie oarecare. De ex. multe gaze sunt absorbite de cărbune, piatră ponce, etc. Proprietatea ce o are cărbunele de a absorbi gazele l’a făcut să fie întrebuintat pentru de-sinfectarea materiilor stricate, a apelor de bălţi şi a locurilor unde aerul e viciat. Vaporii de apă răspândiţi în aer sunt absorbiţi de un mare număr de corpuri solide; cu cât aerul e mai încărcat de umiditate, cu atât absorbţiunea e mai mare.
    Nitratul de sodiu întrebuinţat ca îngrăşământ, absoarbe cu uşurinţă umiditatea; tie-buie deci să-l păstrăm în locuri reci, altfel îl pierdem sub formă de soluţie.
    Absorbţiunea gazelor sau a vaporilor de corpurile solide, poate fi o condensare produsă de adeziunea moleculelor gazoase de către cele ale corpurilor absorbante; poate fi tot atât de bine şi o combinaţiune chimică. Această condesare a corpurilor în porii u-nui corp solid, e însoţită de o degajare de căldură, fără ca să se producă şi combina-ţiunea; astfel se produc aprinderile fără veste ale cărbunilor de lemn puşi în grămadă imediat după scoaterea lor din cuptoare.
    Absorbţiunea apei de către sol se face cu cea mai mare uşurinţă. Graţie acestei absorb-ţiuni pământurile pot ceda plantelor apa şi să-şi păstreze fertilitatea pe timp de secetă.
   Pământurile bogate în humus, absorb foarte repede şi reţin multă apă; pământurile areriloase absorb apa încet, dar păstrează o doză mai mare de umiditate; pământurile nisipoase sunt uşor străbătute de apă şi păstrează foarte puţină.
   Absorbţiunea lichidelor de aşternut - paie, rumeguş de lemn, etc., depinde de materiile ce compun aşternutul: mai mult absoarbe rumeguşul, apoi vin turba, pleava, paiele.
   Se mai numeşte absorbţiune acţiunea în virtutea căreia orice ţesut viu îşi însuşeşte materialele puse în contact cu el. Astfel rădăcinile plantelor absorb materiile nutritive solubile cu cari vin în contact: această ab-
 sorbţiune se face cu ajutorul perilor absorbanţi. Rădăcinile absorb orice materie care este dizolvată în apă, dar cum planta nu întrebuinţează de cât un oarecare număr din ele, absorbţiunea încetează pentru acelea cari nu sunt de folos, îndată ce planta nu mai poate primi. Absorbţiunea mai încetează şi când perii absorbanţi se găsesc într’un me-din lipsit de apă - ulei, de ex., - Fig. 21
   Rădăcinile plantelor, datorită acizilor ce-i conţin, pot solubiliza şi absorbi materii nutritive insolubile; de aci reiese importanţa ce o are contactul rădăcinilor cu îngrăşământul insolubil.
   In timpul respiraţiei, frunzele plantei absorb oxigenul, iar pentru nutriţie acidul carbonic; ele pot absorbi şi apa: o ramură cu frunze introdusă parţial în apă, se păstrează verde în întregime.
   Proprietatea absorbţiunei e comună deci tuturor ţesuturilor vegetale.
   ABSORBŢIUNEA. - Chim. - Se numeşte fenomenul care se produce în laboratoarele de chimie când se prepară un gaz fără a întrebuinţa tubul de siguranţă şi care constă în spargerea retortei A. din cauza ridicărei lichidului din cuveta C., ca urmare a micşo-rărei forţei elastice a gazelor din eprubeta B.
 - Fig. 22 -.
       Fig. 21.— EXPERIENŢĂ ARĂTÂND ABSORŢIUNEA ¡"A. şi B. Planta ai cărei peri absorbanţi stau într’un strat de uleiu se veştejeşte; C. Planta cu perii absorbanţi în apă rămâne verde.
19
ABSORBŢIUNE
   Tubul de siguranţă constă într’un tub T. încovoiat de două ori - Fig. 23 în care se toarnă apă şi care are scopul de a restabili presiunea atmosferică.
   ABSORBŢIUNEA CĂLDUREI. - Fiz. - Când un gruP raze căldură cad asupra unui corp, pot avea loc mai multe fenomene : o parte sunt reflectate, alta se împrăştie în interiorul lui iar alta îl străbate, dacă e transparent. Dacă se face suma cantităţilor de
                             Fig. 22. — ABSORBŢIUNEA. Aparat fără tub de siguranţă.
 căldură reflectată, difuzată şi transmisă, se constată că este inferioară cantităţei de căldură primită : diferenţa a fost absorbită de acel corp.
   Se constată că un corp complet transparent nu se încălzeşte în timpul trecerei razelor calorice, pe când cele netransparente -dimpotrivă şi ceva mai mult, îşi modifică şi starea moleculară.
   Se numeşte putere absorbantă pentru căldură a unui corp, raportul dintre cantitatea de căldură pe care o absoarbe şi aceia pe care o primeşte.
   Puterea absorbantă a unui corp variază cu oblicitatea razelor şi astfel deosebim două ca-.zuri : căderea razelor normală şi oblică.
 , 1. - Puterea absorbantă când căderea razelor e normală; dăm datele de mai jos, după Perrier:
    Substanţa     Puterea absorbantă        
Căldura Lampă cu Placă de     
solară  alcool   cupru ia 400 
Sticlă . . .  0.965                         
Oţel ...      0.42    0.12     ---          
Platină . . . 0.39    0.14     0.105        
Zinc ....     ---     ---      ---          
Alamă . . .   ---     0.06     0.005        
Cositor . •   ---     ---      ---          
Aur . . .     0.13    ---      0.045        
Argint . . •  0.08    ---      ---          
   2.     - Puterea absorbantă când căderea razelor e oblică; s’a constatat că ea scade în proporţie cu oblicitatea.
                             Absorbţiunea căldurei de gaze şi vapori. Experienţele au dovedit că atât unele cât şi
                            altele au proprietatea de a absorbi căldura. Pentru primele avem următorul tablou :
     FELUL       Puterea       FELUL      Puterea    
    GAZULUI     absorbantă    GAZULUI     absorbantă 
   Aer ....         1      Oxid de carbon 90         
   Azot ...         l      Acid carbonic  90         
 Oxigen . . .       1      Bioxid de azot 355        
 Hidrogen . .       1      Acid sulfidric 390        
Clor .              39     Acid sulfuros  710        
Acid clorhidric     62     Etilena . . .  970        
Pentru vapori:
      SUBSTANŢA             PKESIUNEA          
2,4 mm. 12,7 mm. 25,4 mm 
Sulfură de carbon . .      15       47      62 
Iodură de metil . . .      35      147     242 
Cloroform.....             85      182     236 
Alcool metilic            109      390     590 
 Eter sulfuric . . .      300      710     870 
Alcool......              325      622     --- 
Eter acetic.....          590      980    1195 
  ABSORBŢIUNEA LUMINEI. - Fiz. - Nu este corp absolut opac, după cum nu este corp perfect transparent.
                       Proporţia luminei absorbite variază cu natura corpului transparent, cu grosimea şi
                           Fig. 23. — ABSORBŢIUNEA. Aparat cu tubul de siguranţă Welter.
cu temperatura sa, precum şi cu natura luminei. Ea creşte în raport cu grosimea şi cu temperatura corpului.
   Unele ^corpuri au proprietatea de a absorbi în *pr<>Porîie variabilă diferitele raze ce compun lumina soarelui, deaceea par colorate când ne uităm prin ele.
   Un corp va fi deci incolor când va lăsa să treacă toate razele în proporţie egală şi colorat când va lăsa unele şi va opri pe celelalte.
ABSORBŢIUNE
 20
   ABSORBŢIUNEA GAZELOR DE LICHIDE. - Fiz. - Gazele pot fi absorbite de lichide, când se spune că sunt dizolvate. Acest fenomen este supus următoarelor legi :
   Legea dizolvărei unui gaz simplu într’un lichid :
   1.    - Cantităţile de gaz dizolvate de un Ji-chid în volum egal sunt proporţionale cu presiunea exercitată de gaz asupra lichidului după ce s’a operat dizolvarea.
   2.    - Cantitatea de gaz dizolvată de unitatea de volum a lichidului depinde de natura gazului şi a lichidului ; este reprezentată prin-tr’un coeficient de solubilitate ; acest coeficient a fost stabilit pentru foarte multe gaze cu. aparatul lui Bunsen pentru măsurarea absorbţiunei gazelor. - Fig. 24 -.
   3.    - Dizolvarea unui amestec de gaze. Are loc pentru fiecare gaz din amestec în parte.
   Tabloul de coeficienţii solubilităţii gazelor în lichide la diferite temperaturi :
   Felul gazului 0°     10°     15°       IO    
                                           0    
                                           0    
 Azot în apă . . 0.020  0.016   0.015   0.014   
  „ „ alcool .   0.126  0.123   0.121   0.120   
 Hidrogen în apă 0.0193 0.0193  0 0193  0.0193  
             ale 0.069  0.068   0.067   0.0667  
      » n                                       
  Oxid de carbon                                
  în apă . . .   0.033  0.026   0.024   0.023   
  Oxid de carbon                                
 în alcool . .   0.2044 0.2044  0.2044  0.2044  
Etilenă în apă . 0.256  0.184   0.1615  0.149   
        „ alcool 3.595  3.086   2.8825  2.713   
Acid carbonic în                                
    apă ....     1.797  1.185   1.C02   0.901   
Acid carbonic în                                
  alcool . . -   4.329  3.514   3.199   2.9465  
 Oxigen în apă . 0.041  0.0325  0.030   0.028   
        „ alcool 0.284  0.284   0.284   0.284   
Protoxid de azot                                
   în apă . .    1.305  0.920   0.778   0 670   
Protoxid de azot                                
  n alcool . .   4.178  3.541   3.268   3.025   
 Hidrogen sulfu¬                                
 rat în apă . .  4.371  3.586   3.233   2.905   
 Hidrogen sulfu¬                                
 rat în alcool   17.9   12.0    9.5     7.4     
  Amoniac în apă 80     57        47    39 1    
     Când un gaz este dizolvat  într’un lichid, 
 mai multe împrejurări pot face ca acesta să se degajeze ; ele sunt :
   1. - Ridicarea temperaturei.
   2. - îngheţarea lichidului.
   3. - Scăderea presiunei.
   ABSORBŢIUNEA GAZELOR DE SOLIDE.
 - Fiz. - Este un fenomen analog cu precedentul. Proprietatea pe care o are un solid de a condensa gazele variază cu felul acestuia ; variază, pentru acelaş gaz, dela un solid la
  altul şi, pentru acelaş gaz şi acelaş solid, cu starea fizică a celui din urmă.
  Cea mai mare putere absorbantă o arer dintre solide, cărbunele de lemn ; astfel, 1 volum de cărbune de lemn absoarbe :
                                                                                             volume
Amoniac               90 
Acid clorhidric     . 85 
Acid sulfuros , , , , 65 
Acid sulfhidric .     55 
Protoxid de azot .    48 
Acid carbonic .       35 
Etilenă.....          35 
Oxid de carbon      9.42 
Oxigen.....         9.25 
                    7.50 
Hidrogen .          1.75 
                             Fig. 24. — Absorbtiometrul lui Bunsen.
   Metalele deasemenea au proprietatea de a condensa gazele.
   ABSORBŢIUNEA LICHIDELOR DE SOLIDE. - Fiz. - Solidele au şi ele proprietatea de a absorbi lichidele. Ex. : cărbunele de lemn, aşternutul din grajd, etc.
   ABSORBŢIUNEA SOLIDELOR DE SOLIDE. - Fiz. - Solidele pot absorbi solidele dizolvate în lichide. Ex. : cărbunele, mai ales
21
ABSTINENŢĂ-ACACIA
negrul animal ce provine din calcinarea în vase închise a oaselor.
   O      aplicaţie practică este următoarea : când apa dintr’o fântână construită de curând are gust rău din cauza absorbţiunei calcarului, să aruncăm înăuntru 10-20 kgr. negru animal, care va înlătura neajunsul.
   abstinentă. - Med. - Sin. - post, ajun
 sec. Este privaţia voluntară sau involuntară, complectă sau incomplectă, dela alimentaţie, v. alimente, dietă, inaniţie.
   ABUBĂ. v. bubă.
   ABUDAD. însemnează zodia taurului, în al cărui timp - Aprilie - s’ar fi început crea-ţiunea lumii.
   ABUNDENŢA. - Econ. Pol. - Termen întrebuinţat atunci când cantitatea produselor o-ferite întrece cererea. Se obişnueşte mai ales când e vorba de producţie ; pentru produsele manufacturiere termenul este supraproducţie
 - v. ac. -. Fenomenul este privit de economişti ca îmbucurător, căci se constată că producţia întotdeauna rămâne în urma trebuinţelor omenirii.
   ABUR. - Fiz. - v. vapori.
   ABUTA. - Bot. - sin. Chondodendron torn entosum, Cocculus chondodrendron, Bo-tryopsis platyphylla sau Cissampelos abuta.
 Arbore înalt, din pădurile Braziliei, ale cărui rădăcini şi trunchiu au proprietăţi medicinale; în comerţ se găsesc în bucăţi de 40-50 cm. sub numele de Pareira brava. Are aplicaţii în medicină, sub formă de infuziune. în afecţiile vezicei.
   Avem şi Pareire falşe, dela alte specii : Cissampelos Pareira, Abuta rufescens, care ne dă pareira albă şi A. amara, p. galbenă.
   ABUTILION AVICENNAE. - Bot. - Sin. Sida Abutilion. v. Pristolnic.
   ABUZ. - Jur. - Abuz de încredere. Este infracţiunea prin care o persoană îşi însuşeşte, risipeşte sau întrebuinţează în alt mod, o-biecte încredinţate lui cu anumit titlu sau .scop - art. 323 cod. penal -. Este considerat ca cea mai gravă abatere dela cinstea ce trebuie să domnească în relaţiunile dintre oameni.
   Abuz de putere. Este o infracţiune săvârşită de un funcţionar administrativ sau judecătoresc, care sileşte pe nedrept o persoană de a face sau a suferi un act sau a se abţine dela dânsul. Pentru acest fapt legea prevede închisoare şi incapacitate de a mai o-cupa funcţiuni publice - art. 147 cod. penal -.
   Reglementarea abuzului de putere consti-tue un mare progres în evoluţia dreptului de libertate individuală.
   AC. - Bot. - Numele sub care în Muntenia se arată planta Acu-Doamnei - Scandix Pee-ten Veneris -. v. Acu-Doamnei.
   AC. - Zool. - Organ veninos pe care-1 posedă unele animale. Foarte deosebite ca
 formă, ele acţionează identic : prin înţepătura produsă se scurge veninul în rană. Ex.: acul scorpionului, albinelor, viespelor şi altor Himenoptere, precum şi cei dela aripele unor peşti.
  AC DE MARE. - Zool. - Peşte din ordinul Lophobranchiilor. v. Syngnathus acus.
  ACACIA. - Bot. - Gen de leguminoase din ordinul Mimoseelor ce cresc în Arabia, Egipt şi Senegal, cuprinzând numeroase specii de arbori sau arbuşti. Acacia arabica - Fig. 25 -produce o sevă consistentă ce dă guma arabică A. Catechu din India ne dă cachu. Unele specii sunt cultivate în horticultură,
Fig. 25. — ACACIA ARABICA. Port şi fruct
  fie în sere, fie în aer liber, în regiunile meridionale, pentru diferite scopuri : ca plante sau arbuşti de ornament şi ca plante pentru parfum. Din speciile ornamentale enumărăm: A. dealbata, A. longifolia - Fig. 26 - A. ver-ticillata, A. cultriformis, A. floribunda şi A. armata.
  Are şi proprietăţi medicinale, din care p.
  d. v. le putem împărţi în :
  1. Gumifere
  2. Adstringente
  3. Antihelmintice
  1. Acacii gumifere.
  A. Senegal, ce îl găsim în Africa tropicală.
  A. Arabica, prin Egipt-Arabia.
  Produc guma de Senegal şi guma arabică.
  2. Acacii catechuifere - adstrigente -.
  A. catechu, în India orientală şi America Centrală.
  A. Suma, tot în India.
ACACIU-ÂCADEMIE
'22
    3. Acacii antihelmin ti ce.
    A. antihelminthica, în Abisinia.
    A. adsţringens, în Brazilia. - v. Iuga barba timao -.
    v. guma de Senegal, guma arabică, cate-chu, musena, coaja virginităţei.
    Arborele cunoscut sub numele de acaţ sau acaciu este salcâmul - Robinia pseudacacia ACACIU. - Bot. - v. Salcâm.
    ACADEMIE. Institut în care se predau studii ştiinţifice sau artistice.
Fig. 26. — Acacia dealbata şî longifolia.
   Prima academie a fost şcoala lui Platon
 - 347-270 în. de Chr. numirea luând-o dela grădina lui Akademos, unde Platon îşi învăţa discipolii ; a doua a fost a lui Archesilaos -316-241 înainte de Chr.- şi a treia a lui Karneades - 2 1 4-1 29 în. Chr.-.
   In înţelesul de astăzi Academie însemnează institut superior de învăţământ, deosebindu-se de Universitate prin aceea că în prima se predă de obiceiu numai o ramură a ştiinţelor sau artelor, de ex. : Academie de agricultură, de comerţ, de drept, de marină, de silvicultură, de teologie, etc. La fel pentru artele frumoase : de arhitectură, muzică, eţc.
   Afară de înţelesul arătat mai sus, Academie însemnează şi o societate de învăţaţi ; leagănul acestui fel de academii este Egiptul
 - vechiul Museion din Alexandria în ceeace priveşte organizaţia şi numirea, acestea pro-
 vin din Italia. Găsim astfel în 1470 la Curtea Medicilor din Florenţa Academia platonica ; la Neapole, cam în acelaş timp Academia Pontaniana, şi altele.
   In timpurile de faţă, cele mai însemnate academii sunt :
   Institutul Franţei, înfiinţat în 1630 ca societate particulară, a luat numirea de mai sus, în 1806. Astăzi cuprinde 5 secţiuni : Academia franceză, cu 40 membri, se ocupă exclusiv cu limba şi literatura franceză ; A-cademia inscripţiilor şi literelor frumoase, cu 40 membri, se ocupă cu istoria, arheologia şi literatura clasică ; Academia de Ştiinţe, cu 68 membri, se ocupă cu istoria naturală, fizica, chimia şi matematica; Academia artelor frumoase cu 41 membri ; Academia ştiinţelor morale şi politice, cu 40 membri» se ocupă cu ştiinţele istorico-politice, juridice şi naţional-economice.
   Pe lângă Institut, în Franţa mai există multe academii.
   In Germania, ,cea mai veche academie e Societät der Wissenschaften, înfiinţată la
 1 700 în Berlin. Are 4 secţiuni : de fizică, matematică, istorie şi filosofie. Este apoi Academia de ştiinţe din München, Göttingen, Lipsea, etc.
   In Austria găsim Academia imperială de ştiinţe din Viena, înfiinţată la 1847 cu 60 membri ; are două secţiuni : istorie-filosofie si matematici-ştiinţe naturale.
   In Ceho-Slovacia avem Societatea ştiinţifică cehă, înfiinţată la 1 785 în Praga, şi care era cea mai veche academie din Austria până la războiul mondial.
   In Polonia este însemnată Academia din Cracovia.
   In Ungaria e Academia ungară de ştiinţe din Budapesta, cu 3 secţiuni.
   In Jugoslavia este Academia slavă de ştiinţe şi arte din Zagreb, înfiinţată de unguri la 1866, cu 4 secţiuni.
   In Italia găsim numeroase academii. Cele mai însemnate sunt în Forenţa, Milano, Geneva, Torino, Roma, Neapole, etc.
   In Spania găsim Academia regală spaniolă în Madrid, înfiinţată la 1713.
   In Portugalia Academia regală de ştiinţe.
   In Olanda sunt academii în Haarlem, Leyden şi Amsterdam.
   In Belgia e Academia regală de ştiinţe.
   In, Rusia era Academia imperială de ştiinţe.
   In Anglia cele mai vestite sunt Academiile de ştiinţe din Edimburg şi Dublin.
   In Statele Unite se găsesc academii vestite ; astfel sunt în Boston, Philadelphia, New-York, Washington, etc.
   In America de Sud' e însemnată academia din Rio de Janiero.
   In Alexandria - Egipt - găsim deasemenea o academie.
   Importanţa acestor institute, atât pentru
ACADEMIE
Fig. 27. — Academia de înalte studii agricole din Cluj.
 ţările de origină cât şi pentru restul lumii civilizate este covârşitoare, atât prin lucrările ce le imprimă şi editează, cât şi prin colecţiile bogate de manuscrise, etc.
                                         Fig. 28. — Căminul Studenţilor.
    ACADEMIA DE ÎNALTE STUDII AGRICOLE. Instituţiunea pentru predarea învăţământului superior agricol - Fig. 2 7 -.
    Situată în oraşul Cluj, într’un loc foarte pitoresc. A fost întemeiată de unguri în anul 1869 şi a funcţionat ca şcoală medie de agricultură până în anul 1906, când a fost ridicată la rangul de Academie agricolă, ne-mai primindu-se studenţi decât absolvenţi ai liceului, in Noembrie 1919 a intrat sub conducerea românească.
    începând din anul 1921. Academia funcţiona în baza unui regulament întocmit a-nume pentru cele două şcoli superioare de agricultură ce posedăm : Academia din Cluj şi şcoala dela Herăstrău, deoarece secţia a-
 gricolă a Universităţii din Iaşi funcţionează potrivit regulamentului facultăţilor. Prin legea promulgată în 1929 atât Academia de Agricultură din Cluj cât şi Şcoala Superioară dela Herăstrău au fost ridicate la rangul de Academii de înalte studii agricole, v. Herăstrău -- Academia de înalte studii a-gricole.
   Scopul acestei şcoli este de a forma elemente bine pregătite pentru diversele lucrări şi cercetări ştiinţifice la cari recurge tot mai mult agricultura modernă, cât şi pentru formarea unor buni organizatori şi conducători de exploatări agricole.
   Dispunând de numeroase clădiri şi de un bogat material de studiu, se poate spune cu drept cuvânt că Academia din Cluj stă în fruntea şcolilor noastre superioare de agricultură.
   Astăzi Academia posedă săli de cursuri, laboratoare diverse prevăzute cu un variat
Fig. 29. — Căminiil delà Ferma Acadèmiei.
ACADEMIE
24
  material ştiinţific, căminuri pentru studenţi, - Fig. 28 ş 29 -, etc. având un buget de 25 milioane.
    Biblioteca cu cca. 15000 volume, trebue deasemeni menţionată.
    Ca anexe - fără a fi totuşi de puţină însemnătate - Academia posedă şase staţiuni : chimică-agronomică, pentru controlul seminţelor şi pentru plante medicinale, pentru a-meliorarea plantelor, chimie agricolă şi tech-nologică şi pentru meteorologie, o sală pentru disecţia animalelor - Fig. 30 - precum şi
  0 pepinieră - Fig. 31-.
    Durata cursurilor este de 4 ani. dintre cari 3 teoretici şi unul practic. Atât bursierii cât şi solvenţii sunt internii După terminarea cursurilor sunt supuşi examenului de absolvire, în baza căruia obţin diploma de Ingi-ner-Agronom, având după aceasta posibilitatea de specializare şi obţinerea titlului de Doctor în Ştiinţele agricole.
    Numărul studenţilor şi al stagiarilor este de 100 în medie.
    Ferma. Pentru diferite lucrări practice pe cari studenţii Academiei le fac în cursul celor trei ani de studii, cât şi pentru stagiul reglementar dé practică, Academia.. are anexată şi o fermă în imediata vecinătate, la
  1 km. de oraş. Străbătută în lung de râul Someş, constitue o exploatare modernă în înţelesul adevărat al cuvântului, posedând grajduri cu instalaţii sistematice, platforme
   Fig. 30. — Grajdul şi sala de disecţie pentru animale.
   pentru gunoiu, ateliere, dependinţele necesare, decauville, etc., oferind astfel cel mai bun prilej pentru aplicarea şi complectarea cunoştinţelor de specialitate ale stagiarilor.
      Din cele 532 ha. ce-i erau afectate, ferma a trebuit să cedeze aproape o treime Parcului Naţional Etnografic ; această diminuare va fi însă compensată prin aitribuirea Şcoalei de Agricultură fi Şcoalei de Horticutură din • Turda, precum şi a Pepinierei Ceala, ce vor trece în Ad-ţia Academiei.
      După întrebuinţarea ce se dă terenului a-vem următoarele date:
   Conac, parcuri, etc.           23^4 Ha. 4.41%
   Pepiniere şi livezi de pomi 24^2        »>      4.59%
   Livezi natur. şi artif. 139^            »» 26.25%
  Fâneţe
  Fâneţe artificiale Pădure Teren arabil Improductiv
    78 Ha.
    Y< „
    891/2      „
    143 321/2       „
  14.70%
  0.14%
  16.90%
  26.88%
  6.13%
Total 532 Ha. 100
 3Pepiniera Academiei.
Există următoarele catedre şi conferinţe
O             ANUL I              Numărul       
Z                                 orelor        
de     de     
studii aplic. 
1    Fiziologie animală . ...     3      3      
2 Matematici......                2      1      
3  Fizică şi Mateorologie . . .   4      2      
4 Botanică generală.....          3      3      
5 Chimie generală ...             3      3      
6 Agrologie.......                3      3      
7 Geologie.........               2      2      
8  Zoologie şi Entomologie agr.   2      1      
  ANUL II                                       
1 Fitotehnie : fâneţe şi păşuni . 4      2      
2     Zootehnie generală ....     5      2      
3  Botanică şi Fitopatologie . .  5      3      
4  Zootehnia animalelor mici . .  2      2      
5 Horticultura ....... .          2      2      
6     Economie naţională ....     4       ---   
7 Mecanică . . .....              3      1      
8 Viticultură .....               2      2      
9 Chimie agricolă......           2      2      
                         ANUL III               
1 Drept.........                  2       ---   
2 Sivicuîtură ......              2      ■ ---  
3 Comptabilitate.......           2       ---   
4 Ameliorarea plantelor           3      3      
5 Topografie . .......            4      4      
6 Economie rurală ......          5      1      
7    Tehnologie agricolă ....     1      2      
8     Maşini agricole ......      3      2      
9    Medicină veterinară ....     2      2      
ACADEMIE
Fig. 32. — LA. PĂŞUNE. Academia de înalte studii agr.-Cluj                                              Colecţia Ing. G.   Vodă
   Ferma posedă 3 câmpuri de experienţă de câte două ha. fiecare : agrologic, fitotechnic şi de ameliorare, conduse fiecare de specialiştii profesori respectivi.
   Inventarul viu. Vacile. Pentru producerea de lapte, ferma este înzestrată cu un număr de 30 vaci de rasă brună Inthal - ce s*a dovedit foarte rezistentă la tuberculoză ; tineretul se urcă la tot atâtea capete aduse din ţara de origină, împreună cu taurii respectivi - Fig. 32 -. Laptele produs servă la îndestularea trebuinţelor personalului fermei şi al Academiei, restul desfăcându-se în oraş. De asemenea se găsesc la fermă toate maşinile şi aparatele necesare pentru industrializarea şi transformarea laptelui, pentru ca studenţii să se iniţieze şi în această direcţie, precum şi pentru a scoate pe piaţă fabricate originale şi proaspete.
   Vite de muncă. Ca vite de muncă ferma posedă 30 boi de rasă Podolică şi cai de tracţiune de rasă Nonius şi Mura, cărora li se dă o atenţiune deosebită din partea administraţiei fermei spre a nu se pierde rasa, mai cu seamă că ferma posedă şi armăsari puri.
   Porci. Rasa Mangaliţa albă e bine reprezentată aci prin 25 scroafe şi 2 vieri, exemplare foarte frumoase. - Fig. 33.
   Inventar mort. Ferma este bogat înzestrată cu tot felul de maşini agricole, având chiar o staţiune pentru proba diferitelor maşini.
   Oieria. O menţiune specială trebuie făcută în privinţa stânei dela Cordoş. - Fig. 34 -.
Fig- 33-—Armanul lui Andrei pt. crescătoria de porci.
Aşezată pe un deal, într’o poziţie foarte pitorească, cuprinde circa 400 oi de rasă ţigaie şi ţurcană. Se produce acolo renumitul caş de Mănăştur.
ACADEMIE
 26
   ACADEMIA COMERCIALĂ ŞI INDUSTRIALĂ. A fost înfiinţată în Bucureşti în a-nul 1911, din iniţiativa lui Take lonescu.
   Condiţiunile de admisibilitate sunt : să fie bacalaureat sau diplomat al unei şcoale superioare de comerţ.
   Frequenţa obligatorie două treimi din tb-talul orelor. Sunt 3 secţiuni: Bancară, Industrială şi Consulară.
   Studiile principale. 1. Studii economice : Istoria economică a popoarelor şi a Romanilor, Economia politică teoretică, Istoria doctrinelor economice, Economia naţională,
bilor şi dreptului constituţional, administrativ^ şi internaţional.
   Până în 1929 au absolvit aproximativ 500 licenţiaţi. Pregăteşte elemente de conducere în comerţ si industrie.
   ACADEMIA DE STUDII COOPERATIVE.
înfiinţată în anul 1919, cu sediul la Centrala Băncilor Populare în Bucureşti, a funcţionat până în anul 1920 sub denumirea de Şcoala Centrală de Studii Cooperative, dela care dată a luat titlul de mai sus.
   Scopul acestei şcoli este de a forma elemente pregătite pentru cooperaţia de orice
Ferma Academiei din Cluj
                                             Fig 34. — OIIÎRIA CORDOŞ
Colecţia Dir. Er. Grinţescu
Transporturi, Legislaţia financiară. Statistica generală şi demografică, Geografia economică.
   2.     Studii juridice : Elemente de drept civil. Elemente de drept constituţional. Dreptul comercial. Tratate şi convenţiuni comerciale. Drept administrativ.
   Studii pur comerciale :            Contabilitatea
simplă, dublă, publică şi industrială, corespondenţa comercială franceză, germană, engleză şi italiană, technica bancară, technica întreprinderilor.
   Studii de matematica comercială şi financiară : Aritmetica comercială, Algebră financiară, Studiul asigurărilor.
   Alte studii de specialitate : Chimia şi fizica cu aplicaţiuni în industrie, studiul lemnului, studiul petrolului.
   Aproape toate obiectele se fac în comun de toate secţiunile, cu excepţiuni mici : aşa la secţiunea bancară se dă o atenţie mai mare studiilor de bancă, la secţiunea industrială studiilor cu un caracter mai Dronunţat industrial şi contabilitate industrială şi la secţiunea consulară se dă atenţie în special lim-
gen, care ia o desvoltare tot mai mare, îr> cuprinsul României întregite.
   Condiţiunile de admitere sunt : absolvenţi ai şcoalelor normale, de agricultură medii şi superioare, seminare, comerciale, ştiinţe de stat, etc.
   Studiile principale sunt : Norme de organizare cooperativă ; Cooperaţie de toate genurile ; contabilitatea aplicată la cooperative; economie politică ; matematică financiară ; politica bancară, etc.
   Durata cursurilor este de 2 ani, cu frecvenţa obligatorie.
   ACADEMIA MIHĂILEANĂ. A fost primul institut superior de învăţământ în Moldova. A fost înfiinţată de prinţul M. Sturza împreună cu Gh. Asaki, la 1835. întâi avea patru clase, al căror număr s’a mărit apoi la şapte. Cursurile superioare erau. reprezentate prin clasa de filozofie şi care de drept, mai târziu înfiinţându-se catedre pentru toate ştiinţele.
   La această Academie se înfiinţează pentru prima dată - în 1842 - un curs de agrono-
 27
ACAJÜ-ACALEPHA
mie ce fu încredinţat agronomului Leon Fi-lipescu.            #        ^
   învăţământul naţional lua in acest timp o mare desvoltare. Aci şi-au început cariera unii dintre cei mai însemnaţi oameni : Ioan Ghica, M. Kogălniceanu şi alţii.
   Boierii văzându-şi situaţia primejduită prin ridicarea unor oameni noi, reuşiră în 1847, prin ajutorii chiar al lui M. Sturza care o înfiinţase, să înăbuşe acest aşezământ, prin eliminarea limbei române în care se preda până atunci.
   ACADEMIA ROMÂNĂ. Cel mai înalt aşezământ de cultură din ţara noastră. înfiinţată în 1866 de către C. A. Rosetti, mi-
                                 Fig- 35- — ACALEPHA: AURELIA AURITA b-gura; bb — tentacule bucale; g — glande genitale ; g’ — orificii genitale; n — canale gastro- vasculare m — canal periferic.
 nistrul cultelor în acel timp, cu ajutorul lui
 V.  A. Ureche, sub denumirea de Societatea literară română. Cuprindea 21 membri reprezentând toate ţinuturile locuite de români.
    Până la anul 1879 a funcţionat sub denumirea de Societatea Academică Română, dela care dată ia numele de Academia Română, cu 3 secţiuni: literară-filologică, isto-rică-arheologică şi ştiinţe naturale.
    In primii ani de activitate s’a ocupat mai mult cu studii privitoare la limbă. Cercetările şi publicaţiile privind istoria, ştiinţele naturale şi matematicile încep după organizarea dela 1879.
  Academia Română are numeroase publica-ţiuni, o bibliotecă bogată, manuscrise, stampe şi numeroase documente vechi.
  Instalată la început în Palatul Universităţii, astăzi Academia posedă o clădire proprie.
  ACAJU. - Bot. - Arbore din familia Melia-ceelor. v. Swietenia Mahagoni.
  ACAJU DE SENEGAL. - Bot. - v. Khaya senegalensis.
  ACAJU [LEMN DE]. - Techn. - Lemnul dela Acaju, foarte tare şi compact, întrebuinţat mult în tâmplăria de lux ; se întrebuinţează masiv şi ca foi subţiri ; v. placaj.
  ACALEPHA. Sin. Coelenteratae. - ZooL -Unul din cele 2 mari grupe în care se împart Meduzele. Cuprinde animale destul de mari :
  Aurelia aurita 10 cm. - Fig. 35
  Rhizostoma Cuvieri 60 cm.
  Cyanea arctica 2.50 m.
  Sunt animale urzicătoare, cari produc umflături când venim în contact cu ele.
  Morfologia lor o dăm în figura 36, după Brehm.
  La , această grupă vedem asocierea indivizilor, fiecare îndeplinind o funcţie specială : viaţa în colonie.
  Toate animalele sunt marine.
  Găsim şi specii fosile:       grapholitus - v.
  ac. -.
  Din toate coelenteratele, numai Coralul
  - v. a. - prezintă interes pentru om.
  Clasificare :
 Clasa I Hydromedusa
                                       Incrângătura Acalepha
  Hydroieda Tubularia Campamilaria
   { Tu \ Ca
  Clasa II Siphonopliora
  Clasa III Trachymedusida Caisa IV Discomedusida
  Clasa V Ctenophora .
  Clasa VI Hydrocoralliara Clasa VII Coralliara . .
  ( Physophora J Physalida
   i
 Calycophora
 Discoida
  Monostomata
  Rhyzotomata
  Eurystomata
  Saccata
  Toeniata
  Lobata
                                  ( Tetracoralliaria < Octocoralliaria { Hexacoralliaria
  ACALMIE. Potolire trecătoare a vântului,, prevestind de cele mai multe ori furtună.
  ACALYPHA. - Bot. - Gen de plante din familia Euphorbiacelor, tribul Crotonee,. cu-
acanthacee-acanthion
28
  prinzând plante erbacee răspândite în regiunile călduroase. Unele specii se cultivă şi în Europa, în sere, ca plante ornamentale. Menţionăm : A. indica, A. betulina, A. fruti-cosa, A. reptans, cari au întrebuinţări în medicină. A. macrophylla, A. marghinata, A. obovata şi altele, sunt specii cultivate pentru frumuseţea frunzelor.
  ACANTHACEE. - Bot. - Familie de plante
  Acanthus longifolius — talpa ursului, creşte şi în ţara noastră. A. ilicifolius, Justicia gen-darussa, J. picta şi J. nigricans au proprietăţi medicinale ; deasemenea şi Ruellia tub er« sa, Hygrophila spinosa, Andrographis paniculata v. Regele-amarelor şi Adthatoda vasica v. nucul de India.
  ACANTHIA LECTULARIA. - Ent. - v. ploşniţă.
  Fig. 36. — ACALEPHA — COELENTERATAE.                                              După Brehm
  Figuri schematice arătând morfologia Hydroidelor şi a Acalephelor în g-ral a.— Cavitatea g-rală a corpului cu prelungiri în muguri a' — Continuarea cavităţei corpului într’o cavitatate analoagă stomacuiui unei me-duse. a". — Prelungire laterală a cavităţei corpului reprezentând canale radiale. b. — Manta echivalentă discului sau clopotului unei meduse. b'. — transformată la formele superioare L. M. înt.r’o membrană circulară sau velum b". — care micşorează deschiderea mantalei c produşi sexuali.
dicotiledonate, cuprinzând 5 triburi : Thum-bergiee, Nelsoniee, Relliee, Acanthee şi Jus-ticiee.
   Are 120 genuri cu vre-o 1350 de specii, răspândite mai ales în regiunea intertropi-cală a globului.
   Unele Acanthacee sunt cultivate ca plante ornamentale, altele ca plante medicinale, iar altele ca industriale - tinctoriale
  ACANTHIAS. -Zool. - Gen de peşte din familia Selacienilor, a căror arie geografică e cuprinsă atât în emisferul nord cât şi in cel sud, dar lipseşte cu desăvârşire în zona tropicală intermediară.
  Specia cea mai cunoscută este Acanthias vulgaris. v. câine de mare.
  ACANTHION JAVANICUM. - Zool. - Spe-
29
ACANTHOCEPHALI-ACANTHOPS
cie de mamifere din familia Hystricidee-lor terestre, v. ariciu.
   ACANTHOCEPHALI. - Zool. - Viermi paraziţi din grupa Nematelmintelor. Caracterizaţi prin lipsa canalului alimentar şi a ori-ficiului bucal, în locul căruia prezintă o ventuză cu care se fixează în pereţii intestinului animalului în care trăeşte ca parazit. Se hră-
 neşte prin toată suprafaţa corpului. Are un singur gen: Echinorhyncus.
   E.   Gigas, specie ce trăeşte ca larvă în larvele gândacilor de trandafiri şi ale cărăbuşilor; ca animal perfect trăeşte în intestinul porcului şi al omului.
   AC ANTHO CER AS. - Geol-Pal. - Animal fosil. Face parte din familia Cephalopodelor dibranchiate, grupul Arusnoidee.
   Acest gen este caracterizat prin cochilia ornată cu coaste foarte bine desvoltate, prevăzute de cele mai multe ori cu tubercule cari dau acestor coaste un aspect crenelat.
   Se cunosc farte multe specii ale acestui gen. Ex.: Ac. mam-milare - Fig. 3 7 - Ac. rotoma-gense, etc., cari sunt răspândite în Cretacic.              M. F.
   ACANTHOCINUS. - Ent. -
 Gen de insecte din familia Ce-rambycidae, cu specii europene şi una americană.
   Aedilis sin. Astynomus ae. sin. Aedilis montana. Se caracterizează prin antene mai lungi de 5 ori decât corpul. Apare primăvara pe pini doborâţi.
   ACANTHOCYSTIS. -Zool. - v. Helio-zoare.                                M. F.
   ACANTHODES. - Zool. - Peşte de ordinul Ganoizlor, sub ordinul Acanthoidienilor.
 Prin anumite caractere: schelet cartilaginos, lipsa operculelor, prezenţa unui ghimpe înaintea fiecărei înotătoare, se apropie de se-lachieni.
    Prezintă o înotătoare dorsală. - Fig. 38 -. Genul Acanthodes gracilis este fosil caracte-teristic pentru Permian.                M. F
    ACANTHOLIMON. - Bot. - Gen din familia Plombagineelor, având vre-o 70 specii toate originare din O-rient. Sunt plante vivace.
    Menţionăm plante de ornament:   A. venustum, A. andro-
 saceum, A. glumaceum, etc.
    ACANTHOMETRA. - Zool. -v. acanthometridae.
 - Familie de protozoare, clasa Radiolarilor, genul Rhyzopoda.
    Scheletul lor e compus din ghimpi, iar la exterior scoica pare împletită.
                                                                Specii; Acanthometra pallida, A. Ianceolatta. v. Radiolari. ACANTNOPHOENIX RUBRA. Bot. - Numirea ştiinţifică a u-nui palmier, snonimă cu Areca rubra - v. ac -.
    ACANTHOPHORUS. - Zool. -
 Viermi nematozi; specie parazită între păturile esofagului şi ale pipotei păsărilor.
    Specia A. tenuis are 3-6 mm. lungime şi parazită pe raţa domestică.
    Când sunt prea mulţi periclitează sănătatea pasărei.
    ACANTHOPIS CERASTINUS. - Zool. - Cel
 mai primejdios şarpe din Australia, unde este numit vipera morţei sau vipera spinoasa. -
 Fig. 39. - Ajunge până la 1 m. şi are o înfăţişare înspăimântătoare. Se hrăneşte cu pasări şi mamifere mici.
 Fig. — 38. Acanthodes gracilis
   ACANTNOPLEURA. - Zool. - Gen de viermi înrudiţi cu Choetopleurs - v. ac. -, din care menţionăm specia A. aculeata. - Fig. 40 -.
   ACANTHOPS. - Ent. - Gen de insecte din familia Mantidae puţin răspândite şi numai
F,’&- 37* — Acanthoceras mammillîre^
ACANTHOPIDE-ACANTHYLIS
 30
 în America de Sud. Au o formă foarte curioasă.
    A. erosa, II găsi mîn Brazilia şi se caracterizează prin forma specială a elitrelor.
 V.  clişeul Mantidae.
 Fig. 40. — Acantho-pleura aculeaia.
 prea căutat de pescari, atât din cauza căr-nei care este tare şi slabă, cât şi din cauza rănilor ce poate produce.
    ACANTHUS. - Bot. - Gen din familia Acan-thaceelor, în regiunile tropice. Cuprinde vre-o 14 specii. Cele mai răspândite sunt : A. spinosis - Fig. 42, - A. mollis - Fig. 43,
 - şi A. hirsutus. Floarea e hermafrodită şi neregulată; fructul e o capsulă loculicidă. Frunzele şi rădăcinile sunt întrebuinţate în medicină.
    Sunt plante decorative şi servă la oramen-tarea grădinile, mai ales a părţilor accidentate.
             39* — Acanthopis cerastinus.
   ACANTHOPSIDE. - Zool. - Familie de peşti din   ordinul Teleosteenilor, în care intră
 svărluga - cobitis barbatula - şi svârluga de
 eleşteu - C. fossilis. - v. svârluga.
   ACANTHOPTERYGII. - Zool - Grup de peşti din ordinul Teleosteenilor, caracterizaţi prin ţepi la aripile înotătoare. Are specii foarte numeroase, --3000 - compuse a-proape numai din peşti de mare.
   AC ANTHOSICY OES HORIDA. - Bot -
 Plantă din familia Cu-curbitaceelor; creşte pe prundişurile golfurilor africane. Fructele, de mărimea unei portocale, sunt aromatice şi folosite în alimentaţie de indigeni.
   ACANTHOSOMA. -
 Zool. - Gen de insecte hemiptere. Cele mai principale sunt:
   A. hemorro'idale, verde, obişnuită pe stejari şi plopi.
   A. griseujn, cenuşie, răspândită în toată Europa.
   ACANTHOSTIGMA PARASITICUM. - Pa-
 raz. veg. - Parazit vegetal, produce îmbolnăvirea frunzelor de brad şi de molift. Acele se îngălbenesc şi se prezintă învăluite de filamente miceliene incolore.
   ACANTHURUS. - Zool. - Peşte din familia Teuthidelor - Teleosteeni -, caracterizaţi prin coada prevăzută cu 2 ghimpi mobili, tăioşi.
   Sunt 50 de specii şi-i găsim mai mult în oceanul Indian.
   Acanţhurus chirurgus are până la 30 cm. De culoare cafenie închis sau gălbui. - Fig. 41. - Foarte obişnuit în M. Antilelor. Nu e
                                          Fig. 41. — Acanţhurus chirurgus..
    Frunzele mari şi spinoase de Acanthus au servit ca model de ornament în arhitectura antică.
                                 In ţara noastră, prin crânguri şi poeni,
                                   Fig. 42. — Acanthus spinosis
 creşte o specie, Acanthus longifolius numiţi Talpa Ursului, iar in Banat Metrună. Culţi vată şi ea ca plantă ornamentală. înfloreşte în Iunie-August.
                          ACANTHYLIS. - Zool. - Pasări din ordinu
31
ACAPARARE-ACARIENI
 Vfîsirostrelor, din care avem în Europa lăs-
 ^tunul* i i i
    Sunt pasări ce traesc in celelalte continente.
    A. acaudacuta. Are culoarea neagră, cu reflecte albăstrii. - Fig. 44. - O găsim spre sud de Himalaia. Se caracterizează prin ghimpii cu cari e prevăzută coada.
Fig. 43. — Acanthus mollis.
    ACAPARARE. - Econ. Poliţ. - Este acţiu-Tiea care are scopul de a retrage din circulaţie - prin cumpărare - cantităţi cât mai jnari dintr’o marfă oarecare, astfel încât des-fiinţându-se concurenţa să se poată impune pieţei un preţ voit.
    Fenomenul a existat din timpurile cele mai Vechi ; urmările nu erau însă atât de întinse, «vând un caracter mai mult local. Găsim totuşi că acapararea se pedepsea în Franţa, în secolul XVIII, cu n^oartea.
    In timpurile moderne însă, desvoltarea atât « mijloacelor de producţiune cât şi a celor •de transport au făcut ca acapararea să aibă mai greu putinţa de a fi îndeplinită.
    Totuşi, acaparea a luat astăzi o nouă formă ; strângerea produselor ne mai prezentând aceeaşi siguranţă ca în trecut, s’a
 căutat a se pune stăpânire chiar pe mijloacele de producţiune, dând astfel naştere la trusturi, carteluri, etc.
   Orice formă ar îmbrăca, acapararea tinde la îmbogăţirea unei minorităţi în dauna celor mulţi şi nevoiaşi.
   In toate statele există legi cari caută să micşoreze efectele rele ale acaparărei fără însă să reuşească pe deplin.
   La noi există Legea măsurilor excepţionale din 1914, modificată în 1916 şi un Decret-Lege în 1919.
   Cu aplicare la agricultură avem Legea pentru mărginirea dreptului de a ţine în a-rendă moşii, din 12 Aprilie 1908 ; prin împroprietărirea sătenilor s’a rezolvat definitiv acest fel de acaparare, iar prin legea circulaţiei bunurilor din 1929 se stabileşte la 25 Ha. terenul ce se poate cumpăra şi care provine dela împroprietărirea din 1921.
   Dacă diferitele legiuiri caută să împiedice acapararea produselor, ele lasă totuş liberă acapararea mijloacelor de producţiune. >1.
   ACARET. - Constr. rur. - Clădiri sau dependinţe ce ţin de o proprietate, bunăoară: locuinţele servitorilor, grajdurile, magaziile, pătulele, poeţile, cocinile, etc.
   ACARIDE. - Zool. - v. Acarieni.
   ACARIENI. - Entom. - Nume dat articuîa-
Fiff. 41. — AcanthyJ.is acaudacuta.
 telor din clasa arachnidelor, numiţi vulgar molii şi din cari cea mai mare parte trăiesc ca paraziţi pe om, animale, plante şi unele substanţe organice. - Figf. 45 -.
   Acarienii sunt mici arachnide, cu organizaţie foarte rudimentară; în general au un
AGARINA-ACCEPT
32
 corp ovid şi globulos sau vermiform, ce nu prezintă segmentaţia în 3 părţi - cap, torace şi abdomen - ; numărul picioarelor este redus la trei sau patru perechi, cari au forme foarte variabile, teminându-se cu cârlige sau ventuze. Aparatul bucal e adaptat pentru sfărâmat sau sugere.
   Cei mai cunoscuţi sunt : Demodex folii—* culorum, parazit al glandelor sebacee ale sistemului păros la om şi la unele animale ; Sarcoptes scabiae, ce produce râia la om ; Psoroptes communis, ce produce râia la cal, oaie şi iepure ; Cheyletus, ce distruge blănurile şi hainele; Phytoptus vitis ce produce
boala numită acarinoza la viţă; Trombidium, ce trăesc pe diferite plante şi ale căror larve trec vara pe om şi animale, producând mân-cărimi mari, deoarece se înfig în piele la baza perilor ; Ixodes, foarte răspândiţi pe plante în timpul verii, se iau pe animale şi chiar oameni, înfingându-şi în piele partea anterioară a corpului ; Argas reflexus un alt ixod, atacă păsările ; Dermanyssus gallinae pustieşte uneori coteţele cu păsări. Trebuie să cităm şi Tyrogliphus longior şi T. siro ce trăiesc pe brânzeturi ; T. farinae, se înmulţeşte pe diferite substanţe organice, mai ales făină ; Glyciphagus şi Carpoglyphus, trăiesc pe substanţe dulci, pe fructe uscate ; alte specii, ca Hydrachnis, trăesc pe plantele de apă. v. ac. şi Acarinosa, Acnee, Râie, Stre-pede.
   ACARINA. - Zool.- O diviziune a Acarie-nilor, cu corpul scurt. v. Vermiformia.
   ACARINOSA. - Fitopatol. - Boală produsă pe frunzele de păr de un acarian, Phytop-
tus piri, ale cărui înţepături produc umflături brune, asemănătoare cu acarinosa produsă pe frunzele de viţă de Phytoptus vitis.
   ACAROCECIDII. Tumori sau gale produse de acarienii din familia Phytoptidelor ce trăesc pe plante.
   ACAROIDĂ. - Chim. - v. Xanthorrea hos-tilis. ACARUS. - Ent. - v. Acarieni.
   ACAŢ. - Bot. - Numire populară a salcâmului - Robinia pseudacacia -, în Transilvania. v. salcâm.
   ACĂŢĂTOARE. - Zool. - Grup de pasări făcând parte din ordinul păsărelelor, sub ordinul zygodactyla, caracterizate prin cioc cornos la bază, picioare scurte, având două degete anterioare şi două posterioare - mai rar unul singur posterior -. Clasificaţii mai simple grupează acăţătoarele în ordinul Scaurores. Familii din acest grup : Picide, Cuculide, Ramphas-tide, cuprinzând păsări de câmp şi de pădure : ciocănitoare, cucul, papagalii ş. a.
   AGĂŢĂTOR, v. agăţător. ACĂŢELE. Sin. Cârcei, v. viţa de vie.
   ACĂU. Măsură de capacitate
 - 56 1. -, cunoscută numai în Transilvania.
   ACAULĂ. - grec. a priv. kau-los tulpină - Bot. Fără tulpină sau cu o tulpină cu internoduri foarte scurte Ex. : Gentiana acaulis - Fig. 46-.
   ACCELERAŢIUNE. - Mecan. -Acceleraţiunea unui punct în mişcare este limita dintre raportul de creşterea vitezei şi creşterea timpului, când această din urmă creştere tinde spre zero.
   ACCENTORES. - Zool. - Familie din ordinul cântătoarelor. Specii puţine : în Europa numai două. Mai multe în America. Are obiceiuri terestre. Se hrănesc cu insecte, seminţe. Ouă de 2 ori pe an.
   A. alpinus - Pitulice de Alpi -. Seamănă cu ciocârlia. - Fig. 47 -. O găsim în regiunea munţilor înalţi din centrul şi sudul Europei şi ai Asiei centrale.
   E vioaie, graţioasă* şi cântă frumos. Este foarte puţin fricoasă.
   Se obişnueşte uşor în captivitate.
   ACCEPT. - Com. - Este orice fel de cambie care poartă semnătura celui ce recunoaşte că datorează suma înscrisă în ea. Termenul nu se găseşte în codul comercial, este introdus numai în practica comercială.
Fig- 45- — ACARIENI măriţi                După Larousse Agricole
                          i. Tyrogliphus siro - în brânzeturi ; 2„ Sarcoptes; 3. Demodex foliculorum ; 4. Cheyletus - în blănuri ; 5. Hydrachnis -pe plante acvatice.
 33
ACCEPTANT-ACCIZE
   ACCEPTANT. - Com. - Este trasul, - una
 din părţile principale angajate într’o trată sau poliţă -, din momentul ce-şi pune semnătură pe trată, adică o acceptează. v. Cambie.
   J^.CEPTAŢIUNE. S i n. ACCEPTARE.
 - Com. - Este obligaţiunea scrisă a trasului că
 datorează şi că-şi ia angajamentul de a plăti la scadenţă şi pe care o arată prin semnătura sa pe faţa anterioară a tratei.           •
   Pentru acceptaţiunea condiţională, în alb,| refuzată, prin intervenţiune, v. Cambie. 1 ACCES. Sin. Apucat. - Med. - Stare maladivă ce revine la intervale mai mult sau mai puţin regulate şi se aplică la friguri, delir, epilepsie.
   ACCESIUNE. - Jur. - Mărirea dreptului de proprietate în urma alipirei unui lucru la proprietatea principală. Legea românească
 - art. 482 c. civ. -, stabileşte că proprietatea unui lucru mobil sau imobil dă drept asupra
 ! tot ce. produce lucrul şi asupra tot ce se .uneşte în mod accesoriu cu lucrul, într’un mod natural sau artificial.
   ACCIDENT. Accident de muncă. Este o ; întâmplare neprevăzută, petrecută în timpul sau din cauza muncii, producând o leziune a ; organismului şi cauzând astfel un prejudiciu victimei. In mai toate statele civilizate ches-t tiunea accidentelor muncii a făcut în ulti-: mul timp obiectul unor legiuiri speciale.
   Principiul dela care pornesc mai toate aceste legi este acela de a face răspunzător pe patron de accidentele survenite în timpul muncii, obligându-1 astfel să suporte
 cheltuelile şi să acorde îndemnizări victimelor sau familiilor lor.
   Şi este foarte natural acest lucru, deoarece munca lucrătorului a fost depusă în interesul şi deci pe răspunderea patronului.
   Până la înfiinţarea de legi speciale, aceste cazuri se rezolvau după dreptul civil, când foarte greu lucrătorii puteau proba că au dreptate.
   Noile legi se bazează pe teoria riscului profesional, considerându-se accidente şi a-celea survenite întâmplător sau în cazuri de forţă majoră, făcându-se răspunzător patronul indiferent dacă are sau nu vre-o vină. Tot prin aceste legi se impun măsuri speciale de siguranţă, pentru a se limita accidentele la un număr cât mai mic
   Accident de teren. Ceeace schimbă uniformitatea unui teren ; v. accidentat.
   ACCIDENTAT. Teren neuniform, de regiune de deal şi de munte mai ales ; sunt regiuni întregi astfel cari nu se pot cultiva dar cari pot să fie făcute productive prin împădurire - v. împădurire -.
   ACCIPITER. - Zool. - v. ulisor. ACCIPITRES. - Zool. - Pasări de pradă, foarte bine înzestrate şi cu o arie foarte mare.
   Le găsim în pădurile mari ; se mişcă şi sboară cu mare uşurinţă.
   Vânează atât pasări, reptile, cât şi mamifere mici. Sunt foarte crude şi între ele.
   Sunt pasări vătămătoare.
   Genuri mai însemnate : uliul, ultanul, etc.
   ACCIZE. Impozit indirect, perceput sub
Fig. 47. — Accentor alpin us
ACCRESCENT-ACERINEE
34
formă de taxă de consumaţie pentru mărfuri -de primă necesitate.
   Erau statornicite prin Legea maximului. Se încasau la intrarea mărfurilor prin barierele comunelor.
   In anul 1903, această lege a fost înlocuită prin Legea fondului comunal, după care taxele se încasează direct de agenţii fiscului, la ieşirea produselor din fabrici, iar pentru produsele străine, odată cu taxele vamale.
Fig. 48. — Fruct de Physalis - cireaşa evreului, - cu un caliciu accrescent; în stânga un fruct deschis.
   ACCRESCENT. - lat. accrescere a continua să crească -Bot. Se zice despre un organ care continuă să crească după înflorire. Ex.: Caliciul dela Physalis - Cireaşa evreului -
Fig. 48 -.
   ACCUMBENT. - lat. accumbere - a se a-lipi - Bot. -Termen propus de naturalistul de •Candolle spre a denumi orientarea cotiledoa-nelor la unele sentinţe de Crucifere. Se zice că cotiledoanele sunt accumbente atunci când ele sunt drepte şi alipite prin feţele lor superioare, iar radicula alăturată în planul de alipire. - Fig. 49 -.
   ACEFAL. - Zool. - v. acephal. ACENAPHTENA. - Chim. — C12 H10 —
Carbură de hidrogen, descoperită de Berthe-lot, ce poate fi obţinută prin acţiunea directă a naftalinei C10 H8 asupra acetilenei C2 H2 sau a etilenei C2 H4, la temperatură urcată.
        C2 H2 + C10 H8 = C12 H10 C2 H4 + C10 H8 = C12 H10 + H2
   In gudronul de huilă acenaftena există în cantităţi mari.
   Este solidă şi cristalizează în ace albe ; se topeşte la 93° şi fierbe la 285°. Se dizolvă în S0 părţi alcool. E atacată de brom şi iod.
   ACEPHAL. - Zool. - Termen tehnic însemnând organ fără cap.
   Sunt denumite astfel Lamelibranchiatele -moluşte - la cari partea corpului ce poartă gura şi principalele organe de simţ nu este bine separată de restul corpului.
   ACER. - Silv. - Gen din familia acerineelor, cuprinzând arbori sau arbuşti cu ramuri o-puse, frunze palmate, flori mici, verzui, aso-
ciate în chiorchine sau corimb. Fructul e o samară dublă, cu aripioare, fiecare având la bază o sămânţă.
   Specii. Aceşti arbori cresc în regiunile reci şi temperate ale emisferei boreale. In România găsim patru specii, dintre cari trei mai importante:
   1. Acer pseudoplatanus v. Paltinul.
   2. A. platanoides. v. Arţarul.
   3. A. campestre v. Jugastrul.
   împăduriri. Samarele se recoltează toamna.
Pot fi stratificate sau semănate în pepinieră. In primăvară germinează. Plantele tinere, răsădite în pepinieră la vârsta de un an, sunt gata de plantat la doi ani.
   In general, arborii din această familie cer pământuri fertile. In păduri nu-i întâlnim decât amestecaţi cu alte specii, mai puţin pretenţioase.
   Lemnul:   calităţi şi întrebuinţări. Lemnul
lor, alb sau cenuşiu, foarte dens şi omogen, nu crapă şi e atacat cu greu de insecte ; în schimb nu rezistă Ja umezeală - şi nu se poate deci întrebuinţa la construcţiuni ; este însă foarte bun lemn de lucru pentru întrebuinţări mai mici.
                            Produse accesorii. Frunzele sunt bogate în materii organice: azotoase 5.48 la sută; grase 2.10 la sută; constitue un furaj foarte bun. ACERACEE. - Bot. - v. Acerinee. ACERAS. - Bot. - Gen din familia Orchi-deelor, ce conţine o singură specie:
   A. antropophora. Sunt ierburi prevăzute cu tubercule, seamănă cu untu-vacei. O găsim pe câmpuri şi locuri inculte. înfloreşte în Mai-Iunie.
   ACERATHERIUM. - Pal. - Formă fosilă din familia Rinocerotidelor. - v. ac -. ACERINA. - Zool. - v. Biban.
   ACERINEE. - Silv. - Familie de plante di-
                                  Fig. 49. — Sămânţă de cruciferă—Thlaspi— cu cotiledoane accumbente.
cotiledonate, al cărei tip este arţarul. Aparţine ordinului Sapindaceelor. Acerineele cuprind trei genuri: Acer, în regiunea temperată a emisferei boreale; Negunda, în America boreală şi Dobinea în Himalaia.
   Toate acerineele conţin un suc bogat în materii zaharoase, fermentescibile; lemnul e foarte rezistent; scoarţa conţine materii colorante şi adstringente. E întrebuinţat astfel în industrie şi medicină.
35
ACET ABULARIA-ACETILENA
   Unele specii sunt cultivate şi ca arbori ornamentali. v. acer.
   ACETABULARIA. - Bot. - Alge cu un thal 'de 10 cm. având înfăţişarea unor ciuperci. Specie mai cunoscută A. mediterranea.
   ACETABULIFERE. - Zool. - Cefalopode prevăzute cu 2 branchii, 8 sau 1 0 braţe prevăzute cu ventuze — pentru care s*â şi dat acestor moluşte numele de mai sus —, cu o pâlnie de cerneală.
   Le găsim în toate mările. O mare parte din ele le întâlnim în formaţiile geologice, mai ales din epoca jurasică.
   Se hrănesc cu peşti, moluşte, crustacei.
   v. Octopoda şi Decapoda.
   ACETAL. - Chim. - Lichid incolor, cu miros şi gust plăcut. Se găseşte în spirtul brut şi vinurile vechi. Ia naştere prin oxidaţiunea alcoolului. Servă la i-mitarea buchetului vinurilor vechi.
   ACETAMIDA. - Chim. - C2 H3 Az O. sau CH3 Co Az H2. Descoperită de Dumas prin acţiunea amoniacului asupra eterului acetic. Este o amidă primară, solidă, albă, cristalină. Se topeşte la 78° şi fierbe la 221°. Solubilă în alcool şi eter. Se mai numeşte şi etanamidă v. amide.
   ACETANILIDĂ. - Chim. - C8H9Az O sau Az-C2 H5-C2 H3 O-N.
   Corp obţinut prin acţiunea căl-durei asupra acetatului de anilină. Cristalizează în lame strălucitoare, se topeşte la 1 12°. Solubil în apă caldă, alcool şi eter. Dă un mare număr de derivaţi coloraţi, bromaţi şi nitraţi.
   ACETAT. - Chim. - Orice com-binaţiune a acidului acetic - v. ac. -cu oxizii metalici. Ex. : acetat de plumb, sodiu, etc.
   Mai toţi acetaţii sunt solubili în apă. Din punct de vedere agricol sunt importanţi acetaţii de cupru.
   Unul este acetatul bibazic de cupru, obţinut prin lăsarea în aer a câtorva plăci de cupru aşezate între straturi de tescovină : alcoolul din tescovină se oxidează şi se transformă in acid acetic, care se combină cu cuprul formând acetatul de cupru. Este solubil în apă şi se întrebuinţează în doză de 1 kg. la 100 1. de apă, contra mildiului sau 1 jum. kgr. contra blakrotului.
   Celălalt acetat se obţine dizolvând primul în acid acetic. Se prezintă sub formă de cristale verzi, solubile de apă. Se întrebuinţează 0.800 kgr. la 100 1. apă contra mildiului şi 1.200 kgr. contra blak-rotului.
   ACETIC. [Acid]. - Chim. - Compus organic ce rezultă din oxidaţia complectă a alcoolului; este acidul oţelului. E solubil şi cristalizează sub 16 grade; la o temperatură mai
 mare de 16 grade se prezintă ca un lichid incolor, cu miros pătrunzător şi gust acru. Turnat pe piele produce băşicuţe. Dizolvat în apă intră în compoziţia oţetului şi serveşte la prepararea acetaţilor. Cu alcooluri formează eteruri.
   Se obţine în mod industrial prin distilarea lemnelor în vase închise.
   ACETIC. [ETER] - Chim. — C2 H3 O2. C2 H5. — Numit şi etilacetic ; incolor, cu miros plăcut, solubil în alcool şi eter. Arde cu flacără gălbue.
   Oarecari vinuri şi oţetul conţin mici cantităţi. Dă derivaţi coloraţi.
   ACETIC - Acid - Med. - Fiind caustic când este concentrat se întrebuinţează la arderea negilor; ca stimulant, în cazuri de
sincopă şi asfixie; în comerţ se găseşte pentru aceste din urmă cazuri sub numele de Sels Anglais.
   ACETIFICARE. - Chim. - Oţeţire, transformarea unui lichid alcoolic în acid acetic, sub influenţa bacteriei mycoderma aceti - v. ac.
   ACETILENA. - Chim. - Gaz obţinut prin hidratarea carburei de calciu, întrebuinţat la iluminat acolo unde lipseşte petroleul - gaz lampant -, deci mai ales în sate, ferme, etc.
   Proprietăţi. Este incolor, cu miros de usturoi, mai uşor ca aerul, solubil în apă. Când arde formează acid carbonic şi apă. Flacăra este galbenă şi puţin luminoasă, când tubul pe unde ese gazul are o deschizătură prea
                                       după Larousse Agricole. Fig. 50. — APARATUL CÉCILE PENTRU FABRICAREA A CETI LEN EI. In stânga gazogenul ; în dreapta gazometrul.
ACETILENĂ
36
mare. Dimpotrivă, dacă orificiul e mic, a-tunci flacăra este foarte strălucitoare şi luminoasă, oxigenul din aer fiind suficient pentru a produce combustiunea, ceeace nu se întâmplă când gazul iese în prea mare cantitate, ca în caziil precedent. Lumina acetilenei este de 1 5 ori mai mare de cât a gazului o-bişnuit.                                      •
  Un amestec de acetilenă şi aer exploadează puternic la apropierea unei flăcări; prin urmare, aparatele cu acetilenă trebuesc aşezate
   Fig. 51. — APARAT CU CONTACT PENTRU FABRICAREA ACETILENEI. A. Cilindru cu apă ce comunică prin orificiile C. cu gazume-trul B. ; d. dop de fontă închis hermetic ; e ţeava pentru conducerea gazului.
totdeauna în locuri unde aerul se primeneşte uşor, în hangare de exemplu.
   Prepararea. Se obţine descompunând car-bura de calciu cu ajutorul apei: se produce atunci o hidrocarbură care nu este altceva decât acetilina - C2H2 - şi un residiu - var hi-dratat. - Din 3 kgr. de carbură de calciu obţinem 1 m3 de acetilenă.
   Aparatele cu acetilenă cari se întrebuinţează în ferme, etc., se pot deosebi în două categorii: aparate neautomate şi aparate automate.
   Aparatele neautomate. Din acestea fac
parte: a) aparate cu carbura căzând în apă; sunt cele mai practice şi mai întrebuinţate. Ca tip avem aparatul Cecile - Fig. 50 : ga-zogenul, unde se produce gazul şi gazometrul unde se înmagazinează, sunt separate. Pentru a pune în funcţiune aparatul e destul să le umplem cu apă pe amândouă, până la nivelul indicat.
Se introduce apoi carbura în gazogen.
Aceasta se descompune şi formează a-cetilena care se înmagazinează în ga-zometru, care e destul de mare pentru a asigura iluminatul într’o seară. Gazo-genul mai cuprinde un agitator şi un robinet pentru evacuarea rezidului. pentru eliminarea Robinetele servesc apei de condensare.
Distribuţia gazului este regulată prin-tr’un robinet special. b) aparate cu imersiune, în cari producerea gazului
                                                  Fig. 52. — Lampă generator cu acetilenă, cu căderea carburei în apă.
                                                   F*g- 53- — Bec dublu cu acetilenă.
se face prin introducerea carburei în-tr’un recipient ce conţine apă.
    c) Aparate cu căderea apei pe carbură, în cari pro-ducţiunea gazului se face printr’o cădere abundentă de apă, într’un recipient ce conţine car-bură.
    Aparate automate. Cuprind:     a)
aparate cu căderea apei pe carbura,
cari sunt cu gazo-metru mobil sau cu gazometru mişcat de apă; funcţionarea a-utomatică se produce prin mişcarea clopotului mobil, prin schimbarea nivelului apei sau prin diferenţă de presiune.
    b)     Aparate cu contact sau imersiune, în cari sau carbura poate să fie fixă şi apa mo-
 37
ACETILENĂ
bilă sau invers. - Fig. 51.- Exemplu : îndată ce robinetul s este deschis, nivelul apei la B se ridică, apa udă carbura şi se produce a-cetilenă. Dacă robinetul r este închis, ga-U1 care se degajă face presiune asupra apei si-i coboară nivelul până când nu mai atinge apa; atunci producerea gazului încetează. Pentru a se evita degajarea acetilenei din carbura rămasă udă, chiar după scăderea nivelului apei, se toarnă peste apă un strat
                                           Fig. 54. — Aparat pentru luminat afară.
de petrol ; când nivelul apei scade, petrolul ¡■acoperă carbura şi împiedică orice degajare gazului.
   c) Aparate cu căderea carburei în apă, în
cari căderile automatice sunt în general fă* cute prin mişcarea clopotului mobil.
   Ori care ar fi sistemul generator al aceti-Jenei, gazometrul e pus în legătură cu becurile prin ţevi, cari se închid sau se deschid cţi ajutorul unui simplu robinet.
   Aparate cu acetilenă dizolvată. Acetilena posedă proprietatea de a fi solubilă în ace-tbnă - v. ac. Se întrebuinţează sub această formă, în stare curată şi comprimată în ci-lîhdrii plini cu materii poroase, îmbibate cu fecetonă. In aceşti cilindrii, unui litru capacitate corespund aproximativ 1 00 litri de ace-
tilenă, la o presiune de 10 atmosfere. Se vede uşor avantagiu.1 acestui procedeu ; cilindrii sunt uşor de transportat şi pentru a întrebuinţa gazul acumulat e destul să-i a-daptăm un regulator de presiune.
   Lămpi portative. In lămpile cu acetilenă, becul este alăturat generatorului, acesta a-vând forme, dimensiuni şi greutate cari să-i permită a fi transportat. Cele mai multe şi totodată şi cele mai simple sunt acele în care o deschizătură pune în comunicaţie recipientul superior cu apă, cu acel inferior în care se găseşte carbura. Se regulează orificiul prin care se scurge apa după consumaţia becului. Există şi lămpi la care car-, bura cade în apă. Se construesc lămpi pentru automobile, biciclete, etc., prevăzute cu aprinzătoare speciale, lămpi pentru luminarea şantierelor, în cari se întrebuinţează acetilenă dizolvată, etc. - Fig. 52, 53 şi 54 -.
   Lămpi prinzătoare - Fig. 55 Sunt lămpi cu acetilenă întrebuinţate la distrugerea dife-ritelór insecte, mai ales pentru cochylis rosera na şi pyralis, ale căror omizi atacă viţa. Lumina acestor lămpi, - aşezate din distanţă în distanţă în vii, - atrage fluturii, cari în-vârtindu-se în jurul flăcării îşi ard aripile şi apoi se îneacă în bazinul plin cu apă.
   îngrijirea generatoarelor şi lămpilor. In ceeace priveşte generatorii, trebuie să se e-vite iarna de a îngheţa apa, mai ales când
                                      Fig. 55. — Lampă-prinzătoare cu acetilenă.
 sunt în afara locuinţei. Pentru aceasta se a-daogă în apă sare sau clorură de calciu, cari în acelaş timp nu au nici o influenţă asupra producerei gazului.
   Robinetele trebuiesc unse cu vaselină sau parafină. - Nu trebuie să se întrebuinţeze u-leiurile vegetale -.
   Când spargem carbura să ne ferim de bucăţile cari ar putea sări în ochi; în cazul a-cesta e necesară spălarea cu apă multă.
ACETOMETRU-ACHIMENES
38
                                            Fig» 56. — Achatina Kambeul.
   Lămpile trebuiesc şterse şi demontate înainte de întrebuinţare. Recipientul cu carbură să se golească pe o ţesătură cu ochiuri mari, astfel ca să se poată păstra bucăţile de carbură ce se pot încă întrebuinţa. Becurile de nichel sunt preferabile celor de aramă, căci nu se înegresc ca acestea. Înfundând ziua becul cu un tampon de vată, se evită intrarea prafului.
   Utilizarea rezidurilor. Acetilena şi carbura de calciu mai pot aduce servicii agriculturei şi prin rezidurile ce rămân după degajarea gazului. Acetilena, degajată prin descompunerea carburei de calciu, în prezenţa apei, conţine totdeauna o cantitate oarecare de a-moniac. Această degajare de amoniac continuă chiar după producerea acetilenei, cu condiţia ca rezidul să fie menţinut într’o oarecare stare de umiditate. Cantitatea de amoniac produsă astfel de reziduri este mult superioară celei degajate în acelaş timp de a-cetilenă. Astfel, la 100 părţi de carbură, la acetilenă se găseşte 0.039-0.061 amoniac, în reziduri 0.210-0.348 la sută. Rezidurile fabricării acetilenei din carbură de calciu pot servi deci ca îngrăşăminte şi ca amendamente. Ele mai acţionează de altfel şi prin calcea care le constitue aproape în întregime. In această privinţă, se pot amesteca rezidurile în composturi. Se poate întrebuinţa carbura de calciu şi în amestec cu alte produse insecticide sau anticriptogamice, pentru distrugerea insectelor cari atacă frunzele de viţă .
   Exemplu:
   Carbură de calciu praf 80 la sută.
   Floare de pucioasă 20 la sută.
   Se prăfuesc ciorchinii imediat după apariţia insectelor. Sub acţiunea umezelei, aerului,
a transpiraţiei plantei, a apei de rouă sau de ploaie, carbura se descompune şi acetilena care se degajă creiază o atmosferă toxică pe care insectele nu o pot suporta.
   ACETOMETRU. - Chim. - Aparat servind la determinarea cantităţii de acid acetic din oţet.
   ACETONĂ. - Chim. - Lichid foarte volatil, cu miros plăcut, întrebuinţat în medicină. Se obţine prin distilarea uscată a lemnelor, zahărului, amidonului şi acetaţilor.
   ACETYL. - Chim. - v. aldehidă acetică.
   ACHALINOPTERE. - Arh. - Termen de clasificaţie entomologică al lui Blanchard. v. chalinoptere.
   ACHATINA. - Zool. - Un melc terestru foarte mare. Trăeşte în Africa şi depune ouă mari ca de porumbei. Bucăţile din scoica lui servesc în Angola ca monede. - Fig. 56 -.
   ACHENĂ. - grec. a priv.; chaino a se deschide - Bot. - Fruct uscat, iiidehiscent, cu pe-ricarpul nelipit de sămânţă. Ex.: fructul de cânepă, castan, etc. - Fig. 5 7 -.
   ACHERONTIA ATROPOS. - Ent. - Un fluture din familia Sphingidelor. v. Sfinx Cap de mort.
   ACHILIMIT. Se întrebuinţează în Banat pentru a arăta un om gospodar. Sinonim cu chivernisit.
   ACHILLEA. - Bot. - Gen de plante din familia Composeelor, a cărei specie principală e Achillea millefolium v. Coada şoarecelui -Alunele şi Sorocină în Banat.
   ACHIMENES. - Bot. - Gen de plante din familia Gesneriaceelor. Cuprinde vre-o 20 specii, originare în America tropicală. - Fig. 58-. Plante frumoase de seră; vivace, herbacee, frunzele opuse sau verticilate câte 3, dinţate.
39
ACHINDIE-ACICLICĂ
Florile solitare sau fasciculate. Corola hypo-craterimorfă.
   Plante foarte decorative; horticultura a produs mulţi hibrizi, remarcabili atât prin mărimea florilor cât şi prin varietatea culorilor. ACHINDIE. v. chindie.
Fig- 57. — ACHENE. A. de castan. B. de ulm. C. de păpădie. D. de clocotici E. de cânepă.
 ACHITARE. - Corn. - Plata unei datorii, unei socoteli.
 In sens impropriu, se mai zice „a achita“
Fig. 58. — Diferite specii de Achimenes.
o factură sau o poliţă, când plata se recu~ noaste în scris pe act prin cuvântul achitat, urmată de dată şi semnătura celui care a primit suma.
 ACHIU. - Bot. - v. Ţelină. - Apium graveo-lens
 ACHILAMIDĂ. - grec. a priv. ; chlamus manta - Bot. - Floare nudă, adică o floare ale cărei organe de reproducţie - pistil şi sta-mine - nu posed nici un fel de înveliş floral. Ex. : florile de frasin. - Fig. 59 -. Gr.
 ACHLYA. - Bot. - Ciuperci din familia Saproligniaceelor, cu thalul format din filamente cilindrice.
 Trăesc în apă pe insectele moarte.
 ACHORION. - Bot. - Ciupercă inferioară, caracteristică în anumite boale de piele. Evoluţia nu e complect cunoscută. Aparatul vegetativ e reprezentat prin-tr’un miceliu flexibil, cu filamente lungi, nearticulate.
 Se îmulţesc prin sporidii produse de alte filamente articulate. Specia A. Schoen-leinii produce boala numită Favus ; v. chelbeaua.
 După unii autori       Acho-            ^
 rion ar fi numai      o formă de Floare achlamidâ
 transformare a        altor ciu-        frasin.
 perei inferioare       - mucega-
 iuri -.
 ACHRAS. - Bot. - Gen de plante din familia Sapotaceelor. Sunt arbori mari, cu suc lăptos, cu frunzele totdeauna verzi. Cresc prin America centrală şi India.
 Specii mai principale : A. sapota şi A. costala.
 Importanţi şi      prin aceea că
 mai toate părţile lor    au între-      A /!
 buinţări în medicină     şi indus-
 trie.
 ACHROEA G R I S E L L A.
 - Ent. - Microlepidopter din familia Pyralideelor, numită şi Tenia falşă a cerei. îşi depun ouăle pe faguri, în stupi şi o-mizile lor mănâncă ceara. v.
 Galleria mellonella.
 ACHTHERES. - Zool. - Gen de crustacee inferioare, paraziţi pe pielea şi branchiile peştilor. A. percarum.
 ACHYRANTES. - Bot. - Gen
 de plante din familia Amaran-taceelor. Cuprinde vre-o 12
                         1               r1unze au-
 specii ; toate sunt plante ier-       culate   de
 boase şi cresc în regiunea tro-        Pinus sil-
 picală.                              vestrii-
 Mai importante : A. aspera şi A. colea.
 Au întrebuinţări în medicină; se cultivă ca plante ornamentale.
 ACICLICĂ - grec. a priv.; kyklos cerc. -Bot. - Se zice despre o floare ale cărei organe - bractee, sepale, petale, stamine şi car-
ACI CULAT-ACID ALIA
 40
 pele - se succed urmând o linie spirală continuă. Ex.; floarea dela Calycanthaceae.
   ACICULAT. - lat. acicularis = în formă de ac. - Bot. - Ex. : frunzele Coniferelor.
- Fig. 60 -.
   ACID. - Chim. - Combinaţiunea unui corp simplu cu oxigenul; înroşeşte hârtia de turnesol.
   Toţi acizii cuprind hidrogen ce se poate înlocui total sau în parte printr’un metal; se formează atunci un corp sare - v. ac. -, care n’are nicio acţiune asupra tincturei de turnesol.
   Alte corpuri ce se numesc baze - v. ac. -au proprietatea de a albăstri tinctura de turnesol înroşită de un acid. Aceste baze sunt compuşi ce cuprind un metal ce se poate substitui hidrogenului dintr’un acid, pentru a forma o sare.
   Din această cauză se spune că o sare e rezultatul combinaţiei unui acid cu o bază, ceeace nu este tocmai exact.
   Se mai spune că o bază neutralizează un acid; în adevăr, sarea obţinută nu înroşeşte tinctura de turnesol.
   Acizii pot fi divizaţi în trei grupe : 1. A-cizii cari nu sunt formaţi decât din două corpuri simple din care unul e neapărat hidrogenul ; astfel sunt :     acidul clorhydric,
bromhydric, etc.
   2.    Acizii cari sunt formaţi din trei corpuri simple, din cari două sunt oxigenul şi hidrogenul; de exemplu: acidul azotic, acidul sulfuric, acidul boric, etc.
   3.    Acizii ce conţin numai carbon, oxigen şi hidrogen se numesc acizi organici, cari sunt:
   A. acetic răspândit în natură - sucul plantelor, sudoare, sânge. - Incolor, cu miros pătrunzător, foarte acru. întrebuinţat în industrie şi medicină.
   A. ambric - Succinic Se găseşte în chihlimbar şi răşina de brad. Incolor, inodor, e solubil în apă, în alcool foarte puţin.
   A. benzoic. Răspândit în regnul vegetal; în cel animal nu se găseşte''decât în urina erbi-vorelor. Se prepară prin încălzirea smirnei
- Styrax benzoin ; - v.ac. E incolor.
   A. butiric. Se găseşte în sudoare, sucul gastric, sânge şi coarne. Se formează şi prin fermentarea zahărului, scrobelei, etc. E uleios şi incolor.
   A. capronic. Se găseşte în unt, brânză şi diferite grăsimi.
   A. citric. E foarte răspândit în regnul vegetal; se găseşte în fructele acre.
   A. formic. Se găseşte în urzici şi furnici. Incolor, cu miros pătrunzător, e solubil în apă şi alcool.
   A. galic. E foarte răspândit în plante
- stejar, mere, ceaiu, etc. - E incolor şi inodor.
. A. hipuric. Se găseşte în urina erbivorelor.
   A. lactic. Foarte răspândit în regnul ani-
mal. Acru, siropos, incolor şi inodor, e solubil în apă, alcool şi eter.
   A. malic. Răspândit în fructe, mai ales cele necoapte.
   A. oleic. Se găseşte în migdale, măsline, grăsimi. Incolor, solubil în alcool. întrebuinţat la fabricarea săpunului ordinar.
   A. oxalic. Răspândit în plante sub formă de oxilaţi. Se prepară din tărâţe de lemn. întrebuinţat în industrie şi chimie.
   A. salicilic. Răspândit în plante. întrebuinţat în medicină ca antiseptic şi la conservarea alimentelor.
   A. silicic. Foarte răspândit în natură. întrebuinţat la fabricarea sticlei.
   A. stearic. v. stearina.
   A. tanic. Se găseşte în coaja de stejar şi gogoşile de ristic şi alep. Incolor, solid. întrebuinţat în tăbăcărie şi la fabricarea cer-nelei.
   A. tartric. In fructe. Se prepară din tartru
- drojdia de vin -. Solubil în alcool şi apă.
   Mijlocul de a scoate^ petele produse de a-cizi. Acizii fiind neutralizaţi de baze şi mai ales de alcaline - amoniac, potasă, sodiu -, se poate scoate o pată proaspătă făcută de un acid aşezând-o deasupra unui recipient cu amoniac, sau se spală cu apă amestecată cu amoniac. Trebuie însă să umblăm repede, cea mai mare parte a acizilor - sulfuric şi nitric mai ales - fiind corozivi, au acţiune puternică faţă de materiile organice.
   ACIDALIA. - Ent. - Gen de fluturi din tribul Acidalidae. Specii numeroase, comune în Europa, pe marginea pădurilor şi locuri ierboase.
   A. promutata; A. incanaria, a cărei omidă o găsim pe Cerasus padus ; A. osseata ; A, aversata ; A. emarginata, a cărei omidă tră-eşte pe Plantago, Galium şi Convulvulus; A. clatharta e foarte obişnuită în lucerniere.
 41
ACIDASPIS-ACIDIMETRIA
   ACIDASPIS. - Geol.-Pal. - Animal fosil din -clasa Artropodelor, familia Trilobiţilor.
   Corpul constituit din 9-10 segmente. Segmentul cephalic prezintă brazde longitudinale cari fac să dispară trilobaţia cephalică ; inelul codai sau pygidium este scurt. Inelele celelalte ale corpului sunt prevăzute cu câte două perechi de ţepi foarte desvoltaţi - Fig. 61
   Este fosil caracteristic pentru Silurian şi Devonian.                                    M. F.
          Fig. 62. — Biureta lui Mohr pentru determinarea acidităţei vinului.
   ACIDIMETRIA. Metodă pentru determinarea acidităţii unui lichid - vin, lapte, etc. -. Se bazează pe saturaţia acidului printr’o soluţie alcalină - potasiu, sodiu sau calciu - ; sfârşitul reacţiunei se cunoaşte prin schimbarea culoarei unui lichid indicator - diverşi reactivi, ca : turnesolul, phenophtaleina, etc. -Ca să se înţeleagă această metodă, vom arăta cum se determină aciditatea vinului şi a laptelui.
   Aciditatea unei probe de vin. Pentru a-ceasta ne trebuiesc : o biuretă gradată în cm3 şi zecimi din cm3 - biureta lui Mohr. - Fig*
62 - ; o pipetă de 1 0 cm2 ; un pahar, hârtie de turnesol roşie şi albastră, o vergea de sticlă ; o soluţie de potasiu sau sodiu, titrată astfel ca un litru din această soluţie alcalină să fie neutralizat exact de 1 0 gr. de acid sulfuric - acesta fiind luat ca unitate. Un cm3 din această soluţie neutralizează deci 0,01 acid sulfuric.
   Se procedează in felul următor : se umple biureta gradată cu soluţia alcalină de sodiu sau potasă titrată, până la gradaţia zero ; apoi se pune cu pipeta în pahar 10 cm* de vin a cărui aciditate voim să o aflăm. Lăsăm să se scurgă încet soluţia din biuretă în vin, având grijă să amestecăm în pahar cu vergeaua de sticlă ; de fiece dată când se toarnă soluţie alcalină în pahar se atinge hârtia de turnesol, atât cea roşie cât şi cea albastră, cu beţigaşul de sticlă. Dacă lichidul picat pe hârtia albastră lasă o pată roşie, a-tunci vinul este încă acid ; trebuie deci să mai lăsăm să curgă soluţie alcalină din biuretă, până când hârtia albastră nu-şi mai schimbă coloarea şi cea roşie se albăstrează foarte puţin.
   Atunci se citeşti numărul de cm3 din soluţia alcalină care s’au scurs în pahar. Să presupunem că au fost 5,3 cm3 ; cum un cm3 din această soluţie corespunde la 0,01 gr. de acid sulfuric aceşti 5,33. corespund la 5,3X0,01=0,053 gr. de acid sulfuric ; pe de altă parte, cum în pahar nu erau decât 10 cm3 de vin, aciditatea unui litru de vin
- 1000 cm3 - e deci 0,053X1000=53 gr. exprimată în acid sulfuric. In alţi termeni, cu soluţia alcalină pe care am arătat-o, e destul să citim pe biuretă numărul de cm'1 ce s’au scurs, pentru a afla exact aciditatea vinului încercat, exprimată în grame ; dacă s’au scurs 4,5 cm3 de soluţie, vinul are o aciditate de 4,5 gr. arătată în acid sulfuric.
   Dacă voim să aflăm aciditatea în acid tartric, trebuie să înmulţim aciditatea arătată în acid sulfuric cu numărul 1.53 ; exemplu : 4.5X1.53=6.88, arătată în acid tartric.
   Aciditatea laptelui. In lăptărie de obiceiu se întrebuinţează acidimetrul lui Dornic
- F;g. 63 -. Aparatul se compune dintr’o biuretă B gradată în zecimi de cm3 şi care comunică prin ajutorul unui tub t cu flaconul A, care conţine soluţie alcalină de sodiu, preparată cum vom arăta mai jos. Biureta se umple cu ajutorul beşicei de cauciuc D.
   Când încetăm de a mai apăsa, beşica lucrează ca un aspirator, aducând excesul de lichid în flaconul A şi datorită tubului de sticlă ce se află în interior şi la capătul biu-retei, lichidul ajunge în mod automat la gradaţia zero a biuretei. Pipeta H serveşte la măsurarea celor 10 cm3 din proba de lapte. Tubul E este destinat pentru, laptele ce se examinează. Intr’un flacon special este o so-
ACIDIMETRU-ACINETA
42
 luţie de 10 gr. de phenophataleină disolvată în 50 cm3 de alcool.
   Se lucrează în modul următor : se introduc cei 10 cm3 de lapte în tubul de încercare, se adaogă 4-5 picături din soluţia de phe-nophtaleină, apoi ae lasă să se scurgă soluţia alcalină din biureta B în lapte, având grija să scuturăm din când în când şi spre sfârşit să nu lăsăm să curgă decât picătură su picătură. Când laptele ia o coloare trandafirie
 ÎS
 a
V
 H
   slujindu-ne de o biuretă gradată, până la a-pariţia coloarei roşii caracteristice ; se notează numărul de cm3 din soluţia alcalină cari au fost întrebuinţaţi pentru neutralizare. Aceasta se întâmplă rareori la volume egale, căci soda absoarbe uşor apa şi acidul carbonic din atmosferă. Dacă cifra este mai mică decât 1 0, soluţia de sodă e prea tare ; în cazul contrar este prea slabă. Concentraţia se corijează adăogând apă cu sodă caustică, după nevoie, şi se titrează din nou. Ca să evităm aceste încercări, se poate nota pe flaconul cu sodă factorul cu care va trebui să înmulţim numărul de cm3 găsit. Pentru aflarea acestui factor, se împarte numărul de cm3 cu cari am lucrat -10-, cu numărul de cm3, din soluţia de sodiu pe care am întrebuinţat-o ca să provocăm apariţia coloarei.
   ACIDIMETRU. - Chim. - Aparat destinai să determine aciditatea unui lichid - vin, lapte, etc. -. Exemplu : biureta lui Mohr, aci-dimetrul lui Dornic, v. acidimetria.
   ACIDITATE. - Chim. - Cantitatea de acic ce se găseşte într’un lichid : vin, bere, etc Se află cu ajutorul acidimetrelor - v. acid ş: acidimetria
   ACILIUS. - Ent. - Gen de insecte acvatice
                             După Larousse Agricole Fig. 63. — Acidimetrul lui Dornic, pentru determinarea acidităţei laptelui.
 încetăm operaţiunea. Diviziunea ce corespunde oprirei lichidului în biureta B ne dă gradul de aciditate al laptelui, exprimat în miligrame de acid lactic : dacă, de ex., se citeşte 15 pe biuretă, laptele are 1 5 grade de aciditate. In mod normal aciditatea unui lapte de calitate bună este de 16-20 grade. Când laptele are o aciditate de 26-28 grade, se încheagă când îl fierbem ; când are 70-80 grade se încheagă şi la rece.
   Soluţia alcalină e preparată astfel încât fiecare grad al biuretei conţine o cantitate de sodă necesară neutralizării unui mili-gram de acid lactic, adică 4/9=0.445 gr., ceeace corespunde la 4.445 gr. de sodă caustică la un litru de apă. Se cântăreşte 4.445 gr. de sodă caustică şi se dizolvă într’un litru de apă distilată sau apă de ploaie foarte curată. Pe de altă parte, se prepară o soluţie de 7 grame de acid oxalic pus într’un litru de apă. Aceste soluţiuni trebuie să se neutralizeze în volume egale. Se iau 10 cm3 din soluţia acidă în care se toarnă 2-3 picături din soluţia de phenolphtaleină ; se lasă apoi să se scurgă soluţia de sodă,
Fig. 64. — Acineta mystacina.
 din familia Dyticidae ; A. sulcatus este spe cia cea mai răspândită.
   ACINETA. - Bot. - Gen din familia Orchi deelor, cu speciile originare din Americ
 43
ACINETRIDAE-ACLIMATIZARE
 tropicală. Plante epifite. Se cultivă în ghivece suspendate.
   ACINETRIDAE. - Zool. - Infuzorii din familia Suctoria. Specii mai importante : Po-dophrya, Acineta. - Fig. 64 şi 65 -.
   ACINOPUS. - Ent. - Gen de insecte din familia Harpalinae, ce-1 găsim în Europa.
   ACINTUŞ. - Bot. - Nume ce dă pe alocuri în Transilvania zambilei - Hyacinthus orien-talis ; v. Zambila.
   ACIOAIE. Poporul numeşte astfel alama, bronzul, arama, cât şi clopoţeii ce se pun cailor la ţară. Sinonim cu zurgălăi -v. ac. -.
   ACIOALĂ. In sens larg însemnează adă-
   Fig. 65. — Acineta mystacina, sugâncTo pradă.
                                                          post. Este un şopron fără pereţi, pentru adâ-postirea vitelor, lipit de casă sau de coşar.
   ACIPENSER. - Zool. - Gen de peşti Ga-noizi, numiţi şi Sturioni. O caracteristică a acestor peşti este : trăesc o bună parte a a-nului în mări şi nu vin în râuri decât primăvara, pentru ouat. Sunt dotaţi cu o longevitate pronunţată. Pentru a se putea reproduce este absolut necesar alternanţa vie-ţuirei în ape dulci şi sărate. Absenţa dinţilor îi face să se hrănească cu viermi, moluşte, animale şi vegetale în descompunere.
   Pescuitul. Căutat pentru carnea sa foarte gustoasă, pentru icrele ce servesc la prepararea caviarului, pentru băşica înotătoare care dă ichtiocolul, pescuitul său e foarte activ în sud-estul Rusiei şi Siberiâ orientală.
                                                          întrebuinţări. Carnea este foarte gustoasă şi grasă. Pentru conservare se întrebuinţează: ghiaţa, sărarea sau săratul şi uscarea - balik. -Din icre se prepară caviarul, care este de două feluri : lichid şi solid.
   In industrie este foarte căutată băşica ce produce ichtiocolul.
   Varietăţi : Acipenser sturio - v. Sturionul. ••
   a cărui arie principală este Atlanticul ; îl găsim însă şi în marea Nordului, Baltică şi uneori în Mediterană.
   Acipenser Gueldenstadii - v. nisetrul care ajunge la cea mai mare talie ; are o arie mai mică, marea Caspică şi marea Neagră.
   Acipenser ruthenus - v. cega - este speţa cea mai mică şi are aceeaşi arie ca precedentul.
   Acipenser Stellatus - v. păstruga -, trăeşte în aceleaş ape ca şi nisetrul ; ajunge până la 1 jum. m. Icrele sunt mai puţin căutate, carnea e însă foarte preţuită.
   Acipenser Gmelini - v. viza -, trăeşte în marea Neagră şi Caspică. Are icre foarte bune.
   v. caviar, ichtiocol.
   ACIRĂ. - Ornit. - Denumire sub care poporul înţelege parte din păsările clasate de ornitologişti în genul aquilae - v. acvilă -. ACLIMATAŢIE. v. aclimatizare. ACLIMATIZARE. Evoluţia organismului fiinţelor vii, cari după ce au schimbat mediul reuşesc să se adapteze noilor condiţii de viaţă. Aclimatizarea s’a deosebit după gradul de deplasare al indivizilor, în două părţi :
   I)     Aclimatizarea pe care o suportă oamenii sau animalele cari trec dintr’un climat rece într’unul cald ; dintr’unul temperat în-tr’unul cald şi invers. Această schimbare produce modificări asupra sănătăţii şi funcţiunilor organismului, cari s’au numit crize de aclimatizare ; este o stare bolnăvicioasă de care suferă individul după sosirea sa în nouă regiune sau localitate.
   Un animal este aclimatizat când se menţine sănătos, îşi păstrează aptitudinile şi continuă să se îmmulţească. Aceste condiţiuni sunt necesare pentru asigurarea reuşitei economice a aclimatizării, când este vorba de a-nimale domestice. Scopul final este de a transforma aclimatizarea în naturalizare, a -dică de a realiza o adaptare atât de perfectă încât animalele deplasate să trăiască şi să se înmulţească ca şi în mediul lor natural.
   Condiţiunile esenţiale pentru reuşita acestei aclimatizări sunt relative la speţă, rasă, viteza şi direcţia mişcărilor de migraţiune. Sunt specii cari nu se pot aclimatiza în a-numite regiuni : de ex., câinele în Antilii, pisica în Anzi, măgarul în Europa septentrională, calul în Sudanul de sud. Chiar la oameni se găsesc rase cosmopolite şi altele cari nu pot suferi deplasări mari : între cele dintâi sunt Chinezii şi Evreii ; dimpotrivă, Englezii nu dureăză mai mult de trei generaţii în India, Europenii patru în Antile. La animale, boul Durham, oaia Merinos, calul Arab, sunt cosmopolite.
   O      emigraţie înceată favorizează aclimatizarea ; dar în condiţiile actuale de deplasare aceste împrejurări nu mai sunt favorizate
ACNEE-ACOELOMATE
44
■ca altă dată. Direcţiunea mişcării de mi-graţiune e foarte importantă la rândul ei : deplasarea trebuie de preferinţă să se facă pe linia izotermă, spre regiunile a căror temperatură mijlocie să se apropie de aceea a punctului de plecare.
   Aclimatizarea e mult favorizată de încrucişările cu rasele indigene. Datorită acestui fapt, Arienii au putut să cuprindă treptat Europa cu animalele lor ; acest procedeu e întrebuinţat actualmente în colonii, pentru a asigura reuşita introducerei animalelor europene.
   Vârsta animalelor are mare importanţă în reuşita operaţiunei : animalele tinere rezistă mai bine decât cele adulte la oarecari boale tropicale - piroplasmoza, de ex.
   Pentru reuşita aclimatizării unui animal străin, trebuie să se caute afinităţile ce există între el şi rasa autohtonă, condiţiile de trai ce i se creiază în noua ţară şi cari trebuie sa fie cât mai apropiate de cele vechi şi tot atât de mult ca regiunea în care vine să aibă pe cât posibil caracterele locului de origină.
   Aclimatizarea progresivă e cel mai bun sistem şi se obţine prin ferme sau puncte ^ootechnice de tranziţie.
   Aclimatizarea plantelor trebuie să se facă pe aceeaşi linie izotermă şi prin tranziţiuni gradate.
   2) Aclimatizarea în care deplasările sunt mici, ca acelea pe cari le fac animalele cari fiind vândute sunt transportate din loc în loc, într’o regiune limitată însă. Totuşi criza nu e mai mică şi se manifestă prin tristeţe, pierderea poftei de mâncare, sensibilitatea la boale şi oprirea temporală a fecundaţiei.
   Trebuie să veghiem ca transportul să se facă în cele mai bune condiţiuni - hrana şi adăpostul în timpul drumului -, să lăsăm animalul în repaos la sosire, să nu-1 punem decât cu încetul la muncă, dându.-i o hrană şi apă bună. E foarte prudent să izolăm orice animal nou sosit, atât ca să evităm introducerea unei boli noui, cât şi ca să prevenim contaminarea posibilă a noilor veniţi prin boalele ce ar exista. Durata crizei este în general de şase până la opt săptămâni.
   ACNEE. Sin. coşi, funigei. - Med. - Este
o  boală de piele datorită inflamărei folicu-lilor sebacei.
   Acnea vulgară sau inflamatorie sunt bu-buliţele ce apar pe piele datorită tinereţei, artritismului, liimfatismului, dispepsiei, excesului de alimentaţie, unor cauze externe : vânt, frig, căldură sau unor medicamente iritante : iod, brom, gudron.
   Tratamentul intern variază: pentru, limfatici se recomandă untura de peşte, pentru artritici alcalinele, pentru anemici ferul şi arsenicul, potrivit prescripţiilor medicului.
   Tratamentul extern constă în spălături lo-
cale, de 2 ori pe zi, cu apă caldă în care am amestecat pe Yl spirt camforat sau cu sublimat - 2°/0o-
 Seara se pun alifii. Ex. :
 *              Rezorcină          3 gr.
               Pulv. scrobeală     5 gr.
               Oxid de zinc        5 gr.
               Vaselină          1 5 gr.
 Acnea punctată. Se iveşte mai ales pe faţă sub forma unor puncte negre şi e datorită unui acar - Demodex folliculorum - v. acarieni.
 Tratamentul constă în scoaterea lor şi combaterea stărei maladive speciale: anemie, constipaţie, etc.
 Acnea rozată. Seamănă cu cea vulgară dar prezintă în plus şi alterări a vaselor capilare. Tratamentul general este acelaş, iar la cel local se adaugă preparate mercuriale.
 ACOELOMATE. - Zool. - v. Coelenterate.
  Fig. 66. — Aconitum Napellus
45
ACOEN A- ACONITUM
  ACOENA. - Bot. - Ierburi cuprinzând a-proape 30 de specii răspândite în regiunile temperate şi reci ale emisferului austral.
  îşi au numirea delà fructul care uneori este spinos.
  ACOKANTHERA. - Bot. - Gen din familia Apocyneelor, creat pentru Oestrum venena-tum, plantă cu care Hotentoţii îşi otrăveau săgeţile. Arbori sau arbuşti, cuprinzând 3 specii, toate în Africa, dintre cari A. - Toxi-
talinului, pentru a primi lămurit imaginile situate la distanţe deosebite ; v. ochiu.
   ACONITIC [ACID]. - Chim. - Există în stare de aconitat de calciu în omeag, de unde poate fi extras ; este însă preferabil a-1 obţine, prin deshidratarea acidului citric, prin căldură. Cristalele sunt solubile în apă, alcool şi eter. La 160° se descompune în. anhidridă carbonică şi acid itaconitic. E tri-bazic şi triatomic.
        Fig. 67 — ACONITUM NAPELLUS. 1. Plantâ ; 2 jos Tubercule subterane ; 2 sus Floarea ; 4 sus c corola ; p pistilul ; e etaminele ; 5 sus Secţiune longitudinală în floare ; 3 joa Fruct.
cophlaea - spectabilis e căutată pentru înfrumuseţarea serelor calde.
  ACOMPT. - Com. - Parte din plata anticipată asupra cumpărărei unei mărfi.
  A CONDITION. - Com. - Termen întrebuinţat la transacţii comerciale în care vânzătorul se obligă de a primi la un termen fixat dinainte, o parte din marfa ce i-ar rămâne nevândută.
  ACOMODARE.,-Fiziol. - Facultatea ce o posedă ochiul de a-şi modifica curbura cris-
   ACONITINA. - Chim. - Alcaloid natural, se extrage din rădăcina plantei Aconitum na-pellus. Când e pur cristalizează în table romboidale ; e incolor, inodor, solubil în apă, alcool, eter şi cloroform.
   Otravă foarte puternica, e întrebuinţat în medicina veterinară ca antitermic şi antife-bril, în cazuri grave de febră tifoidă şi fur-bură acută.
   ACONITUM. - Bot. - Gen de plante din familia Ranunculaceelor, tribul Helleboreelor. Sunt plante vivace, erecte, cu rădăcina tube-
ACONTIA-ACOPERIRE
46
roasa, atingând înălţimea de 1.25 m.; puţin ramificate, cu frunzele peţiolate, alterne, pal-mat-lobate, lucitoare, având coloarea verde-închis; florile sunt în formă de cască, de coloare albastră sau galbenă la cele mai principale specii şi sunt dispuse în spice sau în panicule terminale. Sunt aproximativ 18 specii, ce cresc mai ales în regiunile muntoase ale Europei şi Asiei.
   Enumerăm: A. Anthora, A. Cernuum, A. Lasianthum, A. Moldavi cum, A. Napellus, A. Variegatum şi A. Vulparia.
   Sunt plante veninoase conţinând mai multe otrăvuri, dintre cari mai principală este aconitina - v. ac.
   Au întrebuinţare în medicină, în anumite afecţiuni ; nevralgie, reumatisme, etc. -.
   Horticultura însă profită mai mult de calităţile lor : port ridicat, forma frumoasă şi strălucirea florilor, etc., cultivându-se mult ca plante ornamentale.
   Specia cea mai obişnuită este Aconitum Napellus - Fig. 66 şi 67 - cu flori albastre foarte frumoase. Cultura lor e uşoară. Se înmulţesc fie toamna, fie primăvara, prin diviziunea tufelor, prin semănare în ghivece sau în pepinieră. Anul următor sunt sădite într’un teren nisipos.
   ACONTIA. - Ent. - Gen de fluturi din tribul Acontidae.
   A. luctuosa îl găsim din Mai-August prin câmpuri şi luminişuri.
   Omida e de culoare cenuşie-gălbue, cu dungi subţiri şi o găsim pela începutul lui .Iulie pe volbură. Metamorfoza se petrece în pământ.
   ACONT. - Com. - v. acompt. ACOPEREALĂ - popular copereală Modul de acoperire a luat în total : ,,copereala oalelor cu lapte a dat-o pisicele la o parte şi au mâncat laptele“ ; copereala casei nu s*a făcut cum trebue, plouă în casă. Se confundă ades cu acoperământ.
   ACOPERĂMÂNT - popular coperământ
Tot ce serveşte pentru a acoperi. Sensul e mai determinat ca la acopereală. Se zice : acoperământul casei ; — acoperământ pentru ,,ţoalele“ cu care se înveleşte noaptea ; — haina care se pune pe deasupra celorlalte pentru a feri de ploae, zăpadă ; — un taler cu care se acoperă p oală sau o tigae, etc. Mai uzitat se întrebuinţează la case, sure, hambare, ecarete, pentru a arăta partea de deasupra cu care se termină şi care se face
   as": talpa de sus io şi b. : grinzi tavan io c. : cosoroabă io d‘: laţi                 3
   e.:  coardă          io
   f.: cleşte 2 x 4
Fig 68. — ACOPERIŞ CU 2 PANTE — APE.
15 cm           g. : grindă de scaun
18 cm           h. : furcă arbaletrier
18 cm           i. : căpriori
5  cm            j.: pop
18 cm           k. : grindă de coamă
18 cm           1. : ţiglă »       »
10 18 cm.   
10 18 cm.   
8  10 cm.   
15 15 cm.   
10 18 cm.   
12 : pereţi 
    Menţionăm şi A. ferox, ce creşte în regiunile subalpine ale Himalaiei şi din care indienii extrăgeau o otravă puternică numită Bish, ce servea la otrăvirea săgeţilor, v. Omag.
    ACONTIA. - Zool. - Armă de apărare a Coraliilor, Actiniilor, etc. Constau în filamente prevăzute cu nematocîşti. - v. ac. -.
pentru a le feri de ploi, ninsori, soare şi intemperii. Acoperământul e luat mai mult în sens de material care se pune deasupra pe acoperiş : coceni, pae, trestie, şiţă, ţiglă, tinichea. „Acoperământ de şiţă, sau de trestie ; sinonim ,,învelitoare“.         FI. St.
ACOPERIRE. - Com. - Termen întrebuinţat în limbajul comercial, însemnând achi-
 47
ACOPERIŞ
tarea, plata pe deplin a unei facturi sau e-fect. Este interpretat în mod deosebit: după unii are caracterul unui depozit sau gaj comercial, după alţii ar fi un acompt asupra unei datorii eventuale sau o arvună asupra unei obligaţii contractate.
   ACOPERIŞ - popular coperiş Constr.
o  pantă când apa se scurge numai într’o parte. Aşa se acoperă coteţele care se a-şează lângă o casă sau grajd şi toate acoperişurile care se lipesc de un perete sau de vecin. El e cel mai simplu acoperiş. Sunt acoperişuri cu 2 pante, când scurgerea apelor se face în 2 părţi, ex. în faţă şi în dos,
Fig. 69. — ACOPERIŞ CU MAI MULTE PANTE — ape. C. coamă V. vârf M. muche D. dolie.
Rur. - Partea superioară a construcţiilor, e-xact partea care se face peste pereţii unei construcţii, pentru a se pune acopereala. Acoperişul formează el însuşi o construcţie destul de importantă, având mai multe piese, cu mai multe denumiri. Pe pereţii unei case sau a unui ecaret, se pune ,,tălpile de sus“, apoi ,,grinzile tavanului“, în grinzi vin ,,furcile“ sau ştiinţificeşte „fermele“ - arbaletrie-rii -, peste ei vin „cosoroabele“ şi „grinzile de coperiş“, apoi „căpriorii“, laţii sau as-tereala şi apoi acopereala.
   Acoperişul la casele de ţară şi la ecaretele mai mici este mai simplu ; el nu este făcut decât din căpriori legaţi cu cleşti şi laţi sau astereală. La construcţiile mari este foarte complicat şi e făcut după planurile specialiştilor, care calculează fiecare bucată din care se face acoperişul.
   Acoperişurile se fac de obiceiu din grinzi de lemn, numai cele complicate se fac şi din fier sau beton armat.
   In figura No. 68 se vede un acoperiş obişnuit aşa cum se face pentru case şi ecarete de ţară, cu distanţa dela un perete la altul până la 7-10 m.. având notată şi grosimile grinzilor. Dacă lărgimea de acoperiş e mai mare trebueşte adresat Ia un specialist, altfel acoperişul sau va cădea, sau se va face din bucăţi prea groase şi va costa prea mult.
   Suprafaţa acoperişului sau a acoperământului care se vede dintr’o parte se chiamă „pantă“, „foaie“ sau „ape“ - pentrucă pe ea se scurg apele -. Astfel acoperişurile sunt cu
sau la dreapta şi la stânga. Aşa se fac acoperişurile de obiceiu în Transilvania sub o influenţă străină şi în general construcţiile sărăcăcioase. Acoperiş în 4 pante, când apele se scurge în toate cele 4 părţi ale casei sau construcţiei, e cel mai bun şi cel mai frumos. E puţin mai complicat ca cel în 2 ape.
   Pe urmă sunt aoperişuri cu mai multe foi sau ape, acestea sunt din ce în ce mai complicate, după cum numărul pantelor creşte.
   Când două suprafeţe se întâlnesc şi dau
o  linie orizontală, aceasta se chiamă coamă. Acoperişul cu 2 pante se termină sus cu o coamă care merge peste toată construcţia. Bătrânii înfloreau această coamă cu fel de fel de ornamente, ciocârlanii; când acoperământul era de şiţă, şindrilă, draniţă sau scânduri, la capete puneau şi „vârfuri“ frumos cioplite - Fig. 69 -.
   Când două suprafeţe de acoperiş se întâlnesc după o linie înclinată, la acoperişurile cu 4 sau mai multe feţe, aceasta se chiamă „muchie“ când formează colţul ieşit afară şi „dolie“ când colţul e îndoit înăuntru.
   Locul unde se întâlnesc două muchii şi o coamă se numeşte vârf.
   Grinzile cari se pun la coamă, muchie sau dolie, se chiamă grindă de coamă, muchie sau dolie. La vârfuri se pun popii.
   „Pantă“ este şi înclinarea ce are faţa a-coperişului cu podeaua tavanului.
ACORUS-ACRIME
 48
   Panta acoperişului se măsoară în grade de óerc şi variază pentru fiecare fel de acope-reală : şiţă, ţiglă, tablă, etc.
   Când panta este ,,dulce“, acoperişul e puţin ridicat la coamă, apele nu se scurg destul de repede. Când panta este ,,repede“, acoperişul e ridicat mult la coamă, apele şi zăpezile se scurg repede, însă acoperişul este* bătut prea puternic de vânturi şi supus stricăciunilor. La munte de obiceiu acoperişurile sunt foarte înalte, adică au pante repezi, acolo ploile sunt dese şi apele trebuie să se scurgă repede, vânturile sunt domolite de adăposturi, iar lemnul e mai ieftin.
   La şes acoperişurile sunt mai joase, mai plate, din motive contrarii celor dela munte. In general acoperişurile făcute pentru, tini' chea şi olane pot avea o pantă mai dulce, celelalte trebuesc să fie cel puţin 45°.
   Se socoteşte de obiceiu înclinarea acoperişului pentru pantă astfel : se măsoară pe tavan - orizontal - dela streaşină până în dreptul coamei şi se ridică coama tot cu a-celaş număr de metrii în sus, se capătă astfel panta de 45°. Dacă ridicăm este mai „repede“, dacă o lăsăm mai jos este mai ,,dulce“.                               P'l ti'.
   ACORUS. - Bot. - Gen din familia Aroidee, tribul Croiitiee. Cuprinde plante erbacee, vivace, cu tulpina subterană, la capătul căreia se găsesc frunzele în formă de solzi ; de aci pornesc ramurile aeriene. Frunze mari 80 cm. alterne, verzi sau roşiatice : florile hermafrodite. Fructul o bacă.
   Are două specii : A. calamus - obligeană -originară din India ; o găsim şi în Europa pe marginea bălţilor. Rizomul e întrebuinţat atât în medicină sub numele de Rhi-zoma calami, cât şi la aromatizarea licheo-rurilor şi prăjiturilor şi A. gramineus, cultivat ca plantă ornamentală ; plantă mică 1 0 cm. înălţime, îi place umbra şi multă umezeală. v. Obligeană.
   ACOTYLEDONAT. - grec. a priv. ; koty-ledon cavitate - Bot. - Fără cotiledon ; embrionul plantelor parasitare e în general lipsite de cotiledoane. Su denumirea de acoti-ledonate se înţelegea altă dată toate Cripto-gamele vasculare.
   ACOV. v. Acău.
   ACQUIT - A-CAUTION. - Com. - Certificat eliberat de vămi sau administraţii financiare prin care se autorizează importul de anumite materii prime ce urmează a fi prelucrate în ţară şi apoi exporta té.
   Operaţiunea are scopul de a stimula munca naţională.
   ACRANIOTE. - Zool. - Vertebratele cele mai inferioare, formând grupul Leptocardii-lor - inima în formă de tuburi Nu au craniu, nici vertebre, v. Amphioxus, Cordate, Epigionichthys.
   ACRE. Măsură de suprafaţă întrebuinţată
în Anglia şi America de Nord egală cu 40,4& arii.
   ACREDITARE. - Com. - Deschiderea de credit unei persoane la o instituţie comercială - bancă - sau recomandare pentru un astfel de credit, pe răspunderea celui ce recomandă. - v. Scrisoare de credit -.
   ACREDITIV. - Com. - Ordinul ce-1 dă o bancă sucursalei sale de a plăti purtătorului
o sumă determinată. Se confundă adeseori cu Scrisoarea de Credit - v. ac.
   ACREŞ. - Bot. - Sinonim cu agriş Ribes Grossularia, v. agriş.
   ACRID. - v. aguridă
   ACRIDĂ. - Ent. - Denumirea macedoneană a Lăcustei - Pachytylus migratorius -.
v. ac.
   ACRIDIIDE. - Ent. - Cosaşii sau căluţii. O
familie cu forme foarte bogate din ordinul Orthopterelor. Sunt insecte diurne şi trăeşc. frecuent în colonii foarte populate în regiunile de stepă. Regimul lor este strict erbivor.
   In total se cunosc peste 4200 specii din care aproximativ 600 specii din regiunea pa-laearctică, 600 dii> cea indomalaică şi oceanică, 40 papuane, 160 din Australia şi Noua Zeelandă ; 1 1 00 din Achiopia şi Madagascar; şi 1200 specii din America de sud şi centrală. Numai specii isolate ajung până în regiunea subarctică. In ţinuturile temperate Acridiidele sunt mult mai frecuente decât Locustidele - v. ac. şi Cosaşii.       w . w. K.
   ACRIDINA. - Chim. - Corp bazic extras din antracenul brut. Cristale cafenii-gălbui; se topesc la 107°; solubilă în alcool, sulfura de carbon şi hidrocarburi, irită mucoasele si arde pielea.
   ACRIDIUM AEGYPTIUM. - Ent. - v. Ana-cridium
   ACRIDOPHAGE. Se numesc populaţiu-nile din regiunile bântuite de lăcuste şi cari întrebuinţează aceste insecte în alimentaţie: Hotentoţi, Boşimani, Indienii din America de Sud, etc.
   ACRIDOTHERES. - Zool. - Specie înrudită cu graurul, ce trăeşte prin India.
   A. tristis are penajul negru strălucitor. Trăeşte mai mult pe lângă locuinţe decât în păduri. In timpul nopţei se adună în stoluri. Prinsă, se obişnueşte foarte repede cu omul şi învaţă uşor să imite tot felul de sunete. Cuibul şi-l fac într’un mod cu totul rudimentar.
   Fiind insectivore s’a încercat în alte ţări aclimatarea lor pentru distrugerea insectelor, ceeace a reuşit.
   ACRIME. Gustul acru ce-1 iau anumite lucruri printr’o păstrare defectuoasă, ca laptele, vinul şi altele.
   ACRIME. Sin. Aciditate de stomac. - Med.
- Consecinţele unei forme de dispepsie, manifestată printr’o secreţie foarte abundentă de suc gastric.
49
ACRIS-ACROCINUS
 Se combate prin bicarbonat de sodă, 1-4 ^gt. după masă, apă de Vichy, magnezie calcinată - 2 gr., etc.
 ACRIS. - Zool. - Batracieni de talie mică, din America de Nord. ^
 Acris grillus. Seamănă cu o broască verde.
 - Fig.' 70 -. Face un sgomot asemănător gre-erilor. Stă pe plante de apă şi se hrăneşte cu diferite insecte.
Fig. 70. — Acris grillus.
 ACRIŞ. Lapte înăcrit - zer sau jintiţă - întrebuinţat de mocani în locul oţetului pentru acrirea bucatelor.
 Bot. - v. agriş - Ribes Grossularia
       Fig. 71. — Acrobates pygmaeus.
 ACRIŞ-ROŞU. - Bot. - v. Dracilă. - Berberi« vulgaris -,
   ACROBATES. - Zool. - Mamifere din familia Phalangistae.
   Acrobates Pygmaeus este cel mai mic dintre marsupialele sburătoare; se mai numesc şi şoareci sburători. - Fig. 71-. II găsim în Australia - Noua Galie de Sud. - Se hrăneşte cu fructe şi insecte, fiind foarte agil.
   ACROCARP. - grec. akros — ceea ce se află la vârf; karpos — fruct. - Bot.- Cuvânt întrebuinţat la clasificarea muşchilor. Muşchi acrocarpi - cu capsula dispusă la vârf -Fig. 72 -. Muşchi pleurocarpi - cu capsula dispusă lateral. - Muşchiu aerocarp - Polytri-chum -.
  ACROCEPHALUS. - Zool. - v. Pitulice de trestii.
  ACROCHORDIDAE. - Zool. - Reptile ce nu au solzi propriu-zis, ci nişte umflături înfipte în piele. Le găsim în Java, Sumatra, Borneo, etc.
  Acrochordus Javanicus. - Fig. 73. - Are 2.50 m. ; de culoare cafenie. Se hrăneşte numai cu peşti şi alte animale acvatice. E a-nimal de noapte şi pe pământ se mişcă foarte greu.
  ACROCINUS. - Ent. - Gen foarte curios de insecte, din familia Cerambycidae. Se caracterizează prin lungimea extraordinară a picioarelor anterioare.
  Are o singură specie :
ACROCL1NIUM-ACROPETALA
50
   A. longimanus - Fig. 74 - în regiunile calde din America de Sud.
   ACROCLINIUM. - Bot - Gen de plantă din familia Composeelor. Plantă anuală foarte frumoasă, originară din Texas. Are 30-40 cm. înălţime. Specie ornamentală.: A.
Fig. 73. — Acrochordus Javanicus
roseum - Fig. 75. - cu florile dispuse în capitule, de coloare roză sau albă, se păstrează ca imortelele când ele au fost uscate cu grijă.
   Trebuie semănată în Aprilie, într’un pământ uşor şi cu. expoziţiune bună. înflorirea se face în Iulie-August. Câteodată se cultivă în ghivece.
   ACROCOMIA. - Bot. - Gen de plante din familia palmierilor. Sunt vreo opt specii greu de deosebit. In general trunchiul are 6-15 m. înălţime, acoperit cu ţepi; florile dispuse la baza frunzelor, sunt verzi sau galbene, fructele negre. Seminţele conţin ulei. Originare din America de Sud; se cultivă şi în sere calde.
   ACROLEINA. - Chim. - v. Aldehida al-lylică.
   ACRONOTUS. - Zool. - Mamifere din genul Antilocapres, familia Antilopeae-lor, caracterizate prin coarne mari, răsucite în spirale.
   Acronotiis Caama are mărimea unui cerb, de culoare brună. - Fig. 76.-Trăeşte în de-şerturile din sudul Africei, în cârduri. Are simţurile foarte desvoltate. Este vânată pentru carne, piele şi coarne.
   ACRONURIDAE. - Zool. - Grup de peşti ce cuprinde aproape 70 specii; îi găsim în mările tropicale ; se hrănesc mai mult cu plante marine.
    ACRONYCTA. - Ent. - Gen de fluturi din tribul Bombycoîdae; îi găsim prin păduri şi-i recunoaştem uşor după antenele scurte şi filiforme, trompa alungită, toracele convex şi păros.
    In general omizile lor sunt foarte fru-
 • moaşe. Cele mai multe specii le găsim în Europa şi America de Nord.
    A. leporina, specie puţin răspândită; o-mida verde pe plop, salcie, arin, mesteacăn.
    A. psi de culoare cenuşie-deschis, brăzdat cu negru şi cu semnul ţ ; foarte obişnuită în Europa şi America de nord îl găsim mai des pe ulm, tei, plopi, ca şi pe arborii fructiferi.
    A. alni, în Europa centrală şi septentrională. Omida pe salcie, arin, plop, mesteacăn, stejar şi pe frunzele căzute de nuc.
    A. auricoma, se aseamănă cu precedenta.
    A. aceris, în Europa, prin păduri şi parcuri. Are culoarea cenuşie şi omizile lor, galbene, se pot observa în August şi mai ales în Septembrie,/ pe diferiţi arbori: arţari, tei şi mai mult pe castan sălbatec.
    Fluturele ia naştere în vara următoare.
    ACROPETALA. - grec. akros ceeace se află la vârf; lat. petere - a tinde. - Bot. - Or-
 dinea urmată în desvoltarea unor organe florale pe o axă, - receptacul, - în aşa mod în cât organul cel mai tânăr este cel mai a-propiat de vârf.                             I. Gr
 51
ACROSPOR-ACTAEONELLA
                                                     ACROSPOR. - Bot. - Termen botanic ce a-rată unul din modurile de desvoltare ale organelor de reproducere la ciuperci, de ex. : J un spor, o conidie, etc. şi care se formează
Fig. 75. — Acroclinium roseum.
   la extremitatea unei celule mame - sporop-liori sau bazidii
   Astăzi nu se mai întrebuinţează acest termen.
   ACROSTICHUM. - Bot. - Gen important din familia Ferigelor, cuprinzând mai bine de 300 specii din regiunile tropicale. Plante vivace,
   ,din care multe se cultivă ca ornamentale :
   A. aureum, A. cervinum, A.
   -crinitum, A.peltatum, A. spica-tum.
   ACRU. Gustul acid al fructelor necoapte. Se întrebuinţează şi când este vorba de un lichid fermentat - bere, vin, etc. - al cărui alcool s’a transformat în acid acetic prin oxidare. v. Mi-î coderma aceti.
| ACRYLIC [ACID]. - Chim. -
I    C3 H4 O2 sau CH3-CH-C02 H. Se
I    poate obţine prin tratarea acro-jj. leinei cu oxid de argint. Dela fc 10° e lichid ; are miros pătrun-m zător.
   | ACRYLICA [SERIA]. - Chim. -
   l Mai mulţi corpi naturali sau ar-
   l tificiali cari au acid acrilic sau ; liomologii lui şi cari au proprie-Ţ. tăţi analoage cu acizii graşi, dar
   i le lipseşte H2.
   In prezenţa hidrogenului născând, acizii i' din seria acrylică fixează H2 şi dau acidul ; .gras corespunzător.
   | ACRYLLIUM. - Zool. - Gen de pasări
   ■£ >
 foarte frumoase, din familia Numideaelor, ce trăesc pe coasta de sud-est a Africei.
   A. vulturinum. Colorată foarte frumos, o găsim în Europa în grădinile zoologice. Are nevoe de multă căldură şi e foarte liniştită.
   Se înrudeşte cu bibilica - v. ac
   ACT. - Com. - Este o obligaţiune intervenită între persoane. In deosebi se înţelege chiar documentul privitor la aceasta.
   După caracterul lor, capătă diferite numiri: A. de administraţie. A. de asociaţie. A. justificativ, etc.
   Actele intervenite între particulari fără mijlocirea judecătorească se numesc acte sub semnătură privată spre deosebire de actele autentice.
   ACTAEA. - Bot. - Gen de plante din familia Renonculaceelor, tribul Heleboreelor.
   Specii avem: A. spicata - v. orbalţ sau iarba tâlharului.
   A. racemosa creşte în America; din ea se extrage substanţa cimifugin, întrebuinţată contra muşcăturilor şerpilor veninoşi.
   ACTAEONELLA. - Geol. Pal. - Fosil din clasa moluştelor Gasteropode, opisto branche-ale.
   Caracterizat prin ultimul tur al spirei care
 este foarte desvoltat în cât acoperă pe celelalte. Pe columelă prezintă trei cute desvol-tate. - fig. 77 -.
    Se găseşte în depozite creta ti ce medii şi cretacic superioare.                         M. F.
ACTE DE COMERŢ-ACTINOLEPIS
52
   ACTE DE COMERŢ. - Com. - v. Fapte de comerţ.
   ACTIGETIT. - Chim. - Mineral din clasa si-licaţilor, grupa Amfibolilor. Cristalizează în sistemul monocli-nic, prezentându-se de cele mai multe ori sub formă de agregate la-melare de coloare verde închis. Ia naştere prin metaforfism de contact şi regional, gă-sindu-se în şisturi cristaline sau prin transformarea augitului în Diabaze şi Cabrouri.
                                                                                                M F.
   ACTINIA. - Zool. -Trandafir de mare.
Face parte din _ subordinul Coraliilor, clasa Cnidarilor din grupul Coelenteratelor F. 78,
   ACTINIDIÂ. - Bot. - Gen din familia Tern-stroemiacee. Specii originare din India,, China şi Japonia. In cea mai mare parte sunt plante agăţătoare.
Fig» 77* —' Actaeonella.
                   ţ
                   \ , v&?-   /
                                      Fig. 78. — Larve de Actinidae-Actinii.
79  şi 8 I. Trăiesc în mare; corpul este scurt, cilindric, la partea posterioară având o ventuză cu care stau lipite de stânci; la partea anterioară este gura, prevăzută de jur-împre-jur cu tentacule foarte frumos colorate, cu proprietăţi urzicante şi cu cari omoară micile animale marine ce le servesc la hrană. Nu trăiesc la adâncimi prea mari 9-20 m.
                                Specie mai principală avem A. equina. -
   Actinia obicinuită are 5 cm. înălţime şi 7 cm. lărgime, prezentând tentacule uneori lungi de 1.5 cm. Coloare frequentă roşie, cu multe nuanţe.
   ACTINIDAE. - Zool. - Face parte din A-calepha - clasa Coralliaria, ord. Hexacoral-liaria.
   Are mai multe specii: Adamsia, Crambac-tis, Cerianthus, Palythoa, etc. - v. ac -.
 dir*
   Fig. 70. — Actinii tinere expulsate de mama lor.
   Se pot întrebuinţa ca viţa sălbatecă.
   Varietăţi: A. Kolomikta, A. Polygama, A-volubilis, etc.
ACTINOCAMAX. - Geol. Pal. - Fosil clasa moluştelor Cephalophode dibrancheate. Familia Belemniţi-lor. Are formă cilindrică alungită. Este caracterizat prin absenţa impresiunii musculare -
Fig. 80
   Se găseşte în cretacicul superior.                       M. F.
   ACTINOCERAS COCHLEA-TUM. - Pal. - Moluşte din familia Nautilului - Cefalopode cu 4 branchii. - Fig. 82. - Găsim această specie în Silurian.
   ACTINOCRINUS. - Geol. Pal.
-  Fosil din clasa Echinoderme-lor crinoide. Deasupra cupei calcaroase se găseşte o piramidă compusă din numeroase plăci, în vârful acestei piramide înconjurată de braţe, numeroase, scurte şi neramificate se găseşte orificiul anal.
Este foarte răspândit în calcarele carbonifere în Europa şi America.                    M. F.
ACTINODON. - Pal. - Batracian fosil, din grupa Laby-rinthodondes, răspândit în schis-turile din Permian.
  ACTINOLEPIS. - Bot. - Gen din
  Fig. 80. Actinocamax^
  familiai
 53
actinolit-actinometria
 Composeelor, cuprinzând 5-6 genuri originare din California. -                         .
    A Coronaria se cultiva ca ornamentala, la fcorduri sau în ghivece. Se seamănă pe loc In Aprilie-Iunie. Inflorejte din lulie-August.
 ACTINOLOBA DIANTHUS. - Zool. - Una
 din cele mai frumoase actinii şi deasemenea şi din cele mai mari care trăesc pe coastele Europei.
 Culoarea variază dela cafeniu-alb lăptos*
Fig. Si. — Actinidae Actinîi.
După Brehm
 ACTINOL1T. - Geol. - Rocă ; varietate de ACTINOMETRIA. - Fiz. - Măsurarea inten-amfibol cuprinzând şi puţin feldspat şi cuarţ. sităţii radiaţiunilor solare, prin care se cauta
ACTINOMICOZÀ
54
                                                  Fig. 82. — Actinoceras cochleatum
lare
 aflarea cantităţii totale de căldură trimisă de soare într’un timp şi pe o suprafaţă dată. De şi variaţiunile radiaţiunilor solare nu sunt în raport cu temperatura, pentru agricultură pot fi interesante măsurătorile absolute. In acest scop se întrebuinţează de obicei actinometrul Viole - Fig. 83 -.
   Aparatul se compune numai dintr’un termometru cu rezervorul înegrit ce primeşte radiaţiunile solare; acest termometru e ferit de orice influenţă a mediului înconjurător, graţie unui înveliş sferic cu pereţii dubli şi în care este apă la temperatură constantă. Razele so-pătrund prin deschizătura O; orientarea aparatului se face cu ajutorul unei o-glinjoare. ,Se înscrie în fiecare minut încălzirea termometrului până când rămâne staţionar şi se face media pe minut. Se duce apoi instrumentul la umbră, făcându-se a-ceeaş operaţiune şi obţinându-se astfel media scăderii pe minut. Aceasta se adaogă celei dintâi, drept corecţiune. Dela variaţiunea temperaturii în grade se ajunge la determinarea cantităţii de căldură în calorii prin metodele obişnuite ale calorimetriei.
   Intre alte rezultate interesante cu ajutorul actinometriei s’a putut constata că deşi temperatura ambiantă variază încet, cantitatea de căldură ce vine numai dela soare suferă fluctu-aţiuni neaşteptate şi mari, datorite trecerii înaintea soarelui, a norilor invizibili, formaţi din vapori de apă neegal răspândiţi în atmosferă şi cari cons.titue principalul element absorbant.
Oscilaţiunile sunt foarte mari vara şi mici iarna. Făcând măsurători în acelaş timp într’o vale şi pe o înălţime, se poate deduce absorbţia totală a atmosferei faţă de aceea datorită păturii studiate -.
   Această absorbţiune este în mijlocie de 0.36°, adică o treime din cantitatea de căldură adusă efectiv de restul razelor solare.
   Intensitatea radiaţiunilor pe unitatea de suprafaţă este maximă primăvara şi toamna,
absorbţia datorită atmosferei fiind foarte mare în timpul verii.
   ACTINOMICOZA. - Med. Vet. - E o boală
caracterizată prin prezenţa în diverse regiuni ale organismului, de tumori supurate sau nesupurate, de origine inflamatorie şi cauzate de o ciupercă : Actinomices bovis, a lui Herz. - Fig. 84. - Ea atinge omul şi diversele animale, dar mai als bovideele, la care se arată câte odată sub forma enzootică. Ea se întâlneşte mai puţin frecvent, la cal şi la porc, dar excepţional la oaie.
   Actinomicoza e foarte răspândită în Germania, sudul Rusiei, Italia, America, etc., pare însă mai puţin comună în Franţa. Repartiţia sa însă e neregulată şi există câteodată adevărate centre de infecţiune.
   Etiologie şi patogenie. Contagiunea directă, imediată, dela un animal bolnav la altul sănătos, se produce greu. Inoculaţia de puroi, din abces şi fistule, de salivă, e aproape întotdeauna negativă. Actinomices e un parazit al plantelor, iar infecţiunea se face prin ele, fiind favorizate de marea rezistenţă a germenului. In general' plaga de infecţiune, este o plagă a primelor căi digestive, produsă cel mai adesea de un gramineu : Hordeum mu-rinum ; spicele sale se împlântează în limbă, canalele excretorii, glande, faringe sau chiar alveolele dentare. Vegetalele muiate prin di-gestiune, alterează rar mucoasa stomacului şi intestinelor. Infecţia se mai poate face şi prin căile respiratorii, canalele galactofore ale
după Larousse Agricole
 Fig. 83 — ACTINOMETRUL VIOLLE. 1. Aparatul; 2. Secţiune în aparat; t. termometrul ; O. deschidere pentru pătrunderea razelor solare. O’ deschidere de control pentru verificarea căderei razelor.
mamelelor, piele, când e o plagă cutanată o-peratorie sau accidentală. Actinomices ajuns în ţesuturi, determină o inflamaţie locală, care se propagă pas cu pas ; parazitul luat pe calea sanguină sau limfatică, poate deter-
 55
ACTINOMORF-ACTINONEMA
mina focare secundare şi câte odată o infer-ţiune generalizată.
   Simptome. Leziunile îşi au locul în general pe maxilar, limbă, faringe, părţile moi ale regiunii superioare ale gâtului şi în cazuri excepţionale pe viscere.
   Actinomicoza maxilarului, cunoscută altă dată sub numele de osteosarcom, începe prin-tr’o tumoare infla-matorie, tare, aşezată pe maxilar, la înălţimea rădăcinilor molarilor când se observă şi o u-şoară stânjenire a masticaţiunei.
 Tumoarea mă-riridu-se încetul cu încetul, devine sensibilă şi prezintă în unele puncte o             84  - Ciuperca actino-
 fluctuaţiune bine              micozei
 marcată. Abcesele
 se deschid lăsând să se scurgă un puroi lichid care conţine în suspensiune firişoare -grăunţe fine - gălbui. Masticaţiunea devine din ce în ce mai grea, aproape imposibilă, tumoarea creşte continuu lăsând să se deschidă noi abcese ; iar dinţii se disgrădinează, animalul slăbeşte continuu şi sfârşeşte prin a muri prăpădit, după un timp variabil.
   Actinomicoza limbei. La început dificultatea de prehenziune a alimentelor, tumefacţiu-nea jghiabului şi salivaţiune abundentă. După 2-3 săptămâni, prehenziunea alimentelor devine aproape imposibilă, masticaţia foarte anevoioasă, deglutiţia penibilă ; saliva se scurge în şuviţe lungi vâscoase. La examen, limba se prezintă hipertrofiată - mărită -, tare
 - limbă de lemn - ; mucoasa, ulcerată pe u-nele locuri, prezintă pe părţile laterale ri-dicături de un alb gălbui. Mai târziu, limba devenind foarte voluminoasă, iese din gură. Cu toată pofta de mâncare, bolnavii neputând să mai mănânce, mor.
   Actinomicoza faringelui. Stânjeneşte deglutiţia şi determină o tumefacţie a regiunei. Constituită din tumori de volum variabil, dela aceea a unui grăunte de mei, la aceea a unui ou de găină, poate câte odată să producă cornaj.
   Actinomicoza gâtului. Tumori ale pielei şi ţesutului conjonctiv, ocupând : gâtlejul, pa-rotita, obrajii sau marginea superioară a gâtului. Aceste tumori abcedând, formează fistule, din care se scurge un puroi cremos cu firişoare gălbui.
   Actinomicoze diverse. Se mai poate observa actinomicoze la buze, cerul gurii, gingii, rumen, ficat, pituitară, cornetele laringelui, trahee, pulmoni, etc.
   Anatomie patologică. La actinomicoza maxilarului se observă o osteită purulentă, în-
 conjurată de o zonă inflamatorie de reacţiuni. Osul e rareficat, găurit de cavităţi şi fistule pline cu un puroi lichid care conţine în suspensiune firişoare gălbui. La actinomicoza limbii, se observă noduli albicioşi, care pe secţiune prezintă un focar central de dege-nerescenţă, înconjurat de o zonă epiteloidă ; ţesutul conjonctiv interstiţial este edemaţiat sau indurat. Actinomicoza pielei, se observi prin focare aureolate de o cochilie fibroasă, în care se găsesc câteodată focare purulente.
   Bacteriologie. La examenul microscopic, minate prin umflături în măciucă - conidii -. dintr’o masă centrală filamentoasă des între tăiată prin ramificaţiuni divergente, terminate prin umflături în măciucă - conidii
   Actinomices-ul, se colorează prin metodele: Gram şi Weigert şi se cultivă mai ales pe geloză şi glicerină.
   Diagnostic. In general uşor, neputându-se confunda cu tumorile tuberculoase ; examenul puroiului putând confirma diagnosticul.
   Prognostic. Variabil după sediu, întindere, şi vechimea leziunii. Actinomicoza limbei e uşor de tratat, pe când cu aceea a maxilarului, nu e tot aşa.
   Tratament. Medicaţiunea iodurată : 6-12 grame pe zi timp de 15 zile ; se va întrerupe tratamentul înaintea acestui termen, numai când s ar observa fenomene de iodism.
   In actinomicoza maxilarului, se m*i recomandă ca tratament local pe lângă cel general, soluţia Lugol, în spălături.
   Cu toate că contagiunea directă nu-i dovedită e bine să se izoleze bolnavul.
   Cel mai prudent însă, e sacrificarea timpurie a animalului, pentru măcelărie, când se vor confisca şi denatura părţile atinse. ACTINOMORAF. - rec. aktis rază; morhpe formă - Bot. - O floare se zice că este actinomorfă când organele sale sunt dispuse în mod simetrie în jurul unei axe. La un asemenea tip de floare putem deosebi două sau mai multe planuri de simetrie.
 - Fig. 85 T. Gr. ACTINONE-
 MA. - Bot. - Gen de ciuperci Py-renomycete, din Fig. 85. — Diagrama unei flori tribul Spheriee-actinomorfe.                  lor. Q specie, A.
                                rosae, atacă frunzele trandafirilor, pe cari formează pete violete, pe margini roşcate.
 ^§i§i|O* |1®V.
ACTINOPHRYAE-ACŢIUNE
56
   O combatem prin ungerea părţilor bolnave cu zeamă bordeleză.
   ACTINOPHRYAE. - Zool. - Protozoare din genul Lobularia. Prezintă multe afinităţi cu formele din grupul Radiolarilor.
   Specia Actinophrys tenuipes - Fig. 86 - se prezintă sub forma unei mase protoplasmice, având în centru o veziculă contractilă prevăzută cu pseudopode.
                                  Fig. 86. — Actinophrys tenuipes.
   ACTINOSPHAERIUM EICHORNI - v. He-liozoare.
   ACTINOSTROBUS. - Bot. - Gen din familia Coniferelor, tribul Cupresineelor, cuprinzând 2 specii originare din Australia.
   ACTINOT. - Geol.-Min. - Mineral din familia Silicaţilor, grupa Amfibolilor.
   Compoziţia chimică : silicat de calciu, mag-nezie, conţinând un procent dezvoltat de Fe II 0 - 13% -.
   Cristalizează în sistemul monoclinic. Cli-vează după două feţe ; unghiul de clivaj este de 120. Duritatea 5,5. Transparent, de culoare verzue. Luciu sticlos. Prin hidratare se transformă în Asbest-Amiant. Se prezintă sub forme de grupări radioase de cristale în şisturi cristaline.
   ACTINOZOARE. - Zool. - Termen însemnând Polypii şi Echinodermele cu simetrie radială.
   ACTITIS. - Zool. - Pasări din ordinul Nu-mideaelor ; mici şi elegante.
   A. hypoleucos. v. fluerar.
   ACŢIONAR. - Com. - Posesorul unui număr de acţiuni dintr’o societate anonimă ; faptul acesta îl face copărtaş în societate, în proporţia capitalului reprezentat prin acţiunile sale. Un acţionar are o răspundere li-
mitată, egală cu valoarea acţiunilor ce posedă, afară de cazurile când este însărcinat special cu o atribuţiune anumită.
   Acţionarii au anumite drepturi şi îndatoriri ; astfel : pot lua cunoştinţă de procesele verbale ale adunărilor, pot aduce la cunoştinţa cenzorilor faptele ce li se par incorecte, pot cere chiar cercetarea Tribunalului de Comerţ, când reprezintă Yq din capital ; au dreptul, în cazuri stabilite, de a se retrage din societate şi a obţine plata acţiunilor lor, au dreptul la beneficiu în proporţie cu acţiunile ce posedă sau în caz de lichidare la o parte proporţională din activul social.
   Acţionarii sunt obligaţi a se conforma statutelor, a efectua în mod regulat plata văr-sămintelor, etc.
   ACŢIUNE. - Com. - Fracţiunea unui capital subscris care dă o parte din drepturile şi din fondul social al unei societăţi comerciale.
   In mod obişnuit acţiunile sunt de valoare egală şi dau proprietarului drepturi egale asupra beneficiului şi a fondului social.
   Găsim totuşi : A. de prioritate când statutele prevăd - prin derogare dela lege - un drept mai mare asupra fondului social ; a. cumulative, când o parte din titluri însumează 5,10 sau mai multe acţiuni.
   Acţiunile sunt : nominative, atunci când numele posesorului este înscris pe ele ; a-ceste acţiuni nu pot fi negociate până când nu se face transferarea proprietăţei în registrul de acţiuni al societăţei ; acţiunile cari circulă din mână în mână se numesc la purtător.
   Emiterea acţiunilor se face după anumite reguli prescrise de codul de comerţ. Astfel pentru un capital social de 1 milion nu pot fi mai mici de 100 lei ; la un capital de 1-5 mii. mai mic de 200 lei şi minimum de 500 lei la un capital ce trece de 5 mii.
   O acţiune are două valori : nominală, care reprezintă suma pentru care a fost emisă şi se află înscrisă pe titlu şi reală, care reprezintă cursul la care se negociază pe piaţă.
   Când aceste 2 valori sunt egale se spune că acţiunea are curs al pari ; când a doua e mai mică sub pari şi invers peste pari .
   Din p. d. v. al aportului adus într’o societate acţiunile se deosebesc în : acţiuni de capital, reprezentând numerar vărsat şi acţiuni de aport, reprezentând valori în natură.
   Acţiunile au un rol însemnat în viaţa economică : prin ele au dispărut greutăţile de care erau legate cedarea sau transmisiunea proprietăţei bunurilor.
   ACŢIUNE. - Jur. - Este pretenţiunea dobân-direi unui drept sau unui lucru, în caz de împotrivire din partea datornicului.
   O acţiune trebue să cuprindă numele, profesiunea şi domiciliul reclamantului şi pâra-
 57
A CŢIUNE-ACUMULARE
 tului, obiectul cererei şi dovezile pe care se
 sprijină.           ,    r i  .
    Este de mai multe feluri :
    Acţiune civilă care are de scop a soluţiona conflicte de drepturi şi interese între două persoane şi în cari Ministerul public nu intervine decât în cazuri speciale : tutelă, minori, etc.
    Acţiune penală are de scop pedepsirea u-nei infracţiuni : crimă, furt, etc., pornită de obiceiu de ministerul public.
    Acţiune comercială se aplică în litigiile cu obiect comercial.
    Acţiune cambială are de obiect o cambie. ACŢIUNE ŞI REACŢIUNE. - Fiz. şi Mec. -. "
 v. reacţiune.
    ACTIV. - Com. şi Cont. - însemnează valorile pe cari le posedă cineva, fie că sunt proprii fie că le posedă pe credit.
    Valorile activului se trec atât în bilanţ cât si în inventar - v. ac. - în partea stângă.
    Activul este real când valorile de orice natură au fost preţuite pe preţul lor adevărat în momentul închiderei socotelilor şi fictiv în caz contrariu.
    ACTODROMA. - Zool. - Familie de pasări din ordinul Grallatores - cu picioare lungi, pe jumătate acvatice - ; se caracterizează prin micimea lor şi prin degetele aproape pe de-antregul libere.
    A. minuta. Specie foarte mică, diii regiunile nordului. Iernează în Egipt, sburând numai noaptea, de-alun'Tul coastelor sau râurilor şi preferind terenurile smârcoase. Hrana o cau^ă ziua.
    E pasăre graţioasă şi nestricătoare. ACU-DOAMNEI. Scandix Pecten Vene-ris. - Bot. - Plantă erbacee anuală din familia
Fig. 87. — Ramură aculeată de trandafir.
 Umbelliferae, cu tulpina ramificată şi păroasă. Florile sunt albe şi dispuse în umbelă. Fructul are un rostru - cioc - lung, cu două rânduri de ţepi.
    Creşte prin semănături, mai ales în terenurile calcaroase.
    Înfloreşte Mai-Iulie.
    ACULEAT - lat. aculeatus-spinos - Bot. - O tulpină se zice   aculeată când este prevăzută
 cu spini.   Ex. : Tulpina dela trandafirul sălbatec - Fig. 87 -.       I.                  Gr.
    ACULEIFORM - lat. aculeus-spin - - Bot. -De forma unui spin. Ex. : ramurile transformate în spini dela prunul sălbatec.
 -                    Fig. 88 -.         I. Gr.
    ACUMINAT - lat.       acu-
 minatus ascuţit - Bot. - Se zice atunci când un organ se termină printr’un vârf lung şi ascuţit. Ex. : frunzele de Parietaria - Fig.
 89 -.                I.  Gr.
    ACUMULARE - Econ.
        -         Ramurăde Pol.-Se numeşte adaosul prun sălbatec, — acu-            , y f.
      leiformă.       necontenit de prorit, prin
                      care creşte capitalul. Tendinţa de acumulare infinită este tocmai ceeace alcătueşte esenţa capitalismului : cu ea s’a născut capitalismul şi moartea ei va aduce şi moartea acestuia.
 In adevăr, natura capitalismului stă în depăşirea oricărei limite : oricât de urcată ar fi limita, pe care a atins-o în procesul de acumulare, el tinde să treacă peste ea, încă mai departe, până la infinit.
 Şi în această goană la infinit suntem târâţi toţi cei ce trăim în era capitalistă, oricare ar fi ramura de activitate căreia ne consacrăm Despre acei puţini la număr, care nu sunt atinşi de frigurile acestei goane după infinit, se spune în deriziune că duc o ,,viaţă patriarhală“.
 Acumulare primitivă numeşte K. Marx procesul prin care s’a născut capitalismul însuşi, spre deosebire de a-cumularea de profit, care nu- 1 mai măreşte capitalul. Căci acuminat . acest capital, care tinde să crească la infinit prin acumulare de profit, trebue să se fi născut odată el însuşi. Şi se înţelege că el s’a născut tot printr’o acumulare, dar printr’o „acumulare primitivă“.
    Procesul de acumulare primitivă alcătueşte o întreagă perioadă istorică, în care domneşte o mentalitate cu totul deosebită de a-ceea care se desvoltă după ce capitalul intră în faza normală, de acumulare, de profit, de „fructificare“, aşa cum îl găsim azi în statele apusene. Astăzi, în aceste state capitalul este un factor de ordine, de pace, de morală şi aşa sunt şi oamenii cari îl mâ-
acumulator
58
 nuesc. Căci fără o viaţă ordonată, capitalul nti poate fi întrebuinţat aşa fel, ca să dea cel mai mare profit Cu putinţă.
   Cu totul altfel se înfăţişează situaţia, când capitalul se află în perioada „acumulării primitive“. Aceasta e vârsta sa de tinereţe romantică, când el trăeşte în afară de lege şi morală, din aventuri îndrăsneţe şi lovituri dibace. De aceea nu e o întâmplare că negustorii acestor vremuri erau numiţi de englezi „negustorii aventurieri“.
   Intre mijloacele de „acumulare primitivă“ numără Marx : jefuirea celorlalte continente de metale preţioase, aşa cum a avut loc de prin sec. XV până prin sec. XVIII ; negoţul cu sclavi şi sistemul datoriei publice, care este un mijloc de jefuire a statului propriu. Pe toate aceste căi se adună averi mari, în scurt timp, deci se „acumulează“ capitaluri.
   E de mare interes, nu numai teoretic, ci şi practic, de a face o deosebire limpede între cele două perioade de acumulare, pe care le străbate capitalismul în desvoltarea sa. Căci când capitalismul se află în faza acumulării primitive, viaţa economică şi cu ea viaţa socială, are un caracter turbure şi nu străluceşte prin prea mari scrupule morale. Astfel a fost în statele apusene la începutul timpurilor moderne şi tot astfel e la noi azi, când capitalismul nostru se află încă în această-fază turbure.
   Dar când capitalismul ese din perioada de zămislire şi intră în faza normală de acumulare de profit, deci de fructificare, atunci întreaga viaţă economică-socială ia un caracter de rigidă ordine şi morală. Astfel e azi în statele apusene, tot astfel va fi şi la noi, când capitalismul nostru va ieşi din faza turbure de „acumulare primitivă“.
   ACUMULATOR. - Fiz. - E un aparat întrebuinţat în eletricitate ca să furnizeze curentul electric pe care şi el îl primeşte anterior de la un .dinam sau o baterie - pilă - e-lectrică atunci când îl încărcăm. Este deci un fel de maşină electrică. E foarte necesar la o instalaţie de lumină electrică; cu ajutorul unei baterii de acumulatori putem avea lumină la anumite ore, când uzina electrică nu mai funcţionează. Dacă iluminatul se face direct de către dinam, lumina „filează“ mai ales în caz când dinamul e mişcat de un motor cu un singur cilindru; în acest caz e preferabil să facem să funcţioneze dinamul atât cât e necesar spre a încărca bateria de acumulatori ; apoi oprim dinamul şi punem în funcţie acea baterie încărcată care ne va da o lumină u-niformă, plăcută; sau facem să funcţioneze bateria chiar în timpul încărcării sale de către dinam; în ambele cazuri, lumina nu mai variază; adică nu mai „filează“.
   A încărca un acumulator sau o baterie de acumulatori înseamnă a lega polul pozitiv al bateriei cu polul pozitiv al izvorului e-lectric - dinam, element - şi polul negativ al
 ei cu polul negativ al acelui izvor electric.
    Curentul electric va trece prin bateria de acumulatori 7 sau printr’un acumulator -un timp determinat. După acest timp, tăem comunicaţia cu isvorul electric şi bateria e capabilă a ne da cantitatea de electricitate ce a înmagazinat-o în acel timp.
 • Primul acumulator a fost făcut de Gastoir Plante la 1860; acumuulatorul lui consta din.
 2 lame de plumb cufundate într’un vas cu apă acidulată cu acid sulfuric, lamele de plumb fiind izolate, între ele. - Fi<g. 90 -.
                                                                      Fig\ 90. — ACUMULATOR PLANTÉ
                                                                     CC’ Plăci de plumb ; G. H. Şuruburi;
                                                                      A. A.’ Şuruburi de control; B. Şurub pentru dat drumul curentului.
    Principiul acumulatorului Plante. In timpul încărcării se petrec fenomene chimice destul de complexe, unele principale, altele secundare. De reţinut sunt cele principale: curentul electric descompune electrolitul - apa acidulată - în cele 2 elemente: oxigen - 0 - şi hif-drogen - H - ; oxigenul se duce la electrodul pozitiv şi oxidează plumbul, iar hidrogenul la cel negativ şi se degajază ; când s’a format Ia electrodul pozitiv un strat destul de gros de peroxid de plumb, oxigenul nu mai. are efect şi se degajează şi el ; atunci încărcarea e terminată şi acumulatorul e „format“ adică e capabil de a înmagazina şi a restitui electricitate. In faza următoare, dacă reunim polii acumulatorului, se va produce un curent electric intens, pe care îl putem «folosi ; acest curent se datoreşte stării chimice diferite a celor 2 electrozi de plumb :   la electrozul pozitiv avem plumb
 oxidat, iar la cel negativ plumb spongios; curentul ce se naşte circulă invers faţă zii şi la încărcare şi la descărcare rămân de litului circulă dela catod — electrod negativ
 — la anod — electrod pozitiv —, iar pe circuitul din afară, ce se foloseşte de noi, circulă dela anod la catod. Observăm însă că electrozii şi la încărcare şi la descărcare rămân de acelaş sens. In faza descărcării hidrogenul degajat de electrodul negativ, se îndreaptă spre cel pozitiv şi reduce peroxidul de plumb
ACU-PĂMÂNTULU1-ACUTANGULUS
                                                        V-',«* 'pro'toxid de plumb care în contact cu —-âpa acidulată dă sulfat de plumb ; oxigenul
 - *e degajează pe electrodul negativ şi oxidează plumbul tot în protoxid care dă sul-fat de plumb cu apa acidulată. Prin urmare ’ la cei 2. electrozi avem sulfat de plumb.
                                                            încărcând din nou acumulatorul, apa e-
 & Iectrolitului se descompune: oxigenul va descompune sulfatul de plumb în peroxid de ÎÎ'plumb şi acid sulfuric, iar hidrogenul, la ca-%^ţod, va descompune şi el sulfatul de plumb, ^sând plumbul liber şi producând acid sulfuric, astfel că plăcile de plumb se găsesc în
 • situaţia din prima fază. De aci înainte lucrurile se repetă identic şi se observă că la fie-' care încărcare, se măreşte densitatea elec-, trpliţuîui care se îmbogăţeşte treptat în acid sulfuric.
                                                           Observaţiuni practice. Acidul sulfuric ce se întrebuinţează la acumulator va avea 66°
 ■ Baume; se va amesteca cu apă ca să aibă 150-200° Baume; prepararea amestecului se va face deoparte şi după răcire se va turna în acumulator.
    Încărcarea e terminată când se produce o degajare mare de gaze, iar apa acidulată ia un aspect lăptos ; voltametrul trebue să ne arate la finele încărcării 2.4-2.5 volţi la fiecare acumulator ; apa acidulată arată o densitate de 220-260° Baume.
    Descărcarea trebue oprită când voltajul scade sub 1.85 volţi la fiecare acumulator.
    Aceste observaţii privesc acumulatorii cu plumb. Un asemenea acumulator poate dura mai mulţi ani, dacă e bine condus.
    Tipuri de acumulatori. Acumulatorii sunt de 2 categorii: 1) acumulatorii la care pe lamele de plumb ale electrozilor, sunt fixaţi în mod mecanic oxizi de plumb; aceşti acumulatori se zic de tip „Faure”, după numele celui ce a construit primul acumulator de acest fel.
    2)      Cei mai răspândiţi sunt însă cei de tip „Planté“, al cărui principiu l-am arătat. Au defectul că sunt grei, cerând o mare cantitate de plumb şi trebuesc „formaţi“ adică încărcaţi şi descărcaţi cu electricitate de mai multe ori până ce âe oxidează bine unul din electrozi; sunt însă mai solizi; cei de tipul Faure au avantajul că nu mai trebuesc formaţi şi au o mai mare capacitate electrică pentru aceiaşi greutate de plăci. Printre a-cumulatorii tip Plante notăm acumulatorii : Tudor la care plăcile pozitive au un mare număr de aripi, spre a mări suprafaţa plăcilor.
    Un tip aparte e acumulatorul „Edison“ după numele cunoscutului inventator la care electrodul pozitiv conţine oxid de nichel, iar cel negativ oxid de fer ; electrolitul e potasă caustică dizolvată în apă; plăcile electrozilor sunt de oţel nichelat, prevăzute cu oxizii citaţi.
Capacitatea acumulatorilor. Capacitatea u-
nui acumulator e cantitatea de electricitate exprimată în amperi-oră, pe care o poate da în timpul descărcării, atât timp cât debitul rămâne constant. Pentru acumulatorii tip Plante capacitatea e de 2-2.5 amperi-oră pentru 1 kg. de electrozi ; pentru cei tip-Faure : 1.5-2 amperi-oră pe kg. de electrozi. Se construesc însă acumulatori ce pot avea. o capacitate mai mare.
    Randamentul acumulatorilor e de 80-90 la sută; adică acumulatorii restitue la descărcare până la 90 la sută din cantitatea de electricitate ce a primit la încărcare; procentul e deci mare.
    Calculul la acumulatori asupra electricităţii. Presupunem că avem de iluminat mai multe becuri ce ar necesita un curent de 20 amperi timp de 4 ore sub un voltaj de I 10 volţi ţ să se calculeze: numărul acumulatorilor, capacitatea şi greutatea plumbului acumulatorilor.
    Admiţând un voltaj mediu de 2 volţi de acumulatori, pentru a avea la descărcare un curent de 1 1 0 volţi trebuiesc 55 acumulatori; plus câţiva de rezervă - vezi tabloul de mai jos; - conform tabloului, 66 acumulatori.
    Capacitatea: 20 amperi timp de 4 ore, ne dă o capacitate de:
    20X4=80 amperi-oră.
    Admiţând 2.5 amperi-oră pe kg. de electrod, va trebui ca fiecare acumulator să aibă,:
 80 : 2,5=32 kg. plumb - electrozi-.
    Pentru cei 66 acumulatori, ca 200 kg. plumb.
    Tablou asupra numărului de acumulatori în raport cu voltajul :
    Voltajul - volţi - No. de acumulatori:
    50.......................................30
    65.......................................38
    100......................................60
    110......................................66
    150......................................86
    200   .........................115
    220 .....................               126
 •  după „Enc. industrielle“ Bailiere et fils ACU-PÂMÂNTULUI sin. straşnic. - As-plenium Trichomanes. - Bot. - Specie de plantă indigenă din familia Polypodiaceelor. Creşte în regiunea muntoasă, în locuri adăpostite. Posedă un rizom scurt.
 Frunzele sale posedă proprietăţi diuretice, ca şi alte varietăţi ce le mai găsim la noi: A. Ruta muraria, A. adiantum nigrum, A. fîlix foemina.
    ACUSTICÂ. - Fiz. - Partea din     fizică ce
 se ocupă, cu studiul sunetelor.
    ACUT. - Bot. - Ascuţit :      foliole acut-
 dentate.
    ACUT. - Med. - Gravă şi rapidă : boală a-cută.
    ACUTANGULARIS. - Bot. - Termen tehnic, însemnând cu muchii ascuţite.
    ACUTANGULUS - Bot. - Termen teh~
ACUTATUS-ACVATIC
  60
                                                nic însemnând un organ cu unghiuri ascu-
                                                                             Bot. - Termen
ţite.
 ACUTATUS. sau Acutus.
Fig. 91. — Model de acvariu de apartament.
 tehnic însemnând un organ prevăzut cu un vârf ascuţit.
    ACUDENTATUS. - Bot. - Termen tehnic însemnând cu dinţi ascuţiţi.
    ACUTIFOLIAT. Sunt numite în botanică plantele cu frunze ascuţite. Acest termen e astăzi rar întrebuinţat.
    ACUTILOBAT. - Bot. - Orice organ al unei plante - frunză sepală, petală, etc. - ce are diviziuni - lobi - ascuţite. Ca şi termenul precedent, e foarte puţin întrebuinţat.
    ACUTIUSCULUS. - Bot. - Termen tehnic însemnând puţin ascuţite.
    ACVARIU. Rezervoriu în care se ţin animale şi plante acvatice, servind mai ales pentru studii biologice. Acvarii cu renume mondial găsim în Londra, Neapole, Berlin.
    Din punct de vedere ornamental, acvariile îşi pot găsi locul şi în apartamente - Fig. 91
                                                                                       şi 92 -.
    Acvariul este de apă dulce şi de mare.
    In primul caz trebue să îngrijim numai de a face animalelor un sol apropiat felului lor de viaţă, a pune câteva plante acvatice pentru ca apa să nu se strice şi pe care trebue totuş să o schimbăm la intervale mari.
                                                               In cazul acvariului de mare, lucrul e mai simplu dacă avem
 apa mare la dispoziţie. In caz contrar o înlocuire cu apă naturală în care introducem, pentru fiecare 4 litrii, următoarele:
              Clorură de sodiu -sare de bucătărie 81 părţi Sulfat de magneziu         7  ,,
              Clorură de magneziu                      10  ,,
              Clorură de potasă          7  ,,
                 Trebue deasemenea ca temperatura apei să rămână constantă şi să evităm o lumnă prea puternică.
                 ACVATIC. Plantă sau animal ce trăieşte în apă.
                 Flora. Vegetaţia acvatică cuprinde plante ce trăiesc în locuri mlăştinoase, bălţi, ape curgătoare, etc. - Fig. 93, 94 şi 95, - Plantele acvatice sunt necesare existenţei peştilor. Ele contribue la aerarea apei şi joacă un rol important în alimentaţia animalelor ce trăiesc în ea, fie
 Fig. 92. — Alt model de acvariu de apartament.
 61
ACVATIC
 că le servesc direct ca hrană, fie că adăpostesc larve, moluşte, etc., cari formează hrana lor. Ele mai formează locuri naturale pentru reproducerea acelor animale. In sfârşit, contribuie la decorarea bazinurilor în grădini şi parcuri, unele dintre ele putând a-vea şi oarecari întrebuinţări industriale.
    Plantele de apă le putem împărţi în mai multe categorii:
    Submerse, trăind cu totul în apă - Algele şi unele Fanerogame; - emerse, numai cu u-nele părţi în apă - Nufărul, Săgeata apei; -natante, plutind la suprafaţa apei - Salvinia, Ranunculus; - inundate, cari trăiesc pe lângă ape; palustre, cele din mlaştini - Butomus, Caltha; - talasofite, cele din mări şi oceane; torfacee, din turbării - Sphagnum, Drosera; -uliginoase, cele cari trăiesc în livezi umede .- Pinguicala, Vaccinium
    Pentru piscicultură se poate aranja un lac, bazin, etc., cu plante ce convin mai mult peştilor şi cari sunt cele din primele trei categorii. Desvoltarea lor trebuie urmărită, pentru ca să nu devină o piedică printr’o creştere exagerată sau prin propagarea unor specii vătămătoare, cum este otrăţelul-de-apă
 - Utricularia
    Plantarea pe margini nu prezintă dificultăţi mari; în ceeace priveşte fundul apei,
Fig* 93- — Plante acvatice.
 lucrul e puţin mai delicat. Se procedează în felul următor: cu ajutorul stăvilarelor se coboară cât se poate de mult nivelul apei, apoi în jurul părţei încă umede se plantează vegetalele adunate din apele vecine. In părţile adânci ce nu se pot seca, se procedează
 altfel: se smulg două mănunchiuri de iarbă şi se leagă, cu rădăcinile înăuntru, după ce mai întâi s’a pus planta pe care voim s’o scufundăm; se leagă apoi cu sfoară şi i se dă drumul în apă.
   La plantele acvatice găsim şi multe specii întrebuinţate în industrie; anumite rogozuri
                                                Fig. 94. — Alte plante acvatice.
 - Carex, -papură - Typha, - etc., întrebuinţate la fabricarea scaunelor. Rogozul fraged poate servi la nutrirea animalelor şi la aşternut. Alte specii sunt întrebuinţate la înfrumuseţarea bazinelor. Pe marginea din afară se pot pune stânjenei - Iris -, răchitan - Lythrunv -cânepioară - Eupatorium ; - pe marginea dinăuntru a apei se pot planta trestii - A-rundo, - săgeata apei - Sagittaria, - calcea calului - Caltha ; - în apa liniştită se pot pune diferite feluri de nufăr - Nuphar şi Nym-phaea, - cari sunt foarte decorative.
   II.   Fauna. Fauna acvatică cuprinde numai peştii şi animalele mici al căror mediu natural e apa; totuşi în această categorie se pot aşeza diferite alte specii a căror existenţă nu e acvatică, dar care colindă malurile pentru a-şi găsi prada. Astfel putem cita ca aparţinând familiei acvatice mamifere ca: Vidra - Lutra comunis - chiţorlanul - sorex; -pasări ca: băltanul - ardea, - băltanul de stuh». şoimul - butea, - raţele şi gâştele sălbatice;: şerpii ca colubra - tropidonotus
                                                                                                                                                           După Brehm
     Fig. 95. — PLANTE ACVATICE. Coada calului - Hippuris oulgaris', Limbariţă - Alisma plantago; Rogoz - Carex riparia-
                                                                                             iDupá Brehm
  Fig. 96. — IPÍSRCTE ACVATTCB-HTfíMTPTERE. I.imnobates stagnorum ; Naiicoris cimicoides ; Velia cursoris Velia curens; Ranatra linearis; Nepa cinerea; Notonecta glauca; Hidrómetra paludum.
ACVILA-ADAMACHE
64
   Toate aceste specii constitue tot atâţia duşmani ai peştilor, atacându-i sau direct, sau distrugându-le ouăle, ca cea mai mare parte din păsările de apă.
   Fără a face o enumerare complectă a peştilor de apă dulce, cităm speciile mai principale : ambriboiul, mreana, ştiuca, crapul, sborşul, plătica, vârluga, vâr lanul, mihalţul, chefalul, bibanul, ^6mnul7Tinul, etc. -v. ac
   Broasca, ale cărei prime forme larvare şi chiar indivizii adulţi servesc de hrană peştilor şi racul, pot fi considerate aparte în fauna acvatică.
   Cât despre nenumăratele animale mici ce populează apele, şi dintre cari multe joacă un rol important din punctul de vedere al hrănirei peştilor, trebuie să arătăm pe cele mai importante din ele, căci atunci când voim să amenajăm un eleşteu sau un lac, e neapărat trebuincios să distrugem oarecari specii, pe când altele trebuesc înmulţite, mai ales speciile erbivore, cari transformă materia vegetală a plantelor în substanţă animală foarte bună pentru peştii carnivori - ştiuca, bibanul -.
   Fauna aceasta cuprinde de altfel organisme foarte diferite şi de cari e foarte greu să se spună cari sunt folositoare şi cari nu ; astfel
apă, ploşniţa de apă, care ascunsă sub plan-tele acvatice, vânează plevuşcă; coleoptere,. crustacee, moluşte, lipitori, viermi, infuzorii* etc. v. pansa I; Fauna şi Flora acvatică.
ACVILA. - Zool. - v.
Aquilae.
" ADA. - Bot. - Gen din familia Orhideelor ; cuprinde plante originare din America. Sunt cultivate în ghivece ca plante ornamentale de seră rece.
ADALIA BIPUNCTATA.
- Ent. - Coleoptere din Fig. 97.      _ Adamsia
genul Coccinelidelor. v.       palii ata
Măriuţa.
   ADAMACHE VASILE. - Bibi, - Mare filantrop moldovean, n. în Iaşi 1817, m. tot acolo în 1892. Coborâtor din vechile familii boereşti ale Bănţăşescilor şi Arapescilor. A. primeşte în casa părintească o educaţiune şi instrucţiune aleasă bazate pe muncă şi cinste. Şi astfel vedem ,pe A. ca prefect al districtului Vaslui, ca spătar, iar sub constituţie a fost ales de mai multe ori senator. Modest,, cruţător în viaţă, ba putem spune chiar a-var pentru sine, devine neţărmurit de darnic
                                                                                                                          După Brehm
         Fig. 98. — ADAPTAREA ARIPELOR INOT. 1, 2, 6, Prestwichia aquatica. 1. Femelă mărită 2. Tarsul labei
                                                  posterioare 6. Aripă anterioară
unele insecte, cari în stare adultă sunt o pradă preţioasă pentru peşti, în stare larvară sunt dimpotrivă distrugători înverşunaţi ai icrelor - emeferidele ; - altele sunt inamici şi în stare perfectă şi în stare larvară - dytice, - sau sunt totodată şi distrugătoare şi distruse, cum ecazul cu larvele de phryganes cari se hrănesc cu icre şi sunt foarte căutate totdeauna de peşti
   Enumărate în mod succint, iată speciile cele mai comune ; insecte nevroptere : efemeride, libelule* calu-dracului; diptere,* ţînţari; hemiptere - Fig. 96: «• păduchi de
pentru patrie prin testarea averii sale de peste două milioane lei Academiei Române sub titlul ,,Fondul Adamachi** administrat pe baza unui regulament votat de Academie la 7 Aprilie 1894. Conform prevederilor lui: 15% din venitul anual servesc pentru administrarea moşiilor Roşiorii din jud. Suceava şi Călimă-neşti din jud. Tutova; 10000 lei anual pentru premierea de scrieri morale; 5000 lei anual pentru cheltuelile grijilor religioase şi pentru îmbrăcăminte şi cărţi la copiii delâ şcoala primară A. din Iaşi; 1000 lei anual pentru
65
ADAMSIA F.FFOETA-ADĂPAT
 Fig. 99. — Adăpat
 cheltueli diverse. Din suma rămasă disponibilă se dă 8% anual ca fond de cumpărare pentru lucrările premiate, 79]/2% se împarte ca burse pentru studiile ştiinţelor exacte, iar 12^4% se capitalizează; între foştii bursieri ai acestui fond este şi eminentul agronom profesor Dr. H. Vasiliu.          C. Ma.
   ADAMSIA EFFOETA. - Zool. - Specie de actinidii din clasa hexacoraliarilor ; este cilindrică, cu tentacule scurte.
   Se găseşte pe coastele Mânecei şi de obi-ceiu trăeşte fixată pe scoici goale.
   A. palliata are corpul scurt, foarte elastic. - Fig. 97; - trăeşte pe coastele Scoţiei, pe scoici vii.
   ADANSON MICHEL - 1 727 —              1807. -
 Bibi. - Botanist francez; a studiat Senegam-bia. A fost primul care a expus clasificaţia naturală a plantelor.
   ADANSONIA. - Bot. - v. Baobab.
   ADAPIS. - Pal. - Mamifer fosil din Eo-cen. Prin caracterele sale se apropie de ar-tiodactylele inferioare, deşi face parte din lemurieni. - v. ac.
   ADAPTARE. - Vitic. - Raportul intim ce trebue să existe între sol şi viţă. Practic, este determinarea soiurilor cari convin mai bine unui anumit teren.
Colecţia Ing. Insp. G-ral C. Filipescu
   Viţele americane se adaptează mai puţin bine ca cele româneşti ; nu le convine prea mult calcarul şi pot contracta în anumite cazuri cloroza. v. cloroză, altoire, hibrid, portaltoi, viţă.
   ADAPTARE. - Bot. - Adaptarea este rezistenţa pe care o opun diferitele varietăţi de plante mediului înconjurător : temperatură, umiditate şi lumină.
   Fig. 98 arată adaptarea aripelor speciei Prestwichia aquatica la înot.
   A DATO. - Com. - Termen întrebuinţat în corespondenţa - comercială pentru a arăta „data“ de când începe să curgă un termen. ADĂLMAŞ. v, aldamaş.
   ADĂPARE. A da apă sau a duce la a-dăpat animalele - v. adăpat şi adăpătoare
   ADĂPAT. înseamnă atât ducerea animalelor la locul unde beau apă - când aceasta nu se face chiar în fermă sau gospodărie - Fig. 99, - cât şi timpul necesar pentru aceasta.
   Adăpatul are scopul de a potoli setea, de a uşura digestiunea alimentelor şi de a favoriza secreţiunile organice.
   Apele tulburi, calcaroase, cu materii organice, prea reci, acelea ce provin din topirea zăpezilor - sunt lipsite de ioduri, - cari conţin bacterii sau paraziţi periculoşi anima-
5
ADĂPĂTO AR E-ADĂ POST
66
lelor cercării, embrioni /de tenie, etc., - tre-buesc înlăturate din alimentaţie.
   O apă bună de băut trebue deci să fie limpede, fără miros sau gust pronunţat, cu o mi pa cantitate de minerale, să cuprindă 20-25 cm3 de aer la litru, să aibă o temperatură de 10-25° şi şă nu conţină germeni de infecţiune.
   Se vede uşor câte locuri de adăpat ar trebui să fie desfiinţate, fiindcă nu îndeplinesc aceste condiţiuni.
                      flobinoî cupluhhor
                                  Fig. ioo. ^ Adăpătoare automatică.
   Apa prea rece poate produce colici în timpul iernei, câte odată lepădarea la femelele pline şi micşorează totdeauna lactaţia de ?aci.
   Animalele trebue să bea atunci când le este sete. Totuşi - şi aceasta mai. ales la unii cai lacomi - apa băută nu trebue să treacă de 30 1. De aceea acestora li se dă apă cu porţia.
   In exploatările agricole moderne, apa de băut este adusă în grajduri, fiecare animal având apa în apropierea sa.
   ADĂPĂTOARE. Locul unde se a-dapă vitele. Nevoia de apă a acestora este deosebită, după speţă, greutate şi regimul alimentar.
   S*a socotit că média consumaţiei zilnice este de :
   60  1. pentru un bou   de    800 kg.
   50  1. pentru o vacă   de 500 kg.
   40  1. pentru un cal.
   15  1. pentru un viţel sau     porc.
   Când apa este de calitate rea animalele se resimţ ; trebue mai ales să fie curată ; în ceeace priveşte temperatura, poate varia între 10 şi 25°.
                               Unde nu există adăpători naturale
- râuri, eleştee, etc. -, de cele mai multe ori vitele se adapă la fântâna unde adăpătoarea e construită dintr’un trunchiu de copac scobit ce se mai numeşte şi jghiab. Aci vitele se duc la anumite ore.
   S’a dovedit însă că animalele cari pot bea atunci când simt nevoia, se comportă mai bine: digestiunea alimentelor se face mai u-şor şi cantitatea de lapte sporeşte la vaci.
   Acest lucru se obţine cu ajutorul adăpătorilor automatice - Fig. 100 - instalate în grajduri. Instalaţiunea se compune din compartimente metalice, acoperite. Sunt aşezate în faţa ieslelor, câte unul pentru două animale şi sunt alimentate printr’o ţeavă de distribuţie şi un bazin regulator; în virtutea principiului vaselor comunicante apa se ridică la acelaş nivel şi în compartimente. Când voeşte să bea, animalul ridică capacul, care cade apoi singur apoi la loc. Nivelul apei din compartiment scăzând, plutitorul cu care e prevăzut robinetul bazinului se lasă în jos deschizându-1.
   Atât bazinul cât şi compartimentele tre-buesc ţinute într’o stare de curăţenie perfectă, pentru a se evita propagarea bolilor contagioase pentru care apa e un foarte bun agent.
   ADĂPOST. Dispozitiv pentru ferirea plantelor de intemperii: îngheţuri, vânturi, ploaie, soare.
   Adăposturile sunt de două feluri:
   Adăposturi naturale. Orice ridicături de teren : munte, deal, <;olină, precum şi pădurile, poate forma un adăpost natural contra vânturilor puternice, reci sau uscăcioase.
   Lipsei unui adăpost spre răsărit datorăm clima noastră excesivă.
   Adăposturi artificiale. Adăposturile artifi' ciale, făcute de om, se întrebuinţează mai a-les în horticultură.
   Cu toate acestea, plantaţiile făcute cu salcâm, de ex., ar putea feri întinderi mari, cultivate cu cereale.
                                Fig. ioi. — ADĂPOSTURI DE TRESTIE. — contra îngheţurilor târzii —
       Dăm mai jos câteva sisteme din cele mai uzitate. - Fig. 101 şi 103 -.
       împletituri de trestie sau paie apără destul de bine de vânturile reci.
       Un adăpost foarte bun pentru plante îl for*
ADĂPOST
  uiează zidurile - Fig. 1 02 Plantele cultivate lângă ele sunt totdeauna înaintea celor situate în mijlocul gradinei.
    Arborii fructiferi în spalier sunt apăraţi cu ajutorul streşinilor formate din rogojini, scânduri sau geamuri, late de 30-50 cm. şi destul de înclinate, pentru ca apa de ploaie să se poată scurge uşor.
    Primele două constituesc adăposturi temporare, servind numai a feri arborii de îngheţurile târzii ; cele cu geamuri sunt permanente şi apără pomii nu numai de frig şi ploi mari, ci *i de unele boale criptogamice.
    Cu ajutorul a diferite suporturi se pot pune adăposturi si contra spalierelor, merilor în cordon, viţelor.
    Adăposturi volante. Streşinile iiienţionate mai sus pot fi complectate prin pânze, a căror margine de jos e prinsă de o sârmă întinsă orizontal.
    Piersicii sunt de obiceiu feriţi de îngheţurile târzii cu ajutorul unor adevărate corturi ; la fel şi cireşii împotriva păsărilor.
                                     Pueţii, legumele sau florile precoce, sunt apărate noaptea cu
    Clopotele, geamurile, serele sunt adăposturi perfecţionate, destinate la forţarea legumelor, florilor şi fructelor sau culturei plantelor din regiunile calde.
  Adăpost pt. spalier cu pânză protectoare-profil
  Fig. 102
                                               Adăpost pt spalier cu streaşină M. zid A. scheletul streaşinei P. rogojini
  paie.
S’a demonstrat experimental că rolul adă-
                                                          Adâposturi împotriva îngheţurilor. - Vit. Când situaţia topografică a unei vii e prielnică şi când timpul liniştit ne asigură reuşita operaţiunei, mugurii tineri ai viţei se apără împotriva îngheţurilor de primăvară - Aprilie-Mai - cu ajutorul norilor artificiali. Aceştia se obţin prin arderea în locuri determinate ale viei, a unor substanţe ce produc fum abundent şi greu - paie, ierburi, frunze uscate stropite cu gudron, u-leiuri grele, etc. - In ceeace priveşte oportunitatea operaţiunei, aceasta ne-o arată termometrele. Se aprind atunci focurile cu două ceasuri înainte de răsăritul soarelui şi fumul ce se întinde încetişor asupra viei va pune o perdea foarte eficace razelor soarelui.
                                                                        In adevăr e lucru cunoscut - v. îngheţurile - că în nopţile reci de primăvară se petrece o intensă radiere calorică a pământului către regiunile înalte ale atmosferei. Vegetalele pierd o mare parte din apa ce o con-posturilor de noapte nu este numai acela de          ţin şi cele dintâi raze ale soarelui căzând pe
  a feri vegetalele de brumă, ci ajută şi desvol-      muguri şi pe frunzele tinere lipsite de apă le
  tarea lor în mod simţitor dacă sunt întrebuin-       măneaza ; acesta este fenomenul brumei,
  ţaţe primăvara în mod continuu.                         Totuşi,   lupta    împotriva  îngheţurilor de
Fig. 103. — învelişuri de paie la pueţi şi arbuşti
ADĂUŞ-ADENNIUM
68
 primăvară nu este cu putinţă decât pentru sindicate cari să organizeze acţiunea comuna a viticultorilor dintr’o întreagă comună. In străinătate găsim astfel de sindicate şi rezultatele obţinute au fost din cele mai mulţumitoare.
   Cum însă situaţia unei vii nu-ţi face înto-deauna cu putinţă aplicarea procedeului de mai sus, s’a recurs la alte mijloace, între-buinţându-se adăposturi mobile de diferite sisteme.
   Adăposturi cu pânze, adăposturi cu cadrc mobile, etc. sunt uşor de mânuit, însă îngreunează cheltuelile de exploatare.
   Adăposturi rustice. Tăetorii de lemne şi cărbunarii îşi construesc adăposturi rustici; cu materialele ce le procură din pădure; a-vem astfel adăposturi alcătuite dintr’o simplă împletitură de ramuri destinată să formeze un adăpost vremelnic împotriva vântului sau ploaiei, sau găsim colibe mai solide, făcute dintr’un schelet de prăjini, peste cari ramurile împletite sunt acoperite la rândul lor, cu pământ şi frunze. In aceste colibe se adăpostesc mai ales cărbunarii cari trebuie să fie în orice clipă în apropierea „cuptoarelor’’ lor.
   ADAUS. Termen întrebuinţat în Bihor pentru a arăta un bou ce suflă greu. ADÂNCĂTURĂ. v. vale.
                                                        ADDAX. - Zool. - Animale rumegătoare. A. nasomaculatus. - Fig. 104 -. II găsim în estul Africei, în locuri foarte aride; este un animal fricos. Arabii îl vânează pentru
 carnea sa şi pentru a-şi încerca viteza cailor şi a ogarilor.
    Trăeşte şi în captivitate, dar este foarte capricios în cazul acesta.
    ADELA. - Ent. - Insecte din tribul Tinei-dae, clasa Microlepidopterelor. In Europa găsim vre-o 20 specii, pe cari le vedem primăvara prin luminişurile din păduri, cu sutele şi pe cari le recunoaştem după antenele lor lungi şi sborul lor neîncetat. Specii: A. Degeerella, A. viridella.
    Omizile lor trăesc pe Floarea paştilor - Anemone nemorosa.
    ADELFIE. - grec. adelphos -frate. - Bot. - Reunirea stamine-lor în mănunchiuri. Ex.: stami-nele dela nalbă sunt monodelfe; cele dela mazăre diadelfe; cele dela sunătoare triadelfe. - Fig. 105 -.                       I. Gr.
    ADELGES. - Ent. - Insecte he-miptere cari provoacă formarea de gogoşi pe arbori de pădure: brad, zad, etc. - Fig. 106, 107, 108 şi 109.
    ADELINAE. - Ent. - Insecte din familia Tineidae. v. Adela.
    ADEN. - Stat. - Peninsulă vulcanică pe coasta Arabiei. 24600 km‘. 55000 locuitori.
    Produse principale:       cafea,
 gumă, piei, blănuri, bumbac, tutun, cereale şi zahăr.                    V. Gh.
    ADENANDRA. - Bot. - Plante din genul Diosmeelor, familia Rutaceelor. v. Diosmeae.
    ADENANTHEREAE. - Bot. - Plante din familia Leguminoaselor, tribul Mimoseaelor, cuprinzând 13 genuri cu cca. 60 specii, toate răspândite în regiunea tropicală.
 A. pavonia abundent în India şi Madagascar, are întrebuinţări în industrie.
 A. falcata îl găsim în insulele Moluşte.
 ADENITĂ. - Med. - Infla-maţiunea glanglionilor limfatici, datorită germenilor in-fecţioşi transportaţi de limfă.
 Printre agenţii microbieni cari provoacă adenita, putem cita: streptococii, stfilococii pio-geni, streptococul lui Schutz
 - gurmă bacilii tuberculoşi şi morvosi, etc.
 ADENNIUM. - Bot. - Gen din familia Apocyneelor, cuprinzând 4 specii din Arabia şi Africa tropicală. Sunt arbuşti cu tulpina cărnoasă şi cu flori mari terminale.
 69
ADENOCALYMNA-ADESiUNE
   A. obesum are tulpina umflată la bază şi flori foarte frumoase,1 trandafirii. Este greu de cultivat însă.              ,
   ADENOCALYMNA. - Bot. - Gen din familia Bignoniaceelor, cuprinzând specii de arbuşti urcători din
A. comosum si A. nitidum sunt specii de seră caldă.
ADENOPHORA.
- Bot. - Gen din familia Campanulace-aelor, foarte asemănătoare cu clopoţeii.
Găsim la noi speciile A. infundibuliformis şi A. edentula, pe marginea pădurilor din regiunea muntoasă. înfloresc din Iulie-Septembrie>
Speciile A. coro-nata şi A. stylosa sunt cultivate ca plante ornamentale.
ADENOSTYLES
Bot. - Gen de plante aparţinând familiei Composite-lor, tribul Eupatori-aceelor.
Specii puţine, ce alpine şi subalpine din Europa, cu. excepţia uneia găsită în California. Câteva specii le găsim şi la noi:
   A. albifrons v. ciu-curaşi, bosaca sau floarea-ciumei.
   ADERENT. - Bot. -Se numeşte ovar aderent sau infer acela care este lipsit de cali-ciu, de ex. la pepenele galben.
   ADERENŢĂ. - Fiz.
-                        Este însuşirea grăunţelor de pământ de a se uni între ele mai multe la un loc, dând naştere la grăunţe compuse; sau însuşirea pământului de a se lipi, când este umed, de instrumentele cu cari este lucrat. Este o pro-Fig. 108. - ADELGES Pătate de ordin fizic.
- CHEkMES - Gogoşi: se care influenţează com-observă hipertrofia par- plexul de însusiri ale
   ţială a mugurelul. «. ~ . 1 .         ' , .
                      pamantului v. adeziune.
   ADESIUNE. - Fiz. - Este o însuşire de ordin fizic, pe care o au corpurile în general şi de care se bucură atât părţile consti-
 tutive ale pământului, cât şi pământul în întreg complexul lui. Este însuşirea datorită căreia grăunţii pământului se lipesc unii de alţii, prin intermediul unei pături subţiri de apă. In stare perfect uscată, aceştia se atrag între ei,' datorită puterii de coeziune. Cu cât grăunţii pământului cari sunt cuprinşi în-tr’un anumit volum sunt mai mici, sunt şi mai mulţi şi au mai multe puncte de atingere între ei. Un pământ care este compus din grăunţei fini, cum sunt de pildă pământurile argiloase, - care conţin peste 50 la sută corpuri mărunte cari plutesc în apă, a-vând u,n diametru mai mic decât 0,002 mm.-sunt pământuri grele, care se lucrează anevoie. In stare naturală, pământul nu e niciodată complect lipsit de apă. El conţine cantităţi variabile de apă, care este răspândită în jurul grăunţelor sub formă de straturi mai subţiri sau mai groase. Moleculele de apă care se găsesc în interiorul stratului se atrag între ele în măsură egală. Straturile de molecule care se găsesc pe cele două feţe ale păturei de apă, venind în contact cu grăunţii de pământ, îi atrage, se lipeşte de ei, dă naştere proprietăţii de adeziune ; grăunţii se unesc mai mulţi la un loc, dând naştere la grăunţi compuşi. Cu cât grăunţii cari compun stratul pământului sunt mai mărunţi, cu atât adeziunea este mai puternică.
   Din punct de vedere practic şi în legătură cu adesiunea e facultatea pe care o are pământul de a se lipi de instrumentele cu care
       Fig. 109. — ADELGES AB1ETIS. Gogoaşe formată prin hipertrofia unui mugure de brad, în urma înţepâturei insectei.
este lucrat. Acest fapt se datoreşte tot fenomenului de adeziune şi se explică tot prin acţiunea pe care o exercită peliculele de apă din jurul grăunţelor de pământ. Cu cât un pământ conţine un procent mai mare de apă cu atât el se lucrează mai greu, rămâne sub forma de bulgări mari şi se lipeşte mai mult de instrumente. Pentru ca pământul, când se lucrează cu cazmaua să
America de Sud.
 Fig. 106. - ADELGES ludivid aripat, mărit.
                                   Fig. 107. — ADELGES Larvă.
cresc toate în regiunile
ADESMIEAE-ADIPOS
70
se desfacă în grăunţii lui componenţi şi pentru ca brazda să alunece pe cormană, fără să se lipească şi să se verse în urma plugului, trebuie ca pământul să conţină un anumit procent de apă la care coeziunea dintre grăunţii pământului este anihilată de către peliculele de apă, care se găsesc în jurul grăunţelor. Aceste pelicule însă nu sunt atât de groase, încât să intervină fenomenul de adeziune. Această stare este a-tunci când pământul conţine numai apa de higroscopicitate care în cifre poate varia după natura pământurilor dela 3 la sută până la peste 20 la sută. Dacă procentul de apă pe care-1 conţine pământul este tot mai mare, atunci fenomenul de adeziune apare, creşte treptat, pământul se lipeşte tot mai mult de instrumentele cu cari este lucrat, brazda se întoarce în urma plugului ca o curea, fără să se verse. La un anumit procent al apei din pământ, rezistenţa pe care o pune acesta la lucrul cu instrumentele şi adeziunea, ajung maxime. De la această stare mai departe, dacă procentul de apă sporeşte, apa ajungând să fie în exces, rezistenţa la lucru se micşorează şi pământul devenind o mocirlă, nu mai aderă la instrumentele cu care este lucrat.
   Adeziunea în sens practic este în funcţie de natura pământului, de procentul de apă al lui, de materialul din care sunt construite instrumentele cu cari se lucrează şi de felul cum se prezintă suprafaţa acestor instrumente. La un instrument de lemn, pământul,
-  la acelaş procent de apă, - are o putere mai mare de adeziune, de cât la un instrument metalic, etc.
   Această însuşire a pământului se* studiază şi special. Vezi Agrologia de M. Chiriţescu-Arva.                                   M. Ch. Ar.
   ADESMIEAE. - Bot. - Subtrib din clasa Hedysareaelor, cuprinzând plante ce le găsim în America de Sud.
   ADEVERINŢĂ. - Com. - Chitanţă sau dovadă de primire. Actualmente se întrebuinţează numai la Administraţiile Financiare, la P. T. T. şi în unele cazuri când dovezile de primire sau predare nu au nevoie de a fi timbrate.
   ADEVERIRE. - Arh. - Termen întrebuinţat în vechime, în sens de legalizare. - v. legalizare.
   ADHATODA. - Bot.- Gen din familia A-canthaceelor, cuprinzând cca. 100 specii proprii regiunilor calde.
   A. vasica e întrebuinţată ca arbust ornamental. v. Nucul de India.
   ADIACENT. - Geom. - Termen geometric. Unghiuri adiacente sunt acelea cari au a-celaş vârf şi o lăture comună.
   ADIANTUM. - Bot. - Gen de plante din familia Polypodiaceelor. Specii puţine, dintre cari numai A. Capillus Veneris creşte în Europa meridională pe stâncile umbrite. Plante vivace, conţin în frunze diferite principii pentru care motiv se întrebuinţează în medicina populară.
   Toate celelalte specii sunt exotice, culti-vându-se în Europa ca plante ornamentale fiind foarte elegantş. Avem astfel: A. cunea-tum, A. tenerum, A. trapenziforme, A. Fare-lyense, etc.
   Deşi locul lor de origine îl formează regiunile calde, totuşi Adiantum este o specie lobustă; trebuie s’o cultivăm într’un loc a-dăpostit de razele soarelui şi de prea multă lumină, mai ales vara; trebuiesc udate des, fără însă să provocăm putrezirea rădăcinilor şi să le schimbăm din când în când pământul din ghivece.
 ADIERE. Vânt uşor.
 ADIMONIA. - Ent. -
 Gen de insecte din familia Chrysomelidae, foarte răspândit în Europa şi Siberia.
 A. tanaceti, coleop-ter mic., obişnuit în livezi şi locuri îner-bate, toată vara.
 A. rustica - Fig. 110-este o specie înrudită.
 A. brevipennis.
 A. capreae.
 ADIPIC [ACID].
 - Chim. C6 H10 O4 sau C03H. - CH2 -4. C02H.
 Provine din prepararea acidului suberic. E solid la temperatura obişnuită. Se topeşte la 148°. Se dizolvă în acid azotic, în care cristalizează. E monobazic şi nu e atacat decât de brom, la cald.
                                                    ADIPIC [ACID] - Chim. - C6 H10 O* ADIPOCIR - Chim. - Materie albă ce se formează la descompunerea materiilor sub influenţa umidităţei şi la adăpost de aer.
   Se găsesc mai ales margaraţi de amoniu,, potasiu şi calciu.
   ADIPOMALIC [ACID] - Chim. C6 H10 O*
 Este rezultatul oxidărei acidului adipic şi prezintă proprietăţile acidului malic. E bibazic.
   ADIPOS [ŢESUT]. - Anat. - Varietate de ţesut conjuctiv, format din fibre şi celule al căror rol special este să înmagazineze grăsimea. Protoplasma se îmbibă încetul cu încetul cu picături foarte fine de grăsime şi sfârşeşte prin formarea unei vezicule de grăsime înconjurată de un strat subţire ce cuprinde nucleul.
   Ţesutul adipos constitue rezerva pe care organismul o întrebuinţează la nevoe. Never-trebratele nu au ţesutul adipos desvoltat i
 v. briză sau zefirul.
                                             Fig no Adimonia rustica
 71
adipotartrioadormiţele
 dimpotrivă, la vertebrate e foarte răspândit, formând la unele mamifere adevărate pături continue sub piele : grăsimea dela poroi şi cetacee.
   Această pătură izolatoare împiedică evaporarea şi deci răcirea corpului. O mai găsim şi la oarecari organe interne - inimă, rinichi - şi pe traectul vaselor.
   ADIPOTARTRIC [ACID]. - Chim. - C0 H10 O6. Se obţine descompunând prin apă acidul adipic bibromat. E bibazic, cristalizează în prisme clinorombice şi e solubil în apă, la cald.
   ADIŢIONAL. - Fin. - Taxe cari se adaogă la urmă, în mod suplimentar. Ex.: zecimi adiţionale.
   ADJUDECARE. - Jur. - Intrarea în posesiune sau trecerea în posesiunea cuiva, a unui bun mobil, imobil sau executarea linei lucrări, ca rezultat al unei licitaţiuni voluntare, judiciare sau administrative, v. licita-ţiune.
   ADLUMIA. - Bot. - Gen din familia Papa-veraceelor, cu o singură specie:
   A. cirrhosa. Este plantă bianuală, agăţătoare, originară din America septentrională.
   ADMINISTRAŢIE. - Este organul compus din una sau mai multe persoane care ocâr-muieşte averea, fondurile sau interesele unui particular, societate sau aşezământ funcţionând în Stat.
   Se mai înţelege deasemenea prin acest cuvânt totalitatea serviciilor publice precum şi modul lor de conducere.
   In întreprinderile agricole administraţia este încredinţată unui specialist în cazul când nu se face de către însuşi proprietarul pământului. v. administrator.
   ADMINISTRATOR. - Este persoana împuternicită prin mandat sau delegaţie de a e-xercita acte de administraţie. Sunt numiţi prin actul constitutiv sau aleşi de către adunările generale.
   Mandatul lor durează patru ani.
   Administratorii sunt datori a depune o ga-ranţie ce variază între 8 şi 30 mii lei. Sunt obligaţi a ţine afară de registrele obişnuite pentru comercianţi şi : reg. de acţiuni şi al vărsămintelor făcute, registrul proceselor verbale ale consiliului de administraţie şi cel al adunărilor generale.
   Tot ei numesc şi revoacă funcţionarii, sta bilind atribuţiile fiecăruia.
   In general administratorii conduc toate operaţiunile şi apără toate interesele societăţii.
   In ceeace priveşte exploatările agricole, administratorul trebuie să fie un specialist, cu suficiente cunoştinţe pentru a utiliza cât mai cu folos condiţiile naturale şi economice în care se găseşte întreprinderea.
   Coop. agr. - Administrator agronom. La obştiile de arendare, statutele tip ale Centra-
 lei Obştiilor Săteşti prevăd că administraţia moşiilor obştei este încredinţată ad-torilor agronomi, asimilaţi, conf. art. 150 din Codul de comerţ, directorilor de societăţi.
   Este obligat a aduce la îndeplinire deciziile Consiliului de Ad-ţie privitoare la exploatarea moşiei, a supraveghia lucrările de cultură, a organiza lucrările şi vânzările; în comun, a ţine registrele de comptabilitate, a supraveghia buna păstrare a inventarului precum si a raporta Centralei mersul obştei.
   ADMISSION TEMPORAIRE. - Com. - însemnează încuviinţare /remelnică şi este întrebuinţat în comerţul e.iterior în materie de taxe vamale. Este înlesnirea acordată unor industriaşi sau fabricanţi pentru a introduce în ţară, fără să plătească taxele vamale, anumite materii prime, sau pe care să le reexporteze după prelucrări.
   Având scopul de a încuraja industria naţională, această încuviinţare e valabilă de o-biceiu pentru 6 luni.
   ADOLIAS. - Ent. - Gen de fluturi din familia Nymphalidae.
   A.Kesava, în India; specie la care masculul şi femela se deosebesc atât prin culoare, mărime, cât şi formă. - Fig. 111 şi 112
Fig-. i t i. — Adnlias Kesava - mascul
   ADONIDE. - Bot. - Gen de plante din familia Ranunculacee, tribul Anemonee; cuprinde plante anuale sau vivace. Frunze alterne» fructele solitare. Sunt întrebuinţate în hor-ticultură ca plante ornamentale. Posedă proprietăţi iritante.
   La noi găsim speciile :
   Adonis aestivalis, A. autumnalis, A. flam-mea, A. vernalis şi A. Walziana, toate cunoscute sub numele de cocoşei sau ruşcuţă. v. ac.
   ADORMIŢELE. - Bot. - v. Dedeţei.
ADOXA-ADVENT1V
72
   ADOXA. -Bot. - Gen din familia Capri-foliacelor, tribul Sambticeae. Are o singură specie: A. Morchatelina. v. fraguliţă sau moscuşor.
   ADPLICIT. - Bot. - Organ aşezat peste altul sau în atingere cu altul.
   ADPRESAT. - Bot. - Termen întrebuinţat în organografie pentru a arăta părţile ce stau culcate unele pe altele. Ex. : pili ad-pressi: peri strânşi, deşi, pe tulpină sau frunze.
   ADRAGANTA. - Chim. - Gumă produsă de planta Astragalus verus din familia Legu-
Fig\ 112.
Adolias Kesava - femei -
 minoaselor - Papilionacee - şi care creşte în Persia şi Asia Mică ; este albă sau galbenă şi opacă. E puţin solubilă în apă, însă se umflă foarte mult şi se întrebuinţează în farmacie la facerea pastelor, pilulelor, etc.
   Mai este produsă şi de alte specii de Astragalus A. aristatus, A. creticus, etc. Specia A. gumifer din Liban dă o gumă galbenă numită pseudo-adragantă.
   Se falşifică cu amidon, dar se poate recunoaşte uşor dacă, punând-o în apă, se al-băstreşte când turnăm câteva picături de tinctură de iod.
   ADRESA. - Cor. Com. - Este indicarea numelui şi domiciliului cuiva. Trebuie scrisă clar, fără prescurtări.
   Adresă. Este şi scrisoarea care emană dela o autoritate sau instituţiune oficială către o altă instituţie de acelaş grad sau autoritate cât şi către o persoană particulară.
   Adresă telegrafică. Firmele comerciale cari au adrese lungi şi lei prescurtează în. mod convenţional, pentru telegrame, plătind o taxă oficiului poştal.
   ADRESANT. - Com. - Persoana care adresează - trimite - ceva. Se mai numeşte şi destinatar.
   ADRESAT. - Com. - Persoana căreia i se adresează - trimite - ceva. Se mai numeşte şi destinatar sau primitor.
   ADRIANEAE. - Bot. - Plante din tribul Cro-toneelor, familia Euphorbiaceelor. v. Mani-hot.
   ADSCRIPTUS GLEBAE. Termen latinesc ce arată un iobag sau clăcaş : legat de pământ.
   A DRITTURA. - Com. - Termen comercial întrebuinţat în materie de transporturi şi însemnând : direct, fără descărcare sau trans-bordare, până la locul de destinaţie.
   ADSTRINGENTE. - Med. - Numirea generală a medicamentelor cari, coagulândt albu-minoidele, opresc secreţiunile şi emoragiile şi sunt întrebuinţate astfel la răni şi boalele de piele. Enumărăm din ele: acidul tanic, a-cetic, oxalic, scoarţa de stejar, Catechu, guma kino, etc. - v. ac -.
   ADULAR. - Min. -'Varietate de ortoză - v. ac.
   ADULMECARE. Termen întrebuinţat relativ la animalele sălbatice când simt - adulmecă - apropierea vânătorului după miros. La fel în ceeace priveşte pâinii când urmăresc vânatul
   ADULT. Tânăr. Ex. animal în stare adultă.
   ADUNARE. - Com. - Este întrunirea mai multor persoane într’un scop comun - prevăzute în Cod. Com. art. 135 şi 156
   Adunările pot fi ordinare şi extraordinare, v. societăţi comerciale, soc. cooperative.
   ADULAR. - Min. - Varietate de ortoză - v. regiuni în loc de recoltat. Ex. :      adunatul
 grâului, adunatul de pe câmp ; adunatul snopilor ; adunatul spicelor.
   AD VALOREM. - Com. - Termen întrebuinţat în legislaţia vamală, care ne arată că taxele vamale sunt calculate la sută, proporţional cu valoarea declarată a mărfurilor importate sau exportate.
   Dând naştere la multe fraude, contesta-ţiuni, etc., în mai toate ţările acest sistem a fost părăsit.
   La noi a fiinţat până în anul 1875 când s’a introdus un tarif general după natura mărfurilor. Astăzi taxele vamale se socotesc după un tarif general şi altul convenţional.
   ADVENTIV. - Bot. - Organ ce se desvoltă la o plantă într’un loc unde nu-1 găsim în mod normal. Ex.:
   Mugurii floriferi ce se desvoltă pe trunchiurile bătrâne de Cercis Siliquastrum.
   Ramuri adventive, ce iau naştere din muguri adv; rădăcini adv., se desvoltă sau aerian - porumb, iederă -, sau ca bulbi - ceapă, zambilă -, ca rhizomi - pir - sau pe frunze
 - Begonia -.
   In anumite condiţiuni de umiditate şi tem-
73
A D YN A M l E- A EGOCER AS
 peratură porţiuni deosebite dintr’o plantă pot forma rădăcini adv., lucru pe care-1 folosesc mai ales horticultorii, v. marcotagiu, butăşire.
   ADYNAMIE. - Med. - Constă în slăbirea muşchilor, a contracţiilor inimei, hemoragii, ■etc. si este un simptom obişnuit al multor boli generale şi infecţioase - febră tifoidă etc.
   AECHMEA. - Bot. - Gen de plante din familia Bromeliaceelor. Originare din America Meridională, cuprinde plante ornamentale, vivace.
   Speciile mai răspândite sunt :
   A. Fulgens şi A. Discolor, cu flori roşii,
 f. frumoase.
   Cultivate în sere, le trebuie o temperatură caldă, umedă şi lumină. Au o perioadă de înflorire destul de lungă, peste două luni.
   AECIDIUM BERBERIDIS. Este stadiul evolutiv al boalei Rugina. cauzată de ciuperca Puc-cinia graminis - v. rugina.
   Aecidiosporii acestei ciuperci se desvoltă pe frunzele de Dra-cilă - Berberis vulgaris -, luând în această fază numirea de mai sus. Alte specii de Aecidium le întâlnim ca paraziţi pe molid ; astfel : Aec. conorum produce ■aecidii mari pe partea inferioară a conurilor ; Aec. coruscans pe frunze şi Aec. strobilinum pe faţa superioară a solzilor conurilor.
   AEDES. - Zool. - v. ţânţari.
   AEDIA. - Ent. - Gen de fluturi din tribul Yponorrteutidae.
   A. pusiella, prin Europa meridională. Omida e neagră cu o dungă dorsală galbenă şi tră' eşte pe Lithospermum purpureo-coeruleum - un fel de mei păsăresc - şi pe Pulmonaria off. - cuscrişor -.
   A. echiella, pe copacii depe marginea a-leelor.
   Omida pe iarba şarpelui.
   AEDON. - Zool. - Familie de pasări cântă-toare din tribul Turdiformelor - v. Turdidae-; găsim în sudul Europei, nordul Africei şi nord-vestul Asiei.
   A. galactodes. Seamănă cu privighetoarea, le găsim în sudul Europei, nordul Africei şi obişnuit al locurilor uscate, prin tufişuri şi prin vii, din Aprilie până în Septembrie. Cântă destul de frumos.
   AEGIALITES. - Zool. - Familie de pasări cu picioare lungi, obişnuite pe malurile nisipoase ale râurilor şi mărilor, în toate continentele.
   A. minor. Este o specie foarte plăcută, li-
 niştită, chiar în captivitate. Se hrăneşte cu insecte şi larve. v. fluierar.
   AEGICERAS. - Bot. - Gen de plante din familia Aegiceraceelor, cuprinzând arbori mici ce cresc pe malul apelor în insulele Oceanului Pacific.
   AEGILOPS. - Bot. - Gen de plante aparţinând familiei Gramineelor, tribul Hordeelor. Foarte înrudit cu Triticum - grâu - ceeace făcuse pe unii botanişti să susţină că grâul n’ar fi decât o transformare a unei specii de aegilops.
   Experienţe precise au demonstrat însă netemeinicia acestor susţineri.
   In România această plantă este reprezentată prin speciile : Aeg. ovata şi Aeg. ven-tricosa. Sunt plante mici, bine desvoltate, cu
 Fig. 113. — Aegocerus leucophaeus.
 spicele prevăzute cu ţepi tari ; nu sunt de nici un folos.
   AEG1PH1LA. - Bot. - Gen de plante din familia Verbenaceelor, tribul Viticeelor. Originară din America de Sud, se cultivă în sere calde, ca plantă decorativă. Are flori mari şi frunze totdeauna verzi.
   AEGITHALUS. - Zool. - v. auşelul.
   AEGLE. - Bot. - Gen de plante din familia Rutaceelor, tribul Aurantieelor, cuprinzând arbori spinoşi; are 2-3 specii răspândite în ţinuturile tropicale.
   A. marmelos îl găsim în Indiile orientale, unde toate părţile lui au întrebuinţări medicinale şi în parfumerie ; fructele sunt comestibile.
   AEGOCERAS. - Pal. - Animal fosil din clasa Moluşteor Cephalopode - Dibranchiate
 - Amoroidee.
AEGOGERUS-AEOLI DIN AE
74
Fig. 114. — AFGOCERUS NIGER - Antilopa neagră -
   Cochilia ornată cu coaste desvoltate, îndepărtate între ele şi care trec pe partea abdominală lăţindu-se şi divizându-se.
   Fosil caracteristic pentru Jurasicul mediu
- Lias                                     M. F.
   AEGOCERUS. - Zool. - Gen de rumegătoare cuprinzând antilopide destul de mari.
   A. Ieucophaeus - Fig. 113 I găsim în Africa de Sud. E de culoare argintie- albăs-true. Este sociabil şi trăeşte în cete de 10-12 capete. Vânatul lui este foarte anevoios.
   A. niger - Fig. 1 1 4 -. II găsim în aceleaşi locuri şi este unul din cele mai frumoase a-nimale. I se mai spune şi antilopa neagră.
   A. Equinus se crede că este o varietate a antilopei albastre - A. Ieucophaeus -.
   AEGOPODIUM. - Bot. - Gen de plante din familia Umbelliferae, tribul Ammineae. Cuprinde plante erbacee, perene. Se cunoaşte o singură specie : Ae. Pod’agraria, cunoscută la noi sub numele de Piciorul caprei. Florile sunt albe sau roşietice, dispuse în umbrele mari.
   Creşte prin păduri, locuri umbroase şi umede. înfloreşte prin Mai-Iulie.
   AEGOSOMA. - Ent. - Gen de insecte din familia Cerambycidae, cu o singură specie E-uropeană.
   A. scabricornae are 3-5 cm. cu un aspect foarte frumos. Este nocturn şi-şi depune ouăle pe copaci şi arbori roditori, de preferinţă pe cei atacaţi.
   AEGOTHELES. - Zool. - Gen de pasări din familia Podargidelor - V. Podargi
   A. novae Hollandiae este o specie ce se aseamănă prin mărime şi obiceiuri cn răpitoarele mici de noapte. - Fig. 115 -. O găsim în Australia şi Tasmania, prin tufişuri şi pădurici; ziua stă ascunsă prin scorburile copacilor, iar noaptea iese la vânătoare de muşte şi ţânţari.
   AEOLIDINAE. - Zool. - Familie de moluşte cu branchiile dispuse pe spate.
   Aeolis papillosa. - Fig. 1 1 6 Specie obişnuită în marea Baltică. Se hrăneşte mai mult cu actinii.
   A. Drummondi şi A. alba sunt specii cu pielea foarte transparentă.
75
AEPYORNIS-AERE
   AEPYORNIS. - Pal. - Gen de pasăre gigantică fosilă, semnalată în Madagascar, după ouăle enorme - capacitate 8- 1 0 litri - cu coaja groasă. Indigenii malgaşi afirmă că încă trăieşte în centrul insulei. Talia 3-4 metri ; s’ar clasifica între canari şi struţi. Agr. C,
Fig. 115. — AegotheJes novae Hollandiae.
   AEPUS. - Ent. - Insecte ce trăesc în mare; nu posedă aripi.
   A. marinus şi A. Robini - fig. 1 I 7. - Sunt specii Europene. Deşi lipsite de branchii, ele pot trăi în apă graţie bulelor de aer pe cari le înmagazinează sub elitrele lor --- cari
pe cm2. Se măsoară cu barometrele - v. ac Are temperatura ce variază după loc, anotimp şi ora zilei. Scade cu cât ne urcăm: 1 gr. la 200 m.
   Are electricitate: când cerul e senin, pozitivă; când cerul e noros, şi negativă şi pozitivă.
   Electricitatea se măsoară cu eletrometre sau electroscoape.
   Compoziţia chimică: Oxigen 21%, azot 78%, argon 1%, acid carbonic şi vapori de apă.
   Variaţiile temperaturei aerului au mare importanţă higienică şi pot produce multe boale: v. căldură, frig, insolaţie, răceală.
   Starea igrometrică - v. umiditatea - dea-semenea.
   Aerul posedă şi elasticitate — proprietatea de a umple un spaţiu cât de mare prin mărirea spaţiului dintre molecule; de asemenea, se comprimă foarte uşor: aer comprimat.
   Este diatermic — lasă să treacă prin el căldura fără a o înmagazina, încălzindu-se prin conductibilitate dela scoarţa pământului.
   Aerul e colorat, datorită vaporilor de apă.
   Aerul mai conţine şi praf - substanţe minerale, organice, ciuperci, microbi.
   AERANTHUS. - Bot. - Gen de Orchidee cuprinzând specii originare din Madagascar, din care unele, Aer. arachnitis şi Aer. grandi-florus sunt cultivate uneori ca plante ornamentale, în sere calde.
Fig. 116. — Aeolis papillosa
 au oarecare mobilitate --- atunci când are loc refluxul mărei.
    AEQUORIDAE. - Zool. - Familie de me-duse din care dăm figura speciei Aequorea cyanograma. - Fig. 1 1 8 -.
    AER - Fiz. - Corp gazos, compus ce înconjură pământul pe o grosime de 60-80 km. formând atmosfera. E inodor şi insipid.
    Este indispensabil vieţei. Are greutate: 1 1.
    1.293 gr. la temp de 0° şi presiunea normală. Exercită asupra corpurilor o apăsare numită presiune atmosferică =: 1.033 kgr.
   AEREL. - Bot. - Ferula Asa foetida. Plantă erbacee, vivace, din familia Umbelliferae, cu flori mici galbene. Originară din Persia. înfloreşte în Iunie-Iulie. La noi găsim speciile : F. salsa şi F. tartarica, prin locuri sărate şi Basarabia.
   F. Henffelii la Porţile-de-fer.
   F. Sadleriana în regiunea Turdei.
   AEREL. - Chim. - Este o gom-reşină extrasă din rădăcina plantei Ferula Asa foetida. Este o substanţă albă sau brună, cu miros urât şi gust greţos, întrebuinţată în
A ERtAN-AETHIQNEMA
76
medicină sub numirea de Asa Foetida ; are proprietăţi digestive şi antispaşrriodice.
   AERIAN. Care se desvoltă în aer : tulpină, rădăcină aeriană.
   Rădăcinile. aeriene sunt de două feluri : epiphyte, cari se desvoltă pe suprafaţa altor vegetale, acestea servindu-le însă numai ca punct de şprijin şi endophyte, cari se desvoltă chiar în substanţa acelor plante, hră-nindu-se pe spcpteala lor. Intre acestea din urmă sunţ de temut pentru plantele noastre cultivate cuscuta, verigelul, vâscul şi altele.
      AERIDES. - Bot.
   - Gen din familia Orchideelor, tribul Vandeae, cuprinzând specii originare din India. Au flori mari şi foarte frumos colorate.
      Sunt plante de seră caldă, afară de A. japonicum. Cităm şi specia A. crispum.
      AERIFER. - Bot.
   - Organele plante-
 .       . . .  lor a căror funcţi-
 Fig. 117. — Aepus Robim.          ^     ,
                           une este conducerea aerului:   vase
 aerifere. Sistem sau ţesut aerifer e totalitatea spaţiilor incelulare pline cu aer dintr’o plantă şi cari sunt în comunicaţie cu exteriorul prin stomatele aerifere.
   AEROB. - Fiziol. - Bacteriile cari nu pot trăi fără oxigen, de ex. ; baccilul tuberculozei, diferitele soiuri de drojdii.
   Bacteriile cari trăiesc în mediu fără aer se numesc anaerobi. v. bacterii.
   AEROCIST. Pungi cu aer se posedă unele plante ca Fucus, Sargassum, Macrocystis, v. ac. - etc., şi cari le ajută la plutire.
   AEROLIT. - Meteor, şi Mineral. - v. meteorit.
   AEROMECANICĂ. Parte din mecanică ce studiază mişcarea - aerodinamica -, şi echilibrul - aerostatica - corpurile gazoase, cu numeroase aplicaţiuni practice.
   AEROMETRU. Aparat ce serveşte la măsurarea densităţii aerului.
   AEROPHYTE. - Bot. - Botanistul Lamou-roux a numit astfel plantele ce trăiesc în aer, spre deosebire de cele ce trăiesc în apă
 - Hydrophyţe *.
   AEROPLAN. Aparat de sburat în aer. Descrierea lui şi denumirea diferitelor sisteme de aeroplane, nu ne interesează în lucrarea de faţă. Singurul fapt care ne interesează este aplicaţia lui în agricultură, preconizată în timpul din urmă şi anume pentru lucrările de semănat - în special semănatul orezului - pe deasupra terenurilor inundabile, cari în timpul revărsărilor face im-
posibil accesul instrumentelor, maşinilor şi vitelor. încercări de această natură s’au făcut în Egipt, precum, şi în America, pentru cereale şi se pare a fi reuşit.
   AERQTHERAPIE. - Med. - Tratarea boale-lor prin ajutorul aerului. Constă în două metpde principale : băi de aer comprimat şi inhalaţii, v. inhalaţie, pulverizare, vapori-zare.
   AESCHNA. - Ent. - Cei mai mari reprezentanţi din Europa din familia Aeschninae au până la 6,5 cm;
   Răspândiţi în regiunile muntoase, împădurite.
   A. grandis se caracterizează prin lipsa semnului îri fd’tmă de T pe câre-1 au pe frunte cele mai multe specii de libelule.
   O  găsim în Europa de Nord şi centrală,
   A. cyanea sin. A. maculatissima. Specie ce posedă pata în formă de T. Foarte răspândiţi în Europa septentrionială. Se recunoaşte după 2 pete mari ovale, de culoare verde, pe torace. v. ţânţari.
   AESCHNINAE. - Ent. - Insecte din familia libelulelor, mari şi puternice. Se caracterizează prin capul lor mare şi hemisferic şi prin modul de - respiraţie - numai prin branchii intestinale, v. Aeschna.
   AESCHYNANTHUS. - Bot. - Gen din familia Gesneraceae, cu specii în Asia tropicală şi din care unele sunt cultivate în sere calde şi umede, pentru florile lor mari şi frumoase.
   AESCHYNOMENEAE. - Bot. - Gen de ierburi sau arbuşti din familia Leguminoaselor, cu aproape 15 genuri, din regiunile calde.
Aschynomene as-pera e o plantă lemnoasă de 2-3 m. ce o găsim în India.
Indigenii consumă frunzele, iar                 li0’
lemnul serveşte la Aequorea cyanogramma.
confecţionarea a diferite obiecte, mai ales pălării, fiind foarte spongios şi uşor, sau pentru dopuri de sticle.
   Aes. Cannabina, tot din India, produce fibre textile.
   AESCULINEAE. - Bot. - Serie de plante din familia Sapindaceelor, cuprinzând mai multe genuri de plante.
   AESCULUS HIPPOCASTANUM. - Bot. - v. Castan sălbatec, castan porcesc sau castanul calului.
   AETEA. - Zool. - Specie de viermi din familia Bicellaridae, ce-i găsim în mările Europei şi Australiei.
   AETHALIUM. - Bot - v. Fuligo. AETHIONEMA. - Bot. - Gen din familia Cruciferelor cuprinzând specii răspândite în
AETHIOPYGA-AFERENT
           Mică şi Europa meridională, din care ^Rnaimerăm : Aet. condifolium, grandiflorum, E pulchellum, etc.
8S'   AETHOPYGA. - Zool. - Gen       de pasări, agă-
    ţătoare din India.
^     A. miles este una din cele       mai frumoase,
    cu penajul de o coloraţie multiplă şi pe care rî, o întâlnim în regiunea Himalaiei.
       Felul de viaţă nu-i este prea cunoscut. AETHUSA CYNAPIUM. - Bot. - V. Pătrunzi jelui Cânelui, pătrânjică sau cucuta mică.
Î     A. F. - Com. - Prescurtare întrebuinţată în
    corespondenţa comercială, însemnând anul ţC viitor. Ex.: la I Aprilie a. f.
       AFACERE. - Com. - In limbajul comercial
Ii? ' se înţelege prin acest termen orice opera-¥ ţiune care are la bază schimbul şi ca scop * realizarea unui beneficiu.
Numai afacerile cari au la bază munca, rr priceperea şi cinstea pot ajuta la propăşirea şi bogăţia popoarelor. Afacerile comerciale
*  se judecă după codul comercial. - v. Acte comerciale
"     Afaceri aleatorii se numesc     acelea cari nu
P au la bază evenimente sigure.
       AFÂNAREA. - Agrol. - Este o stare fizică Ş- a pământului. Pe lângă corpurile solide şi £* lichide, în compoziţia pământului intră şi ^ . aerul atmosferic în măsură variabilă. Cu cât ^ un anumit pământ conţine un procent mai £ mare de aer din volumul său, cu atât el k este într’o stare mai înaintată de afânare. jjfr După aşezarea pe care o au grăunţele pă-^ mântului în stratul pe care îl constituesc., pământul are un spaţiu lacunar, plin cu apă sau cu aer, mai mult sau maipuţin mare. Pământurile îndesate au un spaţiu lacunar mai mic între grăunţii lor, şi cu cât sunt . mai puţin îndesate, au un spaţiu lacunar mai mare, sunt mai afânate. Starea de afânare a pământului se poate deci judeca şi măsura cu volumul spaţiului lacunar dintr’un anumit volum.
       Afânarea ca stare fizică a pământului poate să fie realizată pe mai multe căi : a - Pe cale mecanică. Cele mai multe din instrumentele cu cari se lucrează pământul şi cele mai m.ulte din lucrările mecanice, ca de pildă : lucrul cu cazmaua, săpatul, plivi tiil, grăpatul, aratul etc., afânează pământul în măsuri diferite. Plantele prin rădăcinile lor, îndepărtând grăunţii pământului între ei, îl fac să fie mai afânat. Dimpotrivă, ploaia prin presiunea mecanică pe care o exercită picăturile când cad la suprafaţa pământului, îl îndeasă şi îi micşorează starea de afânare.
       b - Cauze de ordin fizic. Temperatura variată cu oscilaţiuni în jurul lui zero grade proyocând îngheţul şi desgheţul apei din stratul pământului în timpul iernii, depărtează grăunţii între ei, aduce pământul într’o stare de afânare. Varul provocând coagularea sub-
 stanţelor coloide din pământ provoacă formarea de glomerule, grunji, afânează pământul.
   c - Cauze e ordin biologic. Vietăţile de toate categoriile cari trăiesc în interiorul pământului, şi în special microorganismele, între altele ca o urmare a funcţiunilor lor vitale, degaje cantităţi imense de bioxid de carbon, care este socotit la circa 75 kgr. zilnic la Ha. Plantele deasemenea, prin rădăcinile lor în pământ degajează cantităţi însemnate de bioxid de carbon, care pentru grâu se socotesc la 60 de kgr. zilnic la Ha. Aceste cantităţi însemnate de bioxid de carbon, în momentul degajărei având tendinţa să ocupe un volum tot mai mare, exercită o presiune mecanică asupra grăunţilor învecinaţi, îi îndepărtează unii de alţii, afâ-neâză pământul. Când un pământ a primit un anumit ciclu de lucrări datorită cărora microorganismele din lăuntru au avut o activitate intensă, el se umflă, ajunge într’o stare maximă de afânare, încât dacă călcăm cu piciorul pe el, este elastic întocmai ca un burete. Se zice în acest caz că pământul este dospit. Aceasta este starea ideală de afânare, a cărei realizare se urmăreşte prin mai toate lucrările mecanice, cari se dau pământului. Acestea se provoacă mai uşor prin ciclul de lucrări cari constituiesc ogorul negru şi care este favorabil desvoltării rădăcinilor plantelor.
   d - Cauze de ordin chimic. Multe din procesele de ordin chimic, care au loc în stratul pământului influienţând coloidele, provocând cuagularea lor, contribue la sporirea stării de afânare. Alte prpcese de ordin chimic solubilizând compuşii calciului şi provocând spălarea lor în adâncime lipsesc pământul de principalul agent fizic care ajută procesul de afânare.
   Prin afânare se înţelege în acelaş timp acţiunea pe care o exercită cele mai multe dintre instrumentele mecanice cu care se lucrează pământul şi care provoacă mărirea spaţiului lacunar.
   Afânarea ca stare fizică a pământului poate să fi măsurată prin diferite mijloace technice în laborator.
   AFECTARE - Jur. - Ipotecarea unui bun mobil sau imobil. Ex.: afectarea moşiei la creditul rural. v. ipotecă.
   AFECŢIUNE. - Med. - Sinonim cu boală. In medicina veterinară sunt o serie de boale, cu evoluţiuni diferite, cari toate s’au grupat sub denumirile: afecţiuni tifoide, afecţiuni gurmoase, tuberculoase şi altele, k. T AFERENT. - Fiziol. - Acţiunea fiziologică, care înseamnă: a duce. De ex. vase aferente, sunt acele cari aduc un lichid. 5
   AFERENT. - Jur. - Partea ce se cuvine fiecăruia după drept: parte aferentă.
AFFENTHALER BLAUER-A FORFAIT
•78
   AFFENTHALER BLAUER. - sin. Affenthaler Säuerlicher. - Bot. - Varietate de struguri de origină germană - Würtemberg - pe care unii ampelografi o cred a fi sinonimă cu Frankenthal. - v. ac.
   AFFIDATIV. - Jur. - Termen juridic prin care se înţelege declaraţiunea scrisă a unei persoane, dată faţă de martori, sub prestare de jurământ, şi în care afirmă că cele cuprinse în ea sunt conforme adevărului. Se întrebuinţează în Anglia şi Statele-Unite, în special, relativ la declararea veniturilor valorilor mobiliare ce urmează să fie scutite de impozit.
   AFGANISTAN. - Stat. - Teritoriu în Asia, 635.000 km.2 cu 8.000.000 locuitori. Deşi ţara în cea mai mare parte este muntoasă şi cuprinde regiuni întinse foarte secetoase, sunt totuşi şesuri şi văi, cari prin a-jutorul irigaţiei — cu apă de râuri şi fântâni — produc recolte foarte satisfăcătoare de fructe, legume şi cereale. Aproape pretutindeni se strâng două recolte pe an în felul următor: pela sfârşitul toamnei se seamănă grâu, orz, linte, năut şi ceva mazăre şi bob, cari toate sunt secerate pela sfârşitul primăverei. După aceasta se seamănă orez, mei, Panicum italicum, porumb, etc. cari se recoltează toamna pentru a ceda locul primelor culturi. Ricinul, Rubia-tinctoria, Ferula Asa-foelida, sunt foarte răspândite. Dintre fructe merele, perele, migdalele, piersicile, gutuile, zarzărele, prunele, vişinile, strugurii, smochinile, murele se produc în mare abundenţă. Acestea formează hrana principală a majorităţei populaţiei în cursul anului întreg şi sunt consumate fie proaspete, fie industrializate ; sub forma din urmă fructele se exportă în mari cantităţi. Afganistanul este ţara natală a oilor cu coada groasă. Ele se caracterizează prin coada lor imensă şi grea, ceeace provine din desvolta-rea excesivă a grăsimei, care formează depozitul de hrană pentru vară, când nutreţurile lipsesc. Carnea acestor oi procură hrana principală a locuitorilor, iar grăsimea din coadă le serveşte în loc de unt. Lâna şi blănurile sunt întrebuinţate şi în ţară, dar mai cu seamă servesc ca articole principale de export.
                                                         Învăţământul agricol: în bugetul Statului pe 1927 s’au prevăzut sume pentru înfiinţarea primelor şcoli de agricultură. V. Gh AFIL. - Bot. - Plante sau organe fără frunze, sau acele cari au în locul lor mici solzişori.
   AFIN. - Bot. - Vaccinium. Gen din familia Ericaceae, tribul Vaccinoideae, cuprinzând cca. o sută specii răspândite în regiunile temperate şi reci ale globului.
   V. Myrtillus este un arbust ce creşte în pădurile din regiunea alpină şi subalpină. Înfloreşte în Mai-Iunie şi e melifer.
   V. uliginosum creşte în aceleaşi regiuni, dar în locuri mai umede.
   Ambele specii au fructele comestibile
- afinele - al căror suc serveşte şi la colorarea vinurilor şi a stofelor, v. afinghi ; Vitis-Idaea ; merişor ; oxicoccos ; răchiţele.
   AFINAGIU. - Chim. - Operaţiune care consistă în purificarea unei materii prin eliminarea tuturor elementelor străine.
   AFINAR. Tufă de afini - v. ac. -.
   AFINGHI. Numirea macedoneană a afinului - v. ac. -.
   AFINITATE. - Chim. - Putere în virtutea căreia atomii se combină pentru a da naştere diverşilor compuşi chimici.
   Deşi acest termen este încă întrebuinţat, totuşi nu se mai admite existenţa acestei forţe şi explicarea fenomenelor chimice se face în virtutea mecanicei moleculare şi a-nume prin căldura degajată, v. termochimia.
   AFINITATE. - Jur. - înrudire prin alianţă
- cuscrenie
   AFION. Sub acest nume se înţelege atât macul - Papaver somniferum, - cât şi narcoticul extras din această plantă, v. opium şi mac.
   AFIPT. - Arh. - Termen juridic vechiu, a-vând înţelesul de afiş. Cuvânt întrebuinţat încă pentru denumirea afişării unor anumite acte în materie de căsătorie, prescrise d,e Codul civil - art. 49 şi 50
   AFIŞARE. - Jur. - Este aducerea la cunoştinţa publică prin lipirea pe pereţii unor a-numite instituţiunei publice: primării, tribunale, burse, etc., a unor anumite acte juridice.
   Asociaţiile în nume colectiv, în comandită, sau cele anonime, sunt obligate, la formarea lor, a îndeplini: transcrierea, afişarea şi publicarea, formalităţi cari au de scop aducerea la cunoştinţa terţilor, despre natura şi modul constituirei nouei societăţi.
   AFLORIMENT. - Geol. - Apariţiuni la suprafaţa depozitelor cari constituesc scoarţa pământului, ex. : Aflorimente de strate, înseamnă apariţiunile la zi a diferite strate geologice.
   Aflorimente de ţiţeiu : iviri de ţiţeiu la suprafaţă.
   Aflorimentele au mare însemnătate în lucrări de geologie, căci după ele se poate călăuzi geologul pentru a putea deduce structura regiunii ce studiază.                 M. F.
   A FORFAIT. - Com. - Termen comercial semnând o înţelegere în care una din părţi se obligă a executa un cpntracţ^o lucrare sau o furnitură, fără a ţine seam^^e număr, cantitate, câştig sau pagubă.
   Vânzarea a forfait se numeşte adeea în care vânzătorii nu garantează nici termenul de predare, nici cantitatea sau caliţăteş mărfei.
79
AFRICA EQUATORIALĂ-AFUMARE
   AFRICA EQUATORIALĂ FRANCEZĂ.
 -Stat. - ocupă 2.255.870 km.2 cu 3.124.173 loc. Exploatarea acestui teritoriu aproape ■n’a început încă. Pădurile tropicale se întind pe suprafeţe imense — 300.000 mile pătrate şi conţin esenţe de mare valoare. Cauciucul este articolul cel mai important; palmierii, cafeaua, cacao şi bumbacul se fac bine oriunde. Se face creştere de vite în măsură mare: bovine, ovine, măgari, cai, cămile, struţi, însă toate acestea se exportează puţin din cauza căilor de comunicaţie şi transport. Fildeşul este un articol important de export. Vânatul şi pescuitul sunt ocupaţiile obişnuite ale indigenilor; se vânează elefanţi, struţi, animale feroce. Ravagiile bolilor endemice împiedică populaţia de a practica o cultură tropicală în felul aceleia din America tropicală.                         V. Gh.
   AFRICA OCCIDENTALĂ FRANCEZĂ.
 - Stat. - Cuprinde provinciile Senegal, Guineea Franceză, Coasta de Fildeş, Dahomey, Sudanul Francez, Mauritania, Dakarul, etc.
   însumează 3.738.000 km.2 cu 13.541.611 locuitori.
   Agricultura este sursa principală a acestor colonii. Solul convine multor culturi tropicale, însă rendementul este inferior din cauza numărului mic de locuitori şi din cauza «tării rudimentare a procedeelor de cultură. Pădurile sunt bogate în variate specii. Se cultivă cu succes nucii, meiul, porumbul, o-rezul, palmierii de cocos, cauciucul, palmierii de ulei, bumbacul, bananele, cafeaua, cacao, lemnul roşu, manioca, cartofii, susaiul, tutunul, grâul, orzul, indigo, sorgho, fisticii, coprah, etc.
   Fisticii de Senegal sunt renumiţi; unele varietăţi dau până la 45% ulei. Uleiurile de palmieri îşi găsesc debuşeuri în Franţa, Anglia şi Statele-Unite, unde sunt întrebuinţate în săpunărie şi stearinărie. Manioca este l^aza alimentaţiei indigenilor. In 1926 s’au exportat 3991 tone de bumbac şi 1878 tone <Ie cauciuc. Dintre plantele textile merită a-tenţie sisalul.
   Pădurile tropicale numai pe Coasta de Fil--deş ocupă peste 12.000.000 ha.
   Efectivul animal se evaluează le 3.200.000 bovine, 900.000 ovine şi caprine, 600.000 •cai şi măgari, 100.000 cămile şi 100.000 porci.
   Vitele cornute mari prezintă o însemnată bogăţie a acestor colonii, unde sunt păşuni foarte vaste, în special în Senegal, Sudan, •Guineea şi Dahomey. Oile sunt răspândite în Mauritania şi Sahara Sudaneză. Vitele se exportează în mare număr; a început şi exportul lânei fine.
   învăţământul agricol : o şcoală veterinară.
                                                                                             V Gh.
   AFRODITIDAE. - Zool. - v. Aphroditidae. AFRODIZIAC - Med. - Nume generic pen-
 tru substanţele excitante ale organelor sexuale, dintre cari cea mai întrebuinţată este cantarida - Cantharis vesicatoria. - v. ac. şi reproducţiunea.
   AFTA. - Med. Vet. - Erupţiune veziculoasă, cu sediul pe membranele mucoase ale gu-rei şi faringelui, mărginită de un bureţel gri sau alb, tare la bază. Aceste vezicule se sparg după două zile, lăsând sc se scurgă un lichid transparent rămânând în locul lor nişte ulcere acoperite cu o materie cremoasă galbenă, care se vindecă în patru până la cinci zile fără a lăsa vre-o urmă
   AFTOASĂ [FEBRĂ]. - Med. Vet. -.
   Febră aftoasă, numită popular boală de gură şi de picioare, ia naştere numai prin contagiune. Există în mod permanent în A-sia şi străbate în Europa la intervale neregulate; câte odată disoare după câţiva ani, alteori persistă zeci de ani. Puterea de îm-prăştiere şi gravitatea boalei de asemeni sunt foarte varabile. Ceeace este sigur, e faptul că această boală produce pierderi foarte mari.
   Este mai frecventă la bovine, dar o găsim şi la porci, oaie şi capră.
   AFUMARE. - Med. - Mod de administrare a unui medicament, sub forjnă de vapori sau fum. El poate fi întrebuinţat fie la desin-fectarea locuinţelor, ex. : afumarea sulfuroasă - se arde 30 grame sulf, pe metru cub; -fie la înmuierea primelor căi respiratorii, cu
Fig. 119. — Dispozitiv simplu pentru afumare.
AFUMARE-AGAME
80
 infuziuni sau decocţii de plante aromate, sau desinfectarea acestora, cu gudron vegetal.
   AFUMARE. Mijloc de conservare a căr-nurilor. Prin expunerea la fum acestea capătă proprietatea de a se păstra un timp mai îndelungat, căci prin uscare pi^erd o parte din apă şi totodată anumite substanţe din fum ca creosolul, etc. fac ca ea să devină imputrescibilă.
   La afumarea cărnurilor se cer însă anumite condiţiuni : lemnele să fie uscate, temperatura fumului produs să nu fie prea mare, căci în acest caz grăsimea cărnei se topeşte, iar ceeace rămâne capătă o coloare neplăcută, galbenă.
   De cele mai multe ori, carnea de porc se afumă, constituind o rezervă alimentară foarte preţioasă pentru plugarul gospodar în timpul ernei. Dăm aci schema a două dispozitive de afumare. - Fig. 119 şi 120 -.
   In primul caz, în gospodărie, avem o cameră de fum, din tablă, ce se poate adapta la o sobă obişnuită.
   Pentru afumarea în mare, instalaţia din cazul al doilea este foarte proprie: din cărămidă refractară, închisă hermetic, şi prevăzută cu un focar cu grătar - A -, aşezat în subsol, deasupra căruia este o cameră B ce trece şi la primul etaj, terminându-se cu un coş D. Prin ferestrele C se poate schimba poziţia cărnurilor puse la afumat.
   AFUMATÂ. - Vitic. - Varietate de struguri ce se cultivă în toate ţările aproape, cunoscută mai mult sub denumirea de Pinot gri sau Rulănder. In unele departamente din partea de răsărit a Franţei se mai numeşte affume, datorită culoarei roz-cenuşie a strugurilor. In Basarabia şi Moldova, sătenii au denumit-o „afumată“ sau „poamă afumată“, sinonim sprijinit pe aspectul caracteristic al culorii pe care o iau strugurii în epoca de coacere.
   AFUMĂTOR. - Apic. - Instrument necesar în apicultură, la vizitarea stupilor. Deşi albinele sunt de obiceiu liniştite şi obişnuite cu omul care lucrează cu băgare de seamă, totuşi în anumite condiţiuni sunt înlăturate; de ex. pe timp furtunos, călduri mari, etc. Pe lângă aceasta, anumite mirosuri tari le enervează: sudoarea omului, spirtul, veninul înţepăturilor lor, etc. Cu ajutorul fumului albinele sunt potolite. Fiindu-le teamă că vor fi puse în situaţia de a părăsi stupul, năvălesc la provizia cu miere; îmbuibându-se astfel, ele nu-şi mai pot îndoi abdomenul ca să înţepe, astfel că devin inofensive-
   Sunt mai multe sisteme de afumătoare :
   A. sistem Bingham compus dintr’o cutie cilindrică de tinichea cu capacul conic. Dedesubtul cutiei se află focul cu care se suflă fumul. B. sistem Layens prevăzut cu un
mecanism care asigură producerea automata a fumului.
   Pentru producerea fumului se întrebuin** ţează cârpe vechi şi orice materiale care pot arde fără fum. v. apicultură.
   AFUMĂTURĂ. Obiceiu ţărănesc de a a-prinde cârpe cu cari afumă casele în ziua de J9 Martie - 40 de Mucenici -.
   AFZELIUS. Adam. - Biogr. - 1750-1837.
 Botanist suedez a cărui operă principală este „Genera plantarum guineensium”.
                                      Fig. 120. — Afumător industrial.
    AGAMA. - Zool. - Gen de reptile din familia Agamidae.
    Se caracterizează prin cap scurt, gros,, triunghiular ; corpul e puţin turtit.
    O specie trăeşte în Arabia, alta în jurul mărei Caspice.
    A. Colonorum. - Fig. 121 -. Este foarte divers şi frumos colorat. Ajunge -- 40 cm. Trăeşte în preajma locuinţelor.
    Un duşman de temut al lor este şoimuL
    AGAME. - Bot. - Plante lipsite de organele sexuale, cari nu prezintă deci fenomenul sexualităţii. Sunt foarte puţine. In trecut se înţelegeau sub acest nume Cryptogamele ; termenul necorespunzător însă realităţii, a fost părăsit.
81
AGAMIDAE-AGAKICINEAE
   AGAMIDAE. - Zool. - Saurieni cu talia destul de mare. Agile, au corpul în mod o-bişnuit comprimat lateral şi acoperit cu lame cornoase; degetele libere, cu unghii.
   Le găsim în sudul Asiei şi Anatoliei. In Europa un singur gen, Stellio, în Grecia.
   Agamidele sunt animale terestre sau agăţătoare. Se hrănesc cu insecte sau animale mici; unele specii sunt erbivore. Se înmulţesc prin ouă; nu sunt vivipare. v. Agama.
   AGAMONOICIE. - Bot. - Particularitatea ce o prezintă unele plante de a avea pe a-celaş individ atât flori hermafrodite, - v. ac.
                                       Fig. 121. — Agama colonorum
 cât şi flori asexuate - agame - v. ac. -, ca la: Gălin - Viburnum Opulus etc.
   AGANISIA. - Bot. - Gen de orhidee, tribul Vandeelor, cuprinzând o singură specie: A. caerulea, ce o găsim în America de sud. Are flori mari, albastre-violete şi se cultivă în ghivece suspendate, în sere calde şi umede.
   AGĂNĂU. Horă ţărănească obişnuită în regiunea Oltului ; se joacă repede şi numai de bărbaţi, v. bătuta.
   AGAPANTHIA. - Ent. - Gen de insecte coleoptere foarte frumoase - aurii sau albăstrii - obişnuite, în regiunile meridionale, pe plantele ierboase, în special scaeţi, înăuntrul cărora trăesc larvele lor.
   A. cardui. sin. A. suturalis - Fig. 122 -trăeşte pe sulfină - Melilotus macrorhiza şi pălămidă - cirsium arvense ;
                              A. asphodeli pe Asphodelus racemosus.
   A. angusticolli pe omeag -, Aconitum ant-hora - crucea pământului Heracleum spon-dylium, Senecio aquaticus şi cânepa codrului - Eupatorium cannabinum - ;
   A. micans pe Centranthus ruber.
   A. irrorata pe scaiu măgăresc - Onopor-don Acanthium.
   AGAPANTHUS - Bot. - Gen de plante a-parţinând familiei Liliaceelor, tribul Alieelor;
 cuprinde specii tropicale ce se cultivă în sere; A. umbellatus are un rizom, care dă naştere frunzelor bazilare; florile sunt albastre, ca o pâlnie, formând o umbrelă. Sămânţa e turtită şi aripată. Poate fi întrebuinţată în aranjamentul grădinilor, fiind frumoasă şi înflorind în Iulie-August; iarna le păstrăm în seră rece.
   AGAR-AGAR. - Chim. - Substanţă gelatinoasă, extrasă din diferite specii de alge. Astfel din Euchuma se scoate adevăratul a-gar-agar de Singapur ; din Gracilaria lichenoides se scoate agar numit şi muşchiu de Ceylon. Planta creşte pe ţărmurile oceanului Indian, în apă. Are forma unor filamente roşcate, cartilaginoase, cu gust sărat.
   Conţine - între altele - şi o substanţă gelatinoasă, - geloza lui Payen -, care dă prin solidificare, după ce a fost dizolvată în apă fiartă, o gelatină mai bună ca cea animală. Aceasta e insolubilă în alcool, eter şi acizi diluaţi. Pe coastele Chinei e întrebuinţată de locuitori ca aliment. Prin azotul ce-1 conţine se întrebuinţează de convalescenţi ca un aliment uşor ; în dezinterie deasemenea.
   In laboratoare e întrebuinţată la culturile de microbi în locul gelatinei animale, din cauză că putrezeşte mai greu.
   In sfârşit, Chinezii o întrebuinţează la lă-cuirea - gomarea - vălurilor şi lampioanelor, care astfel nu mai sunt atacate de insecte, v. geloza şi cubiloză.
   AGARDH Car ol. - Biogr. - 1 785-1859. German, a scris ooere de mare valoare botanică. Fiul său I. Agardh deasemenea a fost botanist.
   AGARICI. - Bot. - Ciupercă de copaci, -Agaricus. - v. ciupercă de copaci. AGARICINĂ. - Chim. - v. amanitină.
                                       Fig. 122. — Agapanthia cardui sin. A. suturalis.
   AGARICINEAE. - Bot. - Mare familie de ciuperci bazidiomicete cu spori produşi de ba-zidii externe - ect^basidii - ce conţin 2-9 spori. Bazidele sunt reunite pe faţa inferioară a unei pălării - hymenophor - prin nişte lame. Hymenoforul este de obicei gros, cărnos, ca o umbrelă, cu marginile convexe sau concave, aşezat pe un picior, ce lipseşte uneori. Unele agaricinee prezintă în jurul piciorului un
" ÂGARICUS-AGAVE
82
  inel ce provine din riiperea unui sac mem-branos.
  In această familie intră toate formele numite vulgar Ciuperci. Ele se desvoltă pe pământ, pe scoarţa arborilor, lemne, bălegar, etc. Unele sunt comestibile, altele veninoase ; conţin sucuri lăptoase de coloare galbenă sau roşietică, produse de celule la-ticifere. Cuprinde 2 triburi : Ptychophyllae şi Leptophylleae. - v. ciuperci
  AGARICUS. - Bot. - Gen de ciuperci ce a dat numele său familiei Agaricineelor.
  In trecut avea multe subgenuri cari astăzi sunt ridicate la genuri autonome. Agaricus se numeşte mai restrâns Pratella sau Psal-lîota şi cuprinde ciuperci cu aparatul vegetativ trăind în substrat şi reprezentat printr’un miceliu foarte ramificat. Sunt bogate în za-haruri, substanţe azotoase, etc., ceeace Ic face căutaţe ca comestibile.
  Are multe specii a căror enumerare numai o facem aci :
  A. alutaceus : burete de spini.
  A. arvensis : ciupercă.
  A. aurantiacus : bureţi gălbişori.
  A. betulinus : bureţi de mesteacăn.
  A. campestris : ciupercă de gunoiu.
  A. cantharellus.
  A. clypeolarius : gheabă de brad.
  A. coccineus : burete roşu.
  A. cochleaţus : nicoreată.
  A. comatus.
  A. deliciosus : râşcov.
  A. eburneus : burete bălos.
  A. fimentarius : buretele calului.
  A. foetens : băloşel.
  A. georgii : micorete.
  A. imperialis : giugan.
  A. longipes : gheabă de pădure.
  A. melleus : ghebe.
  A. micaceus : burete de rouă.
  A. ostreatus : păstrăv.
  A. piperatus : iuţari.
  A. pratensis : ciupercă.
  A. procerus : burete şerpesc.
  A. prunulus : nicoreţi.
  A. scorodonius.
  A. serotinus : păstrăv.
  A. silvaticus : ciupercă de pădure.
  A. volemus : vineţică cu lapte.
  A. vreades.
  v. planşa : ciuperci comestibile.
  AGASSIZ Ludovic. - Biogr. - 1807-1873. Naturalist elveţian. S’a ocupat cu studiul peştilor de apă dulce şi fosili, precum şi cu acela al epocii glaciale.
  AGAT. - Min. - Varietate de bioxid de siliciu coloidal, care difuzând într’o rocă a-morfă tot de natură coloidală, a coagulat ritmic depunându-se sub formă de inele sau conturări curbe neregulate, concentrice şi diferit colorate, după oxizii metalici cari au colorat diferitele soluţii.
   Se întrebuinţează în bijuterie. Se găseşte prin Bohemia, Ungaria şi India.
   AGĂŢĂTOARE. - Zool. - Ordin din grupa pasărilor carinate ; cuprinde un mare număr de specii cari deşi se deosebesc mult, au însuşirea comună că dintre cele 4 degete, .două stau înainte şi două înapoi, ceeace le permite să se caţăre cu înlesnire pe arbori ; la aceasta mai sunt ajutate şi de cioc - Ia papagali de ex. -, sau de coadă-gheu-' noaie -.
   Unele au ciocul lung şi ascuţit, altele groş şi încovoiat ; au aripi scurte, ceeace le îngreunează sborul. Trăiesc prin păduri, hră* nindu-se cu insecte, plante şi fructe ; cele mai multe familii trăiesc în regiunile tropicale.
   Agăţătoarele se împart în 3 grupe: 1 - Le-virostres : cucul, pescarul, pupăza ; 2 - Pica-ridae : - gheunoaiele - ; 3 - Papagalii.
   AGATHEA sin. Felicia. - Bot. - Gen din familia Composeelor. A. tenella e un mic arbust originar din Capul Bunei Speranţe. Are o înălţime de 40 cm./ cu ramuri numeroase, aproape ierboase, cu frunze mici, întregi. Flori numeroase, dispuse în capitule, sunt albastre cu centrul galben şi înfloresc succesiv toată primăvara şi vara.
   Cultivată ca plantă de ornament, se poate lăsa chiar în aer liber în timpul verei.
   AGATHIDIUM. - Ent. - Insectă din familia Silphidae; trăieşte în bureţi şi plante putrede; o găsim şi în tara noastră.
   AGATHOPHILIUM. - Bot. - Gen de plante aparţinând familiei Laurineelor, tribul Per-seaceae. Are 3-4 specii, originare din Madagascar, foarte aromatice, cu frunzele totdeauna verzi.
   Cultivate ca plante ornamentale. AGATHOSMA. - Bot. - Gen de plante din familia Rutaceelor, tribul Diosmeelor ; plante originare din Colonia Capului, formând tufe frumoase cu frunze mici, florile dispuse în umbrele. Cer lumină multă şi căldură. Se cultivă ca plante ornamentale.
   AGAVE. Gen de plante mari, vivace, din familia Amaryllideelor, tribul Agaveelor.
- Fig. 123 -. Sunt originare din Mexic şi An-tile şi sunt cultivate în America ca plante textile. Sunt cunoscute sub numele impropriu de Aloe.
   Tipul cel mai remarcabil şi mai cunoscut este Agave Americana. A fost introdusă în Europa în mijlocul sec. XVI prin jurul Mării Mediterane, unde sălbătăcindu-se s’a răspândit mult.                               *
   In Europa centrală e cultivată ca plantă ornamentală. Tulpina acestei plante are la partea de jos o tufă de frunze lungi de 2 metri, late şi groase, convexe, de un verde albăstrui, cu marginile prevăzute cu spini tari ; sunt terminate cu un vârf negru, lung şi încovoiat. Florile foarte numeroase şi de co-
Fiêf- 123. — Diverse specii de Agave.
                                                                                                                     Dupà Brehm
AGAVE
84
loare galbenă,, se află pe o coadă lungă de mai mulţi metri.
   Aclimatată pe tot ţărmul Mediteranei, îi prieşte orice teren şi se înmulţeşte foarte uşor prin seminţe, prin lăstari sau bulbi cari se pun în pepinieră şi cari după doi ani dau naştere tinerelor plante.
   Cultura. Agavele sunt întrebuinţate mai
ales ca plante textile. Cuprind două tipuri cu destinaţie deosebită : A. rigida, cu. deosebire varietatea sisalana şi A. heteracantha. Varietatea sisalana nu are spini laterali, se desface mai uşor în fibre şi dă o producţie mai mare.
   Agavele reuşesc în terenurile uşoare şi potrivit de fertile ; clima marină le prieşte în deosebi. Sunt plantate toamna într’un pământ bine lucrat, în bande distanţate la 3 m. acestea fiind separate prin spaţii de 4 m. Acesl sistem uşurează recolta şi transportul frunzelor. Lucrările de întreţinere constă în arături superficiale cu plugul de vie, primăvara.
   Recolta frunzelor se face prin Iunie-Iulie, cu un cuţit încovoiat, cu mânerul lung. Lucrătorul însărcinat cu aceasta, taie mai în-
tâi frunzele dela bază, aproximativ 1000-1200 frunze pe zi.
   O plantă de 6 ani dă în mijlociu 60 de frunze la prima recoltă şi 20 de frunze la fiecare doi ani, în 3 recolte, cu condiţiunea să se taie coada florală încă dela ivirea ei ; aceasta pentru motivul că agavele înfloresc numai odată şi apoi pier.
   Frunzele sunt mai întâi desfăcute de pa-renchimul ce înconjură fibrele, cu ajutorul unei meliţe speciale. Fibrele rezultate sunt spălate, bătute şi pieptănate, ca să se scuture orice sămânţă ; apoi sunt limpezite de mai multe ori cu aDă curată şi puse la soare să se înălbească.
   Producţia varietăţii Sisalena, socotindu-se recolta unei plante la 6 ani 60 de frunze, e evaluată după Guillochon, la 62 kgr. substanţă verde, dând 4.500 kgr. fibre înainte de spălare, sau 1.660 kgr. de fibre uscate.
   Seva acestei plante serveşte în America la prepararea unei băuturi alcoolice numită vinul de Magney; - Fig. 124 - o plantă dă câte 15-20 1. pe zi - timp de şase luni - apoi se usucă.
   Varietăţi ornamentale. Cea mai însemnată
 85
AGAWAM-AGENT
este A. americana; cităm şi A. celsiana, A. filifera, A. lurida, A. vivipara, A. diacantha,
 ^Se cultivă foarte uşor. Au o longivitate destul de mare, dar înfloresc numai odată şi apoi mor. Se pot ţine în ghivece sau lăzi. Iarna sunt păstrate la adăpost de îngheţ în-tr’un loc bine luminat şi nu se udă decât odată, cu reîntoarcerea timpului frumos.
   AGAWAM. - Vitic. - Varietate de struguri creiată în America în a doua jumătate a secolului trecut de către marele hibridator Ro-ger. Este unul dintre hibrizii franco-ameri-cani care, lipsit de vre-un merit, nu a fost înmulţit în Europa din cauza gustului foxat, cum şi a slabei rezistenţe la atacul filoxerei.
   AGELAIUS. - Zool. - Gen de pasări din familia Icteridelor sub ordinul Sturniformelor.
   A. Phoeniceus. - Fig. 125 - Această specie o găsim în America de Nord, unde e ţinut şi în colivii, pentru cântecul şi culorile sale frumoase. Mici, cântătoare, hrănindu-se cu viermi, moluşte, fructe şi seminţe, sunt în acelaş timp folositoare şi stricătoare.
   Cultivatorii americani urăsc această pasăre căci face oarecari stricăciuni grâului copt ; totuşi este o bună culegătoare de insecte pe urma olugului.
   AGELASTICA. - Ent. - Gen de Coleoptere din familia Chrisomelidelor. A. alni este specia cea mai răspândită ; mică, de culoare violetă sau albastră cu reflecte metalice, distruge uneori toate frunzele aninilor.
   Cităm şi specia A. halensis.
   AGENDĂ. - Com. - Registru întrebuinţat pentru notarea diferitelor operaţiuni ce sunt de efectuat în cursul anului.
   Agendă agricolă. Este o lucrare care în afară de partea rezervată notiţelor zilnice, sau operaţiilor de socoteli şi însemnări, mai conţine sub formă rezumativă un complex de tabele sinoptice, de principii ştiinţifice, de teorii şi experienţe practice, date statistice, etc. de o mare şi utilă însemnătate. Intre agendele cu o reputaţie mondială, cităm agenda agricolă Werry şi agenda agricolă-viticolă Vilmorin, ambele franceze.
   AGENESIE. - Bot. - Lipsa parţială sau totală a unor organe. Ex. lipsa organelor reproducătoare la florile de Călin - Viburnum opulus -.
   AGENIA. - Ent. - Insecte din familia Po-pilidae, foarte asemănătoare cu genul Pri-ocnemis. - v. ac -.
   A. punctum îşi construeşte celula în ni--sip, arbori, etc. Se hrănesc cu păianjeni, cărora le smulg picioarele.
   AGENT. O persoană însărcinată a lucra pentru cineva sau cu un serviciu de a executa ordinele unei autorităţi : agent al forţei publice, agent de urmărire - v. ac. -, agent vamal - v. ac. -. etc.
   Agent comercial. Numit şi agent de afaceri,
 este mandatarul remunerat al uneia sau mai multor case de comerţ, care îşi ia sarcina de a lucra pentru ele, procurând sau mijlocind afaceri.
   Rolul agentului comercial este mai mult de a propune, procura şi mijloci afaceri pe care casa comercială le încheie direct cu clientul. Unii agenţi fac însă în acelaş timp şi afaceri de comision.
   Agent de asigurare. De obiceiu rolul unor astfel de agenţi este limitat şi atârnă de solvabilitatea lor. In ooeratiunile ce le efec-
Fig. 125. — Agelaius Phoeniceus.
tuează trebuie să se conducă după regulele şi tarifele societăţii asigurătoare. .
   Agent de informaţiuni. Agenţiile de infor-maţiuni sunt auxiliare ale comerţului, cari în schimbul unei taxe, dau informaţiuni firmelor şi caselor de comerţ asupra solvabilităţii şi moralităţii persoanelor cu cari urmează să intre în legături de afaceri.
   In străinătate există agenţii vechi, cari dau informaţiuni sigure şi serioase.
   După regulele dreptului comun, agenţia de informaţiuni poate fi acţionată pentru daune interese, de către comerciantul asupra căruia st dat informaţiuni eronate şi cari îi pot aduce prejudicii - art. 998 şi 999 cod. civ. -.
   Agenţi ai culturei tutunului sunt acei funcţionari însărcinaţi cu supravegherea cultivatorilor de tutun dintr’o comună sau un ciclu de comune.
   Numele de agent li s’a dat probabil fiindcă pe lângă specialitatea ce au, sunt şi auxiliari poliţeneşti având dreptul să încheie acte faţă de contravenienţii la legea monopolurilor Statului.
   Ideea de a se da numele de agenţi agricoli absolvenţilor şcoalelor inferioare de agricultură prin legea organizării corpului agronomic, a fost înlăturată, ca necorespunzătoare realităţi.
AGENŢIE-AGERONIA
86
   Agent de bancă este însărcinatul sau pro-curistul care conduce agenţia unei bănci, a-vând un mandat limitat în atribuţiunile sale bancare. In special, băncile mari cu o intensă reţea de afaceri în toată ţara, au în oraşele mici - unde de obiceiu se fac operaţiuni restrânse - agenţi, spre deosebire de oraşele mai mari unde au sucursale. In special Banca Naţională a României are o mulţime de agenţi în cuprinsul ţării.
   Agent consular este un însărcinat de afaceri al unui Stat cu îndatorirea de a informa Statul care l’a trimis cu tot ceeace priveşte
Fig. 126. — Ageratum mexicanum.
 comerţul de import şi export al ţării în care îşi exercitează îndatoririle sale
   El nu poate să lucreze decât în raza unui consulat şi sub egida consulului respectiv.
   Agent diplomatic este acea persoană însărcinată de către un stat în interiorul altui stat cu apărarea intereselor cetăţenilor Statului trimiţător. Agenţii diplomatici se bucură de oarecari prerogative cari purced dela suveranitatea Statului pe care-1 reprezintă.
   Agenţi naturali. Prin aceştia se înţeleg forţele fizice şi fenomenele naturale puse la îndemâna omului de natură şi cari-i ajută la producţiune : pământul, apa, pădurile, mările, vântul, căldura solară, îngheţul, etc.
   La începutul omenirii, toţi agenţii naturali formau un patrimoniu comun, erau deci
 gratuiţi. Când oamenii au început să se înmulţească, o parte a acestor agenţi naturali au început a deveni bunuri de ordin privat, pe când altă parte cari nu s’au putut însuşi de cineva au rămas şi sunt şi astăzi gratuit la dispoziţia obştească - aerul, căldura solară, ploaia, etc. -.
   Agenţii naturali nefiind răspândiţi în a-ceeaşi proporţie şi măsură pe întreaga suprafaţă a pământului, de la sine se înţelege că nici producţiunea acestuia ca şi celelalte pro-ducţiuni în legătură sau în funcţiune de acţiunea lor, nu poate fi la fel pretutindeni.
   Din această diferenţiere de producţiune s’a născut schimbul diferitelor mărfuri şi produse, menite a îndestula lipsurile şi a plasa prisosurile.
   AGENŢIE. înseamnă localul, biroul, sucursala sau sediul de funcţionare al unui agent.
   Agenţiile sunt de atâtea feluri după natura afacerilor pe care le execută :           co-
mercială, de asigurare, de bancă, agenţie şi comision, etc. Agenţiile sunt conduse de un agent dar nu sunt rare cazurile când - din pricina extensiunei afacerilor - o agenţie să fie condusă de un director.
   AGENTURĂ, v. agenţie.
   AGER. Sprinten, vioiu. Se întrebuinţează mai des la animale şi în special la cai şi câini. De pildă un armăsar ager ; doi cai iuţi şi ageri ca nişte şoimi; un copoi ager.
   Tot cu accepţiunea de iuţi, sprinteni, dar şi cu aceea de inteligenţi, cuvântul se întrebuinţează şi la oameni: e un bărbat cu o minte foarte ageră.
   AGERATUM. - Bot. - Plantă din familia composeelor, originară din Mexic.
   In America, găsim mai multe varietăţi; în Europa una singură, numită cânepa de apă.
   Var. A. coeruleum - mexicanum - Fig. 126-se cultivă ca plantă ornamentală în sere, unde e vivace; de obiceiu se plantează însă în aer liber, ca specie anuală ; ajunge la înălţimea de 40-50 cm. Florile sunt dispuse în capitule numeroase, de un albastru azuriu ; înfloreşte neîncetat din Iunie până dă îngheţul. Foarte întrebuinţată la formarea masivelor şi a bordurilor. Se cultivă uşor. Pentru a obţine rezultate bune, semănatul trebuie făcut în paturi calde prin Martie-Aprilie. Se poate totuşi semăna în pepinieră
- în aer liber - la sfârşitul lui Aprilie. Se răsădeşte la începutul lui Iunie, dar în acest caz nu înfloreşte decât în Iulie.
   Are şi o varietate cu flori albe: A. mexicanum, v. alba. - Fig. 127 -.
   AGERONIA. - Ent. - Gen de fluturi din familia Danaîdae, proprii regiunilor tropicale.
   A. Alicia, e foarte frumos ;-Fig. 128.-are aripile sinuoase, de culoare verde închis, presărat cu pete negre catifelate.
 87
AGER PUBLICUS-AGHIASMĂ
   ager publicus. Termen prin care se
denumeau moşiile publice - comunale sau ale Statului - la Romani.
   AGEST. îngrămădire de bolovani, butuci şi mâl pe care o apă umflată de ploi le depune la coturile ce le face albia sa. Se mai numeşte astfel şi un loc ferit de vânt în mod natural.
   AGESTRU. v. agest.
   AGHIASMA. Cuvântul „aghiasmă“ este de origină grecească, şi care însemnează ,,sfinţirea apelor .
   Prin urmare în greceşte cuvântul aghiazmă are un sens mai larg ca în româneşte.
   Apa fiind un element primordial, un principiu care intră în constituţia oricărui lucru, a avut la toate popoarele vechi o întrebuinţare culturală.
   Ea este în acelaş timp simbolul curăţeniei, care poate realiza perfecţiunea morală. Asta este cauza pentru care apa sfinţită „aghiasma“ a existat la toate popoarele, chiar înainte de Christos.
   Creştinul nu a înlăturat-o. Apostolul Pa-vel în scrisoarea sa către credincioşii Te-saloni - cap. 5-a zis : ,,Ceeace este bun să ţineţi ; de tot lucrul rău să vă feriţi“. Ceeace înseamnă că noua religiune nu a fost exclusivistă, decât numai în ce priveşte credinţele greşite şi practicile urâte sau? fără sens.
   In special la Evrei, apa a avut mare întrebuinţare.
   Ne aducem aminte de minunea de la nunta din Cana Galileei, când Christos a prefăcut în vin, apa din şase vase, care se găseau acolo, ,,pentru curăţire, după datina Iudeilor“, cum spune evaghelistul loan în cap. II versetul 6.
   Ştim de asemenea din Vechiul Testament că Moise înainte de darea legei pe Muntele Sinai, din porunca lui Dumnezeu, a sfinţit mai întâi poporul, obligându-1 să-şi spele veşmintele. Deasemenea nici un act religios nu se face până ce mai întâi nu se spală cu apă cel ce avea să oficieze.
   Dar afară de această întrebuinţare a apei, care avea mai mult sens de curăţirea materială, era la evrei şi „apa de stropire“ preparată de un preot din cenuşa unei vaci roşii, arsă cu lemn de cedru, isop şi carmesin. Acest preparat se punea în apă şi se stropia orice om care s’ar fi atins de un cadavru, casele în care a fost un mort şi însfârşit orice lucru necurat. Era deci o aghiasmă, cu deosebire că pentru sfinţirea ei nu exista o rugăciune propriu zisă, ci simpla preparare a ei în felul şi pentru scopul arătat mai sus, constituia actul sfinţitor.
   La celelalte popoare antice, deasemenea, apa avea întrebuinţări curăţitoare, cu sens material şi moral. ,,Apa lustrată“ se prepara de obiceiu din apă de izvor, în care se a-runca un cărbune aprins, luat de pe altarul
de jertfe. Pentru stropirea câmpiilor în luna Mai, această apă se prepara de cea mai bătrână dintre preotese şi se punea în ea cenuşă de juncă, ca şi la evrei, dar amestecată cu sare. Pentru stropirea caselor se întrebuinţa apă simplă amestecată cu sare.
   In deosebire de evrei, toate celelalte popoare antice aveau un ritual deosebit pentru sfinţirea apei.
   Cum am spus, creştinii nu au înlăturat apa ca element de curăţire materială şi ca simbol de îndreptare morală. Ea a fost întrebuinţată mai întâi la botez şi este sigur că încă din cele mai vechi timpuri a creştinătăţii, înainte ca cineva să se boteze, apa
Fig’. 127. — Ageratum mexicanum : var. alba.
 era binecuvântată, primind astfel puterea de a sfinţi şi curăţi de păcat, pe cel ce avea să intre în ea.
   Deci aghiasma a fost întrebuinţată mai întâi la botez.
   Nu se cunoaşte când şi cum s’au introdus celelalte întrebuinţări, dar se poate deduce cu cea mai mare siguranţă că pe măsură ce creştinismul pătrundea în toate părţile şi în toate păturile, practica stropirei cu apă sfinţită de la păgâni, a trecut la creştini.
   Prepararea ei nu se mai făcea ca la păgâni, ci era sfinţită în numele lui Dumnezeu „regele si stăpânul tuturor, creiatorul tuturor lucrurilor, care a trimis în această lume pe unicul său fiu Isus Christos, spre a mântui şi îndrepta fiinţele creeate prin puterea cuvântului său“ cum spune o foarte veche formulă de sfinţirea apei.
   In biserica ortodoxă, aghiasma a avut din timpuri foarte vechi, o întrebuinţare variată. La naşterea pruncului, la botez, la începutul oricărei trebi mai de seamă, la curăţirea Va-
AGHIREŞ-AGLICĂ
 88
 selor spurcate, la stropirea câmpului ameninţat de insecte, etc.
   Sfinţirea apei se face conform unui ritual deosebit, de către preot care invoacă providenţa, să dea apei ce se sfinţeşte, puterea de a izbăvi de necazuri, de a înlătura orice putere protivnică, de a spăla păcatele şi de a tămădui orice boală sufletească sau trupească.
   Apa ce se întrebuinţează în aghiazmă este, în biserica ortodoxă, apa simplă şi curată fără nici un amestec cu alte ingrediente.
   In nomenclatura bisericească există două feluri de aghiasmă ; mare şi mică. Aghiasma
Fig. 128. — Ageronia Alicia-
mare se face numai în ziua de bobotează
- 6 Ianuarie
   Creştinii îşi opresc din această aghiasmă pentru trebuinţele lor religioase de peste an. Aghiasma mică se face la zi întâi a lunei, la sfinţirea caselor din nou zidite, precum şi ori de câte ori creştinul simţeşte nevoia unei reconfortări sufleteşti. Aghiasma care se face femeei când naşte, se mai numeşte şi ,,apă“ şi are un ritual foarte scurt.
   In mare cinste stă la creştini „aghiasma de la Trif“ care se face în ziua de 1 Februarie şi cu care ei stropesc, peste an, grădinile cu zarzavat. Numele ei vine de la Sf. Trifon care se serbează la 1 Februarie şi care a alcătuit o foarte frumoasă rugăciune împotriva insectelor care vatămă sămănă-turile, livezile sau grădinile.
   In general aghiasma este un mijloc excelent de a promova evlavia în om, de a-1 ţinea atent asupra datoriilor lui gospodăreşti, în afară că bunele sentimente ce ea deşteaptă prin rugăciunile care se rostesc, pot face providenţa de care atârnăm cu toţii, să ne ajute cu puterea ei.                          A. C. D.
   AGHIREŞ. - Bot. - v. Agriş. - Ribes grossu-laria -.
   AGHISTIN. - Bot. - v. Castan. - Aesculujs hippocastanus -.
   AGIAG. Termen întrebuinţat în Transilvania însemnând argilă sau un pământ argilos.
   AGIMĂ. - Bot. - Numirea moldovenească a . hasmei. - Allium Ascalonicum -.
* AGIO. - Com. - Agiu.
   AGIOTAJ. - Com. - Este traficul ilicit sau speculaţiunea oneroasă asupra valorilor de bursă.
   Perceperea dobânzei la un capital împrumutat era privită până acum câteva secole ca imorală.
   Ştiinţa economică stabilind însă că banul constitue - pe lângă un instrument de schimb şi un bun, o marfă - s’a ajuns la situaţiunea de a i se acorda dreptul unei remuneraţii.
   Astăzi calificativul de agiotaj a rămas numai pentru speculaţiunile pe termen, consistând în vinderea sau cumpărarea valorilor la bursă, fără a poseda pe cele vândute şi fără intenţia sau putinţa de a ridica la termen, pe cele cumpărate.
   Scopul este de a trage folos din diferenţele de curs.
   Speculanţii se dedau în acest scop la tot felul de manopere frauduloase, la aşa numitele lovituri de bursă.
   AGIU. - Com. - însemna la început, excedentul dintre preţ şi valoarea reală a lucrurilor ; astăzi s’a diferenţiat denumirea acestor feluri de excedente, luând nomenclaturi speciale.
   Cuvântul agiu se mai întrebuinţează în limbajul de bancă, însemnând :
   1.    Diferenţa între valoarea nominală sau legală a monezilor şi între cea reală sau comercială ;
   2.    Excedentul ce trebuie plătit la schimbarea monezilor de aur, argint sau bancnote, pe aceeaş piaţă.
   Se mai întrebuinţează această denumire şi în contabilitate, pentru diferenţa dintre valoarea nominală a unui borderou de efecte scontate şi cea rezultată după scăderea scontului, comisioanelor, etc., etc,.
   AGLAIA. - Bot. - Gen din familia Melia-ceelor; cca. 40 specii originare din Asia şi Oceania tropicală.
   A. odorata e un arbore de 8-10 m. pe care chinezii îl cultivă pentru florile sale mirositoare, cu care parfumează ceaiul.
   AGLIA TAN. - Ent. - Insectă coleopteră, a cărui omidă trăeşte pe stejar, fag, mesteacăn.
   AGLICĂ. - Bot. - Numirea populară a plantei Spiraea Filipéndula, sin. Filipéndula hexapetala. Numită şi Aglici, Barba-caprei, Ferigea, Ferigea-albă, Floarea soarelui de câmp, Aglice, Teişor. Plantă erbace, vivace, din familia Rosaceae. Tulpina e simplă şi dreaptă, frunzele cu florile mici; flori albe, mirositoare, dispuse la corimb, la vârful tul-
 89
AGLICEL-AGREGATAE
pinei; fructul e o capsulă. Are rădăcini tuberculoase, ce conţin amidon şi tanin.
   O găsim prin păşuni şi poeni. înfloreşte din Mai-Iulie.
   AGLICEL. - Bot. - Numirea transilvăneană a plantei Ciuboţica cucului. - Primula offi-
                                                                                                   cinalis -.
   AGL1Ş. - Bot. - Aglică. - Spiraea Filipéndula -•
   AGLOMERAT. - Min. - Roci vulcanice .strâns cimentate între ele - conglomerate -.
   AGLOSSA. - Ent. - Gen de microlepidop-tere din familia Pyralideae, fără trompă. In Europa avem 3 specii, cunoscute sub numele de molia grăsimei:
   A. sin. Asopia sin Pyralis farinalis, o întâlnim în gospodării prin dulapuri.
   A. pinguinalis, asemănătoare precedentei, de culoare cenuşiu-roşcat, se hrăneşte cu grăsimi - Fig. 129 -.
   A. cuprealis, ce distruge cărţile legate în piele şi pe care o găsim şi sub scoarţa mes-teacenilor bătrâni. Face parte din fauna cadavrelor, în perioada de distrugere complectă şi roade părul şi ţesuturile uscate.
                                                                                                £r. N. Leon.
   AGLOSSAE. - Zool. - Sub ordin din Batracieni. Se caracterizează prin absenţa limbei şi un singur orificiu central prin care urechile comunică cu gura.
                                                            Cuprinde 2 familii : Dactylethra şi Pipa.
   AGMAT. - Jur. - Rudă prin descendenţă în linie bărbătească dintr’un strămoş comun.
   AGNOSTUS. - Pal. - Fosil din clasa Ar-tropodelor, grupul Trilobiţilor - v. Trilobit Familia Agnostidae.
   Prezintă regiunea cephalică şi Pygidium foarte desvoltate. Nu are ochi. Regiunea abdominală se compune din două inele.
   Acest fosil este caracteristic pentru Cam-brian.                                       M. F.
   AGONIE. - Med. - Perioada care precedează moartea. Este o asfixiere înceată, provocată •de alterarea inimei, a creerului sau a aparatului respirator. Durata ei variază dela 20-30 ore. Simptome principale : înţepenirea membrelor, dilatarea pupilelor, scăderea pulsului, încetinirea respiraţiei, etc.
   Agonia este obişnuită la bolnavii de inimă şi de plămâni.
   AGONISEALĂ. Câştigul rezultat prin muncă, indiferent de natura ei. In trecut se întrebuinţa în înţelesul muncii pământului.
   Agonisită are înţelesul de avere, de muncă, de lucru, folos, rod.
   AGOSTENGA. Sinonime: Lugliatica verde, Madeleine Verte, Vert de Madere, Blanc precoce. - Vitic. - Varietate de struguri timpurii de masă, originală din Italia - Piemont - unde pe coastele înalte se întrebuinţează şi ca struguri pentru vin.
   Produce struguri micşori îndesaţi, cere tăere lungă.                                 i. T.
   AGR A. - Ent. - Gen din tribul Lebiini cuprinzând aproape 150 specii. Sunt insecte ce trăesc pe arborii regiunilor calde din America şi se caracterizează prin culori strălucitoare.
   AGRAFIE. - Med. - Boală în care un individ pierde memoria mişcărilor necesare scrie-rei. La autopsie se constată leziuni la a doua circumvoluţiune frontală stângă, v. cerebrale-localizări.
   AGRAPHIS NUTANS. Bot. - v. Zambila de pădure.
   AGRAR. - Econ. Pol. - Atribut cu caracter juridico-social al tuturor chestiunilor privitoare la proprietatea pământului, întrebuin-
Fig. i2Q — Aglossa pingunialis.
ţat pentru prima dată în legislaţia romană: leges agrariae ale lui Spurius Cassius - 486 a/Chr. - Sicinius Stolan şi Sicinius Sectius -366 a. chr. - Filierius Gracchus - 133 a Chr. Caius Gracchus - 1 2 1 a Chr. - etc. In acest înţeles tipic avem la noi Reforma-a, iar totalitatea reformelor o constitue legislaţia-a. Se întrebuinţează şi în înţeles mai larg, când a este un atribut cu caracter politico-social al tuturor măsurilor, ce se iau de Stat sau cooperaţiuni în vederea propăşirii populaţiu-nii agricole şi a agriculturii cu toate ramurile ei, deci a întregei economii rurale. Astfel avem Politica-a, partid a. sau agrarian.
   AGREGARE. - Fiz. - Starea de unire a moleculelor, v. agregat.
   AGREGAT. - Fiz. - Orice corp se consideră agregat din părticele ce s’au unit în virtutea coeziunei.
   Unirea aceasta nu e însă perfectă, din cauza căldurei. Astfel, deosebim trei stări de agregare a corpurilor: solidă, lichidă şi gazoasă. Prin schimbarea temperaturei orice corp poate trece prin aceste trei stări. Ex. apa se poate prezenta sub formă solidă
- ghiaţă -, lichidă - apă - şi gazoasă - vapori -.
   La corpurile solide coheziunea e mai mare de cât puterea ce tinde a despărţi părticelele agregate; la lichide aceste două puteri sunt aproape egale, iar la gaz coheziunea e mai mică decât forţa de respingere, v. co-heziune.
   AGREGATAE - Bot. -Un ordin de plante ce cuprinde: Rubiaceele, Caprifoliaceele, Va-lerianeele şi Dipsaceele, caracterizate prin
AGREGATA E-AGRICULTOR
 90
flori gamopetale agregate, cu ovar mic şi stamine epigine.
   AGREGATAE - Petrogr. - Asociere de corpuri cristaline unite între ele prin simplă juxtapunere, fără ciment, fenomen observat mai des la rocile granitoide - granit, diorit, etc.
   AGREŞ. - Bot. - Numirea ce se dă în Oltenia agrişului. Ribes Grossularia.
   AGREST. Câmpenesc, ţărănesc.
   AGRICE. - Bot. - Aglică. - Spiraea Filipéndula -.
   AGRICEA. sin. Aglicel. - Bot. - v. Ciubo-ţica cucului. Prímula officinalis -.
   AGRICOL dela latinescul ager - pământ, şi colere - a cultiva. Atribut cu caracter tech-nic şi economic al tuturor chestiunilor privitoare la cultura pământului. Astfel: teren
 - lucrări-, plante-, produse-, muncitori-,
 instrumente şi maşini-, construcţii-, expoziţii-, literatura-, biblioteca-, museu-, învăţământ-, credit-, sindicat-, buletin-, meritul-, revistă-, consilier-, inspectorat-, comitet-, v. ac.                          C. Ma
   AGRICOLA. - Biogr. - Numirea în latineşte a plugarului. Numele diferiţilor bărbaţi iluştrii : Cneius lulius, general roman cu
 mare glorie pentru cucerirea Britaniei şi încorporarea ei la imperiul roman - 37-93; socrul marelui istoric roman Cornelius Ta-citus, care a scris biografia lui A. - De vita et honoribus Agricolae -.
   Carol Joseph - pictor şi gravor german
 - 1 779--1852. - Christoph Ludwig, pictor german -      1667-1719. - Eduard, peisagist  german -                                 1800-1882. - Filippo, celebru portre-
 tist italian - 17761857. - Georg. Andreas, celebru medic german - 1672-1738. - Georg. Bauer, - părintele mineralogiei - 1490-1555.
 - Johann Fredrich, celebru compozitor ger-
 man - 1720-1774, - Johannes, teolog protestant - 1429-1566. - Ludovico, pictor italian -     1750-1821. - Martin, compositor german -                                 1500-1556. - Rodolphus, filosof, pic-
 tor, poet şi musician olandez - 1443-1485 -.
   AGRICULTOR. In înţeles restrâns este a-cea persoană care, fie numai din practică, fie din practică ajutată de teorie, se îndeletniceşte cu arta culturii pământului, ca singurul sau principalul isvor de existenţă. Ca atare A-ul se trudeşte prin o muncă neprecupeţită să obţină din pământ, prin o cultură mai mult sau mai puţin meşteşugită, produse de natură vegetală cu destinaţia de a fi utilizate direct, sau indirect, la alimentaţi-rnea omului.
   In înţeles larg A-ul se trudeşte să transforme produsele agricole de natură vegetală cu ajutorul vitelor sau al maşinelor în produse de natură animală sau industrială, pentru a fi utilizate direct la alimentaţiunea omului.
    Sub aceste două aspecte apare A-ul, potrivit mediului natural - natura solului - şi mediului economic - depărtarea de centrele de desfacere, căi de comunicaţie etc. -în care se găseşte.
    Ori cum ar fi privit, A-ul are o deosebită m importanţă economică, socială şi politică. Importanţa economică rezidă în aceea că A-ul, mai mult ca oricare alt profesionist, poate să-şi satisfacă direct trebuinţele sale inexorabile. De aceea A-ul este mai independent, mai refractar. Prin o justă cumpă-pănire a trebuinţelor şi a cheltuelilor, prin cari se satisfac aceste trebuinţe, A-ul este în măsură, mai mult ca oricare alt profesionist, să-şi înmulţească averea, contribuind astfel la sporirea bogăţiei naţionale, cu condiţia bine înţeles a libertăţii desăvârşite a transacţiunilor sale.
    Importanţa socială a A-ilor rezidă în dragostea neţărmurită a lor faţă de glie. Din îndeletnicirea şi traiul lor conţinu în mijlocul naturii încolţesc şi se desvoltă în sufletul lor - în mod firesc - acele virtuţi cetăţeneşti, cari-i fac capabili de eforturi deosebite pentru păstrarea patrimoniului lor strămoşesc.
    Tocmai de aceea A-ii formează acel izvor nesecat, din care pe de o parte se alimentează energia colectivă a naţiunii, iar pe de altă parte se regenerează energiile individuale menite să fie în fruntea naţiunii.
    Dacă prin urmare A-ii constituesc factorul economic şi social cel mai de căpetenie în-tr’un Stat, atunci de sigur că A-ii au şi o deosebită importanţă politică. In adevăr, A-ii compun marea majoritate a populaţiunii rurale şi ca atare sunt o puternică contrabalansare a populaţiunii proletare din oraşe, reprezentată prin muncitorii din industrie şi comerţ, cari nefiind legaţi de glie, sunt pre-dispuşi să îmbrăţişeze idei subversive şi cosmopolite. Aşa că A-ii constituesc baza existenţii naţionale morale şi materiale a unui Stat; ei formează „talpa ţării“ şi tăria lor este tăria Statului.
    Cuvântul „Agricultor“ prezintând o importanţă deosebită, îi dăm extensiunea pe care o comportă. In adevăr, pe când cultivatorul lucrează el însuşi, agricultorul conduce şi supraveghează, cu ajutorul unui personal lucrările.
    In sens mai larg e acela care exploateză
 o  moşie pentru a scoate, cu profit, produse vegetale şi animale.
    Agricultorul nu se mărgineşte să cultive oricum ; el face o alegere între feluritele culturi şi între numeroasele maşini agricole ; el pregăteşte pământul şi sămânţa, dă îngrijirile necesare plantelor pentru a le asigura creşterea ; recoltează, păstrează şi pregăteşte pentru vânzare produsele ; transformă anumite produse vegetale pentru industriile a-
 91
AGRICULTOR
 riexe ale fermei - fabricarea spirtului, vinului, amidonului, zahărului, uleiului, etc. - ; cu ajutorul animalelor domestice transformă u-nele produse vegetale - furaje, rădăcinoase, tubercule -, în produse animale de o valoare mai mare - lapte, carne, grăsime, unt, ouă, etc. - şi în toate cazurile se sileşte să facă o cultură remuneratoare. Această definiţiune ne arată cât este de complexă profesiunea de agricultor ; ea cere, pe lângă capitaluri mari, aptitudini speciale, o instrucţiune profesională foarte vastă, un spirit înţelept, cumpătat, o judecată sigură şi o direcţie metodică.
    Agricultorul trebuie să-şi iubească meseria şi să se consacre ei în întregime.
    Ajutat de ştiinţă un bun agricultor trebuie să caute fără încetare să lucreze tot mai bine; el trebuie să ştie: 1. cum e formată planta; 2. cari sunt substanţele cari-i servesc la nutriţie; 3. ce mediu şi prin ce mijloace plantele îşi absorb hrana; 4. cari sunt ‘ cantităţile de substanţe ce le cuprind aceste mediuri şi pe cari plantele le pot întrebuinţa;
 5. cum se ajută, în mediile mai puţin bogate, substanţele de cari plantele au nevoie ;
 6. cum se nasc, trăiesc şi se hrănesc animalele domestice; 7. în ce mod se scoate maximum de profit; 8. cari sunt mijloacele de apărare ale animalelor şi plantelor împotriva boalelor şi duşmanilor cari le atacă ; 9. prin ce mijloace se pot transforma, prepara, pune în consumaţie, etc., produsele agricole, vegetale, animale.
    Aceste cunoştinţi numeroase şi variate îşi au temeiul în studiul ştiinţelor: chimie, fizică, geologie, mineralogie, botanică, fiziologie, zootechnie, mecanică, matematici, etc., agricultura devenind o aplicare a lor.
    Agricultorul trebuie să fie un administrator desăvârşit ; conducerea unei moşii îl o-bligă să cunoască dreptul şi legislaţia rurală. Cumpărarea, vânzarea, schimbul, arendarea unei proprietăţi, construirea clădirilor, deschiderea unui drum, existenţa servituţilor
 -  păşunat, trecere, adăpători comune, vânătoare, pescuit, facerea unui drenaj, plantaţiu-nile, hotărnicia, sunt numai exemple alese din multe chestiuni de drept pe cari trebuie să le rezolve în ficare zi. Trebuie de asemenea să cunoască şi legislaţia care stabileşte drepturile de vamă pentru importul şi exportul animalelor şi vegetalelor ; să cunoască boale contagioase şi viţiile redibitorii, legile pentru încurajarea agriculturii naţionale, acelea cari stabilesc diversele forme ale contabilităţii agricole.
    Agricultorul mai trebuie să posede şi ştiinţa inginerului, pentru a măsura un teren, a-i ridica planul, curbele de nivel, să alcătuiască un plan de drenaj sau de irigaţie ; să construiască un stăvilar pe o apă, să întrebuinţeze căderea ei pentru a produce lu-
 mina sau forţa motrice necesară aparatelor sau instrumentelor din interiorul fermei ; să cunoască motoarele, să ştie să le pună în funcţiune să observe defectele sau ,,panele“, să fie în curent cu ultimele perfecţiuni ale maşinismului agricol, în sfârşit, să reducă fără încetare, la strictul necesar, mâna de lucru atât de rară şi de costisitoare.
   Agricultorului nu-i ajunge o instrucţiune apropiată ; îi trebuie pe lângă aceasta să capete o educaţie specială, graţie practicei şi observării. Alegerea vitelor la un târg, încercarea unor varietăţi noi de plante, adoptarea unui instrument nou şi perfecţionat sunt atâtea chestiuni cari cer un ochiu exersat, tact, prevedere, prudenţă, ceeace nu exclude iniţiativa necesară.
   Agricultorul care conduce un personal trebuie să aibă un ,,ochiu de stăpân“. Cel dintâi la lucru, cel din urmă la culcare, nu trebuie să lase nimic pe seama întâmplării. Trebuie să întrebuinţeze în acelaş timp şi blândeţea şi hotărî rea ; să rămână întotdeauna binevoitor ; să dea ordine bine judecate, simple şi precise. Trebuie să se facă ascultat de personalul său nu de teamă, ci de iubire.
   In timpul inspecţiunilor, agricultorul trebuie să însemneze în carnetul său de buzunar, mai multe note personale : ceasurile de muncă, raţia animalelor, cantităţile de seminţe, îngrăşăminte, recolte, etc. El scoate apoi din acest carnet elementele unei comp-tabilităţi simple, dar exacte, pe care o corn-plectează în inventariul stabilit anual astfel ca să reiasă beneficiile sau pierderile rezultate din sistemul de exploatare.
   Agricultorul este adeseori în luptă cu intemperiile, cu accidentele ; el trebuie să micşoreze aceste nenorociri pe cât se poate, prin opere de prevedere socială: asigurări contra incendiului, mortalităţii vitelor, contra îngheţurilor, grindinei, accidentelor de muncă, etc.
   După cum se vede, un bun agricultor trebuie să fie în acelaş timp savant, avocat, inginer, administrator, etc. ; profesiunea sa îi cere, pe lângă o instrucţie solidă şi inteligenţă, spirit, suflet, ordine, metodă, asiduitate.
   Dar dacă această meserie cere aptitudini atât de multiple, ea oferă, mai mult decât orcare alta, omului inteligent şi activ, dis-tracţiuni variate, un câmp vast de observaţii şi studii, un isvor de satisfacţiuni şi de beneficii.
   Dacă agricultorul este proprietarul domeniului pe care-1 exploatează el posedă în a-celaş timp şi capitalul fonciar şi capitalul de exploatare. - v. capital - ; dacă are moşie a-rendatâ, prin contract, cu titlul de arendaş, el pune numai capitalul de exploatare şi plăteşte anual o redevenţă fixă, arendă ; dacă exploatează după un contract în care nu furnizează decât munca şi o parte din ca-
AGRICULTURA
92
 pitalul de exploatare, este metayer - dijmas -, dar în acest caz nu merită numele de agricultor decât într’atât cât participă la conducere, cumpărări şi vânzări.
   In exploatările specializate într’o produc-ţiune deosebită, exploatarea ia un nume ce aminteşte specializarea : arboricultor, horticultor, viticultor, sericicultor, avicultor, etc.
                                                                                                     C. M.
   AGRICULTURA. - Fig. 130 şi 131 Este una din ramurile de producţiune brută sau primară, în cadrul Economiei rurale, ce ne furnizează produse brute de natură vegetală, direct sau indirect consumabile, sau şi minerală. Ca atare prin A. înţelegem acea îndeletnicire practică ce constă în a cultiva pe unitatea de suprafaţă în cadrul unei ex-ploataţiuni agricole plante ierboase anuale sau bisanuale homogene - ex. numai cu grâu, numai cu orz, sau ovăz, etc. -, sau hetero-gene ex. - porumb cu fasole şi dovleci, ovăz cu măzăriche sau cu trifoi, etc. -, fără îngrijire individuală a lor, recoltându-le anual în masă.
   A. se împarte în :
   1. Arături - sunt câmpuri ce se lucrează an de an cu plugul* pentru a fi însămânţate anual; pe arături se fac semănături, etc. de:
   a.  cereale       --- cultivate pentru fructul
   b.  leguminoase   —-  lor - boabe - ca    produs
   c.  oleaginoase --- principal şi dând pr~-
                      —  duse accesorii, - vrejii-;
   d.  textile       —   cultivate în       deosebi
   e.  furagere      --- pentru partea      lor ve-
   f.  aromatice     — - getativă: tije şi flori ca
                      --- produs principal, fruc---- tele fiind produse ac---- cesorii ;
   g.  rădăcinoase — cultivate pentru părţile
                      --- lor vegetative subte-
   h.  tuberculoase — rane.
 brută sau primară, mai avem: silvicultura în sămânţează fie spontan, fără o prelucrare prealabilă a solului, fie artificial, după ce în prealabil au fost arate - cu graminee, papi-lonacee, sau cu amestecul lor - ca apoi să se recolteze de om în masă partea vegetativă a lor pentru a furniza de regulă alimente hibernale vitelor; ele pot fi:
   a.     naturale, când se însămânţează dela sine:
   b.  artificiale, însămânţate de om.
   3.     Păşuni - sunt terenuri agricole înerbate natural recoltându-se partea vegetativă direct de vite prin păşunat în timpul vegetaţiei; furnizează deci nutreţ estival; ele pot fi:
   a.  permanente - islazuri
   b.  temporale - suhaturi, imaşuri .
   Pe lângă A. ca ramură de producţiune brută sau primară, mai avem: silvicultura în care se cultivă pe unitate de suprafaţă esenţe arborescente homogene - brădeţ, stegăriş, căr-piniş, făgălete -, sau heterogene - amestec de stejar, carpen, jugastru etc. -, fără îngrijire
 individuală, recoltându-se însă individual partea vegetativă în perioade lungi - revoluţii - ; ca produs accesoriu ne dă fructul arborilor
- ghindă, jir -;
   2. Horticultura se deosebeşte de celelalte •
culturi prin aceea că o să dăm plantelor o îngrijire individuală, recoltându-se individual partea vegetativă sau fructul lor ; în cadrul horticulturii avem:      legumicultura,    cultura
zarzavaturilor - plante din diferite familii botanice de regulă pentru partea lor vegetativă sau pentru fructul lor; pomicultura, cultura pomilor roditori pentru fructul lor ; viticultura, cultura viţei de vie pentru fructul lor ; floricultura, cultura plantelor de ornament pentru florile lor ;
   3.    Carierele sunt acele terenuri din cadrul Economiei rurale, de unde se extrag părţi substanţiale ale pământului - nisip, pietriş, argilă, etc. -.
   4.    Apele sunt suprafeţele ocupate permanent sau temporal, natural sau artificial cu apă pentru a o întrebuinţa ca atare, sau pentru pescuit.
   Vedem dar că este deosebire principală între agricultură şi celelalte ramuri de producţiune brută sau primară în cadrul Economiei rurale.
   Cu atât mai mare este deosebirea între A. şi ramurile de producţiune secundară sau de prefacerea - industrializarea - produselor prime - brute - cari ramuri se compun din creşterea vitelor sau producţiunea zootech-nică şi industria agricolă sau producţiunea technologică.
   Cu toate acestea, în limbajul comun la noi A. luată în înţeles larg cuprinde şi aceste ramuri de producţiune secundară, deci toate aspectele producţiunii dintr’o exploataţiune agricolă. Evident însă că prin această extindere a noţiunii, se naşte o confuzie în termeni şi o coliziune cu noţiunea Economiei rurale, care, ca îndeletnicire practică, cuprinde toate formele şi manifestările produc-ţiunii agricole, zootechnice şi technologice. Aşa că, ar fi de dorit ca şi în lexicografía agricolă a noastră A. să se întrebuinţeze numai în înţeles restrâns, adică o ramură a producţiunii primare.
   A. e de origină străveche: mitologia spune că zeii - Ceres, Demetra, Tsiptolem -, au iniţiat pe om în A. Obârşia ei se datoreşte fe-meei neolitice - cam 120 secole a. Chr. -, care nu a întârziat să observe, spre mirarea ei, că unele rădăcini adunate şi puse undeva în jurul locuinţei temporale, adăpostite poate şi în pământ şi ferite de voracitatea bărbaţilor ca să fie consumate mai târziu, au prins şi au dat noi lăstari, iar seminţele fructelor consumate, căzând pe pământ în jurul locuinţelor şi fiind acoperite incidental cu pământ, au încolţit, crescut şi dat fructe ca şi acelea pe cari le-a adunat din depărtări mai mari. Din această observaţie, femeea a
                Fig. 130. — AGRICULTURA. Alegorie.
95
AGRI DECUMANTES-AGRIMONIA
 în a obţine de pe unitatea de suprafaţă, teren agricol, maximul posibil de produse, prin aplicarea procedeurilor ştiinţifice de cultură, dictate de agronomia technică. Progresul economic în A. constă în a obţine de pe unitatea suprafaţă, teren agricol, maximul posibil de venit net prin aplicarea principiilor economice, dictate de agronomia economică. Aceste două postulate ale progresului în A. sunt, ce e drept, în intimă corelaţiune cu însăşi progresele civilizaţiunii, căci numai pe treptele înaintate ale civilizaţiuni se pot des-volta ştiinţele technice şi economice pe ale
 căror principii se bazează însăşi ştiinţa agriculturii. Totuşi aceste postulate sunt în antiteză începând dela o anumită limită a îndeplinirii lor, căci nu totdeauna maximul de produse realizat congruiază cu maximul de venit net. In adevăr producţiunea agricolă se realizează numai dacă facem sacrificii mai mari sau mai mici : cheltueli, cari trebuie să fie rebonificate din valoarea producţiunii. Cu cât majorăm aceste cheltueli, cu atât se majorează şi producţiunea ; dela o anumită limită începând însă, plusul de cheltueli realizează un spor tot mai mic de producţiune, până ce în fine acest spor dispare. La această limită avem maximul de venit net, fără să fi ajuns la maximul de producţie ; dela a-ceastă limită în sus, producţiunea ce e drept creşte, însă acest spor este împreunat cu pierdere pentru agricultor.
   Prin urmare A. raţională trebuie să tindă a ajunge la această limită a rentabilităţii determinată de legea rendementului neproporţional - vezi ac -.                       C. Ma.
   AGRI DECUMANTES. Ţara zecimei, co-prinsă între Dunăre şi Rin, cedată de Romani în secolul I veteranilor şi emigranţilor din Galia; numai târziu a căzut în stăpânirea germanilor - sec. III -.
   AGRIJ - Bot. - v. Agriş - Ribes Grosula-xia -.
   AGRILUS. - Ent. - Gen de insecte din familia Buprestidae; au o conformaţie aproape
 cilindrică. Are specii foarte numeroase - 400
 - ce abundă în Europa.
    Larvele trăesc sub scoarţa copacilor, făcând pagube mari pădurilor.
    A. biguttatus este o specie obişnuită pe stejar.
    A. pyri sin. A. viridis, pe stejarii tineri; atacă şi smeurul, părul şi mărul.
    A. angustulus, face pagube aceloraşi arbori, la ramurile tinere; celelalte specii, prin galeriile ce le sapă.
    Distrugerea. Deseojirea trunchiului şi a ramurilor şi stropirea cu leşie de sodă sau potasiu.
    AGRIMENSURĂ. - Topogr\ - Cuvând de o-rigină latină; însemnează „măsurarea ogoarelor”* - ager - ogor E o ramură a topografiei şi anume a planimetriei; mai des e înlo-clită cu cuvântul împrumutat din limba franceză „arpentaj”, care e tot de origină latină -arvus - câmp şi pendere a evalua -. Agrimensura are de scop: 1. ridicarea planului unei mici porţiuni de teren; 2. aflarea suprafeţei; 3. împărţirea în parcele de suprafeţe date. Pentru realizarea acestor scopuri, agrimensura recurge la metode simple, în esenţă la metode geometrice; topografia implică şi cunoaşterea calculului trigonometric. In rezumat : o ridicare în plan a unei suprafeţe de teren, se poate face în 2 moduri: a. sau prin metode geometrice indicate de agrimen-sură sau b. prin metode trigonometrice indicate de topografie ; mai precis calcularea suprafeţei ridicate în plan se poate face sau geometric sau trigonometric.
    AGRIMONIA. - Bot. - Gen de plante din familia Rosaceelor, tribul Poterieae. Cuprinde plante erbacee, păroase, perene, cu flori galbene, foarte mici, dispuse în cior-
                                                                                         Fig. 133. — Agriotes lineatus sau segetis — sin, Elater segetis.
 chini terminali, cu aparenţa de spice, înflorind prin Iunie-August; frunze alterne, im-paripenate, foliolele dinţate.
    Cuprinde mai multe specii - cca. 20 - ce cresc în regiunile temperate şi în munţii tropicali ai emisferei boreale.
AGRION-AGRIOTES
 96
   Unele specii sunt cultivate ca plante ornamentale. In România găsim :
   A. Eupatoria, v. Turicioară, Turiţă, Tu» riţă-mare.
                            După Larousse Agricole Fig. I34. — Ramură de agriş cu ciorchini.
   A. agrimonoides şi A. Repens.
   AGRION. - Ent. -     Gen de  libelule, din    or-
dinul Nevropterelor cu specii foarte numeroase. Au corpul subţiat ca un ac şi le vedem, pe timp frumos, sburând prin păpu-riş. Caracteristică e poziţia aripelor în re-paos, când le ţin       ridicate.
   A. pennipes sin.     Pîatycnemis pennipes.     Se
caracterizează prin     cele 4  picioare  posteri-
oare lăţite şi prin .iniile negre ce-i brăzdează abdomenul alburiu.
   A. puella. - Fig. 132 - Specie foarte elegantă; ambele sexe au culoarea albăstrie, femela este însă brăzdată cu verzui, iar masculul cu negrui. E foarte răspândită în Europa prin toate locurile umede.
   AGRIONIDAE. - Ent. - Insecte din familia Libellulidae, caracterizate prin capul în formă de ciocan şi coloraţia diferită a sexelor. v. Agrion.
   AGRIOPIS. - Ent. - Gen de fluturi din tribul Hadenidae.
   A. aprilina, în nordul şi centrul Europei, prin pădurile de stejar.
   AGRIOTES. - Ent. - Gen de insecte din ordinul Coleopterelor familia Elateridelor, cu
specii numeroase -- peste 70 -- ce sunt răspândite în hemisferul boreal şi ale căror larve fac mari pagube agriculturei, prin roa-derea rădăcinilor plantelor tinere. Sunt diurni.
   A. lineatus sin. A. segetis sin. Elater se-getum - Fig. 133. - Este o specie foarte răspândită.
   Este un gândac mic, subţire şi lungueţ - 9 mm. - de culoare brună închisă cu peri gălbui, c-e trăeşte pe plante cultivate şi ierburi. Se caracterizează prin sărituri şi prin 8 dungi punctate pe fiecare elitră.
   Creşterea ei este foarte înceată: durează 4 ani până la trecerea în stare de nimfă.
   Larvele ajung până la 2 cm.; sunt foarte vorace şi primejdioase pentru cereale şi zarzavaturi.
   In terenurile uşoare sunt şi mai stricătore.
   Combatere. Se întrebuinţează prinderea lor cu ajutorul momelilor - zarzavaturi -pentru grădinărie, când sunt strânse dimineaţa; pentru lanuri se afirmă că întrebuinţarea turtelor de rapiţă - sfărâmate şi îngropate în locurile atacate - a dat rezultate bune.
   Trebue să încercăm şi:
   1. Adunarea şi distrugerea gândacilor
   2.    Injecţiuni cu sulfură de carbon în livezi şi grădini, v. injector.
   3.    Distrugerea ierburilor şi bălăriilor, cuiburi pentru insectele vătămătoare.
                                  După Larouse Agricole Fig. 135. — Ramură de agriş spinos.
    Există şi un ichneumonid v. a. - Bracon dispar care-şi depune ouăle pe larva acestei insecte.
        136. — DIFERITE VARII<3TĂJI D13; ACţRI^E.                                         după   Larousse   Agricole
   ' 1; Roşie de Olanda; 2. Albă de Verfcaiiies; 3. Cassis rie&ru. de Neapole; 4. Green Ocean; 5. Uriaşă
                                              timpurie; 6. Golden drop.
7
AGRJŞ
98
   AGRIŞ. Sin. Acriş, A greş, Agrij, Agriş, sălbatec, Borboană, Burloană, Coacăză-sălba-tecă, Rezachie-sălbatecă, Struguri-spinoşi, Ri-bes grossularia. - Bot. - Arbust din familia Saxifragaceae - Ribesioideae; are frunze trilobate. cu sau fără peri. Flori mici, verzi sau
  Agrişul cu fructe negre - Ribes nigrum -v. Cassis.
  Agrişul cu spini - Ribes uva crespi - Fig. 135.
  In fig. 1 3 6 dăm câteva varietăţi de agrişe.
  Cultura. Agrişul nu este pretenţios în ce-
  • eace priveşte terenul, dar dă rezultate mai bune şi durează mai mult în cele isilico-ar-giloase.
  Nefiindu-i necesară o mare cantitate de căldură pentru coacerea fructelor, poate a-vea şi expoziţia Nord.
                              Fig. 137. — BUTAŞI DE AGRIŞ. 1. Simplu, cu ramură de un an; 2. Idem, cu călcâiu; 3. Idem, cu cu o bucată a din vechea ramură.
 roşiatice. Fructele sunt bace ovoide, verzi, galbene sau roşii, uneori păroase.
   E originar din Europa septentrională şi creşte în stare naturală prin locuri stâncoa-se din pădurile subalpine. înfloreşte din Apri-lie-Mai. Este melifer.
                                Fig. 139.— CORDON ORIZONTAL TRTPLU. a. Ra- * mură viguroasă lăsată pentru înlocuirea ramurei b.
    înmulţirea. Din cauza variaţiunilor produse la înmulţirea prin sămânţă, se obiş-nueşte buităşirea, păstrându-<se primul sistem pentru obţinerea de varietăţi noi.
    Butaşirea. După căderea frunzelor se taie ramuri de I—2 ani, bine coapte, de pe plante selecţionate, lăsându-le şi puţin lemn bătrân la bază. Fig. 13 7. Butaşii se taie de 30—40 cm., se fac pachete şi se stratifică în nisip până în Martie, când se plantează în pepinieră sau direct.
    Altoirea. Este un procedeu întrebuinţat numai de amatori.
    Formele. Agrişului trebue să-i dăm forme simple, deoarece la 4—5 ani trebue să-i re-întinerim ramurile coroanei, înlocuindu-le prin cele lăsate să se desvolte la bază.
                              In cultura mare cea mai practică formă este
 Fig. 138. TUFĂ DE AGRIŞ. a. Ramură viguroasă de un an, tăiată Sn t, ca să înlocuiască ramura sleită b, ce devine golaşe spre bază; la fel, ramura c înlocueşte ramura d.; e. Ramuri de prelungire. In fig. din dreapta se arată suprimarea ramurilor lacome, cu excepţia a două ce vor înlocui ramurile sleite.
   Fructele sunt comestibile:         necoapte  sunt
 acide, coapte sunt dulci, răcoritoare, laxa-tive.
   In cultură se găsesc 3 specii:
   Agrişul cu ciorchini-Ribes rubrum - Fig. 134 ale cărui foi se recoltează din Iunie-August, fiind întrebuinţate în farmacie.
                        Fig. 140. — PALMETĂ CU RAMURI OBLICE — EVANTAI, a. Ramură de un an, pentru înlocuirea ramurei b.
 99
AGRIŞ
 lufa. __ Fig. 138 —, lâ distanţă de 1.50 m.
 în toate sensurile. In grădini mici, poate avea orice formă şi cu distanţe mult mai mici: 35 cm./l m. Fig. J39—I40.
   Formarea tufei. Se poate realiza in mai
 multe moduri:
         Netăina butaşii în anul plantarei şi aplicându-i iarna următoare pe ramura cea mai inferioară, tăiată la un ochiu, ceeace are ca rezultat naşterea mai multor ramuri; suprimând pe cele ce cresc în centru şi o-prind şapte sau opt din exterior.
   2.   . Tăind după plantare la 3 ochi, pentru
 a obţine trei ramuri ce se vor ramifica până la zece.
    Cultura. După tăere se dă o arătură uşoară, după ce în prealabil se îngraşă cu 10.000 kgr. bălegar la ha. sau cu îngrăşăminte chimice în proporţie.
    Recolta şi producţia. Adevărata producţie începe în al treilea an dela plantare, putân-du-se prelungi şi douăzeci de ani: se recoltează 5—6000 kg. de fructe la ha.
Fig. 142.
Oidiumul cenuşiu al agrişului.
 Fig. 141. — TĂEREA. 1. a. ramură mixtă tăiată în t; b. ramură slabă tăiată în t; c. ramură mai mare de 20 cm., idem; d. ramură mai mică de 20 cm., idem; e. ramură de prelungire tăiată în t.
 2. Rezultatul tăerei — ramura b. din figura alăturată; a. ramură mixtă tăiată ce a dat naştere buchetelor de Mai d şi care trebue tăiată în d;
 b. ramură mixtă tăiată ca să formeze buchete de Mal d îl ramura c; trebue tăiată în t. c* Ramură tăiată ca să formeze muguri fructiferi la bază; trebue tăiată în t; d. ramură netăiată, ca să formeze buchete de Mai; e. Prelungire tăiată, ca să formeze ramuri mixte c’; se taie în t; f. Prelungire din anul curent; se taie în t.
   Ramificaţiile se vor tăia lung când sunt viguroase şi scurt, în caz contrar.
   Producţia de fructe. Mugurii fructiferi iau naştere pe ramurile de un an şi se deosebesc greu de ceilalţi. - Fig. 14L-.
   Ciupirea. Ramurile anuale se ciupesc la patru frunze ca să ee favorizeze producţia de rructe.
    Inamici şi boale. Sunt numeroşi: frunzele sunt atacate de Cheimatobia, Noctuelide, Bom-byx, Păduchi de frunze, Abraxas - Fig. 18-v. ac -. Contra lor se întrebuinţează cu succes următoarea soluţie:
    Apă ........................... 100   1.
    Nicotină ......................    1  ,,
    Spirt denaturat ...............    5  ,,
    Săpun negru....................  ţ/? kg.
    Dintre boalele criptogamice, cele mai răspândite - fără să cauzeze totuşi pagube prea mari - sunt: rugina - Puccinia ribis - Antra-chnoza - Glaeosporium şi Septoria ribis putrezirea - Dematophora necatrix oidiumul, mucegaiul, etc. - v. ac. - Toate se combat cu soluţii cuprice.
    Cele mai primejdioase sunt: Oidiumul ce-
  Fig. 143. — Băşicarea frunzelor de a gri®.
AGRIŞ" AGROLOGIA
100
  nuşiu. Fig. 1 42 produsă de ciuperca Sphae-rotheca mors uvae, caracterizată prin invadarea miceliului cipercei pe toate părţile plantei şi care se combate prin tăerea ramurilor a-tinse şi stropirea celorlalte cu soluţie de 3°/oo sulfat de cupru.
    Băşicarca frunzelor. - Fig. 143 - se datoreşte înţepăturilor păduchelui verde - Aphis gros-sulariae -, ce produce umflături pe partea superioară a frunzelor.
    Se combate cu soluţie de nicotină şi săpun.
    AGRIŞ-ROŞU. Berberis vulgaris. - Bot. - v. dracilă.
    AGRIŞ SĂLBATIC. - Ribes grossularia. -Bot. v. agriş.
    AGRODROMA. - Zool. - Familie de pasări cântătoare, proprii locurilor aride.
    A. Campestris. - Fig. 144. - Această specie o găsim în sudul Europei, Asia occidentală şi Africa septentrională.
Fig-. 144. — Agrodroma campestris.
   AGROLOGIA. Dela cuvântul latin ,,Ager-agri“, care înseamnă ogor, împerechiat cu cuvântul elen „Loghia-loghis“, care înseamnă vorbire. In traducere exactă: vorbire despre pământ (ogor). Este un termen introdus relativ de dată recentă în ştiinţă. In vechime, şi astăzi de multe ori, în noţiunea cuvântului de agronomie- v. ac. - se cuprinde toate cunoştinţele privitoare la diferitele ramuri care constitue această ştiinţă vastă, fără ca de multe ori unele dintre ele s>ă aibă o legătură directă cu pământul, ca factor de producţie. Treptat cu desvoltarea ştiinţelor fundamentale şi cu înmulţirea cunoştinţelor privitoare la fenomenele şi legile care stau la baza a-gronomiei, orizontul acestei ştiinţe s’a lărgit îa afară şi cuprinsul ei s’a diferenţiat înăuntru, dând naştere la diferite direcţii de cercetări cari în zilele noastre au devenit ştiinţe independente în cadrul agronomiei. In acest
 fel s’a diferenţiat si şi-a căpătat un domenii* de studiu bine definit ,,Agrologia“. După accepţiunea care o are astăzi şi după căile de cercetare pe cari le foloseşte, Agrologia este ştiinţa care are de obiect studiul pământului atót din punct de vedere independent cât şi din punctul de vedere al funcţiunei lui productive în concertul factorilor de vegetaţie. In cadrul strict al accepţiunei acestui cuvânt, în mod obiectiv Agrologia se ocupă cu studiul pământului agricol, aşa cum este el astăzi format prin concurenţa factorilor de ordin natural. Spre deosebire de Agrogeologie, Agrologia nu se preocupă de istoricul for-maţiunei pământului, care pentru ea constitue un scurt capitol introductiv. De asemenea, de unde Agro-geologia se preocupă de exemplu de influenţa plantelor asupra pământului, A-grologia se ocupă dimpotrivă cu influenţa pe care o are pământul asupra planelor şi în spccial asupra plantelor agricole, în vederea obţinerei de recolte cât mai mari şi mai bune. Tot deasemenea, de unde agro-geologia studiază schimbările cari au avut loc în pământ sau în roci timp de multe mii de ani înainte, până când s’a format pământul arabil, Agrologia se ocupă numai cu studiul proceselor cari au loc în pământ într’un spaţiu de timp scurt, care corespunde cu epoca de desvoltare a plantei. Tot în cadrul precis al noţiunei căreia corespunde în mod subiectiv, agrologia studiază toate însuşirile pământului în strânsă legătură cu creşterea plantelor şi din punctul de vedere al acţiunei pe care o poate avea asupra desvoltărei lor. Din acest punct de vedere însuşirile pământului reprezintă fiecare factori de vegetaţie de ordin fizic, chimic sau biologic, cari în mod concomitent şi conform unei legi matematice verificate condiţionează desvoltarea plantei. După accepţiunea mai nouă sprijinită pe criterii ştiinţifice, dată de către profesorul Mitscherlich, Agrologia este studiul pământului din punct de vedere al fiziologiei. In cadrul acestei doctrine este concepută lucrarea ,.Agrologia“ de M. Chiriţescu-Arva, Cluj 1925.
   Pe lângă studiul factorilor de vegetaţiâ din pământ, pentru a-i studia în mod paralel şi după aceiaşi metodă, agrologia a introdus în cuprinsul ei şi studiul factorilor vegetativi ds ordin climateric.
   Din punct de vedere didactic şi potrivit cu felul cum au evoluat domeniile diferitelor ramuri de ştiinţe componente ale agronomiei, cuprinsul ei este mai vast. După felul cum s’a piedat la Academia agricolă din Cluj, Agrologia are un prim capitol care se ocupă cu morfologia şi technologia pământului, în care se cuprinde pe de o parte studiul diferitelor tipuri morfologice de soluri formate în condi-ţiunile naturale ale ţării, iar pe de altă parte, cú technica studiului amănunţit al pământului în forma iui actuală şi în lumina doctrinei
 1ÔÏ
AGROLOGIA-AGRONOMIA
 fiziologiei vegetale. Un al doilea capitol este privitor la technica lucrărilor mecanice ale pământului, cari se pot întrebuinţa de căţre agricultor în scopul de a ,pregăti cât mai bine pământul în vederea semănatului, cât şi privitor la toate lucrările de întreţinere cari se aplică plantelor cultivate pentru a fi susţinute în desvoltarea lor. Al treilea capitol este privitor la întreţinerea sau sporirea puterei de producţie a pământului prin întrebuinţarea amendamentelor organice şi minerale. Al patrulea capitol este privitor la studiul seminţei, al semănatului, întreţinerei plantelor cultivate şi recoltei.
   In rândul celorlalte specialităţi agricole, agrologia are capitole cari se înrudesc cu alte specialităţi, cum ar fi agro-geologia, chimia agricolă şi fitotechnia. Ea studiază însă toate problemele. care intră în cadrul său din punct de vedere general, fără ca să se suprapună nici uneia din specialităţile învecinate. Din acest punct de vedere şi în legătură cu cadrul pe care şi l-a fixat pe cale evolutivă, ştiinţa agrologiei mai este numită şi Agricultura generală, spre deosebire de A-gricultura specială sau fitotechnia, al cărei obiect este studiul sistematic al plantelor cultivate.                          M.  Chr. Ar.
   AGRONOM. - Dela latinescul ager =: pământ şi grecescul nomos ştiinţă. Este acea persoană care a studiat temeinic toate ramurile Economiei Rurale - v. ac. - şi s’a dedicat cu trup şi suflet acestei îndeletniciri economice nobilitoare de suflet şi întăritoare de trup.
   A. trebuie să fie capabil oricând şi oriunde să aplice principiile ştiinţei învăţată prin o dreaptă îndrumare a treburilor agricole spre drumul progresului.
   Fiecare agronom deci, la postul său — fie la coarnele plugului, fie în laborator, fie la catedră, fie la birou — prin o muncă fără preget şi neprecupeţită, să împrăştie negura din jurul său, contribuind astfel la evolu-ţiunea acestei importante îndeletniciri a poporului nostru.
   Dar, pentru ca a. să se poată ridica la înălţimea chemării lor social-economice, tre-bue ca încă din şcoală să se obişnuiască cu o muncă sistematică, raţională, disciplinată şi asiduă; trebue să se obişnuiască cu ideia că singura mântuire a omenirii de răutatea care roade la rădăcina existenţii ei este munca.
   Şcoala poate înfăptui acest postulat numai oacă deşteaptă dragostea şi interesul viitorilor agronomi pentru ştiinţa ce îmbrăţişează; iar aceasta o poate realiza numai prin o sistematică raţională şi o metodică judicioasă a disciplinelor agronomice.
   Agronomi distinşi întâlnim la toate popoarele cari au marcat o etapă în evoluţiunea cîvilizaţiunii umane. - v. index.
   Ţara noastră se poate mândri cu agronomi de seamă. Cităm, ca o pioasă aducere aminte, pe: P. S. Aurelian, C. Sandu-Aldea, M. Chi-riţescu-Arva, 1. Ionescu dela Brad, D. Car-ţianu, I. Ha’şeganu, Gh. Maior, Vlad Cârnu-Munteanu, G. Nicoleanu, Const. Niţescu, Max Popovici, D. Petrescu, P. Radianu, D. Ştefă-nescu, Gh. Săpunaru şi a.                Mart.
   AGRONOMIA. E o ştiinţă multilaterală asupra Economiei rurale cu diferitele ei ramuri: agricultură, creşterea vitelor şi industriile agricole, ce le întâlnim în practica agricolă. Sfera preocupaţiunilor ei se deduce din însăşi problemele multilaterale ale Economiei rurale, ca îndeletnicire privat-economică şi cari probeme rezidă: în a produce cu ajutorul naturii, prin mijloacele de producţiune şi sub influenţa diferitelor împrejurări, bunuri, pe cari să le valorifice în modul cel mai avantajos cu scopul de a satisface trebuinţele variate ale economului. Prin urmare agronomia, având toate principiile teoretice ale acestor probleme multiple, se va ocupa:
   1.     Cu studiul naturii, ca mediu de desvol-iare al organismelor vegetale şi animale, tratând în deosebi:
   !. studiul pământului;
   2.  studiul climatului;
   3.  studiul energiilor elementare;
   4.  studiul forţelor biologice.
   II.    Cu studiul mijloacelor de producţiune ca auxiliari în exoperarea bunurilor agricole; îr. special va analiza:
   1.  munca în procesul de producţiune;
   2.  inventarul agricol necesar;
   3.     fondurile băneşti indispensabile pentru buna reuşită a întreprinderii.
   III.   Cu studiul împrejurărilor ce influenţează procesul de producţiune şi anume:
   1.     omul cu exigenţele lui fizice şi psihice şi cu capacitatea lui personală, ale cărei elemente sunt: voinţa, ştiinţa şi putinţa;
   2.     împrejurările naturale: geografice, to-porrafice, climatologice;
   3.     împrejurările politice, sociale şi economice interne sau naţionale, externe sau mondiale .
   IV.    Cu studiul mecanismului producţiunii agricole, adică va trata ramurile de producţiune primară: agricultura; silvicultura, horticultura, carierele şi apele - şi cele secundare - creşterea vitelor şi industriile agricole -, atât din punct de vedere technic pentru a obţine maximum de venit brut, cât şi din punct de vedere economic pentru a realiza maximum de venit net; în fine A. se va ocupa şi
   V.     Cu rostul privat-economic al exploata-ţiunii agricole, arătând normele pentru 0 cât mai favorabilă valorificare a produselor a-gricole.
Din analiza obiectelor de studiu ale agronomiei rezultă că domeniul acestei ştiinţe
AGRONOMIA
 102
este foarte vast, fiind în contiguitate cu ştiinţele biologice, fizico-chimice, matematice, eco-nomico-sociale, politice şi jurid'ice, cari desigur că au avut o înrâurire asupra desvol-tării agronomiei.
   Dar pentru ca problemele Economiei Rurale să afle o justă soluţionare prin agronomie, se impune ca ştiinţele agronomice să formez un sistem bine definit. Cu studiul a-cestui sistem al disciplinelor agronomice se ocupă sistematica agronomiei.
   Sistematica este de o mare importanţă pentru orice ştiinţă, fiindcă constitue scheletul ei. Şi dacă domeniul celorlalte ştiinţe se caracterizează prin o judicioasă sistematică, în agronomie este încă mult de lucru sub acest raport.
   îndrăznim chiar să afirmăm că, dacă nu a progresat paralel cu celelalte ştiinţe care i-au servit de bază, aceasta se datoreşte în mare parte lipsei de claritate asupra sistematicei ştiinţelor agronomice. Şi această lipsă de claritate nu este numai în literatura noastră agronomică, ci şi în literatura agronomică a celorlalte ţări. Numai în timpul din urmă vedem, că agronomii - economişti celebri
—     Waterstradt, Laur, Aereboe — dau o mai mare importanţă sistematicei, iar în literatura noastră Prof. Martinovici în lucrarea sa Propedeutica agronomico-economică analizează pe larg această chestiune, de mare importanţă şi pentru organizarea disciplinelor agronomice în cadrul învăţământului a-gricol superior.
   Dăm după această lucrare a Prof. Martinovici tabloul sinoptic despre sistematica agronomiei, ale cărei elemente vor fi explicate la cuvântul respectiv.
           I.  Agronomia economică
A) Agronomia economică teoretică sau generala:
   1. Introducerea în economia rurală;
   2- Istoria economiei rurale;
   3. Agro-geografia;
   4. Analiza economiei rurale;
   5. Sinteza economiei rurale.
   6. Tehnologia economiei rurale.
B> Agronomia economică aplicată sau specială:
   1. Expertizarea economiei rurale;
   2. Contabilitatea economiei rurale;
   3. Comerciologia agricolă;
   4. Statistica economiei rurale.
           II. Agronomia technică.
A)    Agronomia technică, teoretică sau generală:
   t. Agro-geologia;
   2. Pedagogia;
   3. Agro-fizica;
   4. Agro-chimia;
   5. Agro-botanica;
   6.  Agro-zoologia;
   7.  Genetica.
B)  Agronomia technică aplicată sau specială;
   1.  Agrotechnia:
   a)  Technologia solului;
   b)  Mecanica agricolă;
   c)  Amelioraţiuni funciare;
   d)  Geniu rural;
   e)  Geodezia.
   2.  Fitotechnia:
   a)  Fitotechnia agricolă;
   b)  Fitotechnia silvică;
   c)  Fitotechnia horticolă;
   d)  Fitopatologia.
   3.  Zootechnia:
   a)  Zootechnia generală;
   b)  Zootechnia specială;
   c)  Higiena şi patologia animală.
   4.  Technologia agricolă.
            III. Agronomia socială.
   Dar oricât de perfect ar fi sistemul agronomiei, rezultatul pozitiv al investigaţiuni-lor ei depinde de metoda sau metodele ştiinţifice de care se serveşte. Cu studiul acestor metole întrebuinţate în a. se ocupă Metodologia agronomiei - v. ac. -, care asemenea a fost neglijată în literatura agronomică. Numai în timpul din urmă, când spiritul filoso-fiei a început să animeze pe diferiţi agronomi-economişti, vedem că aceştia se ocupă şi cu Metodologia agronomiei. In literatura noastră agronomică este iarăşi lucrarea citată a Prof. Martinovici care tratează şi această lăture filosofică a agronomiei.
   Originea Agronomiei este străveche; în orice caz datează de când omul a început să aibă aşezăminte statornice, o organizaţie so-cial-politică şi mijloace pentru fixarea cugetărilor — scrisul-----. Primele urme de agro-
nomie le găsim în cărţile sfinte ale chinezilor: K.ing, datorite împăratului legendar Chin-Long, cu 35 secole a. Chr., -, apoi în' legislaţia regelui babilonian Hammurabi - cu 20 secole a. Chr. -, în semplura vechiului testament, în special în pentatenchul lui Moise - sec. XV a. Chr. ~. Toate aceste urme agronomice au un caracter teoretic-legislativ. In timpul civilizaţiunii eline şi mai ales în apogeul ei, sec. VI-IV a. Chr., principiile de agronomie şi economie nu sunt străine de preocupările eminenţilor reprezentanţi ai clasicismului elin: Hesiod, Democrit, Xeno-phon, Aristotel, cari le privesc însă mai mult prin prisma filosofică. La Romani, recunoscuţi ca agricultori, a. este îmbrăţişată nu numai de agronomi vestiţi ai lor, când principiile ei au un caracter mai mult utilitaristic speculativ; dar şi de eminentul poet Vergilius, care-i dă un caracter patetic.
   Dela Romani principiile agronomice au trecut la Bizantini, apoi la arabo-mauri, pentru ca să fie reeditate în toată splendoarea lor
 103
AGRONOMIA-AGUSTOS
în pragul renaşterii italiene -    1300  - de
Petrus de Crescentiis, care a publicat prima lui lucrare cu caracter ştiinţific în domeniul agronomiei universale: Despre toate ramurile agriculturii şi despre natura şi utilitatea plantelor şi animalelor, care a fost una din ¡primele cărţi tipărite în Europa şi care desigur a avut o influenţă hotărîtoare asupra evoluţiunii agronomiei în epocile următoare.
   După evenimentele politice petrecute in urma descoperirilor geografice — sec. XV şi XVI — începe în Franţa, Anglia şi Germania, în sec. XVII, un curent puternic pentru îndrumarea Economiei rurale, caracterizat prin literatura patriarhal-domestică, bazată numai pe empirism: Littérature de la Maison Rustique la francezi, Hausvăterliteratur la germani şi Books of hissbaudry la englezi. Ajutat acest curent de principiile fiziocratis-mului şi de descoperirile ştiinţifice din sec. XVIII şi XIX, se pun bazele agronomiei raţionale din sec. XIX, care formează suşa a-gronomiei moderne sub forma-i tripartită, cu specialităţile arătate mai sus. £. Mart.
   AGRONOMIA. - Publ. - Jurnal bilunar de agricultură, apărut la 1859-1861 în Bucureşti, sub direcţia lui P. Buescu.
   AGRONOMICĂ. Calificativ al oricărei ins-tuţiuni sau operaţiuni ce se face în legătură cu agricultura. Astfel o instituţie care se ocupă cu studierea problemelor ce interesează agricultura este o instituţie agronomică.
   O staţiune agronomică are de scop să analizeze toate produsele agricole, să vadă dacă sunt naturale sau falsificate, să analizeze pământul cu scopul de a determina materiile nutritive care lipsesc sau se găsesc în cantitate prea mică, etc. v. Staţiuni a.
   AGROPHILIA. - Ent. - Gen de fluturi din tribul Agrophilidae.
   A. sulphurea, specie foarte răspândită, din Mai - August, prin lucerniere, marginea drumurilor, etc.
   Omida pe Convulvuş arvensis. - Volbură. AGROPYRON. - Sin. Agropyrum. - Bot. v. pir.
   AGROPYRUM. - Bot. - Familie de ierburi anuale sau perene cu foarte multe specii, din care cea mai răspândită la noi este pirul
-  A repens. - Tot în ţara noastră cresc : A. prostratum, A. cristatum, A. panormita-num, A. intermedium, A. banaticum - v. pir. AGROSTEMMA. - Bot. - v. neghina. AGROSTIDEAE. - Bot. - Graminee cuprinzând speciile următoare:      Stipa,   Milium,
Phleum, Mibora, Coleanthus, Agrostis, Cala-magrostis, Polypogon, Gastridium, Legurus, v. ac.
   AGROSTIS. - Bot. - v. Iarba câmpului. AGROTINAE. Sin. Noctuidae* - Ent. -Trib. de fluturi nocturni v. Agrotis.
   AGROTIS. - Ent. - Gen de Lepidoptere din familia Noctuidelor, tribul Agrotinae şi care se caracterizează prin:    masivitate,   capul şi
toracele păros, abdomenul lăţit, pinteni la picioare, aripile anterioare cenuşii, cele posterioare alburii. Omizile lor nu mănâncă decât graminee şi plante ierboase, fiind foarte stricătoare.
   In Europa sunt peste 100 specii.
   A. segetum. v. Buha semănăturilor.
   AGRU. - Arh. - Cuvânt întrebuinţat des de scritorii vechi. Înseamnă ogor, ţarină. Se mai păstrează pe alocuri şi azi" această denumire, în popor.
   AGRUMI. - Arh. - Poamă acră; numele comun al lămâiei, portocalei, etc.
   AGRYPNINAE. - Ent. - Gen de insecte din familia Elateridelor - v. ac.
   AGUARA. - Zool. - Numit şi câinele pampasurilor, face parte din câinii sălbateci din America de Sud. Sunt cenuşii sau cafenii.
   Trăesc în văgăuni pe cari şi le sapă în pământ şi se hrănesc cu iepuri, cerbi, viţei, etc.
   Nu atacă omul.
   Sunt vânaţi pentru pielei care este bine cotată.
   Se credea că sunt descendenţi sălbăteciţi din câinii aduşi de primii emigranţi; sunt însă specii deosebite, deoarece nici nu se curcesc cu cei europeni. - v. câini.
   AGUARACHAY. - Zool. - v. Vulpea de Brazilia - Vulpes Azarae.
   AGUD. Morus alba şi M. Nigra. - Bot. - v. Dud.
   AGUDET NOIR. - Vitic. - Varietate de struguri cultivată mai mult în Franţa (depart. Tarn-et-Garonne); se coace in epoca Il-a (două săptămâni după Chasselas). Seamănă mult cu o altă varietate franceză ,,Syrah*\ Dâ un vin bun şi alcoolic. In România nu esto introdusă.
   AGURIDAR. Sin. agurizar. - Bot. - v. viţă sălbatecă.
   AGURIDĂ. Strugure verde, necopt. Are întrebuinţări culinare: la acrirea supelor, la facerea saladelor, murăturilor, etc.
   AGURIJOARĂ. Portulaca grandiflora. -Bot. - Plantă anuală, mică, erbacee, din familia Portulacaceae. Frunze cărnoase, flori mari, solitare sau ghimpate, foarte frumos şi divers colorate. E originară din America de Sud. La noi se întrebuinţează la decorarea porţiunilor cu pietre. înfloreşte din Iunie — Septembrie.
   AGURINĂ. - Chim. - Sare dublă de teo-bromină sodată şi acetat de sodiu.
   întrebuinţată în medicină ca diuretic, în doze mici - 25 sau 50 ctg. v. teobromină.
   AGURIZAR. - Bot. - v. viţă sălbatecă.
   AGUST. Termenul popular al lunei August - v. ac.
   AGUSTOS. - Vitic. - Varietate de struguri
AGUŢrAiy SĂLBATIC __-----------------------------
foarte tinxpur», cu pieliţa străvezie, prin care se zăresc sâmburii, v. Augustos.
   AGUT. - Bot. - Altă numire a dudului. -v. ac.
   ÂHATINA. - Zool. v. Achatina.
   AHO. Strigătul ţăranului pentru a-şi opri boii.
   AHREAN. - Bot. - Numirea macedoneană a hreanului - Cochlearia Armoracia. - v. hrean.
   AI sau AIU. - Bot. - Numirea populară a usturoiului — Allium sativum -, A. rotundum în Transilvania, v. usturoiu şi pur.
   AI - zool. - Mamifer caracterizat prin den-tiţiune incompletă. Numit şi bradipul sau leneşul - Bradypus tridactylus - v. ac.
   AIAR. Arhaism derivat din turceşte şi însemnând Verificarea oficială a măsurilor şi greutăţilor.
   In vorbirea curentă, aiar înseamnă o măsurătoare provizorie şi aproximativă. De pildă se zicei Am făcut aiarul moşiei şi cim găsit 200 ha., etc.
   AIITA. - Bot. - Numirea macedoneană a viţei de vie — Vitis vinifera — v. viţa de vie.
   AILANTHUS. - Bot. - Gen din Simarubeae, cuprinzând arbori cu miros urât, frunze alterne, imparipenâte, flori mici, verzui, dispuse în panicule terminale.
   Fructul o samară membranoasă, cu o singură sămânţă. -
   Are 4 specii, originare din Indiile orientale, China şi-Australia. Una - A. glandulosus - e cultivată ca ornamentală şi la noi. v. cenuşer.
   AILURUS. - Zool. - Mamifere din ordinul carnasierelor ---- Rapacia. — Se caracteri-
zează prin corpul lor pătrat şi o coadă stufoasă.
   A. refulgens numit şi ursul-pUică; prin înfăţişarea capului şi taliei seamănă cu o pi-
 104
Fi§r. 145. — Ailurus refulgens.
   sică. - Fig. 145 - Blana e deasă, mătăsoasă, roşcată.
     Originar din munţii Himalaiei, trăeşte prin păduri, pe lângă cursul apelor.
     Se hrăneşte cu ouă de păsări, insecte, mamifere mai mici, fructe.
 \ / AÎN KELB. Sin. Ochiu de câine. - Vitic. -
 * Varietate de struguri originară din Algeria, unde se cultivă şi astăzi pentru calitatea şi caracteristica strugurilor, a căror boabe cărnoase şi strălucitoare au o mare asemănare cu boabele de agrişe. ;                 |# ţ.
     AININE. Se spune astfel în Muscel ani-nului. - v. ac.
     AINIS. Pădurice de anini. AIOLOBRANCHIATA. - Zool. - Clasă de moluşte caracterizată prin branchii variabile, dispuse pe laturile spatelui sau neaparente în exterior.
     AIOR. - Bot. - v. Laptele cucului — Eu-phorbia helioşcopia.
     AIOR. - Bot.- Sin. Buruiană de negei, Buruiana măgarească. v. Laptele câinelui - Eu-phorbia esula.         t
     AIRA. - Bot. - Gen de plante din farrilia, Gramineelor, tribul Ave.neelor. Specii mai importante: A. caespitosa -păiuş - A. flexu-osa, A. pulchella. - v. păiuş.
     AIŞOARA sau Aiusoara. - Bot. - v. aişor.
     AIŞOR sau Aiusor. - Bot. - Sub acest nume şe cunosc în popor mai multe plante şi anume: Usturoiţa - Alliaria offic nalis -, Ghiocei - Galantus nivalis Crin de pădure -Lilium martagon şi Dalac - Paris quadrifolia. v. ac.
     AITHURUS. - Zool. - Pasări din familia Hypophanieae, Specia A. Polytmus o găsim în Jamaica şi e o pasăre destul de frumos şi variat colorată; bărbatul are un moţ şi măsoară cca. 25 cm.
     AITON. William. - Biogr. - botanist er.glez 1731-8793. A fost director al grădinei botanice din Kew. Opera sa principală e ,,Hortus Kewensis“.
     AITURA. Termen întrebuinţat în unele regiuni ale ţării, însemnând răcituri (piftii).
     AIU - DE PĂDURE.- Bot. - v. Leurdă -Allium ursinum.
     AIU - DE - PĂDURE.- Bot. - v. Crin de pădure - Lilium Martagon.
     AIU - DE - TOAMNĂ. - Bot. - v. Usturoi de toamnă - Allium sativum, var. Ophios-cordon.
     AIU-DE-VEARĂ. - Bot. - Altă numire ce se dă în Transilvania usturoiului - v. ac. -
     AIU SĂLBATIC sau pur.- Bot. - Allium ochroleucum. Este o plantă vivace, mică, ierboasă, din familia Liliaceae. Are bulb divizat la vârf, tulpina rotundă, frunze liniare. Florile sunt gălbui, dispuse în umbelă. Creşte prin păşunile din zona montană şi subalpină. înfloreşte din Iulie-August.
105
aiu-sălbatic-alabandina
   AIU ¿■■SĂLBATIC. - Bot. - Allium olera-ceum. Plantă erbacee, vivace, din familia Li-liaceae. Are bulb. Frunze lineare, flori verzui sau roşiatice, dispuse în umbelă. Creşte prin locuri aride. înfloreşte din Iunie-Iulie.
   AIUL - ŞARPELUI sau Prazul iepurelui. -Bot. - Allium scorodoprasum. Plantă vivace, erbacee, din familia Liliaceae* Are bulb. -Tulpina cilindrică, răsucită în spirală. Frunze dinţate, păroase. Flori, roşii-închise, dispuse în umbeie. Creşte prin fâneţe, tufişuri. înfloreşte în Iunie-lulie.
   Se cultivă, având întrebuinţări culinare.
   AIUŞ. Numire ce se întrebuinţează şi astăzi în Banat pentru aiul sălbatic. - v. ac. Allium ojchroleucum (silvestris).
   AIX. - Zool. - Gen de pasări din familia Lamellirostrelor, al cărui tip este Aix Spoi sa. -Fig. 146 - v. Raţa de Carolina.
   AIZOACEAE. - Bot. - Familie de plante
 asemănătoare cu Spergula Morisonii, având ca varietăţi mari principale: Mollugo cervir ana, plantă care se găseşte în nisipurile din Oltenia. Plantă anuală, cenuşie-verde. Are seminţele nearipaţe, brune, reticulate.
 ; AJQVAN. - Bot. - Gen din familia Umbel-liferae. v. Ptychotis.
    AJUGA. - Bot. - Gen de plante din familia Lnbiatae, tribul Ajugoideelor; cuprinde ierburi anuale sau perene, aproape 300 da »pecii, ce cresc în regiunile temperate.
    In România, mai însemnate sunt:
    A Chamaepithys. - v. Tămâiţă de câmp. A. Genevensis* - v Suliman sau vinetica. A Laxamanni. - v. barba boierului, avră-measa sau cârstăneasă.
    A. Reptans. - v. Vineriţă sau cearta casei. AJUTOR. Sprijinul pe care un om îl dă altuia, într’o anumită treabă şi ocazie. Se întrebuinţează foarte des în agricultură expresia „o mână de ajutor“, mai ales în lucrările. cu caracter urgent.
    Pentru asistenţa publică se înfiinţase, după exemplele din Apus, o dare indirectă sub forma unui timbru, aşa numitul ,,timbru de ajutor“ sau ,,marca de ajutor“.
    O dare directă ce se încasa pe la sfârâitul sec. XIX dela ţărani, în Moldova, în luna Mai.
    Pom.- Ajutor se mai întrebuinţează şi în sensul de tutore la pomi.
    AJUTORINŢĂ. înseamnă tot un fel de dare directă. - v. ajutor -, care se aplica în Moldova şi care se încasa dela ţărani de două ori pe an, vara si iarna.
    AKAVETZ. - Hort. - Varietate timpurie de păr. v. păr.
    AKEBIA. - Bot. - Gen din familia Lardizabalee, cuprinzând 4 specii. Se găsesc în Japonia fi China.
    A. quinata este o specie ornamentală. Cuprinde arbuşti a-găţători, cu frunzele digitate, flori monoice fără corolă, cu caliciul violent, mirositor. Fructul se mănâncă.
                                AKENĂ. - Bot. - v. achenă. AKERA BULLATA. - Zool. -Gasteropod din familia Bullidae.
 -  v. ac. Are corpul lungueţ şi aproape cilindric; capul turtit. Posedă un apendice filiform. Scoica e subţire, elastică. - Fig. 147. - Ajunge - 4 cm. Pentru înotat şi urcat se serveşte de picior.
    Trăeşte în mările Nordului, dar se găseşte şi în Baltica şi Mediterana.
    AKIS. - Ent. - Gen de Cole-optere din familia Teneobrioni-delor, ce trăesc ziua în locuri retrase.
    Specii:
    A. punctata, A. algeriana. - Fig. 148 - si A. spinosa, ce serveşte ca gazdă intermediară larvei de Hynenolapis diminuta. - v. ac. -şi Scaurus.
    ALA. - Bot. - Termen technic însemnând aripă.
    ALABANDINA. - Min. - Sulfură de man gali ez. - Mn. S. - ce poartă numele dela oraşul Alabanda, din Asia Mică, unde se găseşte în cantitate mai mare.
Fig. 146. — Aix sponsa.
 alabastru-alambic
106
   Are duritatea 3,5-4; greutatea specifică 3,9-4. Se găseşte în mase neregulate, cu structură cristalină sau lamelară, de culoare neagră-cafenie.
   E solubilă în acid clorhidric. Cristlizează în octaedri cubici.
   Se găseşte în Transilvania, la Nagyag, în Asia Mică şi în Brazilia.
   ALABASTRU. - Geol. - Min. - O varietate de gips. - SO4 Ca+2H20 - are o structură zaharoidă, criptocristalină; culoarea albă-lăp-toasă.
   Se întrebuinţează ca piatră de ornament.
   ALAC. - Fit. - Triticum spelta. Una din
 mânt mai sărac; de aceia cultura lui se obişnuia la munte.
   La treerat glumele — pleava — nu se scutură, ci spicul rămâne întreg; curăţirea boabelor de coaje se făcea la mori speciale, ea şi meiul.
   Este mai puţin productiv decât celelalte •specii de grâu.
   In Elveţia, Tirol, Alsacia se cultivă varietatea numită grâu pleşuv; în Franţa* alac de vară - Epeautre.
   Alac: nume de bou - în Transilvania -care seamănă la păr cu culoarea spicului de alac.
Fig-. 147 — Akera bullata.
                              cele mai vechi cereale. Era cultivată în Egipt, Asiría, Grecia şi Imperiul Roman. Este o varietate de grâu îmbrăcat.
   Se mai numeşte Caplagea - pe marginea Duo ărei - şi secară albă.
                                        Fig. 148. — Akis al ger i ana.
   Caractere. Plantă ierboasă din familia Gra-mineae, anuală sau bianuală: tulpina subţire; bobul îmbrăcat, axa spicului fragilă, spi-culele rari şi subţiri. Sunt două varietăţi:
   A. de toamnă şi A. de primăvară. Este mai rustic de cât grâul şi-i convine chiar un pă-
   ALĂCUSTĂ. Termen popular al lăcustei.
- v. ac. - Pachitilis migratoria.
   ALĂCIU sau Alace. Se spune la vitele colorate bălţat sau pestriţ.
   Ex. vacă alace: cu părul sur la extremităţi, iar la mijlocul trupului mai închis.
   Ied sau câine alb cu pete negre.
   ALAGEA. Stofă vărgată, ţesută cu fire de in şi de mătase.
   ALAMĂ. - Chim. - Aliagiu de cupru 67% şi zinc 33%, având culoarea galbenă, mai rezistentă, mai uşor fuizibilă şi mai greu oxidabilă decât cuprul. Are întrebuinţări diferite, după proporţia metalelor în amestec.
   Din alamă se fac fel de fel de obiecte de mare întrebuinţare şi cu multe aplicaţiuni în viaţa de ţară şi în agricultură, ca: clopote şi clopoţei - zurgălăi -, belciuge, cătă-rămi la hamuri, fuse şi robinete la maşini, etc.
   ALAMBIC. - Ind. agr. - Aparat întrebuinţat pentru separarea substanţelor volatile de acelea cari nu sunt, sau pentru a izola diferite lichide volatile în mod neegal. A fost introdus în chimie de chimistul arab Abu-Kazis. Se compune din trei părţi esenţiale -fig. 149 - cazan, capac şi refrigerent (ră-citor).
107
ALAMBIC
   Partea inferioară a cazanului, în care se pun materiile pentru distilare, trebue^ totdeauna să aibă o mare suprafaţă de încălzire- Capacul acoperă cazanul şi comunică cu refrigerentul printr’un tub puţin înclinat. In sfârşit, refrigerentul este partea în care
Fig. 149. — Alambic obişnuit pentru distilarea vinului.
vaporii se condensează şi crec în stare lichidă. El se compune dintr’un tub în spirală numit serpentin, afundat într’un recipient cu apă rece.
   Operaţiunea pe care o efectuăm cu ajutorul alamfcfoului se numeşte distilare - v. ac. Când se distilează lichide alcoolice, ca vinul de ex., alambicul obişnuit pe care l’am descris nu întrebuinţează toată căldura produsă; ceva mai mult, prezintă neajunsul că lucrătorul însărcinat trebue să repete operaţiunea pentru a putea obţine un produs mai concentrat, ceeace dă naştere la pierdere de timp şi cheltueli de încălzire destul de mari. Pentru a înlătura aceste neajunsuri, constructorii au transformat alambicul obişnuit în modul următor:
   Mai întâiu s’au gândit să întrebuinţeze chiar vinul în locul apei din refrigerenţi astfel încât căldura produsă de condensarea
 vaporilor de alcool, în Joc să fie absorbită fără nici un folos de apa din refrigerent, să încălzească lichidul ce se distilează. In acest alambic vaporii alcoolici ai vinului încălzit în cazan se urcă în serpentin, cedând căldura vinului rece care se află acolo şi care se încălzeşte; acolo ei sufere o separare: cei mai alcoolici îşi urmează drumul şi se duc în serpentinul din al doilea refrigerent, dând un produs mau concentrat, mai bogat în alcool decât acela care se obţine cu alambicul obişnuit; vaporii mai puţin alcoolici, ne-având destulă căldură pentru a se menţine în această stare, se condensează şi cad din nou în cazan. - Fig. 150.
    Alambicuri speciale. Alambicul obişnuit, chiar cu încălzirea prin vin, nu dă un produs de o concentraţie satisfăcătoare; aşa că
  era nevoie de o a doua distilare pentru a se putea obţine un rachiu mai alcoolic. Pentru a se putea produce rachiuri mai tari cu o singură distilare, s’au fabricat alambicuri .speciale.
     Principiul întâiu. Vaporii vinului ce se distilează şi cari sunt produci în cazan, sunt condensaţi într’un al doilea cazan aşezat în cel dintâiu, astfel că distilarea lichidului din al doilea cazan se face prin căldura vaporilor de vin din primul cazan. Avem astfel alambicul sistem Veillon - Fig. 151: din mijlocul capacului porneşte serpentinul prin care se obţine un prim produs. Acesta e încălzit de vaporii vinului din cazan şi vaporii alcoolici ce se produc trec printr’un al doilea serpentin - al refrigerentului -, unda se
alambic
108
  condensează. Cum căldura necesară trans-foimărei alcpolului în vapori este mai mică decât aceea necesară în acelaş scop apei, lichidul condensat în recipent furnizează, prin
  In cazan; lipsiţi de apă, ei trec mai departe în serpentin unde se condensează şi de unde ies rectificaţi, fără să fie nevoie de o operaţiune dublă. Dacă nu voim să ne servirh de rectificator, este deajuns să nu aducem
Vapori
Alcoolica
                                                                           ;-^T?ecKfiC3Îor lnlrodiuceria
                                                                             apei în vâci>cn
                                                                                                                                          Alcool
                                                                                                                                 — Detaliile
Serpentio
rectificatorului Egrot.
Fig.
             un alambic.
 152. — RECTIFICATOR EGROT,
  aşezat pe
  această concentraţie, vapori mai bogaţi decât aceia ai vinului, prin urmare un alcool mai tare. Al doilea cazan, în loc să fie aşezat în capac deasupra lichidului, poate fi pus chiar în lichid.
     Pincipiui al doilea. V aporii vinului ce se distilează, produşi în cazan, sunt condensaţi în mod parţial cu ajutorul unui lichid rece sau călduţ într’un rectificator. Sunt diferite sisteme: cităm rectificatorul Egrot şi Deroy.
     Rectificatorul Egrot - Fig. 152 şi 153 - se compune din două sfere concentrice. Sfera interioară este străbătută de un curent de apă rece, adusă prin pâlnia I şi care se răspândeşte apoi, prin tubul n, pe sfera exterioară u. Aceasta e acoperită cu o pânză cu ochiuri largi, ceace permite apei să se întindă într’o pătură subţire, reuşin-du se astfel a se activa vaporaţia şi a se produce o lăcire mai puternică.
     Vaporii alcoolici cari vin din cazan prin tubul abductor A. se urcă în spaţiul cuprins între cele două sfere şi în contact cu cei doi pereţi reci, pierd vaporii de apă mai deşi, cari cad din nou
 apa în el; alambicul funcţionează atunci ca un aparat simplu şi produce rachiu care tre-bue distilat din nou.
    Curăţirea interioară a alambicului se face foarte uşor, printr’o deschizătură largă ce se găseşte la partea superioară, apa golindu-se cu ajutorul robinetului b.
 109
 ALAMBIC
    Rectificatorul Deroy - Fig. 154 şi 155 - se
 compune dintr’un aparat de aramă prevăzut în interior şi anume la mijloc, cu un disc tot de aramă. Suprafaţa aparatului e răcită la. exterior prin apa ce vine din refrigerent. Rectificatorul e aşezat pe capacul cazanului, a-cest capac fiind şi el prevăzut cu un disc şi răcit tot cu apă din refrigerent.
P Mg. 155- — Detaliile rectificatorului Deroy.
   Vaporii alcoolici ies din cazan; ei trec între disc şi suprafaţa capacului răcit de apă, apoi se urcă în rectificator unde sunt din nou răciţi, lăsând părţile mai apoase să se condenseze şi să cadă în cazan, în timp ce vaporii alcoolici se îndreaptă către serpentinul refrigentului.                 'X;
   Principiul al treilea. Vaporii vinului ce se distilează sunt condensaţi parţial. Acest principiu se aplică în unele alambicuri continue, Egrot, etc.
   Alambicuri continue. In alambicurile cu intermitenţă, cazanul se umple cu lichidul ce-î distilăm şi după ce s*a extras tot alcoolul, trebue să scoatem lichidul care rămâne, apoi să umplem din nou cazanul pentru o nouă distilaţie. In alambicurile continue distilarea se face fără întrerupere; lichidul se reîno-eşte în mod automat, pe măsură ce alcoolul se distilează. Aparatele acestea sunt puţin întrebuinţate la fabricarea rachiurilor, foarte mult însă la fabricarea alcoolurilor industriale v. distilare.
   Regim legal. — Legea monopolului vânză-rei spirtului şi băuturilor spirtoase şi a taxelor de consumaţie — în regimul căreia intră instalarea şi funcţionarea alambicurilor consideră ca instalaţiuni simple cazanele actuale de fabricat rachiu, compuse dintr’un cazan şi răcitor.
   In monopol nu intră rachiurile din prune —— ţuica — şi din alte fructe asemănătoare, fabricate de cultivatorii de livezi de piómi, din proprietăţile lor, la cazanele proprii sau la cazanele altor producători, nici rachiurile fabricate de cultivatorii de vin în aceleaşi condiţiuni, din tescovină, drojdie dé vin, precum şi din vinurile alterate în mod accidental prin defect de “vinificáre" saü depozitare constatate ca atare de organele de control
 ale Administraţiei Monopolului, plătind aceiaşi taxă ca şi rachiurile din drojdie de vin.
   Cultivatorii de livezi de pomi sau vii nu pot înlocui cazanele ce posedă, le pot însă repara fără a*le mări capacitatea.
   Se exceptează cooperativele de cultivatori, care îşi pot înlocui cazanele actuale prin altele de capacitate de cel puţin 300 litri, cu defiegmatoare - v. ac. - şi aparate de control, adoptate de Administraţia Monopolului.
   Acestea vor fi supuse aceluiaşi control, ca şi cazanele industriale.
   Cultivatorii de livezi de pomi sau vii cari îşi fabrică propriile lor produse, pot înlocui cazanele în caruri de forţă majpră —^ foc, explozii —, numai cu avizul prealabil al Administraţiei Monopolului şi numai până la 1938 exclusiv.
   Rachiurile fabricate la cazanele producătorilor se socotesc global, conf. art. 44 din legea menţionată.
   La socotire se va ţine seamă de: cantitatea şi felul materiei prime, de rendamentul de alcool stabilit, de capacitatea şi sistemul cazanului, cum şi de duraat fabricaţiunei arătată în declaraţiune.
   Cantităţile de rachiuri fabricate şi de care piroducătorii răspund, se constată prin pro-cese-verbale dresate în dublu exemplar, şi se înscriu în registrele de partizi ale producătorilor, dupăce se scade tainul acordat. Unul din exemplarele procesului-verbal se remite producătorului.
   Pentru fiecare fabricaţie anuală o familie de producători are drept la un tain de 15 litri alcool absolut.
   Fabricaţia şi constatarea băuturilor spirtoase distilate din prune — ţuica — şi din alte fructe asemănătoare, din tescovină şi drojdie de vin de către cultivatorii de livezi de pomi şi vii la cazanele lor sau la cazanele altor producători, precum şi funcţionarea ca-zanelor, sunt supuse anumitor condiţiuni de control.
   Producătorul care exercită o industrie însemnată şi sistematică de fructe, cumpărând fructe în mari cantităţi si dela alti cultivatori de pomi pentru această întrebuinţare, poate fi autorizat să înfiinţeze distilerie pentru fabricarea rămăşiţelor neîntrebuinţabile după tipul stabilit de Administraţia Monopolului.
   Ridicarea şi transportul spirtului şi băuturilor spirtoase, lie monopolizate, fie nemonopolizate, dela locul de producţie sau din orice alt depozit, se face cu formele de liberă circulaţie, prevăzute de regulamentul legii menţionate.
   După o statistică a Ministerului de Finanţe, Vechiul Regat poseda —• după războiu —-31.959 alambicuri repartizate la 2311 comune viticole şi pomicole; Transilvania 8246 alambicuri repartizate între 2777 comune viticole şi pomicole,, iar în Basarabia, podgorenii nu posedau alambicuri, întrucât acolo
ALĂM-ALBANl A
110
 exista regimul rusesc al monopolului alcoolului.
   Ulterior, prin legea pentru sporirea taxelor asupra alcoolului, băuturilor spirtoase şi desfiinţarea axizelor, s’a dat acestei provincii 150 alambicuri, prevăzute cu aparate de control.
   ALAM. - Arh. - O dare care a dur<*t în Moldova în tot cursul sec. XIX şi care, împreună cu o alta numită uşur, o plăteau numai locuitorii tătari stabiliţi în acea provincie.
   ALĂMÂI. - Bot. - Citrus limonium. v. lămâi.
   ALĂMÂIE. - Bot. - Fructul de lămâi. v. lămâie.
   ALĂMÂIOARĂ. - Bot. - Cydonia vulgaris. v. gutuiu.
   ALĂMÂIŢĂ. - Bot. - Lippia citriodora. - v* lămâiţă.
   ALANTOIDĂ. - Anat. - Este un înveliş al embrionului vertebratelor amniote — reptile, păsări, mamifere. La păsări şi reptile e aşezată sub coaja oului, servind şi ca organ de respiraţie şi ca rezervoriu pentru urina ex-cretată de embrion. La mamifere formează
—    cu învelişul seros chorionul, ale cărui proeminenţe intră în peretele uterului la unele mamifere — placenta. - v. ac.
   ALANTOIDE. - Zool. - Vertebratele cari posedă membrana alantoidă. - v. ac.
   ALĂPTARE. - Med. Vet. - Regim lactat necesar în prima perioadă a vieţei mamiferelor.
   Alăptarea este naturală, când laptele e supt direct din mamelele mamei; este artificială, în cazul contrar şi mixtă, când se recurge la ambele modalităţi.
   Laptele din primele zile după naştere, numit colostrum sau colastră, v. ac. - este hrana indispensabilă a noilor născuţi, căci aparatul lor digestiv nu poate suporta altă alimentaţie. Colastra, dotată cu proprietăţi laxative speciale, curăţă intestinele şi prezervă noii născuţi de diaree, boală foarte obişnuită şi periculoasă. - v. biberon, inţăr-care, colastră, lapte, diaree.
   ALAT. - Bot. - Termen technic însemnând aripat. Ex.: peţiolul la Lathyrus - lintea preţului.
   ALĂTURAŞ. Termen întrebuinţat pentru calul înhămat în cetlau, sau legat numai cu un căpăstru - fără a fi înhămat - la stânga sau Ia dreapta celor doi dela roată sau celor înaintaşi.
   ALAUDA.- Zool.- v. ciocârlan şi ciocârlie. ALAUD1DAE. - Zool. - Familie de păsărele. v. Alauda.
   ALĂU sau ALEU. Arvună, întrebuinţat în Transilvania; derivat din ungureşte.
   Mai însemnează în limbajul popular şi amanet.
   Pisc. - In juid. Olt alău se spune cârsnicu-lui, o plasă de prins peşte - v. ac.
   ALAUN. - Geol. - Min. - Sin. piatră acră.
 Mineral din clasa Sulfaţilor.
   Este sulfat dublu de Aluminium şi un element bazic. Asftel piatra acră este ui sulfat dublu de aluminium şi Potasiu. Piatra acră - K2SO44-AI3 S04 3 - e întrebuinţat în vopsitorie, argăsire, cleirea hârtiei; în medicină deasemenea se întrebuinţează în emo-ragii, dureri de gură, conjuctivită, etc. Aluminium poate fi inlocuit prin Crom, Fer şi se obţine astfel o serie întreagă de corpuri care deşi au o compoziţie chimică diferită, cristalizează totuşi în acelaş sistem. Este aşa zisă seria izomorfă a Alaunilor.
   Alaunii iau naştere prin fenomene post-vulcanice Solfatariene.
   Alaun calcinat. Este acelaş produs, calcinat la 240°, când devine spongios, alb, având oa-recari întrebuinţări în chirurgie.
   Zăcăminte de alaun, (K AL-SO4—2, 12 ALzO), se găsesc în jud. Odorhei la Bibor-ţeni, unde se şi află în exploatare, provenind din desagregarea trahitelor.
                                                                                                     M. F.
   ALAUR. - Bot. - Datura Stramonium. v. ciumăfaie.
   ALB sau albă* Are în limbajul român foarte multe aplicări:
   1.  Culoarea animalelor.
   2.  Făină sau pâine de grâu.
   3.  Nume de câine sau de cal.
   —      Bot. - O varietate de viţă de vie cultivată în ţara noastră.
   ALBANA BIANCA. - Vitic. - Varietate de struguri cultivată mult în Bologna (Italia) unde mai este cunoscută sub denumirea de: Uva bianca, Balsamina bianca, Albana fi Forli, Greco d’Ancone, Albana gentile bianca, etc. Varietate de merit, produce mijlociu dând un vin alcoolic cu gust plăcut ce se conservă uşor.                                     I. T.
   ALBANIA - Stat. - Shqypenia. 27.538 km2 cu 831.877 locuitorii.
   Sistemul economic albanez, este foarte primitiv; fiecare familie îşi procură toate cele necesare. întinderi mari in această ţe.ră sunt necultivate, iar suprafeţele cari în prezent sunt sub culturi sunt lucrate în mod primitiv. Statul posedă vreo 125.000 acri -un acru 40% ari - din pământul cel mai bun, în şes între râurile Shkumbi şi Vojusse. Ţara în cea mai mare parte este muntoasă, sălbatecă cu condiţii neprielnice culturii, excep-târ.d litoralul Adriatic şi bazinul Korytza, cari sunt fertile. Tutunul, lemnul, lâna, blănurile, pieile, brânzeturile şi alte derivate ale laptelui, peştii, untdelemnul, cerealele, vitele sunt produsele principale ale ţării. Creşterea vitelor se bucură de o atenţie specială. Dîn lână se face îmbrăcăminte grosolane şi grele cari se exportă. Vaste păduri de şte-jai. nuc, castani, apoi de fag, pin şi brad. Singurele industrii ale ţării sunt cele agricole
 111
aLBASTRÂ-ALBEŢ
ca morăritul, industria uleiului de măsline şi fabricarea brânzeturilor.            y.  Gh.
   ALBASTRĂ. Sin. albăstrea, albăstriţă, albăstrele. - Bot.- v. Vineţele - Centaurea cyanus.
   ALBASTRU DE METILEN. - Chim. - Clo-rur de tetrametiltionină. Pulbere albastră. Amorfă, inodoră, insipidă, solubilă în apă sterilizată. Este întrebuinţată în medicină, având proprietăţi bactericide.
   ALBĂSTREA. - Bot. - v. albastră. ALBĂSTRELE. - Bot. - v. albastră.
   ALBĂSTRIŢĂ. - Bot. - v. albastră.
   ALRĂSTREALĂ. Este o amestecătură de stuc, apă şi piatră albastră, făcută de gospodinele dela ţară pentru spoirea caselor.
   Cu albăstreală se dă o faţă albastră şi ţesăturilor, rufelor, atunci când se spală.
   ALBATROS. - Zool. - Pasăre de mare din familia Diomedeae. - Diomedea exulans.
   ALBATROS. - Intr. agr. Este ferma defunctului om de Stat Al. Marghiloman, înfiinţată în anul 1899 în vederea creşterii şi selecţionării calului de curse.
   Ferma este situată în partea de Sud-Est a oraşului Buzău şi se compune din două părţi distincte: a) Casele cu instalaţiile şi grajdurile de cai împreună cu parcul, situăte chiar în raza oraşului, având o suprafaţă de 22 ha. şi b) Hipodromul propriu zis, situat peste linia ferată Buzău-Galaţi, în suprafaţă de 44 ha.
   Prima parte este împrejmuită cu un zid de piatră. Parcul, compus din cele mai nobile esenţe şi specii de arbori şi plante, bine canalizat, inerbat şi pietruit, ocupă 18 ha*, având în partea dreaptă un lac artificial de 17500 m. p. cu alese varietăţi de peşte, iar în fund trei sere modeme, din care două pentru flori şi plante ornamentale, iar a treia pentru răsaduri şi legume.
   Tot aci se mai găsesc şi principalele clădiri de locuit, prevăzute cu toate instalaţiile moderne. Grajdurile ocupă în total o suprafaţă de circa 4000 m. p.
   In partea a doua - Hypodromul propriu zi3 - cu o suprafaţă de 44 ha., se găsesc grajdurile moderne - construite după răsboi - cari ocupă o suprafaţă de circa 1 100 m. p. şi locuinţele stalmaistrului, grăjidarilor şi servitorilor.
   In total, întreg complexul de clădiri şi instalaţii se pretează, în cele mai bune con-diţiuni, la creşterea şi selecţionarea raselor de cai, atât din punctul de vedere al climei, florei cât şi situaţiei geografice.
   Aci a fost leagănul pur-sângelui englez, care a făcut fiaima hergheliei Marghiloman şi care timp de trei decenii neîntrerupt a ţinut recordul în ceeace priveşte creşterea şi antrenarea cailor de curse.
   Multe exemplare ale acestei herghelii şi-au
consacrat un nume celeoru în istoria cabalină a ţării.
   Din nenorocire, odată cu moartea lui Marghiloman, care era un pasionat în această direcţie, - ferma a început să decadă şi dacă nu va interveni vre-o cauză de natură a-i asigura continuitatea - care vizează mari sacrificii băneşti - atunci instituţia se va nărui.
   ALBEAŢĂ. - Med. Vet. - Boală de ochi, la animale, v. Cataractă.
   Bot. - A. lemnului. Tăetura transversală a unei tulpini de stejar, ulm, etc., ne arată două zone: una în interior, închisă, numită duramen sau inima lemnului şi alta periferică, alburnum sau albeaţă. - Fig. 156. - Este
                             Fig. 156. — Tăetura transversală în tulpină.
                                        A = albeaţă (alburnum).
tot lemn ce nu a căpătat aceleaşi particularităţi ca cel format mai de mult, la plantele cu creştere în grosime; deci în alburn se cuprinde şi zona cea mai externă ce se formează într’un an dela periferia celei din anul precedent şi se pare că termenul de alburn s’ar aplica în special acesteia. Deosebirea de coloraţiune şi proprietăţi fizice pro\ine mai ales din faptul că lignina există în mai mare cantitate în duramen.
   Până la o vârstă oarecare lemnul unor arbori e în stare de alburn, numai în urmă apare şi duramenul; astfel frasinul are numai lemn alb până la 40 de ani; fagul până la 25; stejarul până la 15-20, etc.
   ALBERT. Prinţul. - Fit. - Varietate de grâu, în Occident. Sin. Rostoff, Oxford red, Albert’s red wheat; v. grâu, varietăţi străine.
   ALBERTIA. - Zool. - Specii de viermi din cl?isa Rotatoria, ordinul Zygotrocha, familia Perosotrochae.
   A. vermiculus. Are ¡/2 mm. Trăeşte ca parazit în intestinul limbricilor şi melcilor. Este vivipară.
   ALBET. Sin. albuleţ. - Bot. - v. albeaţa lemnului.
albie-albina
 112
   ALBIE. Este un vas de lemn, făcută din-tr'un trunchiu lungăreţ, scobit. In el gospodinele dela ţară păstrează mălaiul, făina sau frământă pâinea; serveşte însă mai mult la spălat, scăldat, la adăpatul vitelor şi datul lăturilor la porci. După diferitele întrebuinţări ce i se dau cât şi după regiuni, are mai multe numiri: copaie, căpistere, postavă, covată. troacă, etc. - v. ac.
   Foarte adesea albia serveşte şi ca leagăn.
   —• Matca unui râu.
   —■ O parte a teascului. - v. ac.
   ALBILIŢĂ. - Ent. - v. Fluturele mare alb de varză - Pieris brassicae.
   ALBILLO CASTELLANA. Varietate de struguri originară din Spania, servă în cul-tur'i de amestec concurând la producerea vinurilor de masă spaniole- - Struguri îndesaţi, boabe de culoare galben-verzui forma ovală.
                                            I. T.
de oarece el, pe lângă speciile Apis Indica şi Apis Florea, care în contrast cu Apis Dor-sata este albina cea mai mică, cuprinde albina comună sau Apis mellifica. - Fig. 15 7.
   Albina comună — Apis mellifica — are şi ea la rândul său varietăţi din care unele prin aptitudinile lor mai recomandabile apicultorilor ca: Apis Ligustica sau albina de rasă Italiană, introdusă în multe părţi ale lumei; este caracterizată prin torace negru iar primele trei inele ale abdomenului au o culoare galbenă aurie. Aceasta este rasa de albine cea mai muncitoare, acea care este mai puţin răutăcioasă şi deci se poate mânui mai uşor; rezistă cu succes variaţiunilor de temperatură şi prin calităţile ei este cea mai a-preciată de apicultori, deci merită o deosebită atenţiune.
   Albina din nord-estul Europei zisă şi Apis Germanica, variază dela culoarea brun-des-
                                       Fgi. 157. — APIS MELIFICA.
            Trântore.                        Matca sau Regina.                     Albina lucrătoare.
   ALBILLO DE GRENADA (Spania) varietate de struguri de masă.
   ALBILLO DE HUELBA (Spania), varietate de struguri mult cultivată în provincia Trebugena şi regiunea portului Sanata-Maria.
   ALBINA. - Ent. - (Rase - gen - indivizi). Latineşte Apis mellifica, insecta care produce miere şi ceară.
   Face parte din clasa insectelor, ordinul himenopterelor, grupul afidelor sau al meli-ferelor şi coprind genul Apis pe care natura-liştii l’au împărţit în două grupe.
   Grupul întâi cuprinde specia Apis dorsata, albină care trăeşte în pădurile Asiei sudice în special în India, în insula Java, etc., unde temperatura caldă permite desvoltarea ei; este cea mai mare albină cunoscută şi nu ne interesează, din cauză că ea nu se poate a-climatiza în ţările cu climă rece.
   Grupul al doilea ne interesează măi mult,
chis la brun-închis fapt ce i-a adus numele de albina neagră. Apis Fasciata sau albina Egipteană e mai mică decât precedenta. Albina de Carriiolia care se găseşte pură în Sti-ria. e mai blândă decât albina neagră şi ceva mai mare, muncitoare şi predispusă la roit. Mai sunt apoi Albinele de Cypru, de Caucaz etc. La noi predomină rasa neagră cu mici varietăţi, în special varietatea din Banat cu multe calităţi. In multe stupării din ţară se găsesc apoi introduse albine de rasa Italiană, Cypriote ori de Carniolia şi multe încru-cişeri ale acestora cu indigenele.
   Albinele comune de toate rasele trăiesc în societăţi ori colonii cu o organizaţie demnă de admiraţiune. Necesităţile provocate de diferenţele de temperatură a sezoanelor, le-au condus la depunerea de proviziuni în scopul iernatului, lucru de care omul profită în cultura lor.
 113
ALBINA
   Colonia, adăpostită într’un stup, este compusă din trei feluri de indivizi şi anume: Albina perfectă, femela aptă la perpetuarea speciei dujpă fecondaţiune şi numită popular matcă sau regină; din un mare număr de albine lucrătoare, femele imperfecte sau albine neutre, şi un oarecare număr de trântori, bărbaţi, masculi, număr ce variază după anotimp şi ca*e ajunge maximul primăvara în apropierea timpului de roit şi sunt destinaţi de natură fecondaţiunei nouilor matei după care numărul lor diminuiază dispărând chiar cu totul în timpul ernei.
   Albinele lucrătoare adună şi transformă în miere nectarul florilor, produc ceara, adună polenul care unit mierei şi apei, serveşte la nutrirea larvelor, a reginei şi a lor însăşi; tot ele construesc fagurii, adună propolisul pentru a astupa şi netezi crăpăturile şi scobiturile locuinţei, duc cu alte cuvinte tot greul casei.
   Matca îngrijeşte numai de perpetuarea speciei depunând ouăle; ea este sufletul casei. Cât desţpre trântori, în afară de plăcerile amorului, nu cunosc sau cel puţin nu li se atribue altă însărcinare, fapt care face ca după îndeplinirea rolului lor natural să fie persecutaţi şi nemilos sacrificaţi de albinele lucrătoare pentru a salva proviziunile stupului atacate de aceştia.
                      Istoric.
                      „Albinele nu sunt un lucru mic decât numai pentru a-cei oameni care ignorează, cu totul că nu este nimica mic în natură şi că cel mai mic vermulet absoarbe concepti-unile celui mai vast talent”. Bonnet, Contempl. dela nat.
   Apariţiunea albinelor pe pământ desigur datează din epoca îndepărtată când pe scoarţa în formaţiune a globului nostru a apărut pentru prima oară plantele purtătoare de flori (fanerogamele) din care culeg nectarul.
   Insectele ne dau un exemplu coAvingător
                              Fig, i58. — Rămăşiţe dintr’un îndepărtat strămoş al albinelor găsit în gesimentul terţiar în Franţa (1/Apiculteur 1924).
 că între relaţiunea apariţiei şi desvoltarea unor animale şi hrana lor există o strânsă legătură. In scoarţa globului nostru găsim rămăşiţe de insecte încă de prin perioada primară, dar numai din grupul de insecte care
 Fi&. 150. — ALBINA IN ANTICHITATEA EGIPTEANĂ. Decoraţie interioară a sălei strămoşilor lui Thotmes III. (L’apiculture par l’image de Ed.
                                                Alphandery).
 se nutresc cu ramuri tinere, cu rădăcinele sau frunzele plantelor, şi nu găsim resturi «Ie albine şi fluturi, decât după apariţiunea plantelor cu flori, apte a le hrăni, adică pe la sfârşitul perioadei secundare. - Fig. 156
 şi 159.
   Apariţiunea albinelor deci datează de Ia o epocă anterioară apariţiunei omului, care numai mai târziu — poate după sute de mii sau chiar milioane de ani — şi-a făcut apariţiunea în perioada quartenară şi existenţa bine organizată a albinelor în epoca apariţiunei omului este bine stabilită. Un fagure petrificat găsit la un loc cu oasele de mamut cu care omul preistoric a fost contemporan, probează aceasta. Mai mult încă, faptul că fagurele în chestiune fiind din toate punctele de vjedere asemănător cu actualul, este sigur că pentru a ajunge la perfecţiunea şi organizaţiunea, încă de atunci asemănătoare actualului, aplicând teoria lui Dârwin, albinele aiu trebuit să apară cu o dată mult anterioară pentru ca încă din epoca quaterna-ră să aibă organizaţiunea pe care o au astăzi.
Aristotel descrie obiceiurile şi lucrările al-
 8
 ALBINA
114
binelor tot aşa cum le cunoaştem astăzi şi dacă mai mult de două mii de ani, câţi sunt de atunci, nu au schimbat nici cele mai infime caractere ale obiceiurilor şi lucrărilor lor, ne închipuim cât de nesfârşită trebuie să fie seria secolilor dela apariţhinea primului individ şi până când acesta să ajungă la perfecţiunea în care găsim astăzi albinele noastre.
                                                    *
   Depărtatul început al cunoaşterii albine-, lor în ţara românească, ca şi acela al începutului albinăritului în toate ţările, trebue căutat înaintea timpurilor în care s’a scris cel dintâi rând de istorie, şi anume, în legendele care s’au format şi transmis apoi prin viu grai din generaţie în generaţie la toate popoarele.
   Legendele poporului românesc asupra acestor insecte sunt nenumărate; vom reproduce numai o mică parte din ele, şi anume din acelea, care cum se verifică cercetând legendele asupra tuturor animalelor în genere, sunt asemănătoare cu acelea ale altor popoare, ceeace probează iarăşi cât este de îndepărtat începutul cunoaşterii albinelor şi albinăritului.
   Dte altfel organizaţia biologică a unei colonii. de albine îndepărtându-se de organizaţia celorlalte animale, se înţelege că a dat naştere la foarte multe legende în ceeace priveşte origina lor şi mai ales în ceeace priveşte* modul lor de reproducere, care nu a fost.l cunoscut până la Dzierzon în secolul al
 XIX;
   Pupă mitologia antică, legenda bougoniei descrisă de Virgiliu (Georgice — Cartea IV) este cea mai răspândită în antichitate, şi că albinele ar fi născut dintr’un june intrat în piitrefacţie, le-a fost foarte uşor celor antici să Jpjicreacla, graţie credinţei în generaţiunea spontanee, deoarece despre acest lucru nu se îndoesc nici anumiţi scritorii din secolul al şaptesprezecelea, care afirmă că ,,Nu toate inimalele generează „per purgazione“ că ci:; multe generează „per putrefazione“ a-dieă din materia putrefăcută din puterea cerească, şi în special a soarelui, care pentru aceasta fu numit de Homer, ,,tatăl tuturor lucrurilor” (Giovanni Fabrini, Garlo Mala-testa şi F. Venutti: L’opere di Virgilio Man-tovano cioe la Bucolica, la Georgica e l’Enei-de comentate în lingua volgare Toscana. Ve-neziai MDCLXI) şi de acest lucru pare a nu se îndoi nici Agostino Gallo in Le Vinti gior-nate deH’AgricoltUira (Torino MDLXXX).
   Legende asemănătoare ale altor popoare, poate din acelaş motiv, fac albinele să se nască din cadavrul unui animal mai superior, şi de sigur că legenda avându-şi substratul tot în credinţa generaţiunii spontane, era şi mai mult întărită pentru profani de faptul că vedeau pe un cadavru intrat în putrefacţie miile de muşte a căror urmaşi în stare
 de larve (viermi) erau asemănători cu albinele şi larvele lor pe care le vedeau în-trun stup. 7 Astfel Biblia (Liber Judicum, Cap. XIV) le face să se nască din corpul unui leu ucis de Samson pe când călătorea ^ spre Timna.
    După legende mai poetice, albinele generează din flori (Pliniu, Hist. Mundi) şi această afirmaţiune se credea încă din timpurile mai apropiate de noi, de vreme ce englezul Rusd<en, care se intitulează apicultor al M. S. R., crede în 1678 că albinele recoltează de pe flori o substanţă care poate să se însufleţească. (L’apic. Nouvelle 1906).
    Prin o imaginaţie destul de poetică, poporul românesc ne asigură că albina este născută din lacrămile Maicii Domnului. ,,De aceea este atât de mieroasă dar şi te doare câte odată”. (Haşdeu. Aetimologicum Mag-num Romaniae) ; legenda aceasta se aseamănă cu aceea a Circazienilor în care Merima, mama lui Dumnezeu, a ascuns de furia lor, unica albină din care generează apoi toate albinele de mai târziu, lucru ce în chip asemănător» l-au făcut după mitologia elină nimfele Prixonide ce au hrănit pe Joe în peştera Dittea cu miere, ascunzându-1 de furia tatălui său; şi cum ţiganii sunt totdeauna o-biectul de distracţie în glumele populare, se zice că albinele au fost mai întâi ale ţiganilor, dar ei au convenit lesne să le lase românilor, în schimbul unor bârzăuni mai mari, care să le facă mai multă miere. (Haşdeu, loc. cit.).
    Metamorfozarea joacă de asemenea un mare rol în credinţa tuturor popoarelor şi în graiul poporului nostru există multe legende şi povestiri în această privinţă, şi fără a mai aminti alte povestiri ca aceea a lui Ţugulea (Ispirescu) în care iubitele şi feţii-frumoşi se transformă în albine, vom reproduce cuvintele din povestirea macedoneană „Şezătoare“ (C. Rădulescu-Codin şi I. Miha-lache: Rolul animalelor în basmele românilor. Darea de seamă S. P. A., Bucureşti 1908) în care... ,,fata cea mică, cea harnică şi cuminte îngrijea de mama ei bolnavă. Mama se ruga lui D-zeu să o facă pe această fiică o fiinţă de care toată lumea să aibă nevoie: ceeace va eşi din mâna ei să fie mai dulce ca laptele si *ă nu se facă nuntă ori înmormântare fără ea; şi Dumnezeu ascultând-o, prefăcu fetiţa Intr’o albină care să dea miere mai dulce ca laptele şi ceara pentru lumânări întrebuinţate atât la nuntă cât şi la înmormântare. Legenda aceasta se aseamănă iarăşi foarte mult cu aceea mitologică în care Mellissa, fiica lui Mellisso, regele Cretei, fu transformată de Joe într’o albină.
    O legendă citată de toţi scritorii clasici ce se ocupă cu mitologia antică, este aceea a hrănirii lui Joe în peştera Dittea de albine. Joe le-a binecuvântat în schimb să aibă ca hrană mierea cu care ele îl crescuse, şi du-
 ALBINA
 116
  strămoşi, care în nesfârşitele păduri, care acopereau ţinuturile acestor regiuni şi în care ei însăşi se adăposteau, vor fi găsit în scorburile copacilor şi în crăpăturile stâncilor numeroase colonii cu albine şi în consecinţă fagurii dulci de miere, care mai târziu îi va fi îndemnat, alunei când ei însăşi vor fi început să-şi lucreze locuinţe stabile, să taie scorbura copacului conţinând o colonie de albine, să o aducă lângă locuinţă, şi apoi să procure roilor locuinţe asemănătoare, începând astfel primul rudiment de cultură a albinelor.
   Ca şi legendele care sau transmis din generaţie în generaţie, stupul în scorbura copacului s’a transmis din tată în fiu, din generaţie în generaţie, şi dacă astăzi încă legendele mai dăinuesc în povestirile bunicelor, stupul rustic stă încă mărturie a trecutului îndepărtat şi închide încă în necunoscut faţă de posesorul său, viaţa bine organizată a albinei.
      Morfologie.
   a)    Conformaţiunea externă. - Corpul albinei este compus din trei părţi distincte: capul, toracele şi abdomenul. - Fig* 161.
                                   Fig. 161. — CORPUL ALBINEI.
      1) capul, 2) toracele, 3) Abdomenul.
Fiecare din aceste părţi este împărţită în segmente, şi întregul corp este prevăzut cu un înveliş de materie chitinoasă întreruptă de membrane flexibile pentru a face corpul in-sectului dilatabil, şi acoperit cu perişori fini şi deşi.
   Capul albinei este prevăzut cu două prelungiri în formă de coarne, antenele şi care iau naştere din centrul său, sunt filiforme şi compuse din treisprezece articulaţiuni la trân-tore şi din douăsprezece articulaţiuni la albine lucrătoare şi matcă. Prima articulaţiune este foarte scurtă, pe când cea de a doua întrece în lungime pe fie care ddn celelalte şi formează cam a treia parte din lungimea to-ta’e a antenei. - Fig. 1 62.
   Aceste organe delicate şi sensibile servesc albinei la pipăirea celor mai fine obiecte iar vacuolele (gropiţele) ce se observă pe suprafaţa antenelor sunt considerate de naturalistul Lefebvre ca organe ale auzului. Tot în antene sunt organele mirosului constituite din
                                                    â
                                                   %
                                                  V
                           Figura 162. — CAPUL ALBINEI LUCRATOARE:
a. Ochii simpli; b.b. ochii compuşi; c.c. antenele; d.d. mandibulele chitinoase; e.e. maxi lele membranoase; f. buza superioară; g. palpli maxilar!; c. h.
                                        palpii labiali; i. limba.
un număr oare-care de cavităţi ovale aşezate printre perişorii ce acopăr antenele. După naturalişti matca posedă cam 1 600 de aceste cavităţi, lucrătoarele cam 2400 iar trânto-rale 37800.
   Ochii sunt in număr de cinci din care doui foarte mari in raport cu proporţiunile capului, aşezaţi de o parte şi de alta a acestuia; ei sunt ochi compuşi; alţi trei ochi foarte mici şi simpli sunt aşezaţi în frunte, înconjuraţi de perişori fini şi lungi şi dispuşi în formă de triunghiu.
   Fie care din cei doi ochi compuşi după cercetările lui Cheshire sunt formaţi din un număr colosal de facete care la regina sunt în număr de 4920, la lucrătoare 6300, iar la trântore 13090. Fie care din aceste facete constitueşte un ochiu complect iar imobilitatea lui este substituită de marele lor număr care, dispus pe planuri diferite, permite albinei a vedea în toate părţile.
   Cei trei ochi simpli au conformaţiunea o-chilor animalelor superioare şi după unii naturalişti ei ar servi pentru vederea la distanţă mare, pe când cu ochii compuşi ar vedea
 117
 ALBINA
numai obiectele apropiate sau în interiorul locuinţei lor.
                            Aparatul bucal al albinei este destul de complicat; cu el albina absoarbe şi linge sub-
                             Fig. 163. — Unul din picioarele din a 3-a pereche a albinei lucrătoare.
 stanţele lichide, taie şi mestică substanţele .mai dure. E compus din buza inferioară mai mică şi în formă patrunghiulară, din mandi-
 două cârlige, intre care se găseşte o ventuză care serveşte albinei a umbla pe obiectele cele mai netede, sau pe peretele superior (tavanul) al locuinţei, agăţându-se ori unde, prin mecanizmul de producere a vidului, cu această ventuză.
   A treia pereche de picioare ale lucrătoarei, sau picioarele posterioare, se deosebeşte de celelalte două perechi anterioare, şi de acelea ale matcei şi trântorelui, prin aceia că în afară de umblat mai servesc albinei în îndeplinirea actului recoltei polenului, având un fel de excavaţiune (gropiţă) sau coşuleţ, ce servă la depunerea acestuia în formă de globuleţe, cum şi o perie ce servă la adunarea prafului polinic. - Fig. 163 şi 164.
   Peria este aşezată pe primul articol al tar-sului care este mai lung şi mai lat şi a cărui faţă internă, este acoperită de numeroşi perişori robuşti, aşezaţi în serii regulate.
   Coşuleţul care are forma triunghiulară, se găseşte pe tibia şi are faţa externă în forma de lingură, prevăzută pe de margini cu perişori mai lungi şi tari, dirijaţi în spre cavitate. Adunat cu peria prin mişcările picioarelor, polenul este grămădit după cum am spus, în formă de globuleţe, în coşuleţ sau lingură.
   Aparatul de sburat al albinei este compus din două perechi de aripi, înfipte pe partea dorsală şi laterală a toracelui sau corseletului
Fig. 164. — Picioarele posterioare la lucrătoare 1, 3 şi 4, regină 2 şi trântor 5.
bulele scurte ce-i servesc la masticat, din mandibulele lungi şi membranoase, care în acţiunea sugerei se unesc prin margini formând un canal în care se mişcă limba cu care albina absoarbe substanţele lichide.
   întregul aparat bucal împreună cu palpii labiali şi maxrlari când nu funcţionează, este recurbat şi retras sub baza anterioară a capului.
   Toracele sau corseletul cu toate că văzut pe partea dorsală, pare format dintr’o singură bucată, totuşi el în realitate este compus din trei articulaţiuni sau inele. Fiecare inel corespunde cu o pereche de picioare şi fiecare picior este format şi el din 5 părţi şi anume: şoldul, trocanterul* femurul, tibia: şi tarsul, iar acesta din urmă se continuă cu alte 5 articulaţiuni fine şi este terminat cu
între ultimele două articulatiuni ale acestuia.
 -  Fig. 165.
 Aripele sunt membranoase şi chitinoase, prevăzute cu perişori extrem de fini, parcurse longitudinal şi transversal, de numeroase nervure mai groase spre baza aripei, şi din ce
 Fig. 165.—APARATUL DE SBURAT AL ALBINEI,
 a) aripa anterioară; b) aripa posterioară;
                 c)  cârligele.
 ALBINA
 118
în ce mai fine, spre marginele ei posterioare şi care se întretaie între dânsele. Cele două aripi posterioare sunt mult mai mici ca cele anterioare şi pe marginea lor anterioară, pe jumătatea externă, sunt înşirate un număr de vreo 20 de cârlige, care în timpul sborului servesc a agăţa aripa posterioară de ultima nervură a celei anterioare, de manieră de a forma o singură aripă. Afară de sbor, aripele servesc albinei la ventilaţiunea stupului, când albina fixându-se cu picioarele pe pragul stupului la intrarea lui, bate cu aripele pe loc producând mişcarea aerului.
   Abdomenul, este a treia parte ce compune albina şi e partea cea mai voluminoasă; esté unit la torace prin un picior, o gâtuitură prin care trec diverse organe. Este compus din şease segmente, unite între ele prin membrane fine şi elastice, este partea albinei care ne poate mai mult dilata, în vederea respiraţiunei, reproducerei sau nutri-ţiunei.
   b) Conformaţiunea internă. Tubul digestiv.
Albina culegând nectarul cu minunatul său aparat, care este limba, îl introduce în gură şi de aci în prima parte a tubului digestiv care începe cu esofagul; acest tubuleţ fin traversează corseletul sau toracele şi ajungând în abdomen, se deschide în o pungă voluminoasă, aşezată în partea anterioară a abdomenului, care este punga melarică sau sacul cu miere; urmează apoi o altă dil&ta-ţiune mai mică, situată între punga melarică şi stomacul propriu zis şi căreia i se atribuie funcţiuni foarte importante în transformarea ori purificarea nectarului din punga cu miere. In fine stomacul propriu zis este o dilataţiune vermiformă şi lunguiaţă a tubului digestiv şi el poate fi comparat cu stomacul animalelor superioare avându-se în vedere
                         c             ç
                             Fig. 166. — TUBUL DIGESTIV AL ALBINEI, a) aparatul bucal: b) glande salivare; c) sacul me-laric; d) stomacul; e) tubii Malpighiani; f) intestinul subţire; g) rectul.
funcţiunea sa. După stomac vine intestinul subţire, pe care-1 vedem înconjurat şi comunicând cu o mulţime de filamente, numite tubii madpighiani, a căror funcţiune nu este încă bine stabilită; se presupune însă că ei ar fi tubi urinari. Intestinul subţire se continuă şi se termină cu rectul. - Fig. 1 66.
   In privinţa fabricaţiunei mierei, se crede că nectarul înmagazinat în punga melarică
suferă aci transformaţiunea sa, la care concura gura stomacului care ar purifica nectarul, făcându-1 să conţie mai puţine grăunţe de polen, cum şi sub acţiunea sucului glandelor, aşezate ce.-alungul esofagului şi care secretă o salivă ce conţine acid formic, sub-»tanţă care de fapt se găseşte în miere dân-du-i proprietăţi medicale importante, şi servind la însuşi conservarea ei.
   Sistemul circulator este compus din un vas dorsal, care din vârful abdomenului se prelungeşte până la primul segment dorsal, de unde se continuă în o arteră chemată aortă şi care traversează toracele până la cap. —
Fii?. 167.
Fig. 1G7. — Aparatul circulator al albinei.
   Vasul dorsal sau vasul pulsant este împărţit în opt compartimente separate prin val-vule; compartimentele au şi ele orificii laterale de asemenea închise prin valvule.
   Pulsaţiunile vasului dorsal împing sângele înspre cap de unde se împrăştie în tot corpul, vine în contact cu sacii aeriani şi reintră apoi prin orificiile laterale ale compartimen-teioi vasului pulsant, stabilind astfel circula-ţiunea.
   Sângele albinei este incolor şi de temperatură puiţin mai ridicată ca aceea a mediului ambiant.
   Aparatul respirator este reprezentat de sacii aeriani aşezaţi de o parte şi de alta a abdomenului, care saci au ramificaţiuni şi sub-ramificaţiuni ce comunică cu exteriorul prin j 4 orificii numite stigmate, aşezate astfel: 10 de oparte şi de alta a abdomenului câte 5 de fie-care parte, şi 4 de oparte şi de alta a toracelui câte 2 de fiecare parte. -
Fi«*- I 68.
   Sacii aeriani ţin loc de plămâni iar traheia în loc să fie formată din un singur tub care să comunice cu gura sau nasul ca la animalele mai superioare, comunică cu exteriorul prin tubii tracheiali sus amintiţi, în cât o albină dacă e afundată cu capul într un lichid,
119
ALBINA
ea continuă foarte bine să respire şi deci să trăiască, pe când dacă o afundăm cu abdomenul şi cu toracele moare asfixiată. Cum cunoaştem că sacii aeriani sunt aşezaţi de oparte şi de alta a abdomenului şi ei comunică cu exteriorul prin 10 stigmate, putem separa abdomenul de torace şi vom vedea această parte a insectului respirând încă cât-va timp.
                          168. — APARATUL RESPIRATOR, a) Sacul aerian: b) tubul tracheian; c) stigmatul.
   Sistemul nervos este format din un lanţ ganglionar sub-intestinal, compus din ganglioni nervoşi uniţi între ei; fie care ganglion este considerat ca un mic creer din care pleacă filamente nervoase care se ramifică în tot corpul, filamente foarte numeroase la cap unde se crede că rezidă, în afară de simţul vederei, şi acela al auzului, al olfactului etc.; numeroase filamente nervoase găsim asemenea la torace unde au de inervat muşchii numeroşi şi puternici care mişcă picioarele şi aripele. - Fig. 169.
    Perişorii, părţile chitinoase şi aripele sunt «ingurele părţi în care nu există ramifica-ţiuni nervoase. Pe lângă aceste organe stu-
diate, la albină lucrătoare se adaugă aparatul veninifer care nu există la mascul (trântore) şi care, dacă există la matcă (regină), diferă prin modul de conformaţiune al acului, carie este recurbat şi simplu, pe când al albinei este drept şi prevăzut cu barbeluri sau cârlige ce fac ca odată înfipt să nu mai-poată fi retras cu uşurinţă.
   Arma de apărare a albinei este formată din două setole (stilete) chitinoase prevăzute cu cârlige, care au o direcţiune contrară vârfului lor, setole care unindu-se împreună în toată lungimea lor şi lăsând între ele un fel de tub destinat scurgerei veninului în rană în momentul înţepărei, formează acul, care la un examen superficial apare ca format din o singură bucată. Alte două setole membranoase formează o teacă din care acul ese sau în care el poate fi retras după voinţă. Veninul este secretat de două glande, care îl trimet în punga cu venin aşezată la baza acului, prin două lungi canale numite canale deferente şi care mai apoi unindu-se în unul singur comunică cu vezicheta în care se înmagazinează veninul. - Fig. 170.
                        Fig. 170.—APARATUL VENINIFER AL ALBINEI: a) acul; b) vezica cu venin; c) canalele deferente; d) glandele secretorii de venin.
  întregul aparat este pus în funcţiune dc albină prin mijlocirea a cinci perechi de muşchi, cari servesc la împingerea ori retractarea acului, la contracţiunea vezicei cu venin în momentul atacului, contracţiune ce funcţionează încă chiar după ce acul rămâne în rană, etc.
  Se reţine că veninul albinei conţine şi el acid formic sau în tot cazul un acid de natură vegetală extras din miere sau din polen; acidul este cu mult mai bogat vara când înţepăturile albinelor sunt mult mai dureroase. . Metamorfoza. — Ca mai toate insectele, albinele pentru a ajunge la starea adultă, trec din starea de ou până la starea adultă prin mai multe stadii de metamorfoză. Oul se transformă în larvă, aceasta în nimfă şi apoi în insect adult. - Fig. 171.
 ALBINA
   Oul pus într’o celulă de albină lucrătoare de către o matcă perfectă apare ca o foarte mică linie albă, ca ivoriul, aşezată în fundul celulei şi atârnat cu unul din capete de fundul acesteia.
120
prezentându-se sub formă de vermuleţ din ce în ce mai mare, ajunge a umple celula ; vermuleţul îl găsim aşezat de-a lungul celulei în poziţiune verticală. Ajunsă la această des-voltare larva se înveleşte într’un fel de mă-
   Examinat la microscop - Fig. 1 72 - se prezintă ca învelit într’o reţea sau pânză extrem de fină iar unul din capetele sale poartă un orificiu fin numit micropil, prin care intră spermatozoidul pentru a fecunda oul. - Fig.
173.
Fig. 172. — OUL ALBINEI PERFECTE.
tase rezultată din o substanţă pe care o elimină din gură şi care se solidifică în jurul său formând un fel de gogoaşe, înăuntrul căreia insectul trece în formă de nimfă sau crisalidă, un fel de stadiu de letargie aparentă; în acelaş timp albinele au operculat celula. După marele apicultor Root, aceasta se întâmplă exact la ş^se zile şi şapte ore dela eşirea din ou. - Fig. I 74.
   Operculul sau capacul celulei este făcut de albine din o substanţă asemănătoare hârtiei, este penetrat insă de numeroşi pori cari lasă mijlocul de intrare aerului pentru respiia-ţiunea necesară viitoarei albine.
   In timp de trei zile dela depunerea lui în celulă şi în condiţiuni favorabile de temperatură şi nutriţiune vom vedea apărând în locul oului un mic vermuleţ înnotând într’o mică picătură de lichid lactos, lichid ce-i serveşte la nutriţiune şi care este în acest scop depus în celulă de către albinele lucrătoare. Vermuşorul eşit din ou este viitoarea albină lucrătoare, şi acum oul trecut în alt stadiu ia numele de larvă.
   Ajuns în stare de larvă se desvoltă relativ foarte repede nutrit de lichidul lactos ce am văzut şi pe care albinele lucrătoare îl depun
                           Fig. 173. — OUÂ EXAMINATE LA MICROSCOP: g) ouă-mărime naturală; h) ouă-mărite; . i) ouă cu micropil; micropil mărit.
mereu la timpul oportun, introducând capul în celulă. In adevăr larva eşită din ou în o singură jumătate de zi creşte mai mult de dublu său şi continuă a se desvoltă la început ca o linie aproape dreaptă în fundul celulei, apoi recurbându-se şi crescând până ce ocupă tot fundul acesteia, şi după 9 zile,
                            Fig. 174. — Stadiile de metamorfoză ale albinei lucrătoare.
   înainte de operculare, albinele dau larvei ultimul nutriment şi astfel larva intră în al treilea stadiu (nimfă). In această stare rămâne timp de 1 1 —12 zile, după care rozând capacul, ese din celulă ca insect complect, după ce a făcut un stadiu de trei zile ca ou, 6—7 zile în stare de larvă, I 1 —12 zile în stare de nimfă, adecă un total de 20—21 zile dela depunerea oului.
   Toate aceste faze se petrec astfel, vorbind de desvoltarea oului depus pentru o albină lucrătoare şi în condiţiuni normale. Zicem: „pentru o albină lucrătoare” căci stadiile de metamorfoză diferă în durata lor la ouăle din care vor eşi mătei sau trântori şi zicem ,,în condiţiuni normale” de oare ce în mod excepţional uneori, ca pe timpul căldurilor
 121
ALBINA
mari, se întâmplă ca albinele să găsească cu cale să nu operculeze celulele cu larve.
   Aceiaşi metamorfoză o suferă şi celelalte două feluri de indivizi aflători într’o colonie de albine. Ea are o durată mai scurtă ori mai lungă decât a albinei lucrătoare dat fiind că .organele acestora, în special cele sexuale cu menirea lor la perpetuaTea speciei, sunt mai complect desvoltate.
   Matca sau regina stupului sau colonici, se recunoaşte dela prima vedere fiind mai mare şi mai lungă decât albinele lucrătoare; aripele sale par mult mai scurte, capul oval, abdomenul mai lung şi mai desvoltat. Are o siluetă mult mai elegantă decât a trântorelui de care uşor se poate deosebi.
   Dacă matca este mama stupului, mama întregei colonii, ea poartă cam pe nedrept a-cest titlu de oarece ea este în adevăr mamă a coloniei, dar numai mamă şi nimic altceva, de vreme ce ea numai depune ouăle fără să mai aibă apoi nimic aface cu grijile materne, îngrijirea şi hrănirea .puilor, griji ce sunt lăsate pe seama nenumăratelor doici care sunt albinele lucrătoare.
   Este mama stupului dar e o mamă din cele... moderne în răul înţeles al acestui cuvânt, căci grijile casei şi creşterea progeniturilor nu o preocupă câtuşi de puţin. Noroc însă că în cazul nostru lucrul este aşt-fel aranjat de însăşi natura şi ca atare colonia de albine va prospera foarte bine când va avea o matcă preocupată numai de grija de a depune ouă cât mai multe. In acest caz numărul albinelor coloniei se va mări văzând cu ochii şi proporţional cu numărul albinelor lucrătoare atât munca în afară cât şi înăuntrul stupului se va mări, mărind astfel beneficiile lor şi în consecinţă a posesorului stupului. Dacă însă matca moare fără a fi înlocuită, întreaga colonie într’o lună-două, nu va întârzia să aibă aceiaşi soartă.
   Deci ori ce îngrijire ce albinele lucrătoare dau matcei sau reginei lor nu întrece beneficiul ce acestea au dela dânsa. Instinctul arată albinelor că ele depind de ea şi pentru aceasta o înconjoară de toate bunătăţile, o hrănesc, o respectă dându-se la o parte din calea ei, o înconjoară făcându-i cortegiu şi orice dorinţă îi este satisfăcută. Dacă vreun pericol o ameninţă, întreaga populaţiune o apără cu preţul vieţei.
   Matca se nutreşte cu sucul elaborat de albine, care mai cu seamă în timpul depune-rei ouălor îi este furnizat în cantitate abundentă de către albinele lucrătoare. Se nutreşte şi cu miere, dar niciodată cu polen.
   Ne având nevoe a se nutri cu sucul florilor sau cu polen, neavând nevoe de a recolta nectarul, limba sa nu este adaptată acestei funcţiuni; ea este mult mai scurtă ca la albinele lucrătoare. Tot pentru cuvântul că ea nu ese la recoltă şi deci nu recoltează polenul florilor, picioarele sale posterioare nu au
fost înzestrate de natură cu coşiileţul şi peria necesare acestei funcţiuni, în fine întregul corp al ei este mai graţios ca al celorlalţi indivizi din stup şi acoperit cu perişori foarto fini.
   In privinţa organelor inteTiie, pentru acelaşi motiv de a nu fi adaptată recoltei, punga melarică ce am văzut-o foarte desvoltată studiind tubul digestiv la lucrătoare, la matcă este retractată, neavând nevoe a înmagazina nectar. Tot aşa organele ciriene, - Fig. 175 - acelea prin care albina lucrătoare se-
Pigr. 175. — Organele secretoare de ceară.
 cretă ceara, sunt la matcă atrofiate şi nu îndeplinesc această funcţiune (vezi lucrări interne ale albinelor). In schimb însă ca compensaţie, ovarele sale sunt foarte desvoltate; asupra acestui organ ne vom opri puţin, de oarece toată importanţa matcei se datoreşte lui.
   Ovarele sunt două corpuri periforme atârnate înăuntrul celui de al treilea inel posterior al corseletului şi care apoi se prelungesc şi devin din ce în ce mai mari dealungul abdomenului; fiecare ovar este format din un număr de două sute sau mai multe tubuleţe fine, care sunt pline cu ouă în diferite stadii de maturitate şi toate aceste tubuleţe se reunesc şi dau în două canale zise oviducte, care apoi la rândul lor se unesc într’un singur canal formând vagina. Intr’o parte a ultimului canal (\agina) avem vezicula sper-matică cu care comunică printr’un scurt canal. - Fig. 176.
   După fecundaţiunea cu un trântore, această veziculă conţine numeroşi spermatozoizi, cari se conservă acolo pentru mai mulţi ani şi cari înnoată într’un lichid care-i conservă. După Leukart, numărul spermatozoizilor ce pot fi conţinuţi în vezicula spermatică (Spermoteca) se ridică la douăzeci şi cinci de milioane.
   Matca se naşte sau mai bine zis provine dintr’un ou perfect asemănător aceluia din care provine o albină lucrătoare, însă depus într’o celulă regală (vezi construcţia fagurilor) care uşor poate să fie deosebită de celelalte, având forma unei ghinde cu vârful în jos. Oul este depus acolo atunci când celula nu este complect construită şi aceasta
 ALBINA
122
 este complectată mai târziu. După trei zile dela depunere, din acel ou ese un mic ver-micoi alb - larva - care pluteşte într’un suc nutritiv special - papă regală - care e mai substanţial decât acel administrat ouălor din cari vor eşi iucrătoare ori trântori şi care este depus în abundenţă de către albinele lucrătoare. După cinci zile celula e opercu-lată, se transformă în crisalidă cam în 3 zile
                              Fig. 176. — APARATUL SEXUAL AL MĂTCEI. H. G. Ovarele ce dau oviductul comun E; D. Sper-moteca; A. Rezervorul cu venin; R. rectul; G. muşchi; F. sacul tracheal.
 şi I 6 ore ţesându-şi gogoaşa ce nu-i acoperă abdomenul din cauza lungimei sale, şi apoi în alte 4 zile şi opt ore circa se transformă în inse-ct perfect. La această etate viitoarea matcă tae cu gura capacul celulei şi ese femelă perfectă în un interval de treisprezece zile şi jumătate sau 14 zile după descinderea oului, sau la 8-9 zile după ce celula a fost operculată. Deci oului perfect asemănător cu acela depus pentru albine lucrătoare, depus într’o celulă de matcă - regală - îi sunt necesare numai 16 zile pentru desvoltarea complectă, pe când, după cum am văzut, ace-luiaş ou depus într’o celulă de lucrătoare îi trebuesc 20—21 zile. Aceasta însă este datorită intensităţei hrănirei oului de către albinele lucrătoare, care recunoscând impor-
 tanţa matcei, dau toată solicitudinea oului şi larvelor, nutrindu-le cu un nutriment mai substanţial şi mai hrănitor numit papă regală. *'
   Matca după puţine zile dela naştere ese din stup pentru împerecherea cu un trântore, împerechere susţinută ca unică în viaţa matcei, până în ultimul timp când s’a putut a-firma că aceasta poate să se întâmple de 2 ori, însă la un scurt interval de timp. După aceasta nu mai ese din stup decât atunci când colonia roeşte sau când e ameninţată de un mare pericol.
   Intre a 3-a şi a 9-a zi dela naştere, în orele călduroase ale zilei şi în zile frumoase, ese făcând câte un mic zbor de recunoaştere în jurul stupului său, căci dacă la înapoere ar căuta să intre în alt stup, ar fi pe dată ucisă de păzitoarele acestuia. După acest zbor de recunoaştere, care poate să se repete, ea ese pentru sborul nupţial, urmărită de o pleiadă de trântori-amanţi, avântându-se hi aer de unde se înapoiază în termen mediu cam după o jumătate de oră, purtând atârnate probele fecondaţiunei îndeplinite, şi a viitorului coloniei asigurat, organul masculului care a fecondat-o şi care nu întârzie a plăti cu viaţa misiunea sa naturală. Dacă fecondaţiunea, din diverse cauze, nu s’a putut efectua, ca ese a doua sau a treia zi în acelaşi scop; trecute însă 15, 20, maximum 25 zile şi fecondaţiunea ne efectuându-se, ea va rămâne pentru totdeauna nefecundă, un pericol permanent pentru colonie — dacă nu intervine apicultorul — care în curând se va popula numai cu trântori, spre ruina stupului care nu va întârzia să piară.
   Reîntoarsă însă la stup şi purtând trofeele amorului, ea este numai decât înconjurată de albine care o liberează de apendicele acum nefolositor şi după câteva zile proba va fi complect făcută, matca începe a depune ouă, începând din centrul fagurelui şi apoi de jur în jur în toate celulele gata şi destinate pentru aceasta. La început mai puţine, dar nu va întârzia a depune mai multe şi anume 1500 până la 3000 zilnic, mai ales pe timp de abundentă recoltă.
   Viaţa reginei limitându-se la depunerea ouălor, trăind în stup la adăpost, având hrană la discreţie şi nefiind expusă ca a albinelor lucrătoare ocupate cu munca intensă şi expuse intemperiilor şi pericolelor, este n?ult mai lungă ca a acestora.
   Ea trăeşte de 10—12 ori mai mult ca albinele lucrătoare şi anume 4, 5 şi chiar până la 7 ani. Prolificitatea ei însă scade dela al 4-lea an în sus. De aceia e bine a o schimba. Regina bătrână e de culoare neagră, nu mai prezintă pufuleţul acela fin mai cu seamă pe abdomen; cea tânără e de culoare vie, acoperită cu pufuleţul special şi prezentând toate caracterele tinereţei. Astfel cum am descris’o mai sus, matca, albină perfectă care perpe-
 123
 ALBINA
tuiază specia, pare că singură îşi cunoaşte importanţa sa; deşi are o armă de apărare, ea nu cearcă a ataca, deşi o prinzi cu mâna ea nu înţeapă, ea nu întrebuinţează acul său decât în luptă cu altă regină de seama ei, părând a nu voi să se scoboare până la alţi inamici ce nu au aceiaşi treaptă socială ca ea. Acul reginei se deosibeşte de al albinei lucrătoare prin faptul că este simplu şi recurbat pe când, după cum am văzut, al albinei lucrătoare este drept şi cu barbeluri formând o formidabilă armă contra oricărui fel de inamici.
   Parthenogeneza matcei. —• Plină de mister a fost pentru cei vechi generaţiunea albinelor. Diferite ipoteze puse de Aristotel, singurul care a studiat ştiinţificeşte albinele, asupra generaţiunei lor, cădeau sub însăşi argumentele aduse de el, aşa că necunoscută a rămas această generaţiune până la o epocă relativ foarte apropiată de noi şi anume până în anul 1835, când parohul G. Dzierzon din Karlsmarkt (Silezia) descoperi ceea ce numim parthenogeneză, adecă facultatea de a da naştere la fiinţe viabile fără împreunare cu masculul, cu alte cuvinte facultatea insec-tului de a genera în stare virginală.
   Parthenogeneza este caracteristică şi la alte feluri, de insecte în afară de albine, şi după cum în stare virginală ele pot da naştere Ia femele ori la bărbaţi această facultate se cheamă ginogeneză ori androgeneză.
   La unele specii de insecte însă, din ouă nefecondate pot eşi atât masculi cât şi femele, fără a mai cita termitele, la care cele patru feluri de indivizi, regine, masculi aripaţi, femele şi masculi rudimentari provin din aceleaşi ouă.
   Dzierzon demonstră că o matcă de pură rasă Italiană, fecondată de un trântore de rasă neagră, produse trântori de rasă pur italiană şi tot aşa o matcă de rasă neagră fecondată de un trântore de rasă Italiana, produse trântori de rasă neagră.
   Tăindu-se aripele Ia o matcă abia eşită din celulă şi împedecându-se astfel sborul nupţial sau de fecondaţiune, ea rămase în stup, rămase nefecondată — căci ştim că fecon-daţiunea se poate îndeplini numai afară, în aer — şi totuşi începu a depune ouă. Din aceste ouă se dezvoltară numai trântori - An-drogeneză -. Deci se demonstră că oul fe-condat de matcă, produce o femelă - matcă ori lucrătoare - iar oul nefecondat produce ui trântore.
   O probă destul de convingătoare că ouăle nefecondate dau naştere la trântori, sunt aşa numitele matei falşe. In lipsa unei mătei adevărate, una din' albinele lucrătoare care au ovarul ceva mai desvoltat - Fig. 1 77 - începe a produce şi a depune ouă. Cum ştim însă că organul sexual al lucrătoarei nu este pe deplin desvoltat, că nu are vezicula speima-tică şi că deci neputând fi fecondată de un
 trântore, nu Va putea depune ouă fecondate, vom vedea că din toate ouăle depuse de a-ceasta nu se vor naşte de cât trântori.
   Fecondaţiunea oului se produce în modul următor:
   Devenit matur oul din unul din numeroşii tubi ovarici trece în oviduct şi în momentul trecerei sale pe dinaintea spermotecei, a-ceasta, presată de matcă, emite un număr oarecare de spermatozoizi din care unul intrând prin micropilul oului îl fecondează şi
                                        & £.
 Figr. 177. — APARATUL SEXUAL AL ALBINEI LUCRATOARE, a) Ovarul la albina lucrătoare;
   b)  Ovarul la albina ouătoare (matcă falsă).
 din acesta va eşi o albină lucrătoare ori o matcă, după felul celulei în care va fi depus de matcă. Oul scoborât din oviduct şi trecut pe dinaintea spermotecei fără ca el să aibă ocaziune de a întâlni un spermatozoid, va da naştere unui trântore.
   Este însă discuţiune dacă fecondaţiunea oului depinde de voinţa matcei, voinţă exercitată după trebuinţa stupului, sau aceasta e datorită altor cauze. S*a susţinut că celulele de albine lucrătoare fiind mai strimte în momentul când matca introduce abdomenul pentru depunerea oului, îl comprimă şi comprimând abdomenul se comprimă şi spermoteca, care ar elimina în mod mecanic spermatozoizii; această supoziţie cade de vreme ce în celulele regale destul de largi - necomplete -depune ouă fecondate şi dând unei colonii faguri compuşi exclusiv din celule de trântori matca va depune în majoritatea celulelor ouă fecondate din care vor eşi albine lucrătoare. Afară de aceasta presiunea ce pereţii celulei ar exercita^o pe abdomenul matcei nu poate să fie aşa de puternică în cât să poată învinge reizstenţa acestuia, mai cu seamă pe timpul căldurilor mari când ceara este aşa de maleabilă.
   Opiniunea emisă de Lanfranchi - Italia - şi afirmată şi de Dickel - Germania - cum că matca ar depune totdeauna ouă fecondate pentru câte-şi trei indivizii şi că numai albinele prin felul lor de nutrire ar determina desvoltarea unui sex ori altul este neadmisibilă, de oarece alimentaţiunea mai abun-
 AÎBItNA
124
 dentă ori specială, dacă poate conduce la desvoltări organice mai complecte cum se întâmplă cu oul de albină lucrătoare pus într’o celulă de matcă, apoi oul depus într’o celulă de trântore transplantat ori depus într’o celulă de lucrătoare dă naştere unui trântore, iar examenul microscopic al oului de curând depus într’o celulă de lucrătoare relevă prezenţa spermatozoidului, pe când el este absent examinând oul de trântore.
   Albina lucrătoare. Dacă vorbind de matcă am spus că ea este sufletul stupului, apoi descriind albina lucrătoare trebue să spunem ca ea este iceia care duce tot greul lui. Este individul din colonie care are de unic scop munca.
   Albina lucrătoare este femela imperfectă apiopiată matcei în ceiace priveşte genul, are însă ovarele şi în genere organul genital atrofiat, astfel că nu poate servi reproduc-ţiunei. Sunt cu alte cuvinte de gen neutru.
   Capul şi în genere corpul său este mai mic ca acel al trântorului şi al matcei. Caracterele ei în general le-am văzut atunci când am vorbit de conformaţiunea externă, iar desvoltarea sa din stare de ou la insect perfect cum şi durata acestei desvoltări - 21 zile -şi a fazelor sale am văzut-o studiind metamorfoza albinelor.
   Nouile albine lucrătoare es pentru prima oară din stup după a 4-a sau a 8-a zi dela eşirea din celulă pentru a face sborul de pu-rificaţie şi acela de recunoaştere. La recoltă sboară către a 15-a, 18-a zi dela naştere. In acest interval însă au făcut multe sboruri de încercare t.i de recunoaştere a situaţiei stupului şi caracterelor lui, şi au învăţat u-nele din ocupaţiunile viitoare în interiorul stupului.
   Viaţa albinei lucrătoare durează în primăvară, epocă când munca este în cea mai mare activitate, numai 2—3 luni, în schimb însă considerabilele depuneri de ouă din a-ceastă epocă premenesc mereu populaţiunea. De odată cu încetarea muncei atât de intensivă, albinele surmenate mai puţin trăesc mai mult şi ajungând iarna, adecă sezonul mort, mai cu seamă acelea ce au văzut pentru prima oară lumina zilei în lunile lulie-August-Sep-tembrie, revăd primăvara viitoare când, îngrijind de nouile ouă depuse de matcă, asigură cu un altruism desăvârşit viaţa viitoarelor albine, care şi ele la rândul lor vor munci strângând proviziuni pentru altele şi pentru acel ce le îngrijeşte.
   Masculul sau trântorele. 11 recunoaştem dela prima vedere; e mai mare ;i mai gios ca albina lucrătoare şi chiar de cât matca, este însă mai scurt decât aceasta. Mersul său pe fagure este lenevos şi greoiu, când sboară produce un bâzâit mai mare şi mai gros ca acela produs de albine. Dar cu cât sgomotul său e mai mare părând chiar ameninţător. cu atât el este mai inofensiv, căci
 el nu posedă armă de atac ori de apărare, nu posedă ac şi nu numai că sgomotul său mare nu ne intimidează dar putem a-1 prinde uşor cu mâna.
   Capul său este aproape rotund; am v^zut la studiarea caracterelor externe ale albinei, că el are antenele ceva mai lungi iar ochii compuşi mai bombaţi şi cu mai multe facete. Limba îi este mai scurtă căci nu-i serveşte la recoltarea sucului din flori mulţumindu-3e, după cum îl arată numele, a nu munci pentru aceasta ci a se hrăni cu produsele gata aduse de muncitoare, fie fiind servit de însăşi acestea fie servindu-se în caz de nevoe singur. Tot pentru motivul că nu ese la recoltă picioarele sale posterioare sunt mai scurte şi fără coşuleţ şi perie, aripele îi acoperă corpul în întregime şi acesta ca şi la ceilalţi indivizi este acoperit cu perişori fini şi foarte deşi.
   Singura sa ocupaţiune recunoscută în stup până în prezent este fecondaţiunea nouilor mătci. Ne pare însă că desvoltarea mai mare a antenelor, numărul mai mare al facetelor ochilor compuşi ar putea să aibă un scop oarecare, scop pe care nu l’ar putea îndeplini albinele lucrătoare, căci altfel nu înţelegem rostul desvoltării mai mari a antenelor şi ochilor, având în vedere că natura nu crează nimic de prisos şi fără un rol bine definit.
   De vreme ce până în prezent însă nu s’a putut dovedi decât rolul său de fecondator al nouilor mătci, ne vom opri numai asupra acestui punct.
£ 0EGA/£ $rlr
Fig. 178. — Spermatozoizi (văzuţi la microscop).
   Partea cea mai caracteristică a masculului este aparatul sexual. Nu avem decât să prindem un trântore şi presându-1 puţin între degete membrul său viril va eşi numai decât în afară întorcându-se către partea dorsală, de unde ipoteza că masculul în momentul îm-preunărei ar purta matca, împreunare ce, ştiut este, nu se îndeplineşte decât în sbor.
   Aparatul sexual se compune din doi tes-ticuli situaţi deasupra intestinului de o parte şi de alta a aparatului digerent şi formaţi fiecare din 200-250 tubuleţe foarte fine în-
125
 ALBINA
 velite într’o membrană şi care produc o cantitate enormă de spermatoizi. - Fig. 11 78.
   După formaţiunea lor spermatozoizii sco-boară prin două canale în cele două vezicule, care âu lângă ele două glknde ce secretă o substanţă mucoasă destinată menţi-nerci spermatozoizilor. - Fig. 1 79.
                            Fig. 179. — APARATUL SEXUAL AL TRÂNTO-RELUI. a) penis; b) spermatofoza; c) canalul deferent; d) glande mucoase; e) testiculii.
   In legătură cu cele două vezicule este un canal care comunică cu organul viril: penisul. Acesta este prevăzut cu apendice între care două coarne cărnoase cu squame şi perişori destinate a’l reţine în vagină în momentul împreunărei. Aceasta face ca după împreunare organul viril neputând să fie retras să se rupă şi să rămâe atârnat la femelă, iar trântorele să moară, lucru ce s’ar întâmpla chiar dacă ar putea fi retras din vagină, de oarece membrul odată eşit din abdomen nu mai poate fi retras înăuntru de trântore. - Fig. 180.
   Trântorele provine dintr’un ou care dela prima vedere este asemănător cu acela de albină lucrătoare, de care nu-1 deosebeşte decât faptul că nu este învelit într’un fel de lichid mucos; totuş el este esenţial diferit de el, fiind un ou nefecondat - vezi parthe-nogeneza matecei.
   Starea sa de ou durează trei zile, după care cinci durează în stare de larvă, când e alimentat de albine cu hrană substanţială, după care operculat, stă 15 zile, când dând capacul celulei la o parte, ese ca insect complect după un interval de 24 zile dela depunerea oului, adecă după un interval cu 7-8 zile mai mare ca al mătcei şi cu 3 zile mai mare ca âl albinei lucrătoare. Singura însărcinare recunoscută a trântorilor fiind a-
 ceia de a feconda nouile mătci, după ce s'a terminat epoca roitului, adecă după ce şi-au îndeplinit misiunea, ei devin inutili şi instinctul de conservare al albinelor le face ca să-i persecute nemilos, pentru a salva pro-viziunile stupului pentru uzul propriu.
   Persecuţiunea începe prin scoaterea şi aruncarea afară a larvelor şi a nimfelor de trântori, sugându-le partea nutritivă. Refuză adulţilor alimentaţiunea şi cei rămaşi ne-putându-se hrăni decât singuri slăbesc şi sunt complect învinşi de albine, de care nu mai sunt nutriţi cu acel fel de chil cu care lucrătoarele îi nutresc atunci când prezenţa lor este indispensabilă pentru perpetuarea speciei. Reapar apoi în Aprilie înmulţin-du-se spre epoca roitului formând atunci până la a şasea parte din numărul total de indivizi ai coloniei, după care apoi începe persecuţia lor. Trântorii sunt aceia care în o anumită parte a anului - sezonul de iarnă şi de repaos al albinelor - pot lipsi complect din stup fără a periclita existenţa coloniei.                                Fl# Beg.
   înţepături de a. v. - mânuirea stupului
- apicultura.
   Bot. - Ophrys cornuta. Plante vivace, erbacee, din familia Orchideelor. Tulpina cilindrică, frunze lanceolate, florile dispuse într’un spic asemănător unei albine.
                               Fig. 180. — Penisul trântorelui în momentul co-pulaţiunei.
   O găsim pe coastele argiloase, inerbate, sau pe marginea pădurilor.
   Înfloreşte în Mai-Iunie.
   Fin. - Institut de Credit şi Economie în Sibiu. înfiinţată în 1871. Are o filială în Braşov. Este cel mai vechiu institut de credit românesc din fosta Ungarie şi singurul care emitea scrisuri funciare. - v. ac.
   Această instituţie a avut un rol foarte însemnat în desvoltarea economică a românilor din Transilvania, contribuind la emanciparea lor de sub jugul capitalului străin; a înlesnit trecerea proprietăţii pământului în mâini
ALBINAR-ALBIZZIA
126
româneşti şi a dat ajutor moral şi materia] înfiinţărei băncilor româneşti mai recente.
   A avut în frunte români de seamă ca: Mocsony, Roman, Ursu, Cipariu, etc.
   -    Publ. - Sub acest titlu au apărut în Transilvania cât şi în Vechiul Regat mai n uite gazete. Astfel:
   Albina, foaie politică, a fost întemeiată de Mocsony şi a apărut la Viena - 1866 -, apoi la Budapesta - 1869 până în 1877 -, când din cauza persecuţiunilor politice şi-a încetat apariţia.
   A. Buzăului, politică, literară şi comercială, a apărut la Buzău între anii 1885-1887.
   A. Carpaţilor, gazetă literară ilustrată, ce apărea la Sibiu - 1877-1880.
   A. Pindului, în Bucureşti, între anii 1868-
71 şi 1875.
   A. Românească, care a fost cea dintâiu foaie politico-literară românească şi a apărut la laşi - 1 829-1 849 - sub conducerea lui G. Asachi.
   Albina, revistă săptămânală pentru popor, apare astăzi în Bucureşti, în editura Fundaţiei Culturale „Principele Carol“.
   ALB1NAR. v. Apicultor.
   ALBINĂREL sau Vespar. - Zool. - Pasăre care se hrăneşte mai mult cu albine şi viespi, v. Prigoria - Merops apiaster.
   ALBINĂRIE. Sin. stupărie. - v. apicultura.
   -    Arh. - O dare ce se percepea în vechime după stupi, numită si desetină.
   ALBINEŢ. Numirea populară a grâului bănăţean, cu bobul mare şi spicul mustăcios.
   ALB1NISM. - Med. vet. - Lipsa de pigmenţi în celulele inferioare ale pielei.
   Albinismul se observă la unele specii de iepuri, şoareci şi păsări.
   La animale această anomalie e considerată ca un semn de degenerare.
   -    Patol. veg. - La vegetale albinismul constă în decolorarea ce se produce în mod spontan, fără ca vegetaţia să se schimbe sau planta să sufere. Uneori este greu să se deosebească de cloroză, deşi în acest din urmă caz planta manifestă semne vădite de boală.
   Cazuri de rlbinism complet sunt rare şi mai adesea suferă acest fenomen frunzele, constituind varietăţi horticole destul de preţuite. Ex.: soc, acer negundo, ancuba jopo-nica, salba moale, cimişir, etc.
   Fenomenul constă în alterarea culoarei leucitelor clorofiliene. Zimmermann, Church şi Pantenelii au constatat că:
   1.   Numărul, mărimea şi cantitatea de amidon produsă de aceste cromoleucite sunt mai mici.
   2.   Porţiunile albite sunt mai bogate în apă şi mai sărace în materii organice decât părţile verzi.
   3.   Cenuşa acestor frunze conţine mai multă potasă şi mai puţină calce decât cele verzi.
   4. In celulele atacate există o concentrare
 a sucului celular şi o mărire a turgescenţei.
   5.     Albinismul se transmite uşor prin bu-tăşire şi altoire, foarte rar prin seminţe.
   ALB1N1Ş. Loc bogat în albine.
   ALBIRE, v. înălbire.
   ALBIŞOARA. - Vitic. - O varietate de viţă cu strugurii albi cu boabele puţin lungueţe, coaja foarte subţire, cu gust plăcut şi cu un uşor miros de ananas, ce se coace foarte de timpuriu, astfel că până să se coacă restul strugurilor din vie, albişoara aproape se sta-fideşte. Din această cauză se culege numai pentru masă.
   Albit. - Geol. Min. - Mineral din clasa Si-licailor, grupa Feldspaţilor plagioclaji.
   Această grupă este constituită dintr’o serie de minerale. Un cap al Seriei este Albitul care este Silicat aluminos de Sodiu (Na2 AI2 Si« Oift) cri: Na20, Al2 0o, 6 SiO.,- celălalt capăt al seriei este anortitul şi din amestecul în proporţii diferite de Albit şi Anortit rezultă mineralele din partea intermediară a seriei. Toate aceste minerale deşi au compoziţie chimică diferită, cristalizează în acelaş sistem, sunt izomorfe.
   Albitul cristalizează în sistemul triclinic, clivează după două feţe având unghiul decli-vaj de 93-94°, incolor, luciu, sticlos, duritatea 6-7. Se găseşte în rocele eruptive bazice.                                    M. F.
   ALBITURĂ. - Pisc. - Pui de peşti din genurile Abramis şi Blicca; amestecătură de pui de cosac, plătică, corbancă, etc. v. obleţi.
   ALBITĂ. Sin. Ciucuşoare, Disculeţ. - Bot. -Alyssum calycinum. Plantă anuală, erbacee, mică, din familia Cruciferae. Frunze cenuşii, lanceolate, flori galbene, dispuse în raceme terminale; fructul o siliculă păroasă, cu caliciul persistent.
   Creşte prin locuri aride, pietroase.
   înfloreşte în Mai-Iunie.
   v. Alyssum, Barbişoară.
   ALBIZZIA. - Bot. - Gen de arbori sau arbuşti din familia Mimoseae, cu frunze bipe-nate, flori grupate în capitule globuloase; fructul e o păstae dreaptă, indehiscentă sau dehiscentă cu 2 valve.
   Cuprinde 70 specii răspândite în Asia, Africa şi Australia tropicală.
   A. Julibrizzin. E un arbore de 6-8 m. cu frunze caduce, flori trandafirii. Originară din Persia, e introdusă de mult în Eurcpa meridională.
   E foarte indicat ca arbore de ornament; în acelaş timp e foarte rustic.
   A. lophanta mai mic ca precedentul, are o vegetaţie viguroasă. Florile, sunt galbene şi grupate în spice cilindrice.
   Cităm şi specile: A. Lebbek, A. Sassa şi A. stipulata.
   In ţările lor de origină, lemnul serveşte la construcţiuni şi fabricarea diferitelor irs-trumente. Unele varietăţi au şi întrebuirţări industriale - tăbăcit - şi medicinale.
127
ALBOLINEUM-ÂLCALI
   ALBOLINEUM. - Prot. PI. - v. insecticide; fungicide.
   ÂLBOURLAH. - Vitic. - Varietate de struguri din Crimeea cunoscută în multe părţi sub numele de Muscat rouge corrail. - Varietate de epoca 11-a de coacere, produce sttu-guri din cei mai delicaţi pentru masă, cu un plăcut gust tămâios.                  I. T.
   ALBUL. - Zool. - Este un fel de vierme numit astfel Jupă culoarea ce o are; trăeşte din sucul lemnelor tăiate şi al legumelor; e stricăcios, în special pentru cartofi.
   ALBULEŢ. Sin. albeţ. - Bot. - v. albeaţa
lemnului.
   ALBUMEALĂ. Sin. Albumiţă, Floarea Doamnei, Floarea Domniţei, Flocosele, Tu-deliţâ. - Bot. - v. Floarea Reginei - Gnapha-lium Leontopodium.
   ALBUMEN. - Bot. - Numele dat de botanişti rezervelor nutritive răspândite în jurul embrionului în sămânţă şi care este destinat să hrănească planta tânără în timpul germinaţiei. - Fig. 181.- Albumenul lipseşte la unele
 albume* :ofj!edon lejument-Iul pinii a rădicata
f TJciicela.
       Fig. 181. — SECŢIUNE IN BOABE.
       1, 2 cu albumen; 3. fără albumen.
plante. In acest caz cotiledoanele embrionului îi înlocuesc funcţiunile sale de rezervă alimentară.
   Natura acestei substanţe de rezervă este diferită: uneori, în celulele lui se depune mai mult amidon şi puţine substanţe azotoase: atunci amidonul e făinos, amylaceu-seminţele cerealelor în genere. Alteori celulele conţin substanţe uleioase şi azotoase - aleuronă, proteină. - v. ac.
   Amidonul e oleaginos la Ricin, etc. Este cărnos, când consistenţa lui e oarecum moale şi cornos la cafea şi altele. Uneori e atât de ‘ntărit încât i se dă numele de ivoriu vegetal, având aceleaşi întrebuinţări ca şi cel animal; se scoate dintr’un palmier, Phytelephas macrocarpa.
   Poziţiunea amidonului faţă de embrion e variabilă: periferic la grâu, porumb, etc. şi central la cariofilee, etc.
   Albumenul serveşte atât în alimentaţia oamenilor cât şi a animalelor, în industrie, medicină, etc.
   ALBUM1NA sin Proteină. - Chim. - Substanţă organică cvaternară, compusă din carbon, hidrogen, oxigen şi azot şi care posedă în plus cantităţi mici de sulf, fosfor şi materii minerale; este răspândită la animale şi vegetale. - Ea formează în cea mai mare parte albuşul oului, serul sângelui - 60-70 gr. la li-
tru, - limfa şi intră în compunerea ţesuturilor şi a lichidelor vegetale sub numele de albúmina vegetală. - v. gluten. Albúmina albuşului de ou conţine carbon, oxigen azot în proporţie destul de însemnată (16%), hidrogen şi puţină pucioasă.
   Albúmina este o substanţă albicioasă, ne-cristalizabilă, solubilă în apă. Coagulează la 63°-72°, formând o masă albă, insolubilă în apă. Se prezintă deci sub două stări deosebite: albúmina solubilă şi albúmina insolubilă sau coagulată. In soluţie în apă, albúmina formează cu oarecari săruri metalice, - săruri de plumb, cupru, mercur, - compuşi insolubili.
   De aceea albúmina se întrebuinţează ca antidot în otrăvurile cu săruri de cupru, formate în vasele de aramă rău spoite, pentru sublimatul corosiv-biclorura de mercur - şi pentru sărurile de plumb.
   Cu taninul formează un compus insolubil. Această proprietate e folosită la limpezirea vinului, v. ac.
   In comerţ găsim: 1. albúmina de ou uscată, în praf, sub formă de solzi mici, strălucitori, cari se umflă încet în apă, dând un lichid Jipicios; 2. albúmina de sânge uscată, în praf, sub formă de solzi mici, albi. Ambele se întrebuinţează la limpezirea vinului, în doză de 10-15 gr. la un hectolitru.
   ALBUMINOIDE. - Chim. - Sunt substanţe a căror compoziţie şi proprietăţi sunt indentice cu acelea ale aibuminei din albuşul oului. Se mai numesc şi substanţe proteice. Cele mai principale sunt: albúmina, caseina din lapte, legumina din vegetale, fibrina din sânge şi lecit?na. Sub acţiunea căldurei ele nu se topesc şi nu se volatilizează, dar se umflă şi se descompun, răspândind un miros de corn-unghie-arsă. Lăsate în aer umed intră în putrefacţie - fermentaţiune putridă; se degajează mulţi produşi: amoniac, acizi volatili, etc. Albuminoidele au un rol însemnat în alimentaţie. - v. ac.
   ALBUMINOS. Care conţine albúmina, -v. ac.
                                                         ALBURNUM. - Bot. - v. albeaţa lemnului. ALBURNUS. - Pisc. - Gen de peşti de apă dulce din familia Cyprinidae. Au corpul delicat, cu solzi fini. Sunt 18 specii în Europa şi vestul Asiei, v. Albişoară, Beldiţă, Otleţ.
   -   Bot. - Un fel de bureţi ce cresc toamna pe copacii căzuţi. Sunt comestibili.
   Pomic. - O varietate de prune cari au atât partea cărnoasă cât şi pieliţa de culoare albă-gălbue.
   ALBUŞ. Termenul obişnuit al aibuminei, v. ac.
   Se înţelege mai ales albuşul oului.
   ALCALI1. - Chim. - Substanţe cari dau naştere, în combinaţie cu acizii, la săruri. Au şi proprietatea de a înverzi siropul de violete şi de a restabili culorile albastre ve-
ALCALIMETRIA-ALCALOIZII
128
 getale înroşite de acizi - tinctura de turnesol.
   Se împart în: Minerali: amoniacul, magnesia, calcea, potasa şi sodiul.
   Potasa, sodiul şi amoniacul se mai numesc alcali caustici, pentru că au o acţiune caustică asupra ţesuturilor, pe cari le înmoaie şi le distruge. Ei neutralizează acizii. Potasiul şi sodiul mai sunt numiţi şi alcali ficşi, spre deosebire de amoniac, care se numeşte alcaliu volatil; în adevăr, amoniacul este disoluţiu-nea unui gaz foarte volatil.
   Organici sau alcaloizi, ce se extrag din plante şi animale.
   Caractere: gust acru şi arzător, realbăs-tresc hârtia de turnesol înroşită de acizi,-se topesc uşor în apă.
   Sunt otrăvuri puternice, în care caz antidotul cel mai bun este apa mult acidulată, de oare ce alcalii formează cu acizii săruri neutre.
   ALCALIMETRIA. * Chim. - Procedeu chimic prin care se determină cantitatea reală de alcaliu ce o conţine potasa şi soda. din comerţ. Această determinare se bazează pe proprietatea ce o au alcalii de a albăstri tinctura de tiirnésol înroşită de un acid.
   Dacă turnăm într’un vâs - Fig. 182 - care
                         Fig. 182. — ALCALIMETRIA. A. Biuretă. B. Agitator.
 conţine o cantitate oarecare de acid sulfuric şi câteva picături de turnesol roşu, puţină potasă din comerţ dizolvată, ajungem în-tr’un mtfmenfc ^cqtid tot acidul e neutralizat şi turnesolul se face iarăşi albastru. Vedem atunci că 56 grame de potasă curată sau 40 grame de^.sodă neutralizează 49 grame de acid sulfuric normal. După numărul de centimetri cubi din soluţia alcalină pe care i-am turnat în âcid ca să-l neutralizăm, se calculează bogăţia în alcaliu a sărei alca-line.
    ALCALIN. - Chim. - Care are proprietăţile alcalilor. - v. alcalii.
    Săruri alcaline, acelea cari rezultă din acţiunea unui. acid asupra ,alcalilor: carbonaţii de sodă, potasiu, amoniac.
    întrebuinţări medicinale. Şunt folosite Ur-
 mătoarele alcaline: carbonaţii, acetaţii, ci-traţii şi sulfaţii de amoniac, potasă, soda/ litină.
   In doză mică acţionează sub influenţa acidului clorhidric ce-1 conţine sucul gastric, formând cloruri şi punâncju-se în libertate acicful carbonic.
   Alcalinele sunt digestive şi diuretice.
   -    Agrol. - Terenuri alcaline, acelea în cari predomină elementele alcaline, spre deosebire de terenurile acide.
   ALCALOIZII. - QJiim. - Şunt alcali naturali organici cari există în vegetale sub formă de săruri combinate cu acizi organici. In jjeneral sunt solizi — afară de nicotină,
 —   cristalizabili, puţin solubili în apă, foarte solubili în alcool. Cea mai mare parte. din alcaloizii naturali —cari se mai numesc, şi alcali vegetali sau alcali organici —• nu au miros, au un gust amar foarte pronunţat şi sunt otrăvuri puternice; totuşi medicina îi întrebuinţează în doze njici. . îţi . oarecari boale asupra cărora acţionează puternic.
   Ca şi alcalii, formează săruri prin combinaţie cu acizii. Nu sunt caustici şi se topesc greu în apă.
   Alcaloizii mai principali sunt: nicotină, întrebuinţată mult în agricultură ca insecticid; cocaina, ce se scoate din frunzele de coca, — erytroxylon coca - v. ac; chinina, extrasă din arborele de chinină şi întrebuinţată contra febrei; strichnina, extrasă din nuca Vomică, întrebuinţată la stârpirea animalelor rozătoare; cafeina, scoasă din ca* feia; morfina, codeina şi narcotina, extrase din opiu, care provine la rândul său din mac.
   După cum vedem, o plantă poate, conţine doi sau chiar mai mulţi alcaloizi; astfel sunt: Strynos nux vomica - Strichnina şi Brucci-na; Cinchona - Chinina, Cinconidina, etc.; Papaver somniferum - Morfina, Codeina, Narcotina, Papaverina, etc.
   Este interesant de ştiut că unele plante cultivate devin în anumite condiţiuni vătămătoare omului şi animalelor, prin alcaloizii ce se formează. Astfel, cartofii lăsaţi la lumină încolţesc şi trebue scoşi din alimen-' taţie căci conţin un alcaloid ortăvitor numit solanină, - v. ac., - care în mod- normal există nUmai în tulpină şi frunze.
   Deasemenea unele seminţe de leguminoase conţin alcaloizi periculoşi: acelea de lupin conţin lupinină, ce produce uneori mari pagube turmelor de oi prin boala numită lu-pinoza. - v. ac.
   Măzărichea - Lathyrus cicero - v. ac. - care; este <o plantă de furaj foarte bună, devine otrăvitoare după înflorire, ceeace se întâmplă mai tuturor speciilor de Lathyrus, din cauza urnii alcaloid numit lathyrina. Seminţele trebue scoase cu desăvârşire din alimentaţia
 animalelor; ?nu le pot consuma decât porumbeii.
   Aţealoîsdi se prepară prin macerare şi filtrare.
   Alcaloizi artificiali se numesc aceia care nu au oxigen. Ex.: anilina. Toţi alcaloizii sunt otrăvitori. Cel mai bun antidot este ta-ninul - v. ac. - cu cate formează compuşi insolubili.
   ALCANINA. - Chim. - Pigment roşu ce se extrage prin macerare cu alcool, din rădăcina plantei Alcana tinctoria.
   Alcanina se prezintă sub forma unei pulbere amorfă, roşie, ce se dizolvă uşor în alcool. ether şi oleuri volatihe.
   Serveşte pentru vopsirea ţesăturilor şi mai ales la prepararea cosmeticurilor şi altor produse farmaceutice.
   ALCANNA. - Bot. - Gen de plante din familia Boragineelor, tribul Borageelor; cuprinde plante vivace cu flori diferit colorate. Găsim speciile acestei plante în jurul Mă-rei Mediterane.
   Din rădăcina de A. tinctoria se extrage o culoare xoşie foarte frumoasă, care e însă puţin durabilă, întrebuinţată mai mult în parfumerie.
   ALCĂTUIRE. - Arh. - Termen vechiu întrebuinţat în sensul unei învoiri, tocmeli sau contract.
   La figurat se întrebuinţează când voim să arătăm că o gospodărie este bine organizată.
   Atunci se zice: „frumoasă alcătuire“.
   ALCEA. - Bot. - Sin. Althaea. Numele ştur:ţific al nalbei. - v. Nalbă.
   ALCEDINES. - Zool. - Familie de păsări din ordinul Levirostres. Se caracterizează prin corp îndesat, gât scurt, cap mare, cioc lung şi ascuţit. Sunt împrăştiate pe tot pământul. In orice regiune ar locui, ele se ţin în preajma apelor curgătoare. Sunt solitare. Merg şi sboară cu greutate; în schimb înoată foarte bine. Se hrănesc cu peşti, crustacei, insecte, etc.
   Se înmulţesc\foarte mult şi nu aduc nici foioase, dar nici pagube. - v. Alcedo.
   ALCEDO. - Zqyol. - Gen de păsări din familia Alcedines. - v. Pescăruşul albastru -Alcedo hispida. Y
   ALCHEMILij^Y. - Bot. - Gen de plante din familia Rdzaceelor, tribul Agrimonieelor. Are %:irca 40 specii răspândite în America Centrală.
   In România găsim specia A. vulgaris. - v. Creţişoară.
   ALCOOL. - Chim. - Numele tuturor compuşilor organici formaţi din carbon, oxigen şi hidrogen, având proprietatea caracteristică de a se uni cu acizii minerali - acidul azotic, clorhidric, sulfuric, etc. - sau cu acizii organici - acidul tartric, oxalic, citric, a-cetic, etc., - pentru a forma adevărate săruri, numite eteri.
   In practică, prin alcool sau spirt se înţe-
lege produsul distilărei unui lichid zaharat şi fermentat.
    In înţelesul de mai sus, alcoolii există în număr foarţe mare; aşa sunt: alcoolul meti-lic, numit şi spirt de lemne sau spirt denaturat: alcoolul etilic sau spirtul de vin, obişnuit; alcoolul amilic, propilic, glicerina, etc.
    Alcoolul metilic. Se obţine prin distilarea lemnelor în vase închise. Incolor, caustic, disolvant al grăsimilor, uleiurilor şi răşine-lor. Arde cu flacără albăstrue, puţin luminoasă. E întrebuinţat la prepararea lacurilor şi la ardere, în lămpi pentru alcool.
    Alcoolul obişnuit. Se mai numeşte şi alcool etilic sau spirt de vin, deoarece multă vreme a fost extras numai din vin.
    Fabricarea. Astăzi alcoolul obişnuit se extrage din orice lichid zaharos care a suferit fermentaţia alcoolică. Aceasta se datoreşte unor fiinţe microscopice * drojdia - Fig. 183
                            Fig. 183.— DROJDIA VINULUI. — Saccharomyces ellpsoidus — mărită de 600 ori.
 -  cari se înmulţesc foarte mult la o anumită temperatură, într’un lichid ce conţine glucoza. - v.* ac. Glucoza se transformă sub acţiunea drojdiei în alcool, acid carbonic şi
 a. Lichidul care conţine glucoză poate fi mustul de struguri, de mere, sau de orice fructe dulci.
   In industrie, glucoza lichidelor zaharate este obţinută prin transformarea feculei de cartofi, a amidonului din cereale, a zahărului din sfecle.
   Supunând aceste lichide la fermentaţie, ele se transformă în lichide alcoolice sub influenţa drojdiei. Pentru obţinerea alcoolului este deajuns să le distilăm. - v. distilare.
   Pentruca să poată fi întrebuinţate, alcoo-lurile industriale trebue să mai sufere o operaţiune, rectificarea, căci altfel au un gust rău şi chiar prejudiciază sănătatea consumatorilor, conţinând şi alţi alcooli, eteruri, etc.
   De obiceiu alcoolurile naturale se numesc rachiuri, atunci când provin din fructe,
  i)
ALCOOL
 130
 lupnd denumirea specială de ţuică, dacă provin din prune, prăştină, din struguri, etc.; pentru cele care provin din cereale, sfeclă, melasă şi cartofi se rezervă denumirea de al-cooluri industriale.
   Instrumentul care serveşte la determinarea tăriei alcoolice a unei băuturi se numeşte alcoolmetru. - v. ac.
   Rachiurile conţin 40-55% alcool obişnuit, restul complectându-se cu apă şi alte produse ca aldehide, diferiţi eteri, acizi şi alcooli.
   Produsul ce se vinde în comerţ sub numele de spirt conţine de obiceiu 90% alcool obişnuit.
   Alcoolul absolut nu conţine apă.
   Alcoolul - spirtul - denaturat este un alcool absolut făcut impropriu consumărei prin adăugire de diverse substanţe - de obiceiu metilen - care-i dau un miros şi un gust neplăcut.
   Proprietăţi. Alcoolul obişnuit, curat, este fluid, volatil, cu miros pătrunzător şi gust arzător. Fierbe la 78°,4. Este foarte avid de apă; când se unesc, temperatura se ridică şi volumul scade puţin: se observă că alcoolul păstrat în butoaie, în pivniţi, absoarbe încetul cu încetul umiditatea şi pierde din tărie. Alcoolul este foarte bun dizolvant al grăsimilor, materiilor colorate, lacurilor, camforului, iodului, etc. Nesolidificându-se, este bun în locul mercurului, la construirea termometrelor minimale. Deasemenea serveşte la conservarea multor substanţe, fă-cându-le imputresicibile.
   Prin acţiunea sa bactericidă, este mult întrebuinţat în pansamente.
   Se aprinde lesne şi arde cu flacără al-băstrue, puţin luminoasă, dar foarte caldă, producând gaz carbonic şi vapori de apă. Un amestec de aer şi vapori de alcool explodează cu putere la apropierea unei flăcări.
                       Fig. 184. — MYCODERMA ACETI. Fermenţii oţetului.
   Alcoolul se transformă în aldehidă etilică printr’o oxidaţie incompletă; o oxidaţie completă îl transformă în acid acetic, ceace se întâmplă sub acţiunea unui ferment, myco-derma aceti. Fig. 184. Acest ferment nu se
poate desvolta însă în lichide alcoolice mai tari de 14°, adică conţinând peste 14% alcool. Oţeţirea vinului are loc astfel prin producerea acidului acetic.
   Alcoolul amilic. Se obţine prin distilarea residiilor dela rectificarea alcoolului etilic. E un lichid incolor, miros pătrunzător, consistenţă vâscoasă.
   Se foloseşte în determinarea conţinutului de grăsime din lapte prin „metoda Ger-ber.“ El ajută la separarea grăsimei din restul lichidului.
   Constatarea dacă alcoolul amilic se pretează pentru această analiză, se face prin ajutorul probei oarbe, la care laptele se înlocuieşte cu apă; de altfel analiza se face exact ca la lapte.
   Alcoolul amilic bun nu lasă nici o urmă de grăsime la citire.
   Alcooluri comerciale. In comerţ se dă numele de alcool diferitelor amestecuri de alcool şi apă ce se extrag prin distilarea lichidelor fermentate. Foarte adese ori se numeşte spirt alcoolurile cari au 66-70°, adică 66-70% alcool pur. Licheururile sunt alcooluri aromatízate şi îndulcite.
   Dăr&, mai jos, după ,,Larousse Agricole“, o tabelă cu denumirea, gradul şi densitatea alcoolurilor din comerţ:
Numirea Alcoolurilor       Gradul   Densitate a 
                         centesimal la 150      
                         Gay-Lussac             
Rachiu slab ..........   o          0.957       
                         CO                     
  »                         41.°    0.951       
                            46.°    0.947       
  „    obişnuit slab ..     50.°    0.935       
  n    » ......             63.°    0.930       
  n                         59.0    0.916       
                            78.°    0.870       
  9                         85.°    0.850       
  V)                     ©          0.841       
                         00                     
                         00                     
Alcool rectificat ......    89.°    0.837       
  n    „ ......             92.°    0.828       
Alcool de 40° ........      96.°    0.813       
  »                        100.°    0.794       
   întrebuinţări. Rachiurile se întrebuinţează în consumaţie: în doză mică, alcoolul activează digestiunea; este toxic însă în cantitate mare şi produce accidente grave, chiar moartea.
   Consumarea regulată a alcoolului, chiar în cantităţi reduse, produce leziuni organice ca ii constitue alcoolismul cronic.
   Alcoolurile naturale, bine rectificate, adăogite cu apă, arome şi zahăr, servesc la fabricarea licheururilor; deasemenea au între-
 131
ALCOOLAT-ALCOOLMETRIA
 buinţări farmaceutice: tincturi alcoolice, cari sunt disoluţiuni alcoolice de substanţe aromatice sau medicinale: alcool camforat, tinc-tură de iod, de arnică, etc.
   In parfumerie, distilerii şi farmacii, alcoolul serveşte deasemenea la prepararea alco-olaţilor. v. ac.
   Âlcoolurile nerectificate îndeajuns, adică amestecate cu eteruri, alcooli diferiţi, etc. se întrebuinţează la încălzit, iluminat şi ca di-solvanţi.
   Regim legal. Alcoolul industrial este supus prevederilor cuprinse în Legea monopolului vânzării spirtului şi băuturilor spirtoase şi a taxelor de consumaţie, publicată în Mon.
 Of. No. 96 din 22 Apr. 1932.
   ALCOOLAT. - Chim. - Rezultatul distila-ţiunei unui amestec de substanţe aromatice, vegetâle sau minerale, cu alcool şi cari au fost lăsate în prealabil să macereze câtva timp. Ex.: alcoolat de mentă, lămâe, etc.
   Absintul. - v. ac. - este deasemenea un alcoolat.
   ALCOOLAZA'. - Chim. - Diastază ce se găseşte în sucurile dulci v. Diastază.
   ALCOOLICE. Băuturi. Nume generic al oricărui lichid ce se bea şi care conţine alcool: vin, bere, ţuică, etc.
   Se împart, după modul de preparare, în fermentate: vin, bere, cidru şi distilate: rom, coniac, etc.
   ALCOOLIFICARE. Transformarea unei substanţe în alcool, în urma procesului de fermentare. - v. Fermentare.
   ALCOOLIZARE. Actul de adăuga alcool intr’un lichid.
   Legea de represiune a fraudelor în prepararea si comerţul băuturilor alcoolice interzice alcoolizarea vinului pentru consumul intern. Permisă pentru fabricarea vinurilor licoroase, speciale, medicinale şi pentru orice băutură destinată exportului.
   ALCOOLMETRIA. Este studiul procedeelor care se întrebuinţează pentru a cunoaşte sau a determina cantitatea de alcool absolut pe care o conţin lichidele spirtoase; în-tr’un cuvânt, gradul de alcool al rachiurilor şi spirturilor.
   Se spune că un rachiu sau un spirt are 55 grade când conţine 55% alcool în volum, adică 55 litri de alcool curat la 100 litri de rachiu sau spirt.
   Pentru determinarea gradului alcoolic al unui rachiu sau alcool, ne servim de aparatul numit alcoolmetru. - v. ac.
   Determinarea tăriei alcoolice a rachiurilor, spirtului şi băuturilor alcoolice.
   1.-   Pentru âlcoolurile industriale se poate întrebuinţa direct alcoolmetrul, cu toate că aceste lichide conţin oarecari impurităţi: se toarnă spirtul ce voim să-l încercăm într’o eprubetă, se introduce alcoolmetrul şi se face citirea, operând corecţia temperaturei.
   2.- Pentru rachiuri care conţin adesea
 materii străine dela butoaie sau adăogate intenţionat pentru a le face proprii consumaţiei - siropuri, etc. - nu se poate determina direct tăria alcoolică, ci trebue să extragem alcoolul prin distilare; această operaţiune trebue să o executăm şi în cazul vinului, cidrului, etc.
    Pentru aceasta ne servim de alambicul Salleron. - Fig. 185.
     185. — ALAMBICUL SALLERON. A. Lampa — cuptor. B. Balon — cazan. C. Dop. E. Serpentin. Săgeţile arată drumul urmat de apa de răcire.
   Pentru rachiu se operează astfel: se umple eprubetă cu rachiu până la Yl ?i se toarnă în balonul B; se clăteşte eprubetă cu apă până la a, care se varsă şi aceasta în balon. Se dă drumul la apa rece în serpentin şi se încălzeşte balonul:  alcoolul se
 transformă în vapori şi se condensează în serpentin. Când lichidul distilat - amestecul de apă ş-i alcool - ajunge în punctul a, astfel
                                 TABELĂ DE CORECTARE
 T emperatura  Coeficentul C.     
               coresp. la temper. 
La 0° --- 10°        0,180        
O                    0,275        
©                                 
1                                 
to                                
o                                 
o                                 
 „ 20° ---25°        0,350        
„ ¡¿6° --- 30°       0,385        
„ 30° --- 35°        0,410        
 „ 35° ---40°        0,400        
„ 40° --- 46°        0,395        
 „ 450--- 50°        0,380        
 că avem tot alcoolul într'un volum dublu, distilarea se opreşte. Se introduce alcoolmetrul şi termometrul, se face citirea şi corectarea cu ajutorul tabelelor şi formulei alăturate.
                                     Gradul = d ±(CXt)
ALCOOLMETRU
 132
 în care d = gradul pe care îl citim pe alcool-jnetru, C =: un coeficient variabil şi t = temperatura care poate fi mai mare sau mai mică ca 15°, în timpul citirei. Valoarea C X t se adună cu d când temperatura e sub 1 5°, se scade în caz contrar. Rezultatul se înmul-. ţeşte apoi cu 2.
   Pentru vin, se umple eprubeta de 2 ori până la *punctul a şi se toarnă în balon. Se clăteşte eprubeta cu puţină apă, care s« toarnă şi ea în balon. Se adaogă o mică cantitate de alcali - sodă sau potasă caustică, pentru neutralizarea acizilor, până când lichidul albăstreşte o hârtie roşie de turnesol. Se pune alambicul în funcţiune şi operaţiunea se continuă până când lichidul adunat în eprubetă ajunge la punctul a. Citirea se face ca în cazul precedent, cu deosebirea că rezultatul îl împărţim la 2.
   Dozarea alcoolului cu ebuliometrul Salieron. - Fig. 186. - Dozarea alcoolului din vin,
     i!   3,    
       Ol £_    
     -I-  £     
          c     
  0-      Ü     
          ’o®   
 2 -      e     
          >     
          ■ 2   
  V. -•Cr - *   
  (-      ■ 6   
  e.      • 8   
 10-      .,0   
12-       .,2   
i«»- :9': - 1«  
•6 ■      • 1«  
ie        ■ ta  
20        ■ 20  
/$   -0&- ■ :i  
C               
f0              
cr              
"ro  JSalleron  
2               
Í.              
z               
o               
 Fig. 186. — EBULIOMETRUL SALLERON, CU RIGLA DE CALCUL. C. Cazan. D. Refrigerent. T. Termometru, t. Tub de umplere al cazanului,
             b. Lampă cu alcool.
 de ex., se poate face mult mai uşor dacă întrebuinţăm ebuliometrele, din care figurăm pe al lui Salleron şi a cărui alcătuire reese destul de clar.
   Pentru dozare se efectuează două operaţiuni:
   I.    - Determinarea temperaturei de fierbere o apei:
   i. Se umple tubul gradat cu apă distilată.
   2.-    Prin gâtul t această apă se toarnă în cazan.
   3.  - Se introduce termometrul T în gâtul t.
   4.- Se încălzeşte cazanul cu lampa.
   Când coloana de mercur nu se mai ridici şi aburii de apă ies prin tubul superior, se citeşte diviziunea termometrului care coincide cu capul coloanei de mercur.
   5.-    Se ia rigla de calcul - Fig. 186 - se desface şurubul ce fixează liniuţa pe care e notată cifra punctului de fierbere al apei şi care se potriveşte în dreptul diviziunei 0 a scărilor fixe, apoi se înşurubează.
   II. - încercarea vinului:
   1.     Se clăteşte cazanul cu vinul ce-1 încercăm.
   2.- Se aruncă acest lichid.
   3.-    Se suflă prin tubul superior ca să gonim vaporii de apă.
   4.-    Se umple eprubeta cu vin şi se toarnă în cazan.
   5.-    Refrigerentul D. se umple cu apă rece, se aşează termometrul'T şi se încălzeşte cazanul.
   6.-    Se citeşte diviziunea din dreptul coloanei de mercur, când acesta a încetat să se mai urce.
   7.-    Se ia lampa şi se citeşte pe scara din dreapta - pentru vinuri obişnuite - diviziunea ce se găseşte în dreptul temperaturei de la punctul 6 şi numărul găsit este gradul alcoolic al vinului.
   ALCOOLMETRU. - Fiz. - Aparat de care ne servim pentru a afla gradul alcoolic al unui rachiu sau spirt: nu putem afla deci densitatea propriu zisă. împreună cu lacto-metrul - v. ac. - poartă numele generic de areo-metre. Alcoolmetrul legal în România este: a. Gay-Lussac.
                                                                          Alcoolmetrul centesimal al lui Gay-Lussac. - Fig.
 187. - Acest aparat este format dintr’un tub subţire de sticlă gradat de la 0-100, continuat la partea de jos cu un cilindru mai larg şi care se termină cu un fel de băşică c plină cu alice sau mercur, pentru a se putea cufunda în lichid. Alcoolmetrul serveşte spre a afla pro-porţiunea în volum a alcoolului într’un amestec de alcool şi apă.
 El se gradează astfel:
 Se pune atâta lest (alice sau mercur) în băşică încât el fiind scufundat
 în apă, să se afunde numai până la începutul tubului A. Acolo se notează diviziunea. O.
                                 Tig. 187. — ALCOOLMETRUL CENTESIMAL GAY LUSSAC.
 133
ALCŞUT-ALDĂMAŞ
Se introduce apoi într’un amestec de 1 0 volume alcool şi 90 de apă şi alcoolmetrul se va scufunda' mai mult, căci acest amestec e mai puţin dens — mai uşor — decât apa şi va fi împins de jos în sus cu o putere ceva mai mică. Notăm cu I 0 diviziunea până unde s’a scufundat aparatul.
   Tot astfel îl vom introduce în amestecuri de 20 alcool şi 80 apă, 30, 40 alcool, 70, 60 apă, etc. şi el se va scufunda din ce în ce mai mult şi vom nota 20, 30, 40, etc.
   La urmă îl introducem în alcool curat şi el se va coborâ până aproape de vârful tubului unde vom însemna diviziunea 100.
   Cele 10 diviziuni dela 0-10, 10-20, 20-30, 30-40, 40-50, 50-60, 60-70, 70-80, 80-90,
90-100, sunt egale şi le vom împărţi în câte
10   părţi egale pe fiecare; astfel că alcoolmetrul lui Gay-Lussac e împărţit în 100 grade, de acea se mai zice şi centesimal.
   Acest alcoolmetru se întrebuinţează exclusiv pentru amestecurile de apă şi alcool, cum sunt basamacul, ţuica, nu şi pentru vin.
   Când vrem să cercetăm cât alcool se găseşte într’un amestec oarecare, punem alcoolmetrul în acel amestec şi citim până la ce divizune dupe tub s’a scufundat. Dacă diviziunea ar fi 60, însemnează că acel amestec conţine 60% alcool şi restul de 40% apă.
   Alcoolmetrul fiind gradat la temperatura de 15°, trebue să se facă corecţiunea indicată în tabelele speciale construite de Gay-Lussac, în caz că se lucrează la altă temperatură.
   In lipsa acelor tabele se poate calcula gradul real, dar cu mai puţină preciziune, după formula:
   Gradul căutat = d + (c X t), în care d represintă gradul citit pe alcoolmetru, c un coeficent variabil şi t n-rul de grade al termometrului centigrad ce se găseşte sub sau peste 15° în momentul observărei. Valoarea c X t se adaugă la d când temperatura e mai mică de 15° şi se scade în caz contrar. Coeficientul c variază cu temperatura dela 0 la 1 00° şi valoarea lui e dată în tabela dela pag. 131.
   Citirea alcoolmetrului.
   1.    Se şterge aparatul cu alcool, pentru a-1 curăţa de grăsimi.
   2.    La citire, raza vizuală trebue să meargă sub suprafaţa m m’ a lichidului, după cum arată linia A B. - Fig. 188.
   Toţi constructorii de alcoolmetre au tabele de corecţiune pentru reducerea la temperatura normală de l 5° a cifrei citită pe alcoolmetru în momentul operaţiunei.
   întrebuinţări. Cu alcoolmetrul centesimal al lui Guy-Lussac se obţine imediat cantitatea de alcool absolut, adică de 1 00°, ce’l conţine lichidul, înmulţind numărul ce arată vo-
lumul lichidului spirtos prin chiar tăria lichidului. De exemplu, un butoi cu ţuică de 150 litri, de tăria 55° Gay-Lussac conţine 150 X 0, 55i=82,50 litri de alcool curat.
   Pentru a se evita gradarea prea apropiată la alcoolmetrul centesimal al lui Gay-Lussac, care are pe un singur aparat 100 diviziuni, s’au construit 3 instrumente, având gradaţia de la 0 la 35° pentru lichide alcoolice slabe, dela 35-70° pentru rachiuri, rom şi absint şi de la 70 la 100° pentru rachiurile rectificate şi alcoolurile industriale.
   Orice alcoolmetru şi termometru întrebuinţat la măsurarea alcoolurilor trebue să fie verificat de Stat.
   ALCŞUT. Sin. Pignoletto. - Fit. - Varietate de porumb din grupul Zea Mais vulgaris Kcke. Varietatea Zea Mais turgida, Bonafaux. In Ia" lomiţa Alşut, în Muntenia Alcşut. Are vegetaţia scurtă: 133 zile dela răsărire, 148 zile dela semănat.
   Sinonime:   Cincantin - Mehedinţi, Roma-
naţi, Brăila, Ilfov, Prahova, Constanţa, Bacău, Iaşi; Cincantină - R. Sărat; Cincantin morcovi - laşi; Cincantini portocalii - Roman, Bacău, Tutova; Cincantini roşii - Botoşani, Suceava; Morcovei - Iaşi; Portocalii - Doro-hoi, Fălciu, laşi, Botoşani; Portocaliu văratec
- Tulcea; Roşu - Botoşani, Neamţ, Fălciu, Brăila, Gorj ; Roşu Moldovenesc - Botoşani; Roşu pinolet - Brăila; Văratec - Brăila.
   Se cultivă de preferinţă în judeţele din mijlocul ţării, adică Brăila, R.-Sărat, Putna, Buzău şi Ialomiţa, şi în Moldova unde-1 găsim în toate judeţele, chiar şi în cele de munte. In restul Munteniei cultura lui e foarte restrânsă şi e semănat mai mult de marii proprietari, pentru precocitatea şi valoarea lui comercială. Este un porumb destul de timpuriu şi se poate cultiva cu succes şi în regiuni mai puţin călduroase. - v. Porumb.
   ALDAN. - Fit. - Sin. haldan. Se numeşte în Moldova planta femelă de cânepă, care produce sămânţă. - v. Cânepă de toamnă.
   ALDĂMAŞ. In Moldova adălmaş. Este bău-
Fig. 192. — ALEE IN DOMENIILE REŞIŢA.
 ALEE
136
 aleelor, se plantează pe ele plante aromatice, etc.
 In parcuri sau grădini mari, lărgimea
Fig. 193.— Alee formând intrarea într’un domeniu.
 aleelor merge până la 5-6 m. Aspectul lor se înfrumuseţează dacă putem să le acoperim cu pietriş. Fie că este plantată cu arbori rodi-
 tori, fie că aleea este mărginită de copaci, o proprietate câştigă mult — în orice anotimp — prin alei bine întreţinute.
   Pentru aleele din grădini, livezi şi vii se întrebuinţează pomi cu portul piramidal, ca de ex.: meri, din varietăţile: Sari Sinap, Can-dili Sinap, Napoleon, Rosmarin blanc, etc.; peri, din varietăţile: Bon Chretien Williams, Louise bonne d’Avranche, Duchesse d’An~ gouleme, etc.; pruni:        Izium Eric, Reine
Claude Bavay, Tuleu Gras, etc.
   Prin parcuri, se fac alei deschise de: plopi piramidali, salcâmi piramidali, brazi, etc., sau alei închise, de castani sălbateci, ulmi, tei, arţari, etc., care se mai numesc şi alei de zi, ţinând umbră; iar pentru aleele de seară, care n-au nevoie de umbră multăi se întrebuinţează Gledicia triacantos, Eleagnus an-gustifolia, .Măslin sălbatic, diferiţi coniferi, etc.
   Inamici. Arborii^de alei, în special ulmii şi plopii, sunt des atacaţi de insecte. Galerucella luteola — v. ac. produce înălbirea frunzişului ulmilor, iar ^Cossus; cossus — Sfredelitorul plopilor —— V. ac. -— le găureşte trunchiul în dreptul pământului. M. Cost.
Fig. 194. — Alee într’o grădină de legume
                        “Plst-1>smda umplută cu pjmsTil- de ¿tec
'Rjmbleu urnpluJurjJc/xn pietnc. 1            'au zqurj
Fig. 195. — Secţiune cu detaliile de întocmirea unei alei.
137
ALEGATOR-ALEUROMETRU
   ALEGĂTOR. - Arh. - In vechime se înţelegea* sub termenul de boier alegător acei boeri cari erau însărcinaţi în mod oficial cu hotărnicirea moşiilor.
   ALEGERE. Dela lat. allegere-a lua, - a preferi, a scoate, a deosebi, a despărţi - ceva dintr’o mulţime.
   Alegere sau selecţiune, v. ameliorare, reproducţie, selecţiune.
   ALEGERE. A separa în mai multe calităţi un produs oarecare. - v. sortare.
   ALELOMORF. - Gen. - (allelon, un alt; morphe, forma). Unul din perechea de unităţi sau de caractere alternative ereditare.
   ALENCON. Doyenne d’ - Pom. - Varietate franceză de pere; coacerea în Februa-rie-Martie. Se poate planta în loc deschis şi spalier.
   ALERGĂRI. Instituţiune ce are de scop crearea curselor de cai pentru a alege pe cei mai buni dintre ei, adică pe cei pare posedă mai multă viteză, forţă, rezistenţă şi curaj. Aceste calităţi nu le găsim întrupate într’un grad mare decât la caii de sânge şi deci cursele nu pot avea interes şi de fapt nici nu au loc de cât între caii de sânge, adică de pur sânge şi de jumătate-sânge. - v. curse, hipodrom, pur sânge.
   ALERGĂTOARE. Termen popular pentru piatra d’asupra morii, care se învârteşte. —
   —     Ind. casn. - Instrument de lemn de forma unui paralelogram pe care ţărancele
                        ti           22
                             M___ o M
                             1
                             i I
sie: bâr oaie! ales oaie! când, despart oile.
   —      Se mai întrebuinţează când este vorba de o marfă de prima calitate: grâu ales.
   ALEŞ. - Vân. - Coliba de pândă la vânat.
   —      Pisc. - Plasă de pescar, numită şi rociu. - v. ac.
   ALESÂTURA. Termen popular însemnând acţiunea pe care o face o ţesătoare în răs-boiu, când voeşte a scoate în culori sau chiar numai felul cum se ţes diferite desene reprezentând fie figuri geometrice, fie animale sau plante. Alesăturile se aplică atât la diferite pânzeturi cât şi la levicere, covoare, velinţe, fote, etc. Ele joacă un rol foarte mare în industria casnică şi uimeşte pe toată lumea prin gustul nativ, combinaţia de culori, primitivitatea desenelor, armonia tonurilor, îmbinarea modelelor, întrebuinţarea materialelor şi în fine ansamblul sub care sunt confecţionate, făcând ca aceste alesături să se bucure, de un mare renume în ţară şi chiar în străinătate.
   In special femeile dela munte şi deal au mare aplicaţie şi talent în lucrarea alesătu-rilor de tot felul. Aceasta se va desvolta mai pe larg când vom descrie arta populară la români.
   —- Alesătură mai însemnează şi alegerea părului în cărare, în codiţe.
   ALETRIS - Bot. - Gen din fam. Haemodo-roceelor. Are foi lanciolate sau lineale. Florile mici. Rizom. La noi se cultivă în florărie.
statornică şi parii de urzit.
  Fig. 196. — Alergătoarea
 aşează mosoarele cu tort când urzesc pânza, folosindu-se pentru aceasta de parii uniţi g«rd sau pomi. - Fig. 196 şi 197. - urzitoare.
   ALES. In Banat Alesul este sărbătoarea
                             Fig. 197. — Alergătoarea ce o tine în mână femeia care urzeşte.
 păcurarului, ce cade totdeauna în ajunul Sf. Gheorghe, la 22 Aprilie. Atunci se împodobeşte strunga.
   —      In înţeles restrâns este începutul economiei cu oile, întâia mulsoare a lor, întâiul ,,ales“ al mieilor dintre oi.
   —   Ciobanii întrebuinţează această expre-
   ALEURIA AURANTIA. - Sin. Peziza au-rantia. - Bot. - Ciupercă din familia Peziza^ ceaelor. - v. Urechea babei.
   ALEUROBIUS FARINAE. - Eñt. - Acarian din familia Sarcoptidae, subfamilia Tyrogly-phinae. Trăeşte pe diferite substanţe organice şi mai ales pe brânză, făină, slănină, mezeluri, pe fân, paie.
                                                                                 M. Pand.
   ALEURONĂ. - Chim. - Substanţă azo-toasă, abundentă în seminţele fanerogamelor şi constituind, ca şi amidonul - v. ac. -, o substanţă de rezervă.- Fig. 1 98. - Se află mai alee în seminţele plantelor uleioase. Boabele de aleuronă sunt rotunde sau ovale; se dizolvă din nou la germinare şi sunt întrebuinţate la desvoltarea ulterioară a plantei.
   Nu sunt. solubile în eter, alcool, glicerină şi uleiuri grase.
   ALEUROMETRU. Sin. aleuroscop. - Chim. Este un aparat simplu, montat de Boland şi
ALEURONIC-ALEXANDRIA
 138
perfecţionat de Sellnik, cu care se poate face dozarea făinei de grâu. Constă dintr’un tub . înlăuntrul căruia se mişcă un piston mobil. După ce am spălat^ făina de amidon, introducem glutenul ud în aparat care încălzeşte
                           Vig. 198. — GRĂUNŢI DE ALEURONĂ IN GLICERINA. 1. vâscoasă.; 2. lichidă; 3. încălzită şi 4. tratată cu tinctură de iod.
 până la 150 grade. Glutenul încălzit se întinde. Coeficientul de elasticitate se constată printr’o scară gradată.
                                                       In prezent e puţin întrebuinţat, v. Glutenal. ALEURONIC. - Strat. - Fit. - v. sămânţă. ALEVIN. Termen francez consacrat pentru denumirea pueţilor de peşti în primele luni de desvoltare. Pare a se împămînteni si la noi.
                                                        ALEXANDER. - Pom. - Varietatea de măr.
      ~ i MU .91«        / 4
                       / •
              .—-A
        50 ha \ Km 93
              ----r                 ^^^9?
                 Situa tia
celor doua trupuri dle $ coate/ de kqricuihjrj
                    din
       Alexandria - Teleorman
                                               Fi gr.
                                                        nul superior ca şi pentru struguri de masă.
   A fost obţinută la 1 764 de grădinarul cu acelas nume care servea pe guvernatorul Penn.
   Viţa neputând rezista atacurilor filoxerei a dispărut aproape complect.
                                                                                                     I. T.
   ALEXANDRIA. - înv. agr. - Şcoală inferioară de agricultură, jud. Teleorman.
   Istoric. Şcoala s’a fondat în 1 903 sub denumirea de ,,Şcoala inferioară de agricultură şi comerţ din Alexandria“, datorită primăriei oraşului Alexandria — care a dat terenul. Din 1912 şcoala a rămas pur agricolă.
                                                           Corpul didactic. Este compus din director,
2  institutori, 1 medic şi 1 secretar-contabil.
                                                        Elevii sunt în majoritate fii de ţărani plugari din judeţele Teleorman, Vlaşca şi altele.
   Mijloacele didactice sunt reduse. Labora-torii nu există, colecţii de plante în grădina botanică şi câmp insuficiente, colecţii de in“ secte puţine.
   întreprinderea agricolă. Terenul este aşezat în imediata vecinătate şi la Nord de oraşul Alexandria, traversat de şoseaua naţională Zimnicea-Atexandriă-Roşioiri, în suprafaţă de 1 03 ha. Se învecineşte la Sud cu oraşul Alexandria, la Nord cu proprietatea moştenitorilor Gh. Colfescu, la Vest cu C. F. R. Zimnicea-Alexandria-Roşiori, iar la Est cu râul Vedea. - 199.
                             Calitatea terenului este sub-mediocră din Scara I.Hooâo sau 1 w» i^o m.
Cunoscut şi sub numele de Grande Alexandre şi Aport.
   Varietate cu fructul foarte mare şi frumos, conic, alb-gălbui, cu dungi mari roşii şi pulpă albă-verzue, tare, dulce-acidulată, de bună calitate, uneori foarte bună. Maturitatea Sep-tembrie-Octombrie. Pomul foarte viguros şi productiv. Varietate pentru comerţ şi în special pentru amatori. Fructele sunt expuse la Monilia fructigena -— Putregai. -— v. măr.
                                                                                  M. Cost.
   ALEXANDER. - Vitic. - Varietate de struguri din America, aproape dispărută astăzi, deşi a avut calităţi foarte distinse pentru vi-
cauză că solul e nisipo-argilos, iar subsolul e pietriş curat. Moşia şcoalei înainte vreme ser-via drept carieră de pietriş. Pământul a fost răscolit aproape peste tot, rămânând pietrişul la suprafaţă, aşa fel că, în cea mai mare parte a moşiei, nu se poate găsi nici un hectar de pământ fără pietriş. Din această cauză aprox. 40% din întindere este cu totul im" propriu culturei şi constitue o slabă păşune; restul terenului, care se lucrează, da o pro-ducţiune abia de 1/3 faţă de renumitele terenuri din Teleorman.
                                                         Amelioraţiuni. S’au făcut garduri vii cu salcâm şi cu glădice, s’a plantat vie, richită,
139
ALEXANDRIA
arbori fructiferi şi s’a întins grădină de zar-
   Valoarea totală a terenului cu plantaţii este de lei 3.000.000.
   Clădirile şcoalei sunt compuse din local de şcoală, dormitoare, locuinţa directorului şi institutorului, iar cele aparţinând exploată-rei agricole sunt: un pătul vechi, o magazie de instrumente şi materiale, un şopron pentru maşini şi care, un grajd pentru 32 animale mari, cu 4 camere anexe pentru pregă-
   S’au procurat vaci şi un taur de rasă Bucşan spre a rămâne la acest tip, ca fiind cel mai 'potrivit regiunei; iar de altă parte s’au vândut vacile, taurii şi tineretul de alte rase — Simmenthal şi Pintzgau, — pe care le poseda şcoala. S’au mai procurat miele şi miei, rasă tigaie, din Dobrogea, spre a înlocui rasa Merinos pură, care nu rezistă în climatul regiunei. De asemenea s’au procurat purcele şi vieri .mangaliţă pură pentru înlocuirea corciturilor existente.
Figr. 200. — ŞCOALA DE AGRICULTURĂ ALEXANDRIA. Clădirea principală.
   ea hranei, locuinţa argaţilor şi infirmeriei 'animale şi un cotet pentru păsări. Fig. |«0fi201.
   fValoarea întreagă a clădirilor este de lei
   J90.000.
   ^ Inventarul viu se compune din 23 animale tfari şi 66 mici.
    Inventarul mort ce-1 posedă şcoala se ridică la -suma- de 250000 Lei.
    Gestiunea exploatărei. Beneficiul în proporţie cu întinderea moşiei e foarte redus fiindcă atât produsele vegetale cât şi cele animale se consumă pe loc de către personal şi elevi cu preţuri inferioare preţului pieţei.
ALEXANDRINE-ALGE
140
   ALEXANDRINE DOUILLARD. - Pom. -
Varietate pe r e de toamnă, obţinută în
anul 1849 de căttfe M. Douillard, architect din Nantes; introdusă şi la noi în ţară. Reuşeşte bine altoită pe gutui şi este foarte re-zistentă la Fuzicladium - Pete cenuşii pe fructe. Rodeşte abundent. Fructele de mărime mijlocie sau supra-mijlocie, alungite, de culoare galbenă, punctată cu rugină, cu pedunculul-codiţa-scurt sau mijlociu înfipt într’o parte. Varietate de prima calitate, bună pentru comerţ şi amatori, v. păr.
                                                                                                M. Cost.
   ALEXIS LEP&RE. - Pom. - Varietate de persică obţinută de către Alexis Lepere-fiul, în 1876, la Montreuil-Sous Bois — Franţa — dintr’un sâmbure obţinut în Germania şi răspândit de el. Este răspândită şi la noi în ţară. Arbore foarte viguros şi productiv, cu ramurile groase şi dresate, frunzele mari, iar florile mici de culoare roză. Fructele mari rotunjite, cu şănţuleţul puţin pronunţat, pieliţa galbenă-verzue, cu puţină roşeaţă marmorată de partea dinspre soare; pulpa galbenă, puţin roşcată în jurul sâmburelui, suculentă, dulce, parfumată şi delicioasă la gust, ne aderentă sau foarte puţin aderentă la sâmbure. Se coace la începutul lui Septem" brie. Excelentă varietate pentru comerţ şi amatori şi recomandată în special pentru cultura în spalier, v. piersic.
                                                                                                M. Cost.
   ALEYRODES FRAGARIE. - Ent. - Insectă din familia Aleyrodidae, sub. ord. Phy-tophthira, ord. Hemiptera. Face trecerea între păduchii de plantă - -coccidae - şi purecii de plantă.
   Atacă fragii, sugând seva din peţiolul frunzei.
   A. Vaporarium, cu înfăţişarea unui flu-turaş alb, trăeşte pe dosul frunzelor de pătlăgele roşii şi vinete, salvie- jaleş, - producând decolorarea frunzelor. Se combate cu soluţii sau prafuri cu bază de nicotină, v. ac. şi insecticide.
                                                                                                M. Pand.
   ALFA. - Maş. agr. - Aparat de îndopat păsări, construit de un avicultor român - 1. Ple-şia, din Turda.
   Se compune dintr’un rezervor şi o pompă terminată într’un, furtun, care apoi se reazemă pe trei picioare demontabile. Fig. 202. Furtunul are la capătul liber o canulă de sticlă curbată la 120°, care se introduce în e-sofagul păsării, care se îndoapă. Maşina se pune în mişcare cu piciorul, cu care exer* cităm o presiune pe o pedală, legată de angrenajul montat pe corpul pompei.
   Cu această maşină putem îndopa într’o oră până la 300 găini. Se pot îndopa găini, gâşte, curci şi raţe, numai cu hrană moale,
   Maşina este brevetată.
  ALFA. - Bot. - Numele arab al plantei Stipa tenacissima. - v. ac.
  ALFA-LAVAL-SEPARATOR. Este numele fabricei înfiinţată în 1879 la Stockholm de cflre Dr. Gusta v de La val, inventatorul separatorului. Această fabrică s’a transformat în 1883 într’o întreprindere pe acţiuni.
   Începând din anul 1910 separatoarele Al-fa-Laval se construesc şi în Germania de către Bergedorfer Eisenwerk la Bergedorf lângă Hamburg. v. Lapte.
                                                                                                        N. O.
   ALFÓLD sin. Puszta v. Şesul Ungariei»
   ALGE. - Boţ. - Clasă din încrângătura Thallophytelor. - v. ac. - Se caracterizează« prin prezenţa clorofilei şi traiul în mediul acvatic. Deşi conţin clorofilă, ele pot fi albastre, cafenii, roşii, datorită altor principii coloranţi ce se suprapun clorofilei; phyco-cyanină, phycopheină, Phycoeryţrină.
   Algele formează aproape jtotalitatea vegetaţiei marine şi nu le găsim la adâncimi mai mari de 350 m. - de unde radiaţiunile luminoase sunt complect absorbite. Şi cum aceste radiaţiuni sunt absorbite în mod diferit de apa mărilor, repartiţia lor e următoarea: algele albastre la suprafaţă, cele verzi mai jos, cele cafenii până la 100 m. şi cele roşii până la 350 m.
   Există şi alge cari nu trăesc în apă, ci în medii foarte umede; altele în simbioză, ca Lichenii sau ca paraziţi * Bacteriile.
   Thalul din care sunt formate algele prezintă forme foarte variate şi este, în cele mai multe cazuri, . pluricelular.
   Reproducerea se face prin spori, ouă sau disocierea thalului.
   Clasificarea Algelor se face după natura pigmentului care colorează thalul. Avem astfel 4 ordine:
                                                                  Alge roşii - Floridee sin. Rodophycee.
   Florideele sunt în majoritate alge marine, cu excepţia câtorva genuri de apă dulce.
   întrebuinţări. Din Chondrus crispus - a-bundent pe coastele 'Mânecei - se extrage o gelatină cu întrebuinţări farmaceutice.
   Din thalul Florideelor se extrage geloza-
 141
 ALGE
agar agar - întrebuinţată în laboratoare pentru culturile de bacterii.
 întrebuinţări medicale are şi Sphaerococcus sin. Gigartina helininthocorton, ca vermifug.
 Alge cafenii - Pheoophycee. Au thalul colorat în galben-cafeniu datorită phycophei-nei, celulele cu nucleu şi nu conţin amidon.
 Reproducerea se face prin spori - zoospori
 -  sau prin ou.
 Afară de Diatomee, Hidrurus şi alte câteva, majoritatea speciilor sunt marine.
 In acest ordin cităm:
 Fucaceele, alge marine ce se reproduc numai prin ouă. Genul principal e Fucus.
 Aceste alge cresc abundent pe stânci şi sunt asvârlite în cantităţi apreciabil de mari,
   Cele mai multe le găsim în ape dulci.
   Alge albastre sau Cyanophycee. Sunt cele mai simple. Verzi-albăstrii. Celulele fără nucleu. Pigmentul albastru - phycocyanina - şi clorofila, difuzate în protoplasmă.
   Au o singură familie: Nostocacee.
   —      Agrol. — Algele din pământ. Sunt tot atât de răspândite ca şi protozoarele şi acţiunea lor este tot atât de însemnată în ciclul biocoenotic din pământ. France a determinat, în diferite pământuri, 85 genuri, între cari foarte numeroase Diatomee - alge silicioase. -Sunt organisme microscopice, unicelulare, sihcioase. - Fig 204 - reprezintă: a) Surirella,
b)   Navicula, c) Eunotia, d) Nitzschia, e) Hantzschia şi f) Pinularia.
i x  Fig. 203:
  ALGE.                   ^                                            după  „Larousse  Agricole**
       VAREO sau GOÉMON, pe stâncile de lângă Boulogne-sur-Mer.
 la ţărm. Pe coastele Franţei sunt adunate servind ca îngrăşământ sub numele de Varec sau Goemon - Fig. 203. - Cenuşa lor conţine potasă, brom şi iod.
    Diatomeele. Sunt alge mici, unicelulare, cu finembrana silicioasă. Le găsim în mări, ¿Jacuri, râuri, etc. Prin acumularea lor s’au lormat zăcăminte însemnate de tripoli - v. ^ac-* “ Cităm Pleurosigma angulatum, cu întrebuinţări în metroscopie.
 , t .Alge verzi sau Chlorophycee. Sunt alge cu ¿jpl°rofilă şi amidon. Thalul e uni - sau pluri-Posedă nucleu.
 loc prin : prin izogamie
*** Reproducerea sexuală are moduri:
                                                       în două ţ} ^îeterogamie. - v,
   Algele verzi - Chlorophyceele - sunt mai puţin răspândite şi se găsesc de obiceiu în terenuri joase, inundabile. Ex.: Pleurococcus, Mesotaenium, Desmidium, Enastrum, Calocy-lindrus, Pleurotaenium şi Chlorella.
   Menţionăm şi algele care trăesc pe stânci, alge lithobiote - Schizophycee -, cari sunt primele organisme vegetale ce populează stâncile şi contribuesc la dezagregarea lor şi înlesnesc aşezarea altor vegetale superioare.
   S’au găsit - 2400 pe cm.*; genurile mai răspândite: Aphanotece, Cystococcus, Lyng-bya, Gloeocapsa şi Trentiophila. - v. Eda-phon.
   Aceste organisme circulă în toate direc-
ALGERIA-ALGEKIA
142
ţiile în vastul ocean intercelular - format de peliculele de apă ce îmbracă grăunţii pământului, a căror suprafaţă superioară este de peste 100.000 km." la un ha., pe o adâncime de 1 m. Căutând azotul din humus cu care se hrănesc, aceste organisme izbesc grăunţii de
                                        Fig. 204. — Alge din pământ.
 pământ mai mici decât ele şi le schimbă aşezarea.
   Pe lângă genurile specificate se mai găsesc diferite specii ale genurilor: Fragilaria, Synedra, Pleurostauron, Achnantes, Cymbella, Stauroneis, Gophonema, etc.
                                       Ch. Ar.
   ALGERIA. - Stat. - Colonie franceză în Aiiica de Nord - 2.195.087 km.2 - cu cca. 6 milioane locuitori. In Algeria există pe coasta mediterană arii mici de şesuri şi văi foarte fertile, aparţinând Europenilor, cari practică o agricultură ştiinţifică, obţinând venituri bune din cerealicultură şi viticultură. Insă cea mai mare parte a Algeriei este improprie pentru scopurile agricole. Partea de Nord este muntoasă şi convine mai mult pentru păduri şi păşune; aici populaţia indigenă este cu totul săracă; deşi s’au construit multe drumuri excelente, totuşi arii considerabile din regiunea muntoasă rămân încă inaccesibile din cauza mijloacelor de comunicaţie.
   Solul se exploatează de proprietari şi arendaşi - Khanii. - Cea mai mare parte a terenurilor Statului este rezervată pentru scopuri de colonizări. Recolte principale: grâu 638 mii 448 tone; orz 493.338 tone; ovăz 126 mii 1 70 tone; se mai cultivă porumb, cartofi, anghinare, bob, mazăre şi tomate. Tutunul se cultivă cu mare succes, deasemenea sămânţa de in şi de mătase. Sericicultura este încurajată de guvern şi dă în medie 15.000 funzi (pound) de gogoşi; vin s’a făcut 8.402.636 q. pe 206.087 ha. - ; portocale s’a recoltat 37.000 tone, manda-
 rine 54.000 tone, lămâi 5.500 tone. Nuci de cocos, banane, rodii, migdale, smochine şi alte fructe se fac în abundenţă. Măslini
   - 13 milioane arbori - dau anual peste 250 mii q. de untdelemn. Bumbacul se cultivă cu succes. Alfa - v. ac. - deţine vre_o 4 mi-
•  lioane ha.; producţia se exportează în Anglia pentru fabricarea hârtiei. Pădurile ocupă peste 2 mii. ha.: stejari de plută, pini de Alleppo, stejari verzi permanent, cedrii, palmieri. Lemnul este bun pentru construcţii, traverse de cale ferată, stâlpi de telegraf, etc.
     Algeria numără 167.324 cai, 165.156 catâri, 284.569 măgari, 345.507 bovine, 6 milioane 786.266 oi, 3.125.714 capre, 32.742 porci şi 1 73.328 cămile.
     Pescuit intensiv de sardele şi alte soiuri de peşti. Se pescuesc cca. 7.500 tone de peşte în valoare de 15.222.832 fr., apoi corali în valoare de 1.224.220 fr. si bureţi de 1.269.640 fr.
     Învăţământul agricol: un institut de agricultură, o şcoală colonială de agricultură
                                         V.  Gh. :
     ALGERIA. - Conopidă de. - Hort. -Varietate foarte viguroasă şi rezistentă, bună de cultivat în câmp liber, în grădina de legume: dă căpăţâni foarte mari şi albe ca zăpada, prin Septembrie şi Octombrie.
                                       M. Cost.
   ALGERIA. - Cantalup de. - Hort. - Exce' lentă varietate de vară pentru cultivat în aer liber, foarte productivă şi nepretenţioasă în
Fig. 205. — Cantalup de Algeria.
   cultură; are fructul sferic sau foarte puţin alungit, de culoare verde-gălbui, pătat cu verde închis. - Fig. 205 -; miezul portocaliu-roşcat, foarte dulce şi parfumat şi întotdeauna de bună calitate.
                                        M. Cost.
      ALGERIA. - Fasole de. - Hort. - Sub acest nume sunt cunoscute trei varietăţi de fasole de Algeria: una urcătoare şi două oloage. Toate se caracterizează prin păstăile lor gal-
143
ALGERIANĂ-A LIDADĂ
   bene, cărnoase, foarte fragede, cu totul fără aţă şi cu bobul negru-albăstrui, din care cauză varietatea urcătoare este denumită şi Fasole untoasă neagră sau Untoasă de Algeria.
   Cele două varietăţi de fasole oloagă de Algeria sunt cunoscute sub numele de: Fasole oloagă neagră de Algeria, care este foarte timpurie şi productivă şi cu păstaia scurtă şi Fasole oloagă cu păstaia lungă de Algeria, care după cum arată şi numele se deosebeşte de prima prin păstăile sale lungi.
                                   M. Cost.
   ALGERIANĂ. - Zoot. - Rasă de oi din Algeria.
   Aceste oi aparţin mai multor rase, dar mai ales celei Arabe, din Sudul Algeriei. Au talia mare, picioare, înalte, — o calitate pentru oile supuse transhumantei, — sunt foarte rustice, dau carne bună, se îngraşă uşor şi sunt relativ precoce.
   Cuprinde următoarele varietăţi: 1. Ouled Djellal - în S-E. departamentului Constantine;
 2. de Djelfa şi de Challala - în S. departamentului Alger; Beni-Guil, în departamentul Oran şi într’o parte a Marocului.
   Ameliorarea oilor Arabe, — care dau o lână de calitate mijlocie, — a fost încercată prin încrucişare cu Merinosul, dar fără rezultate apreciabile.
                                 Agr. Card. ALGERIANĂ - TUNISIANĂ. - Zoot. - Varietate de taurine cu membre subţiratice, cap mare, gât scurt, piept plin, crupă lungă, şi largă.
   Culoarea brun-roşcată, cu extremităţile negre.
   Tipul cel mai perfect al acestei rase, îl constitue vita brună de Atlas. Aceasta este în general o rasă de muncă uşoară - 250-400 kgr. greutate.
   Vacile sunt mediocre producătoare de lapte. Boii iuţi şi viguroşi, dau 50-55% greu-tate de tăiere. Animalele zise de Guelma, de D jerba şi de Aiir-Beida sunt cele mai pre-
 *u*te>                           Agr. Card.
   ALHAGI.-Bot. - Numele arab al unui gen din familia Leguminoase. Plante tufoase, ghimpoase, cu flori roşii. Multe specii se cultivă la noi în florărie, mai ales A. Maurorum, care a dat mana evreilor în deştert.
   ALIAJ. - Chim. - Corpul metalic resultat din fcombinaţiunea, în proporţii definite, a două sau mai multe metâle. Ex.: alama, este un aliaj de cupru şi zinc; bronzul, un aliaj de cupru şi cositor. Aliajele au proprietăţi diferite de ale metalelor din care provin, aşa încât ele sunt întrebuinţate, în aplicaţiunea lor, ca metale noi. Scopul pentru care se fac, este acela de a creia combinaţiuni cu însuşiri superioare, utilizabile în industrii şi arte. Aşa, alama se fasonează mult mai uşor şi mai bine Şi se prelucrează în genere mai comod decât cuprul sau zincul din care provine.
   Aliagele se obţin prin topirea împreună şi amestecarea, în stare lichidă, a metalelor ce trebue să intre în compoziţie.
   ALICANTE BOUSCHET. - Vitic. - Este
un hibrid obţinut la 1855 de Henry Bouschet de Bernard prin încrucişarea varietăţilor de struguri Grenache cu Petit Bouschet. - Fig. 206. - Produce struguri în cantitate mare, de coacere mijlocie, având boabe de coloare neagră cu zeama roşie. însăşi foile se înroşesc de îndată ce începe coacerea aguridei.
                după „Larousse Agricole“ Fig-. 206. — ALICANTE BOUSCHET.
   Din cauza coloarei roşii a vinului care pătează şi mai' ales fiind şi expusă la mană, varietatea aceasta este tot mai abandonată astăzi, deşi a fost foarte apreciată în trecut, pe când vinurile intens colorate erau cele mai scumpe.
   In România este foarte mult introdusă în vechile vii refăcute în prima perioadă de reconstituire.
                                                                                                            I. T.
   ALICE. Tratat la Vânătoare. - v. ac. ALIDADĂ* " Topogr. - Dispozitivul de vizare la instrumentele topografice. Poate fi cu pimile - Fig. 207- sau cu lunetă - Fig. 208 -ambele cu eclimetru sau fără. Alidada materializează planul de vizare al instrumentului topografic respectiv. La instrumentele gonio-metrice alidada are o mişcare de rotaţie în jurul axului vertical, la planşetă este sub forma
Fig. 207. — ALIDADA CU FTNULE
  de riglă şi planul de vizare materializat prin linia de credinţă, v. Teodolit, tachimetru.
                                                                                                          J. M. Gh.
ALIFIE-ALIMENTAŢIE
144
Fi g. 208. — ALIDADĂ CU LUNETĂ
   ALIFIE. - Med. Vet. - Preparat de consistenţă moale, obţinut din amestecul unui corp gras, vaselină sau grăsime animală de obicei osânză, cu una sau mai multe substanţe medicamentoase. Exemple: alifia mercurială, se compune din 500 gr. mercur tri-tuiat, amestecat cu o cantitate egală de grăsime + 1 decigr. azotat de argint, etc.
   Se aplică la exterior, pe piele sau mucoase, prin cari alifia medicamentoasă se ab-soaibe foarte bine. Se întrebuinţează într’o mare măsură în medicina veterinară şi umană. Astfel, un amestec compus dintr’o par-t^ alifie mercurială şi trei părţi grăsime animală - osânză - este mult întrebuinţat contra păduchilor; alifia sulfurică, contra râei. etc.
   întrebuinţarea specifică se descrie la fiecare afecţiune în parte. - v. ac.
   ALIGOTÉ. - Vitic. - Varietate originară
         col. Prof. I. C. Teodorescu Fig. 209. — ALIGOTE.
din regiunea Bourgogne — Franţa — unde se cultivă în amestec cu varietăţile Pinot, Chardonnay şi Melon; şi-a făcut un adevărat
renume la noi unde în climatul de secetă al Basarabiei şi în regiunile nordice se comportă minunat, dând un vin cât se poate de rezistent, armonic constituit, cu gust plăcut, care prin păstrare nu pierde din calităţi, ba din contră capătă buchet şi o limpiditate foarte atrăgătoare.
   Varietate de coacere aproape timpurie, dă rod foarte mare, susţinut, rezistă la boli ca şi la geruri, în multe părţi concurând pe cele mai bune varietăţi locale din Basarabia şi Moldova.
   Ciorchinii sunt relativ mici, cu boabe aurii, aproape îndesate, însă foarte numeroşi pe tufă, - câte trei ciochini pe un lăstar, de urde se zice şi Plant de trois. - Fig. 209. -Cere tăere mijlocie.
   Cei mai buni port-altoi pe care merge la noi sunt: Riparia X Rupestris 3309, 101-14 şi Riparia X Berlandieri 420-A pentru terenurile secetoase şi lipsite de var.
   Din cauză că în toamnele ploioase strugurii putrezesc prea uşor, este de sfătuit a se planta numai în vii ridicate pe dealuri şi expuse spre miază-zi si apus.
                                                                                                         I. T.
   ALIMENT. - v. Alimentaţie. ALIMENTAŢIE. Alimentaţia este un capitol al igienii. In timpul din urmă însă ştiinţa alimentaţiei s*a detaşat ca o disciplină aparte, de sine stătătoare.
   Alimentaţia este cel mai important factor al mediului. Alimentul reprezintă materialul care este transformat de maşina animală în diferitele producţiuni economice în vederea cărora se practică zoocultura.
   Alimentele de care are nevoe organismul animal sunt de natură organică şi minerală. Substanţele organice cuprind trei grupe şi anume: substanţe azotate, substanţe grase fi hidraţi de carbon, iar cele anorganice cuprind apa şi sărurile minerale.
   Substanţele azotate cuprind de o parte substanţe azotate albuminoide sau proteice, iar de altă parte substanţe azotate nealbu-minoide sau amide sau combinaţii amidate.
   Substanţele albuminoide cele mai cunoscute sunt fibra musculară - carnea, - albuşul oului, cazeina laptelui şi glutenul grâului.
   Amidele sau combinaţiile amidate sunt tot substanţe azotate, dar nu sunt albumine, ci produşi mai simpli, fie că sunt rezultaţi din desintegrarea moleculelor de albumină, prin procese de fermentaţie, datorite ciupercilor sau bateriilor, fie că sunt substanţe premergătoare albuminei, cum este cazul diferitelor substanţe absorbite de plante din pământ, din care se va construi molecula de albumină. De aceea în plantele tinere amidele se găsesc în cantitate mai mare şi mai ales în muguri şi în boboci, căci ele nu s’au fixat încă sub forma de albumină, pe când în plantele adulte, în paie, în grăunţe, sunt în
145
ALIMENTAŢIE
cantitate mai mică; tot astfel furajele acre sau fermentate sunt mai bogate în amide, căci moleculele de substanţe albuminoase se desfac acolo prin procesul de fermentaţie. Amoniacul, as paragina, glutamina, lecitina, etc., - v. ac. - aparţin acestei grupe. Ami-dele sunt solubile în apă şi pătrund uşor prin traversul peretelui intestinal, aşa că sunt uşor asimilabile.
   La un loc, substanţele azotate albuminoide şi nealbuminoide constituiesc ceeace se numeşte proteină brută, care joacă în hrana animalelor un rol primordial. Ele sunt substanţe plastice, căci servesc la construcţia celulelor şi de aceea au importanţă mai ales în hrana tineretului, a femelelor gravide şi a vacilor de lapte. Insă ele sunt necesare oricărui organism, căci trebue să refacă materialul uzat prin funcţionare. Refacerea materiei în organism e continuu necesară. Celulele organismului sunt neîncetat în activitate şi din această activitate rezultă o distrugere parţială a corpului lor, care trebue restaurată. Protoplasma vie se nutreşte necontenit, eliminând rezidii şi asimilând noui substanţe şi aceste substanţe noui care repară pierderile sunt materiile azotate. La a-cestea se adaogă mişcările de contracţiune ale muşchilor din aparatul circulator, respirator şi digestiv, care uzează fibrele musculare şi această uzură trebue reparată. In ceeace priveşte organismele care desfăşoară o energie mecanică, de pildă tracţiunea la cai şi boi, se adaogă şi necesitatea de a repara fibra musculară, care s’a uzat prin tracţiune. Există astfel un minimum de substanţe azotate, care este indispensabil oricărui organism viu. Acest minimum nu este acelaş pentru toţi indivizii, ci el diferă după vârstă şi după condiţiile în care se găseşte organismul. La om, în termen mediu, minimum de albumină este de 1 gr. pentru 1 kilogram de greutate vie în 24 ore - un om de 70 kgr. are nevoe de cel puţin de 70 gr. albumină zilnic, - la cal între 1-1,43 gr. pe kgr. de greutatea vie în 24 ore, la bou 0.7 gr., la oaie 1.3 gr.
   Intre substanţele azotate şi cele ne azotate trebue deci păstrat un raport, care se numeşte relaţiune nutritivă şi care se exprimă
prin formula:    _M A
                  M N A
în care MA sunt materiile azotate şi MNA materiile neazotate. Acest raport depinde de diferite circumstanţe.
   In general, la individul adult el trebue să fie de — până la — La animalul tânăr, în perioada de sugere, trebue să se urce până
   Vi* apoi mai târziu, în perioada de creştere, după regimul lactat, este “. La animalele de muncă, la care nu este mare nevoe de proteină, MNA poate creşte, proporţia
devenind ^ şi chiar mai mult. Când avem de mărit raţia alimentară la animalele adulte, în vederea unor utilităţi care se produc pe seama MNA, este chiar recomandabil a schim-1 . . 1
ba raportul până la^g- şi chiar mărind astfel pe MNA, ceace constitue o economie, căci alimentele mai bogate în MA sunt totdeauna
mai scumpe pe piaţă. O raţie *AA-=— este
                                  MNA io
mult mai ieftină decât una M N A=y
   In unele experienţe s’a putut micşora re-
                           i
laţia nutritivă până la ^
   Alimentele cele mai bogate în proteină brută sunt, în ordinea dată de Kellner, următoarele - ordine descrescândă: - rezidiile uscate de natură animală - făină de carne, de peşte şi de sânge, - drojdiile uscate şi dife" rite feluri de gluten; turtele oleaginoase, borhoturile uscate dela fabricele de spirt şi bere, unele seminţe de leguminoase şi câteva seminţe de oleaginoase; urmează apoi fânu-rile de leguminoase, boabele de cereale şi rezidiile ce rezultă din măcinatul lor, fânul compus din diferite graminee, cartofii uscaţi şi rezidiile de sfeclă, furajele verzi, în fine pleava şi apoi, la urmă, diferitele feluri de paie.
   Tot în grupa azotatelor trebue să clasificăm şi o nouă categorie de substanţe, care sunt combinaţii albuminoide cu minerale, anume vitaminele, v. vitamine. Ele sunt descoperite de curând şi este dovedit prin numeroase experienţe, că au un rol foarte mare în întreţinerea vieţii şi în creştere. Lipsa lor din alimentaţie produce turburări grave, urmate de moarte, turburări care a*au numit avitaminoze. - v. ac.
   Vitaminele din hrana vacilor trec în lapte, aşa că regimul vacilor de lapte nu este indiferent pentru consumatorii laptelui.
   SUBSTANŢELE GRASE din organismul animal şi vegetal sunt combinaţii ale glice-rinei cu acizi graşi - trigliceride, - dintre cari cei mai obicinuiţi sunt acidul stearic, palmitic şi oleic. Acidul stearic şi palmitic produc o grăsime consistentă - seu, osânză, - pe când cel oleic o grăsime fluidă - uleiu. - Alimentele cele mai bogate în grăsime sunt seminţele oleaginoase, (25-50%), după care urmează, în ordine, turtele oleaginoase (8-11%), apoi porumbul (5-7,8%), ovăzul (4,2-5,6%), iar cele mai sărace sunt rădă-cinele, iarba, fânul şi paiele (0,5~2,5%). Unele din aceste alimente conţin mai mult acid oleic - oleaginoasele, - altele mai mult acid stearic şi palmitic - cerealele. - De aceea de pildă un porc hrănit numai cu turte oleaginoase va avea grăsimea mai puţin consistentă şi pentru a o întări trebue să administrăm animalului porumb şi mai ales orz.
io
ALIMENTAŢI H
   In general trebue să se observe ca proporţia de grăsime în alimentaţie să nu fie mai mare de 1 kg. grăsime pentru 1000 kg. greutate vie, căci grăsimea administrată în cantitate prea mare produce turburări digestive.
   HIDRAŢII DE CA'RBON sunt substanţele care produc energia mecanică desfăşurată de organism şi necesară pe de o parte pentru îndeplinirea diferitelor funcţiuni care asigură viaţa “ circulaţia, respiraţia, digestia, - iar pe de altă parte pentru deplasarea corpului sau efectuarea unei munci oarecare. Cea mai simplă formă a acestor hidraţi de carbon este glucoza - zahărul, - pe socoteala căre a se produce contracţiunea musculară,
 - energia cinetică, - aşa că în timpul con-tracţiunei cantitatea de glucoză din organism se micşorează, iar în timpul repausului se măreşte. Consumaţia se face prin oxidarea glucozei din muşchi, care se combină cu oxigenul şi produce bioxid de carbon şi apă, degajând în acelaş timp şi căldură. De aceea organismul se încălzeşte când face eforturi mai mari de contracţiune. In mod normal organismul conţine glucoză în sânge în cantitate de 1-1,50 gr. la 1 kg. greutate vie. Chiar când organismul ingeră o cantitate mai mare de glucoză, proporţia ei în sânge nu sporeşte, căci ea suferă fenomenul de po-limerizare, transformându-se prin pierdere de apă în glicogen, care e un corp mai complex, iar când muşchii au nevoe de a des-volta o energie cinetică mai mare, glicogenul se rehidratează şi se desface iarăşi în molecule simple de glucoză. Sediul principal al glicogenului în organism este ficatul; în cazuri de alimentaţie foarte bogată în substanţe hidrocarbonate, ficatul poate conţine glicogen în. proporţie de 18% din greutatea lui totală.
   Toţi hidraţii de carbon se absorb în organism sub formă de glucoză, însă ei. se găsesc în alimente sub forme mai complexe dintre care cele mai importante sunt zaha-roza, fructoza, lactoza, amidonul, dextrina şi celuloza, care sunt hexoze - 6 atomi de C -precum şi mucilagurile, care sunt pentoze
 - 5 atomi de C, - iar în furajele fermentate se găsesc şi acizi organici, cum sunt acidul lact;.c, acetic şi butiric.
   Celuloza este hidratul de carbon cel mai complicat şi mai greu de digerat. Ea constitui membrana celulelor vegetale şi scheletul plantelor. O parte dir. celuloză este digestibilă însă există şi o parte nedigesti-bilă, care formează, fibra lemnoasă a plantelor, fiind încrustată, împreună cu substanţe din grupa pentozelor, în lignină, su-berină şi chitină. Cu cât planta îmbătrâneşte, cu atât celula se impregnează cu aceste substanţe de încrustare, care fac celuloza re-sistentă şi indigerabilă. Sub această formă
 146
 ea se găseşte în paie, în pleavă fi în fânul prost.
    Alimentele cele mai bogate în hidraţi de carbon sunt în primul rând rădăcinele şi tuberculii, melasa, grăunţele, făinurile şi tă-râţea, care conţin cei mai mulţi hidraţi de
 • carbon digerabili, pe când paiele, pleava şi fânul prost conţin mai multă celuloză nedigerabilă. Astfel, după Kellner paiele conţin:
                 Substanţe nutritive         Eehivalentul (va¬ •CC    Echiv. amidon 
                     digestibile             loare pl;nă=ioo)  1 C ** pt ioo kg.    
0 Kt  O     o Substanţe    OJ    
'53 a 6 5   ° ext. neazot. >03 3 
a-    «ft p                O -   
°/o   ■2.0                 la Ü  
      o                    u     
      °/o                  °lo   
Pae de grâu 0,2   0,4   13,3           20,4  32                ---    10,9          
„ p ovăz    1,3   0,5   16,5           20,9  43                1,0    17,0          
» orz       0,7   0,4   12,7           21,0  31                0,5    10,7          
„ „ secară  0,6   0,4   12,9           22,0  30                0,4    10,6          
„ „ nieiu   1,6   M     20,0           19,4  52                1,2    22,3          
    Substanţele celulozice sunt însă. necesare în hrana animalelor, pentru că ele dau raţiei alimentare volumul trebuincios, rarifi-când celelalte alimente şi servesc la excita-ţiunea mucoasei gastrice.
    Ierbivorele posedă o mare facultate de a digera păioase, care sunt alimentele cele mai bogate în celuloză; în intestinul lor sunt bacterii care desfac celulele vegetale şi atacă celuloza. Este evident că, dacă aceste bacterii găsesc la îndămână material deja gata preparat, cum e amidonul, zahărul, atunci ele lasă celuloza să treacă neatinsă în fecale; altfel o descompun, făcând-o utilă organismului. De aceea rumegătoarele, care au o mare suprafaţă digestivă, pot extrage în mare parte materialul necesar nutriţiei lor numai din alimente voluminoase bogate în celuloză, astfel că în raţia lor alimentară substanţele concentrate - grăunţe, turte, etc. - pot ocupa un loc mai mic decât la alte animale.
    Nu trebue totuşi să dăm animalelor celuloza sub forma exclusivă de paie. Trebue ca o bună parte să o dăm sub formă de fân, căci paiele conţin prea puţin calciu. Această regulă trebue respectată mai ales la vacile de lapte, care elimină calciu prin lapte. Fânul trebue să se dea în cantitate de 1/100 din greutatea corporală la cal, 1/80 la bou, 1/50 la oi. In nici un caz raţia de fân nu trebue să fie la animalele din specia boului sub 5°/oo din greutatea corporală, căci această cantitate minimă e cerută fi de consideraţii dietetice; adică minimum 2‘3 kg. de fân pe zi la un bou.
    Intre hidraţii de carbon şi substanţele
 147
ALIMENTAŢIE
 grase există o legătură strânsă în ceeace priveşte rolul lor în organism. Când hidra-ţii de carbon nu sunt în cantitate suficientă pentru a produce energia, mecanică reclamată de un organism, atunci intervin grăsimile, care se transformă ele în hidraţi de carbon. Grăsimile prin urmare trebuesc considerate ca o rezervă de energie cinetică a organismului. Ele intervin în producerea energiei numai după ce s’au consumat hi-draţii de carbon. De aceea când cerem unui animal să muncească mai mult decât îi permite raţia alimentară, el va slăbi, căci va consuma din propria lui grăsime. Pe de altă parte, animalele hrănite abundent cu hidraţi de carbon se îngraşă, adică hidraţii de carbon se transformă şi ei la rândul lor în grăsime, depozitându-se în organism, când consumaţia este mai mică decât ingeraţia.
   SUBSTANŢELE MINERALE au şi ele un rol foarte important în alimentaţie. Hrana animalelor trebue să conţină săruri minerale. Dintre minerale, calciul şi fosforul sunt cele mai importante şi sunt absolut necesare animalelor tinere în perioada de creştere, pen-trucă ele intră în construcţia scheletului. Deasemenea sunt indispensabile şi femelelor gravide şi vacilor de lapte, căci altfel scheletul fetului şi laptele se vor forma pe socoteala mamei, care va suferi o decalci-care a propriului său schelet. Apoi clorura de sodiu - sarea de bucătărie - este necesară organismului, căci ea excită apetitul şi stimulează digestia, determinând totodată şi o sete mai mare, ceeace este important mai ales pentru vacile de lapte,
   APA este prezentă în toate alimentele, însă unele alimente sunt foarte bogate în apă, altele foarte sărace. Dacă supunem alimentele la uscare, la 100° C., apa se evaporează şi ceeace rămâne constitue substanţa uscată. Uscarea numai la soare nu scoate apa în întregime şi de aceea chiar alimente denumite în mod curent ca uscate mai conţin încă o cantitate de 10-20% apă, cum sunt grăunţele, fânul, etc. Alimentele cele mai bogate în apă sunt borhoturile, (peste 90%), rădăcinile, tuberculii (75-85%) şi iarba (70-90%).
   Acestea fiind substanţele alimentare necesare organismului, destinaţia lor este de a merge în tubul digestiv. Aici, primul lor rol este acela de a umple stomacul, dându-i animalului senzaţia că e sătul. Altfel animalul e neliniştit şi face mişcări nefolositoare care consumă material, constituind o risipă pentru gospodărie.
   De aceea în alcătuirea unei raţii alimentare, întâi ne va preocupa volumul ei.
 Raţia trebue să fie astfel socotită, ca nici sa nu supraîncarce stomacul, nici să nu-1 lase gol. Din acest punct de vedere, se face întâi distincţie între substanţele con-
 centrate şi neconcentrate. Alimentele neconcentrate sunt acelea care conţin mult material neasimilabil, fie multă apă, fie multă celuloză nedigerabilă, adică alimentele apoase sau celulozice, cum sunt paiele, iarba, sfeclele, cartofii proaspeţi, borhoturile, etc. Iar alimentele concentrate sunt în primul rând grăunţele, apoi făinurile, turtele, cartofii uscaţi, etc. Raţia alimentară trebue să conţină şi pe unele şi pe celelalte. La cal, care are o capacitate stomacală mai mică, vom da o hrană mai bogată în materii concentrate, pe când la boi vom putea economisi
 o bună parte din substanţele concentrate, dând mai mult alimente voluminoase. In general, partea uscată din raţie trebue să reprezinte cam 1/40 din greutatea animalului.
 - 25 kgr. la 1000 kgr. greutate vie sau 12-13 kgr. la un bou de 500 kgr. -; la animalele tinere, sugătoare, se poate reduce proporţia la 1/60-1/50, pe când la animalele dela care se reclamă diferite producţii se poate ridica până la 1/33 din greutatea vie.
   In ceeace priveşte cantitatea de apă care trebue să intre în raţie ea se socoteşte la cal şi la oaie 2-3 kgr. pentru un kgr. de materie uscată, la bou 4-5 kgr., la vacă de lapte 4-6 kgr., iar la porc 7-8 kgr. Porcul are cea mai mare nevoe de apă pentru a asigura, disolvarea şi absorbţiunea unei cantităţi cât mai mari de principii nutritivi prin traiectul tubului său digestiv, care este mai scur': decât la rumegătoare. Ca să cunoaştem dacă raţia conţine apă prea multă sau prea puţină, facem calculul în modul următor: dacă ştim că trebue să dăm de pildă la porc 7 kgr. apă pentru 1 kgr. materie uscată, aceasta înseamnă că în 8 kgr. alimente trebue să se cuprindă 7 kgr. apă ceeace face 87.5% apă.
   Dacă vom da o raţie mai apoasă, va fi insuficientă. Prin urmare alimentele care conţin peste 87.5%, cum este laptele ecre-mat, sau sfeclele, vor fi insuficiente şi atunci trebue să adăugăm alimente uscate până la proporţia necesară.
   Apa nu trebue administrată imediat după porţia de grăunţe, căci ea trece repede în intestin şi duce cu dânsa o cantitate din grăunţele aflate în stomac, sustrăgându-le astfel digestiei stomacale. întâi se va da fân, apoi apă şi ceva. mai târziu grăunţe, după circa, ţ/2 oră, adică după ce apa a trecut în intestin.
   Nu e însă desigur suficient să umplem stomacul cu alimente, ci trebue totdeauna să avem în vedere paralel şi calitatea lor.
   Raţir. trebue adaptată după producţiunea pe care o r^rem de la fiecare animal. Astfel, de pilde, unui animal pus la îngrăşat îi vom administra alimente bogate în grăsimi sau în substanţe susceptibile de a se transforma în grosimi - hidraţi de C -, căci altfel,
ALIMENTAŢIE
 148
 dacă îi dăm substanţe bogate în azot, comitem o risipă, întrucât acestea sunt, cum am spus, mai scumpe; unui animal tânăr, în perioada de creştere, îi vom administra însă alimente bogate în substanţe azotoase, cal-caroase şi fosforoase; vacilor de lapte le vom da deasemenea substanţe azotate, grăsimi, hidraţi de carbon, calciu şi fosfor - laptele pe care-1 produce trebue să conţină cazeină, care se fabrică pe socoteala substanţelor azotate, apoi să conţină unt, care se fabrică pe socoteala grăsimilor, şi în fine lactoză, care se fabrică pe socoteala hidraţilor de carbon -; unui animal dela care cerem muncă de tracţiune îi vom da substanţe care produc energie, adică hidraţi de carbon şi vom economisi substanţele azotate, respectând, bineînţeles, minimum de azot necesar oricărei raţii alimentare.
   Dând unui animal altceva decât ceeace el poate transforma în producţiunea reclamată dela el, facem risipă în crescătorie.
   După Kellner - pe zi şi 1000 kgr. greutate vie -, raţia alimentară se compune astfel: pentru un bou adult în repaos din 15-25 kgr. substanţe uscate, 0,6-0,8 kgr. albumină şi 6 kgr. amidon; pentru un bou supus unei munci grele, din 25-30 kgr. substanţe uscate, 1,8 kgr. albumină şi 12,8 kgr. amidon; pentru o vacă cu producţie de 15 kgr, de lapte din
2  7-33 kgr, substanţă uscată, 2,2-2,5 kgr. albumină şi 11,8-13,9 kgr. amidon; pentru un viţel de 6-12 luni din 26 kgr. substanţe uscate, 2,3 kgr. albumină şi 1 1,5 kgr. a-midon.
   Deci, în creşterea şi exploatarea animalelor trebue să facem bine distincţie între raţia de întreţinere, care se va administra de pildă boilor de muncă în timpul iernii, când nu lucrează, apoi raţia de creştere, care reclamă în special multă albumină şi vitaminele necesare creşterii, şi în fine raţia de exploatare, care se va dirija după felul productivităţii.
   Un alt punct de vedere care trebue respectat în alcătuirea raţiei alimentare este modul cum facem amestecurile de alimente. Din acest punct de vedere, trebue să avem în vedere ca amestecurile din raţie să fie cât mai variate, aşa ca animalul să poată găsi toate elementele care-i trebuesc pentru sintetizarea substanţelor specifice necesare organismului şi în special pentru alcătuirea moleculei de albumină, care constitue protoplasma celulară. Un aliment conţine unii principii, altul alţii, aşa că ceeace nu se va găsi într’unul se va găsi într’altul. Raţia variată va asigura deci mult mai bine decât
o  raţie unilaterală prezenţa tuturor elementelor de care organismul are nevoie. Molecula de albumină animală este un produs foarte complex alcătuk din alţi corpi mai simpli, numiţi acizi-amini, sau aminoacizi,
cari sunt: glicocolul, alanina, leucina, serina, acidul aspartic, lizina, tirozina, acidul gluta-minic, arginina, triptofanul şi histidina şi care nu se găsesc toţi în aceiaşi plantă, ci sunt distribuiţi în mod variat, după natura specifică a albuminei dela fiecare specie de plante. Astfel, din unele plante, cum este porumbul, orzul şi grâul, lipseşte lizina şi triptofanul, care sunt necesare pentru construcţia albuminei animale, aşa că indivizii hrăniţi exclusiv cu aceste plante, fără nimic altceva, nu pot creşte. Suprimându-se experimental arginina şi histidina din alimentaţia unor animale, cum este şoarecele, s’a constatat, că el începe să piardă din greutate, iar dacă i se redă aceste substanţe, creşterea revine la normal. Lipsa unui amino-acid prin urmare împiedică desvoltarea corporală, chiar dacă ceilalţi sunt prezenţi în cantitate abundentă, căci construcţia moleculei de albumină se face după legea minimului. Dacă de ex. presupunem că pentru alcătuirea unei molecule am avea nevoe de elementele A, B, C, D, şi le avem'în proporţia de I A, 2B, 3C, 4D, nu vom construi decât o singură dată molecula ABCD, căci unul din elemente este prezent numai odată, aşa că celelalte elemente în surplus rămân pierdute. Minimum realizabil va fi deci în funcţie de elementul cel mai puţin numeros, adică va depinde de calitatea substanţelor ingerate şi deci, cu cât aceste substanţe vor fi mai variate, cu atât construcţia moleculei de albumină animală va fi mai asigurată. Alimentele de origine animală, cum sunt făinurile de carne, de peşte, de sânge, precum şi laptele sunt superioare celor vegetale sub raportul alimentaţiei. Proteina din aceste substanţe este mai bine folosită de animal pentru formarea moleculei sale de albumină decât proteina din plante. Astfel s’a constatat că proteina porumbului se transformă în carne de porc numai într’o proporţie de 23%, pe când proteina laptelui în proporţie de 66% fMorrison, ref. Ellenb.-Schiitz).
   Nu este deci suficient să dăm animalelor hrană multă, ci trebue să ne gândim şi la calitatea alimentelor ce administrăm. Alimentaţia raţională nu consistă în raţia maximă, adică în administrarea cantităţii maxime de alimente ce poate ingera animalul, ci într’o raţie economica, prin care să evităm orice risipă, mai ales astăzi, când valoarea alimentelor este aşa de mare. Raţia maximă a fost întrebuinţată odinioară, când ştiinţa nu poseda cunoştinţele pe care le avem noi astăzi şi când alimentele erau foarte ieftine; astăzi însă alimentaţia raţională a trecut dela faza cantitativă la cea calitativă.
   Englezii, la începutul secolului XIX, practicau metoda raţiei maxime, Baudement în Franţa cerea pentru animale ,,repaos în sânul abundenţei“, Sanson apăra din răsputeri
149
ALIMENTAŢIE
aceeaşi idee şi la noi Filip, sub influenţa acestei scoale, scria ca motto: ,,hrană, hrană şi iar hrană, iată tot secretul îmbunătăţirii animalelor“, pe când astăzi chiar autori francezi, ca Gouin, spun foarte categoric: „Credem că trebue acuma sâ părăsim complet această teorie a raţiei maxime, pe care Sanson a apărat-o până la sfârşitul vieţii sale“. Astăzi crescătorul trebue să ştie ce şi cât trebue să dea ca hrană animalelor lui şi să nu le dea mai mult, căci face risipă. Cel mai. bine a răspuns la această chestiune Kellner, care a alcătuit tabelele sale de „echivalenţi amidon“ şi norme de raţionare pentru diferite categorii de animale *). El a ales ca unitate de măsură pentru alcătuirea raţiilor amidonul. Nils Hansson cu ,»unităţile furajere“ şi Armsby cu ,,therms“-ul tratează aceeaşi chestiune, folosindu-se de alte criterii.
   Echivalentul amidon al unui furaj este reprezentat prin cantitatea de amidon ce produce în organism tot atâta grăsime corporală câtă este produsă de 100 kgr din acel furaj. Exemplu: când zicem că fânul are echivalentul amidon 32, aceasta înseamnă că 100 kgr. de fân produce în organism tot-atâta grăsime corporală, ca atunci când. animalul ar fi consumat 32 kgr. amidon.
   Unitatea furajeră a lui Nils Hansson este totalitatea principiilor nutritivi cuprinşi într’o anumită cantitate de furaj, cari sunt capabili să producă 3 kgr. lapte cu 3,25-3,50% grăsime.
   Therms-ul lui Armsby este unitatea furajeră, care produce organismului animal 1 000 calorii.
   Până în timpul din urmă unităţile-amidon au fost mai mult utilizate în calculul raţiilor. Astăzi însă se pare că unităţile furajere ale lui Nils-Hansson câştigă din ce în mai mult teren.
   Pe lângă cele spuse, raţia variată mai are şi avantajul că va asigura în alimentaţie prezenţa vitaminelor, care sunt substanţe indispensabile vieţii.
   Apoi varietatea alimentelor mai asigură
 o bună funcţionare a întregului tub digestiv şi un rendement mai mare al travaliului de digestie. Fiecare segment al acestui aparat va putea găsi într’o raţie variată elementul pentru care este specializat, aşa că toate segmentele vor putea intra în funcţie şi nu se va produce surmenarea unuia şi neutilizarea altuia. In asemenea condiţii digestia e mai completă şi organele aparatului digestiv nu vor fi obosite, graţie unei distribuţii convenabile a travaliului digestiv.
   In ceeace priveşte tranziţia dela un regim
 *) Pentru acei care vor să se pună mai uşor la curent cu metodele lui Kellner, este foarte recomandabil compendiul lui intitulat „Grunziige der Fiitterungslehre“, tradus în româneşte de Con-tescu şi Strilciuc.
 alimentar la altul, cum este aceea dela regimul verde de vară la cel uscat de iarnă, ea trebue să se facă în mod lent. In general se socotesc 1 0 zile ca epocă de tranziţie între aceste 2 feluri de regimuri.
    In sfârşit în amestecurile substanţelor trebue să ţinem seama şi de calităţile gustative ale alimentelor. Alimentele apetisante vor favoriza digestia. Când cerem unui animal să desfăşure o mare productivitate şi în consecinţă trebue să-l hrănim mai intens, atunci trebue să avem grijă şi de funcţiunea digesi-tivă, nu numai de valoarea nutritivă a raţiei. Trebue să prevedem neapărat în asemenea cazuri substanţe apetisante şi excitante în amestecul din raţie. Alimentele puţin apetisante pentru ca să le putem utiliza trebuesc amestecate cu altele mai excitante. Când ani" malul e flămând, îi dăm întâi alimentele pe care nu le mănâncă bucuros. Grăunţele se dau de obicei după paie sau fân iar la sfârşit se mai dă o cantitate mică de păioase.
    Multe alimente exercită asupra animalului şi o acţiune dietetică. Astfel sunt diferite ierburi tinere şi aromatice, substanţe amare, care au o acţiune foarte binefăcătoare. Administrarea lor este deci recomandabilă pentru a activa digestia.
    Coeficientul de digestibilitate este apoi mărit si printr’un amestec judicios al alimentelor: ,,calul digeră mai bine raţia sa dacă la fie_ care tain i se dă un amestec de ovăz, fân sau dacă i se administrează paie şi fân, ovăz şi alte alimente separat în tainuri diferite“. (Zwaenepoel). Administrarea grăunţelor a-mestecate cu paie tocate prelungeşte şi masticaţia, astfel că grăunţele sunt mai bine zdrobite şi îmbibate cu salivă. Prepararea alimentelor prin tocare şi sfărâmare este totdeauna recomandată, căci aceasta scuteşte o parte din travaliul digestiv. In fig. 210 dăm
 o  planşă cuprinzând diverse maşini întrebuinţate la prepararea alimentelor.
    Numărul porţiilor sau tainurilor trebue să repartizeze astfel raţia alimentară, încât digestia să dea cel mai mare coeficient posibil. Pauzele dintre tainuri trebue să asigure digestia fiecărei porţii, dar să nu fie mai lungi, căci după pauze mai lungi animalul mânâncă prea lacom, mestecă prea puţin şi deci alimentele se îmbibă insuficient cu salivă, ceeace micşorează coeficientul de digestibilitate, apoi mânâncă prea mult, ceeace produce turbu-rări digestive. Pauzele prea lungi sunt anti-economice, căci travaliul digestiv produce dela sine căldura necesară corpului şi, dacă acest travaliu e suspendat, animalul va face apel la consumaţie de material din propriul său organism pentru producerea căldurii corpului; pe lângă aceasta animalul flămând, după cum am mai spus, e neliniştit şi face mişcări de prisos, care consumă şi ele energie. Se vor respecta de regulă trei prânzuri pentru animalele mari; pentru porci şi oi
ALIMENTAŢIE
150
            Fig. 210. —• MAŞINI PENTRU PREPARAREA ALIMENTELOR.
   Î. Tocătoare de sfeclă, cu dinţi; 2. Uruitoare de porumb; 3. Uruitoare pentru turte;
4. Tocătoare de fân; 5. Uruitoare mecanică o. Tocătoare de sfeclă, cu cuţite.
 151
ALIMON-A LIZA RINA
până la 4 prânzuri; pentru animalele tinere în perioada de creştere 4-6 prânzuri. La animalele care muncesc vom da mai mult hrană concentrată dimineaţa şi la amiază iar fânul şi paele, care necesită o digestie mai lungă le vom da seara.
   In alcătuirea raţiei alimentare trebue să mai ţinem socoteală şi de individul cu care avem a face. Sunt rase mai pretenţioase decât altele şi chiar în interiorul aceleiaşi rase trebuinţele animalelor variază dela un individ la altul. Individualizarea, care este unul din principiile esenţiale ale zootehniei moderne, trebue făcută şi din acest punct de vedere cât se poate de bine. Hrănirea individuală, adică administraţia raţiei separat la fiecare individ, este foarte recomandabilă. Unele animale mânâncă mai mult, altele mai puţin, unele întrebuinţează alimentele mai bine, altele mai prost. Sunt de pildă vaci, a căror producţie lactică poate atinge un nivel foarte ridicat. Pe acestea le vom hrăni mai intens. A hrăni însă tot aşa de intens o vacă la care producţia laptelui nu poate trece de o anumită limită, este o risipă, căci surplusul de alimente nu va merge la mamelă şi se va depune in organism, ceeace nu este scopul exploatării pentru lapte. Apoi trebue să ţinem socoteală de faptul că animalele nu digeră cu aceeaşi intensitate in tot cursul vieţii lor, ci travaliul digestiv diminua cu vârsta.
   Este bine înţeles că în alcătuirea raţiei vom ţine socoteala de greutatea animalului. Este cunoscut că 2 animale de ex. de 500 kgr. au la un loc suprafaţa mai mare ca unul de
1 000 kgr., deci şi deperdiţia prin evaporaţie este mai^ mare şi în consecinţă consumaţia trebue să fie mai mare.
   In fine la raţionare trebue să ţinem seama şi de condiţiile de recoltare şi conservare
a*iÎnierîte^0r’         0 deaJ*uns să zicem de
pilda 6 kgr. fân, căci 6 kgr. fân prost nu au aceiaşi valoare nutritivă ca 6 kgr. fân bun.
 £
 "b
                  c-
                                                                                                                              32
                                   Fig. 211.— Unităţi nutritive nete - Kellner - date de câteva alimente la 100 kgr. de fiecare din ele. (După Larrouse Agricole).
  Acestea sunt principiile generale de alimentaţie de care trebue să ţinem socoteala în creşterea şi exploatarea animalelor, pentru a respecta pe de o parte trebuinţele organismului, iar pe de altă parte spre a asigura
  o zoocultură rentabilă.              G  K C
  Dăm după ,,Larousse agricole“ o schemă a unităţilor nutritive - Kellner - a principalelor alimente:
  ALIMON. - Bot. - v. - Lemnul domnului.
  ALIMORI. Sărbătoare populară la începutul Rusaliilor în Banat şi Transilvania, numită şi roată de foc.
  ALINIAMENT. - Topogr. - Linia imaginară de pe teren, care uneşte două puncte topografice. v. aliniere.
  ALINIERE. - Topogr. - Operaţia prin care se. aduc pe acelaş aliniament, sau în prelungirea lui, diferite puncte, v. aliniament.
  ALIONZA BIANCA. - Vitic. - Varietate de struguri destul de răspândită în părţile Bologniei în Italia; servă la producerea unui vin de masă destul de tare, buchetos, care prin păstrare capătă calităţi remarcabile.
  Suportă tăere lungă.                   j  y
  ALIOR. - Bot. - v. Laptele câinelui.
  ALISMA. - Fior. - Gen de plante acvatice, vivace, din familia Alismacelor.
  Specii:
  A. plantago-Limbariţă. Indigenă; creşte — 80 cm. Are flori numeroase, mici.
  A. lanceolata. înfloreşte din Iunie-Septem-brie; se obţin efecte frumoase dacă o plantăm pe marginea lacurilor, râurilor şi în bazine.
  Cultura şi înmulţirea. Se înmulţeşte prin despărţire, primăvara şi prin seminţe semănate în Aprilie-Maiu, în ghivece ţinute cu fundul în apă. Seminţele fiind mărunte, se acoperă foarte puţin.
  v. Limbariţă.
  ALISMACEAE. - Bot. - Ierburi acvatice, cu frunze radicale. Florile hermafrodite, sămânţa fără albumen.
  Această familie cuprinde 12 genuri cu cca 60 specii, răspândite în apele dulci.
  La noi găsim genurile Alisma.
  Alismaceele împreună cu Triurideele şi cu Naiadaceele, formează seria Apocarpeelor -v. ac.
  Clasificarea: cuprinde două triburi:
  Alismee - ovul solitar, bazilar; akenă.
  Butomee - ovule numeroase, parietale; fo-liculă.
  Alisma, Carex şi Hipuris sunt reprezentate în Fig. 95. - v. şi Sagittaria, Butomus.
  ALIU. - Bot. v. Usturoiu.
  ALIURI. - Hip. v. Mers.
  ALIVANT. - Bot. - v. Levenţica.
  AL1ZARINA. - Chim. - Compus organic întrebuinţat la vopsit, în special pentru vopsitul bumbacului. Se prepară sintetic din Antra-
153
ALLAMANDA-ALLIARIA
  Alizeele şi contra-alizeele sunt vânturi
constante. - v. Vânturi.
  ALLAMANDA. - Bot. - Gen din familia Apocynee, originare din America tropicală, cuprinzând diverse specii: A. neriifolia, A. oobilis, A. Schotii; plante frumoase, agăţătoare, cu flori de culoare galbenă - protoca-lie. Se cultivă în seră caldă, înmulţindu-se prin butăşire.
  ALLANTUS. - Ent. - Gen de insecte din tribul T enthredoninae şi care se deose-
   ALLGAU - Zoot. - Rasă de bovine ce se creşte în regiunea Alpilor din Schwaben, Wiirttenberg şi Tirol. E o rasă selecţionată pentru producţia de lapte dând 2500—3000 kgr anual, cu 3,8% grăsime. Culoarea e castsnie-brună. Botul cu o dungă albicioasă împrejur. Coarnele albicioase cu vârful negru. Urechile lungi şi late. Gâtul cam lung. Spinarea dreaptă. Vâna laptelui potrivit de groasă şi ramificată. Ugerul acoperit cu peri fini. Talia 1,35-145 m. Greutatea vacilor
F.i&. 214.^— TĂURAŞ RASA ALLGAU. Ferma Pitaru-Dâmboviţa.                Colecţia Insp.  G-ral  Comârzan
¡T 'î>eşte de genul Tenthredo. - v. ac. - numai “prin antenele care sunt mai scurte.
|  ' A. scrofulariae - Fig. 212 - are antenele
   galbene; abdomenul negru, cu trei dungi dea-fe^semenea galbene. Larva poate ajunge 3 cm.; |||'~tiăeşte pe frunzele de buberic - Scrofularia Hfe.nodosa — pe cari le găureşte, în August-R:^Şeptembrie. Iarna o petrece în pământ, în-^g,|fr*° găoace elipsoidală. fe^;ALLECULIDAE. - Ent. - Familie de insec^ din ordinul Coleopterelor heteromere. In-§S&Îecte diurne cu elitre mari.
550-—650 kgr. Nu se pretează-bine la îngrăşat şi nici pentru muncă. In trecut s’a cuî cit cu rasele Schwitz, Ober şi Lechthal, pentru mărirea producţiei de lapte. Selecţiu-nea a început din 18ţ^Z* In ţară s’a introdus la Domeniile Coroanei dela Cocioc, ferma Statului Pitaru, etc. - Fig. 213 şi 214.
   ALLGAU. Metodă de muls - v. Mulgere.
   ALLGAU. Metodă de curăţat unghiile la bovine. - v. Unghie.
   ALLIARIA OFICINALIS. - Bot. - v. Us-turoiţă.
ALLIUM-ALMOLA
 154
   ALLIUM. - Bot. - Gen de plante din familia Liliaceelor. Specii numeroase: ascalonicum = hasme. cepa ceapă.
           fistulôsum = ceapă ciorască. ochroleucum = aiu sălbatec, oleraceum = aiu sălbatec, porum != praz. proliferum.= ceapă de Egipt. Allium totundum = pur.
           cativum = usturoiu. s. var opioscordon = usturoi de industrială a vaniiioi.
           Schoenoprasum = arbagic, cep-şoară.
           Scorodoprasum = aiul şarpelui. Ursinum = leurdă.
   Fior. - Specii horticole:
   A. caeruleum sin. A. azureum, originară din Siberia. Atinge 50 cm. înălţime.
   A. album. Originară din Franţa meridională. Ajunge 25 cm.
   A. fragans. Originară din America septen" trională. Creşte până la 60 cm. Are flori mirositoare.
   A. ursinîum. Înfloreşte în Aprilie-Mai şi preferă locuri umbrite.
   A. giganteum. Originară din Himalaia. Creşte — 1 m. Are cepe mari şi flori trandafirii.
   A. nigrum. Are flori mari, alburii.
   Cultura şi înmulţirea. Toate speciile menţionate se înmulţesc prin despărţirea cepelor mici, în Septembrie-Octombrie. Se scoate la 3-4 ani, se replantează la 5-8 cm. a-dâncime, când li se schimbă şi locul.
   Se mai pot înmulţi foarte uşor prin sămânţă, semănându-se în Aprilie şi Maiu, în ghivece, cutii şi în pământ, afară. Terenul să fie nisipos şi humos. Bulbisorii se repică atunci când au 3-4 foiţe. Trebuie semănaţi rar. Repicarea se face în primăvara viitoare, înainte de a începe vegetaţia.
   ALLO CAMPUS UNDULATUS. Grav.-Ent.-
Insectă folositoare din ordinul Hymenoptere-lor, para-itând cryealidele lui Bombyx Quercus. - v. ac.
   ALLOGAM. - Bot. - Dela grec. allos-altul şi gameo " a se împreuna, a se căsători.
   Fecundare prin încrucişare. Sin. xenogam -xenos - străin, v. autofecundare.
   ALLOGAMIE. - Bot. - Dela grecescul allos, alt şi gamos, însoţire, căsătorie. înseamnă fe-cundaţie prin încrucişare, v. fecundaţie.
   ALLOSTERNA TABACICOLOR de Geer. -Ent. - Coleopter longicorn, distrugător al scoarţei stejarului pedunculat. Larvele mici de 4 mm. Prezenţa acestei insecte xylofage în lemnul atacat, se trădează numai prin orificiile de eşire ale insectei perfecte, care reamintesc ca mărime orificiile produse de cari. v* ac-                              M. Pand.
   ALLOTRIA. - Ent. - Hymenoptere para-
zite, cuprinzând cca. 14 specii ce trăesc în corpul păduchilor de frunze. Au corpul mic, aproape rotund.
   ALLYL. - Chim. - CH£=CH—CH2— Radical organic monovalent şi nesaturat al alcoolului allylic, al derivaţilor halogenaţi corespunzători, al unor hidrocarburi aromatice sau al unor fenoli cum ar fi allylpirocatechin, al cărui eter monometilic, eugenolul, consti-tue componentul principal al esenţei de cui-şoare şi este punctul de plecare în fabricaţia industrială a vaniliei.
   ALMANAH. Cuyântul provine dela grecescul „almenachon“ care de fapt nu înseamnă altceva de cât un calendar în care se dau cu mai multă lărgime noţiuni asupra timpului. Acest fel de lucrări se cunosc de multă vreme — din antichitate — dar numărul lor a sporit foarte mult de la inventarea tiparului încoace. Primii autorii erau medicii şi astrologii. Acum în urmă almanachul se face mai mult în vederea agriculturii, datorită faptului că această îndeletnicire este în funcţiune de timp, cât şi în scop social, artistic şi literar, fiind lucrări beletristice cari apar cu prilejul anului nou. De obiceiu în aceste almanachuri se tratează şi un material ştiinţific de agendă. necesar la fiecare pas. Sfaturile şi învăţăturile prezentate cari se publică în aceste lucrări, au darul să vulgarizeze ştiinţa şi să ajute la progresul civilizaţiei civice.
   In direcţia aceasta, sunt unele almanachuri cari au făcut urme adânci în publicistică. De pildă almanachul Hachette, care apare la Paris, este o lucrare sintetică r i variată de o importanţă capitală. Din această pricină este răspândit în întreaga lume. De-asemenea almanachul Gotha care apare în limba franceză si germană, formează un ghid indispensabil mai ales în ceeace priveşte constituirea statelor, diplomaţia şi genealogia familiilor princiare şi domnitoare.
   In româneşte au apărut deasemenea numeroase almanachuri. Societatea academică „România Jună“ din Viena, a publicat înainte de răsboiu două almanachuri foarte in-t3resante. Editura Socec şi Sfetea deasemenea au publicat două almanachuri literare, interesante.
   Editura Revistei „Pagini Agrare şi Sociale“ a publicat două almanachuri întitulate almanachul P. A. S. pe 1924 şi 1925 cu un material de specialitate foarte bogat şi variat, însoţit de unul literar şi artistic nu mai puţin frumos şi interesant. Almanachurile aveau pe deasupra şi un material bibliografic cât se poate de complect, conţinând biografiile a peste 400 agronomi şi specialişti, cu chipurile respective.
   ALMOLA. Sub această denumire se găseşte în comerţ un catran pentru ungerea rănilor la pomi. Este un produs ,,Chinoin“. v. fungicide, insecticide.
155
ALMUD A.-ALOPECURUS
   ALMUDA. Măsură volumetrică pentru cc-reale, în Mexic = 4,567 L Pentru lichide, în Portugalia şi Brazilia 16,540 1.
   ALNUS. - Silv. - Gen de arbori din familia Betulaceaelor, cu specii numeroase, din care unele se găsesc şi în ţara noastră:
        |   incana 1= arin alb. - v. ac.
 Alnus |    glutinosa '= arin negru. v.       ac.
        I   viridis—: liliac de munte. -   v. ac.
   ALODIAL. - Jur. - dela allodium, alodiu. Se zice despre terenul seniorului care e stăpânit în plină proprietate fără să aibă nici o obliga'ie.
   ALODIU. - Jur. - de la aîodium format din germanicul alle, tot şi od. formă veche, bun. Termen dr^Dt feodal care înseamnă proprietate funciară moştenită, stăpânită de senior. Cele mai adese ori alodiu înseamnă şi pământul nobililor scutit de obligaţia de a fi dat pentru munca sătenilor în comparaţie cu termenul iobagional, care avea această o-bli~aţie.
   Se întâlneşte îr. Transilvania, unde dreptul feodal a fost mult mai desvoltat decât în Muntenia şi Moldova.
                                                                                                      E. Gr.
   ALOE. - Bot. Gen din Aloinee - v. ac.; plante acaule - v. ac., cu rădăcini fibroase, frunze cărnoase dispuse în rozetă, membranoase şi dinţate. Florile dispuse în spic.
   S2 cunosc cca. 80 specii, majoritatea în Africa australă şi puţine în cea tropicală. _ Speciile A. vulgaris, A. succotrina şi A. spicata au întrebuinţări în farmacie; din frunzele lor se extrage un suc amar şi ră-şinos. Se prescrie ca purgativ sau excitant al poftei de mâncare.
   Alte specii, A. perfoliata, A. vulgaris, A. angustifoli servesc ca plante textile.
   Sunt întrebuinţate şi ca plante de ornament.
   Fior. - Specii horticole:
   A. Abysinica. Ajunge — 60 cm.
   A. Africana. Creşte — 6 m.
   A. ciliaris. Plantă pitică, cu tulpini ramificate, frunze de 15 cm. lungime şi 2 cm. lăţime. înfloreşte ca un ciurpene, cu flori roşi:, de 8 cm.
   A. ferox sin. Pachydendron ferox. Cieşte în Co’onia Capului — 10 m. - Fig. 215.
   A. glauca. Ajunge-------30 cm. Frunzele sunt
 prevăzute pe margine cu spini. Flori roşii.
   A. succotrina. Creşte pe ţărmul Mării Roşii şi Oceanului Indian - 1,50 m. Are întrebuinţări medicinale: din sucul frunzelor se extrage saburul.
   Toate sunt plante de seră rece.
   Sunt întrebuinţate la peluze, cele înalte şi la ferestre cele pitice. Se înmulţesc prin butaşi.
   Cultura si înmulţirea. Cele mai multe se întrebuinţează vara, la facerea grupelor pe peluze. Cele pitice ca plante de ornament la ferestre, putând suporta căldura şi seceta.
   înmulţirea se face prin butaşi, cari se lasă la aer ca să se usuce puţin tăetura.
                                       1. M
   ALOINEE. - Bot. - Grup de plante din familia Liliaceelor, cu frunzele grupate pe ri-zom sau în vârful unei tulpini lemnoase. Pe-dunculii floriferi simpli sau ramificaţi, la subţioara frunzelor superioare sau pseudotermi-nale. Fructul uscat, rareori cărnos, are de-hiscenţă loculicidă. v. Aloe.
   ALOPECIAS. - Zool. - Gen de peşti din familia L amnidae.
   A. vulpes, numit şi vulpea-maimuţa-de-mare, etc. din cauza formei sale curioase, cu coroul în lormă de fus, ajungând — 5 m., are o arie foarte mare.
   Foarte puternic — se serveşte de coadă pentru atac. Urmăreşte cârdurile de diferite-
Fig. 215.— ALOE FEROX.
 ie specii de Harenga, pe care îl distruge în mare cantitate.
    In comerţ se găseşte sub numele de TI:on aţb. - v. ac.
    ALOPECURUS. - Păşuni, fâneţe. _ Gzn di* plante din familia Gramineelor. Cupr’nd î ierburi cu panicule spiciforme; glumele cel puţin la bază concrescute. Glumela externa cu marginele concrescute, aristată deasupra bazei - cea internă lipseşte. La maturitate spiculeţele împreună cu cele două glume se desfac uşor depe pedunculul spiculeţului - la genul Phleum, care e foarte asemănător, cele două glume ascuţite rămân pe pedunculul spiculeţului. Plante anuale şi perene cu spiculeţe uniflore. Specii anuale sunt:
 Alopecurus aequalis Sobol. Creşte în locuri umede în regiunile muntoase şi de şes. Alopecuruc ^eniculaius. L. Creşte în lo-
ALOSA-ALPINIA
156
 curi umede din regiunea muntoasă şi a şe-surilor. E bun pentru păşunile permanente cu sol umed.
   Alopecurus myosuroides Huds. Creşte în partea vestică a ţărei.
   Specii perene sunt:
   Alopecurus laguriformis Schur. Creşte în • locuri înierbate, umede şi pe piscurile alpine ale Carpaţilor. (Munţii Rodnei, Negoiu).
   Alopecurus pratensis L. - v. Coada vul-pei.
                                        A. M.
   ALOSA. - Pisc. - Gen de peşti din familia Clupeidae. Corpul alungit, solzii caduci.
   Se găseşte în Oceanul Atlantic şi mările apropiate
   A. vulgaris. Corp comprimat; ochii acoperiţi cu un văl cartilaginos. - Fig. 216. -Culoarea verde-albăstrie pe spate şi argintiu pe pântece. Are — 30 cm. şi 3 kgr.
   Primăvara A se retrage în cârduri, în a-pele dulci, pentru depunerea icrelor.
   Se hrăneşte cu viermi, insecte şi peşti mai mici.
Fig. 216.— ALOSA VULGARIS.
   Sunt destul de căutate, deoarece şederea în apele dulci le îngraşe şi le face foarte gustoase.
   A. Finta. Foarte asemănătoare cu precedenta, mai lunguiaţă însă. Are — 50 cm.
   A. Sapidissima. Are culoare albăstrie. Se* găseşte pe coasta Statelor Unite, unde se pescuesc cantităţi enorme. A fost introdusă în toate lacurile sărate.
   A. Menhadem. Pe coastele Canadei până în Brazilia. Foarte abundent, se pescueşte în cantităţi mari pentru extragerea uleiului, fiind foarte gras.
   A. Sardina. - v. Sardele.
   In ţara noastră se găsesc speciile:
   Alosa pontica var. Danubii - Scrumbie de Dunăre cu capul alb. - v. ac.
   A p. var. nigrescens - Scrumbie de Dunăre cu capul negru.
   A. Nordmanii - Rizeafca. - v. ac. ALOYSIA CITRIODORA. sin. Lippia ci-triodora. - Bot. - v. Lămâiţă.
   ALPESTR1E. - Plante ce cresc pe părţile mai joase ale munţilor.
   ALPI - Căpşuni de. - Fragaria semperflo-rens. - Hort. - Specie de căpşuni de pădure, originară probabil din Alpi, ameliorată şi introdusă în cultură şi cunoscută sub numele
 Căpşuni remontante sau de Patru Sezoane;
 are fructul mai mare ca la fragii de pădure şi mai lungăreţ, însă mai puţin parfumat şi gustos. Se caracterizează printr’o fructificaţie moderată, însă continuă, din primăvară şi până ce dă îngheţul toamna; dacă este cultivată în răsadniţe, rodeşte şi iarna. înmulţirea se face de preferinţă prin seminţe şi nu prin stoloni, deoarece se reproduce destul de bine pe această cale şi se evită degenerarea plantelor şi se asigură o fructificaţie mai bună.
   Această specie fiind supusă la ameliorări continue a dat naştere la mai multe varietăţi interesante, dintre care cele mai de valoare sunt: De Quatres Saisons — cu fructul alb» foarte parfumat şi bun; Généreuse, cu fructul mare, lunguieţ, aproape cilindric, de culoare roză, parfumat, de calitate foarte bună şi foarte timpuriu; Reine de Quatres Saisons, cu fructul lunguieţ, cu vârful ascuţit, de culoare roş deschis, cu pulpa albă-roză, foarte bună şi recomandabilă în scop comercial; Mendonnaise, cu fructificaţia regulată şi susţinută până toamna târziu şi Belle de Meaux, cu fructele mari, de culoare roşu"închis, devenind aproape negre la complectă maturitate.
   Din Căpşunele de Alpi s’a obţinut prin seminţe o nouă specie foarte interesantă de căpşuni fără stoloni, în localitatea Gaillon, din Alpii francezi. Căpşunele de Gaillon sau fără stoloni, rodesc tot anul, însă toamna mai a-bundent ca primăvara. Se cultivă cu succes pe marginea drumurilor şi aleilor în borduri, deoarece nu se întind. Se cultivă trei varietăţi: două cu fructele roşii şi una albe. Ultima este foarte productivă, excelentă la gust şi se reproduce foarte bine prin seminţe.
                                                                                                 M. Cost.
   ALPINE. - Plante. Sub acest nume sunt cu“ noscute nu numai plantele originare din Alpi, ci toate plantele ce cresc prin munţii înalţi. ALPINE, v. Păşuni.
   ALPINIA. - Fior. - Gen de plante de origină asiatică, din familia Zinziberaceelor, cu rizomi subterani, ramuri aeriene, inflorescenţa în formă de ciuperne sau spic.
   Cuprinde peste 20 specii, din care mai importante sunt:
   A. mutica. Ajunge ------ 2 m. Frunze lineare,
 lanceolate.
   A. nutans. Creştere viguroasă, — 4 m., formând tufe dese. E întrebuinţată în sere mari şi grădini de iarnă, cultivată direct în pământ.
   A. vittata. Ajunge — 1.20 m., cu foi eliptice, lanceolate, verde-închis la culoare, brăzdat de alb-crem. Este una din cele mai frumoase plante de seră caldă.
   Cultura. Se cultivă în seră caldă şi temperată, în pământ bogat în humus.
   In timpul verei se udă mult pe frunze.
 157
ALSINE-ALTHAEA
Schimbarea la ghivece se face primăvara, rând se înmulţesc prin despărţire.
                                                                                                     I. M.
   ALSINE VERNA. - Bot. - Sin. A. caespi-tosa. Sin. Arenaria verna. v. Mierluţă şi ro-coina. - A. media.
   ALSINEAE. - Bot. - Trib din Caryophilleae cu caliciu dialisepal. Se cunosc 13 genuri, răspândite pretutindeni, mai ales pe terenuri uşoare, nisipoase.
   ALSTONIA. - Bot. - Gen de plante din familia Apocyneelor, cu cca. 30 specii, originare din Asia, Australia tropicală şi Insulele Oceanului Pacific. Toţi arbori sau arbuşti, cu frunze întregi, rar opuse, adesea verticilate. Flori mici, reunite în cime subterminale, de culoare albă. Se cultivă în seră caldă.
   ALSTROEMERIA - Bot. - Gen din familia Amaryllidaceelor, cu foarte multe specii în America. Sunt plante vivace, rustice, florile frumos culorate, grupate în umbele terminale. Sunt foarte frumoase plante ornamentale. Vara se pot cultiva în aer liber, la loc uscat şi cu soare.
   ALŞUT. - Fit. - Sin. Alcşut. - v. ac.
   ALTÂNGIC. - Bot. Termen moldovenesc pentru planta numită obişnuit Condurul Doamnei. - v. ac.
   ALTERAŢIE. In sensi general este fenomenul de descompunere pe care-1 suferă produsele naturale sub influenţa agenţilor fizici, chimici şi biologici. In sensul strict al cuvântului, alteraţiunea este fenomenul pe care-1 suferă produsele alimentare ca fructe, carne, grăsime, etc. datorită descompunerei materiilor organice ce intră în compoziţia lor, sub influenţa aerului, umidităţei, tempe-raturei şi microorganismelor.
   Med. vet. Stricarea alimentelor de orig. animală sau vegetală. După tăere, carnea animalelor comestibile, dacă nu se păstrează la o temperatură scăzută şi la întuneric, se strică din cauza desvoltării diferiţilor microbi. Căldura şi umezeala sunt factorii cari înlesnesc alterarea alimentelor. O carne atlerată îşi schimbă aspectul, culoarea, mirosul, conzis-tenţa: ia o culoare gri-verzue, este lipicioasă, are miros displăcut şi o reacţiune alcalină. In-tr’un stadiu mai înaintat, alteraţia devine putrefacţie prin desvoltarea microbilor ana-erobi.
                                                                                               Dr. M. M.
   ALTERNARIA. - Fitop. - Gen de ciuperci microscopice din grupul Fungi imperfecţi, unele specii fiind forme conidiene ale genului Pleospora. - v. ac. Unele specii sunt saprofite, altele parazite.
   Caractere: miceliul este cloazonat, hialin. Conidioforii sunt solitari sau fasciculaţi, erecţi, simpli sau ramificaţi, foarte deseori coloraţi, drepţi sau curbaţi, pluricelulari. Co-nidiile sunt septate, piriforme, muriforme sau ovale, cu baza rotundă şi vârf în formă de cioc, aranjate în lanţuri sau simple izolate,
cu despărţituri transversale şi longitudinale.
   A. Solani, pătează foile cartofului;
   A. Brassicae, atacă foile şi fructele diferitelor plante-Crucifere, Cucurhitacee, etc.;
   A. tenuis, mucegai negru, deseori se găseşte pe seminţe şi atacă răsadul;
   A. longipes, este un parazit al tutunului.
   ALTERNE. - Bot. - (dela alternus). Se zice despre frunze sau flori cari sunt aşezate de o parte şi de alta a tulpinei sau a ramurilor, fără să fie faţă în faţă.
   Se zice deasemenea despre petale că sunt alterne cu sepalele când cele dintâiu sunt a-şezate astfel că ocupă intervalele celor de-al doilea.
   ALTERNANŢĂ. - Bot. - Faptul de a alterna: alternanţa frunzelor. - v. Alterne.
   ALTERNANTHERA. - Fior. - Gen de plante ornamentale, din familia Amarantace-elor, originare din Brasilia.
   Cuprinde peste 25 specii:
   A. amabilis. Creşte — 10 cm. Foi mici, eliptice, acuminate, roşii, brăzdate de dungi verzi şi portocalii. Plantă de seră caldă; vara se scoate afară.
   A.    paronychioides. Creşte 15 cm. Foile spatulate, verde deschis, vărgate cu roşu şi galben. Se scoate deasemenea vara.
   Cităm şi specia A. versicolor.
   Cultura. Sunt întrebuinţate în mozaicuri, borduri, etc. Se înmulţesc prin butaşi şi seminţe. Prin butaşi se face la răsadniţe calde de 30°, unde prind rădăcini repede.
   Pentru plantele mume se fac butaşi în Iu-lie-August, la cutii, sub geamuri, în pământ nisipos. Se păstrează în seră caldă până în Februarie, când se despart şi se fac butaşi la răsadniţă.
   ALTERNATIVA. - Bot. - Nume în morfologia floarei, însemnând dispoziţiunea - în boboc - a părţilor unui verticil, ale caliciului sau corolei, în două verticile concentrice şi alterne. Diviziunile verticilului extern acoperă pe ale celui intern. O găsim şi la mono
- şi la dicotiledonate.
   ALTERNIFOLIAT. De la alternus-altern -şi folium - frunză. - Bot. - Se zice despre o ramură care are frunze alterne.
   ALTERNIPENAT. — Dela alternus - altern - şi penna - pană de pasăre. - Bot. -Se zice despre o frunză penată-simplă a cărei nervuri secundare încep din nervura mediană, de la distanţe deosebite, fără să fie faţă în faţă.
   ALTERNIPETAL. Dela alternus-altern -şi petală. - Bot. - Se zice despre stamine şi cârpele care sunt aşezate pe axa florală în dreptul golurilor dintre petale.
   ALTERNISEPAL. Dela alternus - altern -şi sepală. - Bot. - Se zice despre stamine şi cârpele care sunt aşezate pe axa florală în dreptul golurilor dintre sepale.
   ALTHAEA. Sin. Aicea. - Bot.- Gen de plante din familia Malvaceaelor v. Nalbă.
ALTHAN-ALTOIRE
158
    ALTHAN. - Pom. - O varietate a prunului Reine-Claude, de culoare roşie-violetă. v. Prun.
    ALTIMETRIE. - Topogr. - v. Nivelment, planimetrie.
    ALTIMETRU. - Fiz. - însemnează măsurător de altitudine şi este un barometru special, care pe lângă diviziunile ce ne arată presiunea, are şi alte gradaţiuni ce ne dau direct altitudinea la care ne aflăm.
    In ascensiunile pe munţi, altimetrul este un aparat foarte preţios, căci ne indică în fiecare moment înălţimea la care am ajuns.
    Un procedeu mai simplu este şi întrebuinţarea unui barometru obişnuit, ştiind că a-tunci când ne urcăm în sus cu 10,5 m. presiunea scade cu 1 mm. Este însă mai puţin exact, v. altitudine, barometru, nivelment.
    ALTITUDINE. - Meteor. - înălţarea treptată sau ondulatorie a suprafeţei pământului, socotită dela zero metri, cum se consideră suprafaţa oricărei mări.
    Cel mai mare contrast de altitudine îl prezintă Asia, bătrânul continent cu vârful Eve-rest şi profunditatea cea mai mare în Pacific.
    1    oată viaţa e legată de suprafaţa pământului, dela altitudinile cele mai joase, până la cele mai înalte posibile, singure paserile şi unele insecte se avântă în atmosferă la diferite altitudini după aptitudinea fiecărei specii. Astfel, dintre paseri, vulturii ating, prin sborul lor cele mai mari înălţimi, Condorul trecând peste 7.000 m., iar prepeliţa, potârnichea sboară la suprafaţă, pe când pinguinii trăesc lângă suprafaţa mărilor.
    In România, altitudinile variază, după regiunile naturale, dela 0 m. suprafaţa Mărei Negre până la 2544 m. Negoiul, în munţii Făgăraşului.
    Suprafaţa agricolă se ridică până la 700 m. altitudine, dar culturile predomină până la 400 m. ; de aci mai sus sunt în amestec cu pădurile de fag şi mai sus domină bradul.
    Altitudinea determină, în parte, condiţi-unile culturilor agricole şi î'n raport cu latitudinea; astfel, principalele culturi ca grâul, orzul, ovăzul se ridică până la altitudini de peste 600 m.; dar porumbul şi viţa de vie nu se mai coc bine dela altitudinea de 600 m. în sus, în sudul şi vestul ţărei şi cu cât înaintăm în latitudine, spre nordul ţărei, chiar dela 400 m. în sus, nu se mai coc bine nici varietăţile timpurii de porumb sau de struguri; numai orzul şi mai ales secara, ca şi cartoful ocupă întinderi mai mari, cum e în Bucovina, Maramureş şi a.
    Vegetaţiunea întârzie, treptat în desvolta-rea sa, cu cât se ridică dela altitudini joase spre cele mai înalte. Diferenţa de întârziere este până la 36 zile în mijlociu, între desvol-tarea vegetaţiunei de pe terasa Dunărei, la
 Giurgiu, alt. 25 m., care e cea mai timpurie şi, între vegetaţiunea dela Dorna, la 860 m., care e cea mai târzie; şi pomii roditori îşi coc roadele cu o lună mai târziu la altitudinile înalte. - v. altimetru, climat, vegetaţiune.
   ALTOI. - Pom. - Sunt rămurelele de un ai», de care ne servim pentru altoire. Ramurile slabe şi crude, sau mai bătrâne de un aii, precum şi acele care au pe dânsele mu-<<uri fructiferi, nu sunt potrivite pentru altoit., Altoii se aleg din rămurelele crescute la partea soarelui, având mugurii bine des,-voltaţi sau de pe vârful pomilor tineri şi sănătoşi. Din pomii bătrâni rare ori se pot a-lege altoi buni şi sănătoşi. Altoii pot fi lem-nificaţi, când se recoltează iarna, pentru altoirile în uscat de primăvară şi verzi, când se recoltează în timpul vegetaţiei, pentru altoirile de vară în verde, cu ochi crescând sau cu ochi dormind.
   Altoii lemnificaţi se taie iarna, începând din Decembrie şi până în Februarie în tot căzu! mai înainte ca mugurii să se înceapă a se umfla. Ei se tae în zilele când nu este ger. Altoii tăiaţi se păstrează îngropându-i până la jumătate în pământ la un loc adăpostit, pe lângă un zid spre nord sau în nisip într’o poziţie bine aerată unde se pot conserva până târziu primăvara.
   Coaja altoilor se sbârceşte când ei s’au păstrat la un Ioc prea uscat. In asemenea caz, altoii trebuesc puşi în apă proaspătă cu o zi mai înainte de întrebuinţarea lor, re-ît oindu-se mai întâi tăietura la baza lor. La drupiferi, partea de sus e cea mai bună pentru altoire; la pomiferi partea de mijloc a ramurelov, căci acolo se află mugurii cei mai bine desvoltaţi.
   Pentru altoire în oculaţie, se tae rămurelele cu puţin timp înainte de a se altoi. Se pun în apă până ce se vor întrebuinţa, după ce
 li s’au scurtat mai înainte vârfurile şi li s’au tăirt limbul frunzelor. Asemenea altoi când vor fi transportaţi departe, se înfig într’un fiuct sucos, de ex. castravete, dovleac, sau se învelesc în muschiu.
   ALTOIRE. - Med. Vet. - V. vaccinare. ALTOIRE.- Hort. - Operaţiunea prin care suprapunem două plante sau două porţiuni dintr’o plantă, în scopul ca să se lipească între ele, să se sudeze şi să trăiască împreună, ca şi cum ar fi un singur individ.
   Una din aceste plante sau părţi din plante, este suportul celeilalte, purtând rădăcinile cari o fixează de pământ şi se numeşte portaltoi; cealaltă, care se fixează, prin altoire de prima, se numeşte altoi; acela care face această operaţiune se numeşte altoitor.
   Condiţiuni necesare reuşitei. Numai ţesuturile tinere în activitate de desvoltare, şi, deci, capabile să se sudeze, - se pot altoi.
 i
 159
ALTOIRE
 Zonele generatoare trebuesc să corespundă ura de alta şi să fie perfect alipite, pe cât e cu putinţă, pe toată suprafaţa lor.
   Trebue să existe un grad de rudenie între altei şi portaltoi. El se manifestă prin o sudură perfectă a altoiului şi port-altoiului şi prin o desvoltare normală a plantei altoite, dacă ea este bună şi prin o sudură imperfecte şi o diferenţă între desvoltarea altoiului şi port-altoiului, dacă ea este slabă. Trebue ca plantele să facă parte din aceeaşi familie. Şi totuşi, nu este suficient aceasta; între plantele care se altoesc, trebue să fie şi c simpatie reciprocă, - să fie, ceeace se numeşte - afinitate între ele - căci, dacă am căuta să altoim - păr pe sorb, - sau păr pe măr, va fi aproape imposibil să ajungem la un rezultat. Alte ori, altoirea reuşeşte, chiar câIlC, plantele fac parte din genuri diferite, -dar au afinitate între ele (spre ex. părul pe gutui). S’a reuşit chiar să se altoiască castanul pe stejar, - dar în aceste cazuri, este imposibil să se intervertească rolurile: nici gutuiul nu se altoeşte pe păr - nici stejarul pe castan, etc.
 punctul de altoire s’a    pig. 218. — ALTOI DE
 format o umflătură.       VIŢĂ PE RIPARIA. Afi-
                            nitate slabă; altoiul mai viguros ca port-altoiul.
   Pentru ca altoiul să se poată desvolta, -sâ-şi poată forma un trunchiu şi o coroană,
 - trebue neapărat ca el să poarte un ochiu (mugur), cel puţin. Ochiul trebue să fie bine copt, - să fie matur, - fi trebue ales dintre acei cari dau lemn, nu floare, căci dacă altoiul se sudează, ochiul desvoltă o floare, care în curând cade şi altoirea rămâne fără rezultat.
   Altoiul şi portaltoiul să fie deopotrivă de
 viguroşi şi să aibe, pe cât posibil, acelaşi moment de intrare în vegetaţie
   Părţile altoite se sudează cu atât mai curând, cu cât circulaţiunea sevei la port-altoi va fi mai vie. De aceea altoirea trebue făcuta atunci, când seva începe a circula cu repeziciune.
   Altoirile făcute pe trunchiu aproape de pământ, dobândesc o sevă mai abundentă, sunt mai puţin expuşi la rupere de vânt şi prcduc trunchiuri drepte..
   Pomiferii se altoesc de regulă în trunchiul aproape de pământ. Drupiferii de regulă la ramurile coroanei, afară de persicii şi caişii care se altoesc aproape de pământ.
   Suprafaţa de alipire între altoi şi port-al-toi trebueşte să fie perfect netedă, - făcută cu un instrument toarte tăios, - să nu aibă pe ea asperităţi şi nici un corp străin, iar pe din atară, alipirea se perfectează printr’o legătură cu raţie sau fir de lână.
   Legătura. Se întrebuinţează de preferinţă teiu topit, care costă puţin. Se poate întrebuinţa pentru legătură şi hârtie consistentă, care se tae în şuviţe de 7-8 mm. lărgime şi unsă pe o parte cu mastic. In unele locuri se întrebuinţează şi papură la altoirea în oculaţie.
   La altoire pe rădăcină se întrebuinţează şi sâimă de plumb.
   In sfârşii, operaţia se acoperă cu un strat subţire de mastic, pentru ca apa, sau aerul, încărcat cu diferiţi microbi sau ciuperci, să nu poată pătrunde la interior, pentru a nu putrezi, a nu se usca sau îmbolnăvi tăe-tura.
   îmbinarea celor două părţi ale plantei se faco pe tăeturi proaspete, adică imediat ce au fost făcute.
   Alegerea altoiului are o importanţă considerabilă. La altoirea de primăvară, ramurele trebuesc recoltate dintre acelea ajunse la maturitate complectă. Recoltarea lor se face, de preferinţă, în iarnă, când seva este în repaus şi nicidecum cu câteva zile înainte de altoit, când seva începe să circule.
   Coardele recoltate trebuesc bine etichetate, făcute mănunchiuri de câte 25-50-100 bucăţi şi îngropate apoi în pământ, - în med vertical, - într’un loc cu faţa spre nord, nu în bătaia soarelui, pentru ca să se poată păstra până în momentul altoirii fără ca să manifeste nici un fel de vegetaţie. Portaltoiul în schimb, trebue ca în momentul altoirii, să aibă un început de vegetaţie. La altoirea în ochiu, mugurele ales pentru a fi alioit, trebue luat de pe o ramură lemnifi-cată şi bine ajunsă la maturitate. El trebue să fie bine conformat. Contrariu, dacă el este rău conformat, sau, dacă este încă crud,
 - altoirea nu va reuşi.
   Timpul de altoire. Se altoieşte primăvara, vara şi iarna. In timpurile din urmă s’au fă-
ALTOIRE
160
 cut încercări cu succes de a se altoi şi toamna.
   Primăvara, toamna şi iarna, se altoesc cu rămurele, vara cu muguri. Primăvara se încep*; cu altoirea când nu mai sunt de temut geruri.
   Prinderea altoiului se face numai atunci caud seva este în circulaţie.
   Altoirea în timpul iernei are avantagiul ca se poate face atunci când nu putem lucra înca afară. Numai merii şi cireşii dau rezultate satisfăcătoare, altoindu-i iarna în sală. In timpurile din urmă sau altoit cu succcs pomii roditori prin copulaţii toamna în luna lui Septembrie.
   Altoiul pus toamna prinde, dar nu dă lăstari până în primăvară. Altoirea de toamna reuşeşte cu bun succes numai la meri.
   Frimăvara se începe cu altoirea cireşilor, apoi cu peri şi pruni, şi în urmă cu meri. In timpul rece, ploios şi cu vânt, nu e bine dc altoit; asemenea nici în timpul cel mai călduros al zilei din luna lui Iulie şi August. Un vânt uscat în timpul altoirei este foarte văcamător, fiindcă se usucă tăetura făcută la altoiu cât şi la port-altoi. Un timp liniştit şi cam noros este cel mai favorabil pentru altoit.
   Scopul altoirei. — Scopul altoirei este:
   1     - De a propaga, mai departe, varietatea unei plante nobile, cu toate caracterele sale, câştigate prin cultură, ca: fertilitate, vigoare, precocitate, etc., caractere cari prin seminţe nu se pot nici păstra nici perpetua.
   Deasemenea diferite accidente de vegetaţia cum ar fi panaşura, vegetaţie târzie, foi adânc crestate, etc., apărute în mod spontan şi care prezintă oarecare interes ornamental, - nu se pot menţine, decât numai prin altoire.
   2     - A transforma o plantă neproductivă -sau sălbatecă - într’o plantă productivă şi cu calităţi superioare, din toate punctele de vedere - un păr sălbatic, un măr sălbatic, un corcoduş sau, însfârşit, un pom ce dă roade urâte şi fără interes, poate fi altoit cu cele mai nobile varietăţi.
   3  - A grăbi şi a îmbunătăţi fructificaţia.
   4     - A obţine o înflorire frumoasă - liliac, trandafiri, etc. -
   5  - A întineri pomii bătrâni.
   6     - A face să avem fructele cele mai variate pe terenuri cari poate că nu le-ar conveni direct.
   Material pentru altoit.
   1  - briceag de altoit. - v. Briceag.
   2  - serpetă. - v. Serpetă.
   3     - ferăstrău - când este nevoe - v. Ferăstrău.
   4  - mastic pentru altoit. - v. Mastic.
   5  - rafie sau fire de lână. - v. Rafie.
   Cum se face altoirea?
   Altoitul la pomi. — Există peste 200 fe-
luii de a face altoirea; toate, însă, se pot gmpa în 4 grupe.
   A.  altoirea prin apropiere.
   B.  Altoirea prin ramuri detaşate.
   C.  Altoirea în muguri.
   D.  altoirea erbacee.
.A. Altoirea prin apropiere. — S’a observat din cele mai vechi timpuri, în mod spontan, în păduri: 2 ramuri apropiate frecân-du-se între ele, din cauza vânturilor şi rozân-du-se coaja lor, pe părţile unde sau atins, pânu la zonele generatoare, îndată ce timpul s’o liniştit, s’au alipit, altoindu-se în mod natural. Grădinarii pricepuţi, cari doresc să prezinte publicului diferite surprize, s’au ocupat cu producerea unor asemenea curiozităţi (Îunie-August). Altoirea prin apropiere, sau, mai bine zis, prin alipire, - englezească - se apropie mult de altoirea spontană. Fig. 218.
   La altoirea prin apropiere, sub formă de a‘*c, - ramura care se altoeşte se retează la o lungime oarecare, lăsându-se un ochiu *n afară - tăetura făcându-se pieziş - se crestează coaja ramurei pe care se altoeşte, in formă de T inversat ' - se introduce tăetura sub coajă, se leagă si se unge cu mastic. -
Fig. 219.
   Altoirea prin apropiere continuă (Jard). -
Altoirea ramurei se face în mai multe puncte, la diferite înălţimi, în scopul de a umple diferite goluri şi a face mai multe coroane suprapuse.
   Altoirile prin apropiere au de scop de a înlocui o coroană - pe o ramură desgolită; pentru a da vigoare unei ramuri care pare slăbită; pentru a face să se unească doi arbori sau un cordon de pomi, pe care dorim să-l facem continuu. Legăturile se slăbesc la I -1 V2 lună de la facerea altoirei şi când vedem că bureletul ce se formează la punctul de altoire o cere aceasta, prin desvolta-rea lui mai mult sau mai puţin rapidă. Toamna se procedează la tăerea ramurilor altoite, de la partea inferioară a punctului altoit şi sudat, aşa cum se arată în figura 220 cu o liniuţă transversală.
   B Altoirea prin ramuri detaşate capătă denumirea aceasta, întrucât necesită întrebuinţarea unei ramuri-altoi, care a fost tăiată mai înainte dintr’o altă plantă, mamă. In acest grup de altoiri avem: altoiri în tulpină şi altoiri în coroană.
   I. Altoiri în tulpină:
   î - Altoirea în plină despicătură - se practici atunci când altoiul şi portaltoiul au ace-laş diametru. Se retează portaltoiul orizontal» - apoi se face o despicătură drept prin mijiocul lui. Altoiul care poartă 1-2-3 ochi, se tae în formă de pană ascuţită. - Fig. 22 1
-  având tăeturi simetrice, - deoparte şi de alia, - de o lungime de două ori şi jumătate mai lungi decât diametrul altoiului, şi se introduce în acea despicătură - se leagă şi se ur.9,c-» cu mastic. Trebue observat la zonele
 161
ALTOIRE
lungimea lor - dacă nu în ambele părţi, dar cei puţin pe o parte.
   2)     Altoirea în despicătură numai pe o parte. Când altoiul este mai subţire decât port-altoiul, se retează acesta din urmă - Fig.
   Fig. 218.—Altoire prin apropiere, prin alipire.
222 - se face în el o despicătură şi se introduce în ea numai într’o parte, altoiul tăiat în formă de pană îngustă şi lungă, în aşa fel, ca zona sa generatoare de la partea exterioară, să corespundă perfect cu zona genei atoare a port-altoiului.
   In momentul când pana altoiului se introduce în despicătură port-altoiului, aceasta se ţine deschisă cu lama briceagului de altoit sau cu o pană de fer ascuţită şi netedă. Apoi se leagă şi se unge cu mastic.
   3)      Altoirea în despicătură, dublă, după cum şi numele o arată, constă în introducerea a doi altoi în despicătură port-altoiului,
- Fig. 223. - Se practică atunci când port-altoiul este suficient de gros, pentruca să se planteze în el, doi altoi care nu au o grosime prea mare.
    Se va observa ca şi mai sus, ca zonele exterioare , generatoare ale portaltoiului, să corespundă perfect cu zonele generatoare ale altoiului. Dacă altoiul este bine strâns, bine fixat, în despicătură port-altoiului, nu se mai leagă, strângându-se bine cu rafie. In orice caz, este bine să se ungă bine cu mastic, pertru a se evita uscarea părţilor tăiate; de asemenea se va pune puţin mastic şi pe tăe-tura superioară a altoiului.
    Toate aceste altoiri se fac, de obiceiu, în lunile Martie-Aprilie, la pomii cu fructe cu sâmburi moi (măr-păr).
                                 Fig. 220. — Tăierea altoiului şi port-altoiului după prindere.
    4)  Altoirea în despicătură terminală se
 practică, de obiceiu, în lunile Aprilie-Mai, la conifere, când vârful lor a fost rupt. Altoiul, în stare herbacee, este introdus în des-picătura port-altoiului, fără ca pana să fie prea ascuţită, ca la altoirea în plină despicătură.
    5)     Altoirea călare se aseamănă cu altoirea în plină despicătură, cu diferenţa că,
                                                                                                                11
-ALTOIRE
162
portaltoiul se tae în formă de lamă ascuţită, pe două părţi, iar altoiul se despică la baza lui şi în despicătură se introduce vârful ascuţit al portaltoiului, având aparenţa că al» toiul şade călare pe port-altoi. - Fig 224.
                                             Fig. 221. — Altoire călare.
   li. Altoirea în coroană se obişnueşte a se face în Aprilie-Mai la plantele cu sâmburii moi, la planţele de ornament .şi, în special, k la cele cu sâmburii tari. Altoiul se tae în for-
Fig. 222. - Altoirea.în despicătură numai pe o parte
mă de pană ascuţită la bază - Fig. 225 - şi se introduce în baza lui, între coajă şi lemnul port-altoiului. Când aceasta nu este destul
(I
?
Fier. 22‘3."-=— Altoire'iii despicătură dublă.
   Fig. 224. Altoire călare
ds elastică, se face o despicătură în coaja pott-altoiului, se ridică de pe lemn, se aşear ză altoiul la locul lui, iar coaja port-altoiu-lui se aşează din nou pe deasupra. Apoi se leagă şi se unge cu mastic. Se pot aşeza 1-2 sau mai mulţi port-altoi, în formă de coroană - de unde şi numele în coroană.
Fig»
5. — Altoire în coroană.
   111.   Altoirea englezească constă în tăerea atâi. a altoiului, cât şi a portaltoiului în formă oblică şi alipirea lor perfectă, pe această tăetură, în aşa fel, ca zonele generatoare să corespundă perfect. între ele. Se leagă şi se unge cu mastic.
   Aceasta este altoirea englezească simplă.
   Altoirea engelezească complicata este a-ceeaşi altoire ca cea de mai sus,, la care se face în plus câte o crestătură, atât la pcrtaltoi cât şi la altoi, la o treime de la vârful ascuţit al tăeturii, şi îmbinând apoi aceste două elemente, prin crestăturile aplicate, serveşte atât la fixarea mai solidă a altoiului pe portaltoi, cât şi la mărirea suprafeţelor de contact a celor două zone generatoare. - Fig. 226 şi 227.
163
altoire
   Este neapărat necesar ca, atât altoiul cât şi poTtaltoiul să aibă perfect acelaş diametru, pe care ochiul unui bun altoitor îl mascara imediat.
Fig. 227.-Altoire englezească cp 1 şi 2 ochi.
   Fig. 228 — Altoire în incrustaţie.
Este o altoire care face mai puţin rău port-altoiului decât aceea în despicătură şi se practică la pomii viguroşi. Se întrebuinţează foarte des în pepinere.
   V.     Altoirea în placaj. - Fig. 229 - se practică în special la plantele ornamentale.
   VI.    Altoirea în placaj sub coajă se face la fel ca şi altoirea de mai sus, cu simpla deosebire că la baza altoitului se introduce sub coaja portaltoiului, tăiată în formă de
Fig. 226.—Altoire englezească complicată.
 Această altoire se practică, în stil mare, la viţa de vie.
 IV.     Altoirea în încrustaţie - sau în picior de capră - Fig. 228 - Altoiul tăiat în formă
                                      Fig. 229. —Altoire în placaj.
cruce, şi ridicată cu lama briceagului de altoit - Fig. 230.      - Altoiul poate fi un
ochiu cu lemn la bază, sau un vârr de ră-murică, cu buton floral. Această altoire se face în a doua jumătate a lui Iulie şi primi decadă a lui Septembrie, - dacă timpul
de pană triunghiulară, este introdus nu în despicătură portaltoiului, ci într*o scobitură făcută cu vârful cosorului sau cu briceagul de altoit, în aşa fel, ca pana altoiului să intre şi să ocupe complect golul pe care l’am practicat în lemnul portaltoiului. Altoiul fiind bine fixat în această scobitură, trebue ca zonele sale generatoare să corespundă perfect cu zonele generatoare ale portaltoiului. Se leagă apoi şi se unge bine cu mastic.
                            Fig. 230.—Altoire în placaj sub coajă — rampră.
este favorabil - adică, daciă seva favorizată de ploi căzute la timp, mai circulă suficient pentru ca să se facă sudura, fără ca să împingă mugurii altoiului să crească.
ALTOIRE
164
   Odată altoirea făcută, se leagă şi se unge imediat cu mostră. Numai în primăvara anului viitor, când mugurii au înflorit sau au dat frunze - se taie legăturile şi se leagă noul lăutar, ca să nu fie rupt - de trânt (fig. 14).
   C)     Altoirea în mugur - Fig. 231 - altoiul nu cuprinde de cât un singur mugur cu o porţiune de coajă, fără lemn, la bază, - sau, -mai bine zis, - căruia i s>’a scos lemnul de la baza lui. Mugurele se scoate de pe coarda sau ramura crescută în acel an, în curs de vegetaţie şi care poartă frunze. Ochiul se altoeşte fie pe un port altoi din acelaş an, sau chiar mai vechiu, dar care are o coajă subtile, netedă şi elastică. Se’ntrebuinţează atât la plantele de ornament, cât şi la pomii fructiferi, - iar rezultatele sunt tot aşa de satisfăcătoare, ca şi la celelalte altoiri. Se practică la începutul lui Iunie - altoirea aşa zisă în mugur-crescând (la trandafiri), cât şi la sfârşitul lui Iulie - începutul lui Septembrie altoirea în mugur dormind, - trandafiri si pomii fructiferi.
Fig. 231. — Altoire în mugure — ochiu.
    Mugurele se detaşază de pe ramura plantei mame - Fig. 232 - pe care voim să o avem, în special de pe o ramură fertilă - la pomii fructiferi - sau floriferă - la trandafiri - când floarea s’a terminat. Se tae imediat frunza, lă-sându-se pe loc baza peţiolului ei. Se face o crestătură la 1 ţ/2 cm. deasupra şi dedesubtul mugurelui şi cu briceagul de altoit introdus între coajă şi lemn, se detaşează mugurele -cu porţiunea de coajă cuprinsă între cele două crestături. Se mai poate face o singură crestătură sub margine, tăind, apoi, cu briceagul, de sus în jos, mugurele cu porţiunea de coajă necesară. Dacă, eventual, s’a tăiat şi
o porţiune din lemn, - aceasta se scoate ulterior, uşor, cu vârful briceagului de altoit, *:ara ca să atingem tăeturile coajei, cari tre-
biiesc să fie perfect netede. După acea, se introduce sub coajă port altoiului, printr’o crestătură în formă de T, practicată în coaja lui, după ce, cu lama briceagului de altoit, acea coajă a fost uşor desprinsă de pe lemnul ei. Fig. 233 a, b, c. Se va observa, ca suprafaţa interioară a coajei mugurului, să se lipească perfect pe toată suprafaţa ei, de lemnul desgolit al port altoiului, şi să se aplice peste altoi, coaja port-altoiului, lăsând să se vadă numai mugurul. Apoi se leagă şi se unge bine cu mastic, fără ca să se oprească
Fig. 233. — Altoire în mugure — ochiu.
circulaţia sevei, şi nici prea largă, încât să nu asigure lipirea prfectă a altoiului de port altoi. Fig. 233 - d - şi 234. După zece
 165
ALTOIRE
zite dela altoit, putem verifica dacă altoiul s'a prins, - atingând uşor cu degetul, porţiunea de peţiol rămasă sub mugure. Dacă aceasta cade uşor, lăsând o cicatrice verde, altoiul este prinşi. Dacă este uscat şi nu cade, atunci altoiul este ca şi mort şi operaţiunea trebue începută din nouă.
   Această altoire nu se poate face decât atât timp, cât seva este în plină activitate. Contrariu, nu reuşeşte şi, deci, nu trebue făcută.
Fie. 234.
                                                        Fig. 235. — Altoire în fluer.
   Altoirea pe rădăcină, se poate face în acelaş mod, ca mai sus, atunci când avem o rădăcină puternică şi bine desvoltată. De obîceiu, trandafirii pitici, sunt obţinuţi prin asemenea altoire. Trebue să fim atenţi, oa din altoiul care va creşte, să nu lăsăm să se desvolte rădăcini, cari, cu timpul, vor tinde sa hrănească singure altoiul şi să se separe complect de rădăcinile port-altoiului.
   Altoirea în fluer, - fig. 235 - este ca şi cea în mugur, cu deosebirea, că, în loc de o simplă porţiune de coajă, cu care desprindem de obiceiu mugurul, îl scoatem cu toată coajă lui, de pe ramura altoiului. Pe altă parte, - port altoiul, care are exact acelaş diametru, - se curăţă de coaja sa, pe o lungime egală cu coaja altoiului, desfăcându-o în bande largi, şi, în locul ei, - pe lemnul ramas liber, - desvelit de coajă, se intro-
duce coaja altoiului, având grijă, ca legătura între coaja altoiului, pe care o introducem, si fie perfectă şi pe toată suprafaţa coajei tăiată, a port-altoiului. Numai astfel seva va circula direct, dintr’o parte în alta. Un spaţiu rămas gol, între acestea, oricât de mic ar fi el, este o piedică de multeori care nu se poate învinge şi altoirea nu reuşeşte.
    Este altoirea care se face la nuc şi la castan.
    D)     Altoirea erbacee, este acea preconizată de Agronomul Tschindy - 1 8 1 7. - Se aplică şi la pueţii de pomi tineri cari au intrat în stare lemnoasă şi la plantele anormale. Este ca şi o altoire în despicătură, modificată în sensul, că, tăetura nu se face orizontal, ci, între subţioara unei frunze şi mugurul său, se face o despicătură, care merge în jos, vertical. In această dispicătură, se introduce un altoi în stare erbacee, tăiat la bază, în formă de pană ascuţită. Se obicinueşte la înmulţirea varietăţilor de Dalie.
    îngrijiri de dat altoilor. La altoirea de primăvară, şi în mugur crescând, altoiul se de&voltă şi creşte toată vara;. La altoirile de toamnă şi cele în mugur dormind, altoiul nu se desvoltă de cât, începând din primăvara anului următor.
    Pentru a favoriza prinderea şi creşterea altoilor, - porţiunea ramurei sau tulpinei altoite, se scurtează, deasupra altoiului, - la 3*4 cm. pentru trandafiri şi la 12-15 cm., la pomii roditori. Când se desvoltă alţi muguri din portaltoi, - aceştia se suprimă complect, când ei ating 2-3 cm. în lungime.
    Tânărul lăstar dat din altoi, - trebue neapărat să aibă un tutor, pentru ca să nu fie
   Orice tăetură făcută înainte şi după altoit trebue să fie acoperită cu mastic - pen-
ALTOITUL LA VIŢĂ
 166
 tru a o feri de uscăciune; în lipsă de mastic, sc poate întrebuinţa ceară roşie-care se înţelege, nu poate avea acelaş efect ca mas-ticul. Când, - în cazul altoirilor duble, în despicătură sau în coroană, - avem 2 sau mai mulţi altoi prinşi, - este bine să se lase numai unul - cel mai puternic, - iar ceilalţi să se suprime.               Al.  P. I.
   Altoire şcoală (vezi pepiniera). ALTOITUL LA VITĂ. Singura sistemă de a înmulţi viţa de vie, varietăţi nobile, până în pi^zent, cu mijloacele pe cari ştiinţa şi experienţa ni le-a pus la dispoziţie până acum» pentru ca să obţinem viţe rezistente la filoxeră şi cari să dea în acelaş timp rodul pe care îl dorim noi, n’a rămas decât înmulţirea pe calea altorei.
   Altoitul se poate face în mai multe feluri.
   Se pot face altoiri în uscat, adică până când viţa nu a început să vegeteze, şi altoirea în verde, adică atunci când viţa este în plină vegetaţie.
   Fig. 237. — Altoire la masă bine executată.
   Altoirea în uscat se face pe loc, direct pe port-altoi înrădăcinat la locul său definitiv în vie, sau la masă, pe bucăţi de coarde de viţe americane de 30-35 cm. lungime, primăvara cu câteva săptămâni înainte de a începe vegetaţia viei. Acestea se pun apoi: fie la forţat în lăzi, într’o cameră cu o temperatură potrivită vegetaţiei, pentru a forţa seva să circule şi să facă legătura între port-altoi şi altoi, fie direct pe loc în şcoli
  sau pe locul definitiv, şi atunci altoirea se face just în momentul când seva viţei începe să circule în mod natural.
                                       Figr. 238. — Altoire rău executată.
   Altoirea în verde se face pe la începutul lunei Iunie când viţa este în plină vegetaţie, cu bucăţi de lăstari verzi, cari pornesc imediat şi cresc în acelaş an; sau se mai poate face, încă, după noua metodă Majorchină, prin August, în mugur dormind, în lemnul copt al coardei, în acest caz, mugurul dă abia în anul viitor.
   Altoirea în uscat la masă prin forţare. Aceasta este sistema cea mai uzitată, până în prezent» mai ales de pepinierişti cari voesc să facă viţe altoite pentru vânzare. Sistema de altoire este cea englezească, prin alipire, adică, atât la altoi cât şi la port-altoi, se face câte o tăetură piezişe absolut egale, atât ca oblicitate cât şi ca suprafaţă şi se lipeşte altoiul de port-altoi pe această tăetură. Fig. 226.
   Pentru ca să se poată fixa altoiul de port-alto:, se face, atât la unul cât şi la celălalt, o crăpătură în sensul lungimei coardei, la 2/3 a tăeturei oblice, în partea sa mai ascuţită, aşa cum arată figurile 237 şi 238.
   Procedeul de urmat. Port altoii care s-au păstrat în pământ, în nisip sau recoltat atunci din via americană, sunt aduşi într’o cameră ălături de camera de altoire în care lucrează altoitorii. Acolo, unul sau doi lucrători, procedează, la fasonatul port-altoilor, adică se scurtează la 30-35 cm. se tae ochiii depe lungimea coardei şi nu se lasă decât un singur ochi dela bază, din care va da majoritatea rădăcinilor.
   Altoii deasemenea se fasonează. Prin a-ceasta se înţelege tăerea coardelor din cari luăm ochiii pentru altoit, la câte un singur ochi. Acestea se tae la 1 cm. deasupra lui, lăsându-i partea de internod ce vine dedesubt cât mai lungă, pentru ca altoitorul să aibă de unde tăia până ce potriveşte, ca tăetură să fie exactă cu aceea a port-altoiului.
 167
altoitul la viţă
   De aci, atât altoii cât şi port-altoii se trec în camera altoitorilor.
   Altoitdrul, aşezat în faţa unei mese pe care se pune materialul ele altoit, alege atât altoiul cât şi port-altoiul să fie axact de aceiaşi grosime; apoi cu briceagul de altoit bine ascuţit, procedează la facerea tăeturilor oblice, căutând să fie cât mai exacte posibil.
   Este necesar în mod absolut ca marginea tăeiurei port-altoiului să corespundă perfect cu aceea a altoiului, încât odată îmbinaţi, altoiul cu port-altoiul, să nu iasă în evidenţă nici o diferenţă de grosime între ei. Dease-menea, alipirea lor, trebue să fie perfectă pe suprafeţele pe cari se alipesc, pentru ca aerul sau apa să nu poată pătrunde printre eld şi pentru ca, acestea fiind în cea mai intimă apropiere, seva să poată circula direct de la portaltoi la altoi, şi invers, putându-se face astfel, sudura cu cea mai mare înlesnire. Din punct de vedere anatomic şi fiziologic, aceasta este necesar, pentru ca ţesuturile generatoare — cari se găsesc imediat sub coaje — ale coardelor alipite, să corespundă perfect unul cu altul.
   In cazul când aceste condiţiuni, nu se îndeplinesc, când zonele generatoare nu corespund una cu alta, când alipirea nu se face perfect, şi printre cele două suprafeţe alipite rămân spaţii goale, atunci, cu siguranţă prinderea nu va avea loc.
   Odată altoirea făcută, altoii se pun la stratificat în lăzi. Lăzile sunt făcute de obiceiu din scânduri, între cari se lasă spaţii goale de câte un cm. pentru scurgerea apei, şi au dimensiunile de 80-90 cm. lungime, 50-60 cm. lăţime şi 60 cm. înălţime, pentru a nu fi prea grele.
   Lăzile au 4 laturi, din care una mobilă, şi un singur fund, partea dedeasupra rămânând descoperită. In momentul când lada se pregăteşte a fi umplută cu viţele altoite se aşează oblic rezemată de zid cu gura în faţă. De jurîmprejurul ei, pe partea interioară a păreţilor, şi pe fundul lăzei, se aşează treptat cu aşezarea altoilor, un strat de rumeguş de lemn, sau de muşchiu, gros de un lat de mână, umezite cu apă călduţă, şi amestecate cu puţin praf de cărbune, sau prăfuite, sau chiar amestecate cu praf de pucioasă, pentru a nu prinde mucigaiuri.
   In această îmbrăcăminte de rumeguş sau de muşchi, se aşează treptat altoii, unul lângă altul, având grije ca să nu se mişte altoii de la locul lor, până când se umple lada. Din timp în timp, se presară pe deasupra lor, însă numai până la înălţimea punctului de altoire, rumeguş umed, pentru ca să umple golurile dintre viţe.
   Lada odată umplută, se aşează capacul, i se face o bae, cufundân-o cu fundul în jos, într o bae de apă călduţă, la 20—25 grade, insa numai până la nivelul punctului de altoire al vieţlor de Ia interior, punct care
nciodată nu trebue atins de apă. Se acoperă capetele altoilor, cu rumeguş preparat în acelaş fel, bine stors de apă, şi frecându-1 între mâni, ca să cadă uşor peste altoi, în aşa fel ca să nu-i mişte din loc. Acest strat se pune în grosime d 5—6 cm. şi are de scop a menţine în jurul altoilor, şi al punctului de altoire o atmosferă umedă, care va favoriza formarea căluşului la punctul de altoire, şi deci, prinderea altoilor. Se pune apoi lada în camera de forţat, aşezată pe rastele de lemn, la o înălţime oarecare de pământ, pentru ca aerul cald din odae, să îmbrace lada de jur-împrejur.
   Temperatura camerei se va menţine la 18-20-22 grade. C. cu ajutorul unei sobe de cărămidă care va avea, în tot timpul, pe ea, un vas cu apă, şi care va da în aer, umezeala necesară odăii.
   In primele zile, temperatura poate fi ridicată la 25 gr. C. pentru 1—2 zile ciel mult, până când temperatura din afara lor, pătrunde până în interiorul lăzilor. După aceea, se vă menţine în tot timpul forţatului, la 18-20 gr. C. până când căluşul s’a format în jurul punctului de altoire.. In tot acest timp, se recomandă ca în odaia de forţat,, uşile şi ferestrele să fie bine închise, pentru ca temperatura să fie cât mai constantă, şi acoprite în acelaş timp, pentru ca să fie întuneric complect. După formarea căluşului, şi după pornirea lăstarului din altoi, feiestrele se deschid pentru ca lumina să intre în odae, iar temperatura se lasă să scadă, treptat, câte 1—2 gr. pe fiecare zi, până când temperatura odăei, atinge şi se egalează cu temperatura aerului de afară. In sfârşit, se las 4 uşile şi ferestrele deschise fără ca să se facă curent, până când viţele sunt scoase a-fară pentru a fi plantate pe loc, sau în şcoli.
   Şcoala de viţe. - Se face pe un teren bine desfundat ca şi la vie; se stabilesc linii la câte un metru distanţă una de alta şi se fac) şanţuri adânci de câte 35 cm. cât sunt portal -toii de lungi. Se aduc lăzile pe loc treptat cu plantarea, scoţându-le din camera de forţare şi având grije să nu fie zguduite prea tare, în timpul transportului, pentru ca să se evite ruperea lăstarilor, sau mişcarea din loc a altoilor; se ridică capacul sau latura mobilă, se înlătură cu atenţiune rumeguşul care acoperă altoii, şi încep să se scoată viţele altoite, îin sens invers de cum au fost a-şezate — adică, începând cu viţele care au fost aşezate cele din urmă la ladă, şi terminând cu cele ce au fost aşezate cele dintâiu — în scopul ca să se scoată cu mai multă uşurinţă, şi fără riscul de a avea pierderi. Viţele se scot una câte una, se examinează punctul de atloire spre a vedea dacă este prins sau nu, se suprimă rădăcinile ce eventual vor fi dat dela punctul de altoire, din altoi, sau de pe lungimea portaltoiului, şi nu ae lasă decât cele dela baza lui. Viţele
ALTOITUL LA VIŢĂ
168
constatate defectuoase, se înlătură dela plantai; viţele bune se aşează în linie dreaptă, cât mai vertical posibil, cu punctul de altoire la nivelul pământului, şi la distanţă de 3—4 cm. una de alta. Se acoperă apoi uşor cu pământ care se bate bine la baza portal-toiului până când se umple şanţul; iar peste altoi, se pune pământ uşor şi bine mărunţit cu mâna, în aşa fel ca altoii să nu fie mişcaţi din loc, până se acoperă complect cu pământ; se face apoi un bilon, o coamă, deasupra capetelor altoilor care prezintă o linie tot atât de dreaptă ca şi linia viţelor di i pământ.
   Lucrările de îngrijire a viţelor în şcoală se rezumă la:
   1)    menţinerea locului curat de burueni prin praşile dese;
   2)    udări, în caz de secetă, lucrare care se poate face cu stropitoarea, făcând un şanţ pe o parte a bilionului, în care se toarnă apă, şi apoi după ce apa s*a infiltrat se astupă din nou cu pământ; udarea se mai poate face prin lăsarea apei de irigaţie să curgă printre bilioane întocmai ca la grădinărie, lăsând apa să curgă la suprafaţă printre bilioane şi dând a 2-a zi o prăşilă uşoară.
   3     - stropiri cu soluţiuni anticriptogamice sau insecticide, după nevoe;
   4     - Copciri; la începutul lui Iulie se face o copcire, adică se face suprimarea rădăcinilor ce dau din altoi, eventual din portaltoi, dela partea lor superioară. La nevoe, pe la începutul lui August, se poate face a doua copcire.
   Toamna, când frunza a căzut, viţele se scot din pământ, se triază, pe calităţi - 1, II,
III,  - clasându-se la calitatea I-a, toate acele ce prezintă o sudură perfectă la punctul de altoire, şi destul de rezistentă când am face
o  mişcare de torsiune destul de forţată, iar lăstarul prezintă o creştere viguroasă, cu o lungime de minimum 35-40 cm.
   La clasa a doua, viţe cari prezintă o sudură perfectă, dar al căror lăstar are o lungime sub 35-40 cm.; iar la clasa a treia, viţe cu punctul de sudură dubios, şi cari în general nu ar trebui puse în vânzare, şi în nici un caz plantate pe locul definitiv înainte de a fi puse din nou să mai stea un an în şcoală.
   Cele clasate la calitatea I-a şi a Il-a, se leagă pachete de câte 25-50-100 la fiecare pachet, se etichetează arătând pe fiecare etichetă No. bucăţilor şi varietatea atât a altoiului, cât şi a port-altoiului, apoi se pun la stratificat, afară sau în pivniţă în nisip.
   Din momentul scoaterei lor din bilioane, ele sunt bune pentru a fi plantate la locul definitiv, sau pentru vânzare. In cazul când plantarea lor se face în primăvară, sau când sunt destinate pentru vânzare, se pregătesc cum am arătat mai sus.
   Plantarea viţelor altoite şi forţate, direct
  la locul definitiv. — Dela lăzi, viţele altoite şi forţate, se pot planta, după cum fac unii viticultori, şi direct la locul definitiv; în a-cest caz ei pun câte două fire de viţe la fiecare groapă. Sistema aceasta pe care ei o întrebuinţează, fie că nu au locul pregătit pentru şcoală, fie că nu vor să facă o muncă . în plus, prin îngrijirea viţelor în şcoală, fie că nu vor să mai piardă un an, - cât stau viţele în şcoală, este, în orice caz, foarte riscantă, să lase multe goluri în vie, de oarece pe de o parte o bună parte din viţe nu se prind de teren, chiar dacă sunt ele puse câte două la un loc pentru ca din două să aibă cel puţin una şansa să se prindă; iar pe de altă parte, îngrijirea viţelor izolate, se face mult mai greu decât se poate face în şcoală în al treilea rând completatul viei are destule desavantagii şi se face destul de anevoios.
     Stratificarea viţelor. — La «ţ^Stificat, viţele se pun în picioare sau cutele, în pivniţe, în bordee sau afară, pe un loc uscat, şi în care să nu se adune apele. Iată modul de procedare: se face o groapă ale cărei dimensiuni variază cu numărul viţelor ce avem de stratificat. Lăţimea sa are dela 1.20-1.50 m., iar lungimea variabilă. Adâncimea groa-pei este de 40-50 cm.; pereţii săi sunt aproape drepţi, perpendiculari. In fundul groapei, se pune un strat de nisip de circa 10 cm. grosime şi care se întinde în mod cat mai
Figr. 239. — Stratificarea vitelor.
  uniform pe tot fundul ei. De jur împrejurul groapei, deasemenea se pune treptat un strat de nisip, de aceiaşi grosime, care se pune când se aşează pachetele cu viţele altoite scoase din bilion. Fig. 238.
 169
ALTOITPiş O.A VIŢĂ
   Pachetele de viţă se aşează în picioare, la rând, unul lângă altul, începând dela unul din capetele groapei. După fiecare rând se aruncă cu putere, cu lopata, câteva lopeţi de nisip, cari să pătrundă bine printre pachetele de viţă şi printre viţele din pachete; apoi se aşează al doilea rând de viţe, care vine aproape în imediata apropere a acelui dintâiu, şi tot astfel până când toată groapa a fost umplută cu viţe altoite. După aceea se aruncă nisip pe deasupra lăstarilor, scu-turându-se lăstarii viţelor, din când în când, cu mâna sau cu o nuia, uşor, pentru ca nisipul să pătrundă bine printre viţe, până când nisipiul a acoperit complect viţele până la cel puţin 10 cm. deasupra punctului lor de altoire. După aceea se acopere totul cu pământul care s’a scos din groapă, căutând să se facă cu acesta, un fel de coamă deasupra viţelor, în aşa fel, ca apele de ploi să se scurgsKînţ^ o parte şi alta a sa. Când tot pământul a fost aruncat deasupra, la distanţa de 25-30 cm. de marginea" groapei, şi de-jurîmprejurul ei, se face un sanţ de 30 cm. lăţime şi tot atâta adâncime, pentru ca apele din ploi sau din topirea zăpezii să nu se adune în groapa cu viţe, ci să se scurgă în acest şanţ.
   Dacă lăstarii viţelor sunt prea lungi, vârful lor poate rămâne descoperit afară, fără nici o grije, chiar dacă eventual degeră peste iarnă; aceasta nu aduce nici un prejudiciu viţelor dela interior, şi în orce caz, acesta se tae în momentul plantărei. La nevoe, se pot scurta la o lungime oarecare, în momentul punerei lor la stratificat.
   Prin sistemul acesţa, nisipiul îndeplinind rolul de scurgere a apelor de ploi, în aşa fel ca să nu rămână printre viţe şi pătrunzând în acelaş timp printre toate spaţiile goale dintre viţe, acestea se păstrează perfect peste timpul iernilor celor mai geroase, ferite de degerare, de umezeală prea mare, de mucegăire şi de uscăciune, iar primăvara când le scoatem, ele sunt pline de sevă, şi în perfectă stare de plantare la locul definitiv.
   Stratificarea în bordee sau în pivniţe, se face la fel ca şi afară învelindu-se viţele în-tr*un strat destul de gros de nisip. Aci însă temperatura poate varia mai mult sau mai puţin, ea poate fi prea ridicată din capul locului, şi adese ori viţele riscă sau să se ,mu-cegăiască, sau să se usuce dacă nu se ţine seamă de temperatura şi starea de umiditate a atmosferei acestora. De sigur că stratificarea sub cerul liber cum am arătat mai sus, este cea mai bună dacă bine înţeles, rău făcătorii nu riscă să le fure.
   Altoirea la masă, neforţată - la rafie. — Se poate face altoire la masă, fără ca viţele să se forţeze apoi în cutii în camerele de forţat. In acest caz, altoirea se face la fel ca şi altoirea forţată, altoii însă se leagă cu
rafie, imediat după ce au fost făcuţi, la punctul de altoire şi se pun apoi direct la bilioane. Sudura va fi de sigur mult mai solidă, făcându-se în mod neforţat şi în condiţiuni absolut naturale, deşi într’un timp mai îndelungat. Rezultatele, ca număr de prindere, în general sunt mai slabe la această sistemă ca la forţat; dacă însă se iau măsurile de rigoare: plantatul cu atenţiune pentru ca să nu se mişte altoii din locul lor în momentul plantărei, şi udatul la timp, rezultatele, pot fi aceleaşi ca şi la viţele forţate. Plantarea la locul definitiv în acest mod, nu se recomandă.
   Altoirea în uscat pe viţe americane prinse de pământ este un sistem de altoire care poate da rezultate foarte bune. Se poate a-plica, atât la viţele americane tinere plantate cu un an sau doi înainte, în acest scop, cât şi la viţele bătrâne, cari au rămas sălbăticite printre viile bătrâne, , adică la acelea la cari altoiul a pierit dintr un motiv oarecare, şi viţa americană a dat lăstarii de jos.
   In acest scop, o echipă de lucrători, cu atribuţiuni bine specificate, procedează în modul următor:
   In momentul când seva viţei începe să circule, un lucrător cu o săpăligă, merge înainte şi descalţă viţele până la 10-12 cm. sub nivelul pământului şi curăţă toate rădăcinile ce întâlneşte pe această lungime. Vine, apoi, altoitorul care se aşează în genunchi, tae lăstarul dela baza sa, lăsându-i un singur ochiu dela bază, eventual dacă altoitorul este sigur pe altoirea pe care o face, poate gâtui complect lăstarul dela punctul lui de naştere, potriveşte altoiul din grămada de altoi pe care îi poartă în şorţul său, făcând altoirea englezească întocmai cum se face altoirea la masă, şi leagă apoi altoiul cu un fir de rafie. Fig. 240.
înrădăcinate.
   Punctul de altoire se caută să fie pe cât posibil, la nivelul pământului. După aceea trece înainte. In urma sa vine un al treilea lucrător cu un burlan din tablă groasă de dimensiunile: 30-35 cm. înălţime şi 10-12
ALTOITUL LA VIŢĂ
170
cm. diametru, pe care îl aşează deasupra viţei altoite, înfigându-1 uşor în pământ, altoiul căzând drept în mijlocul lui, trage pământ dejurîmprejurul lui, până la circa 10-
 1 2 cm. deasupra, capătului superior al viţei altoite din interiorul burlanului, - să se observe ca adunând pământul în jurul burlanului acesta să nu se mişte din loc pentru ca prin mişcarea lui să nu atingă şi să nu mişte altoiul din poziţiunea în care l’a lăsat altoitorul -; apoi burlanul se umple până la nivelul pământului strâns împrejurul lui, cu nisip mărunt care se freacă uşor între mâini, pentru a nu deranja prin căderea sa altoiul dela locul în care a fost pus. Se scoate în sfârşit burlanul cu atenţiune, trăgându-se drept în sus, de un mâner pe care îl are la partea sa superioară, iar pe deasupra se pune circa doi, trei cm. de pământ.
   Viţa rămâne astfel îngropată în pământ, înir’un sul de nisip, prin care apa de ploae nu poate stagna, ci se scurge uşor, pentru ca să nu strice altoiul şi prin care umezeala pământului, de care altoiul are nevoe, se trensmite cu cea mai mare uşurinţă.
   Lăstarul care va da, va străbate cu aceeaşi uşurinţă stratul de nisip, eşind afară în mod natural. Cu această sistemă, prinderile, se pot ridica până la sută la sută, dacă altoirea a fost bine executată.
   In acelaş mod, se pot altoi viţele americane bătrâne aproape de butuc. întrucât priveşte acestea însă, este mai bine a se altoi
 la oarecare înălţime - 50-------60 cm. - după
 aceeaşi metodă englezească, având însă grije a se unge punctul de altoire, precum şi capătul altoiului, cu un mastic oarecare, special pentru altoiri, al cărui scop este ca să împiedice uscarea tăeturilor. Motivul altoirii aşa de sus, este ca butucul să poată fi prăbuşit şi după prăbuşirea, noul altoi, sa poată fi adus cu uşurinţă, în acelaş loc în care a fost vechiul butuc. Altoii făcuţi în modul acesta se prind şi înaintează în vegetaţie mult mai repede, decât cei din viţele ce le plantăm deja altoite şi rodesc cu un an mai din vreme decât acestea din urmă, câştigând a-nul în care s’au plantat şi în care au crescut viţele sălbatece, cari în momentul altoirei, aveau deja rădăcinele formate.
   Altoirea în uscat la viţele bătrâne, se poate face şi în despicătură în coletul plantei, întocmai ca la pomi. Se retează butucul viţei, se despică în două sau în patru, după cum butucul este mai subţire sau mai gros, se face pana cu ochiul respectiv, întocmai ca şi la pomi, care se introduce în despicătură, în aşa fel ca ţesuturile generatoare ale altoiului, cu ale portaltoiului să corespundă perfect între ele, se leagă cu rafie, se unge cu mastic şi se lasă să pornească lăstarul.
   Altoirea în verde se face la finele lui Mai, începutul lui Iunie, când seva este în plină circulaţie, şi de obiceiu după o ploaie care
 activează circulaţia sevei. Dimineaţa, se scurtează lăstarul verde la 40-50, sau chiar la 60 cm. deasupra pământului; prin aceasta operaţiune se zice că se dă drumul sevei să se scurgă, şi dacă seva nu curge intens, în acel moment, este bine cia altoirea să nu se raai facă, căci prinderea va fi problematică. Peste câteva ore, altoitorul vine, îşi face altoirea englezească, prin alipire ca şi la altoirea la masă, cu altoii pe care îi recoltează chiar în acel moment, din via în care lucrează, alegând varietăţile cele mai preferate. In cazul când doreşte să altoiască cu varietăţi ce nu le are în vie, poate aduce altoi din altă parte, bine înfăşuraţi în cârpe ude, pe care să nu-i recolteze cu prea multe ore înainte de operaţiunea altoiului; în acest scop li se suprimă chiar din momentul recol-tărei, frunza dela jumătatea peţiolului lor. Altoirea făcută se leagă cu rafie, la punctul de altoire, sau cu fir de lână şi se lasă aă se prindă. Altoirea aceasta dă rezultate, în general, satisfăcătoare, mai ales că este foarte uşor de executat. Motivul pentru care al-toiiea se face atât de sus, este că după prindere, butucul să poată fi prăbuşit sub pământ, iar altoiul, să rămână exact la locul în care a existat butucul bătrân.
   Dacă butucul nu se prăbuşeşte, riscăm ca din viţa sălbatecă, să dea încontinuu, lăstari sălbateci, pe cari, dacă nu îi suprimăm, de la început, vor creşte şi vor năpădi altoiul, care cu timpul va pieri.
   Pentru siguranţa altoiri, se fac 2-3-4 altoi la fiecare butuc. In cazul când avem viţe tinere de altoit, în verde, şi o parte din ele n*i s au prins, şi au dat lăstari americani, a-cestea nu vor mai avea nevoe de prăbuşire, şi se vor altoi cât mai jos aproape de baza lăstarului.
   Peste 2-3 săptămâni, când altoiul s’a prins, şi-a dat lăstarul nou, se slăbeşte legătura, tă-indu-se mai întâiu nodul, iar mai târziu când lăstarul se îngroaşe şi legătura îl sugrumă, îi desfacem complect întreaga legătură.
   Altoirea may or chină. Această altoire se face de obiceiu în luna lui August, în ochiu dormind, prin alipire. Avantagiul acestui sistem, este că se poate face, chiar în anul în care am plantat viţa, când este vorba de viţe tinere plantate, şi în acelaşi an, în cazul altor altoiri nereuşite cari s’ar fi făcut în primăvara respectivă, în cazul viţelor mai bătrâne.
   In luna August-Septembrie când se produce o mişcare a sevei, şi în general după
 o ploae, se adună ramurile de viţe pentru altoi, dintre cele mai sănătoase, care se tae tae mai sus decât ultimul strugure, se tae cozile frunzelor, lăsându-se un cm. la baza lor,, şi suprimându-se vârful ramurei care este prea subţire. Se pot culege asemenea coarde, cărora li se tae frunzele ca mai sus, necesa-
 171
ALTOIT
 re la altoit, pentru o zi întreagă, şi -din alte vii, păstrându-se însă, într’o cârpă umedă.
   Operaţiunea altoirii se poate face cu mâna sau cu maşina; operaţiunea făcută cu mâna, este superioară celei făcute cu maşina, dând rezultate mult mai precise şi mai sigure.
   Ir lemnul coardei ce voim să altoim, la 1 0 cm deasupra altoiului se face o tăetură de 25 mm. lungime şi 2 mm. adâncime. Capetele tăeturei se fac pieziş aşa cum arată figură 241 îndepărtându-se partea tăiată din
Fig. 241. — Altoirea mayorchină.
altoi, scoatem o bucată perfect la fel cu a-ceea pe care am scos-o din portaltoi, şi din-tr’o parte, o facem să intre în scobitura făcută în coarda portaltoiului. Se leagă apoi cu un fir de lână sau de rafie, se muşuroeşte până la nivelul punctului de altoire, se culeg câţiva pumni de frunze de viţă, pe cari le aşezăm în jurul altoiului, şi se pune din nou pământ, până când punctul de altoire se a-copere complect, în aşa fel ca până în primăvară să nu se mai descopere. Muşuroirea se face cu scopul ca să adăpostim altoiul de frigurile de peste iarnă. Primăvara când mugurii încep să se umfle, se lucrează pământul, se strică muşuroaele, se examinează o-chiul altoiului, şi dacă acesta începe să se umfle, se scurtează coarda în dreptul ochiului care urmează imediat după altoiul făcut da noi, lăsându-se internodul cât mai lung posibil; acesta urmând să fie suprimat la viitoarea tăere de toamnă sau de primăvară.
   Dacă legătura nu a putrezit, se tae pentru ca să nu stranguleze coarda, se pune un tutore, şi se muşuroeşte din nou, până la 10 cm. deasupra altoiului. Lăstarul care va da, va creşte destul de puternic. Uneori poate da struguri, chiar în anul următor altoirei. Este bine însă să se lase cel puţin un an ca viţa să nu rodească, pentru ca ea să se întărească pe piciorul ei. Lipsurile ce s’ar putea ivi, se pot altoi, în uscat, în despicătură, prin alipire sau verde. Altoirea mayorchină, făcută în primăvară, nu dă rezultate satisfăcătoare, şi nu o recomandăm. Aceea făcută din toamnă, sau la sfârşitul verei, poate da re-
zultate de 70—90 şi chiar 100 la 100 când este conştiincios executată.
   Acest sistem de altoire mai are avantajul că se face în timpul sezonului mort — Au* gust-Septembrie — dă posibilitatea selecţio-nărei perfecte a altoilor pe butuc, când au strugurii pe ei, dă suduri perfecte, lăstari vi-guroşi, şi procent mare de prindere.
   Altoirea cu maşina Vieux, nu a dat rezultate satisfăcătoare, neputând da în general secţiuni altoi şi portaltoi perfect egale între ele.
   ALTOIT - Briceag de. Se întrebuinţează diferite feluri de bricege pentru altoit. Pentru altoirea în ochi sau oculaţie se întrebuinţează briceag cu tăişul rotunjit la capătul lamei şi cu mânerul prevăzut cu o spatulă de os sau de alamă, pentru deslipirea coajei de port-altoi sau sujet. - v. ac. - Fig. 242 si 243.
   Pentru altoirea în copulaţie se întrebuinţează bricege cu tăişul drept, iar pentru altoirea în triangulaţie tot cu tăişul drept, însă cu vârful lamei ascuţit, sau cosoare de altoit. Pentru altoirea viţei de vie se întrebuinţează bricege speciale şi maşini de altoit
- v. maşina de altoit.
A       
    i!  
1   
<1  ii1 
Fig. 242. — Bricege de altoit.
   ALTOIT - Ceară de. - Sin. mastic. Se întrebuinţează la altoit şi tăierea pomilor, pentru acoperirea rănilor, cu scopul de a le feri de infecţia diferitelor boli şi de influenţa umezelii şi uscăciunii şi a asigura o mai u-şoară vindecare. Se întrebuinţează două feluri de ceară de altoit: caldă şi rece. Ultima, mai mult pentru ungerea rănilor după tăie-
ALUAT-ALUMINIU
 172
rea pomilor iarna sau primăvara, înainte de desmugurire.
Fig. 24 3. — Alte modele de bricege de altoit.
   Ceara caldă este tare şi trebueşte încălzită ca să se moaie, pentru a o putea întrebuinţa.
   Ceara rece, se păstrează întotdeauna moale în borcane, cutii sau sticle şi se întrebuinţează fără a fi nevoie de încălzit. Există numeroase reţete pentru prepararea cerei de altoit. Iată două reţete eftine şi bune:
   I.  I kgr. 250 gr. sacâz
              750 gr. răşină 250 gr. său de oaie 500 gr. ocru.
   II. 2 kgr. sacâz
      1/4 kgr. ceară de albine
      1 50 gr. său
      100 gr. ocru sau cenuşe cernută.
   Modul de preparare: se topeşte la foc slab într’un ceaunel răşina şi sacâzul, apoi ceara sau seul şi se amestecă; apoi se toarnă încetul cu încetul vopseaua ------- ocrul — şi se a-
mestecă; după aceasta, compoziţia se toarnă într’un vas cu apă, unde se răceşte şi se întăreşte. La altoire luăm cantitatea necesară, o încălzim ca să se moaie şi o întrebuinţăm.
   Masticul sau ceara de altoit rece se prepară din sacâz, ceară şi alcool în proporţie de 5 părţi sacâz şi 1 parte ceară, care se topesc la un loc, apoi se ia căzănelul depe foc şi se toarnă 2 părţi alcool şi se amestecă bine.
   In comerţ se găseşte ceara de altoit preparată gata după diferite reţete şi sub diferite denumiri. - v. mastic, insecticide, funigi-cide.                                 M. Cost.
   ALUAT. - Tehn. - v. fermentatiune.
   ALUATU. - Stat. - Fermă model în jud. Cahul, gara Taraclia la 7 km. înfiinţată în 1929, pe două rezerve făcute în baza art. 44 din Legea de Reformă Agrară din Basarabia: Aluatu şi Ciumai.
   Ferma Aluatu este situată în regiunea de stepă — Bugeacul Basarabiei, --------- pe un teren cernoziom castaniu --------------- şocolat, foarte
productiv în anii umezi şi foarte sărac în anii de secetă, cari, din nenorocire sunt prea numeroşi.
   Suprafaţa actuală 1076 ha., împărţită în două trupuri: Aluatu şi Ciumai.
   Obiectivul urmărit de fermă este producerea de seminţe.
   Importanţa fermei este apreciată de locuitorii satelor vecine cari au fost lipsiţi de îndrumări agricole şi în neputinţă de a-şi procura sămânţă buriă, animale de prăsilă, etc.
   ALUCITA. - Ent. - Gen de Lepidoptere -Microlepidoptere, familia Alucitidae. Ex.: Alucita polydactyla; aripele fasciculate, ca un fel de pene. Omizile trăesc în florile de Lanicera peryclymenum, L. caprifolium. Ii întâlnim prin grădini. - Fig. 244.
   V.  Molia cafenie a cerealelor.
Mărime naturală              Mărit
                                  Fig. 24 4. — Alucita-Orneodes-polydactyla
                              ALUMINIU. - Agrol. - Este elementul care
-  după oxigen şi siliciu. - v. ac. - intră în mare măsură în compoziţia pământului, ca oxid şi oxid de aluminium hidratat, în sili-caţi.
   In pământurile bogate în humus şi cele cu o concentraţie mică în săruri, este mobil şi se găseşte în concentraţii mai mari în diferite straturi. Oxidul de aluminiu, hidratat în cantităţi variabile de apă, este în stare coloidală şi influenţează în mare măsură proprietăţile fizice ale pământului.
   După cercetările din ultimul timp ale lui Stoklassa, aluminiul joacă un rol important în pământ, în mod direct şi indirect, în legătură cu desvoltarea plantelor cultivate.
                                                                                                   Ch. Ar.
   Chim. - Metal ce se găseşte sub formă de compuşi în argile. Are o culoare frumoasă, albă-albăstrie şi se lustrueşte uşor; e ductil, tenace, se topeşte la cald şi se poate preface în foi. Este cel mai uşor dintre metalele întrebuinţate. Apa neavând nici o acţi-
 173
 ALUN
une asupra lui, nu se oxidează. Pe cale industrială se obţine prin tratarea şi descompunerea electrolitică a clorurei duble de a-luminiu şi sodiu.
    Preţul de cost redus al acestui metal a dat posibilitatea să se confecţioneze din fel accesorii pentru maşini, vase şi obiecte de gospodărie, etc. Deasemenea, serveşte la fabricarea multor obiecte în aliaj cu cuprul.
    La spălarea vaselor de aluminiu a nu se întrebuinţa alcalii: sodă, etc.
    ALUN— Silv. - Corylus avelana. E cel mai răspândit arbust din crângurile noastre. Rar copăcel care să se bucure de atâta căutare la popor ca alunul.
    Face parte din familia Betulaceae, genul Corylus. Involucrul fructifer cam de aceiaş lungime cu fructul campanulat. Fructul este deseori cilindric, ceva mai lung decât lat. Staminele sunt galbene. Frunzele au baza îngustă, de regulă sunt la mijloc mai late; la vârf, frunzele sunt scurt acuminate, slab lo-
    ,       5        ?         3           s>     «•
                                Fig. 245. — ALUNUL. — 1. Ramură înflorită;
2. Fructe desvoltate; 3. Floare masculă; 4. Sta-nină; 6. Secţiune longit. şi transvers. prin fruct;
                                         7, 8. Fruct copt; 9. Sămânţa.
 bate, pe margini serate, pe dos sunt verzi şi acoperite cu peri moi. Peţiolii frunzelor sunt lungi de cel mult 2 cm., împreună cu cu vârful mlădiţelor tinere, lungi, roşii. -Fig.
   Alunul creşte foarte bine pe solurile ar-gilo-nisipoase şi calcaroase. Nu-i prieşte locurile mocirloase şi argiloase reci. Alunul este un arbust; rare ori ajunge până la 6-7 m. înălţime. Tulpina este lemnoasă şi se ramifică dela suprafaţa pământului, formând
o  tufă. (Rădăcina alunului e foarte ramificată, însă numai la suprafaţa solului, astfel că vânturile şi curenţii de apă reuşesc uşor să-l scoată din pământ.
   Ramurile bătrâne ale alunului se deosebesc de cele tinere; ele au o culoare bru-nă-închisă cu coaja puţin crăpată. Creşterea la ramurile bătrâne e mai înceată. Ramurile tinere, numite şi macroblaste, au o culoare brună-deschis, au forma unor nuele şi sunt acoperite cu perişori fini. Mugurii sunt aşezaţi pe ramuri, pe două rânduri şi au o formă rotundă-lungueaţă; înainte de înfrunzire sunt acoperiţi de solzi, aşezaţi în formă de spirală. Prin Aprilie solzii încep a se depărta şi ies frunzele. Frunzele au format de inimioară lunguiaţă, cu baza teşită; vârful e ascuţit, iar marginile sunt crestate. Când sunt tinere sunt acoperite cu păr fin; când îmbătrânesc, părul cade dupe faţa superioară, iar pe cea inferioară rămâne puţin pe la nervuri. Frunzişul alunului este foarte bogat. Frunzele au culoarea verde-închis; către sfârşitul lui Noembrie ele se îngălbenesc şi cad. - Fig. 246.
   înmulţirea. Pe crăcile de doi ani vedem de cu toamnă atârnând la un loc 2-3 ciu-curi- amenţi. Ei stau atârnaţi toată iarna până când vine căldura primăverii. Atunci se lungesc şi îi vedem că sunt formaţi dintr’o axă subţire, în jurul căreia sunt aşezaţi o mulţime de solzi: dedesubtul fiecărui solzişor se găseşte câte un săcuşor plin cu polen care crapă şi lasă să se răspândească polenul.
   Amentul este floarea bărbătească. Pe brac-tee, având forma unei luntri, se găsesc florile feminine, câte 1 -4 la un loc. Floarea feminină are 4 stamine care sunt spintecate până la bază: cât timp mugurele floral este închis nu se văd din floarea fejneească decât stigmatele purpurii. Ovarele florilor sunt de asemenea ascunse în mugure. Fiecare floare are câte 3 prefoi, cari la maturitate vor forma cupla herbacee a alunului. Când soarele de primăvară începe să încălzească pământul, amenţii se lungesc, sacii de polen crapă lăsând să sboare polenul. Acesta este purtat de vânt şi e deajuns să cadă câteva fire de polen pe stigmatul lipicios al floarei femeeşti, ca ovarul să germineze şi să dea naştere unui fruct, numit alună. Fructul a-lunului e o achenă. Aluna are o formă ovoi-dală, lăţită, de culoare brună. La partea inferioară aluna este învelită de o cupolă herbacee. Florile alunului sunt monoice, căci pe aceiaşi plantă se găsesc şi florile femeeşti şi florile bărbăteşti.
 175
ALUN TüKCESC-alukë AMERICANE
   Insecte ca duşmani ai alunului avem din ordinul Coleopterelor: Bruchus - Gărgăriţă de alune. Aceasta găureşte coaja alunei şi depune înăuntru ouăle; aici ele clocesc şi ies
                            După Larousse agricole Fig. 247. — Alun atacat de Coccidae.
larve care se hrănesc cu miezul alunei; după ce l-a sfârşit ies afară şi se prefac în pupe. Alt duşman este Oberia liniaris, din fam. Cerambycideelor, care depune ouăle în mijlocul ramurilor tinere, unde larva distruge măduva, distrugând astfel şi crăcile. - Fig. 247.
                                         I. M.
   Med. pop. - In unele regiuni alunele se întrebuinţează contra vătamăturei - colicilor - : se pisează, se amestecă cu untdelemn şi se beau cu rachiu de drojdie cald.
   Cu alune arse şi muc de lumânare de seu se fac la copii sprâncenele ca să le crească mari şi negre.
   Cu lemnul de alun verde, înfierbântat în spuză, se ard păduchii de pe tălpile picioarelor.
   ALUN TURCESC.. Bot.- Corylus collurna, sin. C. tubulosa - arbore mic din familia Be-tulaceae. Flori cu involucru fructifer dublu, lacinii înguste care înconjoară fructul în partea inferioară. Originar din ţările temperate ale emisferului boreal, crescând în păduri şi la noi în boschete, în orice pământ. Se înmulţeşte prin sămânţă, marcotaj şi butaşi.                                      I.  M.
   ALUNARUL. - Zool. - Nucifraga caryoca-tactea. - Pasăre din familia Corvidae, lungimea 30-36 cm., culoarea cafenie-înschis, stropită cu alb, cu ciocul drept. Trăeşte prin alunişuri, se hrăneşte în special cu alune şi este, cu toată înfăţişarea ei greoaie, o pasăre agilă.
   ALUNAR. - Zool. - Muscardinus avellana rius L. mamifer rozător din fam. Myoxidae de culoare roşietică, gâtul şi pieptul alb, de mărimea unui şoarece. Mai răspândit e în Europa centrală. Trăieşte prin marginile pădurilor dar mai ales prin alunişuri în mici colonii. îşi face culcuşul din frunze şi muşchi unde hibernează 6-7 luni. Se hrăneşte cu alune.
   ALUNE AMERICANE. - Bot. - Arachide-Arachis hipogaea. L. Plantă ce face parte din familia Leguminoase-Papilonaceae, originară din America tropicală. Se cultivă în toate ţările tropicale şi subtropicale.
   Unele flori ale acestei plante avortează şi sunt aeriane, altele fructifică. Cele fructifere se desvoltă, îşi lungesc pedanculul din ce în ce, se curbează şi îşi îngroapă fructul — în foimă de păstaie, cu 2-3 seminţe ------- în pă-
 mânt, unde ajunge la maturitate. Fig. 248.
Fig. 248. — Alune americane— Araohis hipcgaea.
   Din seminţele mature se extrage un uleiu care conţine acid oleinic, palmitic, hypogeic şi arachidic. Uleiul se întrebuinţează pentru mâncare şi înlocueşte uleiul de măsline şi
ALUNELE-ALVEOLĂ
 176
 chiar îl falsifică. Mai este întrebuinţat în farmacie şi industrie la fabricarea săpunurilor.
   Muiate în sare şi prăjite se vând în simigerie sub numele de alune americane.
   Rezidiile obţinute după extragerea uleiului. din seminţele de alune americane, sunt foarte bogate în substanţe azotate de aceea ele se folosesc pentru hrana animalelor, mai ales a vacilor de lapte.                    Qr#
   ALUNELE. - Bot. - Plantă numită şi mân-dănaci sau mândălaci, al cărei rod are un gust aproape ca al castanei şi din foile căreia se face salată. - Bunium - Carum - Bul-bocastanum.
   In Banat se numeşte astfel planta AcFiiiea millefolium. v. Coada şoricelului.
   ALUNIŞ. Pădurice de aluni. - v. Alun.
   ALUVIAL. - C'eol. - Produs prin aluviune.
- v. ac. - Ex. teren aluvial.
   ALUVIONARE. - Se înţelegere depunerea materialului transportat de apă, pe măsură ce aceasta îşi micşorează puterea de transport.
   ALUVIUNI. ------- Se înţelege în genere
depozite cari s’au format şi continuă să se formeze pe socoteala diferitelor materiale transportate şi depuse de apă, după ce ele au suferit o fasonare şi un triaj după mărime şi după duritate. După felul apelor din care s’au depus, aluviunile se împart în: marine, lacustre şi de ape curgătoare. Ţinând seamă de mărimea predominantă a fragmentelor ce le alcătuesc, aluviunile pot fi reprezentate prin: bolovănişuri, pietrişuri, cu elementele mai mari sau mai mici, nisipuri grosiere sau cu boabele mai fine, nisipuri fine cu o cantitate oarecare de argilă — nisipo-argiloase
—   şi inverp, argile cu o cantitate oarecare
de nisip — argilo-nisipoase — sau chiar prin argile fine --- mâluri.
   Aluviunile se întâlnesc pe marginea mărilor, a lacurilor, dar mai ales acopăr albiile minore şi chiar pe cele majore, când acestea din urmă nu sunt prea înalte, a tutulor apelor curgătoare. - Fig. 249 şi 250.
Fig. 249.—Aluviune-secţiune
   Aluviunile sau depozitele aluvionare pot să fie formate din pături orizontale suprapuse mai mult sau mai puţin paralele, «au din pături dispuse în plane diferite, când se zic că au o structură încrucişată sau torenţială. Această din urmă structură o au aluviunile al căror material alcătuitor, oricare i-ar fi mărimea, s’a depus din ape repezi, curgătoare sau torenţiale.
   In legătură cu viteza, deci cu puterea de transport diferită a apei, aluviunile arată o mare variaţie în ce priveşte mărimea fragmentelor ce alcătuesc diferitele lor pături, variaţie ce se poate urmări în timp şi în spaţiu.
Fig. 21>0. — Aluviune.
   Se disting aluviuni noi şi vechi, cele dintâi sunt în continuă formare, pe când cele de al doilea, întrucât apa chiar în timpul celor mai mari revărsări nu le mai acoperă, au suferit o solificare mai mult sau mai puţin înaintată.
   Aluviunile fiind alcătuite din fragmente ce aparţin la un complex de roce şi minerale, chiar înainte de a fi suferit vreo solificare, deci în stare cu totul proaspătă, sunt destul de fertile, dacă au sunt prea argiloase sau prea nisipoase.                       P. Enc.
   ALVARELHÂO. - Vitic. - Varietate de struguri foarte răspândită în Portugalia, unde în regiunea Duro împreună cu varietatea Bastardo formează baza plantaţiunilor pentru vinuri superioare.
   Se cunosc mai multe subvarietăţi de Alva-relhâo: „pe de pedriz“ - picior de prepeliţă „pe roxo“‘ - picior violet -; ,,pe bianco“ -picior alb -; „pe preto“ - picior negru, etc. Cea dintâi este cea mai superioară care se cultivă în Portugalia. Boabele strugurilor sunt negre, puţin ovale, destul de mari, zemoase, cu gust acid răcoritor şi foarte plăcut.
   Corespunde în Franţa de sud la numele Plant de Porto, iar în Germania cel de fruh Portugieser.                                 I. T.
   ALVEOLĂ de la alveolus - vas mic. Apic. - Celulă de albine, v. Albina, apicultura, stup.
   —      Bot. - O mică cavitate unde se fixează un organ.
 177
ALYSIA-AMĂRĂLUŢĂ
   ___ Mas. agr, - v. Semănat, trior.
   ___Med. Vet. - Cavitate de formă rotundă,
 ovală sau poligonală. Alveola dentară: cavitate în osul maxilar în care este fixat dintele. Alveola pulmonară: terminaţia în formă de sac a ultimei ramificaţii a bron-siei; elementul anatomic esenţial al funcţiunii de respiraţie. Alveola pulmonară este alcătuită dintr’o membrană fină şi dintr’un e-piteliu turtit. Pe dinafară ea esté învelită în-tr’o reţea de vase capilaro • Fig. 251. - Prin
                             Fi&. 251. — TERMINAREA UNEI BRONCHIOLE, a. arteriola. - b. alveolă. - c. capilare. - d. venulă f. bronşiolă.
 pereţii capilarelor şi aceia ai alveolei se face schimbul de gaze: din cavitatea alveolei trece în capilare bioxidul de carbon şi, din capilare în cavitatea alveolei, oxigenul.
   ALYSIA. - Ent. - Gen de Braconide cu mandibulele răsucite în afară - Exodontes -şi care se mai deosebeşte şi prin abdomenul mare şi sesil .
      a. Mandu câtor -Fig. 252. - specie parazită pe larvele muştelor de Cyrto-neura stabulans. a. Olivieri. Este Fig. 252 — Alysia mandu- folositoare, trăind cator-mărită.              pe omizi pe cari le
                             distruge.
   ALYSSINEAE. - Bot. - Grup din familia Cruciferelor, cu silicua largă, seminţele bi-sericate şi cu cotiledoane accumbente. - v. ac. şi Alyssum.
   ALYSSUM. - Bot.- Gen de plante ornamentale din familia Cruciferelor, cuprinzând plante erbacee, peste 100 «pecii, mai multe în Asia Mică, dar şi în Europa Meridională şi Africa de Nord.
      Fior. — Specii horticole:
                             A. saxatile sin. Aurinia saxatilis. Originară din Creta. Plantă vivace. Creşte
 - 20 cm., formând tufe cu frunze alburii. Flori numeroase, galbene, reunite în formă de racem. Fructul o siliculă rotundă. Înfloreşte în Aprilie-Mai.
   A. compactum. Creşte - I 5 cm. Mult ramificată. Flori galbene. Întrebuinţată la borduri şi mozaicuri.
   A. maritimum este anuală şi are mai multe varietăţi: compactum, variegatum. Fig. 253. -, spinosum.
   Cultura. Se seamănă în Aprilie-Maiu, în pământ uşor. Se trece în pepinieră şi se plantează la locul definitiv toamna ori primăvara. Varietăţile cu foile vărgate şi floarea dublă se mai înmulţesc prin butaşi în tot cursul anului.
Figr. 253. — Allyssum maritimum variegratum.
• •
—   v. Albiţă - Alyssum calycinum, Bărbi-şoară - A. minutum şi Ciucuşoară - A. inca-num.                                I. M.
   ALYXIA. - Bot. - Gen din familia Apocy-neelor. Arbuşti cu flori mici, grupate în cime. Se cultivă în seră caldă.
   AMĂGITOARE. - Zool. - Lanius excubi-tor. Sin. Berbecel, Lupul vrăbiilor, Capra dracului, Sfrâncioc, etc. Pasăre care imită cântecul păsărilor mici şi slabe şi pe cari, astfel ademenite, le prinde şi le omoară. Numele A. deşi foarte potrivit, totuşi se aude pe alocuri numai în Moldova.
   AMÂNAR. Numele floarei ce se face la capătul ştâlpilor caselor ţărăneşti. - v .şi amnar.
   AMAN1TA MUSCARIA. - Bot. v. Bureţi pestriţi, Pălăria şarpelui.
   AMANL1S - Beur$ d\ - Pom. - v. păr.
   AMĂRĂLUŢĂ. Sin. Amâruţă. - Bot. - Ci-
 1 %
AMARANTACEAE-AMĂRUŢĂ
 178
 cendia Filiformis Delarb., syn. Gentiana Fi-liformis L., Microcala Filiformis Link. Mică plr-ntă erbacee din fam. Gentianeceae, tulpina ramificată chiar dela bază; frunze lanceolate; flori galbene aurii, mici, solitare şi terminale; caliciul scurt, campanulat cu 4 dinţi; corola cu 4 diviziuni. Această plantă conţine o substanţă amară cu proprietăţi tonice, stomachice si febrifuge.
   AMARANTACEAE. - Bot. - Familie din clasa Dicotyledonate, sub clasa Archiclamy-deae, tribul Apetale. Plante anuale, cu flori hermafrodite poligame sau monoice, glomerate, compuse adeseori din glomerule reunite în spice. Învelişul floral, un perigon cu margini membranoase sau tot membranos, verde sau colorat. Staminé 3-5, înserate pe receptacul. Fructe monosperme, indéhiscente sau deschizându-se printr’un opercul.
                             Fig, 254. AMĂREALĂ. - a, floare izolată ; b, secţiune longitudinală.
   AMARANTUS. - Bot.- Ştir. - Gen de plante din fam. Amarantaceae. - v. ac. Cuprinde specii alimentare sau ornamentale, unele cultivate, altele sălbatece.
   A. blitum - v. ştir mic, moţul curcanului.
   A. caudatus - v. ştir românesc.
   A. paniculatus, sin. - A. sanguineus. - v. ştir roşu.
   A. retroflexus - v. ştir.
   A. Silvestris r v. ştir prost.
   AMARE. - Pom. - v. Cireşi, Migdale.
    AMĂREALA. Sin. Iarbă lăptoasă, Şerpari- -ţă, Şopârliţă - Polygala vulgaris. - Bot.- Mică plantă din familia Polygalaceae, cu florile albastre, roşii. Fig. 254. Creşte prin fâneţele cate de la câmp şi munte, din Mai până în Septembrie. Este o plantă medicinală sălbatecă ce se poate strânge din Maiu-lunie, în timpul înfloririi, cu rădăcină cu tot. Trebuie uscată repede, în fascicole şi să nu fie culeasă din locuri umede.
    Are aceleaşi calităţi, dar într’un grad de activitate mai inferior, decât congenera sa Polygala Senega, care este o specie întrebuinţată în medicină şi farmacie. Creşte în părţile nordice ale Americii, Canada. Ne vine în comerţul droghistic sub numele de ,,Ra-dix Polygala Senega“ sau ,,virginica“. Conţine un uleu gras 3-5%, o răşină, diferiţi principii ca Senegină. Acţiunea sa este expec-torantă în afecţiunile bronchice. Se prepară
  o infuzie din 4 gr. la 150 apă fiartă, în sirop, un extract şi o tinctură. Toate sunt preparate farmaceutice ce se administrează în medicină.         /                G. Gr.
    AMARPHOPHALLUS. - Hort. - Gen de plante ornamentale din familia Aroideelor.
    A. Rivieri syn. Proteinophallus Rivieri, originară din Cochinchina, plantă vivace, cu tubercule mari, frunze de 40 cm. lungime, cu inflorescenţă neplăcută la miros. E plantată în peluze - Fig. 255 - şi vegetează tot anul afară. Se înmulţeşte prin despărţirea tuberculelor.                           I. M.
                                  Fig. 255 — Amarphophallus Rivieri
                            AMĂRUŢĂ. — Bot. - v. Amărăluţă - Ci-
  cendia filiformis - şi iarba-găiei - Picris hie-raciodes.
179
AMARYLLIDACEAE-AMBALAJ
   AMARYLLIDACEAE. - Bot. - Angiosper-mae, clasa Monocotylidoneae. Plante bulboa-rar cu rizom, frunze radicale, mai des liniare şi întregi. Flori hermofrodite. Perigo-niil de obiceiu petaloid, adesea are şi coro-nulă. 6 stamine, 1 ovar inferior. Fruct capsular. Plante cari înfloresc primăvara .şi toamna timpuriu. Unele specii sunt importante în floricultură.
   amaryllis. - Bot. - Gen din familia A-
 rnaryllidaceae, cu specii numeroase.
   A. Belladona, plantă vivace, bulboasă, originară din Colonia Capului, cu flori multe
 • a capătul unei cozi, de culoare roză sau
 "albă. Fig. 256.
                                  Fig. 25 6 — Amaryllis Belladona.
   A. Sarniensis, originară din Japonia, ci bulbi negricioşi, flori de culoarea celor ita cireş, dar nu înfloresc în toţi anii.
   A. Lutea - numită ghiocel de toamna plantă vivace, originară din Europa meridională. înfloreşte ,din Septembrie până în Octombrie. Se cultivă în peluze.
   A. Candida, bulbi foarte mici, flori albe-verzui.
   A. Formosissima - numită Crinul Sfântului Jacob - plantă originară din America Meridională, cu bulbi negricioşi, flori de culoare roşie purpurie. In România degeră uşor.
   A. Vittata, originară din America Meridională, ou două specii: A. rubra şi A. vittata brasiliensis. Se cultivă în ghivece, în sera temperată; se înmulţesc prin separarea bui-bilor sau prin seminţe. Se cultivă uşor dar sunţ foarte sensibile la umiditate prea mare.
                                        I. M.
   AMAURONEMATUS EXCELLENS Fors. -
 Ent. - Vespe dintre Tenthredinide. Larvele ei rod frunzele de Iovă - Salix caprea.
   AMAUROSOMA. Sin. Bleigastra Armilla-ta Zett. - Ent. - Musculiţă de 3,3 mm.
 lungime, gris-închis, cu picioare gălbui. Depune ouă pe frunze şi inflorescenţe de ierburi, mai ales pe Timoftică - Phleum pra-fense L. - Larvele ieşite, rod aceste părţi de plantă. Se semnalează şi ca duşmani în fâ-neţe.                                     I. B.
   AMAUROSOMA. Sin. Bleigastra Flavipes
 Fall. - Ent. - Musculiţă de 4-5 mm., a cărei larve galbene-portocalii, de 7-8 mm. lungime, rod ierburi din fâneţe.
   AMAUROZA. - Med. Vet. - Boală a o-chiului la câini şi pisici, care consistă in pierderea vederii, cu toate că nu se vede nimic care să ne arate că ochiul este bolnav.
   Boala rezultă din paralizia nervului optic şi a retinei în urma unei lovituri sau a infla-maţiunei ochiului; câteodată este consecinţa jigodiei, -v. ac.
   Tratament. Instilaţie zilnică de nitrat de stricnină, 1 /2 miligr., timp de 3 zile şi apoi
 o pauză de 2 zile, după care timp se reîncepe. Fricţiuni cu tinctură de iod în jurul ochiului. Intern, se va da sirop de iodură de potasiu, 3 linguriţe pe zi, timp de 1 0 zile.
                                                                                    G-ral Gr. Hort.
   AMBALAJ. - Operaţiunea de împachetare a produselor agricole, supuse la transport, pentru a fi ferite de stricăciuni, loviri sau alterări.
   Ambalajul trebue să îndeplinească următoarele condiţiuni: uşor, solid, de formă regulată şi economic.
   Se disting trei categorii:
   1    ) Ambalajii care se aruncă - cartonagii, paie, împletituri, pânzeturi, etc.-
   2.   Ambalajii de durată - coşuri, cuşci, lăzi, etc. -
   3)     Ambalajii mari, de protecţie care se întrebuinţează mai ales la flori şi fructe, pentru a uşura manipularea. Ambalajiile de durată precum şi cele mari, de protecţie, vor fi astfel construite, încât să permită demontarea, uşurându-se astfel înapoierea lor la producător.
   Materialele utilizate la confecţionarea am-balajiilor sunt: lemnul, răchita, papura, trestia, cartonul, etc.
   Pentru umplutul locurilor goale, în scopul de a fixa cât mai bine produsele ambala'e, se întrebuinţează: talaşul, muşchiul, tu ba, hârtia, vata, paele, şi altele.
   Fructele, legumele, etc. trebuesc în prealabil alese şi triate după mărime, formă, greutate, calitate, etc., pentru ca în acelaş ambalaj, produsele să fie uniforme.
   O    cooperare a producătorilor pentru realizarea grupării produselor, triajul lor, în vederea obţinerii unei calităţi omogere şi a unui ambalaj tip, sunt condiţiuni esenţiale pentru a asigura o valoare comercială mare.
   Ambalajul fructelor. Vor fi ambalate fructele complet sănătoase, nelovite, cu acelaş grad de coacere, de aceeaşi mărime şi greu-
AMBALAJ
180
 tate şi din acelaş soi, făcându-se trei calităţi.
   Fructele din cal. I şi II se consumă deo-biceiu în stare proaspătă, iar cele de cal. IU sunt industrializate.
   Fructele, în materie de ambalaj şi tran« sport, se pot împărţi în patru grupe:
                                                          Grupa I. Cuprinde: strugurii, căpşunele, smeura, fragii, coacăzele, cireşile şi vişinii^.
   Datorită exigenţelor pe care aceste fructe le cer la transport, ambalajul trebue făcut cu mare grije. - Fig. 25 7 şi 258.
   In acest scop, pe fundul şi pereţii cutiilor, coşuleţelor, se pune un material moale - rumeguş de lem, tălaş, hârtie sau vată - ce va amortiza eventualele loviri şi va juca în acelaş timp un rol absorbant şi izolant.
                               Aşezarea să se facă în rânduri regulate.
Fîg. 257 — Modul de aşezare a fructelor in lădite
De pildă, la cireş: .1 vişine, rândul de fund se face cu codiţe* . sus, iar rândul de dea-supra cu codiţele în jos. Tot în rânduri regulate, se vor aşeza căpşunile şi fragii. Căpşunile mari, se recoltează cu codiţe. Căpşunile mici şi fragii, fără codiţe.
                                 Figr. 258. Stânga — lădite pentru mere, pere, etc.
                                     Dreapta — modul de aşezare a fructelor.
    Grupa II. - Cuprinde fructele moi: caisele, piersicile şi prunele. - Pe fundul şi pereţii lăzilor se pune de asemenea un strat amortizor, hârtie sau carton ondulat, iar între rân-
durile de fructe, foarte puţin talaş acoperit cu hârtie.
   Grupa III. - Cuprinde: merele, perele şi gU. tuile. Aşezarea lor se va face în rânduri regulate, iar golurile complectate cu talaş sau
*
                                       Fig. 25 9 — Fructe aşezate în talaş şi cornete de hârtie.
 alt material. Fig. 259. Fructele de lux se vor împacheta fiecare în parte, Fig. 260, între-buinţându-se un material mai fin - hârtie creponată, cerată, /etc. -
                                Fig. 260 — Fructele fine se ambalează în suluri de talaş.
   Grupa IV. - Cuprinde: caisele şi prunele uscate, miezul de nucă, nucile în coaje, alunele obişnuite şi americane.
   Dăm mai jos dimensiunile ambalajiilor ,,tip" pentru diferite fructe, după Institutul Naţional de Export.
                              AMBALAJUL „TIP“ PENTRU FRUCTE Dimensiuni, specii, calitate
   I. Struguri, cireşe, vişine.
   Cutii de lemn: lungime sus 48 cm., jos 36 cm.; lăţime sus 29 cm., jos 16 cm; înălţime 17 cm.; capacitatea 10 kgr. netto; grosimea şipcilor 4 mm; lăţimea şipcilor 5 cm.
   Se vor confecţiona în două feluri: a - Model Bucureştean, cu şipci orizontale
 - distanţa între şipci 1 cm.
   b - Model Basarabean, cu şipci verticale, distanţa între şipci 2 cm.
                              Clişeele de ambalagii date, nu reprezintă pe cele ,,tip“ ci ele sunt diferite modele întrebuinţate.
 181
AMBALAJ
 Struguri pentru export.
 Cutii de lemn: lungime sus 41 cm., jos 32 cm.; lăţime sus 26 cm., jos 15 cm.; înălţime 15 cm.; capacitate 6 kgr. netto; grosimea şipcilor 5-6 mm.
Fig. 261 — Lădită din şipci pentru struguri.
 Lăzi olandeze pentru căpşune, smeură şi struguri.
 Model mic lungime 40 cm.; lăţime 29 cm.;
 înălţime 6 cm.; greut. 5 kgr. netto, cu 4 şipci 10 cm. lungi 24/24 mm. care intră în
Fig. 263 -- Coş pentru cireşe.
 lada suprapusă, se împachetează 5 sau 10 lăzi suprapuse.
 Model mijlociu: lungime 40 cm.; lăţime 32
Fig. 264 — Ambalaj pentru caise, în Franţa-
 cm.; înălţime 9-10 cm. greut. 8/9 kgr. netto cu 4 şipci 12 cm. lungi 24/24 mm. Şip cile la ambele modele sunt tăiate dreptunghiular adică despicate în două.
   Model mare: lungime 40 cm.; lăţime 32 cm.; înălţime 12; greut. 10/11 kgr. netto.
   Fragi.
   Cutii de lemn: lungime 40 cm.; lăţime 26 cm.; înălţime 7 cm.; capacitate 5 kgr. netto, grosimea şipcilor laterale 5 mm. capete 10 mm.
   II. Caise şi prune.
   Cuşti dreptunghiulare: lungimea 45 cm.; lăţime 2 7 cm.; înălţime 14 cm.; capacitate
10     kgr. netto; capetele întregi de 13 mm. grosime; părţile de 5 mm grosime.
Fig. 265. — Ambalaj pentru prune, în Franţa.
   Pentru caise şi prune, capacele şi fundurile vor fi făcute din trei scânduri, între a-cestea trebuind să fie o distanţă de 1 cm. iar feţele laterale vor fi făcute din două scânduri, între acestea păstrându-se dease-menea o distanţă de 1 cm.
   Piersici.
   a)    cal. I-a. Cutii de lemn: lungime 49 cm.; lăţime 29 cm.; înălţime 7 cm.; capacitate 7 kgr. netto. Capete de 10 mm. grosime. Părţile laterale de 5 mm. grosime.
   b)    cal. Il-a. Cutii de lemn: lungime 50 cm.; lăţime 34 cm.; înălţime 10 cm; capacitate 11-12 kgr. netto; capetele de 12 mm. grosime; părţile laterale de 5 mm. grosime.
   III. a) Pere de vară mici.
   Cutii de lemn: lungime 42 cm.; lăţime 25 cm.; înălţime 16 cm.; capacitate 10 kgr. netto; grosimea şipcilor 5 mm.; lăţimea şipcilor 7 cm.; distanţa între şipci 2 cm.
   b)    Cuşti pentru mere şi pere de vară mari Cuşti de lemn: lungime 60 cm.; lăţime 34 cm.; înălţime 20-28 cm.; capacitate 20-25 kgr. netto; grosimea şipcilor 6 mm. lăţimea şipcilor 7 cm.; distanţa între ele 2 cm.
   c)  Mere şi pere de iarnă.
   Cutii de lemn cal. I şi II: lungime 50 cm.; lăţime 34 cm.; înălţime 14-28 cm.; capacita-
AMBALAJ
182
te 15-24 kgr. netto; capete întregi de 17 mm. grosime; părţile de 6 mm. grosime.
   La lăzi pentru mere şi pere de iarnă cu c capacitate de 1 5-24 kgr., feţele laterale vor fi din 2 bucăţi, lăsându-se o distanţă de î cm. între ele. Capacele şi fundurile vor fi fă' • cute din trei bucăţi cu o distanţă de 1 cm. între scânduri.
Fig-. 267. — Ambalaj pentru pere, în Franţa
   La toate fundurile şi capacele lăzilor cu o capacitate de la 10 la 50 kgr. se vor adoota şipci exterioare de 2,5 cm lăţime şi 1 cm. grosime.
   Cal. III: lungime 84 cm.; lăţime 42 cm.; înălţime 26 cm.; capacitate 50 kgr. netto cu
3  capete de 1 7 mm. grosime, părţile de 7 mm. grosime.
   IV. a) Prune şi caise uscate.
   10     kgr. netto: lungime 3 75 mm.; lăţime 250 mm.; înălţime 150 mm.; capete întregi de 1 6 mm. grosime; părţile de 6 mm. grosime.
Fig. 268. — Ambalaj pentru mere, în P^ranta.
   20 kgr. netto: lungime 475 mm.; lăţime 250 mm.; înălţime 250 mm.
   25 kgr. netto: lungime 475 mm.; lăţime 250 mm.; înălţime 280 mm.
   La lădiţe de 20-25 kgr. capetele vor fi de asemeni întregi, însă vor avea o grosime de 20 mm., iar părţile de 8 mm. grosime.
   b)     Lăzi pentru miez de nucă. jumătăţi 73/42/22 cm. pr. 25 kgr. netto. bucăţi şi sfert 63/42/22 cm. pr. 25 kg. netto jumătăţi 30/42/22 cm. pr. 10 kgr. netto
buc. şi sferturi 13/42/22 cm. pr. 5 kg. netto jumătăţi 15/42/22 cm. pr. 5 kgr. netto buc. şi sferturi 13/42/22 cm. pr. 5 kg. netto jumăt. şi buc. 68/42/22 cm. pr. 25 kg. netto.
   Cea din urmă dimensiune se întrebuinţează mai mult pentru miezul destinat consumului intern.
   c)  Nuci în coaje.
   Pentru nuci în coaje: saci noi, capacitate 25 sau 50 kgr. brutto.
   Norme generale. Toate lăzile vor fi bătute în cuie, de dimensiuni suficiente, pentru a a-sir.ura soliditatea .
   Materialul lemnos din care se confecţionează ambalajele va fi uscat în uscătorii speciale, dat la rindea şi de bună calitate.
   Ambalarea butaşilor, viţelor şi port-altoi-for, se face, folosindu-se braţele oamenilor sau maşina de ambalat. Un balot poate cuprindă până la 10.000 de bucăţi,, iar lungimea lui ajunge la 1.50—1.70 m.
   Materialul de protecţie întrebuinţat în a cest caz este trestia, iar legătura se face <:u sârma. Balotul trebue etichetat cu marca de origine şi cu adresa destinatarului.
   Ambalarea viţelor alotite se face în cutii de lemn, cu dimensiuni ce variază după cantitatea viţelor. Acestea trebue să stea într’un mediu umed, atât timp cât durează transportul şi pană la plantat. In acest scop, pe fundul lăzilor se va pune un strat de pae umede
- de preferinţă pae de ovăz, - peste care se pune un strat de rumeguş deasemenea umed, ambele în o grosime de 10 cm. Urmează a-poi un strat de legături cu viţe, cât se poate de îndesat, deasupra căruia se pune iarăş un strat de rumeguş umed, de 5-6 cm. şi se continuă astfel, până la complectarea lăzii. Pentru a utiliza cât mai bine volumul lăzii, se vor aşeza legăturile cu viţe, alternativ, astfel încât la un capăt al lăzii să avem rădăcinile unei legături şi coardele desvoltate din altei, dela legătura următoare.
   La părţile laterale ale lăzii se pun deasemenea pae şi rumeguş umectat. Deasupra ultimului rând de viţe se aşează rumeguş u-med şi apoi pae. Se îndeasă bine, avându-se grije să nu vătămăm viţele la punctul de al-
183
AMBALAJ
toire. Se fixează capacul cutiei în cue, iar în jurul lădiţei se trec benzi de tablă, dease-meni bătute în cue.
                                                         Ambalajul ouălor. Se face în lăzi de scânduri uscate, curate ii fără miros. Scândurile
  Fig. 270. — Ambalaj din carton pentru ouă.
să fie rezistente, întregi şi bine încheiate. Pentru export lăzile vor fi de două feluri: mari şi mici. Lăzile mari vor conţine 1440 ouă, iar cele mici 720. Dimensiunile lăzilor mari vor fi de 180-182 cm. lungime; 52-54 cm. lăţime şi 24-26 cm. înălţime. Lăzile mici
Fig. 271. — Coş din nuele pentru ouă.
vor avea aceiaş lungime şi lăţime şi diferă de cele mari prin înălţime, care se reduce la 121/2-13 cm. In sezonul călduros, Mai-Sep-tembrie, ambalarea ouălor se face în lăzi
mici şi vor fi astfel construite, încât scândurile din lungimea lăzii să aibă între ele un spaţiu de 2-4 cm. pentru aerisire.
   Ca material de protecţie se va întrebuinţa talaşul fin, alb, de esenţă răşinoasă, uscat, fără miros, vechi de câţiva ani ca să nu conţină acizi.
   Ouăle standardizate cuprind 4 categorii:
a.  - ouă proaspete, b. - ouă conservate în apa de var, c. - ouă conservate în frigorife-
                                 Fig. 272. — Lădită pentru legume; salată, conopidă, ţelină, etc.
                          re, d. - ouă conservate prin orice alt mijloc.
   Condiţiunile pe care trebue să le îndeplinească ouăle standardizate:     1 -  să nu fie
murdare sau crăpate, nici curăţate sau spălate. 2 - La examinarea cu lampa, camera de aer, să fie fixă şi să nu depăşească 7 mm. în înălţime. 3 - Albuşul să fie străvezui, vâscos, fără pete, să nu fie turbure. 4 - Gălbe-
                           Fig. 273. — Ambalaj pentru sparanghel, în Franţa.
nuşul compact, să nu fie lipit de coaje sau cu şalazele rupte.
   După greutate ouăle se împart în mai multe clase: 1) 46-48 gr. II) 48-50 gr. III) 50-52 gr. IV) 52-53 gr. V) 53-54 gr. VI) 54-55 gr. VII) 55-56 gr. VIII) 56-60 gr. IX) 60 şi mai grele. Oăle sub 46 gr. se consideră ca ouă nestandardizate. Printre ouăle dintr’o clasă nu pot fi ouă mai uşoare decât cu cel mult 1 gr.                         I. Dr.
   Ambalajul florilor tăiate. Florile destinate pentru a fi ambalate, trebuesc tăiate dis de dimineaţă, pentru ca să-şi păstreze frăgezimea şi pe cât se poate înainte de complecta lor desvoltare. Ele se ambalează de preferinţă în lădiţe uşoare de lemn, sau coşuri, aşa zise, de Nisa. Cartonul nu se va întrebuinţa, decât în lipsă celor dintâi. In interio-
AMBALAJ-AMELIORARE
 184
rul ambalajului se aşează straturi de hârtie, pentru perfecta izolare a florilor. In timp de ger, se aşează între straturile de hârtie, un strat de vată sau vatelină protectoare. Intre ‘ straturile de flori se aşează o hârtie de pergament care să nu permită contactul cu frunzele şi să nu permită deplasarea lor. Unele flori mai voluminoase, ca Chrisantemele, Calla, etc. se ambalează mai întâi fiecare floare separat într’o hârtie - foiţă - iar apoi vin culcate şi strânse bine una lângă alta. Flori mai delicate ca orhidee, măzăriche, etc. vor fi ambalate î!n foiţă de hârtie, şi aşezate numai în lădiţe de lemn, spaţiul fiind umplut cu talaş de hârtie pentru fixarea lor. In timpul căldurilor, anumite flori necesită puţină ghiaţă, care se aşează peste cozile florilor.
    Ambalajul ghivecelor cu flori trebue făcut cu mare grijă.
    Toate ghivecele destinate expedierii, se efectuează numai după scurgerea apei.
    Ambalajul se face, de obiceiu, în coşuri rotunde de răchită, cari au fundurile tapisate cu pae. Intre ghiveciuri se îndeasă pae, ca să nu joace între ele.
    Deasupra coşului se aşează 6-8 nuele în cruce, pentru a forma un fel de boltă, acoperită cu pânză de sac, care să ferească florile de lovituri. In caz de ger, se mai pune un strat de paie, şi încă un strat de hârtie, astfel, că ele să fie complet izolate de frig
                                                                                                         L. F.
Fig. 274. — AMELANCHIER.
   AMBAR. v. hambar.
   AMBARVALIA. - Sărbătoarea agronomilor - după mitologia romană - făcându-se procesiuni împrejurul ogoarelor când cerealele erau aproape de seceriş.
    AMBERBOA. - Bot. - Gen din fam. Compo-sitae, cu speciile:
    A. moschata - Spoitori - originară din Per-sia; plantă ornamentală; miros plăcut; flori din Iulie-Octombrie; meliferă.
    A. odorata - Pesma - flori galbene, odora-te, din lulie-Septembrie.
 •  AMBIANT - v. mediu ambiant.
    AMBLIOPIE - Med. vet. - Turburare vizuala; primul simptom al amaurozei. Bolnavilor
 li se par obictele duble.
    AMBRA - Geol. Min. - v. Chilimbar. AMBROSIA. - Bot. - Gen din fam. Sinan-terae, cu specia A. artemisifolia. Creşte în Statele-Unite din sud. Plantă medicinală, întrebuinţată în febrele palustre; în medicina populară ca antihemoragic.
    AMBULANT. - Care umblă din loc în loc, care nu e stabil, cum ar fi un negustor ambulant, un judecător ambulant, spital ambulant, învăţământ agricol ambulant. - v. învăţământ.
    AMELANCHIER. - Silv. - Gen din fam. Rosaceae. Arboraş înalt de 1-2 m.; frunze uneori ruginii şi púnete negre. Trăeşte pe crăpăturile stâncilor din pădurile subalpine ale Carpaţilor estici, ţig. 274.
    AMELIORARE - Agrie. - îmbunătăţire, obţinere de forme mai bune prin metode ştiinţifice. A. este o disciplină creiatoare bazată pe studiul morfologiei, fiziologiei şi e-redităţii vieţuitoarelor. Ea îşi găseşte aplicare în domeniul plantelor şi animalelor pentru înobilarea soiurilor sau raselor. A. rasei umane poartă numele de eugenie; cea a animalelor: zootechnie.
    A. plantelor, ţinteşte creiarea de soiuri, cari în anumite condiţiuni tipice unei regiuni, să dea maximum de profit calitativ şi cantitativ .
    Prin A. se pot obţine soiuri extensive şi intensive, soiuri cu diferite pretenţii faţă de umiditate, temperatură, soiuri rezistente la ger, cădere, boale criptogamice şi în fine soiuri productive şi de bună calitate. Succesele ce se obţin în A. plantelor, sunt legate de anumite condiţii de climă şi sol: de ,,specificul regiunei“, aşa că această îndeletnicire devine regională. Soiurile prelucrate în ţâri cu alt specific al regiunei, nu se recomanda decât' pentru ţinuturi asemănătoare; pentru ţara noastră nu se pot recomanda decât soiurile ameliorate în condiţiile noastre, nu şi acele ce au înregistrat succese în ţări cu climat deosebit.
    A. plantelor îşi găseşte rost în îmbunătăţirea tuturor plantelor; ea rămâne veşnic actuală, ca importanţă, fiindcă succesele ei trebue să meargă în pas, cu cerinţele timpului. Azi, se ameliorează soiuri în scopuri diferite; comestibile, industriale, pentru hrana vitelor, îngrăşeminte verzi, etc. A. soiurilor ţine seamă şi de studiul economiei a-
 185
AMELIORARE
 gricole: pentru culturi intensive ,,de viitor“ vom avea nevoie de alte soiuri decât azi şi anume de soiuri cari să dea maximum de randement, atunci când vor beneficia din pJin de: pămâturi bine lucrate, bine îngrăşate, curăţite de burueni şi eventual irigate pentru regiunile secetoase.
    Technica A. cuprinde:     cercetarea, alege-
 rea, încrucişarea şi apoi urmărirea descendenţelor timp de mai multe generaţii. In A. plantelor ,se folosesc 3 metode: selecţiunea, încrucişarea şi consanguinizarea.
                           Prin selecţiune se urmăreşte separarea celor mai bune forme din amestecurile - popu-
                             :Fie. 275 — CURCIREA GRÂULUI. — Preparerea spicului mamă: reducerea numărului florilor de hibridat.
 laţiunile - existente. Selecţiunea este o îndeletnicire veche, cunoscută de Varon îşi Virgiliu, căci îndemnau alegerea boabelor celor mai bune. Empiric, selecţiune fac ^ţăranii noştri toamna la grămadă, când aleg |de sămânţă, ştiuleţii cei mai frumoşi de ^porumb.
 f- Selecţiunea, are la bază studiul valabilităţii, care presupune că vieţuitoarele, oricât ;de înrudite ar fi între ele, nu sunt identice; scopul ei, e acela de a deosebi şi valorifica variaţiunile ereditare de cele neeje-ditare. Obişnuit în selecţiune se lucrează cu linii pure, adică cu descendenţele indivizilor autogami. Modificaţiunile produse de mediu, nu se transmit în descendenţele următoare, deci nu sunt ereditare.
    In selecţiune se folosesc 2 technici: alegerea în masă şi alegerea individuală. La a-legerea în masă, se recoltează împreună toate plantele sau spicele cari cuprind vizibil elementul dorit. Treeratul şi semănatul în a-nul următor, se face amestecat. Alegerea poate fi continuată mai mulţi ani dearân-dul, sau poate fi executată numai un singur an. Această alegere, dă rezultate la unele ple.nte alogame.
    Alegerea individuală se practică la plantele autogame, allogame şi la cele cu înmulţire vegetativă. La plantele autogame, rezultatele sunt repezi şi sigure, la cele allogame, mai anevoioase. La plantele cu înmulţire vegetativă, selecţiunea înăuntrul aceleiaşi dona nu dă rezultate. Alegerea, sau selecţiunea individuală poate fi făcută numai o singură dată ,sau poate fi repetată mai mulţi ani, prin extrageri noi de plante elite. Această metodă, cunoscută sub numele de ,,procedeul german de înaltă ameliorare“, pune în evidenţă toate variaţiunile ereditare ale unei linii pure.
    Prin ajutorul selecţiunei, sau creiat majoritatea soiurilor de grâne ameliorate din Ro-
                                     Figr. 276. — Castrarea spicului mamă: înlăturarea staminelor.
 mânia. Criticii acestei metode, spun că realizările ei, sunt îngrădite de o anumită limită, peste care nu se mai poate realiza nimic.
    Metoda încrucişărilor, permite strângerea
AMELIORARE
186
 caracterelor bune deîa mai multe soiuri, în unul singur. La baza metodei încrucişărilor, sta ştiinţa eredităţii, deslegată, pentru prima dată, de către călugărul Gregor Mend^l -
 1 £22-1884. - In pătrunderea acestei ştiinţe
                            Figr. 277. — CURCIREA GRÂULUI. — Fecundarea spicului mamă: reducerea în fiecare floare castrată a unei stamine luată c:in spicul ales ca tată.
 noi, au avut mai târziu succese: Tschermak, Correns, dc Vries, Morgan, Baur, Bateson,
 etc.
    Cunoaşterea legilor eredităţii - a mecanismului de transmisie a însuşirilor dela părinţi la urmaşi, - implică cunoaşterea: divi-ziunei celulare, a legilor de separare şi liberă combinaţiune a tartorilor precum şi a principiilor de: înlănţuire şi schimb al factorilor, aşezarea lineară a factorilor în cromozomi şi al unei limite a grupelor de înlănţuire.
    In timpurile nouă, se dă o deosebită atenţie factorilor polimeri şi cumulativi, cari contribue la realizarea transgresiunilor; nu de mai mică importanţă sunt şi fenomenele de a.lelomorfi^m multiplu sau prescurtat: poliallslie. Tot acestor timpuri, aparţin fru-
 moasele renultate la încrucişări între specii cu număr de cromosomi diferit.
     Reuşita obţinerii de plante cu însuşiri superioare, prin ajutorul metodei încrucişărilor, este legată de o technică specială, care constă din: alegerea soiurilor părinţi, extir-•patea staminelor dela planta mumă, strângerea polenului dela planta tată, polenizarea, apărarea florilor fecundate artifical, - Fig.
  2 75-2 78 şi, în fine, în anii următori, - cercetarea constanţei plantelor alese. In cazuri ¿.numite, se urmăreşte chiar din generaţia a doua, o alegere individuală cu studiul descendenţilor.
     Consangu:.niz^r2a este necesară în A. plantelor allogame - porumb, secară. - Rostul ei, este acela de a curăţi prin autopolenizare artificială, substratul ereditar al plantelor cu fe-cui daţie străină, în scopul uniformizării descendenţelor. Descendenţele uniformizate prin ajutorul consanguinizării, sunt singurele indicate pentru creiarea fenomenului heterosis.
  - v. ac.
     Mutaţiunile - variaduni ereditare fără inter-
  Fig. 278. — Sus. — Castrarea florilor femele.
                                     Jos. — lsolarea spicelor fecundate.
  mediul încrucişărilor - sunt salturi pozitive sau negative în desvoltarea normală a indivi-zilcr. Ele, sunt uşor de deosebit când sunt meri, şi sunt utile când sunt pozitive, când
 187
AMELIORARE
constitue un progres. Cauza mutaţiunilor stă în schimbarea masei cromozomale, fie prin rupere şi pierdere a unor părţi din cromozomi, fie prin schimbarea numărului lor. Mu-taţiunile prezintă de multe ori fenomenul de poliploidie, - v. ac.
   A. soiurilor se face în anumite scopuri bine definite: mărirea productivităţii, obţinerea de tiouri mai rezistente la ger, boale criptoga-mice, cădere, etc.
      Verificarea rezultatelor, obţinute prin una din metodele amintite, se face prin o serie de determinări, ce diferă pentru fiecare scop:
   Determinarea productivităţii se face cu a-juiorul culturilor comparative, v. ac.;
   Rezistenţa la ger, se determină fie prin metode- directe în staţiuni speciale de frig, fie prin metode indirecte cu ajutorul frigorifere-lor. Dintre metodele de laborator, se folosesc: metoda refractometrică - determinarea substanţei uscate - şi metoda chimică - determinarea conţinutului în zahăr.
   Pentru examinarea rezistenţei la boale - în scopul obţinerii de forme imune - se lucrează în două direcţiuni: 1 - stabilirea raselor sau formelor de prezentare a boalei, 2 - obţinerea de soiuri imune sau aproape imune faţă de boală .La cartofi, unde nu s’au dovedit încă soiuri rezistente la mană ,se încearcă încrucişări cu specii sălbatece din America. Pentru determinarea rezistenţei la boale, se fac infec-ţiuni artificiale, cari diferă dela o plantă la alta Intru cât rasele boalelor evoluiază în timp - se ivesc biotipuri noi prin mutaţiuni sau încrucişări între rase - ameliorarea de soiuri rezistente la boale e anevoioasă.
   Rezistenţa la cădere se examinează, fie în câmp, după aspect, fie cu ajutorul unor aparate speciale, cari înregistrează rezistenţa la îndoire sau la rupere.
   Examenul calităţii este diferit dela o plantă la alta şi determinările sunt îndreptate în scopul punerii în evidenţă a însuşirii urmărite. Aprecierea calităţii la grâu se face prin determinarea cantităţii şi calităţii glutenului şi a panificabilităţii; la orzoaice se apreciază şi se determină procentele reduse de substanţe proteice, la oleaginoase conţinutul şi calitatea uleiului; etc.
   Rezultatele pozitive, în obţinerea de soiuri ameliorate, au realizat mai întâiu ţările din apus şi America. Acest merit revine deopotrivă institutelor de stat şi întreprinderilor particulare cari au lucrat mână în mână. Linele institute, cum e Kaiser-Wilheliri-Insti-tut fur Ziichtungsforschung Miincheberg -Mark - Germania şi Institutul prof. Morgan din America, s’au ocupat mai mult cu des-legarea misterului problemelor de genetică şi lor le revine parte din meritul progresului realizat. A. multor soiuri apreciate, a fost desăvârşită în statiuni particulare.
                                                                                           Dr. C. V. Drăg.
   1.   AMELIORAREA PLANTELOR IN ANGLIA. - In 1 787 Knight. - de profesiune gră~ dinar, a încercat să pună în practică la plante teoria celor două sexe, reuşind să încrucişeze două soiuri, de bob - V. faba - şi mai târziu de grâu, obţinând în ambele încercări câte un soiu nou. In a doua jumătate a secolului XIX a început să se aplice în practică alegerea - selecţiunea - metodică şi pe baze ştiinţifice. Primul urmaş al acestei metode a fost Schireff, care, în anul 1823, după 4 ani de experimentare, obţine un soiu de grâu toarte productiv îis: Mon-goswells-Wheat“. Urmând metoda selecţiei, Schirefi a reuşit să obţină un alt soi de grâu zis ,,Nopetoun-Wheat“ şi două soiuri de o-văz: Nopetoun-oats şi Schireff-oats.
   Un vestit selecţionator al seci. XIX în Anglia, a fost F. Hallet, care s’a ocupat cu creiarea de soiuri noui aproape 20 de ani
-  1857—1874     Lucrările lui Hallet au avut
la baza lor următoarele adevăruri stabilite de el: ,,1. —■ Orice plantă agricolă complect desvoltată are ca productivitate dintre toate spicele, pe unul, care este superior, - spic prinicipal-. 2.— In acest spic se găseşte un bob, care are o putere de producţie mai mare ca celelalte boabe. 3. — Cel mai bun bob, se găseşte, întotdeauna, în cel mai frumos spic. 4. — Puterea de producţie a celui mai bun bob, se transmite prin ereditate.
5. — Pe cale de alegere a indivizilor cu calităţi superioare, aceste însuşiri se măresc tot mai mult. 6. — Ameliorarea plantelor prin selecţiune, merge până la un puncit şi de aci înainte calităţile superioare, nu mai cresc; aceasta va fi în practică limita, până unde trebue să tindă selecţionatorul. 7. — Rezultatul practic, formarea unui individ tipic, cu însuşirile constante şi ereditare.
   începând din anii 1835—1841 cu ameliorarea grâului, c a mai ocupat şi Hore, creind varietatea Febion, care a fost foarte mult cultivată până la apariţia Square-headului, creat de către Taylor, Sholey şi Schireff. După părerea lui Riimker, creiatorul Squar-head-ului, trebue considerat Taylor, care observând în lanul său de grâu Victoria, o plantă puternică ca vegetaţie şi cu un spic mai gros şi de formă pătrată, a fost luată şi înmulţită separat. Caracterele acestui tip s au. moştenit în. generaţiile viitoare şi astfel s’a născut renumitul Square-head. In 1861 după statisticile engleze Square-head, cerc se înmulţeşte în toată Anglia, produce
o  recoltă care întrece pe toate celelalte varietăţi de grâu. De aci înainte, faima lui creşte, astfel în 18.76 îl găsim cultivat a-proape în toate ţările europene.
   Square-head-ul este tipul de grâu obţinut prin mutaţiune.
   2.   — AMELIORAREA PLANTELOR IN FRANŢA. Ameliorarea plantelor în Franţa,
AMELIORARE
188
începe în a doua jumătate a secolului al XlX-lea prin:
   1.    Staţiunea centrală de ameliorarea plantelor dela Versailles ,de sub conducerea Profesorului Schribaux.
   2.    Staţiunea de ameliorarea plantelor dela Montpellier-Vidol.
   3.    Staţiunea de ameliorarea plantelor de la Remmes-Dubois.
   In domeniul ameliorărei, plantelor, iniţiativa particulară a fost aceia, care s’a trezit, imediat după primele măsuri luate de stat.
   Pentru a vedea care au fost principiile şi metodele de ameliorarea plantelor în Fran-
ţa, precum şi rezultatele la care s’a ajuns, într’un timp relativ scurt, dăm mai jos un mic rezumat.
   Casa Vilmorin. Ameliorarea plantelor a* gricole în Franţa este strâns legată de casa de seminţe Vilmorin, care a contribuit mult la progresul ştiinţei biologice.
   In anul I 745 Claude Geoffroy, proprietara unei case de seminţe din Paris ,se mărită cu învăţatul botanist şi agronom Pierre d’Andrieux, unindu-se astfel spiritul comercial cu spiritul ştiinţific. Firma P. Andrieux se uneşte în urmă cu firma Vilmorin, care mai târizu a devenit casa de seminţe Vilmo-riu et Andrieux.
   Victoire de Vilmorin a fost primul, care a întemeiat această casă pe baze ştiinţifice, înfiinţând lângă Paris, primul câmp de experienţe, în care a experimentat diferite culturi de plante, dintre care cităm: cartoful şi sfecla de zahăr şi de nutreţ.
   După moartea lui V. de Vilmorin, - vine André de Vilmorin, fiul său, sub conducerea căruia ,casa Vilmorin îşi capătă o reputaţie mor.dială. In anul 1815, firma se reorganizează sub forma de societate pe acţiuni, păs-trându-şi însă titulatura.
   Sub André de Vilmorin se înfiinţează în apropierea Parisului, la Verrières-le-Buisson un mare câmp de experienţă şi la Baires o pepinieră pentru încercarea diferitelor specii de pomi fructiferi şi arbori decorativi. Activitatea lui André de Vilmorin a fost foarte vastă. Mai târziu partea ştiinţifică şi comercială a casei, a cedat-o fiului său Louis de
Vilmorin, care a fost cel mai prodigios dintre toţi Vilmorinii. Neîmpărtăşind vederile darwi-nistilor, L. de Vilmorin este cel mai mare ge-netist până la Gr. Mendel, părerile lui în domeniul eredităţii, apropiindu-se foarte mult de concepţiile de astăzi.
   Pentru a creia un soiu nou, L. de Vilmorin, împărţea activitatea pe care o depunea în această direcţie, în două momente principale: 1) Căuta să provoace la acea specie cât mai multe variaţiuni. In a doua fază, urma alegerea şi extragerea celor mai superioare variante şi fixarea lor. Astfel, el a-junge la un nou principiu în ameliorare, la sek-cţiunea individuală, principiu care a fost mai târziu aplicat de Institutul de ameliorarea plantelor din Svalof - Suedia - şi a fost pus pe baze ştiinţifice abia în 1900, după ce s’au redescoperit legile lui Gr. Mendel .
   Metoda individuală a fost folosită mult de L. de Vilmorin în ameliorarea sfeclei de za-
189
AMELIORARE
hâr .In 1775 sfecla de zahăr conţinea numai 4,5-6% zahăr. Prin această metodă s’a reuşit să &e ridice procentul de zahăr la 7— 11%. L. de Vilmorin aplică alegerea individuală şi în anul 1861, pune în comerL soiuri
de sfeclă cu 15-----16% zahăr. începând cu
1861, Franţa cucereşte piaţa mondială pentru sfeclă, care până în acest an, a fost ţinută de Germania.
   După L. de Vilmorin, conducerea firmei rămâne în sarcina soţiei sale Elise Vilmorin, care s’a ocupat cu selecţiunea fragilor şi căpşunilor şi dela care ne-a rămas monografia
genului Fragaria .In 1873 urmează Henri de Vilmorin, fiul lui Luis de Vilmorin, care rămâne în fruntea conducerii, până în 1899. Dela el au rămas cataloage, broşuri, cu caracter practic ,despice cele mai bune soiuri de grâu şi cartofi. Henri de Vilmorin a-trage atenţia şi chiar dă reţete pentru cele mai potrivite amestecuri de diferite linii de grâu. Combate ideia de a se creia un soiu universal şi susţine creearea soiurilor specializate pe regiuni şi după întrebuinţare. In J 900 ajunge la conducerea firmei fiul lui Henri ,anume Filip Vilmorin, care conduce lucrările până la moartea sa, 1917. Principalele lucrări ale lui Filip Vilmorin, sunt din domeniul geneticei şi sunt începute o-dată cu redescoperirea legilor lui Mendel.
                                                          Dintre însuşirile studiate de Filip Vilmorin la grâu au fost: 1) densitatea spicului,
2)   prezenţa şi absenţa aristelor, precum şi lungimea lor, 3) perozitatea glumelor, 4)
culoarea spicului, 5) ramificaţia spicului — încrucişări între Tr. vulgare şi Tr. poloni-cum, 6) lungimea paiului, 7) rezistenţa la rugină ,8) culoarea bobului, 9) precocitatea, şi 10) fragilitatea spicului (rachisului).
   Tot în studiul genetic intră orzul, ovăzul, sfecla, bobul, cartoful, etc. In 1911, Filip de Vilmorin împreună cu Bateson, organizează la Paris, al 4-lea congres de genetică, ai cărui secretar general a fost şi, unde, a prezentat următoarele rapoarte: 1) încrucişările între grâu şi Aegilops, 2) Cercetări in legătură cu ereditatea caracterelor do-
bândite, 3) încrucişări între genuri de grâu, şi 4) Cercetări la mazăre.
   Astăzi conducerea casei de Vilmorin o are Roger de Vilmorin, fiul al treilea al lui Filip.
   Ameliorarea plantelor şi experimentările agricole în Franţa, se găsesc mai mult în mâna particularilor. Staţiunile oficiale de a-meliorare depind de Institutul de cercetări agronomice dela Paris» Staţiunea centrală de ameliorarea plantelor e condusă de profesorul Schribaux.
   Această organizaţie oficială de stat e departe de a face faţă nevoilor şi cerinţelor de plante şi soiuri ameliorate şi datorită -în mare măsură - acestui fapt, iniţiativa particulară a luat o desvoltare mare în acest domeniu .
   Casa Vilmorin—Andrieux, prin câmpurile şi staţiunile sale răspândite în toate regiunile Franţei, se ocupă cu ameliorarea tuturor plantelor de cultură: agricole, legume.
AMELIORARE
190
pomi, plante furajere, industriale, decorative, etc.
   Organizaţia, casei Vilmorin-Andrieux. —
   Administraţia centrală se găseşte la Paris (4 Quaie de la Magisserie, Paris I). Depozitele principale se găsesc tot în Paris (11 rue de Reully, Paris 12), aci se curăţă, se sortează şi se împachetează sămânţa, care urmează să se expedieze clienţilor.
   Staţiunea delà Verrières se găseşte la 10 km. de la Paris, Ia Verrières-le-Buisson şx are o suprafaţă de aproape 100 hectare, condusă de către Chevard, ajutat de circa 350 lucrători şi funcţionari.
   Staţiunea delà Verrières se împarte în secţie comercială fi secţie ştiinţifică. Secţia comercială cuprinde toate plantele, care sunt destinate ---- după primele înmulţiri ------ vân-
zării, iar secţia ştiinţifică »cuprinde plantele, cari înainte de a se pune în comerţ, sunt supuse anumitor cercetări şi. studii - aclimatizare, producţie, calitate, etc. -
   Secţia ştiinţifică cuprinde laboratoarele: chimic, genetic, fitopatologic ,citologic, muzeul, biblioteca şi altele. Şeful secţiei ştiinţifice este Jacques Vilmorin, ajutat de botanistul Metinisser. - Fig. 2 79-280.
   Laboratorul fitopatologic şi citologic e cor dus de către Simonet, iar acel chimic de Cazauban.
   Câmpul staţiunei are în total 52.000 parcele plus 25.000 parcele de control şi colecţie. Colecţia grâului ------- sortimentul —
cuprinde 2000 soiuri, parcele, din care 70 soluri au fost puse în comerţ, sortimentul mazărei 400 parcele, plante furajere 200 paicele, cartofi 300 parcele, etc.
   In apropiere de Verrières, la 4 km., casa
V.—«A, are încă două moşii:        Massy, Palai-
seau şi Granges, unde se înmulţeşte sămânţa. La aceste moşii se fac primele . înmulţiri şi culturile comparative cu soiuri.
   In sudul Franţei, la Antibes, se găseşte o filială a staţiunii delà Verrières, care se o-cupă cu ameliorarea plantelor mediterane şi e condusă de Bleaux.
   Metodele de ameliorare. — Dintre toate metodele de ameliorare, metoda individuală, cu alegere repetată, este singura folosită până în ultimul timp de casa V.—A. plantele ameliorate le putem clasifica în: 1 -autogame, 2 - bianuale, 3 - vivace şi 4 - a-nuale alogame.
   I    Autogame: In această grupă, intră: grâul, ovăzul, orzul, mazărea, inul, bobul şi altele. Metoda folosită a fost cea individuală cu alegere repetată. Procesul ameliorării durează, în mediu, 10 ani şi numai după a-cest timp noul soi se dă în comerţ.
   Ir prezent Vilmorin, în ameliorarea grâului, foloseşte numai metoda încrucişărilor. Primele încrucişări artificiale au fost începute încă din 1873, de către Henri Vilmo-
rin Dintre hibrizii de grâu ,,Vilmorin“, mai însemnaţi sunt următorii:
 1)     Datle). (Tr. vulgare alborubrum Korn.), provine din Chiddam şi Prince Albert. - Fig.
 281.
 2)     Bordier (Tr. vulgare albidum Kôrn.) provine din Chiddam şi prince Albert.
 3)  Briquet Jaune (Tr. vulgare lutescens
                                                        Fig. 281
Hâtiv inversable                      Hibrid  Dattel
 Körn.) din Browick şi Chiddam alb.
 4)      Rouge Prolifique (Tr. vulgare turci-curn Körn.) provine din Bordeaux şi. . (este
 o  încrucişare naturală).
 5)      Grosse Tête (Tr. vulgare lutescens Körn.) din Browick şi Chiddan.
 6)      Tresor (Tr. vulgare lutescens Körn) din Schireff şi Grosse Ble (1900).
 7)      Massy (Tr. vulgare lutescens Körn.) dn Schireff şi Bordeaux (1902).
 8)      Bon Fermier (Tr. vulgare lutescens Körn.) din Gros Bleu şi Blé-Seigle, (1905).
 9)      Hâtiv Inversable (Tr. vulgare lutescens Körn.) provine din Gros Bleu si Chiddan,
 (1908). - Fig. 281.
 10)     Aurore (Tr. vulgare milturum Körn.) provine din Iacinth şi Ladoga, este o încrucişare făcută în Australia, (1914). - Fig.
 282.
 11)     Blé des Alliés (Tr. vulgare albidum Korn.) provine din Persel, Masisi, Japhet şi Parsel, (1917). - Fig. 283.
 12      ) Blé de la Paix (Tr. vulgare milturum Körn.) provine din Champlau, Bordeaux si Hâtif Inversable, (1919). - Fig. 283.
 191
                                                                                                                         AM ELI OR AR h
   13) Vilmorin 23 (Tr. vulgare lutescens Kern.) provine din Belbor, Grosse Tête şi P»rsel'. începând cu anul 1923, toate soiurilecreiàte de Vilmorin vor purta numele lui
               . Fig 282
Grâul Bordeaux.              Grâul Aurore.
şi anul când au fost puse în comerţ. Vil-morin 23 este un soi mai productiv de cât Bon Fermier şi astăzi este cel mai răspândit în cultură, iar în experienţele comparative, este luat ca standard. Acest soi se caracterizează printr’un spic nu prea des-voltat şi cu 2-4 spiculeţe sterile la bază. Pe lângă puterea lui de producţie, Vilmorin 23 este un soiu de calitate superioară şi rezistent la cădere.
   14)     Vilmorin 27 (Tr. vulgare lutescens Korji.) provine din Dattel, Japhet, Parsel şi Hâtiv Inversable. Este pus în comerţ în toamna anului 1927 şi este cel mai rezistent la cădere.
   15)     Poilu de Tarn (Tr. vulgare meridionala Korn.) provine din Rieti şi Parsel şi e pus în comerţ în 1927.
   Amintim încă, despre grâul Tame Pouce, obţinut prin extragere de linii pure, dintr’o populaţie de grâu băştinaş. Este grâul cu cel mai scurt pai (50 cm.).
   2.    Orzul. Technica ameliorării orzului şi ovozului este aceiaşi ca şi la grâu. Dintre soiurile de orz cităm: 1) Albert (63) Hor-du%um tetrasticum. Este un orz de toamnă, productiv, cu 1 la sută pleve, mic, ceea-ce face să fie bun atât ca orz de nutreţ, cât şi ca orz de bere. Provine dintr’o populaţie
de orz local. 2) Orzul Premiere â Barbes lis-ses, este cel mai bun orz de nutreţ.
   3.     Ovasul. Dintre soiurile de ovăs, cel mai bun este ovăsul Hybride Noir tres Hâ-tive - Tres Hâtive d’Australie şi Ioanette -pus în comerţ pentru prima dată in anul 1915. Este un soi pentru cultura intensivă, rezistent la bolile criptogamice şi la cădere.
   II.    Plante alogame bianuale. — In a-ceastă grupă intră sfecla - de zahăr şi de nutreţ -, morcovul, cicoarea, etc.
   1.     Sfecla de zahăr. - Metoda folosită este cea individuală. In primul an se aleg, cu ocazia recoltei, plantele elite, care trec în laborator, unde sunt supuse examenului de: greutate, formă şi procent de zahăr. In al doilea an, din sămânţa obţinută, se seamănă câte 10 plante. La sfârşitul anului cele mai frumoase familii, sunt supuse analizelor de laborator. In special se urmăreşte procentul. de zahăr.
   In anul al treilea se încep culturile comparative. In fine cele mai bune linii se mai studiază încă un an, în culturi comparative, pe parcele mari de 100 m2. Din aceste parcele. începând cu luna August şi de două
oii pe lună, se iau plante, care sunt supuse analizei de laborator, asupra procentului de zahăr. Aceste determinări, au de scop de a epoca cea mai potrivită pentru recoltare .După 5-----6 ani, cele mai bune linii se
înmulţesc la cultivatori şi apoi se pun în comerţ.
                                                                            ti gr. 283
                                           Grâul hibrid de là Paix. Grâul hibrid dés Alliés
?
AMELIORARE
192
   Vilmorin A şi B. sunt cele mai bune soiuri selecţionate.
   2.    Sfecla de nutreţ. Technica ameliorării acestei sfecle nu diferă aproape cu nimic do technica amelorării sfeclei de zahăr. Dintre soiurile de sfeclă de nutreţ, care se mendia prin continuă alegere cităm: Jaune Ovoi-de de Barres, Jaune Géante de Vauriac, Géante Blanche si Géante Rase.
   3.  Morcovul şi Cicoarea. Se ameliorează
cam după aceiaşi metodă ca şi sfecla. La cicoare se fac următoarele determinări:        1)
% de substanţă uscată şi 2)       % de inulină.
Doasemenea se caută să aibă o formă cât rr^ai frumoasă şi un gust plăcut.
   UI. Plante vivace alogame:
   Cartoful. - Ameliorarea acestei plante este fot.rte uşoară, din cauză că, deşi individul poate să fie heterozigot, totuşi îşi transmite toate însuşirile sale, la descendenţi, pe cale vegetativă. Problema principală este cceea a bolilor criptogamice.
   IV.   Plante anuale alogame: trifoiul, plantele de păşune şi altele.
   In fiecare an, se ia la recoltă, câte o probă, la care se determină greutatea hec-tolitrică, greutatea 1000 boabe, puritatea şi procentul de germinaţie. Acesta este controlul de laborator. Controlul de câmp constă în semănatul a 20 de plante (boabe, tuberculi) din fiecare probă (soiu) în parcele mici, de două rânduri. Toamna se faa însemnări pentru fiecare soi in anumite registre de control, cari se ţin deja de 126 ani şi au de scop de a determina puritatea soiului (franchise de race).
   3.    AMELIORAREA PLANTELOR IN GERMANIA. - Bazele selecţiunei au fost puse de Rimpau începând cu anul 1867, prin alegerea celor mai frumoase spice de secară, reuşind pe calea aceasta sa formeze vestita secară de Schlanstedt.
   Tot pe calea aceasta Rimpau a ameliorat grâul Squarehead, Rivett’s bearder, Schlanstedt de primăvară din Bordeaux de toamnă, orzul de Hanna şi ovăzul Milton. In dorii-ţa de a creia varietăţi de grâu cu o mare producţie la hectar, caracteristic varietăţilor engleze şi tot odată rezistente la îngheţurile din iarnă, caracteristic grânelor germane, — în 1882, prin încrucişarea Squarehead American, Rimpau reuşeşte să creeze grâul „Rimpaus früher Bastard“ care a dat producţie mare ,cât şi rezistenţă contra gerurilor.
   Technica încrucişărei după Rimpau, consta în următoarele:
   Plantele hune pentru încrucişare la începutul înspicărei se transplantau în vase şi se lăsau afară pe câmp până la începutul înfloririi, când vasele se aduceau în camere speciale. înainte de a începe încrucişarea se înlăturau spiculeţele dela bază şi vârf. Asemenea şi florile dela mijlocul spiciuleţului şi
apoi se castrau, înlăturându-se cu atenţie staminele.
   După aceste operaţiuni planta se acoperea cu o pânză fină, după care urma aducerea polenului dela planta care servea de tată. Dacă produsul acestei operaţiuni prezenta caractere dela planta masculă, încrucişarea sa considera reuşită.
   Prin încrucişare la orz, Rimpau a încercat să demonstreze care din formele spicului sunt mai vechi. Pe baza acestor experienţe, Libcher şi Atterberg au ajuns la concluzia că H. disticum derivă din H. hexasti-cum, iar H. tetrasticum din H. disticum.
   Bestehorn s’a ocupat deasemenea cu încrucişarea grâului, orzului şi ovăzului pe o scară mai mare. Din toate aceste încrucişări merită să cităm:
   Grâul: Dividenden, Dikkopf, Model şi Rie-senweizen; Orzul: Diamanten şi Kaiserger-ste, secara: Riesenroggen şi ovăzul: Ulber-fiusshafer.
   Fr. v. Lochov creiază prin selecţiune acea vestită secară de Petkus, care în 1891 ajunge la apogeu, dând o medie în 4 ani de 2285 kgr. boabe şi 4191 kgr. pae la ha.
   Ameliorarea plantelor în Germania, este astăzi, cu mici excepţii, în mâna particularilor, statul mulţumindu-se să dirijeze numai lucrările şi să ajute, acolo unde încă se mai simte nevoia intervenţiei lui .
   Astfel iau naştere o sumă de staţiuni de stat şi particulare, pentru ameliorarea plan-teîoî agricole, din care cităm:
   I.    Societatea de ameliorarea plantelor de ia Weihenstephan sau Institutul de ameliorarea plantelor din Ba varia, se ocupă mai mult cu ameliorarea spicoaselor, într un câmp de 5—6 ha. şi care în fiecare an se însămânţează complect bob cu bob.
   La microculturi şi macroculturi, în fiecare gaură se pun câte două boabe. Terenul, înainte de semănat, se mărunţeşte foarte fin, se nivelează şi apoi se marchează locul fiecărui bob, cu ajutorul unui tăvălug-marcator, care are 20 cm. între rânduri şi 5 cpi. între plante.
   Toate parcelele sunt aranjate în repetiţii de 5—6, după metoda Mitscherlich sau Za-de. Astăzi acest institut posedă toate instalaţiile necesare pentru ameliorare şi experimentări agricole, laboratoare pentru analiza plantelor, laborator chimic şi de panificaţie.
   La Weihenstephan s’a creiat: „orzul bavarez“, productiv şi precoce; renumita „orzoaica de Hanna”, răspândită şi în alte ţări şi care se caracterizează printr’un bob bombat, uniform şi cu glume destul de subţiri; ovăzul Freissing; ovăzul de Wialder, etc.
   La grâu, ajutaţi de metoda liniilor pure, la început, iar acuma cu ajutorul încrucişărilor, s’a ajuns la soiuri de grâu caracteris-
 193
AMELIORARE
tice solului şi climatului local, de o calitate şi
   o   producţiune mulţumitoare.
   Staţiunea de ameliorare von Lochow — Petkus, se află în apropierea Berlinului si este proprietatea baronului V. Lochow, în suprafaţă de peste una mie hectare, cea mai mare parte fiind însă ocupată de pădure. Staţiunea de ameliorare Petkus, se ocupă, în deosebi, cu ameliorarea secarei de toamnă şi primăvară, apoi cu ameliorarea ovăzului şi inului, cartofului, lucernei şi alte plante furajere.
   Secara Petkus a fost creiată prin metoda separărei liniilor pure.
   Calităţile secarei Petkus după d. Dr. N. Săulescu, sunt:
   1)     O constituţie puternică şi o mare rezistenţă la ger.
   2)     înfrăţirea mijlocie până la mare, rezistenţă la cădere.
   3)     Spic mijlociu, glume tari, bobul plin, cenuşiu-verde şi panificabil.
   4)     Secara de Petkus este foarte produc-tivă.
   In terenurile nisipoase, unde grâul nu prea reuşeşte, ea este cea mai avantagios de cultivat .
   Tot aici, s’a creiat „Ovăzul galben de Petkus“ - Gelbhafer - cu o producţie mare la hectar şi rezistent la cădere şi ciartoful Wolth-mann.
   Staţiunea de ameliorare Kleinwanzleben.
Este situată în apropierea oraşului Magde-burg, renumită pentru ameliorarea sfeclei de zahăr. Dela staţiunea Kleinwanzleben se aprovizionează cu sămânţă de sfeclă aproape toate statele, care se ocupă cu fabricarea zahărului din sfeclă.
   Staţiunea aparţine unei societăţi pe ac-ţirni. Posedă moşii întinse şi cele mai moderne instalaţiuni.
   La început ameliorarea sfeclei, s’a făcut folosind metoda alegerii în masă, mai târziu sfeclele se clasau pe grupe, iar astăzi se lucrează numai după metoda alegerii individuale. Sfeclele imediat după recoltă se aşează în şir pentru a se putea alege cele mai tipice şi mai uniforme. După aceste o-peraţiuni trec în laborator pentru a se determina procentul de zahăr.
   Ameliorarea se face în vederea unui mai mare procent de zahăr folosindu-se metoda alegerii individuale.
   Staţiunea Kleinwanzleben posedă astăzi trei varietăţi mai cunoscute: 1) Kleinwanzleben Z. Z., cu un % mare de zahăr şi o lungă perioadă de vegetaţie. 2) Kleinwanzleben E» mai timpurie şi 3) Kleinwanzleben N, cu un % destul de mare de zahăr. La noi sfecla „Kleinwanzleben“, a fost introdusă la ferma Ţigăneşti-Ilfov, făcându-se culturi comparative de adaptare.
   Staţiunea de ameliorare Strube se află si-
tuată cam la 20 km. spre Nord de oraşul Halberstadt având o suprafaţă de circa 300 hectare cu un teren nisipo-lutos, caracteristic Germaniei. Precipitaţiuni atmosferice în jurul a 500 mm.
   Aci se ameliorează cerealele, folosindu-se cele trei metode de ameliorare: linii pure, încrucişarea şi folosirea variaţiunilor spontane sau a mutaţiunilor, - sfecla de zahăr şi piantele leguminoase.
   La grâu s’a obţinut până acuma: 1) Grâul General V. Stocken, de toamnă, cu o producţie mulţumitoare şi rezistent la ger; 2) Grâul de toamnă Squarhead de Schalnstedt, productiv şi destul de rezistent la cădere, dar puţin rezistent la ger 3) Grâul de primăvară, zis „Roşu de Schlanstedt“ productiv şi rezistent la cădere şi tăciune.
   La sfecla de zahăr s’a obţinut varietăţile:
   1 ) Strube Z. cu 1 9 % zahăr.
   2)     Strube E, ceva mai tardivă decât cea dintâi.
   S’a ameliorat şi mazărea, oreind soiul „Victoria“, precoce, cu boabe mari şi galbene.
   Astăzi în Germania se găsesc aproape 400 de staţiuni de ameliorare particulare, unele mai mari, altele mai mici. Statul se ociupă mac mult cu ameliorarea plantelor furagere, care cer mai multă cheltuială. Pe lângă tuate facultăţile, academiile şi şcolile de a-gri cultură, se găseşte câte un institut de a-mehorare şi experimentări agricole, în a căror descriere nu intrăm, mulţumindu-ne a enumera pe cele mai principale.
   1      Institutul de ameliorarea plantelor de pe lângă şcoala superioară de agricultură din Leipzig.
   2.  Institutul de ameliorare Halle (a. s.).
   3.     Institutul dela Dahmsdorf—Miinche-berg—Berlin.
   4.     AMELIORAREA PLANTELOR IN SUEDIA. Este legată de Swalof, renumita staţiune de ameliorare din sudul Suediei şi este dată îngrijirei a 2 societăţi. Prima este „Societatea Suedeză pentru ameliorarea plantelor"* înfiinţată în 1886 şi are în sarcină şi îmbunătăţirea agriculturei suedeze; a doua, poartă numele de „Societatea Suedeză generală pe acţiuni pentru sămânţă“, este înfiinţată în 1888, fiind o societate comercială pe acţiuni care are de scop înmulţirea şi desfacerea soiurilor deja ameliorate de către prima societate.
   Pe lângă sediul principal, societatea are organizată o reţea întreagă de filiale în toată Suedia agricolă şi anume în următoarele localităţi: Ultuna, Toruby, Nygard, Scara, Martipnăs, Holm, Torsta şi Kulen.
   Metoda de lucru la Svalof, până în 1900 a constat în alegerea în masă. Din această pricină cu toaţă munca încordată, rezultatele practice erau foarte departe de realizare.
 13
AMELIORARE
194
   In 1892 Hjalmar Nilsson, al doilea director al Institutului, descoperă metoda liniilor pure.
   Prin linie pură, se înţelege descendenţa unei singure plante cu fecundaţie autogamă.
   După această descoperire, Institutul îşi schimbă complectamente metoda de lucru, folosind mai departe, pentru ameliorarea cerealelor, metoda liniilor pure sau metoda individuală.
   Astfel s’au putut creia următoarele soiuri la grâu:   Bore, Sol, Extra-Squarehead şi
 Grenadier; ovăzul Ploaie de Aur şi Viktoria; orz: Principesa, Aur şi secara Steaua.
   Metoda liniilor pure se foloseşte atunci când avem un material iniţial bogat şi foarte variat. Ea ne permite a alege formele cu însuşiri practice superioare, a le înmulţi şi stvdia descendenţa lor. Cu această metodă se poate merge numai până la un punct, dela care neavând ce separa mai departe, suntem nevoiţi să recurgem la creiarea de populaţiuni artificiale.
   Astfel, s’a ajuns la metoda încrucişărilor, care se foloseşte astăzi foarte mult în ţările unde ameliorarea plantelor îşi are un trecut mai vechi ca la noi. Institutul delà Svalof după ce a ales tot ce a avut mai bun cu metoda individuală, astăzi lucrează numai plin încrucişări.
   Astfel prin încrucişare s’au creiat soiurile de grâu: Pansar, Kron, Extra-Squarehead şi altele, cari se caracterizează prin produc-ţiune mare — caracter al grâului englez — şi rezistente la ger — caracter al grânelor suedeze.
   Această combinaţie, - producţiune şi rezistenţa la ger, - s’a putut intensifica în urma
aplicărei descoperirei profesorului Dr. H. Nilsson Ehle, a ,,teoriei desbinărei trans-gresive“. Astăzi Svalof ul, pentru încrucişările sale, foloseşte atât grâne indigene - rustice -cât şi diferite grâne străine, cari însă, prezintă caractere şi însuşiri superioare din punct de vedere practic.
•  La Svalof s’au introdus şi grâne româneşti, care sunt apreciate pentru calitatea lor bună.
   Rezumând cele de mai sus privitor la metodele de ameliorare folosite la Svalof, a-vem:
   1. Metoda alegerei individuale - linii pure -
   2. Metoda încrucişărilor şi
   3. Metoda ameliorărei transgresive.
   Institutul de ameliorare dela Svalof - Fig.
284 - urmăreşte următoarele probleme:
   1.    La grâul de toamnă, creiarea de soiuri cu producţie mare şi rezistente la ger .
   2.    La cerealele de primăvară - grâu, orz, ovăz - se urmăreşte combinarea productivi-tăţei cu perioadă scurtă de vegetaţie - precocitate.
   3.    Problema obţinerei soiurilor rezistente la rugină şi
   4.    Problema obţinerei soiurilor de calitate superioară.
   Cu determinarea rezistenţei la ger s’a ocupat şi se ocupă foarte mult Dr. Akerman, şeful secţiei pentru ameliorarea grâului şi ovăzului.
   Determinarea rezistenţei la ger, la Svalof, se face pe două căi: a Se caută pe cale chimică a se stabili care este corelaţiunea între rezistenţa la ger şi conţinutul plantei verzi în zahăr, b A d^ua metodă sau a doua cale, constă în expunerea plantelor direct temperaturilor scăzute.
Fig. 284. — Institutul de ameliorarea plantelor delà SVALÔF.
195
AMELIORARE
   In acest scop se folosesc dulapurile de răcire unde se pot realiza temperaturi de
 minus 3 O9 C.
   După rezultatele experienţelor tăcute de Akerman, soiurile rezistente la ger au conţinut mai bogat de zahăr în frunze. De a-semenea, soiurile notate ca mai rezistente la ger, din câmp, se comportă la fel şi atunci când sunt supuse direct influenţei temperaturilor scăzute. Problema determinărei rezistenţei la ger, este marea problemă actuală şi pentru ţara noastră.
   In vederea studiului calităţii bobului, Institutul are organizat un laborator de analize chimice şi de panificaţie unde se studiază compoziţia chimică a bobului, procentul de gluten şi facultatea de coacere.
   In ceeace priveşte ameliorarea grâului de primăvară, se lucrează pe aceleaşi căi ca şi la grâul de toamnă, numai că aci datorită climatului suedez se caută ca pe lângă pro-ducţiune, rezistenţă la rugină, să se creeze soiuri mai precoce.
   Prin separarea de linii pure sau creiat soiurile de grâu de primăvară: Perlvarvete, Emma şi Svalof, Kolbenvarvete, prin încrucişare s’a obţinut grâul „Extra-Colben“ productiv şi rezistent la rugină şi cădere. Rubin, un grâu de primăvară cu o scurtă perioadă de vegetaţie. La creiarea soiurilor de grâu de primăvară se folosesc pentru diferite încrucişări, atât soiurile indigene cât şi cele străine (americane şi australiene), cum ar fi grâul american Marquis şi grâul australian Aurora.
   Ameliorarea ovăzului. — Datorită climei reci a Suediei, cultura ovăzului ocupă suprafaţa cea mai mare, din care cauză Institutul dela Svalof, dela început a dat importanţă mare ameliorărei acestei plante, căreia
 i se aplică aceleaşi norme şi metode de ameliorare. Astfel prin separare de linii pure, s’au creiat soiurile: Viktoria, Ploaie de aur şi Coroana. Prin încrucişare s’au obţinut ovăzul Rege - Kungshavre. Mai târziu Institutul produce soiurile: Svalof original Ligo-vohavre II, Svalofs original, Stkărnhavre, -ovăzul Steaua.
   Dintre ovezele cu bob negru cităm: a) O-vazul Orion - Svalofs original Orionhavre, -productiv şi foarte timpuriu; b) Stormogul-havre zis şi ovăzul Marele Mongol şi c) Klockhawe II.
   Ameliorarea orzului se face pe o scară mai mare în regiunile mai nordice, întrebu-înţându-se aceleaşi metode ca şi la grâu şi ovăz.
   S’au luat în ameliorare următoarele grupe:
   1)     Hordeum disticum nutans, târziu; 2) Hotrdeum disticum nutans, timpuriu; 3) Hordeum disticum erectum; 4) Hordeum disticum sau grupul orzurilor căror aparţin soiu-
 rile:   Sexradskom,  Brio Sexradskorn şi Ve-
 gakorn.
   Din prima grupă s’a obţinut următoarele soiuri ameliorate: Prinsesskorn, Prinsesskorn
 II, Hamchenkorn şi Bragekorn.
   Din grupa 11-a avem orzoaicele: Gulkorn
 -   Aur - şi Segerkorn sau orzoaica Viktoria.
   Din grupul orzoaicelor erectum, s’au obţinut soiurile: Primuskorn şi Svanhalskorn.
   Ameliorarea secarei. — La Svalof începe începe în anul 1901, urmărindu-se acelaş scop ca şi la grâul de toamnă. In ceiace priveşte metoda de ameliorare a secarei, se deosebeşte de metodele descrise până acuma, din cauză că secara face parte din grupa plantelor cu fecundaţie alogamă.
   Ca material de bază, s’au luat soiurile indigene şi cele străine, în special secara de Petkus ameliorată în Germania.
   La Svalof se practică izolarea spicelor şi plantelor, prin pungi de pergament. Iată rezultatele obţinute până la 1929:
   1.-    Steaua (Stkămraz), care derivă din Petkus, având o greutate hl. mai mare ca Petkus.
   2.-    Pansar - Pansarrag - obţinută prin separare de linii pure, din s. Steaua, caracteristică printr’o producţie mai mare şi bobul mai uniform.
   3.-    Oţel (Stalrag) derivând din secara de Schlanstedt, este mai potrivită pentru regiunile sudice ale Suediei, şi
   4.-    Vasa ameliorată Forodlad Wasarag. -Acest soiu provine din s. finlandeză ,,Vasa“.
   In afară de cereale, se mai ameliorează rădăcinoase şi plante furagere, deasemenea începând din anul 1904, se ameliorează şi cartoful.
   Astfel, la cartof s’au dat în comerţ soiurile:
   1.     Birgittapotatis, 2. Britapotatis, 3. Blen-dapotatis, 4. Gretapotatis şi Magnum Super-bum.
   La erburi se ameliorează: Phleum-praten-se, obţinându-se soiul ,,Primus4*, Lolium perene, Dactilis glomerata din care s’a obţinut soiul „Scandia“, Lolium Italicum, Avena e-latior, Festuca pratensis, Alopecurus praten-sis; Trifolium: pratense, hibridum şi repens, Medicago, Anthylis vulneraria, etc.
   In apropierea Svalof-ului, se găseşte un domeniu particular „Weibullsholm" unde deasemenea se ameliorează toate plantele agricole, dar în special cerealele, unde s’a creiat renumitul grâu „Standard**.
   5.     AMELIORAREA PLANTELOR IN CEHOSLOVACIA se face în cele patru institute de cercetări agronomice, la: Praga, Bratislava, Kosice şi Brno. - Fig. 285.
   Fiecare institut are mai multe secţiuni şi câte o întreagă reţea de staţiuni, substaţiuni şi câmpuri de experienţe în regiunea respectivă.
AMELIORARE
196
   I.   La Praga se găsesc organizate următoarele institute. - secţii ale institutului central - :
a. Institutul agropedologic, care se ocupă cu studiul şi examinarea solului; b. Institut bio-climatologic, care se ocupă cu .studiul şi examinarea solului; c. Institut biochimic, cercetează elementele nutritive din sol şi problema îngrăşămintelor; controlează diferitele * metode de analize, de câmp şi de laborator
-  Neubaer, Niklas, etc.; - d. Institut biologic. Aci intră selecţiunea şi ameliorarea plantelor agricole, având în sarcina sa ameliorarea cu deosebire a grâului, orzului, ovăzului, secarei, cartofului, legumelor, tutunului, etc. Se foloseşte metoda încrucişărilor. S’a început
 de viticultură şi pomologie; e. Institut de phy. topatologie şi f. Institut pentru controlul substanţelor alimentare.
   IV.     Institutul de cercetări agronomice din Brno cuprinde: a. Secţia pentru meteorologie şi pedologie; b. Staţiunea biochimică; c. Secţia pentru sămânţă; d. Secţia pentru ameliorare, se Qcupă cu ameliorarea practică a tuturor plantelor agricole.
   In sarcina sa cade studiul metodelor de a-meliorare şi perfecţionarea lor. Se fac culturi comparative, cu: soiuri de grâu, orz, ovăz, secară, cartofi, trifoi roşu, lucernă, sfeclă de zahăr şi legume; e. Secţia pentru botanică sistematică şi plante medicinale; f. Sec-
Fig. 285. — Institutul de cercetări agricole din BRNO.
şi studiul şi ameliorarea plantelor medicinale şi plantelor furagere. e. Institutul de viticultură şi pomologie, se ocupă cu chestiunile ce privesc viticultura şi pomicultura; f. Institutul de economie alpestră care se ocupă cu studiul fâneţelor, păşunelor, şi a turbării lor; g. Institut phy topatologie; h. Institutul de producţie animală.
   II.   Institutul de cercetări dela Bratislava, cuprinde următoarele secţiuni:
   a.    Institut de agropedologie şi bioclimato-logie; b. Institutul pentru controlul chimic; c. Institutul pentru controlul seminţelor. Tot acest institut se ocupă cu ameliorarea fasolei ,,Soya“ şi încercări cu diferite plante medicinale; d. Institutul de pomologie; e. Institut de phytopatologie; f. Institut ştiinţific pentru analiza şi controlul substanţelor alimentare şi g. Institut pentru cercetări zoo-technice.
   III.  Institutul de cercetări agronomice dela Kosice.' Cuprinde următoarele secţiuni: a - Institut de pedologie şi bioclimatologie; b - Institut pentru controlul chimic; c. Institut pentru controlul seminţelor; d. Institut
ţia de viticultură şi pomicultură; g. Secţia phytopatologică şi alte subsecţii mai mici.
    In Cehoslovacia se cultivă mai mult grâu cu bobul moale, din cauză că grânele sticloase, datorită condiţiunilor climaterice, nu prea reuşesc. Se caută, ca prin încrucişarea grânelor locale cu grânele ungureşti şi americane, să se creeze un tip de grâu cu bobul mai sticlos şi adaptat condiţiunilor de sol şi climat.
    I. Câmpul de ameliorare şi experienţe dela Uhrinevici, al Institutului de cercetări a-gronomice din Praga este ocupat cu ameliorarea tuturor plantelor agricole, dar în special cerealele şi plantele furajere. Plantele elite şi populaţiunile, câmpul le primeşte de la alte staţiuni, ferme şi chiar de la particulari.
    La acastă staţiune s au creiat următoarele soiuri originale:
    1. Grâu umblător roşu „Rozam“.
    2. Orzul de bere ,,Uhrinevice“.
    3. Mazăre ,,Dr/ Stadnik“.
    2.    Staţiunea de ameliorare plantelor ,,Se-lekta Stupice“ se ocupă cu ameliorarea cerea-
 197
AMELIORARE
 lelor, sfeclei de zahăr şi de nutreţ şi cu ameliorarea cartofului, având 2 secţiuni: a. Secţia cerealelor şi b. Secţia pentru ameliorarea sfeclei şi a cartofului.
   S’au produs următoarele soiuri:
   1.    Grâul neted de primăvară original - Selekta VI K; - 2. Grâul original de primăvară Vousky, este cel mai productiv dintre grânele de primăvară. Are spic aristat de culoare roşie, extras din grâul cehoslovac; 3. Grâul Selecta vouska H3, rezistent la cădere; 4. Grâul umblător roşu cu o producţi stabilă şi bun aproape pentru toate solurile; 5. Orzul Selekta orig. Hanak 1 provine din orzul de Hanna cu o producţie mare şi un bob bombat şi cu un procent de glume destul de mic;
 6. Original Selekta Hanac 2. Rezistent la cădere, o înfrăţire puţin mai slabă şi ceva mai precoce ca Hanak 1 ; 7. Orzurile Slekta Staroceh. R. No. 112, 113,         114,   115 şi
 116, provenite din varietăţile locale; 8. Ovăzul alb original Selekta are o înfrăţire puternică şi rezistent la cădere; 9. Ovăzul de pădure original Selekta.
   La sfecle s’a obţinut sfecla de nutreţ „Uni-cum“ cu o putere mare de producţiune.
   Staţiunea de Ameliorare Selekta este o societate pe bază comercială şi caută ca în fiecare an să dea pe piaţă noui soiuri ameliorate.
   Această staţiune fiind o societate comercială, caută a produce cât mai multe soiuri, materialul nefiind destul de bine studiat.
   3.    Câmpul de Experienţă al Şcoalei Superioare de Agricultură Brno-Jabcice este ocupat cu înmulţirea plantelor furajere.
   4.    Staţiunea de ameliorarea plantelor dela Zidlocovice este situată pe domeniul particulare dela Zidlocovice ii aparţine unei societăţi care are de scop ridicarea şi perfecţionarea agriculturei cehoslovace.
   Cu ameliorarea plantelor este însărcinat specialistul Dar. Heinisch. Staţiunea se ocupă cu ameliorarea grâului, orzului de bere şi mazărei.
   La grâu se fac încrucişări între grâul cehoslovac cu grâul unguresc de Tisa şi cu grâul Rimpau.
   6.    AMELIORAREA PLANTELOR IN UNGARIA este legată de numele Alcsuth şi Szekâcs, amelioratori particulari. Grâul unguresc se caracterizează printr’o producţie destul de mare şi de bună calitate. Ameliorato-rul, caută astăzi să-i mărească cât mai mult puterea de producţiune, menţinând calitatea Şi să-i mărească rezistenţa la ger şi rugină.
   Statul, prin Institutul central de ameliorare şi experimentări agricole, dela Magya-rovar, dirijează întreaga organizare de agricultură experimentală din Ungaria. Staţiunile oficiale de Stat, se ocupă cu crearea de noui tipuri, pe cari imediat le cedează staţiunilor şi domeniilor particulare care, au
 grija de a le păstra curate, înmulţi, distribui la cultivatori şi ameliora mai departe.
   I.     Câmpul de experienţă al Institutului de cercetări agronomice dela Magyarovar ^ste situat în imediată apropiere a institutului. Este mai mult un câmp genetic, cu aplicaţie practică. Pe lângă cercetările pur ştiinţifice, se ocupă şi cu ameliorarea şi creearea de soiuri superioare la grâu, orz, ovăz şi secară. La ameliorarea cerealelor, se lucrează mai mult cu ajutorul încrucişărilor, izolându-se formele cele mai bune. După ce s’a ajuns la un soi nou, îl cedează staţiunilor particulare, care îl înmulţesc căutând a-1 menţine şi ameliora mai departe.
   II.    Staţiunea particulară de ameliorarea plantelor Kal-Kapolna se află situată în a-propiere de Budapesta. Organizată de Szekâcs şi condusă actualmente de specialistul Di’. Fleischman, această staţiune se ocupă cu ameliorarea cerealelor, plantelor furajere, inului şi porumbului. Ameliorarea cerealelor, la această staţiune, se face urmând calea încrucişărilor.
   Se încrucişează grâul unguresc cu grânele americane şi engleze. Staţiunea are în cultură un corciu „American Szekâcs“, caracterizat printr’o foarte mare rezistenţă la cădere şi la ger. Soiurile ungureşti, cultivate la această staţiune, sunt destul de rezistente la rugină. Prin încrucişarea grâului american,
 - rezistent la ger, - cu grânele ungureşti, se urmăreşte obţinerea unui soi de grâu, care să fie rezistent, atât la ger cât şi la rugină.
   La grâu, merită a se cita soiurile: Szekâcs 266 şi grâul Fleischman, ameliorat la Kal-Kâpolna.
   La porumb, s’a creat porumbul „Fleischman“, provenit din porumbul Dinte de Cal. Este un porumb productiv şi ceva mai timpuriu decât Dintele de Cal.
   In ameliorarea porumbului, s’a folosit metoda ¡/2 ştiulete pe rând. La ameliorarea inului, s’a folosit metoda alegerei individuale, cu studiul descendenţei. In ceiace priveşte plantele furajere, pe lângă ameliorarea ce se face la staţiune, s’au înfiinţat, încă din 1920, câmpuri de ameliorare, în regiune. La aceste câmpuri se ameliorează: trifoiul, lucerna, iar dintre graminee: Lolium, Poa, etc.
   III.   Societatea anonimă pentru ameliorarea plantelor - Hatvani, are sediul la Nagytelek, pe moşia contelui de Hatvani. La început, s’a ocupat cu ameliorarea cerealelor şi a plantelor furajere. Astăzi societatea are mai multe moşii şi se ocupă cu ameliorarea tuturor plantelor agricole, inclusiv şi cu ameliorarea zarzavaturilor.
   Ameliorarea grâului a început în 1912, a-vând ca material de plecare, grânele de Tisza şi Dioszeg, apoi grâul Somogy, nearistat.
   La început s’a folosit metoda alegerei individuale, iar din 1918, s’a păşit şi pe calea încrucişărilor uzitată şi în prezent. S’a folo-
 199
AMELIORARE
 tea pentru ameliorarea sămânţei şi valorificarea ei“, a luat asupra sa continuarea lucrărilor începute de Székàcs. Societatea are astăzi trei secţiuni:       Arpâdholom,   Peesz-
 nye şi Kompolt sau Kalkapolna, descrise mai sus. In afară de aceste ferme şi staţiuni, în Ungaria sunt încă o serie de micii staţiuni, organizate pe moşiile marilor proprietari. Dintre acestea merită a fi citate: Staţiunea Bsnkut, care se ocupă cu ameliorarea cerealelor şi a porumbului; Dioszég cu ameliorarea grâului şi sfeclei, creind grâul uriaş de Dioszég care este un grâu productiv, rezistent la cădere >i rugiră. Grâul Dioszég, a servit ca material de plecare în creiarea de linii de către Dr. Stephani-Braşov; Alcsut, unde se ameliorează porumbul şi Tomyos-palca, care se ocupă cu amelioarea cartofului.
   7.    AMELIORAREA PLANTELOR IN AUSTRIA, datează din anul 1870. Insă ameliorarea raţională a plantelor în Austria, datează din anul 1892, când s’a ţinut primul curs de ameliorare, de către Prof. Fruwirth, la Şcoala Superioară de Agricultură din Viena. Astăzi ameliorarea plantelor agricole este dirijată de Prof. Tschermak. EH se ocupă cu cercetările ştiinţifice în domeniul eredităţii şi a fost unul din cei trei savanţi în domeniul cercetărilor biologice, care au redescoperit, în 1900 legile lui Mendel.
   Ameliorarea plantelor în Austria este împărţită pe regiuni, ameliorându-se şi crein-du-se soiuri specifice regiunilor, precum şi soiuri care să se poată desvolta şi să fie adaptabile la mai multe regiuni. In 1912 ea fiiinţă ,,Societatea Austriacă pentru ameliorarea plantelor“.
   8.    AMELIORAREA PLANTELOR IN BELGIA, a luat o extindere mai mare, abia în anul 1913, când s’a înfiinţat, pe baze solide, staţiunea de ameliorarea plantelor depe lângă Institutul Agronomic din Gembloux. Directorul Staţiunei de Cercetări şi de ameliorare dela Gembloux, este Profesorul de Agricultură C. Journée, după indicaţiunile căruia sau construit mai multe sisteme de batoze model, pentru câmpul de experinţă şi de ameliorare. Cu ameliorarea cerealelor, la staţiunea din Gembloux, se ocupă, încă din 1913, V. Lathauwers, şeful de lucrări dela acea staţiune. Lui îi datorăm apariţia cărţei „Manual de ameliorarea plantelor cuhiyate“, partea
 I, care cuprinde cunoştinţele' generale pentru ameliorarea plantelor. Tot la Gembloux se găseşte şi sediul „Asociaţiei belgiene pentru producerea de sămânţă ameliorată“, care foloseşte în ameliorarea plantelor, atât metoda liniilor pure, cât şi metoda încrucişărilor.
   In Belgia s au precizat normele pentru controlul şi recunoaşterea culturilor şi pentru înscrierea soiurilor originale în Registrul Ge-
 nealogic, astfel că un soiu nou, pentru a pu* tea purta numele de soiu ameliorat, trebue să treacă printr’o serie de încercări şi de examinări.
    După înmulţire şi după primul control al sămânţei ameliorate, aceasta se vinde asociaţiei producătorilor, care o îlmparte la membrii ei cultivatori. In timpul acesta, staţiunea care se ocupă cu controlul plantelor, îşi rezervă dreptul de a controla la faţa locului atât în timpul desvoltărei, pentru a studia puritatea soiului, rezistenţa la boli, în special la rugină şi observaţii în legătură cu rezistenţa la cădere, cât şi în timpul treeratului şi al triora-tului, după care sămânţa care s’a găsit bună se vinde ca sămânţă ameliorată, plombată şi însoţită de un certificat special.
    In rezumat lucrările la staţiunea de Ameliorare dela Gembloux, cuprind următoarele categorii :
    1)    Ameliorarea prin folosirea liniilor pure şi a încrucişărilor plantelor din Belgia.
    2)    Culturi comparative cu diferite soiuri şi cu diferite metode culturale, şi
    3)    Studiu asupra valoarei calitative a principalelor varietăţi şi soiuri cultivate în Belgia.
    9.    AMELIORAREA PLANTELOR IN NOR-VEGIA, datorită condiţiunilor naturale, n’a luat o extindere mai mare. Knut a experimentat cu mai multe tipuri de grâu, colectate din diferite regiuni ale Norvegiei şi pe baza acestor experienţe ajunge la concluzia că, în Norvegia grânele se pot grupa în 4 categorii mai mari şi anume:
    1)    Triticum vulg. milturum, caracterizat prin un spic nearistat şi de culoare alb-albăs-triu. Este grupa de grâu cea mai răspândită şi se mai cunoaşte şi sub numele de „Koil-hvede’*.
    2)    Triticum vulg. ferugineum, caracterizat prin un spic aristat şi foarte răspândit în ciul-tură.
    3)    Triticum vulg. lutescens, nearistat şi spicul de culoare albă. Se găseşte numai în a-mestec cu celelalte grupe, şi
    4)    Triticum vulg. erytrospermum, cu spic alb şi aristat, deasemenea se întâlneşte numai în amestec cu primele două categorii.
    Dintre amelioratorii norvegieni care s'au ocupat cu ameliorarea cerealelor sunt: Gran şi Christei dela Universitatea din Oslo.
    10.   AMELIORAREA PLANTELOR IN U-THUANIA se face prin Staţiunea de ameliorare dela Dotnuva înfiinţată în 1 922. Directorul acestei staţiuni, este Prof. Rudzinsky care predă şi cursul de ameliorarea plantelor la Academia de Agricultură dela Dotnuva.
    In ameliorarea plantelor staţiunea se foloseşte atât de metoda liniilor pure, cât şi de metoda încrucişărilor.
    Technica ameliorării constă din: 1 - extra-
AMELIORARE
200
 gerea plantelor elite, 2 - Studiul descendenţei şi eliminarea celor slabe, 3 - încercări comparative, 4 - Prima înmulţire şi 5 - a doua înmulţire.
   11.     AMELIORAREA PLANTELOR IN BULGARIA, se face prin cele trei staţiuni oficiale de experimentări şi de ameliorarea plantelor agricole dela: a - Rusciuc, - care se ocupă cu ameliorarea plantelor din regiunea danubiană; b - Sofia - care se ocupă cu experimentările şi ameliorarea plantelor din centrul ţărei, - şi c - Staţiunea dela Sadovo care serveşte agricultura din sudul ţării.
                                    Fig. 288. — Institutul Regal Agronomic şi Veterinar din COPENHAGA.
   Mai sunt încă 5 câmpuri oficiale de experienţă: Kneja, Pavlikeni, Cosloudja, Carno-bad şi Echirpan.
   In afară de acestea, o serie de proprietari particulari se ocupă cu diferite experienţe şi cu ameliorarea plantelor. Statul caută *ă iniţieze şi să încurajeze cât mai mult iniţiativa particulară.
   Prima metodă de ameliorare, a fost aceea a liniilor pure, în urma căreia s*a creat la Sadovo grâul numit „Roş de Razgrad“, un grâu aristat cu spicul roşu rezistent la cădere, destul de rezistent la rugină şi foarte rezistent la secietă, având şi o producţiune de 19% deasupra grâului comun, din care s’a extras.
   In ultimul timp acest grâu se încrucişează cu grânele străine pentru a se mări şi mai mult puterea de producţiune, dar mai ales pentru a se creia un corciu rezistent la rugină.
   La staţiunile din Sofia şi Rusciuc cu a-jutorul liniilor pure şi încrucişărilor, s*a izolat până acum cinci linii de grâu, cari după cercetările staţiunilor şi în urma unor serii de culturi comparative, făcute în câmpurile de experienţă, la ferme şi la proprietarii particulari, se arată a fi destul de productive şi de calitate. Aceste linii sunt No. 7, 14, 16 şi 84. Linia 159 provine din încrucişarea între grâul francez Noe şi linia 84.
   Liniile 7,    14 şi   16   provin  din grânele
din jurul Rusciucului din Trit. Vulg. feru-gineum: au spicul roşu şi aristat. Linia 84 provine dintr’o populaţie de grâu din Bazar-gic. Aceste grâne au fost creiate de către Prof. Ivanoff şi Proiceff - directorul staţiunei de ameliorare dela Rusciuc.
   La porumb se caută a se creia soiuri productive şi precoce, folosindu-se metoda alege-rei individuale şi consanguinităţii.
   La ovăz şi orz se fac culturi comparative cu diferite soiuri şi se face ameliorarea cu ajutorul alegerei individuale.
   Ameliorarea tutunului se face în câ-mpul de experienţă dela Rila.
   La tutun se urmăresc următoarele însuşiri: a - Numărul, mărimea şi poziţia frunzelor; b - Mărimea fi robustitatea tulpinei; c - Distanţa de inserţiune a frunzelor; d - Rezistenţa la boli şi insecte, în special la Thrips, şi e -Creiarea de varietăţi precoce.
   Frunzele sunt supuse la o serie de analize, de ex. : a - Greutatea foilor dela o plantă; b - Dimensiunea limbului; c - % nervu relor; d - Culoarea şi structura frunzelor; e -Felul de comportare la ardere în timpul fumatului, etc.
   Câmpul de experienţă dela Cepino, se o-cupâ cu ameliorarea inuîui, iar cel dela Ca-zanlâc, cu ameliorarea trandafirilor.
iaiMjîioUn* HuusKatlii Vii H>t«Jer.»pg«r<l \ fi t {kt'Vfti V                   V. iSult;  V!'
                          Fig. 289. — NAPI DE SUEDIA.—Selectiunea celei de a 7-a serie a plantelor martore. Ultimele 3 resistente la hernie.
 201
 AMELIORARE
    12.    AMELIORAREA PLANTELOR IN DANEMARCA se face în mai multe staţiuni experimentale şi de ameliorare, repartizate pe întreg teritoriul ţărei. Majoritatea staţiunilor sunt particulare şi sunt organizate sub imboldul Societăţii Daneze de Agricultură.
          Fig1. 290. — Grâul Ibrido 755. kust - Siberia Orientală, - se ocupă cu ame-Pentru studiul în legătură cu rezistenţa la ger, staţiunea are astăzi o instalaţie specială ;■ ou frigorifer, în care plantele se supun la un frig de —18° C. Acele care rezistă, formează materialul dp. plecare.
    In ultimul timp s’au făcut o serie de încrucişări artificiale între: Festuca pratensis şi Lolium perene şi î)ntre Festuca rubra şi Festuca arundinacea.
    Staţiunea dela Otoftegaard se ocupă şi cu ameliorarea sfeclei de nutreţ şi de zahăr.
    La grâu se fac mai mult ciulturi comparative cu soiuri ameliorate de alte staţiuni din Danemarca sau străine - Svalof. - Câmpul de ameliorare al casei comerciale „Trifolium“
 se ocupă cu ameliorarea: grâului, orzului, sfeclei, ovăzului şi plantelor furajere. Dintre grânele obţinute la acest câmp, cel mai bun este grâul „Trifolium 14“ caracterizat printr’o producţiune mare până la 5000 kgr. boabe la ha. şi printr’o greutate hl. mare. La orz s’a creiat orzul „Prentice“, la ovăz „Graahavre“.
   O     altă staţiune este staţiunea Tystofte, înfiinţată în anul 1886; ea se ocupă cu ameliorarea cerealelor şi a plantelor furajere. La grâu s’a creiat grâul „Tystofte“, apoi trifoiul „Tystofte No. 40“: „Lolium italicum 152“, orzul „Prentice“, ovăzul „Star“, etc.
   La Abed s’au obţinut soiurile de orz: Rex, luli, Abed-Prentice, Binder şi Opal. Ultimul soiu este cel mai bun şi se găseşte şi în culturile comparative din Transilvania.
   La grâu Hibridul Dania, iar la ovăz Soiu-havre, care deasemenea se găseşte în culturile comparative din Transilvania, organizate de staţiunea de ameliorarea plantelor din Cluj.
   In Danemarca, sunt 13 staţiuni de ameliorare si experimentări agricole care lucrează în strânsă colaborare cu staţiunea pentru controlul sămânţei din Copenhaga.
   13.   AMELIORAREA PLANTELOR IN ITALIA, are un trecut destul de important. începând însă cu secolul XX-lea ameliorarea plantelor se organizează pe baze ştiinţifice şi ia o extindere în toată ţara. Staţiunile, cari se înfiinţează, îşi adaptează programul lor de activitate, potrivit nevoilor regiunii.
   In. 1908, Consiliul provincial de agricultură, dela Trento înfiinţează o secţiune pentru ameliorarea plantelor agricole din regiunea Apulia. Ameliorarea începe sub îndrumarea Prof. Eduardo Basi, care s’a ocupat cu ameliorarea grâului, ovăzului, cartofului, şi a plantelor furajere. In ameliorarea cerealelor se urmăreşte mărirea puterii de producţiune, rezistenţa la boli, la cădere şi obţinerea soiurilor precoce. Metoda întrebuinţată a fost alegerea şi extragerea formelor celor mai frumoase din materialul indigen, ce se cultiva în regiune. Deasemenea se făceau încercări cu soiuri ameliorate, introduse din alte regiuni ale Italiei, sau chiar din străinătate. Astfel s’a introdus grâul Gentil-rosso şi Cologna, ovăzul Wirsche şi Botato, lucerna Romagne, eto.
   In rezumat ameliorarea plantelor dela Trento cuprinde următoarele faze principale:
   1. Studiul varietăţilor locale; 2. Extragerea de linii pure din materialul local aclimatizat şi studiul descendenţei lor; - înmulţirea şi răspândirea liniilor ameliorate în regiune; 4 - Organizarea înmulţirei seminţei ameliorate la diferiţi cultivatori şi sub directa supraveghere a secţiei pentru ameliorarea plantelor.
   1. Institutul de cerealicultură dela Bolog-
AMELIORARE
 202
na, înfiinţat în 1921, condus de Prof. To-daro dela Universitatea din Bologna, se o-cupă cu ameliorarea grâului, orzului, ovăzului şi secarei. - Fig. 291.
   La ovăz se găsesc câteva linii destul de precoce şi destul de productive şi care au • fost extrase din ovăzul de Tunisie şi de Lau-sanne. Profesorul Todaro se ocupă cu ameliorarea plantelor încă din anul 1908.
   Institutul de cerealicultură dela Bologna, a creiat şi răspândit în cultură următoarele soiuri: Grâul 148 Quanttracoste, cu o pre-
cocitate mijlocie, rezistent la rugină şi productiv; Grâul No. 173, provine din grâul Schireff, este rezistent la rugină, productiv, dar ceva mai tardiv ca primul; Grâul 188 extra, din grâul de Cologna cu bobul luag, foarte rezistent la rugină şi productiv, şi Grâul Carosella semiaristat, pentru solurile aride.
   Orz: Uno şi due - 1 şi 2 - Orzul Venititu.
   Ovăz: Sei - de toamnă, - Nove - de primăvară - şi Ventisette, negru, precoce şi productiv.
   Porumb: Nain precoce, Plata Montarsico, etc.
   2.    In regiunea Campagna, s’au creiat rasele de grâu „Rieti“, Cologna, Gentel rosso şi Carosello, care sunt răspândite mult în cultură. - Fig. 292.
   3.    La staţiunea Experimentală dela Vegni, sau făcut o serie de culturi comparative cu diferite soiuri de grâu: Gentil-rosso ameliorat, Gentil Rosso comun, Gentil Rosso Noe, Vilmorin inalterable, Cologne Schireff, Fu-cence, Rieti, Colbigia-Bianca şi Noe.
   4.    Staţiunea de ameliorare dela Andria. -Regiunea Apulia, - a ajuns la următoarele ti-
puri: a. Biancheta fam. A.; b. Gentil-rosso fam. A.; c. Gentil-rosso fam. B.; d. Gentil, rosso fam. C.
   5. Câmpul Şcoalei de Agricultură dela Pi.
sa, se ocupă cu ameliorarea cerealelor, în special a grâului Civitella No. 38, 45, 49 şi 65, din care Civitella 38 s’a arătat cea mai bună, fiind productivă şi mai rezistentă la rugină şi cădere.
   6.    Institutul Experimental Scafati (Salerno) se ocupă cu ameliorarea tutunului şi are un trecut destul de bogat, în ceiace priveşte
cultura şi ameliorarea acestei plante. Intr’un registru genealogic se trec toate operaţiile făcute, atât în timpul desvoltării, cât şi in privinţa examinărilor de laborator, după care se complectează cu diferite fotografii şi măsurători biometrice.
   1   4. AMELIORAREA PLANTELOR IN RUSIA datează încă dela 1864 când s’a înfiinţat prima staţiune experimentală la Riga. In anul 1877 iau fiinţă Staţiunile pentru controlul seminţelor dela Petrograd vi Moscova, iar la 1878 se înfiinţează la Petrograd, staţiunea pentru analiza solurilor şi staţiunea experimentală dela Mariinsk. Tot în aceşti ani iau fiinţă şi câteva câmpuri de experienţă - Moscova, Novoalexandrovsk, Riga, etc. -Cu înfiinţarea Zemstvelor se măreşte şi nu-mărul staţiunilor şi câmpurilor de experienţă.
   In 1890—1900 iau naştere o serie de staţiuni experimentale - Statilovscaia, Costâcev-scaia, Turchenstan, etc. - şi se organizează aşa zisul „Comitetul ştiinţific din Minister“ şi ,,Comisiunea permanentă“, care se însărcinează cu organizarea agriculturii experimentale. Această Comisiune elaborează pro-ectul instituţiunilor experimentale care se îm-
 203
AMELIORARE
părţeau în: a. Staţiuni de rangul I, pentru una sau mai multe gubernii; b. St. de rangul
 II, pentru diferite experimentări intim legate de nevoile regiunii; c. Câmpuri de experienţe şi d. Gospodării experimentale, care
                                  Fie. 292. — Grâul RÁZZA QUARANTOTTO —-Gentile rosso semiaristato.
 se organizau la particulari. In 1903, Rusia număra 264 staţiuni şi câmpuri de experienţe. In 1898 se înfiinţează la Moscova prima Staţiune de ameliorarea plantelor, folosind metoda alegerii în masă şi metoda individuală, iar mai târziu metoda încrucişărilor. Apoi iau fiinţă staţiunile de ameliorare dela Harcov - (1909), Bezenciusk (1910) şi staţiunea Saratov (191 1).
   După războiu, noul regim a înfiinţat, la Leningrad „Marele Institut de Stat“, care este astăzi centrul de agricultură experimentală din întreaga Rusie, botezat, pe scurt cu literele: GIOA (Gosudarstvenâi institut opâtnoi agronomii) asemănător I.C.A.R.-ului nostru. Acest institut se împarte în 1 0 secţii, care la rândul lor se împart în mai multe subsecţii:
   1.   Agrología cu 3 subsecţii; 2. Agricultura - în organizare -; 3. Botanica aplicată şi selecţia cu 18 subsecţii; 4. Microbiología a-plicată cu 4 subsecţii; 5. Mycologia şi fitopatología cu 9 subsecţii; 6. Silvicultura cu 10 subsecţii; Zootechnia cu 5 subsecţii; 8. Ichtiologia cu 6 subsecţii; 9 Entomologia a-
 plicată cu 5 subsecţii şi 10. Maşini agricole cu 4 subsecţii.
   După institutul central dela Leningrad
 -  GIOA - urmează în mod descrescând: staţiunile de gradul I sau guberniale, staţiunile experimentale regionale, câmpurile de experienţă şi câmpurile demonstrative. In prezent Rusia este împărţită în 23 de regiuni cu 53 staţiuni şi câmpuri de experienţă.
   1.    La Staţiunea Experimentala din Crimeia s’a obţinut:
   a. Linia No. 102, extrasă din grâul local;
 b. Linia 128, idem; c. Linia 267, idem; d. Linia 204, idem.
   Cu aceste linii s’au făcut o serie de culturi comparative, folosind ca soi de comparaţie sau standard, grâul „Cooperatorca“, care este considerat ca cel mai bun grâu din regiunea Kubanului - Nordul Caucazu-lui. - Culturile comparative sunt organizate atât la staţiune cât mai ales în regiune. Gránele ameliorate la staţiunea din Crimeia sunt grâne care reuşesc foarte bine în regiuni cu climă uscată şi cu ierni mai aspre.
   2.    La Staţiunea experimentală dela Şara-tov, s’a creiat grâul de primăvară: „Prima Rândunică“, având ca bază grâul de Poltava. Este de calitate foarte bună.
 La floarea soarelui se caută a se creía soiuri rezisterite la boalele criptogamice.
Fig. 293. — Grâul RAZZA UNDICI*
   Se fac încrucişări între grâu şi secară de toamnă, cu scopul de a se obţine soiuri de grâu rezistente la ger şi, astfel, a se împinge cultura grâului tot mai mult spre Nord.
   3.  La Staţiunea de ameliorare dela Odesa
AMELIORARE
 204
 unde se foloseşte metoda încrucişărilor, s’a creiat vestitele grâne de toamnă:           „Zemca
 158“ şi „Cooperatorca“ 194“, care sunt foarte mult răspândite în regiunea Ucrainei de Sud. Primul a fost extras din grâul comun din regiune, şi dă circa 2890 kgr. la. ha., iar „Cooperatorca 194“, provine din grâul de Krimeia No. 15 şi produce în jurul a 2500 kgr. la ha. Un alt produs, tot dela staţiunea din Odesa, este ,,Stepniacica“, cu bobul foarte sticlos şi destul de rezistent la rugină.
                              Fig. 294. Institutul pentru cultura plantelor din Leningrad.
   4.    La Statiunea de ameliorare dela Satilov-Tula care se ocupă cu ameliorarea tuturor plantelor agricole din regiune: grâu, orz, secară, hrişcă, in., plante furagere, etc. se folosesc, atât liniile pure, ;ât şi metoda încru-cişârei. Dintre soiurile creiate de această staţiune putem cita: a. Secara de toamnă „Şatilov“, care a fost obţinută din secară locală, are un bob mare, uniform şi este foarte productivă; b. Ovăzul „Şatilov“ linia 33 şi linia 56; c. La hrişcă s’a obţinut soiul numit ,,Bogatâr“.
   De asemenea şi la plantele furajere, - lu-cernă şi trifoi, - s’a ajuns la rezultate destul de bune.
   5. Staţiunea de ameliorare Stavropol-Cau-
 caz se ocupă mai mult cu ameliorarea cerealelor, folosind, foarte mult, metoda încrucişărilor.
   Dintre grânele de toamnă, creiate de această staţiune, cităm:  *
   I. Eritrospermum; 2. Nigroaristatum; 3. Ferugineum.
   Dintre cele de primăvară, avem:
   1. Eritrospermum 47; 2. Hordeiforme 432;
 3. Ferrugineum 811 şi 4. Reichenbah 8.
   La orzul de toamnă s’a început ameliorarea lui în 1925, după metoda liniilor pure, folosind ca material populaţiuni din regiune. In ceiace priveşte orzul de primăvară, lucrările sunt ceva mai înaintate din cauză că imediat după grâu — ca suprafaţă cultivată — vine orzul de primăvară. Scopul a-meliorării orzului de primăvară este ridicarea producţiunii la hectar. Materialul de ple-
 care este orzul din regiune, iar metoda este, cea a liniilor pure.
    La ovăz, deocamdată s’a făcut numai culturi comparative cu soiuri de diferite provenienţe.
    6.    Staţiunea de ameliorare Omsk. - Siberia Occidentală - se ocupă cu ameliorarea cerealelor, cartofului şi plantelor furajere.
    7.    Staţiunea de ameliorare Tulunsk-Iar-kustk - Siberia Orientală, - se ocupă cu ameliorarea grâului de primăvară, ovăzului, orzului, secarei, porumbului şi altora.
    In afară de aceste staţiuni, la Detskoe Selo lângă Leningrad, se găseşte una din cele mai mari staţiuni de ameliorare a plantelor, a Institutului de Botanică aplicată, de sub conducerea prof. Vavilov, instalată în clădirile Palatului Ţarilor.
    Alte staţiuni de ameliorare mai principale sunt:
    8.    St. din Voronej, ameliorează grâul, o-văzul, cartoful, floarea soarelui, etc.
    9.    St. de ameliorare Lygovo se ocupă cu ameliorarea plantelor furajere, conducătorul ei este Dr. Schtrube.
    10.   St. de ameliorare Kiew se ocupă cu producerea de soiuri rezistente la secetă, a-meliorează mai mult cartoful şi sfecla de zahăr.
    1     1. St. dela Poltava care este pusă sub conducerea Dr. Sasanov, se ocupă cu ameliorarea sfeclei de nutreţ şi a sfeclei de zahăr.
                             Fig. 295.—Staţiunea de ameliorarea plantelor din Saratov — Laboratoarele.
    AMELIORAREA PLANTELOR IN ROMÂNIA datează din 1 900, primul ameliorator fiind V. C. Munteanu, fost profesor şi director la Şcoala de Agricultură dela Herăstrău-Bucu-reşti. V. C. Munteanu începe ameliorarea grâului bălan românesc, şi ameliorarea orzului, la ferma şcoalei. Metoda folosită de el a fost separarea formelor celor mai bune din grâul local. Tot în 1900 V. C. Munteanu înfiinţează la moşia sa dela Ţigăneşti, Ilfov, prima staţiune particulară de ameliorarea plantelor. Ceva mai târziu (1905) Max. Popovici înfiinţează la Bucureşti-Belvedere, Institutul pentru se-lecţiune şi experimentarea tutunului. Tot în
 205
AMELIORARE
 àcest timp d-1 Căruntu începe să se ocupe cu ameliorarea cerealelor la ferma statului delà Studina. In anul 1 9 1 1, d-1 Ionescu-Siseşti, actualul Director al Institutului de Cercetări Agronomice al României (I.C.A.R.)» a început ameliorarea la ferma Statului, dela Span-ţov-Ilfov, întrebuinţând, pe lângă metoda individuală a liniilor pure, şi metoda încrucişărilor. Astfel încrucşările făcute între grâul Bălan de LazaX Squarehead de Hohenheim“ au produs o serie de hibrizi, cu remarcabile calităţi: precocitate, rezistenţă la rugină, etc Parte din aceşti hibrizi, se găsesc încă în studiu la Staţiunea de ameliorare dela Bucureşti. Deasemenea au fost introduşi şi la Staţiunea de ameliorare dela Cluj. Lucrările începute la Spanţov s’au continuat apoi la Academia de Agricultură dela Bucureşti. înainte de începerea lucrărilor, s’au studiat caracterele grâului Bălan românesc (Triticum vulgare erythrospermum Kôke) şi a grâului Squarehead (Triticum vulgare-lutescens Al.) Grâul românesc a avut următoarele însuşiri: productivitate mică, rezistenţă la rugină mică, slab rezistent la cădere şi bogat în proteină. Grâul Squareheade se caracterizează printr’o putere mare de producţie, rezistent la cădere şi rugină, în schimb, nerezistent la ger, iar calitatea bobului, mediocră.- Prin aceste încrucişări, s’a urmărit creerea de soiuri, care, să întrunească bunele calităţi ale ambilor părinţi, şi anume: productivitate, rezistenţă la cădere şi rugină şi o bună calitate. Dintre aceste două tipuri, grâul Squarehead a servit ca plantă mamă, iar grâul românesc a servit ca plantă tată. Rezultatul acestor lucrări a fost încoronat de succes, obţinându-se forme care întrunesc cele mai favorabile însuşiri ale părinţilor.
   In 1913 C. Sandu-Aldea, fost profesor şi director al Şcoalei de Agricultură dela Bucureşti, începe ameliorarea plantelor la această Şcoală, precum şi la ferma dela Băneasa-Il-fov. Rezultatele obţinute sunt foarte importante pentru ştiinţa şi practica agriculturei româneşti. Astăzi se găseşte în cultură, grâul ameliorat, sub numele de „Sandu 22“, un grâu productiv şi de bună calitate, deasemenea rezistent la rugină. Tot în anul 1913, se înfiinţează în Bucureşti „Societatea Naţională de Agricultură“ în sarcina căreia cade ameliorarea plantelor agricole din România. A-ceasta, invită pe profesorul H. Nilson Ehle dela Svalof-Suedia, spre a face planul de organizare, fapt care nu s’a putut realiza din cauza războiului din 1914-1918, dar, care, a servit ca primă orientare pentru agricultură ştiinţifică românescă. H. Nilson Ehle studiază condiţiunile naturale ale României şi adună un număr destul de mare de plante-elite, din întreaga ţară (vechiul regat).
   Cu acest material, începând cu 1913 s*a lucrat până în 1922. Rezultatul acestei lu-
 crări a fost creiarea câtorva souri de grâu, cari se găsesc încă în culturile comparative.
   Istoria ameliorărei plantelor în România, o vom împărţi în două etape: a) ameliorarea plantelor până în anul 1927 şi b) ameliorarea plantelor dela 1927, când a luat naştere Institutul de Cercetări Agronomice al României. In Vechiul Regat, înainte de 1927, a fost o singură staţiune de ameliorare, la Ţigăneşti-Ilfov, în afară de ferma Băneasa, de pe lângă Şcoala de Agricultură-Herăstrău Bucureşti.
   I.     Staţiunea de ameliorarea plantelor dela Ţigăneşti, este situată într’o climă cu media precipitaţiunilor atmosferice de 550 mm, la o depărtare de 37 km. dela Bucureşti şi se ocupă cu ameliorarea grâului, ovăzului, porumbului, sfeclei de zahăr şi a mazărei. Continuatorii lui V, C. Munteanu sunt d-nii G. Cipăianu şi A. Munteanu. Metodele întrebuinţate de această staţiune, au fost: metoda individuală şi metoda încrucişărilor. La început, staţiunea a făcut o serie de încercări comparative cu diferite soiuri, pentru a se studia materialul de bază. La grâu, s’a lucrat cu grâul bălan românesc. încrucişările s’au făcut între liniile de grâu românesc, cu grâul Squarehead şi Strube. Ţigăneştii, a creiat două linii de grâu, superioare materialului din care s’au extţas: 1) Bălan Românesc 148, caracterizat printr’o desvoltare mijlocie, rezistent la cădere, precoce şi destul de productiv; 2) Linia de grâu numită „Cipăianu 714“ care este s'uperioară liniei 1 48, pe care, după rezultatele din culturile comparative, din ţară, are să o înlocuiască. La sfecla de zahăr s’a obţinut o varietate de 750 gr. şi cu un procent de zahăr, peste 17%, Această sfeclă poartă numele de „Varietatea Ţigăneşti“ şi a fost extrasă din sfecla Kleinwanzleben. La mazăre, s’a creiat o varietate destul de precoce şi de bună calitate. La ovăz se fac încrucişări între o vasul românesc şi o vasul de Ligovo. La porumb se urmăreşte creearea unui soi productiv, precoce.
   II.    Tot în Vechiul Regat, fermele Studina şi Spanţov s’au ocupat cu ameliorarea raţională a plantelor, îmcă din anul 1905 - 1911. începând cu 1 922 se organizează ameliorarea plantelor şi la celelalte ferme de Stat, din întreaga ţară: Domniţa, Petroşani si Potur.
   a)     Ferma Studina, obţine la grâu liniile: 7-2, 445, 724, 605, 706, 47, 227; etc Materialul folosit a fost acel din regiune, La orz se obţine liniile: 25 şi 90, cu material din regiune. La ovăs s’a izolat mai multe linii, care se găsesc în studiu. La porumb s’a început ameliorarea P. comun românesc, folosind metoda unui ştiulete pe rând.
   b)     Ferma Domniţa începe în anul 1922, ameliorarea grâului, orzului, orzoaicei, ovăsu-lui şi porumbului. La grâu se disting liniile: 643, 490, 1 124, 347, etc. La orz, orzoaică şi
;207
AMELIORARE
 §112, caracterizat printr’o putere mijlocie de f înfrăţire şi destul de rezistent la ger, Este J un orz, care a întrecut capacitatea de pro-
 * ducţie a orzului de Banat, - din care s’a ex-\ tras, cu 16%.
 ^ * La ovăs sau creiat, mai multe linii şi a-
   nume: 1) Cenad 88 şi 2) Cenad 103.
      Dintre acestea linia 88 este cea mai bună, ?> atât în ceea ce priveşte puterea de producţie, cât şi calitatea bobului.
                                                             La porumb s’a creiat porumbul „Regele Ferdinand“ uniform şi productiv, lăstăreşte
 * însă foarte mult şi este tardiv, din care cauză ^ nu ajunge la maturitate complectă, în multe î părţi ale ţării. La sfecla furajeră s’a creiat Î până acum 2 varietăţi: Zaharoză şi Mamuth; v 2) Staţiunea de ameliorarea plantelor Dr.
 * C. Konopi-Odvoş, situată în jud. Arad, la
 * poalele munţilor Apuseni. Clima din regiune este o climă continentală cu ploi suficiente,
 r circa 760 mm.
      In ameliorarea grâului, care formează baza acestei staţiuni, se urmăreşte creierea de soiuri rezistente la cădere şi rugină, productive, de caliatate superioară. Ameliorarea grâului începe în anul 1911; s’a experimentat «' pe grânele din regiune, reuşindu-se a se creea liniile de grâu de toamnă: 3, 9 şi 23 din. care
 * Odvoş 3 s’a dovedit ca cel mai bun şi care î, este destul de răspândit în Banat şi Transilvania. In timpul războiului lucrările au
                                                           t stagnat; imediat însă, după războiu, după clarificarea situaţiei moşiei în urma reformei agrare, D-l Konopi, î!şi intensifică lucrările *■ de ameliorare a grâului, îndreptându-şi atenţia asupra calităţei bobului, dând la iveală
 - liniile 543, 100, 37, 120, 238, 146, 239, 241, 232, 103, 156, 171, 227, 237, etc.
      a) Odvoş 3, se caracterizează printr’un spic roşu de o lungime mijlocie cu o putere ( de producţie destul de mare şi cu o preco-■f citate mjlocie, are un pai puternic, şi rezis-L tent la cădere. Este un grâu caracteristic w climei umede. A fost extras dintr’o popu-
 * laţie de grâu din regiunea Tisei şi este pus ~ în comerţ încă din anul 1917. Are greutatea hectolitrică peste 80 kgr. şi o producţie de 2000 gr. boabe la hectar. - Fig. 297 -Este cel mai răspândit grâu, dintre grâul ameliorate la Odvoş; b) Odvoş 116 a rezultat
 ; dintr’o populaţie din regiunea Şofronea-Arad.
 * Este ceva mai precoce ca Odvoş 3; c) Od-** voş 156 provine dintr’o populaţie dela Băi-^ Ieşti şi se potriveşte mai bine pentru regiunile
 secetoase, având un paiu mai scurt şi frun-: zele mai înguste; d) Odvoş 146 extras dintr’o : populaţie din regiune, este destul de produc-f tiv şi are bobul mare; e) Odvoş 239 provine dintr un grâu francez Ghamplin, cu o pro-
 * ducţie mijlocie, însă de o calitate bună; f)
 ; Odvoş 241 este cea mai precoce linie creiată
 la Odvoş; g) Odvoş 232 e slab rezistent la
 ger. Această linie se poate semăna toamna şi primăvara. Se recomandă pentru regiunile cu ierni nu prea friguroase.
     Din 192 7 la Odvoş se foloseşte, destul de mult, metoda încrucişărilor.
     La Odvoş se fac şi culturi comparative cu soiuri de grâu, orz, ovăs şi porumb, - sub
Fîg. 297. — ODVOŞ 3.
 îndrumarea Staţiunei de Ameliorarea Plantelor dela Cluj.
     3)    Staţiunea de ameliorare dela Şcoala de Agricultură Feldioara, jud. Braşov, înfiinţată de d-l Dr. Step>hani, fostul director al Şcoalei de Agricultură dela Feldioara în anul 1911.
     Se foloseşte metoda individuală a liniilor pure şi metoda încrucişărilor. Staţiunea este situată în regiunea bogată din Ţara Bârsei şi se ocupă cu ameliorarea grâului, orzului, ovăsului; se fac încercări comparative cu soiuri de cereale şi cartofi. Deasemenea se
AMELIORARE
 208
 ameliorează şi cartofii. Pentru ameliorare se foloseşte în primul rând materialul din regiune, şi numai în al doilea r.irirl, vine imaterialul străin.
   Dintre soiurile de grâu, ameliorate la Fel-dioara cităm:
   a)     Feldioara D. 46 provine din grâul Dioszeg şi se caracterizează printr’un spic de ^ culoare roşie, înfrăţire mijlocie cu greutate mare; b) Feldioara D. 78, are spicul de culoare albă. A fost creat prin extragerea de linii pure, tot din grâul de Dioszeg; c) Feldioara 71, este un grâu de primăvară, productiv, foarte bogat în gluten şi cu un aspect sticlos al boabelor.
   La cartof s’a creiat varietatea ,»Mongolia" cu tubercule mari, rotunde, de culoare galbenă şi bogate în amidon. Varietatea „Victoria“ cu tubercule de formă ovală, este un soiu productiv, însă ceva mai tardiv.
 4)  Staţiunea de ameliorare dr. Stephani-Bod-Braşov, se ocupă, în primul rând, cu ameliorarea plantelor furajere, separând linii superioare la: trifoi, lucernă, avena flavescens, dactilis, lolium, poa, festuca şi altele folo-sindu-se de materialul din. localitate. Se studiază rezistenţa la ger, la rugină, calitatea foilor, cantitatea de fân, etc.
   La grâu se foloseşte ca material de plecare, grâul de Dioszeg. Deasemenea face încrucişări între liniile cele mai bune cu grâul Squarehead Australian, foarte precoce. S’a obţinut:
   Stephani original 33 şi Stephani original
 74. Ambele creiate cu ajutorul metodei individuale a liniilor pure, extrase din grâul Dioszeg. Sunt grâne productive, însă tardive, şi slab rezistente la atacurile de rugină.
   In afară de aceste staţiuni o seamă de particulari se ocupă cu ameliorarea porumbului. Astfel Contele Teleky la Jibou, jud. Sălaj, se ocupă din anul 1926 cu ameliorarea porumbului, creind porumbul Funk, provenit din Dintele de Cal. Este un porumb productiv, însă cam tardiv.
   Lazar Laslo jud. Hunedoara încă din 1884 a introdus mai multe varietăţi de porumb din America, pe care le-a studiat în culturi comparative. El a creiat porumbul „Lăpuşniac“ cu 8 rânduri, un porumb foarte frumos şi destul de productiv.
   Dr. M. Varady la Dej, din 1904, se ocupă cu ameliorarea porumbului, reuşind să cre-ieze un porumb cu bobul rotund, foarte uniform şi destul de precoce, cunoscut sub numele de „porumb Varady“.
   I. Ncsmeş dela Braşov se ocupă cu ameliorarea porumbului şi plantelor furajere.
   Deasemenea Contele Banhidy, de lângă Arad, se ocupă cu ameliorarea porumbului, atât Dinte de Cal cât şi porumbul bob rotund.
   In Basarabia încă înainte de război, se sta-
 bilise un plan de organizare al ameliorărei plantelor. Fermele Statului, precum şi particularii, - mari proprietari de pământ -, se ocupau cu ameliorarea plantelor agricole, în special cu ameliorarea grâului şi a porumbului, iar dintre plantele furajere, lucerna.
   S’a ameliorat porumbul: Cinquantin, O-ranje şi Moldovenesc. Paralel cu ameliorarea propriu zisă se făceau şi culturi comparative cu soiuri adunate din diferite regiuni, dar mai ales cu soiuri introduse din America.
   Organizaţia actuală e bazată pe legea specială din 1 929, prin care se înfiinţează la Bucureşti „Institutul de Cercetări Agronomice al României“ (I.C.A.R.) cu următoarele secţiuni: a) Secţia Fitotehnică şi fitogene-tică; b) Secţia Zootechnică; c) Secţia Economie Rurală; d) Secţia Chimică; e) Secţia Geniu rural; f) Patologie vegetală. Tot în cadrul Institutului de Cercetări Agronomice, lucrează şi următoarele instituţiuni: a) Staţiunea Agronomică Centrală-Bucureşti; b) Staţiunea Entomologică-Bucureşti; c) Staţiunea pentru încercarea maşinilor agricole-Bu-cureşti; d) Staţiunea pentru experimentări agricole şi de ameliorare, Mărculeşti-lalomiţa;
 e) Staţiunea de ameliorarea plantelor-Iaşi;
 f) Staţiunea experimentală şi de ameliorare Tighina; g) Staţiunea de Fitopatologie şi En-tomologie-Chişinău; h) Staţiunea de ameliorarea plantelor-Cluj; i) Cercurile experimentale Lugoj, Oradia Mare şi staţiunea de înmulţire Câmpia Turdei, jud. Turda; j) Staţiunea Agronomică pentru controlul semin-ţelor-Cluj; Ic) Staţiunea Experimentală pentru cultura plantelor medicinale-Cluj; 1) Staţiunea Chimică Agronomică-CIuj; I) Staţiunea de Technologie Agricolă-Cluj. Cu conducerea Institutului de Cercetări Agronomice al României este însărcinat d-1 Prof. Dr. Io-nescu-Siseşti.
   Cu ameliorarea plantelor se ocupă: a) Secţia Fitotehnică dela Bucureşti şi staţiunea experimentală Mărculeşti de sub conducerea d-lui Prof. Dr. A. Munteanu; b) Staţiunea de ameliorarea plantelor din Cluj şi cercul experimental şi de înmulţire Câmpia Turdei de sub conducerea d-lui Prof. Dr. N. Săulescu şi
 c) Staţiunea de ameliorare Iaşi, cercul experimental Târgu-Frumos şi staţiunea experimentală Tighina, de sub conducerea d-lui Dr. Ştefan Popescu.
   In afară de ameliorarea propriu zisă, I. C. A. R., ajutat de cele trei staţiuni de ameliorare, a înfiinţat, încă din 1929, o reţea de câmpuri pe întreaga ţară, câmpuri care se o-cupă cu încercările comparative cu soiuri de grâu, orz, ovăs şi porumb. In aceste câmpuri intră atât soiurile ameliorate la noi în ţară cât şi cele mai bune soiuri streine.
   Institutul de Cercetări Agronomice a studiat şi studiază tipurile de sol din ţară, a determinat nevoia de îngrăşăminte a solului, a
 209
AMELIORARE-AMENAJAMENT
 studiat metodele culturale mai potrivite în regiune şi a stabilit aria geografică a actualelor soiuri ameliorate cu ajutorul acelor a-proape 1 00 câmpuri de experienţă din ţară.
   Staţiunile de ameliorare dela Bucureşti, Cluj şi Iaşi, precum şi substaţiunile sau cercurile experimentale se ocupă cu ameliorarea grâului, orzului, ovăsului, porumbului, sfeclei şi plantelor furajere.
   In ceeace priveşte metodele de ameliorare, toate aceste staţiuni întrebuinţează metoda individuală, folosind ca material iniţial, popu-
 laţiunile din regiune precum şi metoda încrucişărilor, încrucişând grânele româneşti cu grâne străine, pentru a se mări puterea de producţie şi rezistenţă la rugină. Tot pentru mărirea şi creearea de soiuri rezistente la rugină, se fac încrucişări între Triticum vulgare şi Triticum dicocum.
 In 1930, potrivit legei pentru înfiinţarea
 I.C.A.R., se înfiinţează Registrul Genealogic de Stat, pentru înscrierea soiurilor ameliorate şi reglementarea şi înfiinţarea Comisiei pentru controlul culturilor1).
 AMELIORAREA RASELOR. - Zoot. - v. îmbunătăţirea raselor.
 AMELIORAŢIUNI FUNCIARE. - v. îmbunătăţiri funciare.
 AMENAJAMENT. - Sin. - amenajare. Orânduirea în timp şi spaţiu a unei exploatări,
 A. poate fi: agricol, silvic, silvico-pastoral
 - când se ocupă de terenurile de păşune îm-
  1) Descrierea asupra ameliorării plantelor în diferite ţări şi în România, s’a rezumat după o lucrare a D-lui Dr. A. Potlog, Inginer Agronom.
pădurite, - şi pastoral - când se ocupă cu amenajarea păşunilor, în special a golurilor de munte.
   A. pastoral. Lucrare technică, care consistă în a cerceta o păşune şi a-i stabili îmbunătăţirile de ciare are nevoe, însoţită de devize corespunzătoare.
   Printr’un amenajament pastoral se poate hotărî o înerbare sau cultura diferitelor plante de nutreţ, se poate stabili un plan şi un deviz de irigaţiune ori de drenaj.
   De asemenea se stabilesc lucrările pentru
 oprirea degradării terenului fie prin plan-taţiuni, gărduleţe de nuele ori zăgazuri din piatră sau beton.
   Tot în amenajamente pastorale se introduc construcţiile de grajduri, ocoale, anexând planuri şi devize. Amenajare de iazuri, diguri, stăvilare, cumpărare de reproducători, împăduriri.
   Intr’un cuvânt toate lucrările de îmbunătăţire tinzând la o mai bună exploatare şi rentabilitate a unui teren de păşune în toate anexele lui.                         AL Tăi.
   A. silvico-pastoral. Lucrare technică, prin care se organizează utilizarea unui teren împădurit în păşune, conservând o mare parte din materialul lemnos, circa 30%, care serveşte pentru consolidarea terenului.
   Ca şi în amenajamentul pastoral în afară de rărirea corespunzătoare, se stabilesc toate acele îmbunătăţiri de care are nevoie păşunea împădurită.                      Al. Tăi.
   A. silvic. Este orânduirea în timp şi'spaţiu a unei exploatări silvice. Un amenajament silvic cuprinde următoarele capitole: I. Ele-
 14
AMENDAMENT-AMER1CA
210
mente administrative; 2. Elemente fizice; 3. Elemente economice; 4. înscrierea parcelară;
5, Bazele de amenajare; 6. Plan general de exploatare; 7. Lucrări de regeneare şi 8. Dispoziţiuni finale.                   H. Laz.
   AMENDAMENT. - Agrol. - Operaţiune care are de scop îmbunătăţirea defectelor solurilor arabile pentru a le face proprii culturilor. Este un îngrăşământ indirect, o substanţă ce nu are o acţiune fertilizantă directă, ci ajută ca acţiunea fertilizantă a celorlalte îngrăşăminte, să fie mai favorabilă. Se deosebesc
3  feluri de amendamente:
   1.    A. mecanice, ca: irigaţie; drenaj: metode culturale; etc.
   2.    A. fizice, aduc solului unul din principalele elemente constitutive, ca: nisip; argilă; calcar sau humus, în cantităţi suficiente, pentru a-i modifica proprietăţile fizice într’o oarecare măsură.
   3. A. chimice - v. îngrăşăminte.
   In mod curent prin amendamente se înţelege mai mult, A. fizice.
   A. cu nisip şi argilă se fac în puţine cazuri.
   A. cu calcar, sunt cele mai mult folosite.
   Calciul dat sub formă de piatră de var
-  carbonat de calciu - marnă - cabonat de calciu şi impurităţi - var nestins - oxidul de calciu -, var stins - hidroxilul de calciu - este un amendament tipic. Presintă inconvenientul că secătueşte repede pământul.
   Acţiunea indirectă a calciului este de ordin fizic, fizico-chimic, chimic şi biologic.
   Fizic. Calciul creiază o structură grăun-ţoasă în solurile compacte argiloase. Aceste soluri sunt alcătuite din particule fine co-loidale în proporţie mare. Calciul prin acţiunea lui floculantă asupra substanţelor coloidale provoacă formarea structurei grăun-ţoase. Face solurile argiloase mai permeabile pentru apă şi aer, mai friabile, deci mai uşor de lucrat. Cele reci devin mai calde, crăpăturile solului după perioadele de secetă, mai puţine, cu deschidere mai mică şi mai puţin adânci.
   Fizico-chimice. Modifică reacţiunea solului. Solurile acide tratate cu calciu devin neutre sau alcaline, prin mărirea proporţiei cationi-lor bazici faţă de hidrogeni, în complexul coloidal al solului.
   Chimic. Calciul el însuşi e un element nutritiv. Neutralizează acizii organici ce provin din descompunerea materiei organice sau exudaţi de rădăcinile plantelor. Anihilează acţiunea vătămătoare a aluminiului, ferului, magneziului ce formează anumiţi compuşi nocivi numai în solurile acide. Fosfaţii de fier şi aluminiu din solurile acide foarte insolubili, se convertesc în parte în fosfaţi mono
-  bi şi tricalcici. Cei din urmă mai solubili decât cei dintâi. Calciul liberează cationul K
• potasiu! - din complexul coloidal al solului
şi-l pune la dispoziţia plantelor. Potasiul este un element nutritiv de primă importanţă pentru plante.
    Biologic. Modificându-se condiţiile fizice şi chimice din sol în sens favorabil creşterii plantelor şi flora bacteriană normală din sol, se va desvolta. Materia organică se va descompune uşor. Procesele de nitrificare se vor petrece normal. Bacteriile ce trăesc în simbioză cu leguminoasele, vor fi stimulate în acţiunea lor, de calciu. Bacteriile fixătoare de azot atmosferic, ca cele din. genul Azoto-bacter, trăesc normal pe soluri cu reacţiunea alcalină şi neutră. Ciupercile ce trăesc normal în soluri acide se desvoltă foarte greu în soluri alcaline.
    Sunt boli criptogamice la plantele de cultură provocate de ciuperci ce se desvoltă âbundent în soluri acide. Calciul modificând reacţiunea solului, va creia condiţii nefavorabile pentru aceste ciuperci, cari se reduc în număr sau dispar şi implicit dispare şi e-fectul dăunător, asupra plantelor atacate.
 Calciul dat ca var ne-
 * stins (oxid de calciu) are o acţiune de sterilizare parţială a solului. Efectul este cu totul salutar în solurile unde s’au desvol tat mult protozoarele. Pro-tozoarele se desvoltă de obicei în soluri cu materie organică multă de ex.: so-luri de grădinărie.
 Amendamentul cu calciu contribue şi la distrugerea buruenilor, multe din ele fiind calcifuge.
 Gipsul este şi el un a-mendament ce se întrebuinţează la ameliorarea sărăturilor. Ir. D. St.
 AMENT. - Bot. - dela amenthum, moţ. - sin. mâţişor. Se numeşte inflorescenţa în formă de moţul curcanului. Fig. 299. -v. inflorescenţă.
 AMENTACEE. - Bot. -
 Familie de plante dicot&eV'*”*' donate, apetale, al căror nume vine dela ament.
 Ex.: ulmul, plopul, mesteacănul, stejarul, fagul, Fig. 299. — AMENT nucul, alunul, etc.            de  Mest€acân'
    AMERICA. Continent cu o lungime de cca. 18.000 km., şi populaţie de 200 milioane locuitori, din care jumătate europeni. Posedă toată gama climelor existente: tropicală, temperată şi îngheţată. Are, fără ţinuturile polare, 41 milioane km2.
 211
AMERICA
   Ca relief, A. prezintă spre Vest înălţimi
mari ____! Cordilierii; spre Est, înălţimi mici,
roase de apă şi timp, iar între ele o serie de câmpii- In America de Nord ramurile munţilor mărginesc diferite podişuri: Columbia, Marele Bazin, Colorado şi Mexico. Intre munţii Aleghany şi Stâncoşi se întinde o câmpie aluvionară dela Nord la Sud, - cu lăţimea de cea. 2500 km. - împărţită în două: câmpia arctică şi câmpia fluviului Mississipi sau Pre-eria.
   In America Centrală găsim podişul Mexico. In America de Sud, înălţimile din Est, formează podişul Guyanelor şi al Braziliei. Spre Vest, se găsesc Anzii, cu văi adânci — Sierras —, şi podişuri înalte. Intre Anzi şi vechii munţi, găsim o regiune de câmpii: a Orinocului, a Amazonului, Gran Chaco, Pampas.
   Din punct de vedere al climei, A. presintă o mare variaţie. Fiind tăiată de ecuator şi cele două tropice, A. are o climă intertro-picală, care cuprinde întreaga A. Centrală si nordul A. de Sud. Jn Nord de ecuator suflă alizeul de Nord-Est, iar în Sud, cel de Sud-Esţ, Ele aduc ploi din belşug, aşa că pe coastele Atlanticului sunt regiuni bogate în vegetaţie, pe când spre Vest, sunt regiuni deşertice. In zona temperată, din contra, podişurile, enumărate mai sus, sunt adevărate deserturi.
   A. de Nord are o climă continentală, accentuată pe de o parte de curenţii de aer rece ce.vin din spre Nord, iar pe alta, de direcţiile curenţilor marini, cari faci ca două puncte din America şi Europa, situate pe aceiaşi paralelă, să aibă clime cu totul diferite. America de Sud, are o climă mai dulce, cea temperată întinzându-se până la Ecuator, datorită podişurilor înalte din Anzi.
   In A. găsim toate zonele de vegetaţie, dela pădurea virgină din bazinul Amazonului, până la vegetaţia deşertică, - Atacama, Marele Bazin, etc. - Trecând prin vegetaţia de stepe cu ierburi înalte - Lianos în valea Orinoco, Campos în Brazilia, Chaco în Argentina, — stepe cu ierburi mici ca stepele din Europa — Preeria din valea fluviului Mississipi, Pampas din Argentina, Vegetaţia mediteraneană se găseşte pe coastele golfului Mexico, prin Antile, în California, în Chili central, iar pădurea nordică,'de tipulpădurii Taiga din Rusia şi Siberia, în Canada, o mare parte fiind defrişată pentru a face loc lanurilor de cereale.
   AGRICULTURA. Variaţia ce o prezintă solul şi clima celor 3 Americi se răsfrânge şi asupra stării agriculturii, atât în ceiace pliveşte produsele în sine, cât şi în modul de exploatare al pământului.
   Imigrarea albilor începe încă din sec. XVI. Pământul producea din belşug produse tropi-
cale şi exploatarea lor, a fost posibilă numai imigrării —— mai mult silită — a negrilor în acest continent.
   De o agricultură cerealistă nu se poate vorbi decât începând cu secolul XIX.
   Imensitatea terenurilor disponibile, desvol-tarea maşinismului, prosperitatea generală crescândă, a făcut ca în scurt timp agricultura americană să ia un avânt necunoscut în ţările de origină ale coloniştilor.
   Această desvoltare nu a cunoscut-o însă decât agricultura A. de Nord şi chiar dacă două din numeroasele state ale Americei de Sud — Argentina şi Brazilia — ocupă un loc important în producţia cerealelor, aceasta se datoreşte mai mult întinderilor cultivate şi condiţiilor de climă şi sol, decât technicei şi progresului cultural.
   A. de Nord cuprinde: STATELE-UNITE cari alcătuesc un teritoriu economic de mare importanţă unde produsele agriculturii pot circula liber. Producţia se poate adapta mult mai bine şi fără restricţii la condiţiunile naturale, decât în orice ţară. Fiecare produs poate fi cultivat pe terenul care-i convine. Astfel, grâul, porumbul, etc., au zone imense, bine definite.
   Această producţie centralizată, e ajutată şi de o minunată organizare a mijloacelor de transport.
   întrebuinţarea maşinismului - favorizată de densitatea mică a populaţiei şi imensitatea teritoriilor — se face pe o scară întinsă.
   Caracteristica producţiei agricole este standardul: „ U. S. A. Grade«“ sau U. S. A. Standard“.
   Universităţile agricole, perfect organizate şi bazate atât pe cercetări ştiinţifice, cât şi pe încercări practice, au permis lărgirea zonelor de cultură a porumbului, grâului şi lucernei.
   Statele Unite deţin, întâiul loc din lume în producţia grâului, ovăsului, porumbului, bumbacului şi tutunului.
   întrebuinţarea porumbului — boabe, în hrana animalelor, este mai răspândită ca ori unde. Deasemenea a porumbului ansilat.
   După porumb, fânul ocupă al 2-lea loc ca furaj, recoltându-se anual cca. I miliard chintale.
   Cartofii şi sfecla de zahăr joacă un rol mai puţin important ca în Europa.
   Lucerna este deasemenea foarte răspândită, putând suporta seceta. Bumbacul ocupă un loc important în cultură, — peste 18 mii. ha. — venind în al 3-lea rând, după porumb şi grâu.
   Legumele şi fructele, al căror export — atât în stare proaspătă cât şi conservate — se urca la sute de milioane dolari, ocupă dî asemenea suprafeţe importante.
   Populaţia Statelor Unite = 120 mii. loc. Supr. t== 7.839.432 km2. Sunt circa 7 mi-
 loane ferme, majoritate între 100-500 acri
 - I acru r— 40Yl ari.
AMERICA
 212
          Fig. 300. — RECOLTAREA MECANICĂ A CEREALELOR IN U. S. A. Secerat, treerat, cântărit şi încărcat cu ,,Combine“.
   CANADA. Este una din cele mai bogate ţări agricole din lume. Se cheltueşte mult şi se pune multă grijă pentru progresul cul-
                                Fig. 301. — Primul elevator de tară al cooperativei Saskatchewan.
turii ştiinţifice. Fiecare regiune nu cultivă decât plantele proprii solului şi climei sale. Aceasta a dus la standardizarea produselor, comerţul de mărfuri agricole neadmiţând decât aceste produse.
   Provinciile cele mai importante pentru producţia crealelor sunt:      Ontario,    Manitoba,
Saskatschevan, Quebec şi Alberta.
   Regiunile cele mai renumite pentru fructe cuprind provinciile Noua Scoţie, New-Bruns-wick, Ontario, British-Columbia şi Quebec.
   O importantă ramură de activitate o formează creşterea vulpilor argintii şi altor animale cu blană, care se face în peste 2000 ferme speciale.
   Ţară bogată în lacuri sărate şi dulci, cu coastele udate de 2 oceane, are pescuitul foarte desvoltat,
   Arfe 10 mii. locuitori; 9.834.169 km2, din care acoperite cu apă 569.800 km2.
   Arătoare cca. 29 mii. ha., fâneţe 16 mii. ha., păşuni 3 mii. ha., vii şi grădini 1500 ha., păduri 31 7 mii. ha.
   Producţia agricolă a acestor 2 ţări dictează astăzi preţurilor produselor agricole a celorlalte continente şi ţările europene fac eforturi mari pentru a ajunge la calitate produselor americane, întrebuinţând pe o scară întinsă nu atât maşinismul, cât mai ales standardizarea.
   A. Centrală este caracterizată printr’o cultură puţin avansată.
   MEXIC-ul, cea mai mare ţară a A. Centrale, are 1.969.134 km2, din care 400.154 km2 pământuri sterile, cu 13 mii. locuitori.
   Posedă o regiune tropicală, un platou cu climă temperată unde se găsesc marile proprietăţi „Haciendas“ din care unele cu peste
100.000   ha şi o regiune rece.
 213
AMERICA
   Este o ţară agricolă şi atât clima cât şi solul sunt proprii agriculturii. Cu toate ca 3/4 din pământuri sunt fertile, multe milioane de ha. rămân necultivate. Chiar acolo unde se face agricultură, exploatarea e atât de primitivă, încât producţia nu acoperă nici necesităţile interne.
*' 3^         --     ,     ?
 Ambele exportă în special cafea şi zahăr;
 Menţionăm, că spre deosebire de multe ţări ale acestui continent. Salvadorul îşi satisface necesităţile interne de cereale.
 In unele regiuni, porumbul se recoltează de 2 ori pe an.
 HONDURAS are 700.000 loc. 11 9.819 km2.
Figr. 302.
AGRICULTURA IN U. S. A. Elevatoare — silozuri — terminale.
   In special cultura porumbului se resimte de secetă.
   Din suprafaţa productivă de 137 mii. ha., 50 mii. ha. sunt păşuni şi aproape 18 mii. ha. păduri.
   Exportul se face cu cafea, orez, bumbac, etc.
Cultura bananelor ocupă locul principal în viaţa economică a acestei ţări, tinzând să ia locul întâi, Jamaicei.
   NICARAGUA şi COSTA RICA, cu agricultură neînsemnată: produse tropicale.
   A. de Sud. e dominată de 2 state: ARGENTINA, densitatea 4 loc. pe km2, peste
   GUATEMALA şi SALVADORUL sunt re-publicele cele mai înfloritoare din A. Centrală.
   Ocupaţia principală a locuitorilor este a-gricultura.
   Prima, are 2Yi niil. locuitori, cu 109.960 km2. Salvadorul, are mai puţin de 2 mii. locuitori, cu 34.126 km2.
10  mii. locuitori, supr. totală 2.792.713 km., din care numai a 3-a parte cultivate. Din punctul de vedere al desvoltării, e statul cel mai important din A. de Sud. Adevărată ţară a contrastelor, cu Nordul cu floră tropicală, Sudul rece şi impropriu producţiei.
                                                          Din cele 5 regiuni naturale - Patagonia, Chauar, Monte, Chaco şi Pampas - numai
AMERICA
214
 câmpia joasă a celei din urmă formează partea cea mai fertilă a Argentinei.
   A. este, după Canada, ţara care_ exportă cea mai mare cantitate de grâu, deasemenea ocupă rândul al 2-lea pentru porumb şi primul, pentru in de sămânţă.
   Grâul ocupă circa 60 mii. ha. şi se seamănă în iulie, iar porumbul în Septembrie-Novembrie.
   Recolta se face în Decembrie - pentru grâu - şi în Februarie şi Aprilie - după regiune - pentru porumb, care ocupă astăzi cca. 4/2 mii. ha., cu o producţie de cca. 80 mii. chintale.
   A. mai produce secară, orz, ovăz, orez, cartofi, trestie de zahăr, tutun, bumbac, cafea, fructe tropicale.
   Astăzi încă imense ţinuturi sunt neexploatate, lipsind mâna de lucru. Statul posedă cca. 100 mii. ha.
   A. posedă cel mai mare grânar al emis-ferului sudic - lângă Bahia-Blanca - cu o capacitate de 823.000 chintale.
   In exportul total al A., agricultura deţine 96%-60% cereale şi 36% produse animale.
   Pentru agricultură sunt proprii 102.787 mii. ha. Din suprafaţa totală, diversele culturi ocupă: arătoare 24.604.934 ha., livezi, 604.630 ha., vii 145.710 ha., păşuni şi fâ-neţe 101.137.500 ha, la care se adaogă 38.949.500 ha. păduri.
   BRAZILIA. Peste 42 mii. locuitori; densitatea 4 loc. pe km2. Suprafaţa 8.511.189 km2. Una din cele mai mari ţări depe glob.
   Jumătate din partea de nord e ocupată de bazinul celui mai mare fluviu din lume -Amazonul. Media anuală a precipitaţiunilor este de 1000 mm. în Est şi 2-3000 mm. în Vest., ceiace favorizează o bogăţie excesivă a florei.
   Ploaia şi ceaţa fac cu neputinţă agricultura. Climatul neputând fi suportat de albi, secole dearândul recoltarea cauciucului - cu lucrători negri - a format o activitate importantă, care a scăzut însă, în ultimul sfert de secol la jumătate - dela 40.000 la 20.000 tone. In schimb, producţia celorlalte ţări a crescut în acelaş interval de timp dela 18.000 la 400.000 tone.
   Centrul Braziliei îl formează aşa numitele Campos, vaste păşuni. In sudul lor se desfăşoară ţinuturile cele mai importante din punctul de vedere al fertilităţii şi desvol-tării agriculturii.
   Statul Sâo Paolo dă cea mai mare şi mai bogată recoltă de cafea; cultivată pe 8 mii. ha. are peste 1 miliard arbori de cafea. Exportul B. cuprinde 66% cafea si acoperă 73% din necesităţile mondiale.
   Pe lângă acest produs B. cultivă întreaga gamă a produselor agricole tropicale: trestie de zahăr, banane, tutun, ananas, tapioca, smochine, măsline, etc.
   O  valoare apreciabilă o formează produsele
 forestiere: lemne colorante, resine, taninuri, etc.
    In schimb, necesităţile de grâu trebuesc acoperite prin import din Argentina.
    Repartiţia terenurilor: arătoare 6.442.121 ha, grădini 144.407 ha., vii 12.850 ha., plantaţii de cafea 2.482.000 ha., de cacao *207.000 ha., de cocos 14.426 ha., păduri 500 mii. ha.
    Restul ţărilor din această parte a Continentului nou din punct de vedere al progresului agricol se prezintă slab: producţia se mărgineşte la culturile tropicale, cele mai multe fiind nevoite a importa cereale pentru hrană.
    CHILI, 4 mii. locuitori, 751.515 km2. Ţară muntoasă în general, cu regiuni foarte variate. In nord se găsesc provincii - Antofa-gasta şi Tacapaco - unde nu plouă niciodată: din 17. mii. ha, nici 300 nu sunt lucrate. Acest deşert constitue însă bogăţia principală a ţării, cu Salpetrul de Chili - Pampa Sali-trera.
    Centrul ţării e ocupat de o regiune bogată
 -  datorită irigaţiilor.'
    BOLIVIA. 4 mii. locuitori, 1.382.808 km2 Aproape 1 /3 - partea occidentală - e ocupată de Cordilieri. Partea orientală cuprinde
 o  câmpie tropicală, păduri virgine şi păşuni uscate - Chaco.
    Deşi cu resurse bogate, producţia actuală a ţării nu acoperă nici necesităţile interne. Actualmente sunt cultivate 2 mii. ha. In scop de colonizare, statul a afectat cca. 30 mii. ha. din cele 60 mii. ce posedă.
    PERU. 6 mii. locuitori, 1.382.832 km2. Cuprinde 3 regiuni - la Costa, la Sierra şi la Montana -, dintre cari prima, deşi uscată şi aridă, este cea mai agricolă, datorită câtorva fluvii ce o străbat. Este zona care produce - afară de trestie de zahăr - cel mai bun bumbac. Cerealele se urcă până la 3500 m. altitudine.
    Irigaţiile şi despăduririle sunt în creştere.
 0  bogăţie principală o constitue îngrăşământul natural Guano, aflat în special pe insulele Lobos şi Chincha, din care se extrage anual
 1  milion chintale.
    Din suprafaţa totală peste 60 mii. sunt păduri -faţă de 40 mii. ha. proprii cuîturei.
    Exportul principal îl formează zahărul. Grâul se importă.
    EQUATOfR. 2 mii. locuitori, Supr. 454.379 km2. Ţară muntoasă în cea mai mare parte. In zona tropicală de lângă coastă, se cultivă cacao, cafea, orez, banane, etc., în văile din regiunea muntoasă cereale, leguminoase, etc. Aci cerealele merg până la 3000 m.
    E. a pierdut locul prim ce-1 ocupa în trecut în privinţa exportului de cacao; în schimb exportul vestitelor pălării de ,,Panama“ aduce anual câteva milioane dolari.
    COLUMBIA. 8 mii. locuitori. 1.195.870 km2. Cuprinde o zonă tropicală - Tierre ca-
  2i5:____________________________________________
 liente -t «na temperată - Tierre templada -şi una rece - Tierre fria.
   Bogăţiile naturale nu pot fi puse în valoare din cauza lipsei de capital, mână de lucru şi căi de comunicaţie.
   Produsele sunt tipice tropicale. Urmează Braziliei în producţia cafelei, care atinge 70% din exportul total. O cultură care se desvoltă din ce în ce, este bananul.
   VENEZUELA. Peste 3 mii. locuitori. Su-praf. 1.020.400 km2. Nu are agricultură decât pe coastă; mijlocul ţării, ocupat de ,,Sa-banas“ şi „Llanos“, nu este propriu decât creşterii vitelor, iar sudul e acoperit de pă-duri.
   Exploatarea cea mai importantă o constitue cafeaua şi cacao, care dă 60% din export. Agricultura se desvoltă greu, datorită lipsei de capital şi a mânei de lucru, la care se adaogă şi clima nesănătoasă, precum şi seceta şi lipsa căilor de comunicaţie. r
   PARAGUAY. 1 mii. locuitori, 450.000 km2
 Agricultura puţin desvoltată, datorită continuelor turbură ri interne. Export principal de bumbac, portocale, etc.
   Creşterea vitelor dă rezultate mult mai bune.
   URUGUAY. 1.720.468 locuitori, 186.926 km2. Deşi cel mai mic stat din A. de Sud, din punct de vedere economic şi cultural e foarte desvoltat. Baza vieţei economice o formează creşterea vitelor, - 93% din export. Agricultură se face numai pe 6% din suprafaţă.                                   G. V.
   CREŞTEREA ANIMALELOR.
   La descoperirea Americii nu exista în. acest continent animale din specia calului, boului,
 oii şi porcului. Au fost aduse din Europa cu a doua călătorie a lui Columb. Dintre speciile de animale domestice au fost domesticite în America numai Lama, Alpacana, cobaiul şi dintre pasări curcanul. ^
   Întrucât există o oarecare deosebire între creşterea şi exploatarea animalelor din cele 2 Americi, vom descrie separat rasele, precum şi creşterea şi exploatarea raselor în cele 2 continente.
   America de Nord. Inn:£cest continent creşterea animalelor este mult mai desvoltată şi mai perfecţionată în Statele Unite şi Canada decât în Mexic. Cea mai intensivă creştere şi în special de vite de măcelărie, ca şi de vaci de lapte se face în Statele unde şi cultura porumbului este foarte desvoltată: Ilinois, Jowa, Nebraska, Kansas, etc. Mai spre Sud, în spre Mexic, se cresc pe o scară foarte întinsă, cai. Creşterea din Kentuky este cea mai vestită. O creştere de animale, mai extensivă însă, se face şi pe vestitele păşuni din Vestul continentului, care se întind dela regiunea Manitoba-Canada şi până în Texas. In regiunile muntoase se cresc, în
AMERICA
 special oi, care se exploatează în direcţia lâ-nei - Montana, Idaho, Wyoming, etc.
   America de Nord, în ce priveşte creşterea paşărilor, şi a porcilor, se găseşte în fruntea ţărilor cari au această specialitate. Peste 90% din gospodăriile rurale, cresc pasări, 72% cresc porci, 70% vaci de lapte şi numai
 1 0% ţin oi.
   Una dintre cele mai importante industrii agricole ale Statelor Unite o constitue industria cărnii care reprezintă o valoare de 4,5 miliarde dolari, adică întrece cu aproape 3 miliarde dolari industria fierului şi a oţelului.
   CABALINE. Se pot deosebi 2 grupe de cai: uşori şi grei.
   Printre caii uşori cei mai vestiţi sunt caii trăpaşi americani - American trotting Horse sau Standardbred -. Mai puţină importanţă o prezintă calul de pur sânge englez, care se creşte exclusiv pentru curse şi pentru formarea de Zz de sânge, precum şi calul arab care se creşte în special de marii fermieri din Vestul continentului şi se întrebuinţează în special pentru călărie. Se mai cresc Yl sânge, dintre cari cel mai răspândit este American Sadle. Are talia de 1,50-1,60 m. şi greutate de 450-550 kgr. - Fig. 304. - Demn. de amintit
Fi§r. 304. — Cal Sadle.
 este şi tipul de cal zis „Morgans“ format cu ajutorul purului Sânge Arab şi a purului Sânge Englez. - Fig. 305.
   Se mai cresc pe o scară mai mică cai normanzi, bretoni, hanoverani, oldenburgi şi Cleveland.
   Caii grei. Sunt de origină europeană. Predomină calul belgian şi cel percheron. Mai puţin răspândit este calul Clydesdale şi Suf-folks.
   Pentru toate rasele de cai se ţin registre genealogice şi operaţiunile în aceste registre se fac în mod strict.
   Catari se cresc pe o scară foarte întinsă făcând concurenţă calului în anumite munci agricole, fiind mai rezistenţi şi mai puţin pretenţioşi. Sunt de diferite mărimi şi prin ur-
 217
AMERICA
 Redăm în alăturata tabelă media producţiei raselor din această grupă caşi producţia maximă înregistrată:
                       Media Prod. maximă Lapte I. Grăs.°/o Lapte I. Grăs.% Holstein-frisian      7034  3,39              16448 4.03
 Jersey                3892  5,35               7227
 Guernesey             4245  4,99               8686
 Ayshire               4625  4                 11145
 Dutsch-Belted         4705  3,75               7598
 6,95
 5,52
 4,23
 4,01
 formate în Statele Unite, iar altele importate din Anglia.
   CREŞTEREA PASĂRILOR a luat o mare desvoltare depe la 1900. Se face o creştere foarte raţională şi în special în fermele avicole de o mărime nebănuită la noi, se face o creştere după toate normele indicate de ştiinţă. Selecţia pe baza numărului de ouă precum şi creşterea în aer liber şi alimentaţia raţională, stau la baza creşterii în orice fermă.
   Aici amintim numai că rasa Holstein-Fri-zian caşi rasa Dutsch Belted nu sunt altceva decât vaci olandeze după cum se poate vedea şi din Fig. 308. Caracterul cel mai important la Dutsch Belted îl constitue repartiţia culorii care constitue un caracter ereditar.
   OVINELE. Creşterea oilor a luat desvoltare mare în urma intensificării industriei texţile. Se cresc numeroase lase de oi în vederea producţiei lânei şi cărnii. După lână oile se împart în:
   1   ) oi cu lână fina din care fac parte diferite varietăţi de Merinos importate din Franţa. ,
   2)     oi cu lână lungă, între care cităm rasele Cotwold, Lincoln, Leicester şi Romneys importate din Anglia.
   3)     oi cu lână potrivit de fină în care se cuprind următoarele rase: Shropshires, So-uthdown, Hampshires, Oxfords, Suffolks, Dor-sets şi Cheviots, toate importate din Anglia.
   Caprinele. Foarte răspândită capra locală adusă de spanioli, care este primitivă şi fără caractere de rasă constante. Prezintă culori diferite caşi producţiuni diferite în orice caz mult inferioare raselor Saanen şi Togenbeng care s’au introdus din Elveţia şi cu care se încrucişează rasa locală în vederea îmbună-tăţirei. In Texas s’a importat rasa de An-gora unde se găsesc aproximativ 3 milioane capete şi se exploatează în special pentru păr.
   SUIDEE. Se cresc extensiv pe proprietăţile mari din ţinuturile muntoase şi intensiv pe mica şi mijlocia proprietate. Se deosebesc 2 grupe sau mai bine zis 2 tipuri de porci căci şi aici rasa prezintă puţină importanţă, în aceeaşi rasă putându-se deosebi cele 2 tipuri de grăsime şi de bacon.
   1)     Reprezentanţii cei mai caracteristici ai tipului de grăsime sunt următoarele rase: Duroc-Jerseys, Polland-Chinas şi Chester formate în America prin diferite încrucişări de rase englezeşti. Prezintă prolificitate mare, precocitate bună şi folosesc foarte bine alimentele. Tot în această grupă intră şi Ber-kul care este destul de răspândit.
   2)     Tipul bakon are ca reprezentanţi rasele York şi Tamworth importate din Anglia.
   In afară de aceste 2 grupe se mai cresc şi alte rase dintre care cele mai multe sunt
                               Fig. 309. — Dreapta: Rasa Polland-Chinas.
                                        Stânga; Rasa Tamworth. .
Cele mai moderne coteţe şi mai corespunzătoare nevoilor le găsim în America de Nord şi în special în Canada.
   Se cresc în special găini şi mai puţin celelalte specii - gâşte, raţe şi curci.
   Sunt numeroase rasele de găini din America. Sunt recunoscute în mod oficial 42 rase cu 74 varietăţi dar mai răspândite sunt următoarele: Leghorn, Minorka, Rhode-Island Reds, Plymouth, Orpington; Wyandotte, Brahma şi Cochinchina.
   Creşterea animalelor în Statele Unite şi Canada a ajuns la o stare acât de înfloritoare datorită atât spiritului întieprinzător al a-mericanului cât şi măsurilor luate de Stat. Administraţia Zootehnică în statele din A-merica de Nord face parte din Ministerul de Agricultură, constituind un birou zis al industriei animale, care are mai multe secţii referitoare la profilaxia boalelor infecţioase, contagioase, parazitare, precum şi numeroase laboratorii pentru diagnostic şi preparări de seruri şi vaccinuri. Tot în biroul industriei a-nimale sunt alte secţii referitoare la îndrumarea creşterii, organizării de expoziţii, organizării de sindicate de creştere. Secţiile zootehnice dispun deasemenea de numeroase ferme experimentale şi laboratorii de cercetări zootehnice şi pentru studiul alimentaţiei.
   Biroul industriei animale dispune de un personal exterior extraordinar de numeros, care vine în contact cu crescătorul si-1 şfă-
AMERICA
 218
tueşte în tot ceeace priveşte creşterea şi combaterea boalelor. In combaterea epizootiilor şi în special pentru combaterea tuberculozei la animale şi pasări, a avortului infecţios şi a febrei aftoase, precum şi pentru combaterea pestei porcului şi holerei la pasări, statul face sacrificii neînchipuit de mari. Se sacrifică animalele tuberculoase sau numai suspecte, despăgubindu-se cu valoarea întreagă. Pentru descoperirea animalelor bolnave sau a tratării animalelor în caz de epizootii, statul dispune de 3peciale şi numeroase coloane volante de medici veterinari, care sunt întrebuinţaţi exclusiv pentru combaterea de boli infecto-contagioase.
   America de Sud. Creşterea animalelor în acest continent nu prezintă importanta a-celeia din America de Nord. Cele mai multe state încă nu iau parte la comerţul internaţional de produse animal î şi abia produc pentru nevoile proprii. In general în ţările din nordul continentului creşterea animalelor se face pe o scară foarte redusă în raport cu ce se găseşte în ţările de Sud - Argentina, U-ruguay, Chili şi chiar în sudul Braziliei şi Paraguay - Specialitatea acestor ţări este creşterea taurinelor şi a ovinelor şi mai puţin a porcilor şi a cailor. Creşterea se face cu totul extensiv şi se cresc taurine pentru carne şi oi pentru carne şi lână. In sudul America de Sud, este marea proprietate, care poate ajunge până la 30-40.000 ha. şi care numai o mică parte se cultivă, restul fiind întrebuinţat ca păşune.
   In Columbia, Venezuela, Ecuator, Peru şi Bolivia, se cresc animale din toate speciile
Fig. 310. — Cal Criollo.
 însă sunt primitive şi se constată o oarecare tendinţă de îmbunătăţire cu rase perfecţionate din Argentina, m special. In Bolivia şi Peru se cresc pe o scară mai întinsă oile, lama şi alpaca. Aceste 2 din urmă se întrebuinţează şi pentru transporturi. Taurinele aparţin, cele mai multe, rasei Criollo -vite primigene, aduse de spanioli.
   Oile sunt de rasă Merinos şi un număr mai mic aparţin la diferite rase englezeşti cu lână
 lungă sau scurtă. Porcii aparţin la diferite rase din America de Sud, iar caii sunt relativ puţini din cauza pericolului ce-1 prezintă boala zisă Mal de Caderas, provocată de o tripanosomă.
   In celelalte ţări creşterea a luat o extindere mai mare şi vom spune câteva cuvinte pentru fiecare. In special creşterea taurinelor şi porcilor a luat proporţii însemnate, fiind posibilitate mare de export de carne congelată sau frigorifiată. Acest comerţ este făcut de 6 mari case streine cu un capital extraordinar, care au construit abatorii de o capacitate uimitoare şi cu techni'.a cea mai modernă.
   ARGENTINA. Este ţara in care creşterea animalelor este cea mai înaintată din toată America de Sud. Centrul ţării constitue aşa numita Pampas unde solul **5te acoperit de păşuni bogate. Clima subtropicală prielnică creşterii animalelor. Creşterea se face numai extensiv în cârduri extraordinar de mari, proprietatea mare fiind la iargul ei. Vestiţii Gauchos, păzitorii de vite, sunt indispensabili în creşterea şi exploatarea animalelor. Fiecare proprietar este obligat a-şi marca animalele cu un nume distinctiv
   Creşterea taurinelor ocupă locul de frunte. Se creşte Shorthorn 80% din totalul taurinelor, Hereford şi Aberdeen Angus, cu rezultate tot aşa de bune caşi în America de Nord. ţinându-se registre genealogice. S’a început să se crească şi rase pentru lapte: Olandeză şi Jersey.
   De când cultura cerealelor a început să se facă pe o scară mai întinsă, creşterea calului s’a intensificat şi în special a calului local Criollo, foarte rezistent şi bun pentru toate nevoile agriculturii. - Fig. 3 1 0. - De la 1910 s’au importat şi cai mai grei: Percheron, Bu-lonez, Suffolks, etc.
   Creşterea oilor este extensivă în special în sudul ţării şi anume în Patagonia unde terenul este mai slab şi vânturile puternice fac imposibilă creşterea taurinelor. Se creşte me-rinosul şi diferite rase englezeşti. Producţia şi exportul de lână este deosebit de mare. In mediu 3-4 kgr. lână de 3ap Fiecare crescătorie are lângă târlă una sau mai multe băi pentru tratarea râei.
   Pe lângă o imensă cantitate de carne de vacă, Argentina mai exporta. în Anglia în primul rând, o mare cantine de carne de porc. Se cresc porci din America de Nord şi mai ales Berk şi Durok Jersey. Creşterea se face raţional, dar extensiv. Scroafele fată de
 2  ori pe an. Toţi porcii stau numai la păşune. Ingrăşarea grăsunilor începe la 6 luni şi în 45-60 zile de hrană intensă cu orz ajung la 1 00 kg. Există numai şoproane pentru adăpost contra soarelui Pesta porcină se combate prin sero-virulizâri sistematice.
   In ultimul timp creşterea pasărilor a luat
 o  extindere însemnată, mat ales creşterea
 219
A MERICAN-A MESTECURI
 găinilor pentru ouă şi carne. Se exportă o cantitate însemnată de ouă şi pasări tăiate.
   Statul face sacrificii înscini ate cu creşterea animalelor, ţinând ferme model şi experimentale pentru a pune la dispoziţia crescătorului reproducători de valoare şi mai ales pentru a da soluţiuni practice tuturor problemelor ce interesează creşterea. Deasemenea se fac sacrificii însemnate cu organizarea serviciului veterinar şi combaterea epizootiilor şi bolilor parazitare ca şi cu organizarea de expoziţii de animale. O expoziţie zootehnică naţională este organizată anual la Buenos-Aires de către „Societad rural Argentina“, care este larg subvenţionaţi de stat.
   URUGUAY. Principala ocupaţie a agricultorilor este creşterea animalelor care are condiţii de sol şi climă favorabile precum şi posibilităţi de desfacerea produselor. Se face Q creştere extensivă şi hrănirea animalelor se face tct anul aproape exclusiv la păşune. Se cresc în primul rând taurine, apoi oi, porci şi cai, din rasele ce se cresc şi în Argentina care a fost şi este furnizoarea de animale de reproducţie. Şi aici statul intervine atât direct prin herghelii şi altfel de crescătorii model, dar mai ales indirect, organizând serios serviciul veterinar pentru combaterea epizootiilor şi prin acordare de subvenţii însemnate sindicatelor de creştere, în vederea organizării creşterii pe baze ştiinţifice şi în vederea organizării de expoziţii de animale, care aici sunt foarte preţuite.
   PARAGUAY. Condiţii de creştere mai puţin favorabile ca în Uruguay, din care cauză creşterea este înapoiată. Aaimalele sunt primitive şi de talie mică. Predomină cai şi taurine de rasă Criolo. S’au adus şi rase perfecţionate din Argentina, U*u&uay şi Americă de Nord. Se exportă carne sărată uscată în Brazilia şi alte centre industriale.
   BRAZILIA. In nordul şi centru Braziliei condiţiile de creştere sunt nefavorabile din cauza căldurilor excesive. In sudul ţării spre Peru şi Uruguay sunt condiţii mai favorabile. Se cresc, animale primitive din rase locale. In ultimele decenii se fac sforţări de îmbunătăţire, importându-sc reproducători din toate specile din Anglia. Olanda, Elveţia, Franţa şi mai în urmă din Argei tina şi America de Nord.                        Dr. Cont.
   AMERICAN - trăpaş. - sin. troteur a. -Zoot. - Rasă de cai formată în America din tipul autochton-, peste care s’a introdus rase de mare viteză europene şi în special purul sânge englez şi sânge englez. Tipul au-tochton s’a format în timp din rasele: spaniolă, daneză, olandeză, Armăsarii cari au contribuit în. cea mai mare măsură la formarea troteurului, au fost, Messenger, un pur sânge englez, şi Bellefondeur, un Hachney original. - Fig. 311.
   Caractere zootehnice: Talie 150-160 cm., greutate 400-600 kgr. - având mai mult un
 format dolicomorf; are capul mare, gâtul cam lung, fără a fi încordat, ^spinarea .şi şalele drepte, crupa lungă şi muşchiuloasă, membre foarte solide, articulaţiuni bune, largi şi uscate. Culorile sunt variate. Calitatea lui, este trapul, fiind un foarte iu*e trăpaş. In fugă îndoae puţin membrele, dând impresia că alunecă. Americanii, au căutat să perfecţioneze mereu această calitate a trăpaşului, prin îngrijire riguroasă şi gimnastică funcţională, ajungând să dea exemplare foarte bune. Astfel s’a ajuns să facă 1 km. într’un minut şi douăsprezece secunde - 1*12’* - de unde în 1820, parcurgea aceeaşi d'.si.anţă în 1*50” Pentru cavaleria şi artileria uşoară troteurii americani, sunt cei mai apţi. Stud - Book-ul acestei rase, numără 70.000 armăsari şi
 220.000   iepe. Pentru călită,*-e lui, a fost im-
Figr. 311. — Trăpaş american.
 portat în Europa ca ameliorator al raselor de trap, sau este crescut chiar în stare pură,
   In România se importă în mică măsură, având importanţă numai pentru cursele de trap, unde obţine cele mai bune succeâe.
   Cu aceiaşi origină ca şi trăpaşul este şi Buestraşul American care se deosebeşte de primul, numai prin mersul lui buestru.
   —   Agrol. - v. ogor a.
   —   Fit. - grâu a. - v. grâu A 15, A 26.
   Porumb A. Denumirea ce se dă îir jud.
 Neamţ, Tecuci, R-Sărat, Brăila şi Ilfov, porumbului dinte de cal. - Zea mais dentiformis.
   AMESTEC. - Fiz. - Fenomen fizic, prin. intermediul căruia se unesc două sau mai multe substanţe de natură chimică diferită, păstrându-şi toate proprietăţile chimice şi o bună parte din cele fizice. Ex.: sulful se amestecă cu fierul fără ca să-şi piardă altă proprietate decât culoarea, care din galbenă devine cenuşie.
   AMESTECURI - de ierburi. - Păşuni, fâ-neţe. - In timp ce leguminoasele trifoiul, lucerna, etc. - dau o producţiune bună şi atunci când sunt cultivate separat, experienţa a dovedit că gramineele cultivate singure dau
AMETABOLA-AMIDE
                                                                                                 1
220
0  producţiune mai mică, decât atunci cand sunt cultivate în amestec. Leguminoasele dea-semenea dau o producţiune mai mare când sunt cultivate în amestec cu gramineele, exceptând cazul când amestecul este cultivat in soluri uscate, pe cari sparceta şi lucerna reuşesc cu siguranţă, pe când ierburile mai productive dau aici o recoltă slabă. Gramineele şi leguminoasele amestecate în proporţii potrivite dau pe toate solurile mai bune, producţiunile cele mai mari. Aceasta se datoreşte diferenţelor morfologice şi fiziologice între graminee şi leguminoase şi între diferitele specii de plante, prin cari ele se influenţează şi se complectează reciproc într’un mod foarte potrivit.
   Pentru a obţine pe păşuni şi fâneţe recolte bune, atât calitativ cât şi cantitativ, se seamănă diferite graminee şi leguminoase amestecate în diferite proporţii, cari variază după valoarea culturală a seminţei, după natura solului, după durata care urmează să o aibă fânaţul sau păşunea, etc.
   Diferiţi autori au stabilit diferite amestecuri pentru fâneţele şi păşunile artificiale, după criteriile de mai sus. întotdeauna va fi bine însăt ca agricultorul să-şi calculeze amestecul după conditiunile locale de climă, sol, etc.
                                                                                                     A. M.
   Iată câteva exemple - dup} C. F. - de amestecuri pentru condiţiuni de sol şi climă specificate :
   1. Amestec pentru fâneaţă cu durată scurtă
în teren argilos, bogat, umed:       trifoiu  roşu
î 5 kgr. + timoftică 12.5 kgr.;
   2.    Amestec pentru fâneaţă cu durată lungă, teren potrivit de umed: trifoiu roşu 10 kgr. + trifoiu corcit 2 kgr. -f- lucerna galbenă
4  kgr, + firişor de livadă 6 kgr. + ovăscior înalt 2 kgr. + golomăţ 2 kgr. + festuca de livadă 6 kgr. -f- coada vulpii 6 kgr. + ovăscior 2 kgr. + Raigras englez 8 kgr.
   3.    Amestec pentru păşune de durată mai scurtă, teren negru gras, potrivit de umed:
   triioiu roşu 16 kgr. + timoftică 12 kgr.;
   4.    Amestec pentru păşune de durată lungă, teren bogat, potrivit de jilav: trifoiu roşcat 10 kgr. + trifoiu alb 4 kgr. + trifoiu mijlociu 4 kgr. + lucernă galbenă 4 kgr. + măzăriche sălbatecă 4 kgr. -|- ghizdeiu 4 kgr. + pieptenariţă 4 kgr. '+ timoftică 4 kgr. + Raigras englezesc 10 kgr. -j- firişor
4  kgr. -f- ovăscior înalt 8 kg + golomăţ 4 kgr. iarba vântului 4 kgr.
   AMETABOLA.- Ent.- Fără metamorphoză.
1  ânăra insectă părăseşte oul, cu formele pe care le conservă în întreaga viaţă, - o serie de cojiri - năpârliri - permit mărirea corpului, iar insecta este în stare adultă când organele genitale ajung la maturitate. Ameta-bolia o întâlnim la insecte inferioare, de ex.: Thysanure si Collenbole.
   AMFIASTER - amphi, ambii; aster, stea.
 • Gen. - Figura acromatică cu cele două stele dela polurile fusului în diviziunea celulei.                              V.  Gh.
    AMFIBOL. - Miner. - Grupă mai importantă de minerale formată de silicaţii anhidri de protoxid de fier, magneziu, calciu şi uneori •sodiu. Varietăţile mai principale sunt: horn-blenda, actinotul, tremolitul, glaucofanul, ne-fritul. A. intră în constituţia scitelor, dio-ritelor, etc., precum şi în calcarurile metamorfozate.
    AMFIMIXIE. - Biol. - Contopirea plasmei germinative dela cele două celule sexuale, de sex diferit, în momentul fecundaţie. v. şi reproducţie.
    AMFIMUTAŢIUNI. - Gen. - Dela grec. amphi împrejur, ambele părţi; latin, mu-tatio := schimbare. Rezultatul combinării a două plasme germinative deosebite. Produsul rezultat din încrucişări.
    AMFINUCLEOL. - Gen. - Nucleol compus dintr’un element bazofil şi unul oxifil.
    AMFISTOMA. - Med. vet. - Varietate de Distomă - Platelminţ - cari parazitează în intenstin la câine şi pisică.
    AMFITECIU. - Marginea de deasupra a a-poteciului. - v. ac.
    AMIA. - Zool. - Gen de peşti din fam. A-miidae, constituind o formă de trecere între Ganoizi şi Teleosteni. Au scheletul osos şi solzii mici, rotunjiţi înapoi ca la peştii osoşi. Sunt peşti de apă dulce din America de N.
    AMIBOIDAL. - Zool. - Forma şi mişcările unor fiinţe, care amintesc acele de amoebă, se numesc amiboidale. Ex. : Plasmodiophora Brassicae este o ciupercă din Archimycetas care are unul din stadiile de desvoltare foarte asemănător cu acel de amoebă. Corpul este gelatinos , şi emite, pentru mişcare, pseudopode. - v. amoebă.
    AMIDE. - Chim. - Formează o clasă mare de substante organice. Radicalul amidic
    O
    II
 (—C—NH2) este o grupă funcţională în constituţia unor substanţe organice ce conţin azot şi poate fi considerat ca un derivat al amoniacului, prin substituţia unui hidrogen cu un rest acid, sau derivând de la un acid organic, unde oxidrilul (—OH) este înlocuit cu grupa amino (---NHj). In genere amidele sunt sub-
 stanţe aproape neutre cu caracter bazic foarte redus. Ele se pot prepara din sărurile de amoniu ale acizilor organici prin deshidratare, din clorurile acide tratate cu amoniac sau prin hidratarea nitrililor. Ele se pot uni cu acizii minerali tari, dând un fel de săruri. Având doi hidrogeni liberi, pot exista şi sub forma de mono- şi dliubstituite.
    Amidele rezultă sau din descompunerea albuminelor, sau sunt produse de tranziţie între substanţele azotate minerale - NOa Na2, NH3, etc. - şi albumine. A. sunt în general solubile în apă.
221
AMIDON-AMIGDALITA
   Clasa amidelor e foarte bogată. Pot avea în structura lor şi sulf, dând aşa zisele thio-amide şi sulfonamide. Amidele pot avea caractere diferite după vecinătatea unui alt grup funcţional organic. Ele sunt în parte produse de descompunere a albuminelor, în parte elemente de formare ale acestora. Se găsesc în toate plantele verzi şi în cantităţi apreciabile în plantele de încolţire -cartofi, morcovi, sfeclă, napi, precum şi în unele rădăcini, cum ar fi sparanghelul. Amidele se acumulează când planta creşte în întuneric. In cereale se formează pe contul proteinelor. Cu cât planta creşte, în aceiaşi măsură amidele dispar, trecând în albumine.
   Amidele se găsesc şi în organismul animal
 - carne, sânge, lapte. Carnivorele şi omnivorele nu pot utiliza amidele pentru formarea albuminei; rumegătoarle se pare că pot transforma cantităţi mici de amide în albu-mină, din furajele sărace în albuminoide, dar bogate în hidraţi de carbon, cu ajutorul bacteriilor.
   Amidele formează marea clasă a polipepti-delor, cari prezintă un mare interes din punct de vedere .fiziologic. Tot din această clasă face parte urea şi derivaţii săi - ureine, u-reide, acidul uric, thioureele, purinele, gua-nidinele, etc. Amida formică - H.CO.NH2 -dă cu cloralul - CC12. CHO - cloralamida -CC13.CH (OH)NH.HCO - ce se întrebuinţează ca narcotic şi anestezic. Ov. Pop.
   AMIDON. Sin. Amylum, scrobeală. -Chim. - Este un hidrat de carbon. Un produs prin deshidratarea mai multor molecule de aldoze şi cetoze. Este un polizaharid cu formula generală (C6Hio05) şi este un produs de asimilare a plantei vii cu ajutorul clorofilei (substanţa verde din frunze), din apă şi bioxid de carbon sub acţiunea energiei luminei solare. Se găseşte extraordinar de răspândit în diverse ţesuturi şi organe a plantelor, formând o materie de rezervă îmmagazinată în tulpină, rădăcină, tubercule şi în seminţe. Mărimea şi forma acestor grăunţe microscopice, mai ales în leuciţele verzi a celulei vegetale sub formă de grăunţe microscopice, esite variabilă după origina lor. Ele sunt sferice, ovale, regulate sau neregulate, după modul de formare. Se găsesc în bobul cerealelor de grâu, orz, porumb, secară etc. în tuberculele de cartofi sub nume de feculă, în palmieri sub numele de zago. Mărimea acestor grăunţe variază dela 3-90 t1-iar în feculă atinge 200 |* Amidonul nu este o substanţă unitară. Prin tratare cu diastaza din malţ, se pot separa două substanţe: una solubilă, cam 97%, care cu o soluţie de iod se colorează albastru şi se numeşte granu-loză, iar restul, cam 3% rămâne insolubilă, dă cu iodul o coloraţie galbenă şi se numeşte farinoza sau celuloza de amidon.
   Amidonul este o pulbere albă, făinoasă,
 insolubilă îri alcool, eter şi apă rece. In apă caldă e parţial solubil, formând un aluat sau cocă. Coca de; amidon e formată din doi constituenţi: amylopectina care se umflă în apă dând o massă gelatinoasă şi din amylosă. Amylosa constitue 4/5 din amidon.
    La 130° şi sub presiune de 2-3 atm., sau la 160-220° şi sub presiunea ordinară, sau subt acţiunea a mici cantităţi de acizi minerali, amidonul trece în dextrină şi în urmă în glucoză. Cu agenţi oxidanţi, ca NO3H, amidonul se oxidează, produsul final fiind acidul oxalic. Diastaza vegetală t'-ansformă amidonul în dextrină şi izomaltoză şi apoi în maltoză.
    Amidonul se obţine din cocă de grâu frământată într’un curent de apă care ia amidonul şi-l depune. In massa aluatului rămâne o substanţă numită gluten, din care se prepară pâinea pentru diabetici. Din amestecul glutenului cu făină se obţin diferite paste făinoase ca macaroane, fidea, tăiţei, etc. Din cartofi, amidonul sie obţine în granule mari şi-l putem separa prin raderea cartofilor pe o sită, depunându-se cu timpul în granule mari.
    Amidonul serveşte la nutriţie - pâine de cartofi, - la preparat cleiul de lipit hârtie, la prepararea siropurilor, a glucozei, a alcoolului, dextrinei şi la scrobitul rufelor. - v. Industrii agricole.
    AMIDONURI. Sub denumirea generală de amidonuri se înţeleg o serie de substanţe din aceiaşi clasă a hidraţilor de carbon ca li-chenia din licheni şi unele alge - Cetraria is-landica, - inulina din rădăcinile şi rizomurile din iarbă mare = Inula helei'um. Inulina se poate obţine ca o substanţă amorfă şi chiar cristalizată.
    Glicogenul se găseşte în ficatul animalelor vertebrate, deasemenea în unele ciuperci ca drojdia de bere şi joacă acelaş rol pe care-1 joacă amidonul şi zaharurile pentru plantele superioare.
    AMIGDALE. - Med. vet. - Crgane de formă ovală, situate de o parte şi de alta a vălului palatului, la baza limbei. A. sunt înconjurate de un ţesut tare, *ibros care formează un fel de şanţ în jurul lor şt sunt alcătuite din noduli limfatici şi glande; pot fi sau nu acoperite de epiteliu. Rolul amigdalelor este de a ocroti organismul contra infecţiunilor mi-crobiene. - Fig. 312.                  M.  M.
    AMIGDALINA. - Chim. - C*H»NOn+3HtO
 Este un glicozid ce conţine azot şi se extrage din migdale amare. Se găseşte în sâmburii de , cireşe, piersice, caise, etc., precum şi in frunzele de laur. E o substanţă cristalină, albă, cu gust amar, care prin acţiunea acizilor diluaţi ca şi a unui ferment numit emulsină, se descompune în benzaldehidă, acid cian-hidric şi două molecule de glucoză.
    AMIGDALITA. - Med. vet. - Inflamaţia amigdalelor. Procesul inflamator rar se măr-
AMIL-AMKAŞ.
222
 gineşte la amigdale; cel mai adesea cuprinde şi faringele. Animalul bolnav de amigdalită ţine capul întins, din gură îi curge salivă, înghite cu greu şi face des eforturi de vomi-tare. Sunt mai multe ţeluri de amigdalite: ca-tarală, flegmatoasă, difierică, necrotică.
                                                                                                  M. Mih.
Fig. 312. — stânga — SECŢIUNE INTR’O AMIGDALA — 1. şant. 2. amígdala. 3. ţesut limfatic. 4. glande. — Dreapta — LIMBĂ DE CÂINE: la baza se văd amigdalele - 1
   AMIL NITRIT. - Chim. - C* H31 NOa
 Lichid uşor gălbui, volatil, cu miros plăcut, foarte solubil în eter. Inhalat produce o puternică vaso-dilataţie şi prin urmare o diminuare a presiunei sanguine.
   In medicina umană are o întrebuinţare foate importantă în tratarea anginei pieptului (angor pectoris), făcând să activeze circulaţia miocardică, încetinită prin spasmul arterelor coronare. Prin vaso-dilataţia ce o provoacă face ca inima să funcţioneze mai bine, pompând sângele cu mai multă uşurinţă, calmând în acelaş timp durerile.
   Este indicat în doze mici ca tonic al circulaţiei. In medicina veterinaiă se recomandă în emfizemul pulmonar al câinilor bătrâni, u-şurându-le expectoraţia.           Dr. Sagh.
   AMILOID. - Med. vet. - Produs de degenerare al ţesutului animal denumit astfel pentru că dă aceiaş reacţie ca şi amidonul când este pus în contact cu iodul şi cu acidul sulfuric. Amiloidul are un aspect omogen, sticlos şi se dezvoltă mai mult în jurul vaselor şi în ţesutul conjonctiv. Cauza acestei degenerări este, cel mai adesea, o supuraţie cronică. Amiloidul este mai frecvent la om decât la animale. Se cunoaşte o degenerare a-miloidă locală şi una generală.
   AMILOLEUCITE. Dela amylon, amidon şi leucite. - Bot. Corpuscule ce înoată în masa protoplasmică a celulei, care se multiplică prin bipartiţie şi au proprietatea de a produce amidon. - v. ac.
   AMITOZĂ. - Gen. - a. fără, contrariul mitozei. - v. ac. - Diviziune directă a nucleului; diviziunea masei nucleului fără formarea spiremului, a cromozomilor şi a fusului acro~ matic.
   AMIRAL. - Ent. - Lepidopter, v. Vanessa Atalanta.
   AMMOBIUM. - Bot. - Plantă din familia Compozeelor.
   A. alatum, - A. aripat - plantă vivace şi anuală, originară din Nouă Olandă, păroasă, cu tulpini cărnuroase. Are varietatea A. alatum grandiflorum, cu flori albe, cultivată în pământuri 'nisipoase.
   A. aripat se seamănă prin Septembrie în ghivece sau cutii, apoi se sădeşte în ghivece cari sunt ţinute sub geamuri până când sunt plantate afară, la 20-35 cm. Se mai seamănă prin Martie şi Aprilie, şi atunci sunt plantate în Maiu la locul definitiv. înfloresc toată vara.
   AMMOCOETES BRACHIALIS. - Zool. -Larva peştelui Ciclostom numit Protomizon. Are gura în formă de semilună şi fără dinţi, incapabilă să sugă. Ochii sunt ascunşi sub piele, iar orificiile branchiale sunt aşezate într’un şanţ longitudinal. Larva stă înfundată în mâlul sau nisipul de pe fundul apei şi se hrăneşte cu mici organisme. C. Bog.
   AMMODYTES CICERELLUS Rap. Nume popular: Uva. - Zool. - Peşte osos, de talie mică, trăind în mare pe funduri de nisip. Există şi în Marea Neagră.
   AMMON. Sin. Cornul lui A. sau hipocam-pa. - Anat. - Este o circomvoluţiune internă a cerebelului. Numele îl are dela forma lui asemănătoare cu un corn de vacă. Este format dintr’o substanţă albă şi cenuşie.
  -Z.
  •3.
 Fig. 313. — FETUSUL ŞI INVELITORILE FE-TALE. — 1. lichidul amniotic. 2. merodomul.
                               3. ectodermul. 4. vericula ombelicală.
                                          5. amniosul.
   AMMOPHILA SABULOSA. - Ent. - Insectă utilă din familia-Sphegidaer-sub ord. A«uleata, ord. Hymenoptera. Vânează omizile, în special cele de Agrotis - Buha semănăturilor -pe cari nu le omoară, ci le imobilizează prin înţepături în ganglionii nervoşi. Omizile vii însă, astfel imobilizate, vor servi ca hrană larvelor acestui hymenopter
   AMMOPHILA. - Bot.- Gen de graminee ce cresc în terenuri nisipoase. Sunt plante vivace cu rizom.
   A. arundinacea creşte pe June.
   AMNAR. Denumire dată în Banat şi Ol-
 223
AMNIOS-AMONJAC
 tenia, fierului ce coboară s'u ridica fierul lat al plugului.
    —     Grindă dela stăvilarul morii pusă peste stâlpii bătuţi în apă.
    AMNIOS. - Biol. - Una din învelitorile fe-tale de forma unui sac reniform care înconjoară fetusul. El este format dintr’o membrană care se continuă cu pielea fetusului şi alcătuită din două straturi, unul intern - ectodermic şi altul extern - mezodermic. Interiorul sacului amniotic este plin cu un lichid transparent, lichidul amniotic. Rolul amniosului este de a proteja fetusul contra loviturilor -
 Fig. 313.
                                            'JáÉsMk
Fig. 314.—AMOEBĂ—A. Amoeba cu membrană: a. nucleol, b. nucleu, c. protoplasma, d. membrană. B, Amoebă fără membrană; C. începutul diviziunii; Da şi b. Separarea celor 2 A. fiice.
   AMOEBA. Sin. Amiba. - Zool. - Animal protozoar din clasa Rhizopode, al cărui corp este format dintr*o bucată de protoplasmă semilichidă cu forma necontenit în mişcare, în interiorul ei se găseşte un nucleu. Nu are aparat locomotor special, ci se mişcă cu ajutorul unor prelungiri protoplasmatice numite pseudopode. - v. ac. - Se înmulţeşte prin diviziune directă. Trăeşte în ape şi în sol umed şi ajunge o mărime chiar de 2 mm. - Fig. 3 14. - Amoebele au formă vegetativa cu un nucleu şi o formă chistică, de rezistenţă, cu mai mulţi nuclei. - Fig. 315. -Sunt şi părăsite: de ex.: Amoeba dysenteriae e agentul disenteriei amoebiene, boală răspândită în regiuni calde, raiă la noi.
                                      O. Bog.
   ------ Med. Vet. - Printre amoebele animalelor se citează: 1) Entamoeba suis; 2) En-tamoeba cobayae; 3) Entam< eba cuniculi; 4) Entamoeba gallinarum; 5) Fntamoeba apis;
 6)  Entamoeba ovis; 7) Em amoeba bovis -Fig. 315, etc.
   Importantă este Amoeba meleagridis care produce la curcanii tineri, de regulă la vârsta de 3-4 luni, o enterită foarte gravă cauzând mari pierderi crescătorilor de păsări (se pot îmbolnăvi şi puii de găm* şi de fazan). Boala este cunoscută în Franţa sub numele de „Criza de roşu** şi în An^na este numită „Cap negru**. Boala se marrfestă prin abatere, tristeţe, învineţirea caruncului, lipsă de poftă de mâncare, apoi diaree gălbue sau albicioasă, verzue şi vâscoasă Durata boalei este de regulă de 2-3 săptămâni şi mortali-
 tatea de 80-90%. Pentru diagnosticul boa-lei* se examinează materiile fecale în care se găseşte amoeba. Tratamentul constă în izolarea celor bolnavi şi admir strarea de limo-nade acide (15 gr. Acid cîorhidric în 250 gr. apă din care se dă păsărilor câte 2-3 linguriţe de cafea) şi, pulbere de Ipeca (5-10 centigrame de cap) şi aplicarea de măsuri higienice riguroase.                    M. Mih.
   AMOMUM ZINGIBER si--. Zingiber offi-cinale. - Bot. - v. Ghimbir.
   AMONIAC - NH3. - Chim. - Corp gazos, numii şi spirt de ţipirig sau de salmiac, format din azot şi hidrogen. Este mai uvor ca aerul, foarte solubil în apă, dând soluţie de amoniac cu caracter puternic bazic, se lichefiază şi trecerea lui dela starea lichidă la cea gazoasă se face cu mare absorbţie de căldură, întrebuinţândij-se ia prepararea gheţei artificiale. Se găseşte foarte răspândit în natură sub formă de săruri şi chiar liber în aerul atmosferic, unde provine din putrezirea materiilor organice, precum: cadavre, u-rină, gunoae, etc. Un mare număr de substanţe organice pun în libertate, sub acţiunea diferiţilor agenţi, azotul lor sub forma de amoniac. In industrie se prepară la fabricarea cocsului, gazului de iluminat, iar în timpul din urmă, sintetic, direct din elemente, prin un procedeu electric, descoperit de Haber în Germania şi aplicat în Franţa de Claude. Amoniacul se combină cu acizii dând săruri; astfel cu acidul clorhi-dric dă clorura corespunzătoare, ţipirigul. Procesul de nitrificare din sol, datorit microorganismelor, este oxidarea amoniacului în acid azotic, după cum procesul de denitrifi-care merge în sensul: nitrat-nitrit-amoniac-azot.
 fel«
                               Fig. 315. — ENTAMOEBA BOVIS. —
                            Stânga - forma vegetativă. Dreapta - forma chistică.
   Amoniacul e un factor activ £n ciclul pe care-i face azotul în natură.
   Prin oxidare de către microorganismele din sol, amoniacul e transformat în acid azo-tos şi azotic, dând cu sărurile din sol azotiţi şi azotaţi, cari sunt utilizaţi de plante.
AMONIU-AMPELOGRAF1E
 224
   In medicina veterinară amoniacul e întrebuinţat în cazuri de meteorizare a animalelor - v. ac.
   AMONIU.- Chim.- Corp compus din azot şi hidrogen în proporţie de un atom de azot pentru patru atomi de hidrogen - NH* - Din cauză că azotului îi rămâne în cazul acesta o valenţă liberă, corpul compus care rezultă nu poate fi de sine stătător şi nici nu poate exista în natură în stare de libertate. Com-binaţiunile la cari dă el naştere, pot li considerate ca şi cum ar proveni de la un radical sau un metal monovalent (R—), în care RizzzNHt unit cu un radical acid. Aceste combinaţiuni sunt identice cu acelea la cari dau naştere metalele monovalente: sodiul, potasiul, etc. şi de aceia amoniul e considerat că făcând parte din grupul metalelor monovalente, deşi e un corp compus.
   Combinaţiunile la cari dă naştere amoniul sunt foarte numeroase - cloruri, sulfaţi, azotaţi, etc. - şi au o importanţă deosebită pentru agricultură, căci ele constitue o bună parte din îngrăşămintele azotate de cari plantele au nevoie.
   Săi urile de amoniu şi în special sulfatul de amoniu, se întrebuinţează în mare măsură ca îngrăşământ de sol. - v. îngrăşăminte chimice.
   Sărurile de amoniu înlesc deplasarea bazelor în sol. Sărurile de amoniu se întrebuinţează la fabricarea sodei prin procedeul Solvay, în pirotehnie, deasemenea în unele preparate farmaceutice, contra ameţelei şi contra umflăturilor provocate de insecte ca furnici, albine, etc. Se mai întrebuinţează la spălarea lânei şi a stofelor.
   Sulfatul de amoniu conţine cca. 20% N. In sol, acest îngrăşământ se dă înaintea semănatului şi se îngroapă la 10-15 cm., căci pentru a fi folosit de plante el trebue să fie supus acţiunii de nitrificare a microorganismelor. - v. nitrificare.           Ov. Pop.
   AMONIL. - Prot. PI. - Preparat de pucioasă - sulf -, întrebuinţat contra boalelor criptogamice în grădinile de pomi, la viţa de vie, flori şi zarzavaturi. - v. fungicide.
   AMONTE. In susul apei. - v. aval.
   AMOR. - Bot. - Plumbago capensis Thumbg. v. Floarea amorului.
   AMORF. - Chim. - Denumirea dată corpurilor ce nu cristalizează. Elx. răşinile. Corpurile cari cristalizează pot trece în stare a-morfă atunci când le răcim brusc în urma topirii.
   —      Miner. - Se numesc minerale fără structură cristalină.
   AMORPHA FRUCTICOSA L. - Bot. - v. Salcăm-mic.
   AMORTIZARE. - Econ - Este acţiunea de stingere a unei datorii prin plată în rate, egale sau variabile, care cuprind pe lângă dobândă şi părţi din capua? la termeni fixi şi într’un timp anumit.
   Rata de plată se numeşte şi anuitate, când operaţia de amortizare se face anual.
   O datorie care se poatâ amortiza într’un timp hotărît se numeşte amortibilă.
   Datoriile pe termen lung, creditele ipotecare şi, în special, datoriile Statului, se sting prin amortizare.
   Amortizarea datoriei publice se face prin plata cuponului reprezentând dobânda la valoarea nominală a efectulur şi prin retrageri de titluri prin tragere la sorţi, într’o cantitate dinainte hotărîtă şi la t'mpuri hotărîte, sau prin cumpărare pe piaţă şi distrugerea lor, reprezentând amortismentul capitalului împrumutat.
   Sunt mai multe sisteme de amortizare, între care :
   a)    Sistemul francez: Debitorul plăteşte periodic rata, care cuprinde dobânda capita-lui rămas de restituit şi un excedent imputat asupra capitalului;
   b)    Sistemul american: Debitorul plăteşte periodic dobânda la capitalul primitiv şi reconstitue prin plasamente succesive acest capital, care-1 restituie după un număr fixat de perioade;
   c)    Sistemul englez: Debitorul plăteşte periodic dobânda la capitalul primitiv şi o parte a capitalului, lăsând în sarcina creditorului isă reconstituie capitalul împrumutat, cu o dobândă evident mai mică decât aceea pe care o plăteşte el;
   d) Sistemul anuităţilor constante:
   e) Sistemul anuităţilor variabile (în pro-gresiune aritmetică) ;
   f)    Sistemul anuităţilor cu amortisment constant şi dobânzi descrescătoare;
   g)  Sistemul anuităţilor cu amortisment
 multiplu de primul amortisment şi altele. - v. Rente, Efecte publice, Titluri de Stat, împrumuturi de Stat.                       N.  Gh.
   AMORTIZOR. - Maş agr. - Aparat ce in-tercalându-se între tracţiune şi vehicul suprimă smuciturile şi efectele lor. Se compune dintr’un puternic resort închis într’un tub etanş, pentru a fi ferit de praf şi rugină. -
   Se întrebuinţează atât la vehiculele uşoare cât şi la cele cari cer un puternic efort. Se intercalează între şleauri şi cruceţi. - Fig. 3 1 6 AMORŢIRE. - Med. Vet. - v. Anestezie. AMPELIDEAE. - Bot. - Familie de plante, dicotiledonate, polypetale, cuprinzând arbori şi arbuşti în general agăţători cu frunze alterne, simple, palmate, digitate, imparipenate, etc. Florile cu 4-5 petale caduce, 4^5 staminé, un ovar cu 2, 3 sau 6 loji, cu 1 sau 2 ovule. Fructul e o bacă. Această familie are 10 genuri. Mai importante Ampelocissus, Ampélopsis şi Vitis.
   La reconstrucţia viilor s’au căutat specii din aceste genuri resistente atacului filoxerei.
   AMPELOGRAFIE. Ramură din ştiinţele a-gricole care se ocupă cu descrierea viţei de
 225
AMPELOPSIS-AMPHIPYRA
   vie şi a caracterelor specifice, prin care se disting diversele varietăţi sau specii.
   AMPELOPSIS - Bot. - Gen din fam. Vita-ceae, cuprinde arbuşti agăţători. Inflorescenţa adesea în cimă; fructul o bacă. Se cultivă ca plante ornamentale, agăţătoare. Două specii mai des întâlnite:
   A. Quinquefolia Michaux - v. Viţa de Canada şi A. Veitchii pentru decorarea zidurilor. Se înmulţesc prin butaşi,
                             Fig. — 316 — AMORTIZOR. — Sus: Amortizor în secţiune. — Mijloc: Atelaj echipat cu amor-tizoare. — Jos: Amortizor pentru maşini agricole cu tracţiune mecanică.
   AMPHIBIENI. - Zool. - Clasă de Vertebrate care cuprinde animale ce se înmulţesc prin metamorfoză. - v. ac. - Larvele trăesc în apă şi respiră prin branchii, iar adultul în majoritate este terestru şi cu respiraţie pulmonară. Adeseori însă branchiile pot perzista toată viaţa. Pielea, complect goală, din cauza unor glande de secreţie este totdeauna umedă şi serveşte la respiraţie - respiraţie cutanee. - Organele genitale şi urinare se deschid într'o singură cameră numită cloacă. Sexele sunt separate, iar acuplarea se face numai printr’o simplă apropiere de sexe, deoarece masculul este lipsit de penis. Amphibienii se împart în trei ordine: A-nure, Urode şi Gymnophione. - v. ac.
                                                                                              C. Bog.
   AMPHIBII. - Bot. - Denumire dată de Endt-licher talophitelor cu început de ţesuturi diferencíate în vederea îndeplinirii diverselor funcţiuni şi cu o structură uniformă.
   AMPHIDASYS. - Ent. - Lepidopter din familia Geometridae.
   A. prodomaria. II găsim în Europa, fără a fi prea răspândit. Primăvara pe trunchiul arborilor din grădini şi alee. Omida e cenuşie sau cafenie cu punctuleţe albe şi cu 14 umflături pe inele. Trăeşte în Iulie şi August pe Quercus, Tilia, Betula, Populus şi Salix.
   A. betularia, mai abundentă în nordul Europei. II găsim în Mai-Iulie prin păduri
   şi arborii de pe marginea drumurilor. Masculul este mult mai mic decât femela. Larvele trăesc din August până în Octombrie pe mesteacăn, plop, platan, tei, Genista, Arte-misia. Pupele, de o culoare închisă strălucitoare, le găsim în pământ. - Fig. 317.
   AMPHIGENĂ. - Bot. - Mod de creştere, prin celule ce nu sunt anume diferenciate în acest sens. Se întâlneşte numai la plantele inferioare. Ex.: Thalul dela Spyrogira.
   AMPHIMALLUS SOLSTITIALIS L. - Ent. -
 v. Rhizotrogus solstitialis..
   AMPHIMIXIS. - Bot. - Fenomenul de îmbinare a două celule sexuale provenite dela indivizi diferiţi — fenomenul de fecundaţie încrucişată. Prezintă 3 înfăţişări deosebite: Hologamia, Merogamia, Gametangiogamia.
 V’ AMPHIOXUS. - Zool. - Gen unic al clasei Acraniotelor. E considerat ca cel mai inferior vertebrat. Are capul ascuţit la ambele extremităţi, comprimat lateral, incolor, a-proape transparent. Gura situată pe partea ventrală, e înconjurată de o coroană de tentacule. Scheletul e format dintr’un notocord care se întinde dintr’o parte la cealaltă a corpului, deasupra tubului digestiv. Sistemul nervos central e un cordon continuu deasupra notocordului. Aparatul respirator e reprezentat prin fante branchiale în formă de U alungit. Circulaţia se face în vase perfect
Fig. 317. — AMPHIDASYS BETULARIA.
 închise, prin contractarea pereţilor. Cordul lipseşte. Trăeşte pe fundurile nisipoase ale mării, afundat în nisip, nutrindu-se cu animale mici aduse cu apa prin curentul cililor vibratili ai farinxului. - Fig. 318.
   AMPHIPYRA. - Ent. - Gen. de lepidoptere din familia Amphipyridae.
   A. pyramidea. In Europa în păduri, sbu-rând noaptea, din Iulie până în Octombrie.
 45
AMPHISTOMA* AMPRENTE
 226
Ziua stă ascuns. Are aripile dinainte de culoare brună-cenuşie, iar cele posterioare, roşu închis. Larva e verde şi atacă arbori ca: stejarul, alunul, salcia, ulmul, plopul, mesteacănul. - Fig. 3 1 9.
 Fig. 318. — AMPHIOXUS LANCEOLATUS. — b. gura, br. camera branchială, e. şi i. tubul digestiv, f. caecum hepatic, pa. por abdominal, cd. coarda dorsală, ao. aorta, vc. vena cavă.
   A. livida. Aripile anterioare de o culoare negricioasă violet, fără nici un desemn; cele posterioare de culoare roşie-brună, pe margine cu negru cenuşiu. Larva e albastră-ver-zue. Trăeşte prin Mai pe plantele mici de Taraxacum officinale.
   AMPHISTOMA. - Zool. - Gen de viermi din clasa Plathelmite, ordinul Trematode.
Fig. 319. — AMPHIPYRA PYRAMIDEA.
   A. truncatum. Corpul alb, în formă de corn, are o lungime până la 2,5 mm. Pe partea ventrală prezintă anterior ventuza bucală şi ventrală, în jumătatea anterioară.
   Se găseşte parazit în canalele biliare de la focă, pisică şi vulpe.               C.  Bog.
   AMPLĂ. - Bot. - Denumire dată plantelor ce au o formă înalt ramificată şi extinsă.
AMPLEXICAUL.- Bot. Denumire dată frunzelor sau bracteelor, ce au o bază mare, cu care înconjoară tulpina sau ramura. - Fig.
320.
   AMPLIFICARE. - Topogr. Fig 32Q _ v. Desenul planurilor - pla- Amplexicaul. nimetrie.
   AMPLITUDINE. Fiz. - Grad de des-voltare. Amplitudine de aruncare, lungimea coardei unei traectorii desvoltată de un pro-ectil. Mărimea unghiulară se mai zice la amplitudinea oscilaţiunilor unei pendule.
   —      Meteor. In meteorologie, limitele va-riaţiunilor, între maxima şi minima asupra elementelor climaterice, relativ la temperatură, presiune atmosferică, ş. a.
   In general la orice date statistice, cari sunt supuse la variaţiuni de creşteri până la un
maximum, sau de scăderi până la un minimum de limită. - v. temperatură, presiune atmosferică.
   Astfel avem amplitudinea asupra varia-ţiunei temperaturei observată în România, maxima absolută + 42,8°C. la Giurgiu şi mi-jiima absolută — 35°C. la Pănceşti, Drago-mireşti, Roman.
   Amplitudinea între ridicarea cea mai mare a suprafeţei pământului, muntele Everest din Asia cu înălţime de 8840 m. şi cea mai mare adâncime în Pacific socotită la 10.000 m., ne dă amplitudinea de 18.840 m.
                                                                                                       I. Ţ.
   AMPLITUDINE. - Zoot. - Caracterele animalelor se manifestă la exterior cu diferite grade de intensitate, între două limite extreme, constituind aşa zisele clase de varia-ţiune, fiecăreia corespunzându-i un număr oarecare de indivizi, adică de variante. Aşezând pe orizontală clasele, iar sub ele frecvenţa fiecăreia, adică numărul corespunzător de variante, construim un şir de variaţiune.
   De ex.: perimetrul fluerului la cal măsoară între 17 şi 23 cm. '
                                                               Construind şirul de variaţiune, obţinem:
17   18   19    20   21    22 23 clase (cm)
4    10   16    25   17    9   6 =: variante
   Distanţa cuprinsă între variantele cele mai extreme ale unui şir de variaţiune, constitue câmpul variabilităţii sau întinderea ei şi poartă numele de amplitudine. O amplitudine mare indică o variabilitate mare a caracterului, pe când un caracter mai puţin variaby, are o amplitudine mai mică.
   Ex.: talia unei rase de cai variază între 154 cm. şi 170 cm.; amplitudinea variaţiunei este 170-154 = : 16 cm., pe când la perimetrul fluerului (exemplul de mai sus) amplitudinea este mai mică: 23-17 = 6 cm.
   Exterior. Cuvântul amplitudine se întrebuinţează în studiul mersurilor şi însemnează întinderea pasului sau mărimea fuleului - v. ac. -, care depinde de gradul de oscilaţiune a razelor osoase ale membrelor, precum şi de forţa de propulsiune imprimată în mers de trenul posterior.                    Dr.  G. M.
   AMPLOARE. - Zoot. - Sinonim cu lărgime, întindere, vastitate.
   AMPLU. - Zoot. - Se spune despre un a-nimal, la care regiunile corporale sunt largi şi întinse iar cavităţile spaţioase.
   AMPRENTE. Sunt urmele luate prin anumite procedee după desenul de linii epidermice pe care le prezintă suprafaţa pielii. La om amprentele se iau dela pulpele degetelor şi de aceea procedeul se numeşte dáctilos-copie. La animale luarea amprentelor s’a introdus la vaci şi câini, copiindu-le după desenul liniilor epidermice de pe bot, de unde şi denumirea de nasolabioscopie. Valoarea legală a amprentelor este că atât cele digitale dela om cât şi cele nasale dela animale sunt proprii fiecărui individ în tot timpul vieţii
227
AMPROOR-AMYLOBACTER
 sale şi de aceea în Zootehnie nasolabiosco-nia s’a introdus pentru individualizarea animalelor de mare valoare, a căror marcare prin mijloacele obicinuite - mărci, tatuaj, înfierare - nu dă destulă siguranţă pentru apărarea individualităţii, cum se întâmplă de e-xemplu în societăţile de asigurare a animalelor sau în sindicatele zootehnice.       A. M.
    AMPROOR. Ajunul lui Sf. Gheorghe - 22 Aprilie - când, după credinţa poporului, dis-dedimineaţă babele umblă după mana vacilor şi hoţii după iarba fiarelor - Vincetoxium officinale. - In graiul ciobănesc, ceasul înainte de amiazi, 9-1 0.
    AMPUTARE. - Med. Vet. - Este o operaţiune chirurgicală care are de scop suprimarea totală sau parţială a unui organ, cu efect terapeutic sau estetic. Ex. de amputare terapeutică: amputarea unui picior din cauza unei fracturi incurabile sau pentru a evita extinderea unei gangrene; amputare estetică: amputarea cozii la cal, câine, etc.       I. P.
    AMSDEN. - Pom. - v. Piersic.
    AMSLER. - Topogr. - v. Planimetriec
    AÎVIURĂ. - Bot. - Rubus fructicosus L. - v. Mur.
    AMURATH. - Zooî. - Numele unui armăsar vânăt, pur sânge arab, cumpărat dela regele Wurtembergului în anul 1894 şi care a fost întrebuinţat pentru îmbunătăţirea cailor Holstein din Germania. - Fig. 321 D.V.
Fig. 321. — AMURATH.
   AMURG sin. Crepuscul. - Meteor. - Timpul ce se scurge, după apusul soarelui, până ce se întunecă complect şi în care interval lumina zilei scade treptat, interval care o mai lung sau mai scurt după gradul de înnourare al cerului. Lumina amurgului este în genere de un portocaliu închis, din ce în ce mai întunecat.
   AMYGDALUS. - Bot. - Sub gen din genul Prunus - fam. Rosaceae. Are multe specii -
 10 -, arbori şi arbuşti; cresc în părţile mai calde ale Europei şi Asiei. Se găsesc şi prin stepele Est-europene.
   Specii:
   A. nana^ - Prunus nana - v. migdal pitic, sin. cais păsăresc, migdal păsăresc;
   A. Communis, sin. Prunus communis, Prunus amygdalus - v. migdal;
   A. persica, sin. Prunus persica, Persica vulgaris - v. persic.
   AMYL. - Chim. - Sin. Amylum. v. Amidon.
   AMYLO. - Ind. Agr. - Procedeu de fabricarea ^spirtului din porumb. - v. spirt - fabricare.
   AMYLACEE. - Chim. - Substanţe ce conţin amidon şi se găsesc în grâu, orz, porumb, secară, ovăz, cartofi, orez, etc.
   Amidonul supus unor serii de acţiuni, poate fi transformat în dextrină şi glucoza. - v. acJ
 - Aceasta formează baza fabricării şi distilării alcoolului industrial. In Germania se utilizează în acest scop ovăzul şi cartofii, în Franţa porumbul, orzul, secara sau orezul.
   Orzul conţine 65% din amestec za-charoze, dextroză, maltoza şi amidon. - v. ac. -Porumbul 60-70% hidraţi de carbon din care 9/10 amidon, 3/100 zahăr şi 4/100 dex-trine. Orezul are 75-76% amidon şi zacha-ruri. Grâul are 50-70%, secara 60-70%, ovăzul 45-60% un amestec de albumen şi dextrină. Cartofii au un conţinut de feculă cu puţin zahăr intervertit şi glucoză, care corespunde la 20-22% hidraţi de carbon trans-formabili în zaharuri fermentescibile. Ca a-gent de fermentare se utilizează: diastaza din malţ, diastaza secretată de mucidinee sau acţiunea acizilor diluaţi. - v. fermentaţiune.
   AMYL-ALCOOL. - Chim. - V. alcool ami-lic.
   AMYLAZA. - Chim. - Diastază specială ce transformă amidonul în dextrină - v. germinaţie.
   AMYLOBACTER. - Microb - Amilobacter navicula Reinke, sin. Baccillus amylobacter,
 este o bacterie anaerobă ce produce descompunerea cartofilor, boală cunoscută sub numele de putrezirea umedă; - v. ac. - sau a altor tubercule. Cartofii descompuşi conţin a-ceastă bacterie. Ea are forma de bastonaş lungă de 4-8 !J- şi groasă de 0,5 l1 . Ea transformă ţesătura celulară într’o masă mu-cilaginoasă. Acţiunea sa poate merge până la distrugerea întregei plante. Prin uscare şi aerisire, tuberculele nu prea atacate, pot fi salvate. Această bacterie dizolvă celuloza spre deosebire de alte bacterii observate tot la tubercule, cari dizolvă substanţele pectice.
   Amylobacterul produce un fenomen de fermentare şi prin aceasta descompunerea celulozei poate merge până la hidrogen, bioxid de carbon şi acizi graşi; deasemenea mijloceşte şi transformarea lichidelor ce conţin acid lactic şi substanţe zaharoase, în acid Hutiric.
   Această bacterie o găsim şi pe rădăcinile de varză bolnave de hernie, alături de Plas-modiophora brassicae, continuând acţiunea de distrugere a acesteia din urmă.
   Sărurile nutritive şi cele de calciu favorizează desvoltarea acestor bacterii.
amylodextrin\-anafilaxie
228
    AMYLODEXTRINA. - Chim. - Compus de transformare - hidratare - al amidonului, sub influenţa diastazelor sau sub acţiunea apei şi a acizilor diluaţi la cald. Ar avea formula brută (C22H20O70)   54. Ar fi un amestec
 de erythrodextrină şi un amidon solubil. Cu soluţie de iod se colorează în violet.
    Se găseşte în unele plante inferioare, sub forma de granule răspândite în massa pro-toplasmei - ciupercii - sau sub forma de granule mari, compuse din straturi concentrice de cristale prismatice, dispuse radiar -Algele roşii - v. ac.
    AMYLOID. - Chim. - Sin. pergament vegetal. Este o substanţă intermediară celulozei şi amidonului. Se obţine prin precipitare cu apa din o soluţie de celuloză în acid sulfuric de 50’ Be. Amyloidul se colorează în albastru prin adăugarea unei soluţii de iod. Are aspectul amidonului, fără să aibă aceiaşi compoziţie. Se găseşte în seminţele unor plante
 - leguminoase - sub formă de îngroşări a membranei celulelor.
    AMYLUM. v. feculă, făină.
    AMYRIS. - Bot. - v. Boswellia, Balsamea.
    ANABAS. - Pisc. - Gen de peşti din familia Labyrinthibranchiatae, Anabantidae, cu oasele faringiene superioare divizate în lame foarte numeroase, cu ajutorul cărora reţine apa.
    A. scandens poate trăi câteva ore pe uscat. Când eleşteul se usucă, el se afundă în pământ, resistând aci mult timp. - Fig. 322.
Fig-. 322. — ANABAS SCANDENS.
   ANABIOSA. - Stare de viaţă latentă a anumitor animale - Rotiferi, Tardigrafi, Pro-tozoare, animale hibernicole, etc. Din cauza agenţilor naturali nefavorabili vieţei ca uscarea - secarea - sau îngheţarea apelor, căldura sau frigul prea mare, animalele acestea sunt silite să ia a aparenţă de moarte până când mediul devine favorabil. Aceste animale se mai numesc reviviscente. C. Bog.
   ANABLASTE. - Bot. - Se numesc tulpinile aeriene ale plantelor cu bulbi sau cu rizomi, care se usucă la sfârşitul perioadei de vegetaţie, pentru ca să se refacă din nou în primăvara viitoare. Ex.: Liliacee, Orchidee.
 ANACARDIACEE - Bot. - Familie de plante lemnoase, arbuşti sau arbori, cu flori monoice sau dioice albe, verzui, gălbui, cu câte
 2-5 petale şi sepale, 5 stamine, un ovar su-
 perior unilocular, fructul drtipă. Aparţine scumpia - v. ac. - şi unii arbori originari din Siria, Persia şi din America de Nord.
    ANAEROB. - Med. vet. - Se numeşte microbul care nu se poate dezvolta în prezenţa acrului (oxigen). Microbii anaerobi sunt foarte răspândiţi în natură: în pământ, bălegar, în intestinele animalelor. Ei au forma de bastonaşe şi, cei mai mulţi, sporulează şi sunt mobili (ciliaţi). Pentru a-i cultiva trebue să-i însămânţăm în medii solide prin înţepătură sau în medii lichide din care s’a scos aerul sau în medii lichide în care se adaugă diferite substanţe reductoare (Glucoză, etc.) şi o bucată de muşchi sau de ficat fiert. In aceste medii de cultură microbii anaerobi cresc abundent, dezvoltând gaze.
    După o clasificare recentă (Biessler), microbii anaerobi sunt împărţiţi în trei categorii: a. A, patogeni din care fac parte Vi-brionul septic; B. Perfringens, B. Oedema-tiens, B. Histolitic; b. A. nepatogeni din cari fac parte B. sporogenes, B. Putrificus şi alţii; c. A. producători de "toxină cari sunt reprezentaţi prin B. Tetanic şi prin B. Botulinic.
    Microbii anaerobi produc toxine şi prici-nuesc atât oamenilor cât şi animalelor boTi grave: tetanosul, gangrenele gazoase, cărbu-bunele emfizematos (Armurarul) şi intoxicaţia botulinică. Pentru combaterea acestor boale se întrebuinţează seruri si vaccinuri.
                                        M. Mih.
    ANAEROBIE. Se numeşte astfel viaţa microorganismelor - bacterii, etc. - care tră-esc în medii fără aer, luând oxigenul din combinaţii chimice, în opoziţie cu cele cari trăesc în aer şi se numesc aerobe, v. Drojdia de bere, fermentaţie, microbi.
    ANAFAZA. - Gen. - ana zrz în sus, phasis = aparenţă. Stadiul de diviziune a celulei când cromozomii-fii trec spre poli. - Fig. 323.
    Fig. 323. — începutul şi sfârşitul anafazei.
    ANAFILAXIE. - Med. Vet. - Proprietate
 pe care o posedă unele organisme de-a fi foarte sensibile faţă de unele toxine, seruri, medicamente. In acelaş organism, Ia care după o primă injecţiune de toxină sau albu-mină nu s’a întâmplat nimic anormal, se poate ca, după o repetare a injecţiunei cu aceeaşi substanţă, să se deslănţuiască feno-
229
ANAFRODIZIAC-ANALIZA
 mene reacţionare dintre cele mai alarmante, uneori chiar mortale.
   Anafilaxia este contrariul imunităţii; ea face parte din ansamblul de fenomene denumit Allergie. Ea rezultă din formarea în organismul individului a unui anticorp capabil de-a face să devină toxic antigenul unei noui injecţiuni.
   Dacă în medicina umana cazurile de ana-
 filaxie serică sunt destul de frecvente, ---- în
 special în urma injecţiunilor cu ser antime-ningococic, antidifteric, sau antitetanic, — în medicina veterinară aceste accidente sunt cu mult mai rare, totuş destul de temute, mai cu seamă în serovaccinările anticărbu-noase.
   In urma lămurirei acestor fenomene de anafilaxie, s’a ajuns mal târziu la descoperirea unor procese de diagnostic de o valoare incalculabilă — maleinizările şi tuberculini-zarile. - v. ac.
   Dar accidentele anafilactice pot fi nu numai de origină serică; ele mai pot apare în cursul unei boale - anasarca, gurmă, hemo-globinurie, - v. ac. - In urma administrărei unor medicamente - antipirină, electragol; crize. nitroide datorite arsenobenzolurilor, neo-aalvarsan, sulfarsenol, - destul de frecvente Ia cal şi câine, sau unor alimente - ouă, lapte, unele furaje.
   Semne. La câteva minute, sau la câteva ore, după administrare, animalul pare foarte neliniştit, sau foarte abătut; are frisoane, nu mai mănâncă, stă cu capul în jos; respiraţia e ac-celerată-dispneică; pulsul este foarte accelerat sau din contră aproape imperceptibil; temperatura este foarte ridicată sau scade sub normal. Pe corp apar stropituri. Această spu-zeală se prezintă ca o urticarie sau adevărate plăci edematoase. Buzele, nările, câte odată întregi capul şi picioarele, se umfla. Animalul continuă să tremure, are ameţeli, cade jos şi moare cu simptome de asfixie.
   Tratament preventiv. La animalele cele bănuim sensibile, vom preveni accidentele anafilactice întrebuinţând metodele de desensibilizare cunoscute - skeptofilaxie sau tachifilaxie. şi cari consistă în a face bolnavului injecţiuni cu doze minime repetate şi subintrante. Pentru prevenirea accidentelor serice: metoda antişoc sau antianafilactică a Iui Besredka.
   In alte cazuri, când serul urmează a fi introdus pe cale intravenoasă: se diluiaza doza de ser injectabil (20—50 cc.) în zece părţi volumul său de apă sărată izotonică şi se injectează foarte încet în venă.
   Pentru prevenirea accidentelor de origină medicamentoasă sau alimentară, se va ’’proceda ca şi în cazurile serice.
   Tratament curativ. In cazurile de urgenţă se vor face injecţiuni intravenoase de adrenalină. In celelalte cazuri, injecţiunile se vor fac* subcutan.
   Tratament simptomatic:      Oleu camforat-
 eterat; cafeină; fricţiuni derivative-revulsive.
   In manifestările lente, desensibilizarea se va face prin proteinoterapie - lapte - hemo-terapia sau autouroterapia, după caz. - v. ac.
                             Dr. Răd.-Calafat ANAFRODIZIAC. - Med. - Medicament întrebuinţat pentru micşorarea instinctului ge-nezic - apetitului sexual.
   ANALGEZIC. - Med. - Medicament recomandat în medicină, având proprietatea de a diminua sau a suprima durerea.
   ANALIZA - Chim. - Se numeşte operaţia chimică de descompunere a unui corp compus, în elementele sale. Când căutăm numai elementele din care e compus corpul, analiza se numeşte calitativă. Când însă căutăm şi proporţia în care sie găsesc aceste elemente, analiza se numeşte cantitativă.
   Cantităţile elementelor pot fi determinate în volume - volumetric - sau în greutate -gravimetric.
   Analiza e inversă sintezei, care este o operaţie de a produce un corp compus din corpi mai simpli. Ambele operaţiuni sunt foarte necesare în laborator §i în industria chimică. Analiza studiază corpii găsiţi în natură sau fabricaţi, sinteza poate crea şi corpi ce nu există în natură. După natura clasei substanţei de analizat, variază şi metodica analitică. Dacă facem numai o separare mecanică a componenţilor unui material complex, atunci ea se numeşte analiză mecanică. - v. alimente, furaje, lapte, etc.
   Din punct de vedere agricol, analiza calitativă şi cantitativă atât a solului cât şi a produselor naturale are o importanţă deosebită, căci fără să cunoaştem compoziţia plantelor şi a solului nu putem face nici o îmbunăţire a mijloacelor de cultură în vederea sporirii producţiunei. Aplicarea îngrăşămintelor, nutrirea animalelor şi chiar a omului, are ca bază analiza chimică şi tot pe analiză chimică se bazează întreg progresul industrial al unei ţări. Ov. Pop.
   ANALIZA SOLULUI ARABIL. Este fizica, mecanică, mineralogică, chimică şi biologică, după scopul ce-1 urmăreşte şi după mijloacele folosite.
   A. fizică, are de scop să ne arate, care sunt substanţele fundamentale din care este alcătuit solul arabil.
   A. mecanică, are de scop să ne arate gradul de dispersiune al particulelor teroase, a-dică distribuţia lor procentuală potrivit cu fineţea sau mărimea lor.
   A. mineralogică, are de scop să precizeze natura mineralogică a particulelor teroase şi se face cu ajutorul microscoapelor speciale - lumina polarizată -, razelor X, etc.
   Intre denumirea de analiză fizică şi analiză mecanică nu se poate face o deosebire precisă. De aceia, având în vedere metoda de lucru a acestor două feluri de analize, scopul
ANALIZA SOLULUI
230
 lor este atins şi înţeles nu numai sub denumirea de analiză fizico-mecanică, ci, chiar numai sub aceia de analiza mecanică.
    Aşa dar analiza mecanică a solului arabil are de scop să ne arate compoziţia fizică a solului arabil şi raportul cantitativ dintre diferitele particule teroase, potrivit gradului lor de dispersiune, adică potrivit cu fineţea lor. Operaţia se execută cu: 1. ajutorul sitelor, cum ar fi cele construite după indicaţiunile date de Muenecke, Kühne, Knop, Müller, etc. Ochiurile sitelor au un diametru care variază între 5 şi 0,2 mm. Rezultatele pe care le dă
                              Fig. 324. —ANALIZA MECANICĂ A SOLULUI.— Aparatul lui Kopecky.
 metoda sitelor nu sunt exacte, pentrucă sitele separă corpurile, nu numai după diametrul lor ci şi după forma pe care o au. 2. Cu ajutorul diferitelor aparate, altele de cat sitele. La acest punct deosebim:
    a) A. mecanică prin sedimentare, adică
 particulele teroase se separă unele de altele prin depunerea lor într’o coloană de apă, dupăce, în prealabil aparatul a fost foarte bine agitat aşa ca toate particulele teroase să fie uniform repartizate, în toată coloana de apă şi, apoi, lăsat în repaos- Aparatele folosite în acest scop, sunt foarte numeroase, totuşi în ordinea perfecţionării lor, cităm parte din ele şi anume:            Bennigsen,
 Claussen, Kiihn, Kiihn-Wagner, Atterberg, Wiegner, etc. Tot aci trebueşte amintită şi metoda pipetării şi metoda centrifugării.
    b)    A. mecanică prin spălarea şi separarea particulelor teroase între ele, cu ajutorul unui curent de apă, de jos în sus. Aparatele fo-
 losite în ordine evolutivă sunt: Nobel, Scho-ne, Kopecky - Fig. 324. - Kraus-Kopecky, etc.
 Pentru executarea a. mecanice, fie prin sedimentare, fie prin spălarea cu un curent de apă de jos în sus, în afară de normele stabilite pentru manipularea fiecărui aparat, norme cate se referă la cantitatea de pământ folosit şi la timpuJ manipulării, va trebui să avem în vedere şi aşa numita pregătire a probei de pământ pentru analiză. Această pregătire are de scop să uşureze separarea particulelor teroase unele de altele şi, în acelaşi timp, să elibereze fiecare particulă de stratul de materie organică sau argilă care o îmbracă. Ea se face prin fierberea cu apă distilată, până ce agregatele s’au sfărâmat, iar particulele teroase se pun în libertate. Durata fierberii, variază cu natura solului. Aşa, de ex.: pentru un sol nisipos, o fierbere de j/2 oră este suficientă, pe câtă vreme pentru unul argilos, fierberea durează un timp mult mai lung. Tot pentru acest motiv, solurile bogate în substanţe levigabile şi în humus, se tratează în prealabil, cu o soluţie de amoniac, de carbonat de sodiu, oxalat sau carbonat de litium, apă oxigenată, etc., iar cele bogate în carbonaţi, se tratează cu acid clor-hidric. S’a convenit ca particulele teroase cu un diametru mai mare ca I mm, să fie considerate ca alcătuind scheletul solului a-rabil, iar cele mai mici ca 1 mm. formează partea fină a solului. Peste şi sub 1 mm., dimensiunile fracţiunilor respective, sunt în funcţiune de aparatele folosite la executarea analizei mecanice. De ex.:
 Fract. Atterberg Kraus-Kop. Kopecky
   I.   0,002 mm. 0,02 mm.             0,01 mm.
   II.  0,002-0,02 mm. 0,02-0,05 mm. 0,01-0,05 mm.
   III. 0,02-0,2 mm. 0,05-0,1 mm. 0,05-0,1 mm.
  IV.       0,2-2 mm.
  V.            2 mm.
 0,1-0,2 mm. 0,1-2 mm.
     0,2 mm.
   A. mecanică ne furnizează materialul necesar cu ajutorul căruia clasificăm solurile arabile din punct de vedere al compoziţiunii lor fizice. Cunoscând compoziţia fizică a unui sol arabil, ştim ce însuşiri are şi, ca atare, timpul cel mai potrivit pentru executarea lucrărilor de mobilizare a terenurilor respective. Felul de executare al acestor lucrări se poate a-lege, cu preciziune, şi lucrul acesta este cu atât mai important, cu cât este destul de bine cunoscută marea importanţă pe care o are asupra desvoltării şi creşterii viitoarelor semănături; momentul cel mai potrivit al lucrărilor aratorii, pentru diferitele feluri de de soluri arabile, deasemenea, îmbunătăţirea proprietăţilor fizice ale unor terenuri arabile, stabilirea unui asolament şi unei rotaţii potrivite, atât pentru plantele de cultură agricolă, cât şi pentru facerea plantaţiunilor
 231
ANALIZA SOLULUr
 de diferiţi pomi fructiferi, etc., nu pot avea loc, cu deosebiţi sorţi de reuşită, dacă nu se lucrează în cunoştinţă de cauză, prin urmare, dacă nu se cunoaşte compoziţia mecanică-fizică - a solurilor respective.
   A. chimică a solului arabil urmăreşte să ne arate din ce fel de substanţe, şi în ce proporţii, se compune solul arabil şi în acest caz, se numeşte a. parţială. Ea se face de specialişti şi comportă următoarele faze: a. topirea unei anumite cantităţi de pământ cu carbonat de sodiu sau cu carbonat de sodiu şi potasiu; b. obţinerea soluţiei clorhidrice şi
 c. determinarea cantitativă a tuturor substanţelor ce intră în compoziţia solului arabil. Din punct de vedere practic agricol, cunoaşterea compoziţiei solului arabil ca şi a cantităţii totale de substanţe nutritive, nu este de mare importanţă, pentrucă plantele nu pot lua din sol, prin rădăcinile lor, decât numai substanţele nutritive, solubile, sau uşor de solubilizat. Din această cauză, este absolut necesar să cunoaştem, la un moment dat, care este procentul sau cantitatea de substanţe nutritive, pe care se poate conta, în vederea unei culturi oarecare, adică, să determinăm gradul de solubilizare al substanţelor pentru o plantă sau pentru o categorie de plante cultivate, pe un sol arabil dat. Determinarea nevoii de îngrăşăminte a solului arabil, în vederea cultivării lor cu o plantă oarecare, are loc în: laborator, casa de vegetaţie şi în câmpul de experienţe. Pentru a-flarea gradului de solubilizare al substanţelor nutritive, în laborator, se folosesc drept reagenţi diferite substanţe chimice - acizi, baze, săruri, - în concentraţiuni socotite a avea mai mult sau mai puţin aceiaşi putere de solubilizare ca şi rădăcinile plantelor cultivate, sau se folosesc plantele însăşi - secara - care se lasă să vegeteze un număr determinat de zile, sau diferite ciuperci. Aci a-parţin: metoda chimică propriu zisă, metoda Neubauer şi metoda biologică.
   In casa de vegetaţie, reagentul folosit este planta, dar de data aceasta plantele semănate în vase speciale ajung la maturitate ca şi cele din câmp. După mărimea recoltei obţinute, se judecă nevoia de îngrăşăminte a solurilor respective. Aci avem metoda fiziologică, propriu zisă sau metoda Mitsdherlich. Câmpul de experienţe se deosebeşte de cultura mare, prin mărimea parcelelor, - 25-100 m2 - şi prin îngrijirile ce se dau plantelor cultivate, în vederea rezolvării problemelor urmărite.
   A. biologică a solului arabil, are de scop să cunoască totalitatea fiinţelor vieţuitoare care trăesc în solurile arabile, să determine care sunt folositoare culturii plantelor agricole şi care nu, şi în ultimă instanţă, să arate care sunt condiţiunile optime de des-voltare ale fiecărei categorii de fiinţe vieţuitoare; cu alte cuvinte, să arate ce măsuri trebuesc luate pentru ca creşterea şi desvol-
tarea fiinţelor vieţuitoare, folositoare, să împiedece sau să ţină pe loc, desvoltarea şi creşterea celor nefolositoare sau vătămătoare culturii plantelor.                     I.  F.  R.
   Luarea probelor de sol în vederea analizării. Institutul de Cercetări Agronomice al României, recomandă:
   Numărul de probe de sol depinde de mărimea suprafeţei, dacă solul este sau nu o-mogen, dacă este plan sau accidentat, dacă aparţine în toată întinderea sa aceleaşi formaţiuni geologice, dacă toată suprafaţa rezultă din materiale de transport, sau dacă e format pe loc, dacă a fost cultivat cu una şi aceiaşi plantă, etc.
   Când solul în aparenţă e omogen, are a-ceiaşi coloare, iar configuraţia lui e plană, proba medie sau analitică va rezulta din a-mestecarea între ele a cel puţin trei probe parţiale la hectar.
   In orice caz, e nevoie ca să avem cel puţin o probă medie pentru un hectar, sau cel mult pentru două hectare.
   Locul punctelor de unde se vor lua probele parţiale va fi fixat de aşa manieră, încât ele să fie echidistante şi să încadreze toată suprafaţa supusă acestei operaţiuni. Deaseme-nea trebuieşte avut în vedere ca probele să nu se ridice din gropi, locuri umbrite, sau din apropierea unei grămezi de paie, gunoi, etc. şi nici din locurile îngrăşate.
   Luarea probelor. Se înlătură mai întâi rămăşiţele organice dela suprafaţă - paie, frunze, etc. - şi apoi cu ajutorul casmalei se face
o   groapă în pământ având unul din pereţi vertical. Din peretele vertical se taie de sus în jos o fâşie de pământ, groasă de 1-2 cm. şi până la fundul gropii.
   După uscare probele se amestecă între ele, numai acelea care aparţin aceleiaşi parcele şi care în aparenţă prezintă caractere asemănătoare. Din acest amestec se va lua circa
3-5 kgr. şi se vor trimite la analiză. Această cantitate de pământ formează ceiace se numeşte probă medie sau analitică.
   La obţinerea probei medie sau analitice, când terenul e pietros, se va avea grijă ca pietrele, pietrişul, etc. din probele parţiale să nu se îndepărteze, ci proba medie să reprezinte pe cât e cu putinţă natura exactă a parcelei respective.
   Se recomandă, când e vorba de o suprafaţă mare, ca locul punctelor de unde s’au ridicat probele parţiale, să fie indicat pe o schiţă de plan, care se va trimite odată cu probele, laboratorului respectiv.
   In afară de numărul de ordine, eticheta fiecărei probe trebuie să conţină şi localitatea, adâncimea până la care sau luat, felul culturei făcute şi cea viitoare, indicaţia despre felul cum se comportă solul respectiv, denumirea sub care e cunoscut în localitate şi orice altă observaţie practică.
   Pentru plante de cultură, păşuni şi fâneţe,
ANALOG-ANASARCA
232
adâncimea până la care se iau probele e de 30 cm.
   Pentru viţa de vie şi pomii roditori până la 1 m. sau chiar şi mai adânc
   Timpul cel mai potrivit pentru luarea probelor este acela care corespunde la o umiditate mijlocie, adică solul respectiv să nu fie nici prea umed dar nici prea uscat. Deobi-ceiu probele se iau după terminarea recoltei sau înainte ca solul respectiv să fie semănat din nou.
   ANALOG. Termen care indică asemănarea dintre diferite organe animale sau vegetale.
   ANAMNEZA. - Med. - O formează ansamblul antecedentelor unui animal în legătură cu o boală. Anamneza luată bine uşurează foare mult stabilirea diagnosticului.
   ANAMNIOTE. - Zoo!. - Animalele vertebrate adaptate vieţii de apă - acvatice - fi care sunt lipsite în desvoltarea lor embrionară, de apariţia sacilor embrionari; amniosul şi allantoida - v. ac. - ex: peştii, amfibienii.
   ANANAS. - Bot. - Ananas Sativus Lindl. Sin. BromeLia Ananas L. Plantă erbacee, perenă, din fam. Bromeliaceae. Are tulpina scurtă ce poartă foi numeroase, dispuse în rozetă, cu vârfuri divergente, înguste, foarte lungi şi cu dinţi ţepoşi pe margine. Tulpina, care creşte — Yl m-> se prelungeşte şi la vârf poartă un stuf de foi lungi, de 1 6-20 cm.,
                          După „Larousse Agr.“ Fig. 325. — ANANAS. — A. Floare, B. Secţiune în floare, C. Fruct.
sub care se vede o spirală densă de bractee ce au câte o floare axilară. Florile purpuriu-violacee, dispuse într’un spic dens, terminat printr’un buchet de frunze. - Fig. 325.
   Fructul, compus din fructele baciforme şi din bracteele devenite suculente şi concrescute într’un fel de con cărnos, se numeşte ananas. Este de culoare gelbue-roşietică şi cu
 Fig. 326. — ANAPLASMA
un gust foarte delicios. Are o aromă ce se aseamănă cu aceea ce se găseşte în piersici, mere şi fragi. Fructele sunt căutate în cofetării fi distilerii.
   In cultură planta se îmulţeşte prin butaşi. Originară din America tropicală, iar în Europă se cultivă în florării anume construite.
   ANANAS REINETTE. - Pom. - Varitate de măr, bun de cultivat în ţara noastră, v. Măr.
   ANAPLASMA. - Med. vet. - Protozoar din clasa Sporozoarelor de formă rotundă, parazitând globulele roşii ale boului şi ale oii din unele regiuni ale Africei şi pricinuindu-le boala numită Ana-plazmoza.
   In frotiurile făcute din sângele a-nimalelor bolnave şi colorate cu metode
 I speciale (Giemsa), parazitul apare sub forma unuia, a
 în globulele roşii, văzută        sau   a rnai
        la microscop.       multe puncte situ-
                                                           ate de regulă la marginea celulei (A. marginale). - Fig. 326.
   In sânge, parazitul este introdus de o căpuşă şi boala se cunoaşte prin următoarele simptome: colorarea în galben a pielei şi a mucoaselor, respiraţie accelerată, constipaţie sau diaree. Cel mai adesea boala nu este gravă, totuşi, câteodată, pierderile pot fi de
 50%.
   Unii autori nu acordă un rol etiologic acestor formaţiuni din interiorul globulelor roşii.
                                       M. Mih.
   ANAPLAZIE. - Med. vet. - Schimbarea felului de viaţă a unui grup de celule; ele dau naştere la producţiuni patologice cum sunt tumorile (cancerele. sarcoamele).
   ANARTA MYRTILI. - Ent. - Lepidopter. Antenele masculului lamelate, pubescente. Aripele anterioare de o culoare brună închisă, cu foarte puţine linii deschise, - aripile posterioare portocalii, cu largi bande negre. Larvele de culoare verde, trăesc în Iunie şi Iulie pe Vaccinium, Erica, etc.
   ANAS. - Zool. - Gen de paseri palmipede lamelirostre, din fam. Anatidae. Cuprinde raţele propriu zise şi lişiţele.
   Specii:
   A. Domestica L. - v. Raţa domestică.
   A. Crecca L. - v. Raţa sălbatecă.
   A. Boschas L. - v. Raţa sălbatecă mare.
   A. Penelope L. - v. Raţă fluerătoare.
   A. Acuta L. - v. Raţă cu frigare sau Raţă rândunică.
   A. Querquedula L. - v. Raţă bărinoasă, Sar-selă.
   A. Stepera L. - v. Raţă pestriţă. ANASARCA. - Med. vet. - Umflarea pielei,
 233
ANASON-ANATOMIA
 caracterizată printr* o acumulare de serozi-tate - lichid - sub piele, favorizată de cele mai multe ori printr’o răceală şi cauzată de o infecţiune toxică: gurmâ, febră tifoidă, pneumonie, etc. Destul de frecventă la cal, rară la câine, mult mai rară la bou şi oaie.
   Anasarca este o infecţiune streptococică de tip uman sau equin, o manifestare anafilac-tică a gurmei, venind să complice o boală mi-crobiană preexistentă, - infecţiune favorizată de acţiunea frigului, surmenajului, etc.
   Semne. — Anasarca se anunţă prin apariţia unor plăci edematoase - umflături - sau numai prin mici ridicături ale pielei, cari mai târziu se unesc formând plăgi şi apoi o umflătură considerabilă, care începe de obicei cu capul şi se întinde la gât, trunchiu, părţile inferioare ale picioarelor. Capul ia înfăţişarea caracteristică, care face ca animalul să semene cu un hipopotam. - Fig. 327. - Picioa-
Fig. 327. — Cal bolnav de Anasarca acută.
 rele ating forme enorme şi încheieturile nu se mai pot îndoi. Apăsând cu degetul pe aceste umflături rămâne o urmă care nu dispare apoi decât foarte încet. Respiraţia este din ce în ce mai anevoioasă, din cauza edemului narilor sau al glotei. Pe nas se scurge o scursoare cenuşie-roşiatică. Luarea şi înghiţirea alimentelor devine imposibilă, deşi pofta de mâncare este conservată. Moartea poate să apară în urma asfixiei sau altei complicaţiuni atingând organele interne-pneumonie, colici, diaree. In asemenea cazuri, animalul este foarte abătut, nu are poftă de mâncare şi arată o temperatură ce trece de 40 grade.
   Simptomele alarmante ale boalei durează 5—6 zile, apoi începe convalescenţa, în care timp nu sunt excluse complicaţiunile.
   Tratament. — Se izolează bolnavul în-
 tr’un grajd bine aerisit, acoperindu-1 la nevoie cu o pătură; vara se lasă liber în soare
 - helioterapie. Ca alimente, se dau: barbota-je, fân moale, făină sau mălai muiat, lapte, clisme alimentare. Excitante: 500 gr. de cafea turcească, şvarţ sau ceai. Sau se dă câte 100—200 gr. de acetat de amoniu, în 2-300 gr. ceai sau cafea. Medicamentele nu trebu-esc date cu forţa pe gât, căci animalul ne-înghiţind bine, riscăm a-i cauza o gangrenă pulmonară prin introducerea în pulmoni de mici părticele medicamentoase sau alimentare.                    Dr. C. Rad.-Calafat
   ANASON. Băutură provenită din spirt industrial rafinat, aromatizat cu anason.
   In România, legea Monopolului alcoolului îl clasifică printre rachiurile zise industriale; el nu poate fi colorat, îndulcit, iar tăria sa alcoolică nu poate depăşi 30°.
   Se prepară exclusiv la depozitele regionale. - v. alcool, anison.
   ANASTOMOZĂ. - Anat. - împreunarea d-3 vase sanguine, fibre, nervi, cu ajutorul unor ramificaţii laterale.
   Se disting:  1) Anastomoză prin arcadă,
 când cele două vase se îmbucă una în alta în plin canal formând o arcadă arterială; 2) Anastomoză prin convergenţă, când cele două vase converg în traectul lor pentru a forma un singur vas; 3) Anastomoză transversală, când cele două arterele paralele sunt legate între ele printr’un vas transversal; 4) Anastomoză complexă, care cuprinde toate legăturile posibile între vase, niimite şi plexuri.                              V. Gr.
   —     Bot. - Unirea ramurilor unui miceliu. Unirea aceasta cele mai dese ori este pur vegetativă şi se datoreşte mai mult lipsei de hrană, însă în unele cazuri prin anastomoză se deplasează nucleul unei celule în alta, miceliul haploid devenind diploid.
   ANATHIDAE. - Zool. - Familie de paseri palmipede şi lamelirostre, în genere denumite raţe sălbatice. - v. Anas, raţă.
   ANATOMIA. Este o ştiinţă care se ocupă cu studiul organizaţiunei animale sau vegetale. împreună cu fiziologia, constitue Biologia. Ea studiază structura animalelor şi plantelor după ce viaţa le-a părăsit. Anatomia animală se mai numeşte şi Zootomia. Se divide în: A. normală, A. anormală, când mai poartă si numele de teratologie şi A. patologică, după cum se ocupă de organisme normale, anormale sau bolnave.
   Anatomia normală sau fiziologică se sub-divide şi ea în:
   o.    - A. descriptivă sau organogratie, care •e ocupă cu descrierea organelor şi anume cu * numele, situaţiunea, forma, volumul, greutatea, culoarea, consistenţa, raporturile reciproce, structura microscopică, etc.
   b.    - A. generală, numită încă histologia, se ocupă în particular cu structura ţesuturilor
ANATOXINA-ANDORSACE
 234
 şi humorilor. In histologie este absolută nevoia de un instrument optic numit microscop. - v. ac.                         Dr. P. P.
   ANATOXINA. - Med. vet. - Este o toxină (tetanică, difterică, etc.), modificată astfel prin adaus de Formol de comerţ (40% For-malină) în proporţie de 0,2-0,6% şi ţinere un timp variabil la 37° C., încât nu mai poate produce boala, dar îşi păstrează proprietatea de a produce seruri specifice atunci când sunt injectate la animale.
   In practică anatoxina se întrebuinţează pentru vaccinare contra difteriei, contra te-tanosului, contra armurarului, contra hepatitei necrozante a oilor.         M.  Mih.
   ANATROP. - Bot. - Termen pentru a determina o anumită formă de ovul. - v. Ovul.
   ANCESTRAL. Sin. strămoşesc. Ereditate ancestrală sau atavică. - v. atavism.
   ANCHETA. Cercetarea unui fapt de către o autoritate morală, judiciară, administrativă:
 o anchetă şcolară, o anchetă a unei crime, o anchetă a unei călcări de lege.
   Ancheta este şi o metodă statistică. - v. Statistică.
   ANCH1CEL. - Bot. - Primula officinalis Jach. v. Ciubotica cucului.
   ANCHILOBLEFARON. - Med. vet. - Aderenţa totală sau parţială, a marginelor libere a pleoapelor între ele. Ea poate fi congenitală sau accidentală - în urma inflamaţiilor.
   ANCHILOZA. - Med. - Pierderea mobilităţii unei articulaţii printr’o lipire anormală a suprafeţelor osoase articulare sau prin schimbarea raporturilor, ruperea, osificarea sau cicatrizarea anormală a ligamentelor şi ţesuturilor periarticulare.
   ANCHOCELIS. - Ent. - Gen de fluturi din tribul Orthosidae.
   A. rufina. In Europa, prin păduri, din Au-gust-Octombrie. Omida e galbenă şi o găsim prin Mai pe Erica, Vaccinium, etc. Ziua stă ascunsă.
   ANCHOIS. - Zool. - Peşte din familia heringilor - Engraulis encrasicolus - de 15-20 cm. lungime, din Mediterană şi mările nordice, în care se pescueşte în cantităţi mari, aducându-se în comerţ sub numirea de sardele sărate. - v. Sardele.
   ANCHOMENUS. - Ent. - Subgen al genului Platinuş, fam. Carabidae, ord. Coleoptera. Are o singură specie: A. ruficornis Goeze. Trăeşte pe marginea apelor.
   ANCHUSA OFFICINALIS. - Pot. - v. Mi-
 rută.
   ANCONA. - Zoot. - Rasă de oi, care a trăit în America de Sud. Aceste oi aveau picioarele strâmbe ca şi câinii baseţi, datorită unei „mutaţii", care a apărut pentru întâia oară în 1791, în statul Massachussettes din America. Această rasă a dispărut.         Dr.  Cont.
   ANCORÂ. - Constr. rur. - Termen pentru sistomul de fier, de forma unei ancore de
 corabie, care uneşte orizontal sau vertical, elementele de construcţie - ancorarea grinzilor, bolţilor, etc. - Fig. 328.
   ANCORAREA POMILOR. - Pom. - Metodă pentru îndreptarea pomilor aplecaţi din cauza accidentelor. Se poate face, fie prin pietroae pu^e la baza tulpinii, dupăce pomul a fost îndreptat forţat, fie legându-se crengile mai
Fig. 328. — ANCORĂ.
groase ale coroanei cu o sârmă sau frânghie, punându-se un manşon pentru a nu răni, care trage pomul în direcţia inversă aplecării, fi-xându-se apoi în pământ prin ţăruşi de fier sau lemn. Sunt deasemeni şi ramuri care au o creştere verticală şi cărora voim să le dăm un < de 45°. Pentru aceasta le ancorăm în direcţia respectivă.
   ANCYLISTACEAE - Bot. - Fam. de ciuperci din ordinul Oomycetes, clasa Phycomycetes. Aparatul vegetativ: un siphonoplast redus, cu zoosporangi în formă de butelii, punând în libertate zoospori biciliaţi. Prezintă oogamie sifonogamă. Cuprinde genuri, cari sunt parazite obligate pe alge sau corpul peştilor. - an* guile - Ex.: gen. Lagenidium şi Myzocitium. Deasemenea Ancyliste costerii parazit pe Clo-sterium şi Resticularia nodosa pe algele albastre.
   ANDORA - Val d’A. - Stat. - Mică republică pe partea de sud a munţilor Pirinei, între Spania şi Franţa. Suprafaţa 450 km. p. cu cca 6000 locuitori.
   Agricultura propriu-zisă nu se practică, ci numai ceva grădinărit prin văile munţilor Pirinei, creşterea vitelor, în special a oilor, şi tăerea pădurilor.
   Cerealele le importă din Franţa. Pomicultura şi avicultura le permit exportul acestor produse.
   ANDORSACE. - Bot. - Gen de plante erbacee din fam. Primulaceae. Are 2 specii importante:
   A. arachnoidea. - v. Laptele stâncii.
   A. chamaejasme. - v. Lăptişor.
ANDREA-ANDROPOGON
   ANDREA. - Constr. Rur. - Talpa sau bârna care ţine podul morii.
   Instr. agr. - Fierul lung care prinde herul lat de la grindeiul plugului.
   Andrea sau Indrea se numeşte popular şi luna Decembrie. - v. ac.
   ANDRICUS FECUNDATOR Htg. - Ent. -Cynipid Hymenopter galicol. Generaţiuni foarte diferite - astfel A. Fecundator are două generaţii alternante din care prima e apteră şi se reproduce prin partenogeneză şi cea de a doua e sexuată. Aceasta a făcut să se creadă că sunt două genuri deosebite, dându-se formei aptere şi partenogenetice numele de Biorhiza aptera. Amândouă generaţiunile tră-esc pe stejar. Insectele primei generaţiuni înţeapă mugurii şi formează galle. - Fig. 330. -Femelele celei de a doua generaţiuni produc şi ele galle dar de altă formă şi pe rădăcini.
   Alte specii mai importante: Andricus in-tlator Htg. Andricus testaceipes Htg.
                                                                                             M. Pand.
   ANDRIEUX. - Casă de ameliorarea plantelor, din Franţa. - v. Ameliorare.
   ANDROCEU. - Bot. - aner = bărbat şi oikia £=3 casă. Se numeşte totalitatea sta-minelor sau a organelor mascule ale unei flori. El constitue al treilea verticil floral. - v. floare, gineceu, stamine. - Fig. 329.
staminele se unesc în două androfoare, ele sunt diadelfe.
   ANDROGENEZĂ. Facultatea ce o posedă unele insecte - albinele, etc. - de a da naştere la indivizi de sex masculin, în stare virginală - fără a fi fecundate, v. Ginogeneză, parthenogeneză.
                       După „Larousse Agricole“ Fig. 329. — ANDROCEE.
A. cu o stamină: centhranthus. B. cu 2 stamine: salcie. C. cu 3 stamine: valeriana. D. cu 4 stamine: rodiu; E. cu 5 stamine: vită;F. cu numeroase stamine; G. diadelf ; H. monodelf; I. poliadelf J. sy-nanter; K. înserat pe corală; L. înserat sub ovar;
   M. înserat pe caliciu; N. înserat pe ovar.
   ANDRODIOICIE. - Bot. - Termen denumind particularitatea ce se observă la unele plante, care pe unii indivizi prezintă flori hermafrodite iar pe alţii flori unisexuate.
   ANDROFOR. - Bot. - Mănunchiu format din unirea filetelor staminale. Când e un singur androfor, staminele sunt .monodelfe; când
   Fig. 330. — Ramuri cu frunze de Quercus pedunculata atacate de ANDRICUS INFLATOR.
   ANDROGIN. - Bot.- Care aparţine la două sexe. - v. Hermafrodit.
   ANDROGRAPHIS PANICULATA. - Bot. -v. Regele amarelor, Acanthacee.
   ANDROGYNIE. - Bot. - Se numeşte des-voltarea separată a organelor sexuale bărbăteşti şi femeeşti, în flori unisexuate pe aceeaşi inflorescenţă, ca de ex. la Smochin, ricin. v. monoicie.
   ANDROMONOICIE. - Bot. - Termen denumind particularitatea unor pîante de a des-volta în inflorescenţei aceluiaş individ flori hermafrodite şi unisexuate bărbăteşti. Ex.: Anemone alpina, Veratrum, etc.
   ANDROPOGON. - Bot. - Gen de plante din fam. Graminaceae, subfamilia Panicoidee, tribul Andropogonee, subtribul Andropogo-nine. Are spiculeţe înguste, lineare, glume ascuţite. Spiculeţe câte 2 sau 3 la un loc,
ANDROSPOR-ANEMIA PERNICIOASĂ
236
dispuse în panicole laxe sau spiciforme terminale şi dispuse digitat; 2 glume nearistate care la maturitate se întăresc şi închid fructul. Are 2 specii importante:
   A. ischemum Valg. - v. Bărboasă.
   A. gryllus Valg. - v. Sadină.
   ANDROSPOR. - Bot. - Sporul mobil al unor alge - Oedogonium, - care dă naştere după germinare unui organ de reproducere mascul.
   ANDROSTYL.- Bot. - Se numeşte stilul pistilului concrescut cu filamentele stamine-lo*\ purtând în vârf stigmatul înconjurat de anterele libere sau aderente. Ex. la Aristolo-chiacee.
   ANELIDE. - Zool. - Clasă de viermi caracterizaţi prin corpul lor inelat, cilindric şi segmentat în numeroase inele sau segmente, având la o extremitate gura, iar la cealaltă anusul; un sistem nervos scalariform format dintr’un lanţ de ganglioni aşezat sub tubul digestiv, fiind unit prin o sgardă periesofa-giană - din jurul esofagului - cu doi ganglioni cerebroizi aşezaţi deasupra tubului digestiv, lângă gură; au simţul gustului şi al mirosului şi se mişcă înotând prin contracţiile corpului, pe partea sa inferioară şi laterală, având nişte gurguie - parapode - cu perişori. Se înmulţesc prin ouă din cari se desvoltă
 0  formă larvară numită trochosfera. A. reprezintă viermii tereştri, acvatici sau marini
 - cu organizaţia cea mai superioară, clasifi-cându-se în 3 ordine: 1 - Polichaete - ex. Arenicola; 2. - Oligochaete - ex. Râma. - 3. -Hirudinee - ex. Lipitoarea. - v. Viermii.
   ANEMIE. - Med. vet. - împuţinarea sângelui, globule roşii, hemoglobină, plazmă. Anemia este un semn comun al diferitelor stări bolnăvicioase şi se produce oridecâteori globulele roşii se distrug în număr prea mare sau producţia lor este micşorată.
   Anemia locală produsă prin oprirea circulaţiei într’o regiune limitată a corpului se numeşte ischemie.
   Cauzele anemiei sunt numeroase: pierdere de sânge în urma unei hemoragii externe sau interne, alimentaţie nepotrivită sau insufi-ceintă, diferite boli microbiene (Tuberculoza^ sau parazitare (Gălbeaza), tumori (Cancerul, Sarcomul), intoxicaţii.
   Semnele anemiei sunt: paliditatea mucoaselor oculare şi bucale, sângele apos şi greu de coagulat, pielea rece, pulsul şi respiraţia accelerate, oboseală.               M.  Mih.
   ANEMIA PERNICIOASĂ. - Med. Vet. -Sin. Cachexia apoasă. Boală care se arată la
 01 sub 2 forme:
   a.    Forma acută numită şi apa roşie, deoarece sângele oilor bolnave e subţire ca apa, sau boala roşie de Sologne.
   b. Forma cronică numită cachexia apoasă.
   Ambele forme ale acestei boale sunt produse de unul şi acelaş microb. Diferitele nea-
 muri de paraziţi, ce se găsesc în corpul animalului, nu fac decât să prepare terenul, pentru creşterea acestui microb. Acest microb intră în corpul animalului uneori cu aerul, se opreşte în bronchii sau în pulmon, pe care le irită pţ$>ducând o uşoară broncho-pneumonie ce se arată în afară prin tuse şi prin o scurgere de muci pe nas.
   Alteori microbul intră în corpul animalului cu alimentele, se aşează în intestine, 1© irită, producând o enterită, care se arată în afară prin diaree.
   Câteodată microbul trece din intestin în ganglioni, în muşchi, sau sub piele şi for-ză peste tot locul pe unde trece mici abcese
 - buboaie.
   S’a constatat că acest microb, întocmai ca şi aceia cari produc difteria şi tetanosul, nu se răspândeşte în sânge. Printre cauzele cari slăbesc organismul fi grăbesc deci ivirea boalei, putem cita:
   a.    Trecerea bruscă, primăvara, dela regimul uscat la regimul verde, când iarba este prea crudă şi prea apoasă.
   b.    Păşunatul pe timpul verei pe locurile joase şi smârcoase.
   c.    Oile pot slăbi chiar când pasc pe locuri uscate şi sănătoase, dacă sunt adăpate însă prea des, de 2-3 ori pe zi.
   d.    Prezenţa parazitului distoma, care produce gălbeaza, face ca ficatul să fie Lurburat în funcţiunile lui. Ficatul bolnav de gălbea-ză ne mai putând distruge destul de bine toxinele secretate de diferiţii microbi ce trăiesc în intestine, ajută astfel ca aceste toxine să se verse în corp, să-l otrăvească şi să-l slăbească.
   Oile se îmbolnăvesc foarte rar de această boală când primăvara şi vara este secetoasă şi din contră, boala se iveşte foarte des în anii ploioşi.
   Semne. La început oaia bolnavă e tristă şi îşi pierde vioiciunea, ochiul este palid şi lăcrămat, gingiile palide, sângele este roşu spălăcit şi nu pătează mâna.
   După câteva zile, la oaia bolnavă apare
 o scurgere de myci reci pe nas, şi diaree; setea se măreşte grozav. Boala durează 8-10 zile.
   Oaia moartă de anemie are cărnurile palide, iar ţesutul conjunctiv dela gât este infiltrat cu sânge negru. La anemie inima conţine un cheag alb, iar vinele sunt aproape goale; puţinul sânge ce-1 conţin este roşu-spălăcit şi se încheagă repede.
   Semnele formei cronice, adică ale cache-xiei apoase: la început oaia bolnavă începe să devie tristă, să slăbească, nu mai este aşa de vioaie, setea este însă mai mare. Slăbiciunea se măreşte, setea devine grozavă, mucoasele devin palide şi albicioase ca porţelanul. Sub piele, mai ales la gât, apar umflături mici - edeme -, ca o guşe, umflături cari
237
ANEMOMETRU-ANEMONE
 dispar prin mers. Lâna îşi pierde elasticitatea, se smulge şi se rupe uşor. Pulsul este slab, în timp ce inima bate vârtos.
    Pântecele se umflă, animalul pare ca şi cum
 ar fi gras.                               ...
    Pe nări apare o scurgere de muci, alteori se iveşte şi o diaree, greu de vindecat. Boala este mult mai gravă la animalele bătrâne şi ja mjel, unde mortalitatea poate să se ridice până la 70%.
    Tratament. Oile cu scurgeri de muci pe nas, acelea cu diaree, cu buboaie pe corp, precum şi cele slabe vor fi scoase din turmă şi vândute pentru măcelărie.
    Oieria trebuie să fie cât se poate de uscată, aerisită şi bine luminată. Oile vor fi tot timpul bine hrănite, mai ales la sfârşitul iernei.
    Primăvara nu se vor trimite oile la câmp, decât numai după ce s*a dat o mână de furaj uscat. Se vor evita păşunile joase şi mlăştinoase.
    Vara se vor trimite oile la păşune numai după ce s*a ridicat roua. Adăpostul oilor sănătoase se va face cu multă îngrijire. Când oile pasc în dealuri, este deajuns a le adăpa odată pe zi. Când din contră oile pasc pe văi, sau pe locuri joase, nu se vor adăpa decât la două zile odată; iar după ploaie a-dăpatul se va suprima.
    Apa să fie limpede şi curată. Apele stă-
Fig. 331.—ANEMOMETRU.
 tute sunt pline, atât de microbi, cât şi de ouă de diferite neamuri de viermi.
    Oile bolnave, cari nu vor fi tăiate, vor fi ţinute deoparte de oierie, hrănite bine cu tă-râţe şi grăunţe; iar apă nu li se va da decât la 8 zile odată. După împlinirea celor 8 zile,
 se va da în fiecare zi numai câte un kgr. de apă în care s’au pus şi câteva bucăţi de fier vechi. Dacă bănuim, că oile au şi găl-bează, atunci pe lângă acestea li se va mai da şi gălbinol.         G-ral Gr. Hort.
 ANEMOMETRU. - Meteor. - Aparat cu a-jutorul căruia se măsoară viteza vântului. Există mai multe modele dintre cari cităm:
                             Fig. 332. — DIFERITE SPECII DE ANEMONE.—
                                sus: A. hortensis, jos: dreapta A. coronaria, stânga: A. japónica.
  a. lui Wolfmann, Combes, general Morin, care este o perfecţiune adusă anemometrului lui Combes, anemomertul lui M. J. Richard. -
  Fig. 331.
  ANEMONE. - Bot. - Gen de plante din familia Ranunculaceae. - Fig. 332 - Specii numeroase:
  A. pulsatila. - v. Dediţel.
  A. angulosa. Sin. Hepatica angulosa. Dc. sau Hepatica transilvanica Fuss. - v. Crucea voinicului.
  A. hepatica. Sin. Hepatica triloba Chaix. sau Hepatica nobilis Rehb. .- v. Popilnic iepuresc.
  A. nemorossa. - v. Floarea paştilor.
  A. pratensis. - v. Sisinei.
  A. ranunculoides. v. Paştiţă.
  A. silvestris. - v. Dediţei sălbătici
  A. coronaria originară din Franţa meridională.
  A. coronaria coccinea este timpurie. Se înmulţeşte prin seminţe sau prin despărţire, la cele cu floarea dublă. Plantarea de toamnă, dă florile cele mai bune.
ANEMONINĂ-ANGELICĂ
 238
   ANEMONINĂ. - Chim. - Un produs de descompunere, prin cloroform sau prin căldură, a camforului anemonei, substanţă volatilă şi descomposabilă ce se află în rădăcina plantei Anemone pulsatila.
   A. este iute la gust, dar inodoră. Pierderea proprietăţii iritante a acestor plante când s*au uscat, se atribue descompunerei camforului anemonei în felul menţionat.
   A. este un toxic energic, provocând moartea în cantitate de 5-10 ctgr. In medicina homeopatică trece ca antidot al mercurului şi se prescrie pe calea olfacţiunii contra cefalgii-lor.                                Gh.  Gr.
                           ANEROID. - Meteor. - v. Barometru. ANESTEZIA. - Med. Vet. - Suprimarea funcţiunei sensitive. Anestezia este folosită pentru a suprima durerile. Ea este generală sau locală.
   Anestezia este generală, atunci când animalul sau omul sub influenţa substanţei a-nestezice doarme profund, nu mai simte nimic, putând fi tăiat, operat în orice parte a organismului.
   Anestezia este locală, atunci când sensibilitatea, durerea, este suprimată numai în locul sau în regiunea pe care o dorim. - v. anestezic.                       Dr. P. P.
   ANESTEZIC. - Med. - Agentul fizic sau chimic întrebuinţat cu scopul de a provoca anestezia, o insensibilitate la durere. Datorită acţiunii sale, dispare sensibilitatea. Anestezicul după efectul său poate fi general, făcând să survină o anestezie generală provocând o rezoluţie musculară şi imobilizând a-nimalul; sau poate fi local - sensibilitatea dispărând numai în locul unde s’a aplicat -, fără a aduce somn. Anestezicile se întrebuinţează în medicină în timpul diferitelor inter-venţiuni chirurgicale, pentru a suprima durerea. După ce a pătruns în sânge, ea lucrează prin elecţiune asupra creerului, mădu-vei, bulbului, respectând pneumogastricuî.
   Anestezicii generali sunt cloroformul, eterul sulfuric, cloral hidrat; iar local: cocaina, novocaina, stovaina, eucaină, clorura de me-tyl, de etil, etc.
   ANETHUM GRAVEOLENS. - Bot. v. Mărar.
   ANEUPLOIDIE. - Gen. - Cazurile când garniturile cromozomice, posedă mai mulţi sau mai puţini cromozomi, fără să fie multiplu al numărului de bază. - v. Cromozom.
   ÂNEVRISM. - Med. vet. - Dilatare în formă de sac, de fus sau de cilindru a unei artere din caua slăbirei rezistenţei peretului prin inflamaţie sau degenerare, infiltrare de săruri calcare, paraziţi.
   La cai sunt frecvente anevrismele vermi-noase produse de Sclerotoma bidentatum - 70-90% ele se produc la artera mezenterică şi ramificaţiile ei şi pot fi de mărimi variabile; de la aceia a unui bob de mazăre până
 la aceia a unui cap de om. A. verminoase sunt mai rare la celelalte specii de animale domestice.
   Anevrismele arterio-venoase se produc la cordonul testicular după castrarea taurilor.
   Urmările anevrismelor sunt colici prin presiune pe organele învecinate sau hemoragia internă prin ruperea peretelui anevrismului.
                                    M. Mih.
   ANGAJAMENT. - Econ. rur. - v. Tocmeală, tocmeli agricole.
   ANGÂŞ. Carâmbul dela loitra carului, în Dobrogea.
   ANGELICĂ. - Bot. - Sin. Angelina, Anghe* lică, Buceniş. - Archangelica officinalis Hoff. sau Angelica Arhangelica L. - Este o plantă aromatică din familia Umbelifferae, având un rizom împletit cu numeroase rădăcini, din care se înalţă o tulpină până la 2 metri, cilindrică, goală în interior şi roşcată cu flori albe. - Fig. 333.
                                   Fig. 333. — ANGELICĂ — Archangelica officinalis.
    Creşte pe lângă torente, părae, ape, din pădurile muntoase ale Europei centrale, boreale şi la noi în judeţele de munte. Se cultivă cu mulţă uşurinţă în poenele umede de la munte, producând 8-12 mii kgr. la Ha.
    înmulţirea se face prin răsaduri crescute în strat cald sau în pepinieră, ori prin butaşi.
    întrebuinţări. Noi o importăm din Germania pentru nevoile industriale şi farmaceuti-C3. Rădăcina sa - radix archangelicae - con-
239
ANGELICA-ANGHINA REA
 tine tanin, acid angelic, acid valerianic, gu-xne-reşine şi oleu esenţial. Are proprietăţi stimulente şi carminative destul de active. Intră în compoziţia alcoolului de melisă, în balsamul comandorului şi într’un mare număr de liqueruri.
   ANGELICA SILVESTRIS. - Bot. - v. Angelina salbateca.
   angelico. - Vit. - Varietate de struguri cultivată în provincia Gironde - Franţa - cunoscută sub o mulţime de denumiri: Mus-quette, Muscadet doux, Muscat fou, Sauvig-non de la Correze, Sauvignon â gros grains, etc.
   Varietate de mare merit intrând ca amestec în compunerea sortimentului de la Sau-ternes şi Barzac, având multă analogie cu Sauvignon des Sauternes, de care se deosebeşte mai mult prin tăria mai crocantă a boabelor si gustul fin, plăcut, aducând mai muît a Sauvignon decât a Muscat. Mulţi o consideră ca un bun strugur de masă. I. T.
   ANGELINĂ. - Bot. Archangelica officina-lis. - v. Angelică.
   ANGELINA SĂLBATECĂ. - Bot. Angelica silvestris L. - Creşte prin fâneţele şi locurile umede din păduri. Este căutată de her-boiişti pentru a falsifica rădăcina de Angelica - Arhangfoelica officinalis.
   ANGELN. - Zoot. - v. Angler.
   ANGERONA. - Ent. - Gen de lepidoptere din tribul Ennomidae. O specie mai importantă e Angerona Prunaria. Masculul de culoare portocalie, presărat cu dungi mici de culoare închisă; femela de culoare galbenă limpede, cu mici dungi sau punctată. Larvele trăesc pe pruni. Alte specii trăesc pe diferite mărăcinişuri.
   ANGERS. - Pom. - Varietate de gutui. - v.
Fig. 334.
ANGHINARE.
   ANGHELICA. - Bot. - Archangelica officinalis. - v. Angelica.
 ANGHILA. - Pise. - v. Anguilla. ANGHINA. - Med. - v. Angina. ANGHINAREA. - Legum. - Cynara Scoly-
 nus L. - Plantă din familia Compositelor, tribul Cynaroideae. Plantă vivace, cu tulpină în&ltă, care în primul an ajunge până la 1.20 m. înălţime. Recesptacolii florali aşezaţi pe vârfurile ramurilor ajung până la 10 cm. în diametru. In consumaţie se întrebuinţează re-ceptacolii florali si baza bracteelor care sunt foarte cărnoase şi fragede. In cultură rareori se obţin flori frumoase în primul an după semănat, mai des în al doilea şi al treilea an. Varietăţi:
    A. violetă de Anglia, foarte productivă, dând recoltă în primul an.
    A. de Bretania, foarte viguroasă, cu solzi verzi sau violeţi, foarte cărnoşi. - Fig. 334.
    A verde de Provenţa, îi prieşte climatul cald - ţările mediteranee, Algeria.
    Cultura. Ii prieşte solurile bogate şi permeabile.. Faţă de climă nu este pretenţioasă, are însă nevoe de acoperire în timpul iernei.
Fig. 335. — Fruct de ANGHINARE.
   Se înmulţeşte prin seminţe şi pueţi. Se seamănă în Ianuarie în răsadniţe. Când plăn-tuţele au 3-4 frunzişoare, se transplantează în ghivece, unde se vor desvolta până în Aprilie-Mai, urmând să se planteze la locul definitiv. Mai avantajoasă este înmulţirea prin pueţi. Aceşti pueţi se recoltează de pe lângă plantele bătrâne şi se înrădăcinează în ghivece sau răsadniţe, spre a fi plantate în primăvara următoare. Distanţa la care se plantează este de 80-100 cm.
   Recolta se face pe măsură ce florile se desvoltă. Plantele care nu şi-au desvoltat toate florile, toamna se scot din pământ şi se plantează în răsadniţe adânci unde continuă să vegeteze. Cele mai bogate recolte se obţin dela plantele de 2 ani.
   Toaleta de toamnă a plantei se face su-primându-se lăstarii, lăsându-se unul sau doi,
ANGINA-ANGLER
240
 iar tulpina se tae la 14-20 cm. dela pământ. In jurul plantei se sapă puţin pământul.
   înaintea gerurilor plantele se acoperă cu pământ şi bălegar; se, preferă însă acoperirea plantelor cu ghivece răsturnate, peste care se pune pământ şi băligar. Lucrările de întreţinere pe care le cere această plantă sunt prăşitul şi eventual udatul, iar în timpul formărei florilor e bine să se dea şi un îngrăşământ lichid.
   Inamici. Boli criptogamice. Anghinarea estt atacată de Mană - Bremia Lactucae - şi Ramularia Cynarae, care produce boala frunzelor ce se manifestă sub formă de pete cenuşii. Se recomandă stropitul cu zeamă bor-deleză, distrugerea buruenilor din fam. Com-pozeelor mai ales, îndepărtarea şi arderea părţilor bolnave.
   Insecte. Dintre acestea A. este atacată de Cassida viridis - Coleopter, care produce mari ravagii atât în stare larvară cât şi ca a-dult.
   Se recomandă strângerea insectelor cu mâna şi stropitul cu insecticide sau prăfuitul cu var.                           H. Cui.
   ANGINA. - Med. Vet. - sin. anghina, pha-ringită, etc, este inflamaţia mucoasei din fundul gurei - pharinx, larinx.
   La cai boala este pricinuită de răceală, de praf, de gazele iritante, care se desvoltâ în aşternutul murdar, sau de alte boale care se fixează în pharinx, cum sunt: buba mân-zului, pneumonia, febra tifoidă, etc.
   Calul bolnav de angină are temperatura 30-40°, nu mănâncă, nu poate înghiţi nici ap A, şi o dă înapoi pe nări; iar după ce a înghiţit, îl apucă un acces de tuse puternică, cu care ocazie aruncă în afară mucozi-taţi amestecate cu parte din alimente. Uneori, pe nări se scurg muci amestecaţi cu alimente.
   Tratament. Calul bolnav se scoate dintre ceilalţi cai, punându-1 într’un loc călduros, curat şi bine aerisit.
   1-se va da să mănânce alimente moi şi şi uşor de înghiţit ca: făină, tărâţe, iarbă verde, grăunţe fierte.
   Gâtul se va obloji cu cataplasme calde, sau i-se va pune o vezicătoare cu biodură.
   In mâncare i-se va da zilnic Kermes mineral 1 0 gr. şi pulbere de beladona 4 gr.
   Zilnic i se vor face aburi cu esenţă de terebentină, creolină, sau păcură.
   Porcul capătă anghină când răceşte, sau când mănâncă alimente fierbinţi. Adesea antraxul la porci se arată prin anghină, încât oridecâteori avem vreun porc bolnav de gât, să fim cu luare aminte, deoarece poate fi bolnav de antrax. Porcul bolnav de anghină tuşeşte, aruncă flegmă, i se umflă gâtul, are uşoară scurgere purulentă pe nări şi înghite greu; uneori nu poate înghiţi de loc mâncările, chiar dacă sunt lichide, respiră greu, iar câteodată respiraţia este şuerătoare.
    După 4-5 zile de boală, animalul se simte mai bine, începe să mănânce şi să respire mai uşor.
    Măsuri. Se va da bolnavului să bea băuturi calde cu miere, mâncarea va fi constituită din lapte sau ciorbă de făină.
 •   Lf» gât i se va pune compresii calde, sau se va fricţiona cu spirt.
    La câini, pisici, angina este produsă de frig, umezeală, fum sau e o complicaţie a unei boale infecţioase.
    Semne. Animalul tuşeşte, tuşea e grasă, îi curge nasul, înghite greu, nu mănâncă, e trist şi are temperatură.
    Dacă boala a fost îngrijită, dela început, ea poate trece în stare cronică şi atunci animalul tuşeşte tare, iar tuşea e uscată.
    Tratament. Se vor pune Ia gât compresa calde, reînoite de 2 ori pe zi şi i se vor da
 1-4 linguriţe de sirop tolu.
    Dacă boala e cronică, se va da de 2 ori pe zi 1 -5 linguriţe de sirop de iodură de potasiu.                        G-ral Gr. Hort.
    ANGIOCARP. - Bot. - Dela angeion=vas mic şi Karpos=fruct. - Se zice despre un lichen a cărui peritecă se deschide la maturitate printr’un por terminal, păstrând forma unei butelii întoarse.
    —  Fructul plantelor angiocarpe
    ANGIOGAME. - Bot. - v. Phanerogame. ANGIOM. - Med. vet. - Un fel de tumoare alcătuită dintr’o reţea de vase dilatate şi pline cu sânge; se dezvoltă fie în piele fie în organele interne - ficat -. Angiomul este de formă şi de mărime variabilă şi de culoare roşie închisă .netedă, deprimată sau reliefată şi noduroasă. Se văd la oameni şi la animale şi sunt simple sau în combinaţie cu alte tumori veritabile. La animale cea mai frecventă este angiomatoza ficatului bovi-deelor.                              M.  Mih.
    ANGIOSARCOM. - Med. vet. - v. Sarcom. ANGIOSPERME. - Bot. - Se numesc astfel plantele ierboase sau lemnoase, cari au să-mâuţa închisă în interiorul fructului, prin fecundarea ovulului închis în ovar. Formează sub-grupa cea mai bine reprezentată ca număr de forme şi specii din grupa plantelor cu flori - fanerogame, - apărute în evoluţia vieţii încă în era secundară. După cum plaiitula embrion din sămânţa lor, are una sau două frunzişoare embrionare - cotiledoa-ne - se clasifică în monocotiledonate şi în dicotiledonate. v. ac.
    ANGLER. - Zoot. - Sin. Angeln. Rasă de vaci din Germania. Aria ei geografică cuprinde partea de Est a ţinutului Angeln din Schleswig cu o suprafaţă de aproximativ 850 km.2. Această rasă de vaci face parte din grupul vitelor de şes şi îşi trage originea de la bos taurus brachyceros.
    Animalele acestei rase sunt de talie mijlocie. înălţimea la grebăn la vaci oscilează în medie între 123-125 cm., iar la tauri între
241
 ANGLIA.
 133-138 cm. Forma corpului este sveltă, destul de lungă şi cu o conformaţie exterioară armonică, reprezentând animale fine, selecţionate şi cu multă nobleţe» Culoarea corpului este roşie uniformă, variind între roşu deschis şi ro$u-brun. Taurii de regulă sunt mai închişi la culoare decât vacile. De asemenea şi părţile decline ale corpului au un colorit mai închis. Leucismul parţial, adică pete albe de o întindere mai mult sau mai puţin mare se găsesc uneori pe pântece şi pe uger. Smocul cozii de asemenea conţine între firele aproape negre şi câteva albe. Botul este cenuşiu. Pielea foarte fină, formează la gât numeroase încreţituri. Părul este des, scurt şi lucios.
   Capul este fin, alungit şi cu un profil drept. Ochii sunt mari, vioi şi expresivi, coarnele sunt mici şi pigmentate. Gâtul este slab, fără musculatură şi alungit. Greabănul este ascuţit şi scurt, linia spinării de asemenea scurtă şi uşor ridicată spre şale şi crupă. Pieptul este adânc şi profund, însă puţin larg. Crupa de lungime şi lărgime mijlocie; coada foarte subţire prinsă de mult ori prea jos. Membrele sunt fine şi cu musculatura slabă. Copitele sunt rezistente şi de culoare neagră. Aplombul de regulă este satisfăcător; la membrele posterioare se observă uneori picioare de sabie şi coate de vacă.
Fig. 336. — Vacă ANGLER
   Ugerul este m<|re, are o conformaţie frumoasă, cu vasele reliefate, este buretos la pipăit şi prezintă în general toate calităţile unui uger cu o mare producţie de lapte, cea-ce de altfel se trădează şi prin făptura corpului întreg.
   Greutatea corporală variază la vaci între 400-500 kgr. Tendinţa este de a se creşte animale ceva mai grele cu media de cel puţin 550 kgr., pentru a le mări rentabilitatea la tăiere. - Fig. 336.
   Precocitatea la rasa de vaci Angîer este de gradul mijlociu. Gonitoarele intră la reproducţie la vârsta de 2 ani, iar. creşterea şi desvoltarea lor se termină abia la 4^-5 ani.
   Producţia de lapte este în raport cu greutatea corporală foarte mare. In acest raport, rasa Angler întrece toate celelalte rase germane din grupul vitelor de şes. Producţia
 medie de lapte pe an variază între 3000-3500 kgr. cu un procent mediu de grăsime de 3,4%.
   Crescătorii sunt asociaţi în sindicate de creştere la care controlul laptelui este obligatoriu. Astăzi sunt supuse acestui control peste 70% din stocul total de vaci Angler.
                                                                                                          A. M.
   ANGLIA. - Stat. - Sin. Marea Britanie. -Great Britain. - Are 41.768 km.2, cu 46 milioane locuitori. Din 18.302.000 ha. cari con-stitue suprafaţa cultivată, 12.443.000 ha. reprezintă păşuni şi fâneţe naturale, 2.475.000 sunt ocupate de fâneţe şi păşuni artificiale şi numai 3.261.400 ha. sunt sub diverse culturi: grâu, orz, ovăz, secară, bob, mazăre, cartofi, napi, sfeclă, varză, hamei - 25.000 acri, pomi fructiferi - 250.000 acri - şi ogor neocupat - 406.000 acri. Metropola produce numai o cincime din alimentele necesare ei, restul se importă.
   Marea Britanie este ţara unde predomină proprietatea mare: din cele 18 mii. ha. cultivate, numai un mii. ha. aparţin proprietarilor mici, ce au mai puţin de 8 ha.; 6 milioane ha. aparţin proprietarilor mijlocii şi restul de 1 1 mii. ha. aparţin marilor proprietari - din cari unul posedă 600.000 ha.
   Umiditatea permanentă şi lipsa braţelor de muncă fac ca Anglia să fie ţara creşterii vitelor.
   Mişcarea comercială ne arată că Anglia importă anual peste 50 mii. qu. grâu, 5 mii. qu. făină, 12 mii. qu. porumb, 7,5 mii. qu. orz,
 4 mii. qu.i ovăz ş. a.
   Carne congelată - de vacă şi berbec -, untură, unt, brânză, ouă, cartofi, etc. se importă deasemeni în cantităţi de milioane chintale.
   Dezvoltarea agriculturii, educaţia profesională şi cercetările ştiinţifice agricole depind în Anglia şi Wales de Ministerul Agriculturii, iar în Scoţia de un consiliu special: Board of Agriculture. Numai în Anglia sunt 8 colegii agricole superioare.
   A.     nu are interes să dea noi impulsuri progresului agricol, cât timp coloniile ei, - Canada, Australia şi Indiile - îi furnizează destul de ieftin cerealele şi din care numai grâu cca. 50 mii. qu; şi celelalte produse alimentare de care are nevoie.
   Imperiul colonial al Angliei a fost cauza principală a schimbărei structurii economice a acestei ţări: vechea ocupaţie de bază, a-gricultura, a fost înlocuită cu industrie, lucru la care a contribuit desigur şi bogăţia subsolului în minereuri şi huilă.
   Numai în privinţa bumbacului Anglia este tributară încă Statelor Unite.
   Pe lângă agricultură, pescuitul este un mijloc important de existenţă al populaţiei: anual se pescuesc pesite 1 mii. tone.
   Irlanda. Astăzi, partea de vest a arhipela*
 16
ANGLIA
 242
 gului şi-a căpătat independenţa faţă de An-glia.
   Regiunea e formată din platouri şi câmpii, brăzdate de munţi. Climatul dulce- cu ierni calde şi veri temperate; ploi abundente.
   Umezeala pronunţată face ca cerealele să poată fi rareori recoltate înainte de Septembrie; în schimb, .păşunile sunt de o productivitate extraordinară.
   Suprafaţa totală a Statului liber Irlandez este de 68.873 km.2, din care numai o foarte mică parte sterile; se repartizează astfel: arabile 1.491.791 ha.; grădini 4,172 ha.; fâneţe 883.451 ha.; păşuni 3.427.224 ha. + 728.248 ha. alpine; păduri 100.713 ha. Populaţia cca. mii. locuitori. CREŞTEREA ANIMALELOR. Condiţiile de mediu din Anglia sunt cele mai fericite pentru creşterea animalelor. Clima relativ dulce, căci rareori se constată îngheţ chiar în lunile de iarnă, permite ca animalele să stea la păşune aproape tot timpul anului. Precipitaţiunile atmosferice a-bundente fac ca păşunile să fie destul de bogate şi acestea ocupă un procent însemnat din' suprafaţa ţării.' înainte de 1 700 în Anglia cultura plantelor era principala ocupaţie a agricultorilor.'De la această dată* ea decade, deoarece importul de cereale fiind liber şi costul ‘ navlului eftinindu-se mult, cerealele engleze n’au mai- putut înfrunta concurenţa cerealelor de peste ocean şi agricultorii au început să-şi îndrepte privirile spre ere terea animalelor; preţurile lor se urcă din ce în ce mai mult, datorită desvoltării industriei, care putând plăti salarii mari lucrătorilor, a-ceştia şi-au ridicat standardul de viaţă şi deci s*a ivit o cerere mai mare de alimente de origină animală. Transportul lor fiind mult mai anevoios, unele neputând fi transportate
•  laptele, carnea proaspătă-, iar cele conservate pierzându-şi o bună parte din puterea lor nutritivă - carnea sărată, frigorifiată, congelată - alimentele de origină animală, în special cele sub formă proaspătă s’au scumpit, făcând astfel ca creşterea animalelor să fie o ocupaţie din cele mai rentabile. Câmpurile sunt lăsate să înţelenească, cultura plantelor de nutreţ se intensifică, numărul de animale şi în special boii şi porcii cresc formidabil. Cu toate acestea Anglia este în imposibilitate să acopere propriile sale nevoi de alimente de origină animală. Este avizată la import. Importul de carne reprezintă 52% din consumul total, cel de lapte sub diferite forme - proaspătă, smântână, pulbere, lapte condensat - 54%, cel de brânză 68% iar cel de unt 82 % din consumul total. Se importă anual în cifră rotundă de 340 milioane lire Sterline, diferite produse de origină animală pentru consum.
   încă de pe la 1500 s*a început cu îmbunătăţirea animalelor, dar o îmbunătăţire reală, prin formarea de rase precoce, s’a obţinut a-bia în sec. 18-lea când Bakewell a reuşit să
precocizeze oaia Leicester şi rasa de taurine Longhorn iar fraţii Colling rasa Shorthorn care era cea mai bună rasă pentru lapte, însuşire moştenită de la vaca olancleză care se infuzase în decursul timpului în vederea îmbunătăţirii. Prin încrucişări, Englezii, oameni practici, au reuşit să-şi formeze rase perfecţionate în toate speciile şi pentru toate nevoile.
   După statistica din 1933 Anglia posedă: cai 902.588, taurine 6.620.188, ovine 18:089.478, porci 3.069.148.
   Rase de cai. Menţinăm: purul sânge englez, care a servit şi serveşte încă ca rasă amelio-ratoare pentru alte multe rase de cai din Europa şi eelelalte continente.
   Hunterul, sau calul de vânătoare, care nu constitue o rasă ci un tip cu o anumită conformaţie şi cu aptitudinea de a sări bine diferite obstacole.
   Printre caii de călărie amintim calul Kack şi Cob.
   Rase de cai. Menţionăm: purul sânge englez, pierdut mult din importanţă şi numărul cailor din aceste rase scade continuu. In această grupă amintim rasele: Cleveland-Bay şi Hackney.
   Rase de povară: Suffolk-Punch, Clydesdal şi Shire.
   Taurine. Se pot împărţi în 2 grupe:
   A.    Rase pentru carne. 1) Schorthorn =; coarne scurte; 2) Longhorn coarne lungi; 3) Hereford; 4) Devon, cu 2 varietăţi: North-devon şi Sout-devon; 5) Sussex; 6) Red Polled; 7) Aberdeen-Angus; 8) Galloway.
   B. Rase pentru lapte:
   1.    Jersiey. Se creşte în insula cu acelaş nume. Media producţiei de lapte este de 2500-3000 kgr. Foarte răspândită şi în America.
   2.    Guernesey. Se creşte deasemenea în insula cu acelaş nume. 3. Ayr, în sudul Scoţiei.
4. Kerry şi Dexter, forma pitică a rasei Ker-ry.
   Oile. Se exploatează în primul rând pentru carne şi în al doilea rând pentru lână. In nici o ţară din Europa nu se consumă aşa de multă carne de oaie ca în Anglia. S’au format foarte multe rase de* oi şi se pot grupa după lungimea şuviţei, în oi cu lână lungă şi
oi  cu lână scurtă. Toate însă sunt precoce şi ajung la greutăţi de 70-80 kgr. şi chiar mai mult.
   A. Oile cu lână lungă: 1. Leicester numită şi Dishleys. 2. Cotswold. 3. Lincoln; 4. Rom* ney.
   Caprele. Creşterea lor în ultimul timp a luat o importanţă mai mare. Caprele locale, fără caractere fixe au început a fi încrucişate cu rase importate, ajutând mărirea producţiei de lapte. S’au importat următoarele rase mai importante: Saanen, Tog-genburg şi rasa de Nubia.
   Porcii. înainte de secolul al 19-lea porcii din Anglia erau primitivi şi aparţineau la 2 tipuri: un tip mare de talie, de culoare albă
 243
 ANGLI A-ANGLO-NORMAND
  *i cu urechi blegi, care se creştea în sudul Angliei şi era asemănător tipului ce se găsea în Belgia, Olanda, Danemarca, etc. .şi un tip mic de talie, închis la culoare şi se creştea în
  nord.              w v  .                       ,
     Pentru îmbunataţirea acestor porci s au adus la începutul secolului al 19-lea porci din Italia (Napoli tan) şi ceva mai târziu din India şi Ghina, unde se creştea un porc mic de. talie dar foarte prolific şi în acelaş timp foarte precoce. Din încrucişarea acestor rase, crescătorii englezi, maeştrii în arta formării de rase noui au format 2 grupe de rase: albe şi negre. In fiecare grupă se găsesc rase de porci care au talia mică, mijlocie sau mare.
                                                                         Talie mică Talie mijlocie Talie mare
                                                           «U Rase albe: Shmall White Midlle White Large White
                                                                                                  şi Lincolnshire
     t negrei Essex negru Berk            Large  Black
     Rasele de talie mică fiind foarte precoce şi în acelaş timp puţin prolifice au fost a-bundente. Mult mai multă importanţă prezintă rasele de talie mare care sunt precoce, prolifice şi destul de rezistente, putând fi ţinute foarte bine şi la păşune.
                                                             ANGLIA. - Spanac de - Hort. -.v. spanac. ANGLICEL. - Bot. - Sin. Anglicîn, Angu-lice. - Primula officinalis - Jacq.> v. Ciuboţica
- cucului.
     ÂNGLO-ARAB. - Zoot. - Metis rezultat din încrucişarea unui etalon pur sânge englez cu o iapă pur sânge arab, sau invers. Majoritatea produşilor rezultaţi din această curcire seamănă mai mult cu rasa arabă. Tendinţa crescătorilor este ca să obţină un cal cu mai mult sânge englez. Deaceea au început selecţionarea anglo-arabului, mai ales că rezultatele corcirii nu sunt totdeauna aşa de sigure. Defectul anglo-arabului selecţionat este că viteza lui la curse este mai mică ca a celuia rezultat prin curcire.
     Se disting două rase: a - rasa de pur sânge anglo-arab şi b - rasa de jumătate sânge an-glo-arab. Prima a rezultat numai din reproducători englezi şi arabi înscrişi în Stud-Book. Rasa de jumătate sânge anglo-arab are în ascendenţa ei unul sau mai mulţi reprezentanţi, cate nu sunt înscrişi în Stud-Book.
     Calul de pur sânge anglo-arab s*a format In Franţa, deaceea s’ar putea numi cal de pur sânge francez. In partea meridională a Franţei erau câteva rase degenerate, însă care . aveau un fond destul de ridicat şi care trebuiau îmbunătăţite. îmbunătăţirea cu purul sânge englez nu a dat rezultate bune; cu arabul a dat rezultate bune, însă reproducătorii arabi erau foarte greu de procurat. Calul anglo-arab a dat . cele mai bune rezultate. Datorita Iui aproape toţi caii din partea meridională a Franţei sunt de jumătate sânge anglo-arab. Cel mai de seamă cal de jumătate sânge anglo-arab din ’Franţa este calul de Tarbes.
   Pentru prima dată anglo-arabul s’a format la herghelia dela Pin, însă rezultatele cele mai bune le-a dat herghelia dela Pompadour. Se creşte mai mult pe câmpiile Tarbes şi Pau.
   Caractere zootehnice. Anglo-arabul are liniile corporale mai scurte ca ale englezului, însă mai lungi ca ale arabului. Talia lui variază între 1,52-1,60 m. Are un cap uscăţiv, delicat, cu profil mai ales drept sau convex. Fruntea largă, urechi mijlocii sau mari, ochi expresivi. Gâtul bine legat cu capul şi pieptul. Greabănul înalt şi suficient descins. SpinouM şi şalele destul de desvoltate. Crupa larga, uşor oblică, coada prinsă bine. Ante-braţul şi gamba musculoase. Articulaţiile largi, uscate şi netede. Tendoane bune, copite solide. Culoarea care predomină este murgă şi roibâ. Părul mărunt, lucios, vasele sanguine apa-
Fig. 337. — CAL ANGLO-ARAB.
 rente. Este mai sobru şi mai puţin exigent ca englezul. - Fig. 337.
   Anglo-arabul din Franţa s’a importat şi în ţara noastră. Anglo-arabi mai sunt şi in alte ţări. In Germania Trakennen. - v. ac. - în Rusia, Orloff - v. ac. - şi Rostopschin - v. ac.
 - în România, Ghidranul - v. ac. şi Furioşa-North-Star - v. ac. Insă nici una din rasele anglo-arabe din alte ţări nu sunt aşa de pure ca rasa anglo-arabă din Franţa.     V. N.
   ANGLO-NORMAND. - Zoot. - Este un cal de jumătate sânge englez, a cărui arie geografică o formează provincia din nordul Franţei, numită Normandia.
   Origine. Vechea populaţie cabalină a Not-mandiei era formată la început din mai multe tipuri de cai, fiecare cu o utilizare anumită:
   a)    Calul greu de povară - 500-700 kgr. -de culoare vânătă, aproape identic cu per-şeronul de astăzi;
   b)Carosierul   sau calul uşor de trăsură, cu două varietăţi - mare şi mică - astăzi aproape dispărut.
   c)           Calul de tracţiune - intermediar - ve-
ANGORA-ANGUILLA
244
 chiul cal normand, în sânul căruia existau două tipuri - mare şi mic.
   Din încrucişarea vechiului cal normand, cu armăsari de pur sânge şi jumătate sânge englez, începând dela anul 1 775, s’a format calul anglo-normand, care astăzi constitue o rasă omogenă şi constantă.
   Caractere de rasă. Talia 1,55-1,65 m.; cap relativ mare, cu profil drept sau uşor convex, ganaşe puternice, urechi lungi, gât muşchiu-
Fig. 338. — ANGLO-NORMAND.
los, greabăn înalt şi lung, piept larg, torace adânc şi spaţios, spinare bună, şale cam lungi, crupă lungă şi largă, coapsa şi gamba puternice, antebraţ muşchiulos, fluer scurt, copite bune, uneori largi. - Fig. 338.
  Culoarea mai frecventă este murgă şi roibă, mai rar vânătă. Temperamentul este vioiu iar mersul energic.
  Prin infuzarea acestui cal cu sânge oriental (1817) s’a format anglo-normandul de curse sau trăpaşul franţuzesc, căruia pentru mărirea vitezei, i s’a adăogat ulterior sânge de Orloff şi de trăpaş american.
  Din anglo-normand derivă calul Nonius, foarte mult răspândit în România. Dr. G. M.
  ANGORA. - Zoot. - v. Capră de A., iepure de A., pisică de A.
  ANGORISM. - Zoot. - Termen consacrat pentru păr lung şi cu caractere de lână.
  ANGOULÈME 1 Duchesse d’ - Pom. - Varietate de pere. v. păr.
  ANGULAR-SPOIL. - Fitop. - Bacterioză pe frunzele de tutun produsă de Bacterium angulatum. - v. Black-fire.
  ANGUILLA ANGUILLA. Sin. A. vulgaris.
- Pisc. - Anghilă, Hei sau Helios. I se mai spune în chip greşit, ,,Ţipar de mare“, semănând cu un ţipar. Peşte migrator din fam. Anguilieae. Corp fusiform, asemănător cu al şarpelui. Osos. Aripioarele fără soţ - dorsale şi ventrale - unite, formând una singură, dela mijlocul spatelui până la coadă, cu care se uneşte şi continuă pe burtă până la jumă-
tatea acesteia. Razele aripioarelor moi. Falca inferioară foarte puternică, mai lungă decât cea superioară. Gura înzestrată cu numeroşi dinţi ascuţiţi. Spatele negru verde închis, iar burta albă sau argintie. Lungime 1-1,50 m.
   A. este un peşte din Atlantic şi Pacific. Foarfe comun în apele versantului occidental şi septentrional al Europei. In apele cari se varsă în Marea Neagră se găseşte numai excepţional. In Dunăre ajunge venind din Marea Nordului, prin canalul Dunăre-Rin. - Fig. 339’
   A. are un ciclu de viaţă foarte interesant. Se reproduce în apele adânci şi pline de plante marine ale mării Antilelor, între Ber-mude şi marea Sargasselor, din Oceanul Atlantic, la o temperatură de 20°; ouăle - icrele
-  se ridică la suprafaţa apei şi acolo, la căldura păturilor de apă, încălzite de soare, puii ies din ouă, apărând ca nişte frunzuliţe, străvezii, de 0,6 mm., numiţi Leptocefali, plutind în voia valurilor. Prin deplasarea ma-sselor de apă caldă - Golf Stream dela E-cuator spre coastele occidentale şi nordice ale Europei, ca şi pe coastele răsăritene ale A-mericei de Nord, Leptocefalul, după aproape
3  ani de călătorie, ajunge la gura apelor cari se varsă în mare.
   După ce se adaptează apelor salmastre - îndulcite - şi înainte de a porni mai departe, anghila din Leptocefal se schimbă, sub in-
Fig. 339. — ANGUILLA VULGARI^
fluenţa oxigenului din râuri, suferind bron-chio-tropismul, în civelle - cum este numită pe coastele Franţei, Pibala - cum i se spune pe coastele Spaniei, luând forma cilindrică a Anghilei mature. Are atunci mărimea unui creionaş de 6-8 cm. lung şi 2-3 mm. dia-metru, rămânând tot străvezie; numai ochiul apare ca un punct negru pe corp.
   Miliarde de pibale urcă atunci râurile, căzând pradă tuturor animalelor vorace - răpitoare -. In Spania sunt folosite pentru în-grăşarea pământului sau facerea alcoolului. Totuşi, destule ajung până la maturitate.
   Masculii rămân mai mult în lacurile lito-rale. Femelele însă se urcă pe râuri în sus, având nevoie de mai mult oxigen pentru elaborarea elementelor sexuale. După 3-4 ani, mâncând cu o voracitate extraordinară, masculii ajung până la 60 cm., devenind maturi. Femelelor le trebuesc 8-10 ani pentru a-şi face creşterea. Ele sunt mai groase şi mai mari decât masculii. A. ajunsă la maturitate se cunoaşte prin aceia că burta devine albă-argintie, ochii devin mai lucioşi, se exorbi-tează^ părând mai mari. Deaceia se spune că ochii le cresc. Aceasta este haina ei de nuntă.
   Pentru a se reproduce A. scoboară toamna înapoi râurile spre mare. Atunci începe o adevărată goană, când mii şi mii de A. pornesc în masse compacte, adeseori adunate la un loc, în forma unei avalanşe, care se rostogoleşte cu apele. Nimic nu se poate opune acestei porniri. Deşi la stăvilarele mărilor se pun curse pentru prinderea lor şi mii de plase se aşează deacurmezişul râurilor, totuşi un număr foarte mare scapă, pentru a-şi putea depune ouăle. Este atât de mare instinctul reproducţiei Ia acest peşte, încât dacă o A. a rămas închis într’un lac, care şi-a pierdut legătura cu râurile cari merg spre mare, atunci, în nopţile întunecoase, şi ploioase, aceasta iese din lac şi adaptându-şi branchiile la respiraţia directă din aer, prin umezirea branchiilor, străbate câmpurile prin iarba udă, făcând salturi uriaşe şi ajunge la râul care
 0 duce la mare. Dacă nu poate ieşi din. lac, atunci îşi păstrează ouăle la infinit până când acestea se cornifică.
   Mersul ei se continuă apoi câteva luni spre Marea Sargasselor, unde dispare, pentru a nu
 1 se mai da de urmă. Se presupune ca A., după ce şi-a sfârşit reproducţia, piere tocmai din această cauză.
   A. se consumă proaspete, fiind socotite ca peşte de lux. Afumate, ele sunt vândute şi consumate ca adevărate delicatese.
   A. poate fi crescută. In lacurile dela Co-machio, - Italia de Nord - ele sunt introduse ca pibale şi pescuite apoi la maturitate.
   In ţara noastră ele ar putea fi crescute în lacurile năpădite de o prea mare faună inferioară şi unde nu ar putea fi teamă de distrugerea producţiei de pe-te superior.
   Pibalele se pot uşor transporta în coşuri de răchită, cu muşchi ud. Rezistă transportului mai multe ziîe, putând fi importate din-tr o ţară în alta. Piscicultorii germani le aduc cu avioanele din Anglia.                   Daia.
   ANGUILLULA GRÂULUI. - Zool. - Tylen-chus tritici Bauer. - v. Anguiilulidae.
   ANGUILLULA DEVASTATRIX. - Zool. -Tylenchus devastatrix. - v. - Anguiilulidae.
   ANGUILLULA SFECLEI. - Zool. - Hete-rodera Schachtii Schmidt. - v. Anguiilulidae.
   ANGUILLULIDAE. - Zool. - Familie de viermi nematozi, filiformi, foarte mici 1-2 mm. lungime, foarte subţiri şi dotaţi cu mişcări repezi ondulatorii. - Fig. 340 şi 341.
După „Larousse Agr.“
    Fig. 3 4 0. — ANGUILLULA SFECLEI. —
 1 şi 2. Evoluţia masculului, 3. Rădăcină de sfeclă cu nodozităţi produse de femelă, 4, 5 şi 6. Evoluţia femelei.
    Un mare număr de Anguiilulidae nu sunt parazite în nici o epocă a vieţii lor; majoritatea trăesc în apă sau în pământ, altele in materiile ferjaţentescibile: bălegar, aluat, oţet. Altele sunt patogene trăind parazite pe un mare număr de plante, cărora le produc stricăciuni importante. Unii din aceşti viermi -Hefceroderp. radiciola, Heteroderp. Sachachtii, atacă rădăcinile diferitelor plante: varză, ridichi, spanac, morcovi, sfeclă, etc.; alţii atacă numai părţile aeriene ale plantelor: tulpină, frunze, fructe, seminţe. Astfel genul Tylen-
                                Fig. 341. — ANGUILLULA GRÂULUI. — Dreapta - bob de grâu atacat.
 chus devastatrix atacă fasolea, bobul, lintea, hyacintele. Tylenchus Tritici atacă boabele de grâu care devin mai rotunde şi capătă un aspect negricios. Genul Aphelenchus olecistus produce boala frunzelor la crizanteme, iar Aphelenchus fragariae produce pe fragi nişte gale - umflături.
    Mijloacele de distrugere. 1 - Se cultivă o plantă cursă pe care viermii o preferă celor-
ANGUILULL A-AN ÍLINA
246
 hilte şi care se poate distruge uşor, ca de exemplu: colza, naveta, varza sau secara.
   2     - întrebuinţarea culturilor intercalare de plante ce nu sunt atacate de nematozi, între două plante susceptibile de a fi atacate. Orzul, cartofii, etc., pot fi întrebuinţate în acest scop.'
   3. - Alternanţa culturilor, ştiind că o anumită specie deprinsă să trăiască pe un anumit gen de plantă, devine incapabilă de a trăi pe alt gen.
   4     - Arături profunde pentru a îngropa An-guillulidele şi a determina uscarea lor completă.
   Preventiv: nu se va întrebuinţa compost fabricat din paiele atacate şi se va steriliza pământul cu sulfură de carbon - 2-300 gr. pe mp. -. Totuşi e mai bine să se distrugă plantele atacate prin foc.               M.  Pand.
   ANGUILLULA OXOPHILA. - Zool. - Este
 foarte frecventă în oţetul fabricat din vin sau bere prin procedeu*! din Orléans, formând un strat umed şi grăsos în apropierea orificiului de aeraţie. Prezenţa acestor nematozi arată că procesul de oţeţire merge normal, totuşi trebue evitată o prea mare înmulţire a lor, în care scop vasele în cari se prepară oţetul vor fi des spălate şi răzuite.
   Lichidele supuse fermentaţiunii vor fi strecurate cu îngrijire. Pardoseala şi pereţii încăperii unde se fabrică oţetul vor fi desinfec-tate cu apă de var cu 1 0 % sulfat de cupru.
   In cazul când, cu toate precauţiunile luate, un butoi este totuşi invadat de Anguillule, lichidul va fi tratat cu clei de peste - Ichtyol.
                                                                                               ' M. Pand.
   ANGUIS. - Zool. - Gen de Sauriene lipsite de picioare, având aspectul de şarpe.
   A.    fragilis-Orvetul sau şarpele de sticlă -ajunge până la 50 cm. lungime. Seamănă cu un şarpe prin faptul că la exterior nu se văd picioare; sub piele, însă, există nişte resturi de picioare. - Fig. 342. - E animal vivipar, comun în România, trăind prin păduri şi grădini, atât la şes cât şi la munte. M. I.
   ANGUS. - Zoot. - Rasă de bovine originară din Anglia, specifică ţinuturilor: Fife, For-far, Kincardin, Buchan şi Aberdeen.
   Caractere: Fără coarne, de culoare neagră, cenuşiu închisă, fără nici o pată. Prezintă toate caracterele unei bune rase de carne, fiind aptă pentru îngrăşat: cap fin, membre scurte şi delicate, osatură redusă, spate larg, o des-voltare armonică îndreptată în toate direcţiile. Pielea este subţire, iar părul mătăsos. Greutatea este în medie 450 de kgr. şi merge până la 600 kgr. - Fig 343.
   Este o excelentă rasă de carne selecţio-
 nată în timp pentru acest scop, având şi o precocitate mare, apropiată de a Durham-ului. Dă o carne fină, compactă şi marmorată, foarte apreciată în Anglia.
   Cu toate calităţile ei superioare, este puţin exportată, fiind dificilă adaptării la alte medii.
   La noi, introdusă pe cale oficială şi particulară, a dat rezultate negative, nefiind adaptabilă la condiţiile noastre de climă.
                           Fig. 343.—Vacă cu viţel din rasa ABERDEEN ANGUS.
   ANGULICE. - Bot. - Primula officinalis. -v. Ciuboţica cucului.
   ANHIDRIDE. - Chim. - Se numesc în chimia anorganică oxizii metaloidelor, cari cu apa dau naştere acizilor corespunzători. De ex.: trioxidul de sulf = anhidrida sulfurică, trioxidul de arsen= anhidrida arsenioasă sau şoricioaică, pentoxidul de fosfor ~~r~ anhidrida fosforică; acestea dau cu apa acizii respectivi, adică ac. sulfuric, ac. arsenios, ac. fos-fcric, etc.
   In chimia organică se numesc anhidride compuşii ce pot fi priviţi ca rezultând din-tr’un acid bibazic sau din două molecule de acizi monobazici, prin eliminare de o moleculă de apă. Ele au reacţia neutră, sunt a-desea lichide şi au miros iritant. Acţiunea a-pei le dedublează în două molecule de acid corespunzător. De ex.: anhidrida acetică dă două molecule de acid acetic, anhidrida suc-cinică, dela acidul bibazic acidul succinic, etc.                                Ov.  Pop.
   ANHIDRU. - Chim. - Care nu conţine aoă, de ex.: sare anhidră/
   ANILINA. - Chim. - C6H5NH2. Sin. ami-nobenzen sau fenilamina. E un lichid incolor« mai greu ca apa, fierbe la 184°, puţin solubil îr apă, solubil în alcool sau eter. Se găseşte ca şi toluidina şi alte aniline în gudronul de huilă şi de lemne. Anilină a fost preparată întâia oară de Unverdorben în 1826, prin distilarea uscată a indigoului natural. Industrial se obţine prin reducerea nitroben-zenului cu hidrogen. Anilină şi câţiva ho-mologi se întrebuinţează la fabricarea coloranţilor de anilină, o serie mare de coloranţi foarte importanţi. Din clasa coloranţilor de
I
 247
ANIMAL
anilină fac parte coloranţii trifenilmetanici din cari cităm: parafuxina, fuxina, violetul de Paris, violetul lui Hoffmann, albastrul de Lyon, verdele malachit, etc.
   ANIMAL. - Biol. - Fiinţa organizată în continuă transformare, în decursul vieţii, care se nutreşte, creşte şi se reproduce, făcând parte din regnul animal.
   Linné a repartizat corpurile din univers în trei regnuri: mineral, vegetal şi animal. Tot el le-a fixat prin aforismul: Lapidae cres-cunt, vegetabilia crescunt et vivunt, animalia crescunt, vivunt et sentiunt, — dar care azi nu mai are nici o valoare.'
   Intre regnul mineral de o parte, regnul vegetal şi animal pe altă parte sunt deosebiri, cari le demarcă destul de bine, cum ar fi: a - structura, b - mişcarea, c - respiraţia şi dezasimilaţia, d - nutriţia şi asimilaţia, şi e -reproducerea.
   Planta şi animalul sunt cele două aspecte distincte sub care se manifestă viaţa. Intre ele e greu de făcut o deosebire atât de demar-cantă. Cu cât mergem, pe scara regnului animal, mai îln jos, spre animalele inferioare, cu atât deosebirea e mai greu de stabilit. Ca exemplu se poate da Euglena Viridis care de unii este considerată ca protozoar flagelat > animal - şi de alţii ca algă - plantă'.
   Totuşi să vedem care ar fi punctele de sprijin pentru o demarcare a celor două regnuri:
   Planta este constituită pe un plan mai simplu, are organe mai puţine şi diviziunea muncii este destul de limitată.
   Animalul are organizaţie mai complexă, însă dacă cercetăm animalele inferioare, constatăm, că organizaţia lor din acest punct de vedere începe să se asemene din ce în ce mai mult, cu a plantelor inferioare, până la confundare.
   O celulă vegetală îşi păstrează mai lămurit forma primitivă şi individualitatea. Cu o celulă animală se întâmplă contrariul. Individualitatea celulelor vegeţale se datoreşte în mare parte celulozei, care se credea că este produsă de celulele vegetale, însă s’a văzut că şi celulele animale au celuloză.
   Plantele sunt formate mai ales din substanţe ternare şi au carbonul ca element e-senţial.                        *
   Animalele sunt mai ales formate din substanţe azotate. Insă aceste două substanţe se găsesc şi în constituţia plantelor şi în constituţia animalelor.
   Planta arèf clorofilă. Animalul nu are. Dar unele animale inferioare, ca: Stentor poly-morphus, Euglena Viridis, etc. - au clorofilă şi plante ca ciupercile nu au, ceeace ne arată că nu e o debşebire destul de bună.
   Planta transformă materii organice simple în substanţe organice complexe, bogate în carbon, sub influenţa razelor solare, absorbite de clorofilă. Este, cu alte cuvinte, un laborator de reducţie şi sinteze, şi care înmaga~
zinează energia actuală a razelor solare sub forma de energie potenţială.
   Animalul se nutreşte cu materii organice deja formate de plante. In corpul lui, aceste materii sufăr o oxidaţie lentă, din care naşte apă şi CO„. E un laborator de ardere şi analiză care transformă energia potenţială în energie actuală.
   Despre animalele inferioare nu putem spune acelaş lucru; deosebirea aici, şi din punctul acesta de vedere devine grea.
   Lamarck a clasificat animalele în baza co Ioanelor vertebrale în a - nevertebrate şi b -vertebrate. Cuvier le-a împărţit în baza sistemului nervos, în patru grupe: vertebrate, mo-lusce, articulate şi radiate.
   In rezumat, clasificarea regnului animal după R. Perrier, ar fi:
   I.  Subregnul: Protozoare
                 a - Rhizopode b - Infuzori c - Sporozoare.
   II. Subregnul: Metazoare
A. Rhitozoare                      b - Arthopode
   a -Spongieri              c - Nemathelminthe«
   b - Coelenterate                   d - Viermk
   c - Echinoderme                   e - Moluşce
B. Artiozoare                    f - Protochorde
   a - Monomeride                 g - Vertebrate
   ANIMAL DOMESTIC. Animalele pe care
omul le-a asociat la existenţa sa şi de la care utilizează serviciile şi produsele, totodată asi-gurându-le şi înmulţirea, modificându-le conformaţia şi aptitudinile lor, aşa ca să le a-propie cât mai mult nevoilor sale, se zic animale domestice. Să nu se confunde animalele domestice cu animalele îmblânzite. Animalul îmblânzit are supusă omului numai forţa lui, dar instinctul natural de independenţă există încă, pe când domesticirea exploatează un instinct natural de sociabilitate. Intre speciile domestice distingem:
   a - Animalele indigene: Câinele, Calul, A-sinul, Boul, Bivolul, Oaia, Capra, Porcul, Găina, Gâscă şi Raţa.
   b - Animale exotice: Cămila, Elefantul, Renul, Zebu, etc. Animalele care trăesc solitare sau în perechi, nu sunt niciodată decât îmblânzite.
   Câteodată, când rase de animale îmblânzite sau ţinute în captivitate mai multă vreme, dispun în mod natural de timiditate, se subjugă omului timp de mai multe generaţii după care se distinge o domesticire, cum este cazul porumbelului şi al epurelui de casă.
   Numărul animalelor domestice este relativ limitat: în clasa mamiferelor avem calul, a-sinul, bpul, oaia, capra, porcul, câinele, pisica, epurele de casă; în clasa pasărilor avem găina, curca, porumbelul, gâscă, raţa, păunul, bibilica, lebăda.
   Unii autori adaugă la lista animalelor domestice şi crapul comun, albina şi viermele
ANIN-ANINĂTOARE
248
de mătase, animale la care starea de domesticire este puţin desvoltată.
   Din punct de vedere al serviciilor ce dau, animalele domestice pot fi clasate în două mari categorii:
   a - Animale domestice care deşi sunt utile, nu sunt indispensabile vieţei unei exploataţii agricole, cum sunt pasările de curte, albinele, viermii de mătase.
   b - Animalele domestice indispensabile a-griculturii şi care constituesc vitele unei exploataţii, ca: boul, calul, oaia, porcul.
                                       E. Dodu
 ANIN. - Silv. - Sin. Arin - în Moldova. Plante din fam. Betulaceae. Cuprinde 3 specii mai importante: Aninul negru - Alnus glutinosa Gaertn -, Aninul Alb - Alnus incana D. C. -şi Aninaşul sau Liliacul de munte - Alnus vi-ridis D. C.
                               Fig. 34 4. -- ALNUS GLUTINOZA Gaertn.
1. Lăstar cu inflorescenţe mascule şi femele; 2. Inflorescenţă masculă; 3—6. Bractee florală cu flori mascule văzută din diferite părţi; 7, 8. Floare cu cele 4 stamine; 9. Inflorescenţă femelă. 10, 11. Bractee florală cu 2 flori femele; 12—14. Bractee florală cu fruct; 15. Fruct; 16. Şecţiune prin fruct.
                                        17. Ramură cu stamine.
   A. negru sau roşu, e numit astfel după culoarea cafenie a scoarţei. Are frunzele rotunde, cuneiforme ia bază, foarte obtuse la vârf, neegal dinţate pe margini, lipicioase pe partea superioară; florile monoice, verzui-roşietice, cele bărbăteşti dispuse în amente cilindrice, lungi de cel mult 6 cm-, apar toamna, persistând peste iarnă; cele femele în mici amente scurte, ovale, cari persistă după căderea seminţelor. înfloreşte în Martie-A-
 prilie, înainte de înfrunzire. Seminţele se. coc în Septembrie-Octombrie, dar cad din" Decembrie până primăvara. - Fig. 344.
   Arbore de lumină, cu creştere repede, a-junge rareori la 20 m. înălţime. Datorită .creşterii repezi e potrivit exploatării în crâng, Drajonează puţin, dar dă lăstari viguroşi, cari însâ nu ajung la o vârstă prea înaintată. Are
 o înrădăcinare cu atât mai trasantă cu cât solul e mai umed. Creşte bine în solurile u-mede din regiunea câmpiei si a colinelor. Are aceiaşi arie geografică de răspândire ca şi mesteacănul, întâlnindu-1 între 62°-38° latitudine nordică, precum şi din Portugalia până în Siberia. E rar întâlnit în asociaţie închisă. Lemnul, de culoare roşiatică, e greu şi dur. Puţin propriu pentru construcţii, din cauză că nu rezistă variaţiunilor de umiditate. Sub apă se conservă bine, fiind întrebuinţat în lucrările hidraulice, puţuri şi mine.
   A. alb se deosebeşte de precedentul prin coaja lucioasă, albă, a trunchiului - care se menţine ca şi la fag până la o vârstă destul de înaintata prin frunzele ovale, ascuţite la vârf, acoperite cu peri'moi. Amentele mascule mai lungi - 7 cm. - şi de culoare mai deschisă decât la A. negru.
   Are o coroană mult ramificată şi mai deasă. Trunchiul cilindric, subţire. Arbore de a 2-a-3-a mărime. înrădăcinarea e mai superficială şi mult ramificată. Are aceiaş putere de lăstărire caşi A. negru, potrivindu-se pentru exploatarea în crâng. Fructifică mai timpuriu - la 1 5 ani -. înfloreşte mai timpuriu cu vreo 3 săptămâni; în iernile dulci, chiar la începutul lui Februarie. E un arbore al climatelor reci. Ajunge până în Scandi-navia, la 70° lat., dar creşte şi în regiunile meridionale ale Europei, Asiei şi Americei, unde îl găsim urcând cursurile râurilor de munte până la 1 800 m. E o esenţă robustă şi de lumină. Ii prieşte un sol mai uscat, dar îl întâlnim şi pe marginea râurilor şi pâraelor. Lemnul are aceleaşi calităţi şi în trebuinţări, cu singura deosebire că e mai elastic. Bun pentru foc. Cărbunele de arin e întrebuinţat şi la prepararea prafului de puşcă. Scoarţa şi amentele femele, numite amine sau arine, sunt întrebuniţate în tăbă-cărie şi de sătence la văpsitul lânei. T. Pr.
   ANINA. Amentul aninului cu care ţărancele vopsesc lânurile - v. anin.
   ANINAŞI. - Bot. - Alnus viridis. sin. Liliac de munte, are frunzele ovale ascuţite, dublu -serate, de aceiaş culoare pe ambele părţi. Florile verzi, dispuse în amente, cele mascule îngust-aripate. Creşte în regiunea alpină, unde formează cu Pinus Pumiîio H. tufişuri, ajungând până la limita vegetaţiei lemnoase.
   ANINĂTOARE. Termen vânătoresc: colţul unrie copoiul închide capra neagră.
   ANINIŞ. Loc unde cresc anini; pădure de anin. - v. anin.
§ 249         _______________
îî'
I     ANIS. - Bot. - Nume dat ^semiiiţelor de
^ Pimpinella anisum. - v. Anison.
I     ANISODACTYLUS SERICEUS. - Ent. -
? Coleopter dintre Carabidae care însă nu-i car-
5  nivor ci roade inflorescenţele şi seminţele crude ale plantelor din fâneţe, ca Agrostis ; ^ulgaris - Iarba câmpului - şi Poa pratensis -Firuţă.
                                                           ANISOFILIE. - Bot. - Se numeşte fenome-
*  nul produs de gravitaţiune, care se observă la ramurile orizontale sau foarte înclinate
> pe tulpina principală, - Plagiotrope - de a
S  avea frunzele de mărimi diferite, şi anume: mai mari pe faţa inferioară, mai mici pe cea Şv superioară şi intermediare pe lăture. Ex.: rJ. frasinul, arţarul, bradul alb, etc.
                                                     ANISOL. - Chim. - Eter fenil - metilic, cu miros de geranium, component al oleului e-0 teric extras din fructul aromat al plantei ’* umbellifere Pimpinella anisum - Anison - ori-
*  gjnară din Egipt, şi cultivată în Europa pentru acest oleu^ întrebuinţat în medicină şi la prepararea lichiorului ,,anisette“. - v. anison.
      ANISON. - Legum. - Pimpinella anisum L. Plantă din fam. Umbelliferae. Cunoscută şi sub numele de Anason, Anason românesc, Anis, Bâdean - Trans. - Plantă anuală erboasă, aromatică, originară din Orient. La noi trăeşte numai cultivată. Tulpina e cilindrică, fis-tuloasă, acoperită cu peri moi şi scurţi, creşte până la 50 cm. înălţime. Frunzele inferioare sunt nedivizate. Florile sunt mici albe, dispuse în umbrele. Fructele - seminţele - sunt ovoide, cenuşiu-verzi şi păroase. Un gram de seminţe conţine cca. 200 boabe. Puterea germinativă a seminţelor se păstrează 3 ani. Se
AN1S-ANISOPLIA
cultivă în toată Europa. Fructele ajung la coacere chiar în Norvegia* - Fig. 345.
   Cultura. Anasonul cere o climă potrivit de umedă, însă caldă. H convin locurile cu expoziţie sudică şi ferite de vânt. Pământul tre-bue să fie cald, afânat, bogat şi bine muncit. Merge foarte bine după prăşitoare gunoite, sau după leguminoase. Se seamănă primăvara, Martie-Aprilie, în rânduri 30-40 cm. distanţă sau prin împrăştiere. Se dă 18-20 kgr. la ha. Sămânţa se amestecă la semănat cu nisip sau ţărână uscată. Adâncimea de însămânţare este de 1-1,5 cm. Răsare anevoie. Plantele se răresc lăsându-se între fire 23-30 cm. Plivitul şi prăşitul sunt lucrări indispensabile. Recolta se face prin Iulie-August. După ce s’a lăsat să se usuce se treeră. Producţiunea la ha. este de 500-800 kgr. boabe şi 1800-2600 kg. pae. Greutatea hecţolitrică 34-38 kgr.
   întrebuinţări. Seminţele de anison au efecte aromatice, stimulente şi carminative. Sunt căutate în industrie şi farmacie. Se întrebuinţează pentru aromatizarea lichiorurilor, prăjiturilor şi bomboanelor. Din seminţe se extrage, prin distilaţie o esenţă oleoasă - Oleum anissi. - Uleiul acesta şi extractele spirtoase fabricate din seminţe sunt întrebuinţate în farmacie, contra colicilor, bolilor căilor respiratorii şi de stomac. Seminţele mai mici, care cad la ciuruit, se întrebuinţează şi la noi în ţară de fabricele de spirt pentru aromatizarea spirtului, care se vinde pentru a se transforma în rachiu.
   Paele de anison sunt bune ca nutreţ. Se dau mai ales la cai, tocate .şi amestecate cu grăunţe.
   ANISON DULCE. - Bot. - Foeniculum vulgare Mii. - v. Molurâ.
   ANISON STELAT. - Bot. - Illicium ani-satum L. Sin. Anison franţuzesc., Badian, Badian. Arbust din fam. Magnoliaceae, ce trăeşte prin locurile umede din Asia - China, japonia -, unde se cultivă foarte mult. Procură fructele de formă stelată cu 6-12 roze - foli-cule -. Sunt căutate în industrie si întrebuinţate în farmacie pentru odoarea lor dulce, suavă şi fină din care prin destilaţie se obţine un oleu cu proprietăţi stomahice-carmi-native. Se aromatizează liqueururile fine. In farmacie se prepară tinctura badiană.
   ANISOGAMETANGIOGAMIE. - Bot. v. gametangiogamie.
   ANISOPHILIE. - Bot. - v. anisofilie. ANISOPLIA. - Ent. - Coleopter din fam. Scarabeidae. Trăeşte pe diferite plante, în special pe graminee, cărora le distruge floarea sau bobul încă în lapte.
   A. austriaca Hbst., gândac de forma cărăbuşului însă mult mai mic. De culoare bru-nă-castanie. Produce pagube mari, mai cu seama pe grâul semănat primăvara târziu, căruia îi roade bobul în lapte. Uneori lanuri întregi sunt distruse. Larvele se desvoltă în
ANISOP TERYX-ANOB1UM
 250
 Fig. 346. — ANIŞOPLIA SEGETUM, sin. A. fruticola
pământ ca şi larvele cărăbuşului, durata des-voltării fiind însă numai de 2 ani.
   A. segetum Hbst., nu depăşeşte 1 cm. lungime; elitrele castanii, corseleţii şi capul ver-de-bronzat acoperit cu perişori galbeni. A-tacă în special secara. - Fig. 346. M. Pand.
ANISOPTE-RYX. - Ent. -Gen de Lepidoptere, familia Geometidae. Are trompa rudimentară, palpii foarte mici.
A. aceraria.
Aripele anterioare dela mascul de culoare brună. Ouăle sunt depuse pe crăci în formă de inel.
Larva - omida -de culoare verde şters cu linii albe pe părţi. Trăeşte în pământ.
   A. aescularia este o altă specie care sboară prin luna Martie. Omida are culoarea galbenă. Apare în lunie-Iulie pe stejar. Se transformă în crisalidă pe - sau în pământ, unde iernează.
   A. membranaria Schiff. Poate fi dăunător atât arborilor fructiferi cât şi celor de alee. Ouăle depuse pe crăcile subţiri dela extremitatea ramurilor, - câte 50-200 - sunt grupate în inele ca şi cele ale Inelarului - Mala-cosoma neustria. - Spre deosebire însă de Inelar, -Je cărui ouă sunt depuse într’un inel necomptact, ouăle de Anisopteryx înconjură ramura într’un inel complect închis.
   ANISOSTICTA. - Ent. -Coleopter din fam. Cocci-nelidae. Corpul oblong sau Fig. 347. — ANISOS- oblongoval. Puţin convex. TICTA, 19-punetata. A. 19-punctata L. e semnalată în România pe gra-mineaele din păşuni şi mlaştini. - Fig. 347.
   ANKILOSTOMIAZA. - Med. - Boală produsă   de parazitul  Ankilostoma şi se manifestă                                        sub forma unei enterite cronice ane-
miate. Leziunile produse de parazit sunt acele caracteristice enteritei şi anemiei, însoţite de hemoragii intestinale. Un bolnav de ankilos-tomiază se cunoaşte după următoarele patru semne: dizenterie, epistaxis, slăbire progresivă şi adenopatie. Diagnosticul se face prin examen coprologic. Ankilostomiaza este o boală contagioasă, cu o mortalitate mare şi se răspândeşte uşor prin câini. Animalelor bolnave li se administrează antihelmintice,
li se dă apă filtrată şi sunt ţinute izolate, în locuri uscate.
   ANKYLOSTOMUM. - Zool. - Sin. A.
 Dochmius duodenale Dubini. Vierme fil{. form - nematod - fam. Strongilide, lung de 8-18 mm., având gura cu croşete; masculii au o pungă caudală cu spicule. Ouăle mici elipsoide sunt eliminate cu excrementele şi rezistă pe pământ umed. De aici larvele sunt luate de om prin piele - sau pe cale bucală cu apă murdară - ajung în intestin unde rămân ca adulţi şi cu croşetele lor rănesc mucoasa intestinală şi determină o anemie teribila la mineri, lucrătorii din cărămidării, tu-nele şi în regiunile calde la persoane ce lucrează în terenuri umede sau mlăştinoase. Se recomandă măsuri de igienă în mine - desin-fecţia fecalelor, tratament cu esenţă de Che* nopodium, extras de ferigă masculă, thymol, esenţă de Eucalyptus, etc.              I. B.
   ANNA-SPÄTH. - Pom. - Varietate de pru. ne. - v. Prun.
   ANOBIIDAE. - Ent. - Carii lemnului, co-leoptere xilofage mici, trecând ades neobservate, dar producând pagube mari. Corpul de obicei cilindric, de culoare negricioasă, capul aplecat în jos ascuns sub corselet. Antene drepte nemăciucate. Se hrănesc cu materii uscate: lemne, seminţe, herbarii, cărţi, etc. Îşi trag numele dela particularitatea ce au de a simula moartea la cel mai mic pericol. In lemnul atacat îşi sapă galerii caracteristice, în cari primăvara, în epoca de reproducere, adulţii se caută în timpul nopţii, lovind în pereţi cu capul şi producând un sgomot caracteristic numit „orologiul morţii“. Larvele albicioase, curbate în arc, sapă în lemn galerii în cari trăesc tot timpul şi se transformă în adulţi.                         M.   Pand.
   ANOBIUM. - Ent. - Gen de coleoptere din familja Anobiidae. - Fig. 348.
   A. pertinax. In stare adultă această insectă are curiosul obiceiu de a bate cu capul în pereţii galeriilor în care ei trăesc. Sgomotul acesta se aude mai ales în timpul nopţii. Larvele trăesc prin mobile, lemne, parchete, în care îşi fac nişte găuri perfect rotunde.
 Combaterea. Obiecte mai mici de lemn atacate de acest coleopter se închid hermetic în cutii în care se introduce sulfura de carbon. - v. ac.
 A. panniceum. Corpul cilindric şi de culoare brună roşcată. Această specie se hrăneşte cu diferite substanţe vegetale bogate în substanţe amylacee şi zaharate. De aceea este foarte dăunătoare.
   A. domesticum Foure. lung de 3-4 mm., negricios cu elitrele punctate, fin striate şi convexe la extremitate. Atacă în special lemnul de stejar şi nuc. Dacă lemnul e tăiat vara, el este predispus să fie atacat; dacă lem-
 Fig. 348.— ANOBIUM TESSEL-
 latum.
 251
ANOD-ANOPHELES
 nul e tăiat iarna, e mai puţin predispus atacului, aceasta constituind chiar un mijloc de prevenire a pagubelor produse de A. domes-ticum.                       ^       Pand.
   A. emarginatum Duft., atacă mai ales lemnul de brad.
   ANOD. - Fiz. - Electrod pozitiv. - v. Electrod               _
   ANODONTA. - Zool. - Sin. Scoica de râu.,
 S. de baltă, S. de iaz. - v. ac.
   ANOESTRUM. - Biol. - Perioada de repaos din ciclul sexual. - v. şi căldurile.
   ANOMALIE. Abatere dela tipul normal sau modificare extraordinară a formei sau desvoltării organelor, modificare însă fără r.icio influenţă asupra sănătăţii organismului, spre deosebire de monstruozitate, care fiind
 o  anomalie gravă, supără sau opreşte funcţiunile organismului.              V.  Gh.
   ANOMALA. - Ent. - Gen de coleoptere din fam. Scarabeidae, tribul Rutelini. Insectele aparţinând acestui gen au de obicei o lungime de 12-18 mm., forma corpului ovoidă, masivă, de culoare metalică verde cărămizie, partea ventrală fiind acoperită cu perişori deschişi, afară de extremitatea abdomenului care e
                               Fig. 349. — Frunză de vită atacată de ANOMALIA VI TIS F.
 glabră. Atacă în special viţa de vie.. Două specii sunt mai dăunătoare: Anomala vitis F. şi Anomala dubia Scop. var. Aenea Deg.
    A. vitis F. sin. cărăbuşul verde al viţei, trâeşte în terenurile nisipoase, pe sălcii ale căror frunze sunt distruse de adult. Acelaş
 atac caracteristic îl produce şi pe frunzele de viţă. Fig. 349. - Uneori de pe frunzele de viţa trece pe frunzele de nuc. Femelele fecundate se înfundă în nisip, unde-şi depun ouăle din cari ies larvele de culoare albă, se hrănesc în special cu rădăcini.
   Tratament. Când invaziunea este puternică, se vor recolta adulţii cari se grupează în acelaş loc în vie, formând pete sau focare de invaziune, dimineaţa când insectele sunt încă
                        După ,,Larousse Agr.“ Fig. 350. — ANOPHELES. — A. Adult; B. Larvă;
 C. Capul masculului; D. Capul femelei- E. Aripă.
 amorţite. Se pot întrebuinţa şi tratamentele arsenicale, însă numai până în epoca legării fructului. Aceste tratamente pot fi înlocuite cu emulsiuni de ulei cu nicotină. M. Pand. ANOMALON. - Ent. - v. Exochilum. ANOPHELES MACULIPENNIS. - Ent. -Dipter din fam. Culicidae - ţânţari - se deosebeşte uşor de ceilalţi ţânţari prin poziţia pe care o are corpul când insecta se găseşte în stare de repaus. Ţânţarul obişnuit - Culex pi-piens - ţine corpul paralel cu obiectul pe c&re stă în repaus; ţânţarul anophel ţine în repaus corpul oblic în raport cu obiectul pe care stă. Femela se hrăneşte cu sânge, pe care îl suge după ce produce înţepături în piele; odată cu saliva pe care o introduce în înţepătura făcută, ea inoculează şi germenii frigurilor palustre - malaria -, transmiţând astfel boala dela indivizii bolnavi la cei sănătoşi. Aceste insecte trăesc ia mare număr în vecinătatea apelor stătătoare:   mlaştini,
 smârcuri, bălţi, băltoace produse de ploi. Femela fecundată depune 200-300 ouă din cari ies larvele ce plutesc la suprafaţa apei cu capul în jos, lăsând în contact cu aerul numai partea terminală a abdomenului, prevăzută cu un tub prin care ele respiră. După patru năpârliri, larvele se transformă în nimphe, cari se deplasează în apă făcând să-
ANOPLOCFPH AL A-ANOTIMP
252
 rituri succesive şi respirând prin trahee situate dedesubtul capului. - Fig. 350.
   Combaterea. Distrugerea adulţilor este a-proape imposibilă. In schimb distrugerea larvelor   şi nymphelor  se    poate face   cu uşu-
rinţă prin turnarea de petrol la suprafaţa apei în proporţie de o lingură de petrol la 2 mp., făcând astfel un paravan între apă şi aer şi asfixiind astfel larvele. In acelaş timp trebue dusă o acţiune de secare şi asanare a mlaştinilor şi apelor stătătoare, apoi de drenare a solului şi plantare de arbori. Se va suprima deasemeni apa de ploaie ce se strânge în butoaie,  căzi, ghivece de  flori goale,  cutii de
conserve, etc. Deoarece petrolul este prea volatil, este preferabil să se întrebuinţeze pentru fiecare mp. 10 cm. cubi dintr un amestec făcut din părţi egale de ulei de gudron şi petrol. Această metodă se întrebuinţează bineînţeles pentru suprafeţele mici de apă.                                M.     Pand.
   ANOPLOCEPHALA PLICATA -              Toenia -
Zeder. - Zool. - Vierme-cordea ce trăeşte în intestinul calului. - v. viermi intestinali.
   ANOPLURA. - Ent. Ordin de insecte cuprinzând două familii: fam. Padiculidelor care sa ataşează Hemipterelor şi fam. Ricinidelor care se ataşează Pseudonevropterelor. Totuşi aceste familii prezintă numeroase caractere comune: toţi indivizii sunt apteri şi trăesc ca paraziţi pe animale. Se înmulţesc prin ouă numite lindeni. Nu prezintă metamorfoze.
   ANOREXIE. - Med. vet. - Micşorarea sau pierderea poftei de mâncare, care se observă în cele mai multe boale.
   ANORGANIC. - Chim. - Sin. neorganic. Substanţă simplă sau compusă constituită din unu! sau mai multe elemente, în afară de carbon, ale cărui combinaţiuni aparţin toate substanţelor organice, afară de acelea a bioxidului de carbon şi derivaţilor săi.
   Substanţele naturale neorganice se mai numesc substanţe minerale.             Ov. Pop.
   ANORHISM. - Zoot. - Sterilitatea Ia masculi produsă prin lipsa de funcţiune a testiculelor - atrofia.
   ANORTIC. - Miner. - Orice cristal ce nu posedă nici plan, nici ax de simetrie.
   ANORT1T. - Miner. - Varietate de silicat de aluminiu şi calciu din familia feldspaţilor.
   ANOTIMP. Sin. sezon. Anul se împarte în patru părţi aproape egale: primăvara, vara, toamna şi iarna. Anotimpurile anului sunt produse din cauza înclinaţiunei axei pământeşti pe planul eclipticei; în sezonul verei axa fiina înclinată cu polul nord spre soare, în up^hiu ascuţit, emisferul nostru primeşte cea mai mare cantitate de lumină şi căldură solară; iarna din contra, axa pământului fiind înclinată cu polul nord contrar, în unghiu obtus faţă cu soarele, primeşte cea mai mică cantitate de lumină şi căldură dela soare. Van are loc în lunile Iunie, Iulie şi August, când polul nord este expus spre soare şi iar-
na în Decembrie, Ianuarie şi Februarie, când acest pol este în întuneric permanent. In e-misferul de sud fenomenul verei, din contra, are loc în lunile când la noi este iarnă, căci atunci polul sud este expus către soare, şi fenomenul iernei se petrece când la noi este vară.
 • Aceste patru anotimpuri se manifestă, tot mai distinct, în zonele temperate dela suprafaţa pământului, căci aceste zone au şi vari-3ţiuni de trecere mai multe, dela zile lungi la zile scurte şi viceversa; pe când la equator, ziua fiind egală cu noaptea, este aproape numai o uniformitate de timp, lipsesc anotimpurile; iar mergând, spre cei doi poli dela equator, neegalitatea zilelor cu nopţile este din ce în ce mai mare, până când, la poli, anotimpurile se reduc la două: anotimpul de vară şi cel de iarnă, sau mai bine zis ziua polară care e de 6 luni, după care vine noaptea polară tot de 6 luni. Aceste schimbări au loc la 21 Martie şi 21 Septembrie, dar în sens invers pentru fiecare pol, când la unul e ziuă, la celălalt e noapte şi contrar..
   Astronomic, anotimpurile încep la următoarele date: primăvara la 21 Martie, vara la 22 Iunie, toamna la 21 Septembrie iar iarna la 22 Decembrie, adică în momentul când ziua revine egală cu noaptea pentru primăvară şi toamnă şi, când este ziua cea mai mare (22.VI) pentru vară şi ziua cea mai mică (22.XII) pentru iarnă.
   In sens climatologie, la noi, primăvara poate fi socotită ca începe, când temperatura mijlocie zilnică ajunge la 0°, ceeace are loc, în regiunea Moldovei la Iaşi, cam pe la
 5 Martie şi cu câteva zile mai timpuriu în câmpia ţărei şi în Banat, sau cu 8-10 zile mai târziu în Transilvania, Bucovina şi nordul Moldovei; adică îndată ce începe să se desgheţe, colţul erbei porneşte să dea şi apar primele flori primăvăratice ca ghioceii, brebeneii, brânduşele, ş. a.
   Cu anotimpul verei căldura creşte treptat» pei'tru ca în Iulie şi August să atingă valoarea cea mai ridicată; iar din Septembrie ziua ’ncepe să devină mai mică ca noaptea, lumina şi căldura solară scade treptat, dar şi recoltele au .ajuns îa maturitate, unele din timpul verei, altele se coc în toiul toamnei» prin Octombrie. Din Decembrie, ziua începând să scadă, tot mai mică ca noaptea, lumina şi căldura dela soare scad şi aceste meieu, iarna este în toiul ei şi, cu toate că dela 22 Decembrie ziua începe să crească cale puţin, dar frigul este atât de intens încât prea arareori se poate simţi la noi cate
 o zi, două sau o mică serie de zile cu timpul mai blând. Se mai zice sezonul ploilor* sezonul secetei, al vânturilor, după cum anumite stări atmosferice predomină în anumite epoci de obiceiu; sau, sezonul semănăturilor de primăvară, al celor de toamnă, al secerişului, al culesului viilor etc. după felul lucră-
253
ANOXIA-AVTENNARIA
 rilor agricole ce predomină într’o perioadă timp. Aceste sezoane, care pot fi numite sezoane agricole, pot să avanseze sau să întârzie datele de începerea şi durata lor, <}upă cum e şi caracterul climatic al anului; mai avem sezonul cireşelor, când se *cbc a-ceste fructe, sezonul vânatului, când, în mod legal, este permisă vânătoarea, sezonul băilor şi a. - v. Climat.                 I. 17
Fig. 351. — SPINARE ANSELATĂ.
   ANOXIA. - Ent. - Coleopter din fam. La-melicorne, tribul Melolonthini - cărăbuşi Trăeşte pe viţe în regiunile nisipoase. Sunt mai multe specii: A. viilosa F., A. orientalis Kryn şi A. emarginata Coq.
   ANSA. - Anat. - Legătura contractată de vase sau nervi în trecerea lor peste alte vase şi nervi.
   ANSELAT. - Zoot. - Sin. înşeuat. Se spune despre un cal, la care profilul spinării este concav; regiunea spinării este lăsată în jos, luând forma de şea. Este o spinare defectuoasă, de oarece nu suportă bine greutatea la calul fie călărie şi de samovar şi transmite rău propulsiunea trenului posterior către membrele anterioare. Spinarea anselată poate fi şi congenitală; de regulă acest defect se dobândeşte în timpul vieţii:         la mânjii
 hrăniţi rău, prin greutatea prea mare a tubului digestiv încărcat cu alimente puţin hrănitoare sau la acei siliţi să se hrănească din grătare aşezate prea sus; la caii bătrâni, la cei cu spinarea prea lungă precum şi la iepele de prăsilă, după mai multe fătări. - Fig. 351.
   Există la unii cai spinare cu înşeuare falsă, produsă prin scurtarea exagerată a apofize-lor spinoase de la vertebrele acestei regiuni. Pe animalul viu este greu de deosebit înşeua-rea falsă.                          Dr. G. M.
   ANSER. - Zool. - Gen de paseri palmipe-de lamelirostre, din tribul Anseridae. Au ciocul galben sau portocaliu, mai lung decât capul, lamele ciocului bine vizibile.
   Specii:
   A. cinereus M. et W. - v. Gâscă sălbatecă.
   A. domesticus L. - v. Gâscă domestică.
   A. albifrons Scoup. - v. Gârliţă, gâriţă.
   A. segetum Gmel. - v. Gâscă sălbatecă. ANSERIFORMES. - Zool. - v. Lamelliros-trae.
    ANSERINAE. - Zool. - Sub familie de paseri palmipede şi lamelirostre.
    ANS1LAJ. - Technol. - Operaţiunea con* servărei - murărei - nutreţurilor verzi. - v. Nutreţuri - conservare, murare, siloz.
    ANTAL. Măsură de capacitate în Moldova rzn 50 vedre.
    ANTEBRAŢ. - Anat. anim. - E format a-tâi din oasele radius şi cubitus, cât şi din muşchii ce-i acoperă. El are forma unui con turtit şi răsturnat cu vârful în jos.
    Antebraţul trebue să îndeplinească următoarele condiţiuni:   ~
    1. - Să fie lung.
    Antebraţul e mai lung la caii de viteză şi mai scurt la caii de ham. Lungimea antebraţului e totdeauna în raport cu lungimea fluerului. Un antebraţ lung e legat la un fl ier scurt şi vice-versa. Caii cu antebraţe lungi au mersuri razante, adică ridică puţin piciorul dela pământ, în mers.
    Caii cu antebraţe scurte, din contră ridică mai mult genunchii în sus şi se zice, că trotează din genunchi.
    E mai bine, ca un cal să aibă antebraţele lungi şi fluerul scurt, decât fluerul lung şi antebraţul scurt.
    2. - Să fie vertical, adică drept.
    3.    - Să fie totdeauna larg, adică cu muşchii bine desvoltaţi, oricare ar fi serviciul calului.
    Cu cât muşchii antebraţului vor fi mai greşi, cu atât şi tendoanele ce pleacă din ei vor fi mai groase şi mai puternice.
    Antebraţul se zice că e subţire sau cilindric, când muşchii sunt mici şi subţiri. Pe faţa dinăuntru a antebraţului şi la partea sa de jos, se găseşte o placă de corn numită castană.
    Castana e mai mare la caii de rasă ordinară şi mai mică la caii de viţă nobilă.
    ANTENĂ. - Ent. - Zool. - Apendice pe care Insectele, Myriapodele şi Crustaceii le poartă pe cap. Antenele au forme foarte variate, Fig. 352 - însă oricum ar fi ele ca formă, îndeplinesc în primul rând funcţiunea tactilă; cu ajutorul lor insectele pipăe, dându-şi seama de mediul înconjurător. La unele insecte antenele îndeplinesc şi un rol olfactiv, ca de ex.: la Cărăbuş, unde pe lamele antenelor se observă fosele olfactive. M. I.
    ANTENN ARI A. - Bot. - Gen de plante din fam. Compozitae. Are flori dioice, capitule ovat-conice, foliolele involucrului albe, roza-cec sau purpurii, baza tulpinii adeseori sto-loniferă. Cuprinde vreo 15 specii ce cresc în regiunile muntoase.
    A. margaritacea, sin. Anuphilis margarita» cea, originară din America septentrională, plantă vivace, cu tulpina pufoasă înaltă până la50 cm., creşte în pământul calcaro-nisi-pos şi înfloreşte în August. Florile se întrebuinţează la buchete şi coroane mortuare.
ANTENNARIA-ANTHEMIS
 254
 A. dioica syn. Gnaphalium dioicum - v. Parpian, Talpa mâţei.                  I.  M.
 ANTENNARIA. - Fitop. - Gen de ciuperci epifite - neparazite - din fam. Perisporiaceae.
   Combaterea constă în distrugerea Aphi-deae-lor, cari secretă acest suc zaharat, prielnic desvoltării ciupercii.
ANTEP. - Pom. - Varietate de vişin din
 Fig. 352. — DIFERITE FORME DE ANTENE. 1. Locusta; 2. Aesehna; 3. Carabus monilis; 4. Macro-gilossa stellatarum; 5. Agriotes; 6. Saturnia Pyri; 7. Corymbites aulicus; 8. - sus - Eristalis tenax,
     - jos - Volucella plumata; 9. Vanessa atalanta; 10 - de sus in jos - Vespa crabro, Polypylla fullo,
                                        Paussus, Otiorynchus ligustrici.
   Prezintă spori negricioşi bruni şi formează un înveliş negricios pe plantele parazitate de Aphide, nutrindu-se cu sucul lor zaharat. A. eroicophia o găsim pe Erica arborea.
                                După „Larousse“. Fig. 353. — ANTERE. — 1. Uniloculară; 2. Bilo-culară; 3. Tetraloculară; 4. Concrescută; 5. Didimă; 6. Bicornă; 7. In formă de săgeată; 8. Ascuţită; 9. Sinuoasă; 10 Apendiculată; 11. In formă de X; 12. Bazifixă; 13. Apifixă; 14. Dorsifixă; 15. In-trorsă; 16. Extrorsă.
al cărui lemn plăcut mirositor se făceau ciubuce.
   ANTERA. - Bot. - dela grecescul anthe-ros înflorit. - Partea din stamină în formă de sac, care conţine polenul. Se compune din conectiv şi 2 loji, - v. stamină. - Fig. 353.                                       I.  Pr.
   ANTERIDIE. - Bot. - Organul reproducător mascul al celor mai multe criptogame, la cari se formează anterozoizi. Anteridia are formă diferită şi se compune dintr’o massă de ţesut celular în care iau naştere anterozoizii.
-  v. ac. La alge şi muşchi anteridia are aspectul unui sac ovoid, la ciuperci cele mai căutarea unui oogon - organ femei.
   ANTEROZOID. - Bot. - Corp reproducător mascul la anumite ciiptogame - muşchi, alge, ciuperci. - Anterozoizii se formează în ante-ridie.
   La ciuperci ant-îroizii au câte un cil, care îi serveşte pentru a înnota în apă în deseori ea are formai de măciucă. N. Gh.
   ANTHEMIS. - Bot. - Gen de plante din fam. Compositae, cuprinzând multe specii cari cresc în Europa, Asia occidentală şi Africa boreală, întrebuinţate unele ca plante medicinale. Are flori Cadiale oblongi, numeroase. Involucrul semiglobulos sau plan.
   A. arvensis». - v. Romaniţă de câmp.
   A cotula. - v- Romaniţă puturoasă.
   A. tinctoria. * v. Floare de perină.
   A. nobilis. J . Sin. A. odorata. Lam. - Cha-momilla nobilis. - v. Muşeţel roman.
 255
AANTHER-ANTHONOMUS
                            A. Pyrethrum L. - v. Muşeţel african.
                                 I. Prod.
   ANTHERA. - Bot. - V. antera.
   ANTHERIDIE. - Bot. - v. anteridie.
                        ANTHEROZOID. - Bot. - v. anterozoid. ANTHICUS FLORALIS L. - Ent. - Co-leopter din fam. Anthicidae. Atacă ciupercile rozând suprafaţa pălăriilor si transmiţând o boală numită pătarea ciupercilor. - v. ac.
   ANTHOCHARIS. - Ent. - Gen de Lepidoptere din fam. Pieridae, caracterizate prin cap puternic, antene scurte şi de o singură culoare.
   A. cardamines foarte răspândit primăvara prin păduri. Aripi albe cu vârful portocaliu. - Fig. 354. - Omizile le găsim pe cruci-fere: Turitis glabra, Cardamine impatiens, Sinapis nigra, grupate câte 2-3 lângă sili-cue; se hrănesc cu frunzele plantelor.
   A. eupheno, cu aripile galbene. Omida tră-eşte pe Biscutella ambigua.
   A. belia, cu faţa superioară a aripelor albă, iar cea inferioară verzue.
Fig. 354. — ANTHOCHARIS CARDAMINES.
   ANTHOMYA CEPARUM Meig. - Ent. -v. Hylemia antiqua Meig.
   ANTHOMYA RADICUM L. - Ent. - Sin. A. şpreta Meig. Musculiţă de 4,5-5,5 mm. lungime, gri-negricioase, aripele străvezii. Depune ouă în pămâţ&t: larvele lor cilindrice, albicioase, cu puncte negre, cu nişte ex-
Fig. 355, — Larve de ANTHOMYA.
crescenţe în regiunea anală, ajung până la 6 mm. lungime şi rod rădăcini de diferite plante: ridiche, varză, etc., făcând galerii pline
cu excremente. Se semnalează asemenea ca duşmani în pepinierele de răşinoase, rozând rădăcinile pueţior.
   ANTHOMYA BRASS1CAE Bsche. - Ent. -v. Ghortophila brassicae Bsche.
   ANTHONOMUS. - Ent. - Gen de insecte din ordinul Coleoptera, fam. Curculionidae. Speciile mai importante sunt:
   A. rubi Hbst. Gândăcel cuculionid, ce depune primăvara ouă în mugurii de agriş, pomuşoară, mure, rose; apoi rod baza mugurilor, ce se vestejesc şi servesc de hrană larvelor.
   A. cinctus Redt. Sin. A. piri Gândăcel cu plisc, având cam 6 mm. lungime, de culoare brună închisă cu o bandă transversală albă pe elitre. Depune toamna ouă în mugurii părului, cari vor fi distruşi complecta-mente de către larve. Grădinarii numesc a-ceste larve: viermi de iarnă.
   Tratamentul curativ este recoltarea bobocilor atinşi; epoca cea mai favorabilă acestei operaţiuni este luna Martie.
   A. rectirostris L. Sin. A. druparum L. Gândăcel cu plisc - curculionid - având 5 mm. lungime, brun cu peri roşiatici. Depune ouăle pe cireşele negre şi rozând fructele, acestea nu pot ajunge la maturitate şi cad. Se recomandă ca mijloc de luptă: stropirea arborilor cu lapte de var; culegerea şi arderea fructelor căzute.
   A. spilotus Redt. Gândăcel cu plisc -Curculionid - ce depune ouăle pe faţa superioară a nervurei mediane a frunzelor tinere de păr. Frunzele atinse se sucesc, se îngălbenesc şi cad.
   A. pedicularius semnalat în Basarabia, atacând bobocii florali ai părului, în luna A-prilie. Mărimea lui variază intre 2-4 mm., iar culoarea dela roşu-cărămiziu spre violaceu.
   A. pomorum L. - Ent. - Gărgăriţa florilor de măr, - unul din cei mai vătămători duşmani ai merilor în momentul înfloririi. Mugurii florali atacaţi, capâtă o culoare ruginie şi aspectul unei cuişoare. Adultul are o lungime de 4-5 mm. cu corpul în întregime acoperit de perişori cenuşii şi gălbui, ce-i dau o culoare generală cenuşie, mai puţin roşcată decât la celelalte specii de Anthono-mus. Către vârful elitrelor, prezintă o bandă mai albicioasă în unghiu ascuţit. - Fig. 356. - Are o singură generaţiei pe an. Apare sub formă adultă când înfloresc merii şi înainte ca floarea sa se fi deschis, femela fecundată face cu rosrul - pliscul - o gaură în petale, unde-şi depune câte un ou. Acest boboc nu se mai desface, se înroşeşte şi se usucă. Femela nu depune numai un singur ou, ci trece din floare în floare şi cu cât găseşte mai multe flori nedeschise, cu atât depune mai multe ouă, putând ajunge până la 20. Din ou ese larva, care se hră-
ANTHOXAN flNA-ANTHRAÇNOZA
 256
 neşte cu staminele şi pistilul florii. Iernează sub formă adultă, stând în amorţire, fără hrană, în crăpăturile scoarţei mărului şi altor pomi, precum şi în orice loc ce oferă un adăpost sigur - muşchi, licheni, pietre.
   Varietăţile de meri timpurii şi târzii, scapă de atacul acestei insecte- pe câtă vreme varietăţile de vară sunt mai mult atacate. La noi, în ţară sunt două centre, în cari atacul este mai puternic: Sibiu: - de unde se răspândeşte şi în judeţele limitrofe - şi Nâsăud.
   Tratament. Această insectă este foarte greu de distrus, deoarece epoca în care adulţii sunt
bui să se aplice simultan în toate livezile u-nui ţinut.
   b - Tratamente chimice nu au dat nici ele până în prezent rezultate satisfăcătoare, în afară de insecticidele de contact, întrebuinţate primăvara. Astfel zemurile sulfo-calcice aplicate timpuriu în două tratamente, făcute la intervale de 15 zile - 20 Martie-5 Aprilie -în concentraţie de 32-36° Baume, diluat \% s’au arătat eficace. Momentul cel mai indicat pentru lupta împotriva acestei insecte este în perioada de activitate ce precede depunerea ouălor.
  Fig. 356. — Stânga - ANTHONOMUS POMORUM - mugure atacat, larvă, adult, nimfă. Dreapta -ANTHONOMCS PYRI - floare cu insectă în mărime naturală, adult mărit.
mai vulnerabili, corespunde înfloririi, atunci când pomul suportă mai greu aplicarea insecticidelor.
    a. Tratamente mecanice:       1  - Recoltarea
adulţilor prin scuturarea pomului pe o pânză întinsă pe jos în jurul trunchiului şi arderea lor. 2. - Recoltarea şi distrugerea bobocilor înroşiţi. 3 - Perierea în timpul iernii a trunchiului de muşchi, licheni şi arderea lor, precum şi a tuturor frunzelor şi ramurilor căzute jos în jurul pomului, unde gărgăriţa s’ar putea adăposti iarna. 4. - înlocuirea acestora cu grămezi de paie sau rămurele uscate, în cari să se poată refugia insectele, cari apoi pot fi uşor distruse prin arderea
Fig. 357. — AUTHONOMUS POMORUM.
lor. 5 - Benzile cleioase puse în jurul trunchiului, pentru a opri adulţii să se urce pe pom spre a ajunge la floare, dau rezultate puţin satisfăcătoare, cu atât mai mult, cu cât spre a avea o eficacitate simţitoare, ar tre-
   A. - Fucipes - rectirostris. Caracterizat prin-tr’un plisc - rostru - drept, nearcuit, lungime de 4-4,5 mm., cu elitrele brune, acoperite cu perişori galbeni, deşi, formând faşii -Atacă în special cireşii tineri, ale căror fructe nu mai pot ajunge la maturitate şi cad. Se vor culege şi arde fructele căzute. M. Pand, ANTHOXANTINA. - Chim. - Colorant ce formează pigmenţii galbeni în celulele fiorilor şi fructelor.
   ANTHOXANTHUM L. - Păs. - Fân. - Gen
din familia gramineelor.
   A. odoratum L. - Plantă de păşuni. - v Viţelar.
   ÀNTHRACNOZA. - Fitopat. - Sin. antrac-noza. Delà grec, anthrax = cărbune, şi nosos = boală. Sub denumirea de antracnoza viţei de vie sau antracnoza maculată se înţeleg mai multe alteraţiuni, unele din ele fiind cunoscute în Europa de mult.
   Antracnoza maculată prezintă următoarele simptome: apar leziuni pe organele verzi ale viţei, miceliul parazitului distruge ţesutul, producând şancre: pe tulpini antracnoza se manifestă de prin Iunie, formând pete roşii-cenuşii înconjurate de o zonă brună, cu timpul devin negre.
   Pete asemănătoare se formează şi pe bo-biţe, leziunile rămânând superficiale. Foile pătate roşietice se perforează, iar uneori devin ,,asemănătoare cu frunzele de urzică“. Toată planta se desvoltă anevoie.
   Afecţiunea se datoreşte ciupercii Glaeos-porium ampelophagum, al cărei miceliu trăieşte în ţesutul viţei, în special în straturile epidermice şi subepidermice. Acest miceliu este subţire şi incolor; conidiile sunt ovoide
 257
ANfkAX
si foarte mici (3-6^), posedând câte 2 picături refringente.
   Boala se combate prin arderea organelor atacate, prin prăfuiri cu sulf, ungerea cu soluţie de sulfat de fier şi a.
   Antracnoza trifoiului se datoreşte ciupercii Claeosporium caulivorum — leziuni pe tulpină şi peţiol.
   Antracnoza palmierilor. - în sere - este cauzată de G. palmarum.
   Antracnoza gutuiului. - G. Cydoniae.
   Mai există alte specii de Glaeosporium ce atacă coacăza, vişinul ş. a. - v. Glaeosporium.
   ANTHRAX. - Med. vet. - Sin. dalac, cărbune, talan. Boală infecţioasă, produsă de un microb numit bacilul anthraxului - bac-teridia cărbunoasă a lui Davaine. - La om este cunoscută sub denumirea de pustula ma^ lignâ. Afectează toate animalele noastre do-
   Fig. 358. — BACCILUL ANTRAXULUI. —
 a. globule roşii; b. globule albe; c. bacili; d. bacili morţi; e. f. şi g. bacili desvoltati cu spori înăuntrul lor; i. spori germinând.
 mestice şi omul. Este una dintre cele mai răspândite boale de pe glob, fiind legată de teren.
   Intre ţările în care antraxul bântue, de foarte multe ori cu furie, este şi ţara noastră.
   Simptomele. La cal boala se manifestă sub
 2  forme: o formă internă şi una externă. De obicei forma internă, şi numai la cal, poartă denumirea populară şi de ,,talan“. Se confundă cele mai adesea cu colicile simple - matrice.
   Se manifestă prin nişte colici violente care apar brusc, cu năduşeli pronunţate, temperatură 41° şi peste, respiraţia accelerată, puls mic foarte accelerat, bătăile inimei sunt violente şi cu sgomot metalic. Mucoasele foarte congestionate, cianotice. De odată se stârneşte o diaree foarte abundentă cu excremen-
 te negre, sanguinolente. Urina devine roşiatică. Moartea survine uneori în câteva ore, alte ori durează 24-48 ore.
   Sunt şi cazuri rare de vindecare.
   In formă externă apar umflături în regiunea jghiabului, spetei, iiei etc. Umflăturile sunt moi, edematoase, calde, se întind foarte repede, în timp de 12 ore cuprind o mare parte din corp, în cât deformează animalul. In acelaş timp temperatura creşte până la 41;0, mucoasele se prezintă la fel ca în forma internă, inima bate cu sgomot metalic. Şi în această formă sfârşitul este tot moartea, dar cazurile de vindecare sunt într’o proporţie mai mare de cât la forma internă.
   La bou există de asemenea 2 forme: internă şi externă.
   In forma internă, boala are mers supra-acut, acut şi subacut. In forma supraacută sau fulgerătoare, simptomele sunt aproape identice ca la cal. Uneori animalul este surprins jos, se întinde şi moare. Când sunt în picioare devin neliniştite, cu privirea sperioasă, cad jos şi mor după 1-2 ore. In forma acuta
 - cea mai comună - animalul este abătut, cu temperatură mare 42°, bătăile inimei pocnitoare, pulsul mic, respiraţia accelerată, mucoase congestionate, urină roşie, dizenterie. Boala durează 1—3 zile şi se termină cu moartea (80%).
   In formele sub acute, manifestările sunt vagi, nedeterminate, temperatura ceva mai ridicată, uşoare colici, etc. Aceste manifestări trec aproape neobservate. Se termină de obicei cu vindecarea. Acestei forme se datoreşte de obicei imunizarea, rezistenţa naturală la noi infecţiuni grave.
   In forma externă, boala se manifestă prin umflături în regiunea capului, reg. jghiabului, reg. spetei. Când umflăturile sunt localizate la cap, pot produce moartea prin asfixie; când sunt localizate la spată produc schiopă-turi. In asemenea cazuri temperatura poate să lipsească. Mucoasele par normale, pofta de mâncare însă este scăzută sau suprimată, ru-megarea suspendată.
   In general se termină cu vindecarea, dacă nu se complică şi cu cărbune intern.
   La oi cărbunele se manifestă sub formă internă, fugerătoare sau acută.
   In forma fulgerătoare animalele mor în câteva minute. Alte ori boala durează mai mult, animalele au colici din cauza durerilor intestinale, urina roşie, diaree şi moartea survine în 1—2 ore. Procentul mortalităţii 100%.
   La porc există în genere forma externă, mamfestându-se prin o tumoare mare, caldă, edematoasă, în regiunea jghiabului. Pielea devine violacee, apetitul e dispărut, temperatura 41°, respiraţia dispneică şi moartea survine în 6-12-24 ore.
   Aproape 50% din cazuri se vindecă.
 *7
ANTRAX
258
   Câinele se îmbolnăveşte greu, chiar în mod experimental.
   Cauza boalei. Bacilul antraxului, descoperit de Davaine şi Reyer la 1850, se prezintă sub formă de bastonaşe tăiate drept la capete, înconjurate de o capsulă, aşezate uneori în lanţuri de 2-3 şi mai mulţi. Are o lungime de 5-10 ^ şi o grosime de 1         . Este emi-
 namente aerob şi produce fie care câte un spor foarte rezistent la cauzele naturale de distrugere. Se desvoltâ pe toate mediile de cultură. Începe să sporuleze între temperaturile 18°—41°. Unul din caracterele biologice ale acestui microb, este putinţa modificării virulenţei şi de a crea rase asporogene atenuate, care servesc ca mijloc de vaccina-ţiune. La animale microbul este răspândit în sânge, producând septicemie. In sângele animalului viu nu sporulează, aceasta se întâmplă după moarte. Sporul este forma de rezistenţă a microbului, el nu se distruge de cât la 100° de temperatură umedă şi la 120° de temperatură uscată. In pământ şi în unele produse animale, cum este pielea, poate să dureze ani de zile, dacă se realizează condi-ţiuni de uscăciune şi întuneric. - Fig. 358 şi 359.
   Cărbunele infectează toate animalele: calul, boul, oaia, porcul, câinele; apoi, şoarecele, cobaiul, epurele şi carnivorele sllbatece.
   Pasările sunt refractare.
   Modul de răspândire. Microbul se găseşte în toate lichidele organismului ii în toate organele, ca atare poate fi răspândit foarte uşor în afară, pe pământ. Dejecţiunile animalului bolnav conţin mulţi bacili, de asemenea şi secreţiunile nazale şi bucale.
   Sursa principală de răspândire a boalei, însă, este cadavrul însuşi al animalului mort de antrax. Un cadavru, chiar îngropat după toate regulele cerute de poliţia sanitară veterinară, tot constitue un focar de răspândire a microbilor, deoarece ace tia sunt scosi la suprafaţa terenului de râme, după cum a dovedit Pasiteur. De aceia sunt terenuri infectate care au căpătat denumirea de „terenuri blestemate“.
   Toate speciile de animale se îmbolnăvesc de antrax ingerând alimente infectate cu spori de cărbune bacterian, fie la păşune fie la grajd.
   Pentru a înlătura lăţirea boalei, atât dela animalele bolnave, cât şi dela vitele cari au murit, se va lua următoarele măsuri:
   1.    Aşternutul şi băligarul animalului bănuit că este bolnav de dalac, se va arde.
   2.    In caz că animalului bolnav i s'a lăsat sânge, cum este obiceiul, trebuie ca atât sângele scos, cât şi vasul în care s*a scos sau jocul unde a căzut, să fie opărit cu apă ce fierbe în clocote, sau cu o soluţie de sublimat corosiv 2°/oo.
   3.  După ce vita a murit, i se astupă nă-
 rile şi şezutul, pentru a opri zemurile, în care se găsesc microbii, să se scurgă pe tot drumul.
   4.    Cadavrul se va îngropa fără de a se jupui, la o adâncime de 2 metri, între 2 straturi de var nestins.
 •  5. Oamenii, cari au umblat cu cadavrul, cât şi căruţa în care s’a transportat, se vor desinfecta cu o soluţie de sublimat corosiv
 2°/00.
   6.    Se va schimba locul de păşunat, bănuit că ar fi izvorul de molipsire.
   7.    Se va înlătura fânul ce provine din locurile recunoscute că sunt molipsite.
                                Fig. 359. — BACILUL ANTRAXULUI. — Formarea sporilor.
   8.    Dela cadavru se va trimite la ceî mai apropiat laborator o mică porţiune din pîeîe şi diferite organe, înfăşurate în vată, care au stat în o soluţie de sublimat de 1 % şi care apoi a fost bine stoarsă.
   Având în vedere că iarna din cauza frigului nu se pot forma spori, încât examenul pielei nu dă rezultate sigure, se va căuta a se trimite la laborator o bucată de os.
   In infecţiunea animalelor mai joacă rol şi anumite condiţiuni, astfel: a. - Vârsta - se îmbolnăvesc mult mai repede animalele tinere decât cele bătrâne; b. --- Slăbirea organis-
 mului produsă din alte cauze, predispune la îmbolnăvire de antrax.
   c.    - IRegimul alimentar de asemenea are influenţă, astfel carnivorele în general sunt mai rezistente la antrax decât erbivorele.
   d.    - Păsările sunt refractare, totuşi puii mici pot fi infectaţi în mod experimental. Nu toate animale care consumă alimente infectate se şi îmbolnăvesc. Pentru a se îmbolnăvi tre-bue să existe o leziune - o soluţie de continuitate pe tubul digestiv sau pe piele. De aceia se îmbolnăvesc mai des animalele care consumă furaje uscate - paie, spice, etc. de oarece acestea, lezează mucoasa bucală, de cât aceelea care consumă furaje verzi, la păşune.
   Câinii care au consumat carne bolnavă de antrax, dacă muşcă alte animale, pot inocula microbii antraxului, producând boala. Măcelarii, hingherii se îmbolnăvesc de pustulă
259
ANTRAX
 malignă, manipulând carne bolnavă sau cadavre moarte de antrax, dacă au răni pe
 mâini*               -v. * . r *   A          w _
    Intre alte cai de infecţiune, in afara de
 aparatul digestiv şi piele, mai este şi aparatul respirator, producând antrax pulmonar mai ales la oamenii care lucrează piei infectate -în tăbăcării- sau lână infectată.
    La animale, calea aceasta de infecţiune este rară, ca şi calea cutanată.
    Anatomie patologică. Cadavrul unui ani* mal mort de antrax se balonează imediat, intrând foarte repede în putrefacţie. Nările sunt pline de spumozităţi, iar anusul este murdărit de fecale sanguinolente. La deschiderea cadavrului se constată congestiuni, hemoragii şi infiltraţiuni în diferite ţesuturi şi organe. Muşchii sunt mai palizi, parcă ar fi fierţi, pe secţiune au culoare cărămizie ca la peştele Somonul de Rin. Ganglionii sunt măriţi, negri, aproape hemoragiei.
    SpHna este mărită de 3-4 ori, pulpa splenică este alterata, cu aspect noroios, nu se mai cunoaşte nici tuberculii, nici corpusculii. Sângele nu se coagulează şi are o culoare neagră cu aspect unsuros ca păcura.
    Diagnosticul îl putem face după simptome
 - clinic - apoi prin examen bacteriologic şi după moarte după leziunile anatomopatolo-gice.
    La cal, boala poate fi luată drept colici simple, dar la acestea nu există temperatură mare; apoi mai poate fi asemănată cu febra tifoidă, dar în această boală nu sunt colici, şi nu evoluiază aşa de iute ca antraxul.
                             Fig. 360. — VACCINAREA CÁRBUNOASÁ — metoda Chauveau.
   Cărbunele extern se poate confunda cu edemul malign, dar tumorile acestuia sunţ reci, crepitante şi au ca punct de plecare
 o leziune cutanată.
   La bovidee se poate confunda cu septicemia hemoragică - pasteureloza bovină - sub forma toracică, atunci când evoluiază acut. Cărbunele extern al bovideélor nu-1 putem confunda cu cărbunele emfizematos de oarece tumorile produse de acesta sunt crepitante şi reci.
   La oi numai în formele lente îl putem confunda cu cârceagul, în care urina este roşie,
 dar în asemenea cazuri ne desluşeşte microscopul.                                           !
   La porc, tumefacţia subglossienă o găsim şi în ruget. Numai la autopsie putem face diferenţierea şi prin examenul bacteriologic.
   Diagnosticul bacteriologic îl facem prin inoculări la animale de laborator (epuri, cobai, şobolani), însămânţări şi examen microscopic.
   Tratamentul constă în seroterapie şi vac-cinaţiune. Se ştie că, în general, animalele bolnave de boale contagioase, odată vindecate, capătă o putere de rezistenţă naturală la o nouă infecţiune. Această putere de rezistenţă în contra invaziunei şi desvoltării microbilor patogeni, se chiamă imunitate. - v. ac. ^ Când imunitatea s’a produs în urma unei boli vindecate, se chiamă imunitate naturală, când însă această rezistenţă a fost produsă prin mijloace artificiale, atunci se numeşte imunitate artificială. Imunitatea artificială se câştigă prin vaccinaţiune. Despre aceste chestiuni se va vorbi mai pe larg la cuvintele seroterapie şi vaccinaţiune.
   La anthrax, în caz când animalul este bolnav şi nu într’o formă fulgerătoare, aşa ca să avem timp de intervenţiune, facem injecţi-uni, direct în sânge, cu doze puternice de ser anticharbonos, 100-200-400 cmc. la animalele mari şi 50 cmc. la animalele mai mici. Serul acesta curativ provine de la un animal
 - cal, bou, oaie, etc. - căci e bine să folosim ser extras dela un animal de aceiaşi specie cu cel pe care voim să-l tratăm, adică să folosim un ser aşa numit homolog, care a fost injectat mai înainte în sânge cu doze foarte puternice şi virulente de bacili ai antraxului, la care a rezistat fără să se îmbolnăvească.
   Prin urmare, ca tratament curativ nu putem folosi de cât serul anticărbunos.
   Nu trebue să aşteptăm ca animalele să se îmbolnăvească pentru a le putea trata, ci trebue să evităm apariţia boalei, făcând ce-iace se cheamă profilaxie, prevenire. Această prevenire o putem realiza prin mijlocul vaccinaţiunei. Vaccinul este însuşi microbul slăbit prin diferite metode, aşa că, dacă-1 injectăm la animale, nu produce boala, dar conferă rezistenţa la o infecţiune naturală. Cel dintâi care a încercat imunizarea şi deci prevenirea boalei prin vaccinaţiune, a fost Pasteur. El a şi produs 2 vaccinuri: unul cu putere mai slabă şi altul cu putere mai mare
 - mai virulent -, care dacă sunt injectate subcutanat în 2 rânduri la intervale de 10 zile, conferă animalului o imunitate de 6 luni până la 1 an.
   Prin urmare, când ştim că într’o regiune sau într’o turmă, cireadă etc., apar în fiecare an cazuri de dalac, suntem obligaţi ca să facem vaccinaţiuni preventive, adică pâ-
ANTHRENUS-ANTICLEA
 260
 nă nu a apărut nici un caz de boală, noi să vaccinăm animalele expuse infecţiunei.
    Tot astfel trebue să procedăm şi atunci când boala a şi apărut.
    Când boala a apărut însă, lucrurile nu se mai petrec aşa de uşor. Vaccinaţiiunea pas>-teuriană poate da loc la accidente cu sfârşit fatal. De ce? Pentrucă vaccinul - care am arătat că este un microb viabil, dar mai slab
 -  poate să fie injectat la un animal care poate să fie infectat şi în mod natural, aşa că, în modul acesta, în loc să-i prevenim îmbolnăvirea, din contra, i-o grăbim şi chiar îi agravăm boala. Deaceia se recomandă ca înainte de vaccinare să se ia temperatura la toate animalele, şd la acele la care temperatura este mare să nu li se injecteze vaccin, făcându-se ceiace se chiamă serovaccinaţiu-ne. In modul acesta evităm îmbolnăvirea animalelor care s’ar putea găsi infectate în mod natural, în perioada de incubaţie, fără să fi apărut vreun simptom.
    Serul opreşte desvoltarea microbilor care întâmplător s’ar găsi în organism, iar vaccinul produce imunizarea activă. Cu tot acest procedeu, s*a observat însă, că serovaccina-ţiunea nu conferă imunitatea de prea lungă durată. S’au constatat cazuri de dalac la vitele vaccinate, după 1 lună dela vaccinare.
    Astăzi, metoda cea mai sigură pentru obţinerea unei imunităţi de lungă durată - 6 luni până la un an - este metoda de vacci-naţiune intradermică. - Fig. 360.
    In unele ţări se întrebuinţează un singur vaccin, făcându-se o singură intervenţie. La noi se întrebuinţează 2 vaccinuri - Pasteur No. 1 şi No. 2, - făcându-se 2 intervenţii la interval de 8 zile în doză de 1 cmc. pentru animalele mari şi 0,5 cmc. pe animalele mici.
    Este bine a se întrebuinţa un singur vaccin. Avantajele acestei metode faţă de cele vechi sunt următoarele:
    1.   După vaccinaţiunile intradermice, reac-ţiunea generală lipseşte, reacţiunea locală este redusă sau lipseşte cu totul.
    2.   Imunitatea începe foarte repede, după 48 ore şi se stabileşte pentru o perioadă foarte lungă - 6 luni până al 1 an.
    3.   Operaţiunea este bine suportată de animale. In timpul vaccinaţiunilor, animalele nu au nevoie să stea în repaos, aşa că nu mai sunt întrerupte de la muncă.
    In concluzie pentru a preveni antraxul într’o regiune în care boala apare în fiecare an, este de recomandat să se facă vaccina-ţiuni prin metoda intradermică, de 2 ori pe an.                               Dr. P. P.
    ANTHRENUS.- Ent. - Insecte din ord. Co-leopterelor, fam. Dermestidelor. Sunt gândaci mici. Se întâlnesc des pe plantele um-belifere. Speciile care trăesc în case pot fi dăunătoare în stadiul larvar blănilor, pieilor, hainelor şi adesea sunt dăunătoare şi colec-
 ţiilor zoologice şi botanice. Larvele sunt scurte, puţin bombate, cu capul mic, acoperit cu peri în formă de perie. Ex.: Anthre-nus Museorum.
  Combatere. Colecţiile şi lucrurile atacate de Dermestide se desinfectează cu sulfura de carbon.
  ANTHRISCUS. - Bot. - Gen din fam. Um-belliferae. Plante erbacee, anuale, bianuale şi mai rar perene. Fructele au la vârf un rostru. Specii:
  A. cerefolium. - v. Asmăţui.
  A. silvester. - v,. Hasmaciucă.
  A. trichosperma. - v. Asmăţui sălbatic. ANTHROPOIDE. - Zool. - Grupă de mamifere care cuprinde un singur gen: Homo.
  ANTHUS. - Zool. - Gen de păsărele din familia Motacillidae.
  A. campestris. - v. Fâsă de câmp.
  A. pratensis. - v. Fâsă de luncă.
  A. p. cervinus. - v. Fâsă roşie.
  A. spipoletta. - v. Fâsă de munte.
  A. trivalis. - v. Fâsă de pădure.
  ANTHURIUM. - Bot. - Gen de plante mo* nocotylidonate, fam. Aroydeae. Are peste 150 specii ce cresc în America tropicală. Mai importante sunt A. Scherzerianum - Fig. 361 şi A. Andreanum, cultivate în parcuri şi sere.
  ANTICAMERĂ. - Constr. rur. - Odaie de aşteptare. - v. casă, locuinţă.
  ANTICLEA.- Ent. - Gen de fluturi din tribul Larentidae.
  A. berberata în Europa, prin păduri şi parcuri. Omida cafenie, cu pete mai închise, trăeşte pe Berberis vulgaris.
  A. derivata în părţile boreale ale continentului nostru; primăvara, prin marginea tufişurilor, pădurilor. Omida pe Rosa canina.
 261
anticlina^antirrhinum
    A. sinuata are antenele filiforme, aripi cenuşii cu desemnuri complicate. Omida e verde şi trŞeşte pe Galium. - Fig. 162.
    ANTICLINA. - Bot. - Termen pentru denumirea direcţiunei perpendiculare pe organele plantei.
    Diviziunea anticlină în meristeme, aceia care se face în sens radial sau transversal.
    In celulele plantelor pereţii anticlini sunt pereţii axiali şi cei transversali.
Fig. 362. — ANTICLEÂ SINUATA.
    ANTICOEUR. - Med. vet. - Sub acest nume se înţelege diferite abcese reci, tumori, şi neo-formaţiuni localizate înaintea spetei, în regiunea pieptului, înaintea cordului.
    ANTICORP. - Med. vet. - Substanţă a cărei constituţie nu este cunoscută, care se produce în sângele unui animal în urma u-nei infecţiuni naturale sau după ce s’a practicat una sau mai multe injecţii cu o cultură de microbi sau toxină preparată în acest scop. Exemple: injecţii repetate de vaccin anticar-bunos - contra Antraxului - produce un ser care conţine anticorpi cari împiedică dezvoltarea acestor microbi; injecţiile de toxină te-tanică, un ser care conţine anticorpi cari neutralizează toxina antitetanică. M. Mih.
    ANTIDOT. — Med. - Substanţă, având proprietatea de a neutraliza efectul otrăvurilor, introduse în organism. Ele ajută, fie combinându-se chimic cu apa din stomac, fie împiedicând acţiunea otrăvurilor, fisiolo-gic.
    Antidotul unui acid, unei baze, unei sări, va fi corpul care va produce, în urma com-binaţiunii sale, o sare neasimilabilă şi netoxică. Exemple: Antidotul acidului sulfuric va fi laptele de var; al sodei, acidul acetic, iar al acidului fenic, sulfatul de magnesiu. Contra unui narcotic se dă un excitant, iar contra unei substanţe convulsive, un calmant, înainte de administrarea antidotului se curăţă stomacul prin spălături sau purgative puternice.
    ANTIDROMIE. - Bot. - Particularitatea ce se observă la multe plante, ale căror organe apendiculare - frunzele şi ramurile - se însera în ordine deosebită dela un grad la altul. Exemplu: când crengile pe tulpina principală sunt aşezate în lungul unei spirale ce merge dela dreapta spre stânga, ramurile pe crengi, în lungul unei spire, merg invers. ANTIFERMENT. - Alim. - Substanţă care
 opreşte acţiunea fermenţilor. Antifermenţii specifici sunt anticorpii fermenţilor - v. ferment.
   ANTIGEN. - Med. Vet. - Substanţă de natură albuminoasă, microbi, toxină microbiană, venin de şarpe, etc., care, dacă se injectează în corpul unui animal, sub piele, în sânge, intramuşchiular sau intraperitoneal, determină, după un oarecare timp, producerea de anticorpi.                         M. Mih.
   ANTIHELMINTIC. - Med. - Medicament care expulzează viermii intestinali din organismul vieţuitoarelor. Au proprietatea de a amorţi diferiţii paraziţi intestinali pentru ca în urmă să fie eliminaţi prin purgative. După efectul lor se împart în substanţe tenifuge, lucrează asupra teniilor - rizomul de ferigă masculă, Kusso, Kamala, etc., - şi substanţe vermifuge cu efect numai asupra viermilor tubului digestiv - semen contra, santonină,
 CtANTINEURITIC. - Med. - Sin. Antiberiberic, Vitamina B,. Factorul ajtător din alimente care previne şi vindecă avitaminoza numită polineurita sau beri-beri. Este solubil în apă şi se găseşte în cantitate mai mare în coaja orezului şi drojdia de bere. Se obţine 250 miligrame vitamina B., curată şi cristalizată din 50 kgr. tărâţe de orez şi 60 miligrame din aceiaşi cantitate de drojdie de bere uscată. -v. Vitamine.
   ANTINEVRALGIC. - Med. - Medicament întrebuinţat în medicină, dotat cu proprietăţi de a vindeca nevralgia - durerea nervilor.
   ANTIPARAZITAR. - Med. Vet. - Medicament întrebuinţat în contra paraziţilor. Ex.: soluţia Wleminsky, sau pomadă de pucioasă, contra parazitului râiei, pulberi insecticide, băi sulfuroase, fumegaţii sulfuroase sau ungere cu untdelemn contra paraziţilor Phtiria-zei, la pasările adulte, etc. - v. Boale parazitare - Tratament.
   ANTIPODE. - Bot. - Se numesc celulele, în număr de trei, din fundul sacului embrionar - v. ac. - al angiospermelor, reprezentând prothalul femeiesc dela criptogame şi gimnosperme.
   ANTIPUTRIDE. - v. Antiseptic.
   ANTIRABIC. - Med. vet. - Ser contra turbării. - v. ser, seroterapie, turbare.
   ANTIRAHITIC. - Med. - Vitamina D., vitamină de fixarea calciului. - Calciferol -, Ergosterin. - Factorul alimentar accesoriu solubil în grăsimi a cărui absenţă produce rahitismul. Se găseşte în cantitate foarte mare în oleul de ficat de morun, drojdie de bere iradiată. Cantitatea de vitamină D. obţinută prin iradiarea ergosterolului, necesară zilnic pentru a preveni rahitismul la copii, este de 0,002 mgr. - v. Vitamine.
   ANTIRRHINUM. - Bot. Gen de plante din familia Scrofulariceelor. Specii:
   A. asarina, A. majus. - v. Gura leului.
ANT1SCORBU1ICĂ-ANTRACHINONA
262
   ANTISCORBUTICĂ. - Med. - Vitamina C.,
 Acidul ascorbic. Factor alimentar solubil în apă, a cărui absenţă produce scorbutul. Se găseşte în toate părţile verzi ale plantelor şi în fructe; zeama de lămâi ^i portocale conţine cantităţi mari. - v. Vitamine.
   ANTISTERILITATE. - Med. - Vitamina E. Factor solubil în grăsimi, a cărui absenţă constitue una din cauzele de sterilitate. Cea mai bună sursă în acest factor de reproducere sunt germenii de grâu şi ai celorlalte cereale. - v. Vţţamine.
   ANTISEPSIE. - Med. - Operaţia care are scopul de a împiedeca acţiunea microbilor patogeni ce s’au fixat pe ţesuturile organismului animal sau omenesc, fie omorân-du-i, fie împiedicându-i de a se desvolta, înlăturând astfel o infecţie generală. Spre ex., dacă spălăm o rană murdară, acoperită cu puroi» infectată, facem antisepsie; de asemenea dacă spălăm o pungă cu puroi - un abces - sau o fistulă, facem antisepsie.
   Operaţiunea, care are de scop de a distruge microbii înainte de a se fixa pe ţesuturile organismului, se numeşte asepsie. Spre ex., spălarea mâinilor chirurgului înainte de operaţie, fierberea instrumentelor cu care face operaţia, pregătirea locului de operat, sterilizarea instrumentelor de care se va folosi, toate acestea au scopul de a evita cu orice preţ introducerea microbilor patogeni în plaga operatorie.
   In acest caz, chirurgul a lucrat aseptic şi plaga pe care a făcut-o este aseptică - lipsită de microbi. - O astfel de plagă se vindecă repede, fără a produce puroi.
   Aşa că cele două operaţiuni, antisepsia şi asepsia se complectează. Antisepsia poate fi medicală sau generală, atunci când mijloacele întrebuinţate lucrează în mod general - medicamentele sunt luate în acest caz intern.
   Exemple: Mercurul şi compuşii săi în sifilis, Iodura de potasiu în actinomicoză, sărurile de arginţ, oleul de Camphor, etc.
   Poate fi chirurgicală sau locală, atunci când mijloacele întrebuinţate lucrează în mod circumscris. Local - când medicamentele sunt aplicate extern -; poate fi preventivă, atunci când prin mijloacele întrebuinţate se stabileşte în organism o astfel de stare în cât infecţiunea nu mai poate avea loc sau, dacă infecţiunea a avut loc, efectele ei să fie neutralizate. Exemple: vaccinurile, serurile şi unele medicamente ca chinina care previne paludismul.          Dr. P. P.
   ANTISEPTIC. - Med. vet. - Orice substanţă chimică, biologică sau agent fizic, etc., care are proprietatea de a distruge sau de împiedica desvoltarea microbilor. Exemple: substanţe chimice: Sublimat corosiv, Phe-noi - acid fenic -, Creolină, acid boric, apă oxigenată, eţc.; agenţi fizici: frigul, căldura umedă şi uscată; substanţe biologice:    vac-
 cinurile, serurile.
    Unele substanţe sau agenţi lucrează direcl asupra microbilor omorându-i sau paralizân-du-le acţiunea, cu alte substanţe obţinem înlăturarea microbilor pe cale mecanică: a;a lucrează Vomitivele - odată cu evacuarea conţinutului stomacului se obţine şi evacuarea .microbilor purgativele, de asemenea; disti-rele, lavementele, spălaturile stomacale, au a-celaş rezultat; spălarea mâinilor cu apă şi săpun, frecarea corpului, etc., de asemenea înlătură microbii în mod mecanic. Dr. P. P.
    ANTITERMIC. - Med. - Medicament între-buintat pentru a combate temperatura.
    ANTITHESIA. - Ent. - Gen de fluturi din tribul Platyomida. Specia A. salicana în Europa, în locuri cu sălcii, pe cari trăeşte o-mida.
    ANTITOXINA. - Med. vet. - Anticorp care are proprietatea de a neutraliza efectul toxinei, în felul cum o bază neutralizează un acid. Ea se prepară prin injectare repetata de toxină atenuată apoi de toxină pură, sau prin injecţie de anatoxină, la animale de experienţă. Astfel serul antitetanic conţine antitoxină tetanică; serul antibotulinic, anti-texină botulinică, etc. Valoarea acestor seruri se măsoară în unităţi antitoxice internaţionale, şi se întrebuinţează în combaterea diferitelor boli pricinuite de microbi producători de toxine cum sunt B. tetanic, B. bo-tulinic, B. difteric, etc.       M. Mih.
    ANTIXEROFTALMIC. - Med. - Vitamina
  A. Factor alimentar accesoriu, solubil în grăsimi, care se găseşte sub forma de provita-mină în carotina din plante; este luată astfel cu alimentele, de om şi animale şi e transformată în corpul lor în vitamină activă. Lipsa ei produce boala de ochi numită xeroftalmie, pierderea vederii şi oprirea creşterii. Cea mai bună sursă în vitamina A este untul şi laptele de vacă şi oleul de ficat de peşte, - v. Vitamine.
    ÂNTOCYANINĂ. - Chim. - Pigmenţi glu-cozidici, coloraţi roş, albastru, violet, etc. Pigmentul roş se găseşte în cireşe, vin, sfeclă, etc., cel albastru în floarea de cicoare, cam-panula, etc. Anthocyanina roşie trece sub acţiunea alcalilor în albastru verzui.
    ANTOFORE. - Zool. - Albine solitare, care îşi construesc cuiburi în pământ, cu un fagure în care îşi depun ouăle şi o provizie de miere recoltată din flori.
    ANTONICA. - Bot. - Sin. Antonîgă - Bu-cov., Borşer, Crastavan - Trans. - Chaero-pliyllum aromaticum - Specie din fam. Um-belliferae. Plantă erbacee. Creşte prin poieni, tufişuri şi pe lângă pâraiele din pădurile regiunilor muntoase. Are tulpina umflată sub articulaţii, frunze divizate şi flori albe-roze.
    ANTONIGĂ. - Bot. - Chaerophyllum aromaticum - v. Antonică.
    ANTRACHINONA. - Chim. - Cetonă ciclică, care se obţine prin oxidarea antrace-nului. Cristalizează în prisme aciculare gal-
263
ANTR ACOZA-ANTRENAMtNT
  bene, cari se topesc la 2730 C. Bromurată şi tratată în urmă cu potasiu, se trasformă în dioxiantrachinonă sau alizarină, materie colorantă, mult timp extrasă din planta numită roibă sau garantă. - v. ac.
    ANTRACOZA. - Med. vet. - Îngrămădire de particule foarte mici de cărbune în pul-monii şi în ganglionii limfatici ai organului. Se observă la animalele cari trăesc într’o atmosferă cu praf de cărbune; aşa sunt câinii de apartament cari stau mereu lângă sobă. Particulele de cărbune pot trece şi în circulaţia sanguină din ganglionii limfatici, astfel că se fixează şi în alte organe - splină, ficat.                              M. Mih.
    antrayqn. - Med. - Dispozitiv pentru contenţia calului. Este format dintr’o curea prevăzută cu un inel şi care se fixează la cele 4 membre ale calului, în regiunea chişiţei. Prin fiecare inel al antravoanelor fixate, se trece o funie sau un lanţ, care, printr’o cheie metalică ce se poate scoate cu uşurinţă, este ataşată de antravonul unui membru anterior,
 -  în ordinea: membru posterior de aceeaşi parte, celălalt membru posterior, membrul anterior de partea opusă şi apoi prin inelul membrului de care este ataşată; se trage apoi de funie, gradat, prin care manoperă baza de susţinere se micşorează din ce în ce, până calul cade, când se procedează la contenţia propriu zisă, după operaţia de întreprins - Fig. 363.
    După terminarea operaţiei se scoate cheia metalică, prin care este ataşată funia şi tră-gându-se de aceasta, ea ese din inele prin care era trecută, iar calul se ridică cu an-travoanele fixate la membre.
    Mai perfecţionate decâc acele descrise mai sus - ale lui Bacy-Clark - sunt antrâvoanele englezeşti, care au avantajul că se detaşează şmgure când scoatem lanţul, fiind compuse din două piese.
    ANTRAX. - Med. vet. - v. Anthrax. ANTRENAMENT. - Hipol. - Cuprinde regulile ce trebuesc ţinute în seamă pentru prepararea cailor ce aleargă pe hipodroame sau Ori ce alte curse de întrecere.
 Principiul care serveşte de bază, la an-
 trenarea cailor, este gimnastica aplicată la funcţia de locomoţie, de digestie, de respiraţie şi de circulaţie. Această gimnastică măreşte puterea şi viteza cailor antrenaţi. Numai prin exerciţii progresive şi cu bună hrănire nu vom reuşi să mărim la nesfârşit puterea unui animal. Ca să ajungem prin aceste exerciţii la rezultatele dorite, trebue ca ele să fie aplicate încă în momentul zămislirii mânzului. Oricât de ilustră ar fi origina mânzilor, dacă mamele lor nu vor fi hrănite în timpul gestaţiei, dacă ei nu vor avea destul să sugă lapte, dacă după înţărcare nu li se va da mişcare şi alimentaţie abundentă şi variată, exerciţiile acestea nu mai pot ajuta. Ţinând seamă de aceste considerente, antrenarea se împarte în 2 părţi:
    1.    - Cum trebue să procedeze crescătorul. Iapa în gestaţie se va hrăni cu alimente cât mai bogate, lepele cari lăptează şi acele cari sunt pline să se pască în păşunele cele mai bune. După naşterea mânzului crescătorul trebue să vegheze asupra a trei lucruri:
    a.    - Hrana. Mama mânzului să fie hrănită cu mai multe proteine.
    b.    - Mişcarea. Mânjii să fie puşi să facă în fiecare zi 1000-2000 m. de galop intr’un cu-luar special. Aceste exerciţii zilnice se vor face până la vârsta de I ]/i ani, când vor putea fi încălecaţi.
    c.    - Higiena grajdului. Grajdul să fie curat, aerat şi luminos.
    2.    - Cum trebue să procedeze antrenorul. Sunt două şcoli:
    A.    - Şcoala engleză: galopuri de 5-6000 de metri, galopuri de viteză mică; de 2 ori pe săptămână se galopează cu caii acoperiţi cu pături groase, ca să năduşească puternic şi proba pe distanţa cursei ce urmează să alerge.
    B.    - Şcoala americană. Cu micşorarea distanţei şi mărirea vitezei, cronometraj, alimentaţie raţională, prin înlocuirea în parte a ovăzului cu porumb, higiena grajdurilor şi monta americană cu scări scurte, coapsă orizontală şi genunchii apropiaţi deasupra greabănului.
    Antrenarea in apă. Caii vor fi puşi să înoate de 3 ori pe săptămână, timp de o jumătate oră, într’o apă adâncă.
    Cum trebue condusă antrenarea: antrenorul trebue să proporţioneze intensitatea exer-ciţiilor la care supune un cal, la puterea de eliminare a pulmonului. La începutul antrenamentului calul năduşeşte proporţional cu intensitatea exerciţiului, pe măsură ce calul se apropie de ,,formă“ năduşeala se micşorează. Numai exerciţiile repetate şi moderate măresc puterea de contacţiune a tuturor muşchilor. Să nu facem exerciţii repetate şi violente. Muşchiulatura prea desvoltată, dobândită printr’un antrenament prea îndelungat e un semn de slăbiciune. Antrenamentul
ANTRICOT-ANUS
264
 are o limita peste care, dacă se trece, devine vătămător. Să se ţină seamă de două principii mari:
   1.    - Pe măsură ce munca în timpul antrenamentului va deveni mai intensă, se va căuta ca şi hrana să se mărească în acelaşi raport.
   2.    - Calul trebue să aibă o stare generală bună şi deasemenea starea picioarelor să fie ireproşabilă. Antrenorul ca să poată aranja în mod raţional gradul de muncă ce convine unui cal, va ţine socoteală de constituţia, temperamentul, starea picioarelor şi gradul de antrenare al cailor ce urmează a antrena.
   Terenurile pentru antrenare pot fi: nisipoase, adică moi, sau tari şi acoperite cu iarbă. Pistele nisipoase convin cailor uşori şi cu inima şi cu pulmonul rezistent.
   Pista poate fi:
   a.    - In linie dreaptă. Nu e bună pentrucă nu permite calului să mai răsufle.
   b.    - Ovală. Este bună că dă posibilitate calului să mai răsufle la turnante.
   c.    - Orizontală. Nu este aşa bună ca în pantă, când calul merge suind. Aceasta antrenează bine calul.
   d.    - In scoborîş. Nu e bună pentrucă oboseşte încheieturile şi tendoanele.
   Să se galopeze caii dimineaţa, într’un loc liniştit şi retras.
   Antrenarea mânjilor se împarte în trei perioade:
   1.    Durează o lună sau 2 luni. In timpul acestei perioade se va încăleca, ajusta har-naşamentul şi se va face o plimbare în aşa fel să se poată ajunge la 2-3 ore pe zi.
   2. Se va da cailor galopuri mici.
   3.    Se va mări lungimea galopului care se va da.
   Antrenarea cailor dela 3 ani în sus. Se
vor face galopuri treptat-treptat până la 2000-3000 metri. Când un cal gata antrenat este în măsură de a prodijce maximum de muncă cu minimum de oboseală, se zice că este în ,,formă“. Atunci calul după un galop scurt şi iute nu mai transpiră, temperatura nu se mai ridică, respiraţia este normală.
   Alimentaţia în timpul antrenamentului, trebue să fie atât calitativă cât şi uşor de mistuit. Când unui cal îi dăm anumite medicamente ca să mărească puterea peste măsură în timpul alergării se zice că avem un cal dopat.
   La caii de cursă o problemă delicată este potcovitul. Potcoava să nu strice aplomburile, să fie cât se poate de uşoară şi cât mai solidă.
   Antrenamentul trăpaşilor. Când se ia un trăpaş în antrenament se va ţine cont de: caracterul, origina, clasa şi conformaţia calului. Trăpaşul de curse trebue să ajungă la o viteză de 12 metri pe secundă. Antrenorul luptă contra pierderei răsuflării, prin exerciţii zilnice şi mod progresiv; luptă pentru mărirea echilibrului calului care se face
cu ajutorul zăbalei şi prin înfrâiere; luptă pentru mărirea vitezei. Viteza la trăpaşi în mare măsură depinde de: ereditate, vârsta trăpaşului, întrebuinţarea lui şi greutatea copitei. Cu cât copitele sunt mai grele, cu atâl viteza este mai mare.
. Boale. In timpul antrenamentului pot surveni:
   1. Schiopături la mânji; 2. Tuse; 3. Coriza.
-  v. ac.                     G-ral Gr. Hort.
   ANTRICOT. - Jnsp. Alim. - Specialitate culinară care se prepară din carnea provenită din regiunea coastelor dela vitele cornute,
oi şi porci, dela a 7-a coastă înapoi şi în sus, până la regiunea dorsală.
   ANUALE. - Bot. - Se numesc astfel plantele pentru a căror complectă desvoltare e necesar un singur an. Ex.: grâu, fasole, ricin, etc. - v. bianual, vivace.
   ANUITATE. - Com. - Suma fixă pe care
o  persoană - o instituţie sau statul - o plăteşte în fiecare an pentru a-şi achita o datorie, sau pentru a-şi putea forma prin. economii anuale consecutive un capital oarecare într’un număr determinat de ani. Pentru o asigurare - v. ac. - suma anuală ce se plăteşte este o anuitate.
   ANURA. - Zool. - Ordin de Batracieni, caracterizaţi prin lipsa cozii, corpul scurt, totdeauna cu 4 labe. Larvele lor au mai îlntâiu branchii externe şi apoi branchii interne. Se desvoltă prin metamorphosă, larva trecând prin mai multe stadii, până la adult. - v. broasca.                                 M. I.
   ANURAPHIS. - Ent. - Gen de purici de frunze din ord. Himenopterelor, subord. Ho-moptera, familia Amphidide. Diferitele specii: A. persicae Fonsc. - Puricele negru al piersicului -, A. prunicola Kalt. - Puricele negru lucios al prunului -, A. helichrysi Kalt.
-  Puricele verde-gălbui al prunilor apar primăvara pe frunzele de piersic, prun, pătlagină, miosotis, trifoi şi piretru, formând numeroase colonii, cari prin înţepăturile lor produc băşicarea şi încreţirea frunzelor. -Pentru descriere şi combatere v. Aphididele.
   ANURIA. - Med. Anuria indică o lipsă de urinare, fiind un semn grav de insuficienţă funcţională a rinichilor. Acest simptom apare în cursul diferitelor maladii renale.
   ANUROPIGISM. - Sin. anuropigie. Lipsa totală a cozii la pasări datorită lipsei vertebrelor coccigiene - nedesvoltarea uropixului. -Din punct de vedere ereditar este un caracter dominant şi monofactorial - Dunn.
   ANUS. - Anat. - Deschizătura dinapoi a aparatului digestiv.
   Este tare, mic şi bine închis la caii de rasă; moale şi se mişcă în mers, la caii comuni. Anusul se mişcă foarte tare, dinainte înapoi şi viceversa, la caii bolnavi de tig-nafes, chiar când stau pe loc.
   In anus se ia temperatura la cal şi tot prin anus se fac clisme la caii bolnavi. La caii
 |i;'265_----------------------------------------------
 Î
 l  de culoare mai deschisă sau albă, anusul pre-
 I  zintă în jur tumori negre numite melanose.
      AONIDIELLA. - Ent. - Gen de Coccide -Păduche ţestos - din fam. Diaspinelor. Se caracterizează prin prezenţa apendicilor - piep-tini şi palete - numai pe partea terminală a pigidiului, ultimele segmente ale abdomenului fiind lipsite de aceste ornamentaţiuni. Glandele ciripare dorsale lungi, subţiri, adesea dispuse în fascicole. Lipsesc glandele perivul-vare, caracter c*£ deosebeşte acest gen de restul Diaspinelor.
      Mai multe specii, dintre cari unele cu mare :  importanţă, în special pentru pomicultură.
 K A. Aurantii Mask. atăcând mai ales lămâii, !' portocalii, bananii, palmierii, măslinii, ricinul, | salcia, trandafirul.
      A. Maleti Vayss, răspândită cu deosebire t £n Maroc, producând mari pagube măslinilor, f A. perniciosa Comst. - sin. Aspidiotus per-Pi niciosus Comst. - Păduchele din San Jose -| periculosul duşman al pomilor fructiferi, ata-^ când de preferinţă cea mai mare parte din-
 Î tre rozaceele arborescente: meri, peri, gutui, pruni, caişi, piersici, trandafiri, etc., apoi plop, salcie, tei, ulm, platan, mesteacăn, nuc,
 -  corn, smochin, dud, salcâm, thuya, epicea, viţă, etc. - v. Păduchele din San Jose.‘
 M. Pand.
 AORTA. - Anat anim. - Vasele care duc sângele oxigenat dela inimă în tot corpul. ¡K' La animale sunt trei aorte şi anume: Aorta primitivă care pleacă din ventriculul stâng al inimei şi se termină prin două ramuri; s Aorta anterioară care duce sângele la cele două membre anterioare cap şi gât; Aorta posterioară care duce sângele în restul corpu-^ lui şi la organele aflate în cavitatea abdomi-L nală.                                     V. G.
 t , AORTITA. - Med. - Inflamaţia cronică a p arterei aortei; această afecţiune are drept cauză diferite boli:      febra tifoidă, gurma,
 ' morva la cal, jigodia la câine, rugetul la f~ porc, ca şi a altor septicemii; ca şi unele g.. intoxicaţii - endogene sau exogene -, când infecţia se localizează la tunica internă a | aortei, ţesutul conjonctiv începe să prolifereze, să formeze burjoni gelatinoşi, care su-^ feră de degenerarea granulo- grăsoasă şi for-
 & mează un fel de plăci gelatinoase care se in-
 I  filtrează cu săruri calcare. Aortita este gravă, £ prin influenţa ce poate să o aibă asupra cir-^ Xiulaţiei sângelui.                       V.  G.
      APA. - H20. - Lichid incolor, inodor, in-j: sipid. Ocupă 2/3 din suprafaţa pământului.
 F — Chim. - Apa se compune dintr’un voii?' lum de oxigen şi două volume de hidrogen. | In greutate, proporţia este de 2 gr. H., faţă g de 1 6 gr. O., conţinute în 1 8 gr. apă.’ Şcoala U aristoteliană, care a domnit în ştiinţă, până
 *  pe la mijlocul sec. XVII, admitea că apa ~ este unul din cele patru elemente fundamen-^ tale ale naturii. Lavoisier, împreună cu La-
AONIDIELLA-APA
 place au făcut în 1 783, pentru prima oară. sinteza apei, arzând hidrogenul adus în aer.
                            Astăzi, sinteza apei se face în laborator, cu ajutorul unui aparat numit eudiometru.
   In 1800 Carlisle şi Nicholson au electro-lizat apâ acidulată, prin ajutorul unui aparat numit voltametru, descompunând-o în componentele sale, prin curent electric.
   Apa reacţionează în general cu toţi oxizii. Cu oxizii metalelor intră în reacţie spre a da nişte compuşi care se numesc baze. De ex:. cu oxidul de calciu, dă hidratul de calciu, care e o bază Ca0+H20;rziCa (OH)2.
   Cu oxizii metaloidelor - anhidridele - intră în reacţie, spre a da nişte compuşi ce se numesc acizi. De ex.: cu trioxidul de sulf, dă naştere la acidul sulfuric: SOs-ţ-I^O^SOdbL.
   Apa se întrebuinţează foarte mult în labora-toriile chimice, pentru proprietăţile ei de a fi un compus neutru, şi pentru faptul că e un dizolvant a foarte multe substanţe chimice.
—   Fiz. - La temperatura ordinară, apa con-stitue un lichid mobil, limpede, incolor, inodor şi insipid. La O0C. ea devine solidă, în-ghiaţă. Ghiaţa e cristalizată, dar cristalele sunt atât de omogen legate, că ea se prezintă sub o formă de massă transparentă. Cristalele
-   cari fac parte din sistemul romboedric - se observă bine la fulgii de zăpadă, unde sunt grupate în diferite figuri simetrice.
   Densitatea cea mai mare a apei e la 40C, când ea are o valoare egală cu unitatea. Ghiaţa are densitatea 0.94 şi astfel se explică fenomenul plutirei ghieţii la suprafaţa apei.
   Apa are proprietatea de a dizolva multe substanţe solide, lichide şi gazoase. Sunt multe reacţii chimice, cari nu pot avea loc, decât cu ajutorul apei, servind ca dizolvant. De ex.: dacă amestecăm bicarbonat de sodiu cu acid tartric, - ambele fiind substanţe solide -nu se observă nici un fenomen. Dacă însă facem cu ele, separat, soluţii în apă şi apoi le amestecăm, observăm o degajare de bioxid de carbon, pentrucă în soluţie, ele au putut intra în reacţie.
   In afară de adevăratele combinaţiuni chimice, pe care le poate da cu unii compuşi, -după cum am văzut mai sus, - apa mai poate intra în combinaţiuni moleculare cu unele substanţe cristalizate. In acest caz ea se numeşte apă de cristalizare şi influenţează adeseori asupra culoarei şi sistemului de cristalizare a . compusului. De ex.: sulfatul de cupru cristalizează cu cinci molecule de apă -S04Cu-|- 5HaO - în cristale frumoase, albastre, De când sulfatul de cupru anhidru, este incolor.
   Ape mame sau mume, se numesc acele lichide în care s’a operat o cristalizare a unei substanţe solide.
                            Apa distilată se numeşte apa care a fost purificată prin operaţia numită distilare. - v.
APA
 266
ac. - Această operaţiune constă în evaporarea apei ordinare şi condensarea vaporilor, cu ajutorul unui refrigerent, într’un alt vas. Apa bine distilată, trebue să fie lipsită   de  impurităţi mecanice, să                     fie neutră şi să nu conţină săruri sau gaze,                    în soluţie.
   Rolul fiziologic al      apei. Apa are   un   rol
hotârîtor în viaţă, deoarece prezenţa ei este condiţia esenţială a vieţii. Apa intră ca element esenţial în ţesuturile fiinţelor organice. Corpul omului şi al animalelor, conţine circa 70% apă. S’a calculat că unui om, îi trebue îi» 24 ore 2 kg. apă, pe când elimină în acelaş timp 2,5 kg.
   Pasteur a observat că apa este necesară oricărei fermentaţiuni. Din această pricină ea este elementul principal al multor fenomene din natură.
   Apa în natură. Cantitatea şi felul materiilor ce se pot găsi, de obiceiu, în apele naturale de râuri, fântâni, lacuri, etc., este, aproximativ, următoarea: din 100.000 părţi, 50 părţi sunt materii minerale şi organice. Din aceste 50 părţi 18-20 părţi, sunt metale alcaline - în deosebi calciu şi magneziu -,
2-3 părţi, clor sau 3,3-5 sare de bucătărie, 8-10 părţi acid sulfuric, 0,5-1,5 acid azotic; pe lângă aceste componente, se mai pot găsi în apă urme de: amoniac, acid azotic şi materii organice.
   Apele din natură, pot fi împărţite în patru categorii:
   1. Apele potabile; 2. Apele meteorice; 3. Apele lacurilor şi mărilor; 4. Apele minerale.
   1.    Apele potabile. O apă potabilă trebue să fie limpede, fără miros, să aibă 28-30 cm.3 aer la litru, cu maximum 0,5 gr. substanţe minerale la litru şi să nu conţină substanţe organice.
   2.    Apele meteorice sunt formate din pre-cipitaţiunile atmosferice, prin condensarea vaporilor din aer şi anume: din ploae, zăpadă, grindină, promoroacă, rouă, brumă, ceaţă, poleiul, etc. - v. ac. - Două cauze mari, pe lângă altele, ajută condensarea vaporilor din atmosferă: variaţiunile de temperatură şi influenţa munţilor. Cele mai importante ape meteorice sunt apele de ploaie, care conţin, în suspensie, praf din atmosferă şi, în soluţie, cantităţi destul de importante de gaze, ca: -azot, oxigen, bioxid de carbon, etc. şi săruri, ca: azotat de amoniu, azotit de amoniu, etc., provenite în urma descărcărilor electrice, cari întovărăşesc adesea ploile. Ea are un gust leşietic şi nu e bună de băut
   3.    Apele lacurilor şi mărilor, conţin în soluţie cantităţi variabile, dar totdeauna considerabile, de clorură de sediu - ceia ce le dă un gust sărat. Apelor din râuri, prin contrast cu acele a mărilor, h se spun ape dulci.
   4.    Apele minerale sunt acelea cari au o proporţie mai mare de săruri minerale sau de gaze, decât apa comună, şi sunt capabile,
prin aceasta, să exercite asupra organismului omenesc o acţiune, din care să poată trage folos terapeutica. Ele pot fi naturale sau artificiale, după cum sunt provenite din izvoare sau preparate în mod industrial din aceleaşi elemente, ca şi apa minerală naturală. A. mi-
 • nerale, pot fi: sulfuroase, sărate, feruginoase, alcaline, acide, etc., după natura elementelor pe cari le conţin.
    Apele termale, sunt acele cari ies la suprafaţa pământului, având o temperatură ridicată. De obicei, ele sunt, în acelaş timp, şi a. minerale. Asemenea izvoare cu ape termale, se găsesc în România la Băile Felix, Herculane, Episcopia Bihorului, etc.
    Apele calcaroase, conţin o proporţie mare de săruri de calciu. Ele nu sunt bune de băut, şi nici de întrebuinţat în economia domestică. Ele se numesc ape dure. Duritatea lor poate fi temporară sau permanentă, după cum sărurile de calciu sunt, sub formă de bicarbonat sau sub forma de săruri ale altor acizi. Duritatea datorită sărurilor de calciu ale acidului carbonic, dispare prin fierbere, de aceia i se mai zice şi temporară; pe când aceia datorită sărurilor de calciu, combinat cu ceilalţi acizi, - ex.: acidul sulfuric - nu dispare prin fierbere şi i se spune permanentă. Ambele durităţi ne dau duritatea totală şi se exprimă în grade. Un grad duritate, după Germani, corespunde unui conţinut de 10 mgr. oxid de calciu - CaO - la litru.
    Apă gazoasă, e aceia în care s’a introdus, în mod artificial, sub presiune, o cantitate oarecare de bioxid de carbon. Se întrebuinţează ca băutură.
    Ape sălbatice. Provin din ploile mari şi datorită pantei şi caniităţei mari, ele nu pot să se concentreze şi să meargă spre un canal de adunare - vale, viroagă - ci curg pe toată suprafaţa luând cu ele pământul vegetal, scormonind puternic solul. Dacă terenul este format din nisipuri, argile, gresii uşor măcinabile sau alte roci puţin consistente, A.-le s. sapă făgaşuri adânci ca nişte brazde uriaşe, lăsând între ele creste ascuţite sau piramide, rezultate din Tntretăierea a doua făgaşuri. Când panta este mai mare, puterea apelor creşte atâta, încât pot săpa şi în conglomerate solid cimentate. Puterea A.-lor s. creşte cu panta şi se micşorează aproape total, dacă terenul este împădurit. - v. Eroziune, degradare.
    Ape stătătoare. - Sin. lacuri, mlaştini, bălţi
 - v. ac.
    Ape torenţiale. - v. Torent.
    APA DIN PUNCT DE VEDERE AGRICOL. Rolul imens al apei în agricultură, este evident. Ea îndeplineşte funcţiunea fundamentală de a hrăni planta.
    A. în natură, este în continuă circulaţie. Evaporându-se, sub acţiunea căldurei, din marile rezervoare cari sunt mările şi ocea-
 267
 APA
 nele, ca se condensează în regiunile mai reci ale atmosferei şi cade sub formă de ploaie pe pământ. Aici, ea constitue râurile, cari <îuc apa iar în mări. In fiecare an, cade, pe suprafaţa globului, în mediu, 400.000 km.3
   apă, sub diferite forme, ca: ploaie, rouă, etc. Din această cantiţate cam a treia parte, cade pe pământ, 1/6 idin ea se varsă înapoi m mării 0 parte se evaporează, iar restul, se infiltrează în sol şi subsol. A. infiltrată, că să teririine un circuit complect, are nevoie de circa 4000 de an}. A. cade, pe pământ, in niod neregulat: în deşerturi, foarte rar, pe când in unele regiuni din Himalaia cad, .gnual» până la 10f00Cj mm.
   Influenţa apei, asupra florei şi faunei, este -^gţşrîtoare. Rolul principal pe care-1 joacă, ,|g$ă de plantă, este acela de transport. A. din pământ, conţinând înj soluţie diverse săruri, ¿şţe absorbită de plaMă prin capilaritate şi apoi, o parte este evaporată prin frunze, sărurile rămânând în ciorpul ei şi servindu-i ca hrană. Altă parte; a apei serveşte direct ca hrană plantei, dâiţd cu bioxidul de car-(bon, formaldehidă, care, prin condensare, dă naştere la glucoză: CD2+H2C=024-H.CH'0;
 (H.CHO)« =CH,OH (CHOH)4. CHO.
   Glucoza dă naştere, apoi, prin eliminarea apei la amidon:    (^e^IiîGa)9 — 2^ jO + C12
 HaoOjo               k
   A. în fine, intră, ca atare, în constituţia plantelor. Cantitatea de apă necesară elabo-rarei unui kgr. de substanţă uscată, variază între 300 şi 700 kgr. jarba are între 70-80% apă din greutatea ei; secara verde 76%; ovăzul verde 80% şi porumbul verde până la 83%. Mai bogat în apă este trifoiul, cu mi-nimum 75%. Cele mşu bogate sunt plantele cu tubercule, din care cartoful are 77%, iay sfecla de zahăr 90%. In timpul dezvol-tărei, porumbul are i^evoe de 14 kgr. apa, cânepa de 27 kgr. şi floarea soarelui de 66 kgr.                              Ov. Pop.
   Apa în raport cu solul arabil joacă un rol important» nu numai î|n formarea solurilor a-rabile, ci şi ca factor hotărîtor asupra mersului şi intensităţii fehomenelor de descompunere şi solificare fc diferitelor materiale geologice. Este, deci,1 factorul care favorizează diferenţierea morfologică a solurilor, -între ele. Această diferenţiere face, ca solurile, pe de o parte;; să aibă însuşiri sau proprietăţi fizico-chimlce şi biologice foarte diferite, iar pe de âltj&, distribuţia florei să urmărească, pas cu pas, aceste diierenţieri. Acţiunea puternică a apei asupra rocelor, la formarea solurilor arabile şi asupra acestora, prin solificarea, mai departe, a particulelor teroase, - degradare - se datoreşte nu numai puterii ei de solubilizare şi de transport a materialului rezultat, ci, mai ales, disocia-ţiunei electrolitice. In regivnile bogate în pre-cipitaţiuni atmosferice« adică acolo unde can-
 titatea de apă căzută este mai mare decât cea evaporată, solurile sunt sărace în substanţe nutritive, în straturile dela suprafaţă, pen-tiucă, aci, predomină curenţii descendenţi, şi ca atare, avem soluri spălate. Sărăcia în substanţe nutritive a acestor soluri, urmează de aproape raportul dintre cantitatea de apă căzută şi cea evaporată. Din contră, în regiunile unde cantitatea de apă evaporată întrece pe cea căzută, solurile respective sunt foarte bogate în săruri, ba, ceva mai mult, acolo unde cantitatea de precipitaţiuni este foarte redusă, anumite săruri se depun la suprafaţa solurilor, în straturi, mai mult sau mai puţin apreciabile, formând aşa numitele săraturi. In afară de faptul că apa joacă un rol foarte important Ia formarea solurilor arabile şi la solificarea, mai departe, a particulelor teroase, în solurile formate, apa îndeplineşte anumite funcţiuni în economia propriu zisă a solurilor, şi anume, hotărăşte fertilitatea acestora. In solurile arabile, luate în cultură, apa solubilizează substanţele nutritive necesare plantelor respective, le transportă de la un strat la altul, egalând, pe cât posibil, conţinutul în substanţe nutritive ai diferitelor straturi folosite, în mod inegal, de plantele cultivate. Funcţiunea aceasta a apei, este de mare importanţă, mai ales în cazul folosirii îngrăşămintelor, pentrucă fără apă, substanţele nutritive pe care le conţin, n’ar putea să ajungă la rădăcinile plantelor. In solul arabil format, apa se găseşte în stare lichidă şi gazoasă. Intre aceste două stări» există un raport bine definit, raport care este condiţionat direct de temperatură şi presiune, iar indirect de regimul pluviometric, anotimp, de conţinutul solului în substanţe organice şi în diferite săruri, de natura fizi-co-mecanică, şi de raportul cantitativ dintre diferitele particule teroase, în legătură cu gradul lor de fineţe, de felul structurii terenurilor respective şi de sistemul de cultură. In legătură cu factorii enumeraţi mai sus, în pământ, apa se întâlneşte ca: apă de imbi-baţie sau osmotică, apă hygroscopică, apă capilară, apă pendulară, apă funiculară şi apă de scurgere sau de infiltraţiune. Cu cât un teren e mai bogat în substanţe organice, în părţi fine, - argilă şi în săruri acaline, cn atât cantitatea de apă osmotică, - îmbiba-ţiune, - şi cea hygroscopică, este mai mare, şi invers, gradul de disperziune al particulelor teroase şi cu aşezarea lor - structura -un sol arabil oarecare, poate fixa şi reţine în massa sa» sub stările enumerate mai sus, o cantitatea diferită de apă. Această proprietate, este cunoscută sub denumirea de capacitatea unui teren, pentru apă. Hygrosco-picitatea şi capijaritatea, sunt cu atât mai mari» cu cât solul e mai bogat în argilă, iar particulele lui au un mare grad de disper-siune, şi cu atât mai mici, cu cât solul e mai
APAMAEA-APATE
268
nisipos sau are o dispersiune redusă. In solurile argiloase şi bogate în săruri alcaline, apa moartă, adică apa care nu poate fi folosită de plante, reprezintă o cantitate foarte mare, faţă de acelaşi fel de apă, din solurile nisipoase - uşoare. - Din această cauză, procentul de apă care hotărăşte dacă un sol este umed sau uscat, variază direct cu compoziţia fizico-chimică a solului respectiv. In legătură cu conţinutul în apă al solurilor, stă nu numai germinaţia seminţelor, naşterea şi des-voltarea plantelor, ci şi mărimea şi calitatea recoltelor obţinute.                Dr. F. R.
   APAMAEA NICTITANS Bkh. - Ent. - Lepidopter nocturn. Atacă gramineele cereale: grâu, porumb, ovăz, secară, Apare în August-Septembrie. După împerechere depune ouăle, din cari în primăvara următoare, începând din luna Mai, ies tinerele omizi, atacând cerealele şi gramineele. Transformarea în păpuşă - crysalidarea - are loc în pământ, în luna Iulie, la o adâncime de câţiva cr*j. Adulţii sboară noaptea.
   APANDRIE. - Bot. - Caz special de apoga-mie în care organele bărbăteşti nu se des-voltă deloc, sau, planta fiind dioică, indivizii femeii se află complect separaţi de cei masculi Ex.: Chara crinita care fructifică în a-pele din N. Europei numai sub forma de indivizi femeii - embrionul desvoltându-se din oosfera nefecundată sau din celule vegetative ale nucelei - partenogeneză.
  Figr. 364. — APĂRĂTOARE. — 1. din funie de paie; 2. trestie şi lemn; 3. lemn; 4. fier.
  APANTELES. - Ent. - Hymenopter. Bra-conid parazit pe Coleoptere, Lepidoptere; insectă folositoare.
  Specii: A. lacteus Reis.: A. imporus Brisc.. parazit pe Anthonomus pomorum - gărgăriţa mărului. - A. solitaris Ratz., parazit pe Ly-mantria dispar. A. emarginatus Nees.; A. xanthostigmus Hal. parazit pe Anarsia li-neatella; A. militaris Walsh şi A. rufo-coxalis Ril., parazit pe Ciphs unipuncta; A. Thompsoni, parazit pe molia porumbului -Pyrausta nubilalis etc.
  APĂRĂTOARE. - Bot. - Sin. Busuiocul cerbilor, Busuioc de câmp, Ismă proastă. -Mentha pulegium. - Plantă erbacee, aroma-
tică, din fam. Labiatae. Creşte prin bălţi, pe marginea râurilor şi prin locuri mlăştinoase.
   APĂRĂTOARE. - Bot. - Sin. Somnişor. -Clinopodium vulgare. - Plantă erbacee, di'i fam. Labiatae. Tulpină vilos-păroasă, florile purpurii. Creşte prin tufişuri, margini de pădure, poeni, livezi, prin vie şi pe lângă garduri.
   APĂRĂTOARE. - Hort - înveliş de protecţie al arborilor şi pomilor fructiferi făcut din: pae, coceni, stuf, lemn, fier sau alte materiale, cu scopul a-i feri de zdreliri sau rozături. Toţi arborii de pe alei, drumuri, precum şi pomii fructiferi din plantaţii, mai ales din cele neîmprejmuite, trebue să fie protejaţi. - Fig. 364.
   O apărătoare făcută din pae, coceni sau stuf este uşor de confecţionat şi la îndemâna oricui.
                                                       In cazul apărătoarei de lemn sau de fier, trebue să fixăm tulpina de un tutore şi să
o  izolăm de apărătoare cu ajutorul unor perniţe făcute din pae, câj*pe, câlţi sau alt material, cu scopul de a înlătura orice posibilităţi de rănire a scoarţei.
   A. de lemn se poate confecţiona din 3 tutori groşi, uniţi prin două serii de traverse, in formă de triunghiu.
   A. de fer este cea mai proprie şi durabilă; este însă costisitoare.
   A. sunt indispensabile pentru toţi pomii roditori; fără ele, cele mai frumoase p!an-taţiuni sunt expuse stricăciunilor, atât de către animalele domestice, cât şi de cele sălbatice rozătoare, cum sunt epurii, cari de multe ori primejduesc viaţa plantaţiunilor de pomi roditori.
   APĂRĂTURĂ. - Silv. - Pădure tăiată, unde e oprit păşunatul vitelor»
   APARATE de funcţiune. - Anat. - Sunt organe specializate îintr’o anumită direcţie pentru îndeplinirea unor funcţiuni în organism. Sunt în număr de 6: aparat de locomo-ţiune, compus din oase si muşchi; aparat de digestie, compus din gură, limbă, glande salivare, faringe, esofag, stomac, glande abdominale - ficat, pancreas, splină şi intestine aparat de respiraţie, compus din fosele nazale, laringe, trahee, şi pulmoni; aparat uro-genital, compus din aparatul generator, format din testicole la mascul şi ovare la femele - organul copulator sau penis la mascul şi vagin la femelă şi organul urinar, format din rinichi, uretre şi vezica urinară; aparatul circulator, format din: cord, artere, vene, ganglioni limfatici, vase limfatice; aparatul de inervaţie, format dm: creerul mare, creerul mic, măduva spinării .şi nervii periferici.     V. G.
   APATE. - Ent. - Coleopter din familia Bostrycidaelor. Diferite specii: A. monachus
F. atacă nervurele principale ale frunzelor de curmal în cari sapă galerii destul de a-dânci; A. bispinosa, Oliv.; A- pustulata Fabr.;
69
APATURA-APERA
A capucina L.; A. - Sinoxylon - perforans î&hr., atacând viţa §i stejarul; A. - sinoxylon sexdetatum Oliv. Acest mic bostrycid atacă stejarul şi în special viţa de vie. Coleopter mic 5-6 mm. lungime, de formă paralelipipedică, cu capul mare adâncit în torace, purtând două antene terminate într’o măciucă
- din trei articole puternice. Culoarea brună închisă, aproape neagră. Toracele şi elitrele punctate profund şi neregulat. Depresiunea
noase trăind de obicei pe urzici, scaieţi, după care pot trece în culturi. Specii: A. iris.
   APEDUCT. - Geniu rur. - Canal care serveşte la transportul apei necesare consumului aglomeraţiunilor umane, sau pentru nevoile agricole şi industriale. Poate fi deschis, mergând la suprafaţa solului, sau închis, - ir» conducte ce pot merge: suspendate, pe sol sau în subsol. In drumul său, foloseşte in general panta terenului, trecând obstacolele
l
t
Fig. 365. — APEDUCT LA BRAZOVA. —. Domeniile Reşiţa.
  care termină elitrele împodobită cu 6 dinţi dintre cari doi mai puternici, inseraţi pe mijlocul depresiunii. Adultul intră în butucii de viţă uscaţi, sau în ramurile uscate de stejar căzute pe pământ, perforând un orificiu circular de intrare, perpendicular pe axa ramurii. Acest orificiu comunică cu o galerie sub scoarţă, care serveşte drept cameră de împerechere. După fecundare, femela sapă o galerie longitudinală în lemn, paralelă cu axa butucului, unde îşi depune ouăle de formă eliptică.După depunerea ouălor, ea iese prin orificiul de intrare şi merge să sape un nou sistem de galerii în alt butuc. Larvele sapă galerii longitudinale în lemnul butucului, um-plându-le cu excremente şi tărâţe de lemn. Cu ; timpul, lemnul butucului se transformă complect în pulbere. In timpul marilor invaziuni el poate ataca ramurile subţiri, în plină vitalitate; Nu se recomandă nici un tratament împotriva acestei insecte, decât tăierea în timpul iernii a butucilor contaminaţi şi distrugerea lor.                         M.  Pand.
    APATURA. - Ent. - Gen de lepidoptere diii subord. Rhoalocera, fam. Nymphalidae, caracterizat prin aceia că adulţii au picioarele anterioare palatine, - atrofiate - şi ţinute strânse pe torace, formând un fel de guler. Aripele brune închise, strălucitor colorate cu marginea de obicei dinţată. Crysalideie suspendate, cu reflexe metalice. Omizile spi-
  prin supraînălţări, poduri, sifoane, tunele, etc.
   Dimensiunile a. se calculează, evaluân-du-i, întâi, debitul din nevoia zilnică în ap^, a alimentărei deservite, cu ajutorul formulelor de hidraulică. - Fig. 365 şi 366.
                                     I. M. Gh.
   APENDICE. - Anat. - Denumirea dată proeminenţei unui organ oarecare. E un termen foarte general, putându-se aplica la o mulţime de organe ce nu sunt nici analoage. nici homoloage. Tentaculele meduzelor, lamelele branchiale sau branchiile celor mai multe animale acuatice sunt apendici. Un sens mai precis ia această denumire la viermi şi arthropode, unde defineşte organele locomotoare a segmentelor şi organele capului, cari sunt de altfel homoloage apendicilor locomotori.
                                                          A. cecal - prelungire în formă de deget de mănuşă, a părţii terminale a coecum-ului.
   APENDICULAR. - Bot. - Termen cu care se numeşte un organ, dependent de altul. Ex.: frunzele, cu toate modificaţiile lor, sunt dependente ale tulpinei şi ramificaţiunilor ei.
   APERA. - Bot. - Gen de plante ierboase -Graminaceae - aparţinând subtribului Agro-stidine. Caractere, de gen: spiculeţe unflore, dispuse în panicole, axa spiculeţului între-când cu puţin floarea. Glume inegale, cea inferioară mai scurtă. Paleia inferioară cu 5 nervuri, sub vârf aristată. Specii:
   A. Spica-venti L. - v. Iarba vântului
A PET ALE-APHELINÜS
270
   A. interrupta cu panicolul îngust mic, întrerupt. Creşte prin locvri nisipoase, prin câmpuri, tufişuri, sporadic, fără importanţi.
   APETALE. - Bot. - Se numesc plantele dicotiledonate, fără petale, având un singur înveliş floral - caliciul. - Ex. urzica, salcia, etc.; în unele cazuri, lipseşte şi acesta. Cla-sificaţia lor este:
                           I cu periant Urticaceae
               dicline
fără
            Salicineaee
Îortotrope Poligroneae campilo- Chenopodi-ţ trope          aceae
.... Cupulipherae
   APETIT. - Alim. - Cerinţa de a se hrăni -pofta de mâncare.
 hermafrodite
 Inferovariate
telor. In stadiu tânăr, pagubele sunt de 40-50%, în stadiu mai înaintat, 10-15%. Când infecţiunea s’a produs, rădăcinile se alungesc foarte mult, fără să se mai îngroaşe, având jos diametrul de 30 mm., de aci subţiindu-se până la bază. La rădăcinile bolnave, în regiunea hipocotilară,. se formează o co-loraţiune galbenă-măilinie, unde se află ciuperca. Se produce de asemenea o însticîo-şare din cauza umflării ţesuturilor de deauot, cari, apoi, întind membrana celulelor epidermice. Rădăcinile rămân reduse.
   In ţesuturile ei^ se găsesc şi organe sexuale, antevidii şi oogoane.
   A. phycophylus. Parazit pe alge - Spiro gyra şi Zigonema. ; după Dr. Tr. Săv.
   APHELENCHUS FRAGARIAE. Ritz. Bos.
- Zool. - Vierme filiform din fam. Anguillu-
Fig. 366. — APEDUCT LA VÂRLĂU — Domeniile Reşiţa.
   APEX. - Bot. - Vârful ¿taminei, după Tur-n efort.
   APHA&IA. - Med. - Lipsa cristalinului în o chiu.
   APHANIPTERA. - Ent. - Sub-ordin din clasa insectelor, ord. Diptera. Au abdomenul vizibil segmentat, nu au aripi, au picioarele adaptate pentru sărit, prezintă mteamorfoză complectă, trăesc parazite pe animale cu sânge cald.
   Are o singură familie: Pulicidae - v. ac. APHANOMYCES. - Fitop. - Gen de ciuperci parazite, din fam. Saprolegniaceae. A-parat vegetativ, un siphonoplast diferenţiat. Organe de înmulţire, sporangii, cari au pus mai întâiu în libertate - la gura lor - protoplasma, diferenciată în zoospori, cari dau apoi filamente de germinaţie.
   Specii: A. laevis, produce o boală păgubitoare, un putregai, la rădăcinile de sfeclă, răspândită mult în ţările nordice ale Europei, mai puţin la noi. Pagubele produse, merg în raport direct cu stadiul de desvoltare a plan-
lidae, care prin prezenţa sa ca parazit determină deformări la conopidă şi la fragi. Plantele rămân chirchite şi deformate, iar pe frunzele ce se pot dezvolta, se remarcă pete brune. Exemplarele atinse trebuesc smulse şi arse.
   APHELINUS MALI Hald. Ent. Face parte din familia Chalicidae, ordinul Hymenop-tera. Este un parazit al păduchelui - Eriosoma lanigera - care atacă mărul. Femela are lungimea corpului de 0,8-1,3 mm. şi e de culoare neagră-mat; baza abdomenului, galben-brună. Femurii anteriori şi mijlocii, - tibiile mijlocii şi posterioare sunt de culoare brun-închisă. Tibiile anterioare de culoare galben^ brună, iar tarsele de ¡culoare mai deschisă. Aripile transparente, capul şi toracele netede lucitoare. Antenele măciucate şi al doilea articol antenal mai lung decât lat. Ochii păroşi, vertexul acoperit cu pufuşor negru şi des, perişorii de pe torace de culoare iîeagră. Abdomenul neted, oval, de aceiaş lăţime, ca şi toracele, este îngustat la vârf şi poartă un scut ovipozitor. - Fig. 367 - Masculul, se asea-
 271
APHIDAE-APHIS
mană cu femela, dar este puţin mai scurt; vârful abdomenului este lat şi trunchiat.
   Înmulţirea se face atât pe cale sexuată cât şi prin partenogeneză. Câtva timp după naştere femela acestui parazit procedează ia contaminarea păduchilor lânoşi. Alege un păduche lânos, se întoarce spre el cu partea posterioară a corpului şi începe a se apropia până ce ovipozitorul întins nu va atinge corpul afidei. Teaca ovipozitorul ui se ridică în
Fig. 367. — APHELINUS MALI Hold.
sus iar vârful aripelor se îndoesc pe spinare. Ovipozitorul întins, îndoit puţin în formă de sabie, străpunge partea dor io-laterală a corpului insectei. Depunerea ouălor durează 1-2 minute, rareori mai mult. In corpul a-fidei se depune de regulă câte un- ou, iar în cazul că se depun mai multe ouă, se dezvolta totuşi o singură larvă.
   Aphidele alezate la marginea coloniei, sunt expuse în primul rând atacului femelei de Aphelinus. A. jnali, infectează de preferinţă larvele păduchelui lânos de vârste mijlocii şi mature, iar infectarea insectelor aripate n’a fost observată ui<:ă de nimeni. Preferă să infecteze coloniile acoperite cu puf ceros; pe cele fără puf, care se întâlnesc pe la mijlocul verii, le ocoleşte.
   Peste câteva zile dela infecţie, aspectul exterior al păduchelui lânos se schimbă. Corpul se umflă, devine mai întunecat şi cu o nuanţă neagră lucitoare, pierde puful ceros alb, iar pe partea dorsală a abdomenului dispar orice urme de segmentaţie. In majoritatea cazurilor, afidele infectate rămân locului şi mor. Cea mai mare parte din afidele infectate mor în stadiul de larve. In interiorul afidei infectate se dezvoltă larva de A. mali, apar apoi adulţii, cari ies din corpul afidei, rozând un orificiu neregualt. - Fig.
368.
   A. mali are în cursul unui an 6-9 generaţii. Rolul acestui parazit, în ce priveşte nimicirea păduchilor lânoşi, ce aduc mari pagube plantaţiunilor de meri - se manifestă cu destulă eficacitate, chiar în primul an al activităţii lui. In condiţiuni favorabile dc desvoltare - secetă -. Numărul indivizilor de
 A. mali, se măreşte progresiv şi spre toamna păduchii lânoşi sunt distruşi cu desăvârşire 100%.1 Din potrivă, în cazuri de umiditate şi temperaturi scăzute A. mali se înmulţeşte foarte puţin, putând chiar să piară.
   In ultimul timp sau făcut numeroase încercări, pentru introducerea şi aclimatizarea lui A. mali, în diferite ţări din Europa. A-ceste încercări au dat bune rezultate. Acolo unde s’â introdus şi a găsit condiţiuni prielnice de desvoltare, păduchele lânos nu a mai prezentat nici un pericol. Astăzi procedeul biologic de luptă contra păduchelui lânos, prin folosirea lui A. mali, este cel mai indicat pentrucă s’a dovedit foarte eficace şi în a-cclaş timp rentabil.
   APHIDAE. - Ent. - Familie de insecte din ordinul Hemiptera, subordinul Plytophtera. Sunt cunoscute popular sub numele de pureci de frunze. Prezintă partenogeneză. Suut aptere sau aripate. Antenele sunt formate din
 3-7 articole. Rostrul este triarticulat adesea foarte lung; în stare de repaos este ţinut orizontal sub corp. Tarsul e format din 2 articule. Cuprinde genurile: Aphis, Schizo-neura şi Phylbaera. - v ac.
   Purecii de frunze prin împunsăturile lor formează pe frunze nişte umflături în formă de gale sau tuberozităţi.
   APHIDIUS. - Ent.
 - Gen de insecte en-tomofage ord. Hy-menoptera. Subord. Terebrantes, fam. Braconidae. Sunt înrudite cu Ichneomo-nidele. Lungimea corpului este de 2,5 mm. Femela are ovi-ductul prelungit ca un oviscapt care poate fi scos în a-fară sau retractat.
   Cu ajutorul ovis-captului femela depune ouăle în corpul purecilor de frunze -aphidae - pe care-i distruge. Acest gen folositor agriculturii. APHIDON. - Prot. PI. - v. insecticide. APHIS. - Ent. - Gen de insecte din fam. Aphidae. Se caracterizează prin antene foarte lungi, formate   din 7 articole. Al şaselea segment                  al abdomenului, poartă pe partea dor-
 sală 2 apendici cilindrici, cari secretă un li chid special. Acest lichid nu trebue confundat cu produsul ejaculat prin anus, care este o secreţie zaharată şi incoloră foarte căutată de furnici. Fig. 369 şi 370.
   Tot ‘«.impui verii şi toamnei are loc o succesiune de generaţii datorită exclusiv femelelor, care se reproduc, fără ajutorul mascu
                                                                                        Fig. 368. — Aphidă infectată din care a ieşit larva de Aphelinus.
 de insecte este foarte
aphosphoroza-apkrqphora
 272
Iilor, pe cale partenogenetică şi viviparitate. îndată ce condiţiunile devin nefavorabile pentru o astfel de reproducere, aceste femele partenogenetice şi vivipare dau naştere la masculi şi femele care se copulează. Femelele odată fecundate depun ouă, care vor rezista gerurilor din iarnă şi vor reproduce specia în primăvara următoare.
   Genul A. cuprinde speciile:          A. rosae
-  puricele trandafirului. Are 3 mm. lungime, îl găsim mai ales pe ramurile tinere şi boboci. Se combate prin pulverizare cu
Flit, Flitox, Pyrethru, cu petrol, etc. A. ti-liae - puricele teiului A. persicae - puricele piersicului A. pruni - puricele prunului A. mali - puricele mărului -; A. py*i
-  puricele părului.
Toţi aceşti purici atacă partea inferioară a frunzelor producând gale; fiecare specie pe pomul respectiv.
Frunzele atacate încep să se îndoiască, se îngălbenesc, punând în primejdie viaţa pomului.
Combaterea se face prin pulverizări cu emulsie de petrol, soluţie de nicotină. - v. ac. -Pulverizarea se face de jos în sus, pentru a se putea stropi partea inferioară a frunzelor.
   A. maydis radiéis. - p. rădăcinii de porum'n. Trăeşte pe rădăcinile de porumb, în simbioză cu furnicile. In timpul iernii, furnicile care a a avut grije să-şi facă un furnicar pe rădăcini de plante, atrag aphidele. Dela aceste aphide furnicile folosesc secreţia zaharată. Primăvara furnicile găsind primele plante, ca Verónica becabunga, etc., formează canale m pământ până la zeci de metri. Fixează aphidele de rădăcini şi aci încep să se hrănească. Odată cu lucrările ce se aplică pământului unele aphide sunt distruse, dar este deajuno să scape câteva pentruca specia să se repio*
 Fig. 370. — APHIS APTER — c. cornicule.
ducă şi să treacă pe rădăcinile de porumb. Când frunzele se înroşesc şi se usucă răsleţ. este sigur că în apropiere se găseşte un furnicar cu aphide. Prăşitul cu prăsitoarele meca-canice este un mijloc de luptă împotriva a-cestor insecte.
   APHOSPHOROZA. - Med. vet. - Se numesc astfel toate boalele care rezultă din-t/’o lipsă de phosphor în organism.
   Când aphosphoroza atacă animalele tinere, ia numele de rachitis,m; ’ar când se iveşte ia animalele adulte, ia numele de osteomalacie.
   Semne se ar^tă prin acea că animalele caută să mănânce curele, saci, cenuşe, hârtie, lemne, pietre, sârmă, pământ; ling diferite o-biecte sau se ling una pe alta.
   Cele dintâi cari sunt atinse, sunt vacile cu lapte şi apoi junicile şi juncii, care se găsesc în perioada de. creştere.
   La viţei se arată numai după înţărcare.
   Dacă boala durează de mult, încep să slăbească, părul se năpârleşte, tineretul se o preşte din creştere, vacile devin sterpe, cantitatea de lapte scade cu 40%, au dureri la încheeturi, încât merg ţepene ca şi cum ai fi atinse de furbură. Animalele devin pradă tuturor microbilor. Mortalitatea se poate ridica până la 60%, din cauza intoxicaţiunei,
- botulism - din microbii înghiţiţi odată cu corpurile străine.
   Se mai produc şi diferite fracturi ale oaselor, fracturi care sunt incurabilo.
   Aceste turburări sunt pricinuite de lipsa de phosphor din sânge. Deci micşorarea cantităţii de phosphor din sânge produce auto-phagia şi coincide cu atrofia scheletului.
   Când phosphorul lipseşte din alimente, organismul ia cantitatea de care are nevoie din oase, care, după cum se ştie, formează un adevărat depozit de calciu şi phosphor.
   Din cauza acestor retrageri de calciu şi phosphor din oase, substanţa osului devine poroasă, constituind astfel prima fază a leziunilor osoase, fază numită osteo-poroză.
   Golurile rămase in urma acestor retrageri fac ca csul să devină flexibil, constituind astfel a 2-a fază a leziunilor osoase, numită osteomalacia. Dacă lipsa phosphorului continuă, animalele mor fie ^e intoxicaţiuni, iie de fracturi.
   Tratament. Dacă nu este posibil de a schimba păşunile, se va da zilnic fiecărei vite câlJ 80 gr. de făină de oase sau câte 10 grame de phov^hat dicalcic amestecat cu melasă.
   Cu acest tratament vitele îşi măresc greutatea cu 45-50% într’un an, Iar cantitatea de lapte şi prolificitatea se măreşte de la 56% la 87%.                   G-ral Gr. Hort.
   APHROPHORA. - Ent. - Gen din ord.: He-miptera, fam. Cicadelidae. Specia mai de seamă este A. spumaria - Mărgică Cucului • lung de 6-7 mm. de o culoare galbenă cu două benzi albe pe aripi. Aripile anterioare
 273                                                   APHROMETRU-APICULTURA
APHROPORA
SPUMARIA
coriacee. Sare cu uşurinţă. Se găseşte mai ales primăvara şi toamna. Trăcşte în mare num¿r pe salcie, căreia îi mănâncă trunzele, ma> ales ca larvă. Când e atacată elimuiă o stere ţie spumoasă. - Fig. 371.
   APHROMETRU. Instrument pentru măsurarea presiunii bioxidului de carbon în sticlele de vin şi ape minerale.
   APHTONA. - Ent. - Gen de coleoptere din Chrysomelidae, sub-ordinul Polyphaga. Atacă culturile de in în stadiul tânăr.
 Se combate prin stropiri cu so-    ; 37
 Iuţii arsenicale.
   APICAL. - Bot. - Termen care echivalează cu terminal. De^hiscenţă api-cală, deschiderea la vârf a anterelor şi a fructelor uscate - capsule - ex.: la cartof, mac, măsălariţă, etc.
   APICIFIXE. - Bot. - Se spune anterelor fixate, prin vârful lor, de filetul staminei.
   APICIFLORE. - Bot. - Denumire ce se dă plantelor cu flori terminale.
   APICULTOR. Acela ce se ocupă cu creşterea şi îngrijirea albinelor, expoatându-le în mod raţional şi după noile metode pe care ştiinţa i le pune la îndemână. - v. albina, a-picultura, ceara, miere, stup.
   APICULTURA. Este ştiinţa creşterei şi exploatărei albinelor.
   Apicultura sistematică sau modernă se practică astăzi cu stupi moderni, cari ne permit a mânui după voinţă, fagurii şi albinele, a le recolta produsele şi a respecta în acelaşi timp nevoile coloniei, lucrând în conformitate cu biologia lor.
   începutul apiculturei se pierde în noaptea timpurilor.
   Biblia, Homer, papirusurile şi palatele fabulosului Egipt, care se desgroapă acum, după mii şi mii de ani, arată cunoştinţa al-binăritului în acele depărtate timpuri.
   Cea mai veche scriere asupra albinelor ne-a rămas de!a Aristotel.
   Fazele prin care a trecut desvoltarea apiculturei în decursul veacurilor ar forma trei epoci distincte:
   EPOCA ANTICĂ A ALBINĂRITULUI.
 Este timpul îndepărtat în care omenirea, fără a cunoaşte amănunţit viaţa albinelor, le-a cultivat mulţumindu-se a recolta în mod mai mult sau mai puţin empiric produsele lor, fără însă a putea intra în amănuntele organiza-ţiunei coloniei de albine şi deci fără a o putea conduce după voinţa sa. Această epocă poate cuprinde tot trecutul, până în secolul al XVII-lea al erei creştine.
   Numele care predomină epoca antică a apiculturei este acela al lui Aristotel, care acum douăzeci şi trei de secole a inaugurat metoda experimentală.
   Savantul elen este imitat, dar nu întrecut, de savantul roman Pliniu.
   Alţi autori ce au mai scris despre albine sunt: Aristomac, Philiscus, Thasos, Higino, Celsius şi Magone.
   întreaga literatură apicolă din antichitate este concentrată în cartea IV din Georgicele lui Virgiliu. Dacă după această epocă şi anume pe la 1300 au mai scris despre apicul-tură şi alţi autori ca Petru de Crescentius, totuşi întreagă această literatură nu este decât... basmul albinei (Maurice Maeterlinck : La vie des abeilles), căci apicultorul era ace-laş în timpul lui Aristotel şi acelaş, fără nici un progres vădit, către 1500-1600 din era creştină: recolta se făcea ca şi în timpurile străvechi prin distrugerea coloniei de albine.
   EPOCA MEDIE A ALBINĂRITULUI- începe deodată cu descoperirile lui Schwam-merdan care, perfecţionând microscopul, putu să pătrundă în una din tainele organizaţiunei albinelor şi anume să stabilească sexul reginei sau matcei stupului.
   Francisc Huber, prin observaţiunile sale în apicultură, a făcut pentru progresul acestei ştiinţe mai mult decât toţi precedesorii săi.
   Epoca aceasta, care formează tranziţia dela empirism la modernism, a fost foarte fecundă şi numeroşi scriitori apidologi au scris despre albine şi apicultură.
   EPOCA MODERNĂ A ALBINĂRITULUI.
 începe dela descoperirile lui Dzierzon, Lang-stroth şi alţii. Dzierzon - 1814 - în afară de teoria generaţiunei albinelor, fu acela care pentru prima oară puse în practică ideia cadrelor mobile, fixând pe scândurile înguste în partea de sus a unei locuinţe în care urma să fie introdusă o colonie de albine, începuturi de faguri cari, continuaţi, nu rămâneau prinşi decât de pereţii verticali ai stupului şi puteau astfel fi uşor scoşi în mod special. El deci a fost promotorul mobilismului în a-picultură, lucru complectat de către Langs-troth în America, iar de către Berlepsch în Europa; prin cadrele mobile, s’a contribuit în cea mai largă scară la progresul apiculturei.
   Langstroth — 1810-1895 — fu promotorul apiculturei în America, unde această ocupaţiune are astăzi cea mai mare des voi-tare.
   Pentru a complecta, printre agricultorii eminenţi ai lumei şi a epocei moderne a apiculturei, mai putem cita pe Quimby - 1810-1875 — care fu posesorul a 600-1200 stupi; Adam Grim, I. Harbison, Heterington, Hoff-man, W. Cogshal, Intre, Dadant, Miller, Do-olittle Cook, Danzebaher şi alţii complectează acest cerc de mari apicultori
   Dela Dzierzon şi Langstroth începe epoca de adevărată exploatare practică în apicul-
 18
APICULTURA
 274
 tură. De unde cu puţin înainte de ei prin recoltarea produselor miere şi ceară se distrugea de cele mai multe ori întreaga colonie, după dânşii, cultivatorul în curent cu progresele nouilor descoperiri, recoltează produse pure şi în acelaşi timp conservă co-
                                  Fig. 372.— Forma unei table cerata - Triptic-în bună stare.
 lonia, ba chiar o poate ajuta în desvoltare sau la nevoie. De unde mai înnainte stupul constituia în interiorul său o enigmă, astăzi este o carte deschisă.
   Atât descoperirile în ceia ce priveşte istoria naturală a albinelor, cât şi adaptarea şi descoperirea de noui locuinţe ------- stupii sistematici ---------------------------- cât şi modul de extragere al pro-
 duselor, miere şi ceară, formează actualmen-
 te pentru adevăratul apicultor, materialul cu care trebuie să fie înarmat, spre a putea exploata albinele încât să aibă maximul de beneficiu ce poate da această cultură.
 ISTORICUL APICULTURII IN ROMÂNIA.
 Este neîndoios că bogata floră şi nesfârşitele păduri, care acopereau regiunea ce forma Dacia, a fost prilej ca aceste insecte să abunde aici; după afirmaţiunile lui He-rodot, ,,ţinuturile de dincolo de Istru sunt ocupate de albine şi din cauza aceasta oa-
 menii nu pot merge mai departe“ (Hero-doti lib. V c. 9—10).
   Vechiul scriitor Elien spune: „La Sciţi frigul este nesupărător pentru albine, încât ei nu întrebuinţează miere streină ci locală, ba o şi exportă vânzând faguri Mezilor“.
 • După Sciţi şi Agatirşi năvălesc în Dacia: Dacii, Geţii şi apoi Romanii. Deşi aceste năvăliri au împiedicat de sigur mult albinări-tul, totuşi locuitorii indigeni cultivau încă albinele. Astfel locuitorii din Banat, din timpul lui Atila, oferă lui Brescus meiu în loc de grâu şi mied în loc de vin. - v. vin de miere.
   Pe timpul dominaţiunii romane cultura albinelor a fost mult apreciată, graţie produselor lor. Mierea nu lipsea dela mesele patricienilor şi imilsum-ul fabricat din miere era o băutură curentă. Ceara întrebuinţată pentru confecţionarea busturilor antenaţilor, care împodobeau atriumul clădirilor romane, era foarte căutată şi apoi ea era căutată şi apreciată pentru confecţionarea tablelor cerate, întrebuinţate în corespondenţă.
   Dipticurile sau tripticurile erau nişte table de lemn încadrate în rame şi apoi acoperit« în partea încadrată de un amestec de ceară şi smoală, pe care cu stilul se săpau scrisorile.
   După cum acest plic de corespondenţa era făcut din 2 ori 3 table el se numea diptic sau triptic. - Fig. 3 72 şi 3 73.
   In minele părăsite de pe timpul romanilor şi anume în munţii Abrudului, la Roşia-Montană,   s’au     găsit chiar asemenea table cerate,                               asemănătoare cu acelea găsite la Pom"
 pei, dovadă de întrebuinţarea cerii.
   Dovadă de abundenţa albinelor în ţinuturile      noastre
 sunt şi numirile date multoi insule din Dunăre,        multoi
 piscuri de munţi, văi, sate şi comune care poartă numele de: Albina, Albinari, Prisaca, Prisăcani, Stupi, Stupina, Stupine, Ştiubei, Ştiubeeni, numiri desigur ocazionate de existenţa abundentă      a albi-
 nelor.
   Intemeindu-se Principatele, odată cu înc etarea năvălirilor barbare, locuitorii se o-cupă mult cu albinăritul şi produsele ţării ajunseseră să îndestuleze populaţia indigenă şi să se trimită până departe peste graniţă. Stupăriile erau f. însemnate şi atât de multe încât principele Cantemir (Cantemirii Des-criptio Moldaviae 1872, pag. 22) vorbind de apicultura cea întinsă a Moldovei, mai adaogă că ,,locuitorii acestei ţări ar fi putut cu timpul să aibă un folos mult mai însemnat din acest ram de economie de oarece câmpurile sunt pline cu cele mai alese
Fig. 373 — Facsimil după tripticul descoperit la Roşia - Montană.
215
apicultura
 flori, iar de altă parte pădurile încă oferă un material abundent pentru ceară şi miere, însă în pravila ţării stă scris că este oprit ca nimeni să nu ţie mai mulţi stupi decât suferă locul sau ca nu cumva mulţimea stupilor să aducă supărare vecinilor“.
   Darea pe stupi fu înfiinţată pe timpul lui Mihai Racoviţă-Vodă. Pare că darea pe stupi fusese însă şi mai înainte.
   Scutirea mănăstirilor de diferitele dan pe stupi şi pe de altă parte încurajarea lor prin aceste scutiri şi dăniile de prisăci^ întregi ori stupi de către domnii ţării ori înaltele feţe bisericeşti, au menţinut obiceiul de a cultiva albinele pe lângă mănăstiri, folositoare astfel şi cultului bisericesc prin ceara ce produceau, menţinerii posturilor prin hrănirea cu miere, şi aducerea unui însemnat venit pentru însăşi aceste locaşuri.
   Cu timpul însă această ocupaţie a mănăstirilor a scăzut - astăzi şi mai mult.
   In Basarabia ca şi în Moldova propriu zisă, cultura albinelor a fost mult practicată de călugării şi călugăriţele mănăstirilor.
   Întreaga istorie a comerţului românesc este presărată de fapte ce arată fie întinsul comerţ interior ce se făcea cu mierea şi ceara, fie comerţul exterior ce se făcea cu exportul acestor produse pe pieţele Veneţiei, la Constantinopol, Galata, Viena şi Polonia.
   lată în fine după Richaut, care descrie starea imperiului turcesc în secolul al XVII, câteva date asupra tributului de miere şi ceară: Moldova, pe lângă 120 pungi, plătea încă sultanului 10.000 oca ceară, 10 mii oca miere. Muntenia plătea sultanului 260 pungi, 15.000 oca ceara, 15.000 oca miere.
   Trecutul nostru apicol a avut deci faima sa, atât în ceeace priveşte întinsa ocupaţi-une a locuitorilor ţării cu albinăritul, cât şi în ceeace priveşte comerţul intern şi extern ce se făcea cu aceste produse. Necesitatea însăşi a mierii în lipsa pe atunci a zahărului şi a cerii în uzul bisericiesc şi ca mijloc de iluminat, era un îndemn natural pentru albinărit. Faima albinăritului în Principatele Române a atras, cum am văzut, nu numai privirile streinătăţii, dar şi acele ale asupritorilor principatelor, cari căutau a profita de toate produsele ţării, în care mierea şi ceara ocupau un loc însemnat.
   Dacă din punct de vedere numeric creşlc-rea albinelor a scăzut până înainte de războiul de întregire, apoi din punct de vedere a^. modului de exploatare al albinelor prin mijloacele sistematice, creşterea albinelor marchează un vădit progres şi în ţară avem astzi numeroase prisăci moderne.
   In ultimele decenii şi mai ales după răsboi, apicultura a luat un nou avânt în ţara noastră, astfel că după statistica întreprinsă de secţia de Apicultură a Institutului Naţional Zootehnic în anul 1932, ţara noastră posedă în jurul a un milion de stupi, repartizaţi pe
 toată suprafaţa sa, după um se vede în alăturata hartă statistică.
   Din totalul de un milion stupi, aproximativ un sfert sunt cu rame mobile, de diverse sisteme, în care preponderează sistemul Dadant, recunoscut ca cel mai practic şi mai uşor de mânuit, după cum se vede din tabela alăturată.
   Averea naţională a ţării reprezentată de prisăcile, stupii şi uneltele de apicultură ale stuparilor, este de aproximativ un miliard de lei.
   Progresul albinăritului este încurajat de Ministerul Agriculturii, Camerile de Agricultură şi Institutul Naţional Zootehnic din Bucureşti, care a creiat în 1 93 1 o secţie de apicultură, unde în fiecare primăvară se ţjn cursuri de apicultură, iar în laboratorul şi prisaca Institutului se fac studii asupra vieţii albinelor şi se examinează probele de albino, faguri care se trimit acolo pentru diagnosticarea boaielor ori paraziţii albinelor.
   Iniţiativa particulară este reprezentată de Societatea Centrală de Apicultură cu sediul în Bucureşti.
   Apicultura sistematică, împiedică uciderea albinelor şi ne permite a le exploata în acord cu principiile biologice ale vieţii albinei, trăgând din creşterea lor maximum de beneficiu în minimum de timp. Ea este bazată pe mobilitatea fagurilor. In stupii sistematici, fiecare fagure este încadrat într’o ramă şi poate fi ridicat ori repus în stup, fie pentru a-i extrage mierea prin centrifugare fără a-1 strica
 - v. Meloextractor - fie pentru a-1 examina sau a ajuta cu el un alt stup din prisacă.
   In fine apicultura sistematică ne îngăduie a face toate operaţiunile necesare pentru bunul mers al întreprinderii şi ne îngădue a lucra în conformitate cu modul de viaţă al albinelor, deţinând un beneficiu mai mare şi păstrând colonia.
   FOLOASE. Se pot împărţi în două categorii şi anume: acelea ce obţinem în mod direct, cultivând aceste insecte şi anume mierea. - v. ac. - şi ceara. - v. ac. - şi acelea pe care albinele însăşi le aduc în mod indirect în fecundaţiunea plantelor, prin transportarea polenului dela o floare masculă la una femelă, contribuind Ia polinizare şi deci la formaţiunea fructului, corolar către care tinde agricultorul.
   Folosul indirect în agricultura propriu zisa.
 Strânsa legătură ce există între crecterea animalelor şi agricultura propriu zisă, este dovedită de practica de toate zilele şi pare că natura însăşi — ale cărei concepţiuni, cu toate întinsele cunoştinţe ce posedăm, suntem încă departe de a le înţelege în totalitatea lor — a aranjat lucrurile astfel, încât cele două ocupaţiuni să nu poată să progreseze independent una de alta.
   Albinele sunt insectele care în existenţa lor, hrănindu-se cu licoarea dulce a flori-
APICULTURA
 276
 lor în miere, produs folositor lor însăşi şi omului, sunt poate singurele dintre fiinţe, care prin însăşi existenţa lor naturală şi fără intervenţiunea omului, lucru care nu se întâmplă cu celelalte animale, ajută în mod de neînchipuit agricultura şi în special producerea fructului, corolarul muncii agricole. Albinele sunt singurele dintre insecte care n^ numai că nu consumă din munca omului, dar care prin munca lor proprie, îi mai a-duc, pe lângă acel beneficiu indirect, mierea şi ceara, încă un beneficiu indirect, a cărui valoare este mult mai mare.
   Pe când în munca pentru existenţă — zice A. de Rauschenfels — vedem animalele şi plantele de multe ori distrugându-se unele pe altele, puţine sunt fiinţele organice care în loc să se combată, se ajută reciproc.
   Intre aceste excepţiuni fericite, albinele ocupă primul loc. Dăruite agricultorului de prevăzătoarea natură, aceste insecte, în cău-tarea nectarului din flori contribue în primul loc şi în modul cel mai perfect la polenizare, lucru absolut indispensabil producerii fructului.
   In plantele în care staminele sunt pe o floare şi pistilul pe alta, şi la acelea care poartă separat: unele flori mascule, altele flori femele, fecundarea este mijlocită de vânt ori de ploaie.
   Dar, aceste mijloace sunt neîndestulătoare şi aci intră în joc insectele şi mai ales hymenopterele şi în special între acestea, albinele.
   In căutarea nutrimentului lor în interiorul corolei, pe lângă faptul că provoacă scp-turarea polenului pe ovar, prin mişcările l<qţr, în florile ce poartă ambele organe, ele transportă polenul ce se atârnă de corpul lor păros, de multe ori la mari distanţe. Şi astfel, lingând nectarul florilor, secreţie nefolositoare plantei, nu numai că nu o prejudiciază cu ceva, dar ajută florile în polinizare, fiin-du-le astfel totdeauna folositoare şi deseori indispensabile, cu atât mai mult cu cât florile fecundate cu propriul lor polen produc seminţe de o calitate inferioară de cât atunci când primesc polen dela o altă floare de a-ceiaşi specie.
   Experienţele lui Darwin asupra plantei Delphinium Consolida - nemţişorul de câmp - ori asupra trifoiului, sunt concludente. Astfel: seminţele produse de Delphinium, protejate, spre a nu fi vizitate de albine, de o reţea fină de pânză, se limitau la o greutate de 170 grame, pe când acelea produse de un număr egal de plante de âcelaş fel, însă care nu erau protejate de o asemenea reţea şi deci vizitate de albine, ajungeau la o greutate de 350 grame. Douăzeci de plante de trifoiu accesibile insectelor şi realmente vizitate au dat 2290 seminţe, pe când un a-celaşi număr de plante, protejate de reţea şi deci nevizitate de harnicele albine, nu pro-
 duceau decât o singură sămânţă avortată.
   Experienţe mai noui, făcute în staţiunea experimentală dela New-Jersey, arată dease-menea, în mod clar, importanţa şd valoarea polinizării mijlocită de albine, în pomicultură: în aceste experienţe s’au acoperit mai mulţi meri cu reţele de pânză subţire (mus-ticarii) cu scopul ca să nu poată fi vizitaţi de albine. Copacii de acelaşi fel, care însă puteau fi vizitaţi de albine, au dat o producţie de 4.08% fructe, pe când cei izolaţi şi deci nevizitaţi, au dat un produs de numai 0.1%.
   Profesorul Lowe a făcut în 1899 experienţe asupra perilor, asemănătoare acelora făcute la New-Yersey. De pe perii acoperiţi de musticarii, nu a putut culege decât o singură pară, pe când de pe un număr egal de peri neacoperiţi de reţea a cules 145 de bucăţi. In 1912 I. H. Hale a făcut aceleaşi experienţe cu aceleaşi rezultate la piersici.
   Cu toate că utilitatea în alte culturi, în afară de aceia a pomilor fructiferi, ar fi mai puţin aparentă,' totuşi utilitatea albinelor nu e mai puţin vădită. Experienţele lui Darwin asupra trifoiului o demonstrează. Cultura trifoiului, a hriscei, a pătlăgelelor roşii, castraveţilor, pepenilor, dovlecilor, etc. au nevoie de albine pentru a da recolte bune.
   Olandezii agricultori au cerut îndată după răsboi, oprirea exportului de albine de teamă ca să nu-şi vadă producţiunea agricolă scăzând.
   In insula Catam, copacii roditori introduşi acolo, au început să dea roade numai după împrăştierea albinelor în insulă, şi tot astfel vanilia în insula Haiti nu a devenit productivă decât după ce s’au introdus acolo albinele.
   Se va obiecta totuşi de mulţi, că ploaia, vântul ori alte insecte în afară de albine, pot face polinizar ea în lipsa acestora.
   Vântul va poliniza cerealele, plantele erbacee şi oarecari pomi fructiferi. Din nefericire vântul aruncă ici-colo polenul, care deseori nu va fi utilizat căci nu va cădea întotdeauna pe locul propriu. Prin aceasta se şi explică, că plantele care contează numai pe vânt spre a fi fecundate produc un polen uscat în mare cantitate şi nu au flori strălucitoare, colorate şi cu nectar care să atragă insectele. Pe de altă parte florile care au nevoie de insecte pentru a fi fecundate, produc polen păstuos şi greu, pe care vântul nu poate să-l ridice şi să-l transporte uşor.
   Fiindcă — zice I. I. Dawies — noi recunoaştem că insectele joacă un rol important în producţiunea recoltelor, e necesar să ne dăm seama de speciile care corespund acestui scop:   insectele  tuturor ordinelor pot
 să contribuie într’o măsură mai mare sau mai mică la polinizare, dar cea mai mare parte dintre acestea se alătură la patru grupe: al-
 HARTA REPARTIŢIEI STUPILOR IN ROMÂNIA
                                    după INSTITUTUL NATIONAL ZOOTEHNIC
 tesen ba:
 1 , 1-1000
 iii ‘HSIJ
       300Q-5000 5000-8000 8000-10000 10000-15000
APICULTURA
278
binele şi viespile, fluturii diurni şi nocturni, coleopterele şi muştele aşezate aci după importanţa lor.
   Dintre toate insectele, albinele, cărora le datorim 90% din fecundarea florilor, arată o remarcabilă adaptare prin obiceiurile şi structura lor pentru polinizările fine. Contrar celor mai multe alte insecte, care se găsesc în anumite sezoane, albinele se prezintă active dela începutul primăverei şi până toamna târziu. Ele sunt singurele insecte care iernează în număr considerabil sub formă adultă şi în consecinţă singurele care sunt cele mai numeroase primăvara când, în natură, reînvie vegetaţia şi florile cu nectar fi când imensa majoritate a celorlalte insecte sunt de abia în stadiile de metamorfoză. Albinele se reproduc apoi repede şi în număr mare. Particularităţile structurale care le fac mai apte la îndeplinirea polini-zării ating punctul lor culminant de perfecţie la albine. Toracele, abdomenul şi oarecare părţi ale membrelor sunt acoperite de perişori flexibili şi ramificaţii care se întretaie între ele şi reţin grăunţii de polen.
   Albinele au obiceiul de a nu vizita decât o singură specie de flori în cursul unui aceluiaşi sbor şi chiar într’o întreagă zi fi importanta aceasta în polinizare am văzut-o mai sus; albina nu transportă polenul, ca alte insecte de la o specie la o sută de alte specii diferite şi deci fecundaţia se îndepli" neşte în mod perfect.
   Astă-zi în occident şi mai ales in America, se ţin stupi în fiecare întreprindere de pomicultură, horticultură ori legumicultură. Atât experienţele cât şi practica de toate zilele, demonstrează în mod evident foloasele albinelor în producerea fructelor. Profesorul Tufts dela Universitatea din California recomandă un stup de fiecare acru de plantaţie cu pomi roditori.
   Agricultorii de orice fel au deci în albine un ajutor preţios care nu poate să le strice nici odată dar totdeauna poate să-i aiute în înmulţirea produselor lor, şi cu drept cuvânt după cum a spus Châteaubriand: „l’abeille est Pavant garde du laboureur“.
   Mobilitatea fagurilor este datorită lui Dzier-zon şi complectată de Berlepsh, Langstroth, Dadant, etc.; o origine mai depărtată a mobilităţii fagurilor am putea-o atribui stupului de observaţie făcut de Huber şi de care el s’a servit în cercetările şi experienţele lui, sau abatelui Della Rocca, ori chiar stupului din Candia.
   Orice stup sistematic este construit astfel ca fagurii pe cari îi fabrică albinele să fie încadraţi în nicte rame de lemn, a căror pervazuri sunt de lăţimea ce o are în mod normal grosimea fagurilor. Aceste rame sunt astfel distanţate unele de altele încât lasă între ele un spaţiu egal cu spaţiul ce în mod natural ce găseşte între fagurii stupului rustic; tot aşa
ele sunt distanţate pe o măsură convenita între marginile lor şi pereţii laterali şi superiori ai stupului.
   Astăzi stupul sistematic este o carte deschisă pentru un apicultor; cu el, apicultorul îşi poate conduce colonia sa după voinţă - v Stup.
   Cu vremea, în afară de descoperirea sau invenţiunea stupilor cu faguri mobili, ştiinţa a adus noui mijloace de exploatare a albinelor. - v. Ceară, Secreţiune.
   După calculele apicultorilor, s’a stabilit că albinele, pentru ca să facă un kgr. de ceară, consumă 10—16 kgr. de miere. Ori, acest lucru era o pierdere economică nu numai în ce priveşte faptul că preţul mierei de ex. fiind în medie cel puţin 30 lei kgr. iar al cerei 100 lei, necesita material în valoare de 300-400 lei pentru a produce ceară în valoare numai de 1 00 lei, dar timpul întrebuinţat în această transformare de către albine era cu desăvârşire pierdui, şi poate că el căzând tocmai în sezonul când o anumită floră este "bogată, o parte din albine sunt ocupate cu această transformare în loc de a profita de timpul propice recoltei din zisa floră, care ţine de ex. numai 3-5 zile.
   întreprinderea cerând a profita cât mai mult într’un timp cât mai scurt s’a căutat a se scuti albinele de această muncă, pierdere de timp şi risipă de material prim - miere.
   S’a încercat a se extrage mierea fără a se strica fagurele şi la acest scop s’a ajuns prin inventarea extractorului centrifugal de către De Hruscka. - v. Meloextractor.
   Pe lângă faptul că prin extracţiunea cu centrifugul se obţine o miere pură, păstrăm aproape în mod complect fagurele pe care îl introducem înapoi în stup şi scutim astfel albinele nu numai de materialul pieidut în fabricarea cerei, dar şi de timpul pierdut în construirea lui. Tot în scopul de a scuti albinele de această pierdere de timp, ne servim de presa inventată de Mehring, perfecţionată de Rietsche, etc. pentru făcut faguri artificiali, aşa că albinele având baza celulelor imprimate în aceste foi, nu au decât a înălţa pereţii lor, lucru mult mai repede de făcut şi în care se consumă mult mai puţin material, şi se tinde acum a se confecţiona fagurele complect în mod artificial, rămânând a fi numai umplut cu miere şi operculat (căp5.cit) de către albine. - v. Presa de faguri.
   In stupii sistematici diverşi se întrebuinţează o placă separatoare de zinc, ori grătare făcute din lemn, cu deschizături de asemenea dimensiuni, în cât prin ele să nu treacă decât albinele lucrătoare - regina şi trântorii au corpul mai voluminos -. Aceste separatoare - Colin, Hanemann - împart stupul în două compartimente, unul în care rezidă matca şi acesta este compartimentul de clocire ori generator şi celălalt servind numai pentru depunerea mierei.
 279
APICULTURA
   Cu modul acesta se obţine o miere în faguri cu desăvârşire pură, iar la manipularea stupului pentru recoltă nu va mai fi nevoie de deranjarea Iui. Mai mult încă, atunci când compartimentul de recoltă este plin şi dorim a extrage fagurii, nu-i nevoie a-i lua şi scutura albinele după ei; e de ajuns a înlocui grătarul separator cu o placă de lemn pe care avem câteva aparate Porter. Pe măsură ce albinele aflate în compartimentul de recoltă vor eşi din el prin zisul aparat, ele nu vor mai putea reintra şi astfel în puţine ore în compartimentul de recoltă vom avea numai fagurii fără albine pe ei şi-i vom putea extrage în linişte şi fără sa ne deranjeze albinele «au viceversa.
   După roirea stupului şi anume, după un interval de timp de 1 0—25 zile, trântorii nu mai au o altă menire în stup decât aceia de a consuma mierea. Albinele în mod normal pornesc lupta de exterminare contra lor şi la acest lucru apicultorul care practică modernismul le ajută servindu-se de cursa de trântori Alley, obţinând astfel avantajul că albinele nu-şi mai pierd timpul cu această vânătoare şi nici mierea din stup nu este consumată zadarnic, singura menire a trântorilor fiind fecondaţiunea nouilor mătci.
   Matca primului roiu dat de un stup este conducătoarea roiului — ea este însăşi matca stupului din care pleacă — şi cunoscând că roiul eşind din stup se înalţă şi câte odată parcurge distanţe mari pentru a nu fi siliţi a-1 urmări departe, întrebuinţăm metoda preconizată de Villis, secţionând aripele mat-cei când stypul este aproape de roit. Matca neputând sbura, va cădea în apropierea stupului; toate albinele o vor urma şi astfel foarte uşor ne va fi să prindem roiul.
   Oul depus într’o celulă de albină lucrătoare este un ou fecundat, perfect asemănător cu acela depus într’o celulă de matcă şi cum ştim că unele din rasele de albine sunt superioare altora, cum sunt de exemplu albinele de rasă Italiană şi cum acestea sunt foarte căutate, se înţelege că cererea de asemenea mătci în comerţ este foarte mare. In scopul satisfacerei acestor cereri şi spre a avea mătci de rasă ori de rezervă, s’a creiat o adevărată ramură a apiculturei pentru creşterea acestor mătci care se expediază împrăştiind rasele superioare în toate părţile lumei. Se organizează un stup adică i se ia matca, în acelaşi timp se fabrică cu o maşină specială celulele de matcă, se aranjează într’o ramă sau pe un fagure, apoi cu o pensetă sau linguriţă fină se ridică din celulele de albină lucrătoare ouă mai mici de trei zile, aşezându-le în celulele artificiale de matcă şi apoi se introduce fagurele sau rama cu totul în stupul orfanizat. - v. Creşterea reginelor.
   Albinele ne având matcă, din instinctul de conservare ce caracterizează ori ce fiinţă, vor
 îngriji cu toată atenţiunea de aceste celule şi ouă şi’n interval de 16-17 zile îşi vor forma o nouă matcă, ba la timpul oportun vom putea repartiza aceste celule aproape de deschidere la mai mulţi stupişori orfani care, fiecare, individual, îişi vor îngriji de matca sa creind astfel de odată mai multe mătci de rezervă sau destinate comerţului. - v. Bes-metic, stup.
    In fine stupul sistematic permite roirea artificială, în anumite cazuri, care ne scuteşte a umbla după prinderea roiului ori ne dă putinţa a împiedica roirea, iar în cazuri speciale ne permite împreunarea a doi sau trei stupi la un loc. Permite înlocuirea măt-cei în caz de nevoie, distrugerea după necesitate a alveolelor regale ori a celulelor de trântori, etc., permite hrănirea albinelor a-tunci când cazuri ■ excepţionale o cer şi în fine, stupul sistematic este, după cum am zis, o carte deschisă înaintea unui bun apicultor putând ceti întrînsa după plac un capitol sau altul.
    Adăugăm apoi că aparatele anexe apiculturei cum este acela de extras ceara, de făcut fum, etc., cum şi cunoaşterea metodelor de păstrare şi preparare de diverse derivate din miere şi ceară, cunoaşterea plantelor mali-fere şi în genere a florei respective, reginei, sunt apanajul cu care este însoţit modernismul în apicultură.
    Cultura sistematică a albinelor tinde a. îndeplini cât mai bine scopul final zootehnic: exploatarea albinelor în aşa fel încât ea să fie cât mai rentabilă, şi aceasta în ceiace priveşte rentabilitatea imediată şi perfecţionarea rasei, introducerea raselor superioare şi mai rentabile, încrucişarea, aclimatizarea şi selecţionarea produşilor, scopuri ce unite şi inteligent practicate vor conduce din ce în ce mai bine spre un profit cât mai mare.                                     FI. Beg.
                         Fig. 374 — APICULTURA NOMADĂ ÎN GERMANIA
   APICULTURA DE SEZON. - A. Nomadă. -
 Cunoscută fiind data înflorirei anumitor flori ce se găsesc în mare abundenţă, într’un a-numit sezon şi într’o anumită localitate cum ar fi bunăoară, înflorirea salcâmului ori a teiului, apicultorul, mai ales acela a cărui principală ocupaţiune este exploatarea albi-
APICULTURĂ-APINE
280
nelor, poate profita de acest lucru, transpor-       cultori practici. In acelaş timp, elevii se pot
tând stupii săi în regiunea respectivă pen-          specializa în sericicultură şi grădinărie. Şcoala
tru ca albinele să culeagă nectarul florei.          posedă 16 ha. teren, în imediata apropiere a
Face cu alte cuvinte apicultura nomadă sau           oraşului Chişinău.
de sezon, lucru cunoscut de altfel din tim- APIDAE. - Ent. - Familie din ord. Hyme-
puri străbune şi când atât pe Nil ------ în Egipt           noptera, subordinul Aculeata. Insectele din
—   cât şi pe Pad — în Italia — se trans-                     *această fam. au corpul aproape totdeauna
portau de cătră cei vechi numeroşi stupi                   păros, aripele în timpul repaosului întinse,
pentru acest scop.                                   picioarele posterioare ale femelelor au gamba
    In prezent America de Nord în special Sta-       şi primul articol al tarsului lăţite pentru re-
tele-Unite şi Canada sunt ţările în care trans-      coltarea polenului. Construesc celule de ceară
Fig. 375. — APICULTURA DE SEZON în judeţul Tuleea.
porturile acestea sunt reglementate, bucurân-du-sie de însemnate înlesniri pe căile ferate şi vapoare. In Europa întâietatea în această privinţă o deţine Germania, organizând trenuri speciale rapide pentru transportarea stupilor din o regiune într’alta. - Fig. 374.
   Cu toate greutăţile ce întâmpină apicultorii noştri, lucrul acesta, deşi în o mai mică măsură, se practică şi la noi. Fig. 3 75. Plan* taţiunile de salcâmi din jurul Monumentului (Brăila) şi Lacul-Sărat sunt populate în sezonul înflorirei salcâmului de numeroşi stupi a-duşi din stupinele din alte localităţi, iar vastele păduri de tei dela Acie-Tepe, Luncaviţa, Nifon, Ţiganca etc. din judeţul Tuleea dau a-ceiaşi ocaziune apicultorilor din jud. Covur-lui, Brăila, Cahul etc. să-şi transporte acolo stupinele în sezonul înflorirei teiului din care recoltează tone întregi de miere. Transporturile stupilor se fac cu mijloace rudimentare şi trecerea Dunării întâmpină dificultăţi — câte odată făcute de autorităţi — şi este de dorit să ne organizăm şi în a-ceastă direcţiune spre a nu pierde ocaziu-nea ce natura ne-o dă spre a-i exploata bogăţia.          ^                  FL Beg.
   APICULTURA. Şcoala de a. - Chişinău, înfiinţată în 1923, în scopul de a pregăti api-
unde depun ouăle şi hrănesc larvele cu polen şi fiere. Trăesc solitare sau în societăţi.
   A. solitare trăesc în grupuri având masculi şi femele. Nu produc ceară. Unele A. părăsite - lipsite de perişorii pentru recoltarea polenului, îşi depun ouăle în celulele speciilor înrudite, unde se desvoltă. Astfel sunt genurile: Nomada, Melecta etc. - Fig. 3 76. Celelalte A. solitare au perişori, dar diferit repartizaţi, deosebindu-se după acest caracter 3 grupe:
   1.    Gastrolegine, perişorii colectori pe abdomen, cu genurile Chalicodoma, Osmia, Me-gachile; 2. Merilegine, perişorii pe coapse, şolduri şi părţile laterale ale abdomenului, cu genurile: Andrena, Halyctus, Colletes; 3. Po-dilegine, au gamba şi tarsul lărgite, mai ales Ia picioarele posterioare, aproape ca la A-pidele sociabile. Aci avem genurile Antho-phora, Eucera, Xilocopa.
   A. sociabile au femele, masculi şi lucrătoare - femele avortate. - Toate aceste 3 feluri de indivizi sunt aripate. Societăţile Api-dae-lor sunt anuale - tribul Bombine - şi perene - triburile: Melpionine şi Apine.
   APINE. - Ent. - Trib de hymenoptere din fam. Apidae-lor. - v. Apis.
 281
APION-APIOSPORIUM
   APION. - Ent. - Gen de coleopter din familia Cui-culionidelor. Acest gen cuprinde extrem de numeroase specii, mărimea indivizilor variind între 1—6 mm. şi culoarea dela galben la albastru metalic şi negru. Caracterizat prin rostru foarte lung, subţiat la vârf uşor curbat în jos. Antenele drepte, necurbate. Toate speciile de A. trăesc în stadiul larvar pe plante joase şi fiecare specie atacă de preferinţă un mic grup de plante sau chiar numai o singură plantă. Cel mai
de elitre, de un albastru metalic, puţin lucios. Rostrul foarte alungit. Capul prezintând numeroase şi adânci punctaţiuni. Elitrele împodobite cu strii formate din punctaţiuni mari.
   A. tenue Krb. Larvele atacă măduva tulpinilor de lucernă, în dreptul mugurilor. Părţile din plantă atacate, se îngălbenesc. Adultul mic - 2-2J/2 mm., - corpul prezintând în întregime o formă alungită, de culoare neagră-plumburie. Elitrele cu strii fine,
Fig. 376. — ALBINE PARAZITE 1
Nomada ro.berjeotiana 3. Melecta punctata 4. 5, Coelioxys
 mult de suferit de pe urma atacului diferitelor specii de A. are familia Leguminoaselor. Interes economic prezintă următoarele specii: A. apricans Hrbst., A. aestivum Germ.
 —  trifolii Bach., A. pisi F., A. tenue Krb. şi A. virens Herbst.
   A. apricans şi A. aestivum sunt foarte a-semănători, atât din p. d. v. morfologic, cât şi ai felului lor de viaţă, găsindu-se ades împreună, pe aceiaşi plantă. Atacă florile de trifoi prin luna Aprilie-Mai, perforând baza florilor cu ciocul - rostrul - şi depunând ouăle în această perforaţiune. Larva galbenă-ver-zuie, mică, iese după opt zile, hrănindu-se cu ţesuturile interne dela baza florilor şi trecând din floare în floare, putând distruge astfel în timpul existenţei sale - cam 20 zile -8-10 flori. Adulţii, a căror mărime variază între 2 şi 3ţ/2 mm., au o culoare neagră, puţin lucitoare - A. apricans - sau mai lucitoare - A. aestivum. - Adulţii iernează ascunşi sub bulgării de pământ, de unde ies primăvara viitoare pentru a-?i depune ouăle. Fig. 3 77. Pagubele produse de aceste insecte sunt importante, mai ales pentru culturile de trifoi de sămânţă. Pentru a le micşora, nu se va cultiva această leguminoasă pe acelaş teren în fiecare an, ci se va face o alternanţă de culturi.
   A. pisi F., care în stare adultă mănâncă frunzele de lucernă, iar ca larve se găsesc în .bobocii de trifoi, lucernă şi Onobrychis satira, Mărimea 2-3 mm., corpul ţiegru - afară
 sunt acoperite cu perişori rari. Foarte răspândit şi dăunător pentru lucernă.
   A. virens Herbst., produce aceleaşi stricăciuni ca specia precedentă, însă în tulpinile de trifoi. Mărimea mijlocie de 2-2 Yl mm. Culoare neagră în întregime, afară de elitre cari sunt verzi. Adulţii apar în Iulie, depunând. ouăle la coletul tulpinii de trifoi, în cursul lunii August. Larvele ieşite în Sep-tembrie-Octombrie rod măduva tulpinii de trifoi.                               M.   Pand.
   A. radio!us. Pe tulpinele de malvacee. APIOSPORIUM. -Fitop. - Gen de ciuperci din fam. Pe-risporiaceae, ord.
 Perisporiales.
 A. salicinum, prezintă un miceliu negru, care formează o pâslă negricioasă pe plantele ierboase sau lemnoase, boala produsă fiind cunoscută subt denumirea de „negreala copacilor“ sau a plantelor din seră.
   In livezile de pruni, atacate de Lecanium corni - v. ac. - din cauza sucului secretat de insecte, care constitue un mediu prielnic de înmulţire. A. salicinum, asociată şi cu alte ciuperci ca: Penicilium, Cladosporium, Botry-tis cinerea, cu un miceliu puţin desvoltat, precum şi cu altele cu miceliul foarte mult desvoltat ca: Bulgaria polimorfa, Xylaria hy-
                                    Fig. 377. — APION APRICANS.
APIRETIC-APOCHL AMIDEE
 282
  poxylon, Herportrichia nigra se desvoltă foarte mult, dând livezilor un aspect funerar. Ciuperca prezintă două aspecte deosebite: a. -Fumago vagans producând boala fumagina, in ţările ¡reci, având un miceliu desvoltat la suprafaţă cu conidii catenulate caracteristice, fără peritecii şi b. - Fumago Footii, în ţările * calde, avand peritecii, neramificate sau ramificate.
    Boala produsă e păgubitoare deoarece a-coperă plantele, le sufocă, iar asimilaţia nu se mai poate face.
    Combaterea se face prin distrugerea agenţilor vectori, insectele ce secretă sucul zaharat.
    APIRETIC. - Med. - Lipsă de febră. In medicină se întâlnesc multe maladii care evo-luiază fără febră, numite maladii apiretice.
    API-ROSE. - Pom. - Varietate de mere. v. măr.
    APIS. - Ent. - Gen de hymenoptere din fam. Apidae. Au tibiile posterioare lipsite de ghiare terminale. Femela şi lucrătoarele sunt prevăzute cu ac. Sunt prin excelenţă insecte melifere. Cuprinde speciile: A. mellifica L. -v. albină, apicultură; A. linguistrica Spin. -albina italiană sau liguncă a Europei meridionale; A. fasciata Latr.; A. unicolor Latr. din Madagascar.
                               APIUM. - Bot. -
                             Gen de plante um-belifere; cuprinde 1 5 specii răspândite pe tot globul.
                               A. graveolens L.
                             - v. ţelină.
                               A. petroselinum L. sin. Petroselinum sativum Hoff. - -v pătrunjel.
                               APLANOGAME. ŢI. - Bot. - Se numesc celulele de reproducere imobile • aplanospori.
                               APLECĂTOARE.
                             Oaie, care nu are mielul ei şi i se da alt miel să sugă.
                               APLOMB. - Zoot.
                            * Dispoziţunea şi direcţiunea pe care o au membrele, când Fie. 378. - Aplomb animalul este în sta-posterior regulat     ţiune forţată, adică
                             se sprijină deopotrivă pe toate picioarele. Un aplomb este regulai, când centrul de sprijin al unui membru se găseşte pe aceeaş verticală cu centrul lui de suspensie. - Fig. 3 78. - Această dispoziţiune regulată permite animalului să desfăşoare în condiţiunile cele mai prielnice energia musculară de care el dispune. Când verticala sus amintită nu trece prin cele două
  centre ale aceluiaş membru, aplombul se zice neregulat.
    La cal aplombul se examinează privind a-nimalul din profil, dinainte şi dinapoi. Ca a-plomburi neregualte menţionăm:
Fig. 379. — Aplomb: regulat, şi sub el campat.
    a.    - Din profil: campat şi sub el, dinainte şi dinaopi. - Fig. 3 79 şi 380.
    b.    - Dinainte - la membrele anterioare -dinapoi - la membrele posterioare - Fig. 381 şi 382. închis, deschis, panard şi canios.
    Aplomburile neregulate, prin încărcarea neegală a membrelor provoacă uzarea animalului înainte de vreme.             Dr. G. M.
                           Fig. 380 — Aplomb campat şi sub el
    APOCARPIE. - Bot. - Denumire, dată de Lindley, fructelor cu o singură carpelă sau cu cârpele libere, distincte, în opoziţie cu sincarp. Ex.: Ranunculaceele.
    APOCHLAMIDEE. - Bot. Florile al căror periant dublu a dispărut complect prin a-vortare.
 283
APOCROMAŢIE-APO MORFINA
  apocromaţie. - Fiz. - Sistem optic al
obiectivelor microscopului care corijează abe-ratiunea de cromacitate. - v. microscop.
  APOCYNACEAE. - Bot. - Familie de plante dicotiledonate, din climatul tropical. Aparţine Leandrul r v. ac.
Fig. 381. — Aplomb normal, panard canlos.
   APOD. - Zool. - Animal fără picioare, sau care pare lipsit de picioare. Ex.: Parasidea apoda - Pasărea paradisului - pare lipsită de picioare, din cauza penajului foarte bogat.
   APODERUS. - Ent. - Gen din ord. Co-leopteia, fam. Curculionidae, cu rostrul scurt şi gros şi cu elitrele mai mici decât abdomenul aşa că extremitatea abdomenului se poate vedea. Are 80 de specii, dintre care numai 2 trăesc în Europa. Cea mai cunoscută este A. coryli de culoare neagră şi cu elitrele roşii. Trăeşte pe tufişurile de alune, anin, stejar, carpen şi fag. Nu aduce pagube mari. Larva se desvoltă din oul depus de femelă în ruloul făcut din ea clin frunze. - Fig 384.
   A. longicoîis. - Fig. 385.
Fig. 382, — Aplomb închis - deschis.
  APODES. - Pisc. - Grup de peşti din ord. Physostomi, cuprinzând 3 familii:   Gymno-
tidae, Symbranchidae şi Muraenidae. - v. ac.
   APOFIZA. - Anat. - Proeminenţă situată pe suprafaţa unui os. - Fig. 386.
   APOGAMIA. - Bot. - Înmulţire prin diviziunea directă a celulelor. Ex.: la bacterii. Producerea sporofitului din gametofit prin-tr’un proces vegetativ, fără unire de gârneţi.
   APOGENIE. -----Bot. - Absenţa complectă a
organelor de reproducere sexuală la plante.
- v. apogamie.
                                   Fig. 383. — Aplomb deschis - închis
   APOGYNIE. - Bot. - Lipsa organului sexual femei, iar cel mascul nu ajunge la complectă desvoltare. Ex.: Aspidium filix Mas., var. cri-statum, Ptreris cretica, etc.
   APOLARE. - Bot. - Formele vegetale la cari nu se disting nici baza, nici vârful. Ex.: formele de: amoebă, plasmodiu, coenobiu.
Fig. 384. — APODERU' CORYLI — jos — ATTELABUS CURCULIONIDES — sus —
   APOMORFINA. Med. - Alcaloid artificial obţinut pe cale chimică prin deshidratarea morfinei, în tuburi închise, la 150° C. Are proprietăţi vomitive, exercitându-şi acţiunea asupra centrilor vomitivi. Se întrebuinţează în injecţiuni hipodermice iar efectul survine după 4-5 minute dela injecţie. Efectul ei variază de la un animal la altul, aşa de ex.: pentru câine este un vomitiv excelent pe când la polc nu produce nimic. Se întrebuinţează
APONEVROZA-APOPLEXIA
 284
în cazuri de otrăviri şi intoxicaţii pentru a provoca expulzarea materiilor toxice, când acestea se află în stomac. Se recomandă ca vomitiv când mucoasa stomacală este inflamată si mai ales la câinii tineri si slabi.
   APONEVROZA. - Anat. - Membrană fibroasă situată la extremitate unor muşchi laţi cu scop de inserţie - aponevroză de in-
Fig. 385. — Apoderus Fig. 386. — 1. Apofîza
       longicolis.        spinoasă;    A,  transversă
 serţie - sau pe suprafaţa muşchilor cu scop de protecţie.
    APONOGETON. - Bot. - Plantă vivace, acvatică, din fam. Alismaceelor, originară din Colonia Capului. Are rizomi cu foi lungi, flotante. Se înmulţeşte prin despărţirea ri-zomilor şi prin seminţe. înfloreşte în Maiu-Octombrie. Semănatul se face după recoltat, în pământ amestecat cu nisip sau nămol, la
                                 Fig. 387. — Aponogeton distaehyum. Şus inflorescenţă.
 ghivece, străchini sau cutii, care se ţin la câţiva cm. în apă. - Fig. 387.               J.  M.
   APOPETALE. - Bot. - Florile formate din sepale - caliciu - prin dispariţia petalelor -corola. Ex.: Chenopodiaceae, Amarantaceae.
   APOPLEXIA. - Fitopat. - Boală de natură fiziologică ce produce pieirea bruscă a caisului. A. se mai întâlneşte şi la viţa de vie şi e cunoscută nub numele de foletaj - v. ac.
   Pieirea bruscă a caizilor, poate fi comparată cu apoplexia la oameni. Cauzele care produc pieirea lor, după diferiţi cercetători, sunt următoarele:
    1. După specialiştii I. C. A. R.-ului: a. -Temperatura scăzută din timpul primăverii, mai ales în lunile Aprilie şi Maiu. b. - Gerurile din unele ierni, caisul fiind mai puţin rezistent la ger decât alţi pomi fructiferi, c.- Plan-. tarea lui în regiuni şi terenuri nepotrivite. Astfel terenurile apătoase, prea grase şi expuse la ger, cum sunt cele de pe lunci şi rendzine, din văi şi depresiuni reci, debilitează caisul şi acesta cade pradă diferiţilor paraziţi animali sau vegetali d. - Lipsa de afinitate între altoi şi poraltoi. e. - Lăsarea de prea mult rod în primii ani de rodire. Datorită tuturor acestor cauze, caişii debilitaţi prezintă în înterior o scurgere exagerată de clei, ce se îngrămădeşte în zona generatoare a vaselor conducătoare pentru apă şi a celorlalte substanţe hrănitoare. Celulele acestei zone sunt astupate de clei, iar drept consecinţă caisul moare pen-trucă nu se mai poate hrăni. La noi, din ţesuturile caişilor distruşi de această boală, s’a izolat o ciupercă - Schizophyllum coni-mune - care atacă ramurile debilitate.
    I. C. A. R.-ul Recomandă a se înlătura toate cauzele predispunătoare la apoplexie. Ca portaltoi recomandă zarzărul. Tratarea cu substanţe chimice: iarna o stropii-e cu zeamă sulfoalcalcică concentrată - 1/5 Primăvara înainte de desmugurire, o stropire cu soluţie bordeleză 1 %, la care se adaugă - verde de Paris 250 gr. la 100 1. soluţie. In Maiu duoă căderea florilor o stropire cu soluţie bord§-leză 0,5 % la care se adaugă 250 gr. verde de Paris la 100 1. soluţie.
    După profesorul I. Krier, care a făcut ob-servaţiuni timp de 35 de ani. pieirea caişilor are o explicaţie pur fiziologică. Două cazuri pot provoca apoplexia la cais:
    A.    - In verile secetoase din cauza lipsei de apă atât în sol, cât şi în subsol, vegetaţi» încetează la cais la finele lunei August. Len>-nul poate să ajungă ia coacere completă, ceeace se poate constata uşor, prin aceea că o parte din frunze îngălbenesc în mod natural şi cad. Dacă în luna Septembrie, condiţiunile atmosferice sunt favorabile şi cad precipita-ţiuni abundente, caişii vor intra din nou în plină vegetaţie, ce continuă până în Octombrie, fără ca ţesuturile noui ce s*au format să se poată lignifica în deajuns. In astfel de con-diţiuni, la primul ger din luna Noembrie caişii degeră fără ca înfăţişarea lor să arate această vătămare. Totuşi zona generatoare a trunchiului şi a ramurilor, în vârstă mai mare de un an, este vătămată. Ramurile de un an, rămân de regulă nevătămate. In primăvară, cu venirea desgheţului, ţesuturile vătămate intră în descompunere. Cu toate acestea, seva începe să circule, caisul intră în vegetaţie pe baza substanţelor de rezervă pe care le conţine, mai cu osebire ramurile de un an, rămase nevătămate, înfloreşte foarte frumos şi poate chiar să lege fructe. Meii târziu, cu ocazia primelor călduri din luna Mai, a'tfcl
 285
APOPLEX IA“ APORIA
 de caişi pier în mod brusc chiar cu fructele pe ei.
   B.     - In anii ploioşi şi când plantaţiile se află pe terenuri bogate de luncă şi relativ umede, se întâmplă ca vegetaţia caişilor, mai ales a acelora din plantaţiile tinere, să continue uneori până în luna Octombrie. In. astfel de condiţiuni lemnul nu poate ajunge la coacere complectă. Primul ger din luna Noem-brie va distruge ţesuturile zonei generatoare, iar în primăvara următoare astfel de caişi vor pieri în cursul lunei Mai, ca şi în cazul precedent
   După prof. Krier cultivatorul va trebui să evite terenurile cu apa de subsol la mică a-dâncime, pentrucă în astfel de terenuri lemnul nu ajunge la coacerea completă şi caişii vor fi expuşi să degere.
   In terenurile prielnice, se vor evita, începând din luna Septembrie, lucrările care ar stimula creşterea caisului - arături, pravile, udări, etc. - cu scopul de a se obţine o încetare mai de timpuriu a vegetaţiei şi lemnul să ajungă la coacere complectă - să reziste gerului.
   După Dr. H. Taes, directorul Staţiunei Federale de încercări viticole şi pomicole din Elveţia, pieirea caisului este pusă pe socoteala contaminării florilor de cais, cu diferite ciuperci parazite, printre cari Monilia laxa apare ca cea mai periculoasă. Aceasta atacă floarea caisului numai pe timp de ploaie, pătrunde apoi în ramurile tinere, pentruca la urmă să atace tulpina, producând astfel a-poplexia. Această susţinere nu a fost încA verificată şi de alţi cercetători.       I. Dr.
   APOPLEXIA. - Med. - Starea maladivă Ia om şi animale, caracterizată prin pierderea bruscă a sensibilităţii - anestezie - şi motri-cităţii - paralizie - dar păstrarea fenomenelor normale de respiraţie şi circulaţie.
Fig. 388. — Aporia crataegi. Ouă, larvă,
                                                   crisalidă şi adult.
    APORIA CRATAEGI L. - Ent. - Sin. Pieris crataegi L. - Pop. Nălbariull. Fluture din fam. Papilionidae, sub-ord. Rhopalocera. Fluturele áre corpul acoperit cu perişori de culoare neagră. La femelă partea posterioară a cor-liului prezintă inele albe, alternând cu altele negre, dar puţin vizibile. Aripele anterioare la mascul, albe cu o nuanţă gălbuie, acoperite cu solzi. Marginele sunt negricioase şi o pată neagră pe nervura transversală. Aripele
 posterioare au pe partea inferioară o culoare gălbue. Nervurele sunt negre. Femela are a-ripile acoperite cu mai puţini solzişori, mijlocul lor fiind chiar transparent. Fluturele apare pela începutul lui Iunie sburând prin trifoişti şi pe lângă marginea bălţilor. Femelele depun ouăle în număr de 20-100 pe partea superioară a frunzelor de măr, oăr, prun, gutui, crataegus - Fig. 388 - şi pe stejar. Are o singură generaţie pe an. Ouăle se clocesc repede şi din ele ies nişte larve la început galbene apoi negre pe spinare, cu două dungi longitudinale galbene sau roşietice şi câte o dungă galben-roşiatică pe flancuri. Partea inferioară cenuşie. Sunt sociabile, trăind în
 Fig. 389. — Apotecii de discomicete. 1. Secţiune mărită, cu himeniu h., asce — as şi spori sp
cuiburi formate din frunze şi legate prin fire mătăsoase. Astfel se desvoltă până la venirea timpului rece, când îşi întăresc firele mătăsoase cu altele, legând frunzele de rămurelele pomilor. Cuiburile rămân astifel atârnate în timpul iernii. In interiorul acestor cuiburi larvele îşi ţes un alt cuib, foarte bine făcut, încât apa nu-1 străbate. Aici omizile rezistă până în primăvară, când odată cu desmugu-rirea pomilor, ies din cuiburi distrugând mugurii. Atacul are loc ziua când e cald. In timpul nopţii omizile se adăpostesc în cuiburi,
                                 Fig. 390 — Miceliu cu conidii de Oidium crysi-phoides - A. haustorii, B. apresorii.
până la a doua năpârlire. In Mai se transformă în crisalidă din care, după 12-15 zile, apare adultul. A. crataegi e răspândită în
APOSPORIE-APRIL
 286
toată Europa, Siria, Siberia, insulele Canare. La noi e endemică. Invazii mari sunt la intervale de 5-10 ani.
   Combaterea constă în: recoltarea şi arderea cuiburilor în timpul iernii şi stropirea romilor cu soluţii arsenicale şi zeamă bor-deleză în timpul vegetaţiei.           T. Pr.
   APOSPORIE. - Bot. - Dispariţia reproducerii asexuate prin spori. O întâlnim la Cryp-togamele vasculare: şi la Fanerogame.
   A. se manifestă în două feluri: 1. - planta-mumă dă naştere direct la protale, cari se des.voltă în locul sporangilor din sori; 2. -planta-mumă dă naştere direct plantuiei, în locul unde erau să se desvolte soprangii sau în locul florilor; la plantele superioare se numeşte, acest caz, viviparie.
   APOTECU. - Bot. - Organ în formă de vas - cupă - fixat de thalul lichenilor. Formează unul din mijloacele de reproducere ale acestora. - Fig. 389. - v. Licheni,
   APOZIŢIE. - Bot. - appositio: depunere, adăugare. Creştere prin adăugare de straturi.
   APRESORII. - Bot. - Organe de fixare la ciupercile din clasa Phycomycetes. - Fig 390.
   APRIL. - Sin. Apriil, Aprilie, Prier *). Este a IV-a lună a anului şi a Il-a a primăverii. Are 30 zile. Z.t=z:13 ore, N.,^=1 I ore. Soarele intră în zodia Taurului. Temperatura medie şi media cantităţii de apă ce cade în cursul Iunei la noi este de:
                                    MEDIA ANILOR 1886-1915
       Provincii           Precipit. Tenperat.
                                              Maramureş
 Crişana
 Banat
                                             T ransilvania
  61.7
  59.8
  63.8 54,3
  10,1
  10,2
  11,5
  9,2
   *). Datele referitoare la lucrările cari.se fac în luna April, nu se potrivesc exact pentru întreg teritoriul tării. Menţionările noastre pot servi doar ca un ghid.
     Oltenia Muntenia Dobrogea Moldova Bucovina Basarabia România
   Pentru agricultori este cea mai agitată lună a orimăverii.
   LUCRĂRI CURENTE. In fermă, magazii  şi grajduri. Se curăţă instrumentel,
 se.  unge cormana, ca      să      nu ruginească,
 se   pregătesc grapele     de      livezi şi cele
 de mărăcini, se revizuesc maşinele de cosit şi de secerat. Se deprind animalele, în mod treptat, cu nutreţurile verzi. Se castrează vierii, armăsarii şi taurii. Se continuă ^bătutul iepelor. Aerisim, desinfectăm şi văruim grajdurile rămase goale. Se fac vaccinările la porci, contra brâncii şi la pasări în contra holerii. Se va începe înlocuirea, la vacile de lapte, a hranei uscate     sau    de rădăcinoase,
 prin lucernă verde, amestecată cu paie şi tă-râţe. Nu se scot vitele pe fâneţe şi izlazuri, înainte de 1 Mai. Se îngrijeşte de vitele fă-tătoare şi de produşii acestora. Se scot \n vânzare animalele îngrăşate în timpul iernii.
     In livadă şi pepinieră. Se altoesc arborii fructiferi, în uscat. Se continuă cu tăerea la pomi, dacă n’a început vegetaţia. Se sapă terenul în şcoala de pomi. Se termină cu plantaţiile, sămănăturile şi răsădirile. Se sapă la rădăcină pomii bătrâni şi se controlează zilnic învierea omizilor. Se leagă bine pomii tineri de tutori. Se continuă cu stropitul pomilor cu insecticide, se curăţă de muşchi şi se văruesc la tulpină, cu var amestecat cu pământ. Se distrug insectele. Se taie cu un cuţit special, inelele formate din ouăle fluturelui Mala-cosoma neustria. Se taie coardele vechi la hamei.
     In grădina de legume. Se seamănă restul
 287
kpril
 de legume: fasole, castraveţi, pepeni, cartofi, varză, etc. Se plantează răsadurile de pătlăgele roşii, ardéi, pătlăgele vinete, varză de vară, conopida, etc. Se aerisesc răsadniţele calde şi semicalde şi se plivesc. Se seamănă în mai multe rânduri salatele, ridichile, etc., pentru a le avea treptat, toată vara. Se stropesc legumele de apă, cu apă stătută, de cel puţin o zi, dacă e nevoie. Să se ude numai dimineaţa, nu şi seara, ca să nu îngheţe apa peste noapte.
   Se scot din răsadniţe şi din straturile calde şi se plantează în grădină: pătlăgelele roşii şi vinete, ardeii, varza de vară, etc.
   Se vor ridica geamurile dela răsadniţe, în orele călduroase ale zilei. Se vor plivi toate legumele, iar noaptea se vor înveli cu un striat foarte subţire de paie sau trestie, împotriva brumei. Tot astfel şi la căpşuni timpurii.
   In vie. Se continuă plantările şi altoirea la masă şi pe loc. Se pun butaşii altoiţi în pepinieră. Se termină cu tăiatul, arăcitul, copcitul şi legatul viei, după care se dă prima arătură sau sapă, mai adâncă. Se pun grămezi de Runoiu păios prin vie, pentru a i se da foc, când s’ar ivi brune. Se completează de pus aracii sau parii, pentru spaliere. Se a-provizionează cu materialele necesare, contra insectelor şi boalelor criptogamice. Se verifică aparatele care se întrebuinţează în vie.
   Se termină altoitul. Se sldesc butaşii. Se îngraşă via. Dacă este cu putinţă, e bine să se facă asigurări în contra flagelurilor ce ameninţă via şi recolta, pentru a s,e putea procura materialul necesar de apărare în comun şi a se putea supraveghea aparatele în-registrătoare, care anunţă venirea acestor flageluri.
   In pivniţă şi cramă. Se va menţine temperatura de 12-20°, care este cea mai potrivită pentru vinuri. Se încearcă din când în când vinurile pentru a nu se altera. Pe cele stricate, le tragem în vase curate şi bine de-sinfectate. Se face al 4-lea sau al 5-lea pri-toc la vin. Se văruesc cramele şi pivniţele.
   In grădina de fiori. Se vor semăna deadrep-tul De răzoare, plantele ce erau menite a fi semănate în luna Martie, în răsadniţe. Se vor reface serele şi răsadniţele. Se vor re-semăna golurile de gazon. Se vor reface bordurile - margínele - cu brazde sau ghivece. Se va continua cu semănatul sau transplantatul florilor bisanuale sau vivace, cât şi cu cele anuale, cu sau fără bulbi, având un an de seră, sau răsadniţă. Se vor răsădi: bego-niile, tuberozele, căldăruşele, ochiul boului, călţunul doamnei, condurii, clopoţeii, muşcatele, indrişaimurile, micşunelele, mixandrele, adormiţelele; lipscănoaicele, mărgăritele, ro-zetele, rochiţa rândunelei, muşeţelul, coco-şeii de câmp, degetarele, garofiţele, crăiţele, petuniile, verbinele, cărciumăresele, etc. Se continuă cu semănatul florilor în răsadniţă,
pentru a putea fi răsădite în tot cursul primăverii şi verei pe răzoare, până toamna târziu.
   in curtea ds pasări. Se continuă clocitul natural şi în clocitori mecanice. Se îngrijeşte de pui împotriva frigului, păduchilor şi a animalelor vătămătoare. Se suprimă cocoşii mai bătrâni de 2 ani şi găinele mai vârstnice de 3 ani. Se curăţă şi desinfectează porumbăriile şi coteţele păsărilor, după care se aşterne un strat de paie proaspete şi uscate.
   In stupină. Se controlează fiecare stup. Celor lipsiţi de hrană, li se dă faguri cu miere căpăcită sau sirop turnat pe faguri goi. Stupilor fără regină, li adaugă o ramă cu puet mai tânăr de 3 ziie. Cei prea slabi se împreună cu alţii, cari au regine destoinice. Se strămut albinele din stupii primitivi, :n cei sistematici. Să se evite curenţii în stupi. Stupii trebuie curăţaţi de adausele de ceară, clădite pe funduri sau pe păreţi. In stupii bogaţi, se introduc rame incomplecte dela stupii săraci. Sfoiagii sau găzelniţele, trebuie nimicite. La finele lunii se scot stupii, ne mai fiind temere de frig.
   Stuparul se îngrijeşte de semănat plantele melifere.
   In crescătoria de viermi de mătase. Către sfârşitul lunei şi dacă timpul e călduros, se pune la înviat sămânţa de viermi de mătase.
   In baltă, he?eşteu, râmnic şi apa curgătoare. Pescavul strânge ouăle de broască şi iarba broaştei - mătreaţă, - din heleştee şi râmnice. Se favorizează depunerea icrelor de crap, şalău, ştiucă, lostriţă. Se pescueşte plevuzca din ce în ce mai mult. Se distribue peştilor în crescătoriile speciale, o hrană azotoasă oarecare, ca: creeri, sânge, carne proaspătă sau conservată bine mărunţită, ouă, în praf, etc., pentru a înlesni creşterea şi înmulţirea peştilor. Pescuitul se închide între 1 5 Aprilie şi 15 Iunie, în care timp nu se poate vâna decât peşte răpitor. In crescătoriile particulare s,e poate pescui cu autorizaţii speciale.
   La câmp. Se urmează cu semănăturile de primăvară: porumb, meiu, sorg, cânepă, in, fasole, bob, mazăre, măzăriche, linte, floarea soarelui, sfeclă, cartofi, etc. Se grăpează şi tăvălugesc semănăturile de toamnă, ca să se spargă coaja şi să se sfărâme bulgării. Se plivesc de burueni. Se răsădeşte tutunul şi se udă dimineaţa, dacă trebue. Se distrug vetrele molipsite de boli criptogamice. Se curăţă islazurile de burueni şi se trage cu grapa de livezi dacă această operaţie nu s’a putut face în Martie. Se distrug: pălămida, bozul şi seaeţii. Se fac semănăturile de plante verzi, menite a fi băgate sub brazdă, pentru îngrăşatul pământului. Se aplică pe terenurile slabe, ni-tratul şi superfosfatul. Dacă sunt canale de irigaţie şi n*a plouat, se dă prima vărsare de apă. Se scurg apele şi băltoagele prin mijloacele de drenaj, pe care le avem la îndemână.                                               ,
APRINDERE-AQUILA
 288
   In pădure. Silvicultorul face cele din urmă sămănături şi plantaţii de esenţe cu foile caduce. Seamănă şi plantează răşinoasele. Răsădeşte pueţii în pepinieră. Altoeşte un mare număr de esenţe. Se face marcatul copacilor cari vor fi tăiaţi în iarna viitoare.
   La vânat. Se vânează becaţine de toate speciile şi alte soiuri de vânat de apă, sita:i\ spârcacii, dropiile - numai masculi, - cocoşii de munte şi de mesteacăn. Se pot vâna vulpile şi lupii, cu învoire specială. Deasemenea pasările migratorii, care trec spre nord.
   APRINDERE. - Med. vet. - v. Inflamaţie. APROVIZIONARE. - Econ. - Este procurarea pentru mai multă vreme cu cele trebuitoare a unei gospodării sau întreprinderi. Ea este folosită acolo, unde această procurare este anevoiasă sau cu neputinţă. De asemenea este folosită pentru ieftinirea costului mărfurilor, obiectelor, materialelor, sculelor, ma-şinelor, prin cumpărarea lor direct dela producător sau dela angrosişti.
   Aprovizionarea poate fi făcută şi pentru altul ca o înzestrare cu cele trebuitoare, cum ar fi înzestrarea cu cele trebuitoare a unei şcoli, unei cazărmi, unui spital, a unei a:-mate, etc.
   Aprovizionarea poate fi făcută individual sau în asociaţie, cum ar fi printr’o cooperativă. - v. Cooperaţie, Sindicat       N. Gh.
   APTERA. - Ent. - Subordin de hemiptere.
 - v. Anoplura.
   APTERYGOGENE. - Ent. - Subclasă cuprinzând insectele cari în nici un moment al vieţii lor nu au avut aripi. - v. Insecte.
   APUS. Partea orizontului unde apune soarele. Sin. Vest, Occident. Un punct cardinal de orientare.
   Cantitatea de lumină şi mai ales de căldură solară, fiind mai mare, în a doua jumătate a zilei, după ora 12, plantaţiunile de vii, pomi roditori, în regiunile de dealuri, neapărat ca să fie făcute pe pante poziţia spre sud, sud-vest şi vest.
   AQUARIU. -      v. Acvariu.
   AQUATIC. -      v. Acvatic.
 AQUIFER. - Bot. - v. tesut a. AQUILAFOLIACEAE. - Bot.
 plante dicotiledonate, arbori şi arboraşi cu frunze ovale sau eliptice, coriacee, alterne. Flori dioice sau poligame. învelitul floral dublu, corola rotundă, ovar superior, 4-locular. Fruct drupaceu, cu 4 semniţe.
   Specii: Ilex aquifolium. - v. ac.
   AQUILA. - Zool. - Gen de paseri răoitoare diurne din fam.   Aquilinae. Au cioc  puternic
 şi îndoit; degete cu ghiare puternice şi recur-
 bate; gâtul şi capul acoperit cu pene; aripele alungite şi ascuţite. Sborul lin. Specii:
   Aquila chrysaetos Li, popular: Acvilă de munte, hultan, epurar. Se întâlneşte în regiunea muntoasă; la câmpie e cu totul rar. E un duşman serios al vânatului, căci pe lângă
                                                                                                                                                                                                    ig.
   paseri, răpeşte iepuri, pui de căprioare. - F
   391.
      Aquila fasciata Vieill.; popular Acvilă porumbar. Trăeşte în regiunea bălţilor Dunării şi în deltă. Răpeşte mai ales păsări de baltă.
      Aquila imperialis Bechst.; popular: Acvila “imperială, Vultur imperial, Pajură. Se întâlneşte mai ales în regiunea deltei Dunărei si dacă iarna nu-i aspră de tot, iernează aici* mai rar în alte părţi. Dacă este stricător, prin aceia că răpeşte păsări utile, este şi folositor
se cere cu ex-
I. T.
 Familie de
'/'*          Fig.  391  — Aquila   chrysaetos.
   prin aceia că distruge mici mamifere vătămătoare agriculturei, ca hamsterul sau spermo-filul - popândăii -, asemenea, mănâncă cadavrele. - Fig. 392.
      Aquila orientalis Cab.; popular: Acvilă o-rientală, Acvilă de stepă. Se întâlneşte mai ales în Dobrogea, în regiunile fără arbori.
      Aquila naevia Mey et Wolf.; popular: Vul-turaş negru. E una din speciile cele mai comune de pasări răpitoare din ţara noastră, răpind tot felul de pasări mai mici şi pui. Se hrăneşte cu iepuri, găinuşi şi alte păsări. Se întâlneşte şi la munte, şi la şes, şi !a baltă. Pe lângă specia tipică se întâlnesc la noi încă două varietăţi: Aquila naevia clanga Pal.. - Vulturaş negru mare şi - Aquila naevia fulvientris Brehm. - formă comună în
   Egipt.
      Aquila pennata Gmel.; popular: Vulturaş
 289
aquilegia-arab
 CU Oglindă, Pajură mică - pitică. - E un răpitor însemnat şi pentru pasările şi puii de curte, şi pentru păsărelele din tufişuri şi pentru păsări de vânat, ca prepeliţe, etc. Răpeşte asemenea mici mamifere -rozătoare, dăunătoare agriculturei, dar şi pui de iepuri.
Fig. 392. — Aquila imperialis.
    AQUILEGIA. - Bot. - Gen din familia Ra-nunculaceelor, cu multe specii:
    A. nigricans. - v. Căldăruşe.
    A. Cerulea, originară din America septentrională, vivace, face flori albastre, prin A-prilie-Maiu - Fig. 393.
    A. Cerulea hybrida a fost obţinută prin încrucişare. Are flori mari şi bicolore.
    A .vulgaris, vivace, tulpina erbacee, puţin rămuroasă, creşte până la un metru înălţime.
 -  Fig. 394. - Face flori albe, purpuriu-violetă, etc. Are şi varietăţi cu floarea dublă. E cultivată ca plantă ornamentală. Din flori se prepară un indicator, care în prezenţa a-cizilor dă o culoare roşie, iar tratată cu baze dă culoare albastră.
    A. Canadensis, cultivată ca plantă ornamentală în parcuri. - Fig 395.
    AQUILINAE. - Zool. - Fam. de păsări răpitoare diurne. Sunt cele mai mari dintre răpitoarele ce se hrănesc cu pradă vie. Le găsim pe tot globul. Unele trăesc în păduri, altele în munţi, pe coaste sau chiar în stepă.
    Nu sunt sociabile. In fond sunt păsări foarte nobile. In captivitate se ataşează de om. - v. Aquila.                          I. B.
    AR. - Unitate de măsură de suprafaţă= I 00 m2.
   ARAB. - Calul - Zoot. - Elste reprezentantul tipic al calului tarpan, al calului oriental sau arian, considerat de toţi hipologii ca tipul ce? mai desăvârşit al speţei cabaline şi ca animalul cel mai bun şi cel mai rezistent pentru călărie. Introducerea lui în Arabia începe cam la începutul erei creştine, venind din regatul Hira, adică din văile Tigrului şi Eufratului, unde există de mult o populaţie cabalină de tipul calului oriental. Dar abia începând dela Mahomed, adică din secolul 7-lea al erei creştine, creşterea calului arab ia o desvoltare mai mare. Mahomed a făcut din creşterea calului un precept religios, contribuind astfel prin doctrinele sale puternice, la creşterea şi propăşirea acestui animal. Exteriorul calului arab: talia 1,45-1,52 m.
Fig. 393. -T- Aquilegia caerulea.
 şi chiar 1,55 m., după localitate. Arabii preferă însă caii de talie mai mică. Greutatea 400-500 kgr. Capul este uscăţiv, are o formă aproape pătrată şi exprimă o nobleţă remarcabilă. Forma capului dela calul arab este luată în exterior ca tipul unui cap frumos. Fruntea sa largă, ochii depărtaţi, mari, vioi şi plini de expresie, nările mari şi deschise, urechile mici, scurte şi frumos purtate, profilul drept sau uşor concav al capului, toate
 10
ARAB
290
 aceste caractere dau calului arab o expresie de nobleţe şi eleganţă, cum nu o găsim i? nici o altă rasă de cai. Gâtul este suficient de lung şi bine ataşat la corp. Greabănul este ridicat şi lung, spinarea şi şalele scurte, crupa lungă, largă şi uşor oblică; pieptul larg, adânc şi profund. Coada este stufoasă, lungă şi purtată frumos. Membrele sunt solide, bine îmbrăcate cu muşchi, cu tendoane puternice şi
 bine depărtate, ceeace trădează genunchi largi; copitele sunt mici şi rezistente. Culoarea părului este diferită. Cel mai des se întâlnesc cai vineţi de diferite nuanţe , apoi murgi, roibi şi negri, ultimii însă sunt foarte rari şi n’ar exista între cai de pur sânge. De asemenea se întâlnesc foarte des pintenogi, cari sunt chiar preferaţi.
    însuşiri fiziologice. Calul arab are o constituţie foarte sănătoasa. Este extrem de rezistent, în special la călării de lungă durată. Are un temperament vioiu şi este fcarte b’ând. In general, arabii cer dela caii lor trăinicie, viteză şi multă abilitate la călărie. Ca performanţe, Wranghel citează curse zilnice de 80 km., timp de 3-4 luni. La caroserie sunt întrebuinţaţi numai în oraşe şi la poveri mai uşoare. Beduinii însă îl întrebuinţează numsi pentru călărie.
    Denumirea cailor arabi se face fie după locul lor de origină, fie după rasa din care fac parte. Animalele de pur sânge se numesc
 Arabii, iar cele de jumătate sânge Kadish-străin.
    Numărul cailor de pur sânge, este foarte restrâns. Se socoteşte ca aproximativ 90% din stocul total de cai din Arabia este jumătate sânge, iar din cei 10% de pur sânge aproape 9% sunt de origină secundară, deşi pur sânge arab. Aşa că adevăratul cal arab, aşa cum îl descriu toate tratatele clasice de hipologie, este relativ rar. Rasele cele mai nobile şi cele mai valoroase sunt în număr de 5 - aşa zise Hajnse - şi după credinţa ara bilor, ele îşi trag originea dela 5 iepe care au rezistat din 100 de iepe la fuga lui Mahomed dela Mekka la Medina, în anul 622 d. Chr. Aceste cinci rase sunt următoarele: prima şi cea mai renumită este rasa Koheilan, care la rândul ei se subdivide în 35 subrase sau familii. Caii din această linie de sânge sunt cei mai renumiţi prin origina lor. A doua este linia Seklavi, cu caii cei mai eleganţi, precoci
 - 3 ani - şi cu mers nobil. Linia a treia este Obeyan, cu animale mai stofate şi mai puţin precoce - 5 ani. A patra linie este Hamdani, cu animale de talie mare - 157 cm. - vi i fi foarte rezistenţi, şi în sfârşit a cincea linie este Hedbani. După provincii se disting cai din Nedjed, cei mai frumoşi şi cei mai nobili, apoi din Hedjas, din Jemen, din Djebel, din Tihane, etc.
Figr. 395. — Aquilegia canadensis.
    Crerterea şi îngrijirea calului arab în Ara-bia este aproape pretutindeni aceiaşi, însă metodele de creştere sunt diferite.
    In Arabia se face distincţia între calul arab crescut de beduini şi cel crescut de arabi. La beduini, baza prăsilei o constitue origina animalului pe care o cunoaşte şi o păstrează cu cea mai mare sfinţenie, după care se face cea mai severă selecţie. La arabi, din contra, în locul originei trece exteriorul şi capacităţile fiziologice ale animalului.
 291
ARAB1NA-ARACEE
   Iepele se întrebuinţează la prăsilă începând dela vârsta de 3-4 ani. Monta se face la mână şi în prezenţa martorilor. Iapa în călduri este bătută de două ori dimineaţa şi de două ori seara şi numai de anumiţi armăsari selecţionaţi - shiboi. - Un armăsar montează într’o perioadă de montă, de 150-180 ori. La naştere se chiamă martorii cari atestă origina şi identitatea mânzului născut, care ia întotdeauna denumirea după linia de sânge a mamei sale. Spre ex.: q- mascul - Seklavi x Ş - femei- Hamdani = produs Hamdani. înţărcarea mânjilor de sex femenin se face 'a 24 săptămâni, iar cei de sex masculin la 4 săptămâni. Afară de laptele matern mai pii-mesc şi lapte de cămilă sau de capră. Ari*
Figr. 396. — ARMĂSAR ARAB.
 malele femele sunt mult mai bine văzute şi mai preferate decât masculii. Beduinii ucid chiar mânjii masculi cari prezintă o conformaţie şi o constituţie insuficientă. Dresajul începe la 18 luni, animalul fiind încălecat de un copil care-1 duce la adăpat sau la pă-şunat. La vârsta de 2 ani, intră sub şea şi de acum înainte dresajul ţine continuu până la complecta desvoltare a animalului. Exerciţiul constă în lecţii de oprire, întoarcere, cabrare, culcare, îngenunchiare, galop şi sărituri.
   Alimentaţia animalelor este foarte sărăcăcioasă. Afară de păşune, de multe ori foarte slabă, se mai dă ovăz, porumb, paie, sorg, în cantităţi destul de restrânse. In general, atât creşterea cât şi alimentaţia animalelor lasă, după concepţiile noastre moderne, foarte mult de dorit. Pe de altă parte însă, tocmai prin această creştere cât mai severă a tineretului, se face o selecţie naturală care lasă să supravieţuiască numai materialul cu adevărat bun şi rezistent, făcând din calul arab rasa cea mai rezistentă, cea mai sobră şi cea mai obişnuită cu privaţiunile.
   Aceste calităţi restrânse, superioare, ale
calului arab, l-a clasificat încă de demult între rasele de cai amelioratoare, fapt care a extins foarte repede aria lui geografică. In oraşele Aleppo, Bussorah, Damasc, Mossul, Bagdad şi în special la Bombay, există târguri anuale de cai la care se vând mii de exemplare de cai arabi în alte continente. 11 găsim deci, afară de Arabia, în Persia, Turcia, E-gipt, în Africa de Nord şi de Sud şi în Europa. In 1689-1702, primii cai arabi au fost aduşi în Anglia. Istoricul tuturor raselor de cai, până şi la caii de povară, arată în formarea lor o influenţă mai mult sau mai puţin intensă prin calul arab.' In afara Arabiei, sub forma pură, calul arab este crescut numai în herghelii care există în mai toate ţările care se ocupă cu creşterea cailor şi a căror produşi sunt apoi trimişi Ia staţiunile de montă. Hergheliile cele mai importante de cai arabi din Europa sunt următoarele: în Franţa există
i.proximativ 100 iepe p. s. a. la hergheliile Pompadour şi Tarbes; în Germania la herghelia Weil - Württemberg - există 1 0 iepe p. s. şi 3 armăsari; în Ungaria, calul arab se creşte la herghelia Babolna. Mai există herghelii de cai arabi în Polonia, Rusia, Serbia, etc. La noi în ţară calul arab este crescut în hergheliile Rădăuţi - Bucovina -, cu cca. 80 iepe şi Mangalia - Dobrogea cu cca. 40 iepe pur şi jumătate sânge arab.              A.  M.
   ARABINA. - Chim. - Sin. guma arabică. Răşină secretată de un arbore din genul Aca-cia - v. ac. -, care creşte pe coastele Mării Rofii. Este formată din combinaţiuni de calciu şi de potasiu ale acizilor arabici.
   ARABINOZA. - Chim. - Corp solid, incolor, cristalizat, cu gust dulce. Se obţine din gumă arabică sau de cireş, din măduvă de soc sau de porumb, prin fierbere cu acid sulfuric.
   ARABIS. - Bot. - Gen de plante din fam. Cruciferelor, având multe specii ornamentale.
   A. alpina - gâscariţă - erbacee mică, perenă, originară din Alpi, foarte rămuroasă, cu flori albe, multe, dispuse în ciorchine. -Fig 397. - Creşte în Carpaţi, pe stâncile calcaroase şi păşuni, în regiunea montană şi subalpină.
   A. ţurrita - turicea - trece drept plantă an-tiscorbutică.
   A. hirsuta - gâscariţă.
   A. verna, foliis variegatis, cu frunze vărgate, înfloreşte toată vara. Florile pe margini cu alb, în spre centru galbene. întrebuinţată mult la facerea bordurilor şi ornamentarea stâncăriilor, !a expoziţiuni semi-umbroase.
   A. caucasica, vivace, originară din Caucaz, frunze tomentoase, pubescente, aurii.
   Se seamănă în Aprilie-Maiu; la locul definitiv e pusă în Iulie-August. Se înmulţeşte prin despărţirea tufei, după înflorire, prin marcotai şi prin butaşi.
   ARAC. - v. băuturi alcoolice. - v. Harac. ARACEE. - Bot. - Familie de plante ier-
ARACHIDA-ARAMON
292
 boase, cu rizom. Florile grupate în inflorescenţe monoice sau hermafrodite, cu 2-6 frun-zişoare, cu 1-6 stamine; ovar superior, 1-3 locular, fructul e o bacă. Aparţin:      Rodul
 pământului - Arum maculatum Obligeana, Coadr. smeului. - v. ac.
chee, în formă de tuburi arborescente. La Scorpioni şi Araneide organele respiratorii sunt pulmoni - phyllotrachee - compuse c3in vesicule membranoase comprimate, deschizân-du-se pe faţa inferioară a abdomenului.
    A. au sexele distincte, afară de Tardigrade,
 • care sunt hermafrodite. Sunt ovipare, cu excepţia Scorpionilor şi câtorva Acarieni.
    Clasa A.-lor cuprinde zece ordine: Tardigrade, Pycnogonide, Linguatulide, Acaricini, Phalangide. Pseudoscorpioni, Pedipalpe. Scorpioni, Araneide şi Caleode.
    ARAHNOIDA. - Anat. - Membrană seroasă care acoperă creerul şi măduva spinării; se găseşte între cele două învelitori ale creeru-lui - dura-mater şi pia-mater.
    ARALIA. - Bot. - Gen de plante erbacee sau lemnoase, din fam. Aţaliaceelor. _ v ac.
 - Cuprinde peste 30 specii, originare din ţările temperate şi calde ale Asiei şi Americei. Multe se cultivă în florării sau sere, din cauza formelor variate ale florilor elegante şi a inflorescenţelor decorative. - Fig. 398
    A. filiciola, plantă de seră rece;
    A. e'leganti&sima, de seră caldă;
    A. quinquefolia, de seră rece, creşte în pământ de frunze, amestecat cu pământ natural şi nisipos. Se înmulţesc prin butaşi.
    ARALIACEE. - Bot. - Familie de plante, a căror tulpină se fixează de arbori prin rădăcini adventive, cu ventuze. Florile formate din 5-10 petale albe-verzui, cu un ovar inferior cu loje - pentacular -; fructul o bacă. Aparţine: Iedera zânelor - Hedera helix. - v.
Fig. 397. — ARABIS ALPINA.
   ARACHIDA. - Bot Alune americane. ARACHIS HYPOGAEA.
                                                                              Arachis hypogea. -
                                                                                         Bot. - v. Alune
 americane.
   ARACHNIDE. - Zool. - Clasă de arthropode cu respiraţie tracheană, prin pulmoni, sau cu-tanee; capul, în general, sudat cu toracele; antenele lipsesc; două perechi de apendici bucali şi patru perechi de picioare, toate înserate pe cephalotorace. Au, aproape în totdeauna, corpul divizat în: cephalotorace şi abdomen. Pe partea anterioară a cephalo toracelui sunt cele 2 perechi de apendici: mandibulele sau chelicerele şi maxilipedele.
   Sistemul nervos, foarte redus la Linguatu-lide şi Acarieni, cuprinde de obiceiu doi ganglioni cerebroizi, bine desvoltaţi. Organele simţului sunt puţin desvoltate. Ochii, în număr de 2 până la 12, sunt simpli şi aşezaţi simetric pe faţa superioară a cephalotorace-lui. Aparatul digestiv se compune din: esofag, intestinul mijlociu sau stomac, care emite coecum-i dispuşi radiar şi rectum-ul totdeauna dilatat. Aparatul circulator cuprinde un sistem arterial complect, cu o inimă situată în abdomen şi sinusurile venoase circumscrise..
Respiraţia se face cel mai frecvent prin tra-
Fig. 398. — ARALIA JAPONICA.
   ARAMA. - Min. - v. Cupru.
   ARAMON. - Vitic. - Varietate de struguri, cea mai productivă de pe glob, cultivată în partea meridională a Franţei, fiind cunoscută încă sub denumirea de: Plant riche, Ugni noir, etc. Foarte veche, îşi trage numele dela orăşelul Aramon, din departamentul Gard -Franţa.
293
ARANA-ARANEIDE
    Producţiunea ajunge până la 3000-3600 de-calitri vin la hectar. Calitatea vinului lasă însă mult de dorit dând un produs de amestec, greu de păstrat dacă nu este cu îngrijire tratat. Strugurii sunt rămuroşi, cu codiţa er-boasă, verde, fragilă. Boabele negre-vinete, sferice, mari, aproape cât pruna. Coacere destul de târzie.
    La noi s’a opinat că această metodă ai putea da rezultate în regiunea de stepă, dar nu sau făcut încă experienţe.
    ARANEIDE. - Zool. - Cunoscute popular sub denumirea de păianjeni. Ordin din clasa Arachnidelor. Au abdomenul moale şi bombat, unit cu cefalotoracele printr’un pedicul. Ochii, în număr de 6-8, se află pe partea superioară a cefalotoracelui. Chelicerele au la vârf câte o ghiară mobilă, străbătută de un canal prin care se scurge veninul secretat de 2 glande, situate în cefalotorace. Acest venin serveşte animalului pentru a-şi ucide prada. Aparatul respirator se compune din 2 sau
 4 saci pulmonari. Uneori întâlnim şi o respiraţie tracheo-pulmonară. In partea dinapoi a abdomenului şi sub anus, se găsesc 4 sau
 6 gurgue - filierele -, articulate şi prevăzute la vârf cu porii excretori, cari comunică cu glandele ce secretă un lichid vâscos. Acest lichid în contact cu aerul se solidifică, formând firul mătăsos al plasei păianjenilor. Fi-
                                        Fig. 399. — ARAMON.
    S’a introdus şi în ţară la noi, în pepinierele Statului şi la unii particulari, dar nu se coace cu uşurinţă, de cât în anii cei mai buni şi a-tunci numai pe coastele bine luminate de soare
    Suportă tăerea scurtă. Din această varietate sau creiat hibrizii port-altoi, Aramon x Ru-pestris Ganzin No. 1, 2 şi 9, însă nu este niciunul potrivit decât pentru anumite regiuni cum ar fi dealurile Drăgăşanilor, cu prundiş, pe coaste sărace, spălate de ape. I. T.
    ARANA. - Agrol. - Metodă de cultura solului, aplicată în regiunile secetoase din Spania. E denumită astfel, după numele lui Marcelino Arana, directorul staţiunii de încercări din Zamora, având un dublu scop: a. -cultivarea mai mulţi ani consecutivi a pământului cu păioase şi b. - sporirea recoltei. Constă în a semăna cerealele păioase în rânduri depărtate, 70-90 cm., desimea boabelor soco-tindu-se astfel, ca pe distanţa de 1 m. să cadă pe oât posibil atâtea boabe, câţi centimetri are depărtarea dintre rânduri - cazul în speţă, 70-90 boabe.
    Pentru grâu, după această metodă, este nevoe de 40 kg. sămânţă la ha. Când plantele au ajuns la 3 foi, intervalul dintre rânduri s® arâ, cu un plug care răstoarnă brazda in ţjjturi* neacoperind astfel rândurile semănate. Primăvara, se ară din nou, iar apoi la interval de o lună, până la recoltare, această ; distanţă dintre rânduri se lucrează cu prăşi-ţoarea. După recoltare, se face semănătura intre rândurile miriştii, lucrările continuând apoi ca mai sus, între rândurile noii semănături. Surplusul de recoltă obţinut de Arana Vío-7* Per*oa<^ ^ ani, a fost diferenţa îmre în mijlociu şi 768 kgr. media recoltei în cultura obişnuită în regiune.
   Fig. 400. — CHELICERUL UNUI ARANEID.
 rul mătăsos serveşte la: 1. - formarea unui sac în care femelele depun ouăle; 2. - ca mijloc de locomoţie la păianjenii călători -Thomisus, Epeira -; 3. - la facerea plaselor. Se hrănesc în majoritatea cazurilor cu in-
                                 Fig. 401. — ARANEIDE — Palp maxilar transformat în organ sexual.
 secte, fiind folositori din acest p. d. v. U-nele specii sunt periculoase prin înţepăturile lor veninoase.
    A. au oarecare reputaţie în medicină, în-trebuinţându-se contra febrelor intermitente,
ARAPE-ARAT
294
 iar plasa lor ca hemostatic, extragându-se prin distilare ,.picăturile de Montpelîier“, suverane contra apoplexiei.
  A. cuprind cca. 2500 de specii, împărţin-du-se în 2 subordine: Tetrapneumones şi Dip-neumones .
 crare. Este şi o pulverizare indirectă. Spre ex.: pulverizarea datorită îngheţului şi des-gheţului din timpul iernii şi primăverii. Apa ce se erăseşte între particulele de sol îngheţând, îşi va mări volumul şi atunci va îndepărta particulele de sol între ele. La des-
Fig. 402. — DIFERITE STÂDII DE DESVOLTARE A UNEI ARANEIDE — după Balviani.
   ARAPE. - Bot. - Denumirea macedoneană a ridichei - Raphanus sativus. - v. ridiche.
   ARĂPOAICĂ. Se numeşte în Moldova găina cu oasele, creasta şi carnea vinete.
   ARĂRIEL. - Bot. - Cynoglossum officinale. Sin. Arăţiel, Limba câinelui, Plescaiţă roşă.
 Plantă anuală erbacee, cu miros greu, din fam. Boraginaceae; rădăcina cărnoasă, fusiformă; tulpina acoperită cu peri moi, de culoare cenuşie; frunze verzi, albicioase, acoperite cu puf fin; florile închis-roşietice sau albe. Creşte în locuri inculte, sterile şi pietroase, pe coline uscate şi mai ales în Terenuri calcaroase. Înfloreşte în Mai-Iulie. Este meliferă. - Fig. 403.
   ARAT. Sin arâtură. - Agrol - Operaţia aratului constă în întoarcerea, fărimiţarea şi amestecarea stratului superficial al solului, la adâncime variabilă, odată sau de mai multe ori într’un an.
   A. nu e o descoperire modernă. E tot aşa de vechiu caşi însămânţatul, practicat de o-mul primitiv. Este mai vechiu decât istoria, mai vechiu decât civilizaţia. A. e o lucrare do căpetenie în agricultură.
   O lucrare asemănătoare se face cu cas-maua, sapa, târnăcopul, furca, etc. Lucrarea cea mai expeditivă a solului se face însă cu străvechiul instrument plugul. Plugul a evoluat mult. Dela cârligul de lemn cu vârful întărit în foc, tras de oameni şi până la multiplele tipuri de plug trase de tractor, din vremurile noastre, este o evoluţie uimitoare.
   Efectele aratului. Prin arătură se mobilizează solul pentru a introduce seminţele plantelor de cultură în adâncime, unde pot germina şi răsări. Din seminţele răspândite pe un sol bătătorit tare, nelucrat, vor germina foarte puţine şi se vor desvolta mai târziu cu multă caznă.
   Prin arătură solul se pulverizează şi se aeriseşte. Pulverizarea e directă, datorită părţilor active ale plugului, cari fac această lu-
gheţ, apa revine la volumul ei iniţial, iar particulele de sol rşmân desfăcute. Este uşor de observat acest efect primăvara, pe ogoarele făcute toamna şi lăsate în brazdă crudă peste iarnă. - Fig. 407.
                                   Fig, 403. — ARĂRIEL — Cynoglossum officinale L.
    Prin arătură se aeriseşte solul, se primeneşte aerul din so! care e încărcat cu bioxid de carbon şi alte gaze. Când aceste gaze se găsesc în cantitate mare pot asfixia rădăc:-
 295
 ARAT
 .¡le plantelor şi vietăţile mici din sol. Oxi-„enul din aerul primenit, după cum se va ve-dea nu ajută numai la respiraţia rădăcinilor şi vietăţilor, dar este şi un element esenţial indispensabil proceselor de oxidare pe cale chimică sau pe cale biologică. Un sol de compoziţie mecanică mijlocie, nisipo-lutos, deci un sol ce conţine 20-30 % argilă, în con-diţiuni optime de cultură, trebue să conţină aprox. 45% - volum - substanţă minerală., 5% substanţă organică, 25% apă şi 25%
30 in aceste condiţiuni, sau condiţiuni asemănătoare ale solului, rădăcinile plantelor cultivate pătrund în adâncime, unde se aprovizionează cu apă şi săruri, mult mai uşor, cu o cheltuială de energie mai mică. Intr’un sol bătătorit, compact, rădăcinile nu pot pătrunde la adâncimi mari şi distanţele mici parcurse se fac cu cheltuială mare de energie.
   Intr’un sol arat, apa pătrunde foarte uşor, se infiltrează treptat în stratele mai adânci, de unde nu se mai evaporează şi rămâne rezervă pentru plantele cultivate. La Institutul de Cercetări Agronomice al României s’au făcut determinări de umiditate lăsate vara în mirişte, buruienile cosite în cursul verii, deci într’un sol bătătorit şi în arătură de vară, aşadar într’un sol mobilizat la suprafaţă, până la adâncimea de 10 cm. şi 20 cm. S’au găsit diferenţe mari de umiditate până la adâncimea de 70-90 cm. în favoarea arăturilor de vară. Determinările s’au făcut toamna şi în mai multe părţi ale ţării pe tipurile principale de sol ale României.
   Un sol arat, nu numai că va căpăta mai multă apă, dar va reţine timp mai îndelungat această apă, căci un sol lucrat are o capacitate mai mare de apă decât un sol nelucrat.
   Prin arătură se poate elimina excesul de umezeală, când este nevoie. Se scoate la suprafaţă solul umed şi se lasă nelucrat de era^S. Solul exnus va pierde prin evaporaţie multă apă, realizându-se scopul urmărit.
    Oxidarea nu este numai pur chimică, ci este provocată şi de microorganisme, bacterii. Bac-.teriile heterotrofe folosesc oxigenul din aer pentru a provoca oxidarea materiei organice şi a-şi procura astfel energia necesară vieţii lor. Aceste bacterii sunt foarte utile, căci ele descompun substanţa organică din sol, până la compuşi simpli: C02, H20, NH2. Astfel de descompuneri se petrec numai în soluri aerate. In soluri neaerate, descompunerile se fac altfel, rezultând alţi compuşi decât cei a-mintiţi. Bacteriile din sol care descompun substanţa organică sunt precursoare unui proces extrem de important şi de util în sol, al procesului de nitrificare. Intr’un sol bine aerat, deci lucrat, se transformă amoniacul (NH3) in acid azotos, acid azotic şi cu sărurile din sol dau azotaţi. Oxidarea amoniacului o fac bacteriile nitrificatoare, care sunt obligat aerobe. Procesul de nitrificare se face foarte intens în cursul verii, în sol, când există umiditate, căldură, aer, împreună cu alţi factori ai nitrificării. Determinările făcute la Insti-Lutul de Cercetări Agronomice în principalele tipuri de sol, confirmă pe deplin importanţa unei arături de vară, unde factorul aer şi umiditate este îmbunătăţit, pentru procesul de nitrificare. In solul brun roşcat de pădure dela Herăstrău-Bucureşti, unde s’a făcut o arătură de vară chiar superficială, s’au găsit de 8 ori, iar în cernoziomul castaniu dela Mărculeşti-Ialomiţa de patru ori mai mulţi nitraţi, în comparaţie cu locul arat numai toamna, deci nelucrat în cursul verii. Determinările comparative s’au făcut la începutul lunei Octombrie. Arăturile de vară la începutul lunei Iulie, cele de toamnă la jumătatea lunei Septembrie.
    Deasemenea, o arătură mai adâncă, chiar toamna, va aerisi un volum mai mare de sol şi nitrificarea din cursul toamnei, primăverii, e mai intensă decât într’o arătură superficială.
    Bacteriile cari fixează azotul atmosferic,
(P04)t Ca8 + 4 HO, + 4 CO,
Insolubil
2 S'*,
                                                                                                                              K, neaccesibil
                                         = (P04 Hs>, Ca + 2 (C03 H), Ca
                                                   Solubil în apă
C03 Ca + CO, 4 HjO = (CC8 H>, Ca.
                                                                                                               Solubil
                               2 H20 = Si, 09 Al2 H4 H- C03 K2 + 4 Si 02
                            Solubil, acesibil
  Insolubil
  + CO, 4
   Prin arătură se distrug crăpăturile solului, se distrug acele porţi pe unde ies cantităţi nebănuite şi cari se pierd inutil, mai ales în cursul verii. Crăpături mai mari, adânci şi dese se întâlnesc la solurile alcătuite din particule fine.
   Prezenţa oxigenului provoacă o oxidare mai intensă a compuşilor minerali din sol. Aceşti compuşi se modifică şi devin astfel accesibili plantelor cultivate.
fie singure, fie în simbioză cu leguminoasele, se înmulţesc şi au o activitate mai intensă într’un teren aerat, lucrat.
  Unde e o viaţă bacteriană activă, acolo şi degajarea de C02 este mai mare. Bioxidul de carbon disolvat în apă măreşte solubilita-tea sărurilor insolubile de fosfor şi de calciu şi ajută la descompunerea silicaţilor cari pun în libertate potasiul solubil.:
ARAT
 296
   Se pun astfel la dispoziţia plantelor, în forma accesibilă, trei elemente nutritive foarte necesare: fosforul, calciul şi potasiul.
   Prin arătură se scot la suprafaţă din adâncime sărurile ce fuseseră transportate mai în profunzime. Se repartizează apoi uniform pe adâncimea stratului lucrat bacteriile, fermenţii şi materia organică.
   Prin arătură se distrug buruienile. Se tae şi se introduc sub brazdă părţile vegetative ale buruenilor, care încep să se descompună. Se introduc în adâncime seminţele de burueni unde cu greu mai pot germina şi răsări. Multe din aceste seminţe putrezesc, dar multe îşi păstrează rizomii şi stolonii buruenilor, care,
adunaţi cu grapa, se usucă. Deasemenea o a-rătură introduce în adâncime ouăle de insecte, cari putrezesc sau în unele cazuri scoate larvele la suprafaţă, unde pot fi distruse de razele soarelui, de paseri, de om, etc.j
   Tot cu ajutorul arăturei se introduc sub brazdă paele de pe mirişti sau alte resturi ce' rămân dela plantele cultivate, sau părţile vegetative ale plantelor spontane.
   Bălegarul, îngrăşămintele anorganice, ca su-perfosfatul, ori alte săruri fosfatice, sau sulfatul de amoniu, se introduc în adâncime tot prin ajutorul arăturilor.
   Pentru consideraţiile amintite şi pentru altele, se pot formula câteva reguli principale ale aratului - după Aratul, de Gh. lonescu-Si-şeşti.
   1.   Când nu e acoperit de culturi, pământul trebue sâ fie totdeauna negru, arat, grâpat şi fără buruiană. Când o cultură a părăsit locul trebue să întoarcem pământul. Dacă solul e uscat, se va face o arătură mai adâncă. Pentru grâul de toamnă este imperios necesară o arătură de vară. Sporurile de recoltă obţinute în câmpurile de experienţă ale Institutului de Cercetări Agronomice, răspândite pe toate tipurile de sol ale României -când s’a pus în comparaţie o arătură de vară cu o arătură de toamnă, aceasta din urmă, făcută cu puţin timp înainte de însămânţare -sunt foarte mari, trecând uneori de 1 000 kg. la hectar.
   Arătura care se face într’un anotimp secetos - August, Septembrie, Octombrie - trebue să fie în faţă, superficială. Prin o ară-
tură adâncă făcută în acest anotimp, se expune un volum mare de sol la aer şi astfel se pierde multă apă prin evaporaţie. Se scot apoi bulgării cari îngreuiază însămânţatul. In acest caz germinaţia seminţelor introduse în pământ toamna se face neuniform.
      II.   Pământul trebue lucrat când e reavăn. Pământul e reavăn atunci când are umezeală potrivită. In acest caz plugul intră în pământ cu uşurinţă, brazda se varsă după cormană şi cheltuiala de energie a tracţiunei este mică.
      Pământul reavăn se simte moale sub picior ţi se lasă fără să iese apă. Procentul de umiditate, când solul poate fi lucrat în condiţiuni optime, pentru soluri de natură diferită, este în jurul a 15-18% din greutate. Cernoziomurile cu structură grăunţoasă, formate pe loes, se sfarmă uşor şi aproape independent de gradul lor de umiditate.
      Când arăm pământul prea umed, prea moale, mai cu seamă podzolurile ori soluri cu argilă multă - brun roşcat de pădure dela Băneasa, de pildă - brazdele ies ca nişte felii de pământ, cum iese cărămida din presă. Arat astei, pământul' se strică. Feliile de pământ ude nu pot fi grăpate, pe urmă la soare şi vânt dau bolovani, pe cari nici tăfâ-Iugul nu-i poate sfărâma. - Fig. 405.
      Când arăm pământul prea uscat, arătura se face cu greu, cu cheltuială mare de energie. Plugul scoate bolovani mari, care cu greu se pot mărunţi cu tăfălugul sau cu grapa.
^-^Inconvenientele însămânţării într’un astfel de sol s’au amintit. - Fig. 406.
   ■*; III. Arătura trebue grăpată în aceiaşi zi. Pentru economia apei în pământ este foarte necesar ca arătura să fie grăpată cât se poate de repede după efectuarea ei. Cu cât o suprafaţă e mai ondulată, mai neregulată din
   Fig. 405. — SOL ARGILOS ARAT PREA UMED.
   cauza brazdelor, cu atât evaporaţia apei e mai mare. Cu cât suprafaţa e mai nivelată, mai mărunţită, pierderea apei este mai mică.
     Numai ogoarele de toamnă, din Octombrie şi Noembrie, cari se vor semăna în primăvară, nu se grăpează. Se lasă în brazdă crudă ca să degere mai bine. Pierderea apei prin evaporaţie iarna e foarte mică iar până
 297
ARAT
 la timpul însămânţării solul se îmbibă cu
 apă. ' Fig 407.
   |V Arătura de cap steme trebue sa tie o arătură adâncă. Prin arătură adâncă se înţelege o arătură de 20 cm. Sunt plante a-gricole, ca sfecla şi lucerna, cari cer o arătură mai adâncă, adică de 25-30 cm. Sunt ltele ca viţa de vie, care cer o desfundare la 60-70 cm. Cele mai multe plante se mulţumesc cu o arătură de 20 cm. Cu cât stratul
Fig. 406. — SOL ARGILOS ARAT PREA USCAT.
 de pământ este mai gros, cu atât este mai prielnică o arătură adâncă. Pe pământurile subţiri, cum sunt acelea depe dealurile văroase ale Dobrogei, depe pietrişuri şi bran-cioguri, nu e bine să arăm adânc, fiindcă scoatem afară pământul nefolositor.
   In general, pământurile noastre sunt groase, se pot ara adânc. Un pământ arat adânc este ca un vas deschis la primirea apei şi închis la pierderea ei. Infoiat ca un burete, cu volumul mărit, ca un aluat dospit, ej primeşte multă apă când plouă şi o păstrează bine. dacă suprafaţa e netedă, mărunţită de grapă şi fără coaje.
 ; V. Orice semănătură trebue făcuta în două arături. Sunt necesare două arături pentru a stârpi buruenile, cari sunt o plagă pentru a-gricultura românească.
   Una din. cele două arături este arătura pentru semănat, care în general se face mai în faţă cu plugul sau se face o lucrare cu cultivatorul.
   Arătura principală se face când solul permite această lucrare şi se face înaintea anotimpului umed, sau în acest anotimp.
   Când cultivăm grâu în ogor negru, arătura principală se face în Mai. Toamna, în Septembrie ori Octombrie când semănăm, facem deacurmezişul a doua arătură, mai în
 faţă. Dacă locul nu are burueni, şi nu trebue să aibă, se va lucra în loc de plug cu cultivatorul sau cu grapa, adânc.
   Când semănăm grâu după plante care pără-resc pământul mai de vreme, în lunie-Iulie ca borceagul, rapiţa, mazărea, orzul de toamnă, etc., atunci facem o arătură adâncă după recoltă, întreţinem locul curat de burueni în cursul verii - prin grăpări repetate - şi înainte de semănat facem o arătură superficială cu plugul, sau lucrăm solul cu cultivatorul şi grapa. Când grâuî urmează după porumb, care se recoltează târziu, îjisămânţarea se face într’o singură arătură. Aceasta e una din cauzele principale ale slabelor recolte ae «rrâu dela noi. Porumbul cu drept cuvânt poate fi considerat ca cea mai rea antemergătoare a grâului de toamnă.
   Pentru plantele de primăvară, ca de ex. porumb după grâu, se face o desmiriştire, chiar superficială, după recoltă. In toamnă, se face arătura principală adâncă, iar în primăvară se lucrează solul în vederea însămânţării, numai cu grapa şi cultivatorul.
   Pentru plantele de primăvară, cari urmează după porumb, se va face o arătură adâncă toamna. Iarna, arătura e lăsată în brazdă crudă. Ea degeră şi se mărunţeşte. Primăvara după ce pământul s’a svântat, nu-1 mai arăm a doua oară, ci-1 grăpăm bine sau îl lucrăm cu cultivatorul cu arcuri şi semănăm. Astfel se seamănă toate plantele cu semănătură timpurie: grâu de primăvară, orz, ovăz, mazăre, lucernă, trifoi, etc. Pentru semănăturile mai târzii - sfeclă, cartofi, porumb, fasole - lucrăm arătura de toamnă cu cultivatorul. Dacă pământul s*a aşezat prea mult, sau au crescut burueni mari, atunci suntem nevoiţi a ara a doua oară, în faţă.
   Pentru semnăturile târzii, dacă nu am putut face ogor de toamnă, facem ogor primăvara timpuriu, iar la vremea semănatului, grăpăm sau lucrăm cu cultivatorul, ori la nevoe arăm a doua oară în faţă şi curmeziş.
   VI.   Bălegarul trebue împrăştiat şi îngropat odată cu arătura principală adâncă. Mai cu seamă în regiunile noastre uscate, bălegarul trebue îngropat adânc, fiindcă numai în a-dâncime găseşte umiditate şi se poate descompune. Se va da deci bălegarul ori în Mai, în ogor negru, când se seamănă rapiţa, ori la ogorul de toamnă, pentru semănăturile de primăvară. La arăturile de primăvară să se dea bălegar bine dospit, care să nu înfoaie pământul.
   O arătură e bună, când brazda are peretele tăiat curat şi nepresat, fundul orizontal, fără urme vizibile de frecare a tălpii, pământul răsturnat uniform, bine revărsată, fără bulgări mari, fundul brazdei curat.             I.D.St.
                                       TECHNICA ARATULUI
   I.    Arătura în făşii, se poate face în două feluri: 1. Dela margini spre mijloc şi anu-
ARAT
 298
 me: se lasă lângă latura lungă a făşiei o porţiune nearată, de lăţimea unei brazde. Prima brazdă se răstoarnă la dreapta, peste pământul nearat; la capăt, se scoate plugul din brazdă şi se trece cu el la cealaltă latură lungă, unde brazda se răstoarnă la fel, la dreapta, peste pământul nearat. La celălalt capăt, plugul se • scoate din brazdă şi trece în partea opusă,
Fig. 407. — AC'j-lLNEA INCHETULUI
 etc. In sfârşit, ajungem la mijloc, unde ultimele două brazde se contopesc, formând un şanţ, iar pe de o parte şi de alta a făşiei, se formează spinări.
    11.   Dela mijloc spre margini. Prima brazdă se trage prin mijlocul făşiei şi se răstoarnă peste pământul nearat, la capăt se întoarce la dreapta şi se trage a doua brazdă alături de prima, asfel că aceste două brazde se sprijină una pe alta, iar sub ele pământul e nearat. Aci se formează o spinare la mijlocul făşiei. In lungul celor două laturi lungi se formează şanţuri care se contopesc cu şanţurile fâşiilor vecine, arate tot dela mijloc.
    Dezavantajele arăturilor în fă'ii sunt:
    1.    Se formează o suprafaţă ondulată, din care‘ cauză în sol se distribue neregulat căldura şi umiditatea şi aceasta provoacă o dezvoltare neuniformă a plantelor.
    2.    Spre spinare se adună mult pământ a-fânat, a cărui grosime este mult mai mare decât a păturei afânate din vecinătatea şanţului şi influenţează deasemenea în rău asupra dezvoltării plantelor.
    3.    Topirea mai iute a zăpezii depe spinare şi din contra, îngrămădirea în şanţ, unde se formează o crustă de ghiaţă, are deasemenea influenţă nedorită.
    4.    In anii secetoşi plantele depe spinare se dezvoltă la început puternic, iar mai târziu sufăr de secetă.
    5.    Când făşiile sunt înguste, este imposibil ca arătura următoare să se facă în curmeziş, apoi toate lucrările: boronirea, să-mănatul în rânduri, prăşirea mecanică printre
 rânduri, recoltarea cu maşini şi căratul, -sunt foarte îngreuiate.
   6.    Pierdere de timp neproductiv pentru treceri cu plugul dintr’o parte în alta.
   7.  Sub spinări pământul rămâne nearat.
   8.    Şanţurile prezintă pentru dezvoltarea plantei dezavantaje din toate punctele de vedere.
   9.    Este greu de ales direcţia fâşiilor când câmpul prezintă o pantă.
   IRegulele generale pentru facerea arăturei în făşii sunt:
   1.    E de dorit ca făşiile să fie cât mai lungi şi mai late - limita este indicată de calculul pierderii de timp.
   •2. Făşiile să fie pe cât posibil, în direcţia N. S., prezentând condiţiuni mai bune, pentru dezvoltarea plantelor, din cauză că se formează pante spre Est şi Vest.
   3.    Pe pante înclinate, direcţia trebuie să fie oblică sau chiar în curmeziş.
   4.  Dacă arătura anteirioară s’a făcut în
 făşii largi, arătura curentă să se facă în curmeziş.          ,
   5.    Când arătura precedentă s’a făcut în făşii înguste, cea următoare să se facă în aceiaşi direcţie, însă în alt mod: dela margini, atunci când arătura anterioară se făcuse dela mijloc şi invers.
                           Fig. 408. — ARĂTURĂ DELA MARGINI
                                      SfRE mijloc.
 arătură peste o făşie pentru micşorarea numărului de spinări şi şanţuri.
   7.    E necesar ca înainte de arat să se afâ-neze printr’un mijloc oarecare locurile unde vor fi spinările, apoi să se are.
   8.    E important de arat la aceiaşi adâncime, atât lângă spinare cât şi lângă şanţ.
   Arătură netedă. Aceasta se poate face începând dela marginea câmpului - arături în lături - sau dela mijloc - arătură la cormană. In primul caz, adică atunci când arătura se face dela margini spre mijloc, se începe dela o margine oarecare, răsturnând brazda peste pământul nearat; lâ primul colţ
¿99
ARAT
 întoarce la stânga şi se continuă brazda în lungul laturei a doua şi aşa mai departe, prin prejur, până ajungem la punctul de plecare, de unde porneşte a doua brazdă, a treia, etc. apropiindu-ne de mijloc. Când porţiunea de mijloc devine prea mică, acest fel de arătură este incomod şi această porţiune se ară în făşie cu ranţ la mijloc. In felul acesta, în lungul tuturor marginilor se formează spi-
     \ ------        
 L P \ ..-- a \ ---_ 
   Arătura netedă este mai bună în toate privinţele decât cea în făşii, pentrucă nu prezintă neajunsurile ce însoţesc arătura în făşii, prin urmare, să se prefere oricând arătura netedă. Arătura netedă descrisă mai sus se face cu plugul obişnuit cu cormana fixă.
                                   Fig. 409, — ARĂTURĂ MIJLOCIE.
                a = 450 — = —
                “        L     3
                            Pssadâncimea; L=lătimea; OC=unghiul de aşezare al brazdei.
nare, iar la mijloc şanţ. E bine ca locul unde vor fi spinările în prealabil &ă se afâneze, trăgând brazde inverse, răsturnate spre interior, nivelate prin boronire şi apoi să se înceapă arătura. Neajunsurile acestui procedeu sunt că la întoarcere, la colţuri, animalele trebuie să treacă peste arătură, din care cauză în locurile acestea trebuie arat a doua oară în direcţi?, diagonalelor.
 ----->-----
 i ii
                                Fir. 410. — ARĂTURA SUPERFICIALA.
                    P 1
                                           « = 200 "lT = T
   Acest neajuns este înlăturat, dacă începem arătura dela mijloc spre margini. In acest caz, se prezintă o dificultate prin faptul că la mijlocul parcelei trebuie să delimităm o parcelă mică centrală, cu figura asemenea celei mari. Această parcelă mică are suprafaţa cam 45-90 mp. şi în jurul acestei figuri, egal depărtate dela toate laturile câmpului, începe aratul, răsturnând brazda spre centrul câmpului. Trăgând o brazdă în jurul acestei figuri, întoarcerile se fac totdeauna spre dreapta, animalele trec peste pământ nearat şi treptat ne apropiem de marginile câmpului. Spinarea se formează în mijlocul parcelei centrale care se ară în făşie, dela mijloc. In prealabil, e bine să se unească în direcţia diagonalelor unghiurile poligonului central cu unghiurile câmpului: aceste brazde servesc ca direcţii călăuzitoare pentru întoarceri la colţuri.
   ReguH generale: 1. Lăţimea şi adâncimea brazdelor să fie uniforme peste tot, pentrucă pătura, arată, fiind, pusă în condiţiuni egale peste toată suprafaţa, să ajungă în acelaş timp la dospire. 2. Brazdele să fie drepte, altfel, când se fac brazde vecine pentru îndreptare, acestea vor fi când mai înguste, când mai late şi plugul adeseori va sări din brazde.
      Flg. 411. — ARĂTURĂ IN SPINĂRT.
  Arătura netedă se mai poate face continuă, brazdă la brazdă, cu plugul de coasta, cu cormana schimbătoare. Astfel de arături se fac numai în cazuri speciale, de exemplu, la munte sau când pământul este prea tare parcelat. Ea prezintă neajunsul că pe aceiaşi parcelă nu pot lucra mai multe pluguri deodată, fiindcă s*ar întâlni pe brazdă, apoi construcţia acestor pluguri nu este chiar perfectă. Trecem la analiza cazurilor particulare, când se aplică această operaţiune în lucrarea pământului.
      B              A              3
                                                                                                                                                          'î jz
H'
                                  Fig. 412. — ARĂTtTRĂ LA CORMANĂ.
  Arătura pajiştilor. Ţelină, locuri ce n’au fost arate de loc, toloacă, pârloagă, lucer-nieră, etc. - Pământul ce se ia pentru prima dată în cultură, sau care mai mult timp n*a fost arat, trebuie arat astfel ca brazda să se răstoarne complect. Brazda are lăţimea de 30 cm., şi adâncimea de 10 cm. Spargerea pajiştei se face sau toamna, în vederea acumulării umidităţii de peste iarnă, sau pri-
ARAT
300
măvara, atunci când toamna e secetoasă, nu dispunem de timp liber, sau pământul se ară greu. Pământurile noui arate în felul indicat, dau recolte foarte bune şi sigure. Kostâciov explică fertilitatea acestor pământuri prin faptul că pătura superioară, fiind ocupată cu plante sălbatice, s’a îmbogăţit cu timpul în substanţe hrănitoare, aduse din păturile
 inferioare de către rădăcinile foarte dezvoltate ale vegetaţiei sălbatice. Recoltele frumoase de cereale nu se datoresc faptului că pământul e curat, c.i structurii ideal-glomerulare şi stabile a solului. Pământul se bătătoreşte, iar în pătura superficială este străbătut de numeroasele rădăcini care contribue la formarea glomerulelor; prin descompunere rădăcinile îmbogăţesc pământul în humus care face structura stabilă. Având în vedere aceste proprietăţi preţioase ale păturei dela suprafaţă, nu se recomandă arătura adâncă, prin care am îngropa această pătură şi am scoate la suprafaţă o. altă pătură cu structura fizică mult mai proastă, deci arătura să se facă în faţă, întorcând brazda complet pentru descompunerea resturilor organice în condiţiuni favorabile. Pătura superficială având structura glomerulară este afânată şi lipsită de capilare, însă pământul se ţine grămadă de către rădăcini; această pătură apără de evaporare pe cea inferioară, neatinsă de plug, este bine aerisită, favorizează descompunerea resturilor organice. Pătura imediat inferioară rămâne umedă, se afânează puţin şi devine uşor penetrabilă pentru rădăcinile plantelor. Având structura foarte stabilă, pătura din faţă nu este uşor spălată de ploi şi păstrează structura sa mai mulţi ani. Pentru a nu fi diştrusă această structură optimă, în al doilea an pământul nu se ară, ci se seamănă.
   Arăturile în pământ ce se cultivă încontinuu. Arătura pământului ce a fost ocupat cu cultura unei plante anuale, este urmată de mai multe alte operaţiuni, fie că se seamănă
 o altă plantă, fie că-i va urma ogorul în care se va sămăna cereala de toamnă.
   După cum planta precedentă lasă mirişte sau nu, prin urmare, dacă e necesar de în* groDat resturile de vegetale sau nu, arătura se face diferit.
   Prima arătură obişnuită. Întoarcerea miriştilor este prima arătură ce se face atât pentru a pregăti terenul pentru cereale de primăvară, cât şi prima lucrare pentru facerea ogorului. Mai întâi trebuie să răspundem
 la întrebarea: când e mai bine să se facă această primă arătură, - toamna sau primăvara? Judecând a priori, se poate rezolvi a-ceastă problemă în favoarea arăturei de toamnă. In adevăr, pământul, eliberat de cultura precedentă şi lipsit de acoperişul aces-r teia, se bătătoreşte repede, din care cauză începe puternic să evaporeze apa, ne mai vorbind de evaporarea apei de către burueni. Lăsat peste iarnă un astfel de pământ bătătorit, nu poate acumula acea cantitate de apă de toamnă şi primăvară - provenită din topirea zăpezii - pe care o poate acumula a-rătura de toamnă. Dar aceasta e puţin: arătura de toamnă, mai cu seamă cea timpurie, făcută îndată după recoltarea' culturii precedente, dacă aceasta a fost păioasă, dă posibilitate miriştei să se descompună într’un timp mai îndelungat, decât cea mai timpurie arătură de primăvară. In sfârşit, arătura de toamnă mai prezintă avantajul, că atunci când se face bine, ne lipsim de arătură de primăvară şi prin urmare se poaţe face să-mănatul mai de vieme şi mai bine,păstrân-du -se umiditatea acumulată peste iarnă. Şi una şi alta, în regiunile secetoase sunt de mare importanţă. Arătura de primăvară, a-dică a doua arătură, când se face de timpuriu, are influenţă binefăcătoare asupra plantei. In adevăr, aceasta se poate face de timpuriu şi expeditiv, pentru că e mai uşor de întors arătura de toamnă, decât de arat pen-
Fig\ 414. — ARĂTÎJRĂ IN TEREN GREU.
tru prima dată - exceptând pământurile compacte, grele, care în primăvară se bătătoresc întru atât că nici nu se mai recunosc rezultatele arăturei de toamnă.
   Wollny recomandă arătura îndată după ridicarea recoltei precedente, pentrucă altfel pământul sub influenţa precipitaţiunilor ce cad, se bătătoreşte tare, şi pământul bătătorit prezintă pentru arătura de mai târziu piedici de ordin mecanic: se lipeşte de unelte,
opune rezistenţă şi pierde structura glomerulară. Despre arătura de toamnă, el remarcă posibilitatea de a nu ne ţine numai decât de regula cunoscută relativ la umiditatea solului - 40% din capacitatea totală de umiditate - pentrucă pământul chiar u-med arat din toamnă, din cauza gerurilor
   301
 ARAT
  I:                        f ■
  | je peste iarnă îşi reface structura, se corec-ţ t6ază şi afânează. E mai bine ca arătura să
  l rămână în brazdă peste iarnă.
     Adâncimea arăturei. Se poate dinainte spune, că în majoritatea cazurilor, pentru ma-foritatea solurilor şi plantelor, arătura a-dâncă în general trebue să fie preferată celei superficiale, mai cu seamă dacă ne referim la arătura de toamnă pentru culturi de primăvară sau arătura de toamnă pentru ogorul negru, deasemeni dacă ne referim la arătura prea timpurie de primăvară, deşi a-ceasta din urmă, fiind lipsită de avantajul celei de toamnă - acumularea apei - câte odată e desavantajoasă, căci poate favoriza uscarea pământului, încât mulţi susţin arătura superficială de primăvară şi mai cu seamă, cea de vară. Când sau analizat scopurile arăturei în general, s’a arătat superioritatea arăturii adânci faţă de cea superficială: acumularea unei cantităţi mai mari de apă, aerisirea mai bună a solului şi din această cauză o mai energică dezagregare a mineralelor şi o descompunere a substanţelor organice - formarea humusului, amoniacului (NH3), C02.
     Haberlandt egalează importanţa adâncirei păturei arabile cu mărirea suprafeţei de arătură. Totuşi, sunt cazuri când arătura adâncă e mai puţin la locul ei, decât cea superficială. Când îngropăm gunoiul în pământuri grele, de ex. e de preferat arătura superficială, pentru a creia condiţiuni optime pentru descompunerea substanţelor organice. Leguminoasele sunt mai puţin recunoscătoare arăturei adânci, decât cerealele şi rădăcinoasele. Efectul îngrăşămintelor se măreşte în cazul arăturei adânci.
     Blomeyer distinge două cazuri, după cum dorim să ajungem la o mai repede dospire a solului - când se face sămănatul îndată -sau din contra, această dospire e necesară peste un timp mai îndelungat. Pentru con-diţiunile de dospire mai repede, ce Ie prezintă pătura superficial afânată având sub ea o pătură umedă, compactă, e de preferat, arătura în faţă şi nu cea adâncă, care în acest scop trebue mai întâi să se aşeze, necesitând timp mai îndelungat. In ce priveşte arătura de toamnă, aceasta trebue neapărat să fie adâncă. Plecând dela aceleaşi considerente, că pământul afânat adânc necesită un timp oarecare pentru aşezare şi restabilirea capilarităţii, Kosţâciov susţine a-rătura nu prea adâncă - chiar cea de toamnă
  - pentru cernoziom, mai cu seamă în scopul cje^a păstra mai bine umiditatea. Leviţchy, având. în vedere multele avantaje ale acestei arături faţă de cea superficială, -opinează pentru arătura adâncă de toamnă sau timpurie de primăvară. Se înţelege că este imposibil a da norme exacte despre adâncimea arăturei. De obiceiu, se disting trei feluri de arătură după adâncime:         1. în faţă, 2.
  mijlocie şi 3. adâncă. Blomeyer consideră a-
  rătura mijlocie la 22-24 cm.; mai puţin de 22 cm. arătura e în faţă, iar mai mult de 24 cm. adâncă.
    Cât priveşte condiţia ca lăţimea brazdei să fie în raport cu adâncimea ei ca 7:5 sau ca 1,4:1, acum, în multe cazuri, nu mai are nici un rost. Păstrând acest raport între lăţime şi adâncime, brazda se aşează sub un unghiu de 45° faţă de orizontală şi prezintă cea inai mare suprafaţă de contact cu aerul. Dar nici la spargerea pârloagelor, nici la desmiriştire, asemenea aşezare a brazdelor nu este permisă, pentru că nu acoperă complect resturile vegetale. E necesară o întoarcere complectă a brazdei, lucru posibil, când raportul între lăţime şi adâncimea brazdei este mai mare şi anume: 2:1 sau chiar’3:1. Aceiaşi condiţie e necesară desigur şi la îngroparea gunoiului. In cazul terenurilor compacte - argiloase, acest raport nu convine, căci brazdele late întorcându-se complect şi rămânând întregi arătura se bătătoreşte foarte cărând. In acest pământ arătura să se facă în brazde mai adânci, dar înguste, pentru a se sfărâma mai uşor şi a se afâna; raportul cei mai Dotrivit în acest caz este de 1,2:1 sau chiar brazde mai înguste. Arătura cu suprafaţa mare de contact cu atmosfera este n£permisă primăvara şi vara, căci prezintă un mijloc puternic de evaporare până la o adâncime mare a păturei arabile. In pământul raţional arat - cu structura glome-rulară fină, umed, afânat,, aerisit până la o adâncime mai mare - se petrec neîntrerupt procesele de dezagregare, descompunerea substanţelor organice, nitrificaţia, cari au ca rezultat acumularea hranei minerale uşor asimilabilă.
    Dar diferitele influenţe nefavorabile externe pot împiedica într’o măsură mare mersul a-cestor procese; de exemplu, buruienile ce a-par în abundenţă pe pământurile bine pregătite, îl usucă şi absorb din el hrana pregătită pentru plantele de cultură, pământul ajungând din nou într’o^ stare inactivă. Precipitaţiunile atmosferice, sub formă de ploi torenţiale, bătătoresc pământul, împiedicând astfel accesul aerului şi adeseori provoacă formarea crustei, fenomen foarte periculos prin acţiunea sa de uscare. Toate celelalte condiţiuni externe asemănătoare, împiedică dospirea solului, adeseori chiar distrug ceiace se făcuse în această privinţă. De aici reesă necesitatea de-a înlătura în permanenţă influenţa acestor fenomene externe pe cale de lucrări superficiale. Câteodată însă, lucrarea superficială nu este suficientă; dacă pământul s’a bătătorit până la o adâncime mai mare şi s*a îmburuenit, e necesar să ae facă a doua arătură, care e mai necesară pentru distribuţia uniformă în pătura arabilă a humusului. Acesta de obiceiu e în cantitate mică în sol şi de dânsul întotdeauna se simte nevoie. Această arătură mai are de scop distrţ-
ARAT
 302
 buţia uniformă a substanţelor hrănitoare în pătura arabilă şi afânarea acesteia. Arătura a doua e numai decât necesară - uneori chiar a treia la pregătirea ogorului, când pământul rămâne mult timp neacoperit de plante cultivate. In cazul pregătirei pământului pentru culturi de primăvară, adeseori ne mul-* ţumim cu o singură arătură de toamnă sau de primăvară. Arătura a doua, ca şi orice altă operaţie de prelucrare, trebuie să se facă în momentul de umiditate optimă a solului şi anume: când pământul are 40% din capacitatea totală Dentru apă. Pământul umed nu se fărămiţeşte şi la uscare dă bolovani mari. iar pământul uscat formează bolovani chiar în timpul arăturei. Această regulă trebue păstrată când avem de a face cu terenuri grele-argiloase. Necesitatea arăturei a doua (sau a treia) şi timpul când trebuie să se facă, depinde de felul plantei cutivate, de planta precedentă, de proprietăţile solului, de climă şi de timp. Pământurile uşoare se ară odată, cele grele de două sau de trei ori.
   Am văzut că arătura adâncă, în cele mai multe cazuri este utilă. Din această cauză s’a născut dorinţa de-a adânci pătura arabilă. Sunt însă unele cauze cari limitează această adâncime. Mai întâi de toate trebue să avem în vedere rentabilitatea procedeului ce ne indică asemenea adâncire, astfel ca surplusul de cheltueli pentru lucru să ne dea un cât mai mare venit net. Apoi, felurite pământuri, din cauza proprietăţilor diferite nu se pot lucra la aceiaşi adâncime.
   Nu trebuie scăpat din vedere şi faptul foarte important că, dacă chiar păturile inferioare sunt nedăunătoare, ele fiind mai sărace în substanţe hrănitoare, sunt dăunătoare şi cu structura defavorabilă, amestecându-le cu pătura superioară arabilă, diluiază substanţele hrănitoare a acesteia, umplând spaţiile dintre glomerule cu agregate de particule nestabile, care sunt uşor spălate de ploi. Din cauza trecerii brusce dela arătura în faţă la arătura adâncă, se recomandă diferite procedee de adâncire a păturei arabile. Aceasta e mai bine să se facă treptat; la fiecare arătură nouă să se adâncească cu 1-2 cm. In afară de aceasta, când proprietăţile solului sunt defavorabile, se recomandă, înainte de adâncire, să se întroducă var care îmbunătăţeşte proprietăţile fizico-chimice ale subsolului. După aceasta se ară, neriscând astfel, a strica pătura arabilă. In sfârşit, în cazul când e necesar de a trece brusc la o lucrare adâncă, se poate face numai arătura subsolului cu plugul-cârtiţă ce afânează numai fundul brazdei descoperită de primul plug. Această adâncire, e posibilă numai în cazul arăturei de toamnă.
   Prelucrarea superficiala a pământului. Prin arătura cu unelte ce întorc brazda complect urmărim afânarea terenului, pentru dezvoltarea rădăcinilor, distrugerea buruienilor, ob-
 ţinerea unei structuri glomerulare, acumularea apei şi în unele cazuri, adâncirea păturei arabile, dar prin prelucrarea pământului mai urmărim şi alte scopuri, care, nu pot fi atinse prin arătură. Aceasta de ex. este indicată numai într’o măsură foarte mică ca mijloc de luptă contra buruienilor şi ca mijloc de acumulare a apei. Astfel, cu o singură arătură obişnuită nu putem regula aceşti doi factori, care au mare influenţă asupra prelucrării în general şi care numai ei singuri pot reduce la minimum rezultatele arăturei, împiedicând uneori complect dospirea pământului. Buruenile mai periculoase pentru cultură sunt cele perene ce se înmulţesc prin rizomi şi stoloni. Lupta, chiar cu cele a-nuale, ce se înmulţesc prin seminţe, este destul de grea, pentrucă seminţele acestora păstrează puterea de germinaţie în sol mai mult timp. Toate acestea ne arată greutatea luptei cu buruienile. Arătura nu corespunde cerinţelor de luptă contra plantelor perene, căci cu plugul rădăcinile numai se taie, dav nu se scot din pământ, unde rămânând, vegetează din nou, atunci când condiţiile devin favorabile. Din această cauză prin arătura cu plugul nu se distrug complet buruienile.
   Pentru distrugerea buruienilor este necesar o afânare superficială şi repetată a pământului. E adevărat, că acelaş scop se poate a-tinge, într’o măsură oarecare şi prin arătura superficială-cojirea -; dar în cazul de faţă, a-vem în vedere mai cu seamă prelucrarea superficială cu unelte speciale pentru afânare, cum ar fi boroana şi diferite feluri de cultivatoare. - v. ac.
   Afânarea superficială a pământului în cursul yerii, mai prezintă un mijloc puternic de a micşora evaporarea apei din pământ.
   Pierderea inutilă a apei pe calea aceasta este foarte mare - după Izmailschy - la ha., în ţelină este egală cu 3800 mc.
   Urmărind acumularea umidităţii, e necesar ca pământul bătătorit sau când s’a format crusta, să fie afânat superficial. La suprafaţă se formează o pătură subţire afânată care reprezintă un scut admirabil contra evaporării.
   Măsura în care afânarea superficială a pământului micşorează pierderile de apă, se poate vedea din determinările făcute de Ku-lişov: un pământ nisipos, împărăginit şi bătătorit până la o adâncime de 8-70 cm., ave
 o umiditate mijlocie de 1,14%, pe când acelaş pămnât dar afânat la suprafaţă, conţine la aceiaşi grosime 4,42% umiditate. Această lucrare se aplică şi când arătura nu s’a făcut raţional. Se aplică obligatoriu primăvara de timpuriu, peste arătura făcută din toamnă, atunci când n’avem de gând să mai facem o arătură de primăvară.
   Afânarea superficială este obligatorie în cazul formărei crustei. Sfărâmarea crustei în
1303
ARĂŢEL-ARBAGIC
 acest moment nu conduce la pulverizare, ci din contra, se formează glomerule.
   Este imposibil a indica numărul de lucrări pentru afânarea superficială, pentrucă aceasta depinde de proprietăţile solului. La această operaţie se recurge pe măsura necesităţilor - apariţia buruienilor, bătătorirea superficială a pământului, formarea crustei -şi neapărat, ca şi orice prelucrare, în momentul umidităţii corespunzătoare a pământului.
   La numărul operaţiunilor pentru prelucrarea superficială trebue să mai adăogăm arătura în faţă sau cojirea, care deşi se face cu plugul, dar la o adâncime mică şi urmărind aceleaşi scopuri spre care tindem în general prin lucrările superficiale.
   Cojirea se face pe pământurile împără-ginite sau îmburuienite, cu un plug polibrăz-dar special. Arătura se face superficial, brazda nu se răstoarnă complect, ci se aşează pe o coastă. Paragina şi buruienile se distrug nu prin întoarcerea brazdei şi putrezirea ră-dăcinelor ci prin uscarea lor, căci brazda stând pe o coastă^ rădăcinele se usucă, iar arătura următoare se face foarte lesne.
 -  Această arătură e foarte importantă şi dă rezultate bune după plantele perene şi după . grâne ce lasă mirişti prea îmburuenite şi îm-părăginite. Arătura în faţă e mai bine să se facă pe timp uscat. Terenul destinat pentru cojire se ară la adâncime de 4-5 cm., lăţimea brazdei de 8-9 cm. Brazdele rămân pe o coastă şi dacă timpul e secetos, se boroneşte îndată, pentru a scutura rădăcinele de ţărână şi a le expune la uscare.
   Arătura în faţă nu-şi atinge scopul în terenurile argiloase şi calcaroase: brazdele formând bolovani tari, mult timp nu se poate boroni.
   De aceia Leviţchy propune alt procedeu de cojire, la baza căruia stă distrugerea buruienilor prin înăbuşirea şi descompunerea pa-jiştei. Brazda trebue răsturnată complect. Se ară la adâncime de 4-6 cm., iar lăţimea brazdei de 28 cm. Se recomandă boronirea în lungul brazdelor şi după fiecare ploaie să se repete. Aceasta pentru fărâmiţarea superficială contra evaporării. După arat e bine să se tăfălugească pentru ca brazdele să se lipească mai bine de pătura neatinsă de plug, apoi se boroneşte. Succesul acestei arături depinde, în mare măsură şi de timpul când se face: cu cât se face mai devreme, cu atât succesul e mai asigurat.           Gh. Pasc.
   ARĂŢEL. - Bot. - Borrago officinalis. - v. Limba mielului.
   ARAUCARIA. - Bot. - Arbore mare, conifer, răşinos, piramidal, din familia coniferelor, originar din America de Sud.
   La noi se cultivă ca arbore de seră. - Fig.
 416.
   A. Brasiiiensis, de seră rece. Seminţele sunt comestibile.
   A. Cuninghami, originară din Australia, plantă de seră rece.
   A excelsa, de seră rece. Ajunge la 60 cm. înălţime. Se înmulţeşte prin butaşi, seminţe şi altoire. Semănatul se face primăvara, în pământ nisipos. Butaşii se fac din lăstari terminali. Altoirea se face prin sistemul în alipire; uneori triangulaţia se face în Martie, sub geam.                              J. M.
                               Fig. 416. — ARAUCARIA. — A. Extremitatea unei ramuri; B Con.
   ARBAGIC. - Legum. - Sin. Arpacică, Chişă-rău, Harpacică, Puri. - Mici cepşoare ce se obţin prin cultivarea seminţelor de ceapă, pentru a da în al doilea an, prin transplantare, bulbi mai mari; în anul al treilea, din aceştia va rezulta iarăşi sămânţă. Acest fel de cultură a cepei, se practică de obiceiu la varietăţile de ceapă iute şi pentru a căror desvoltare şi coacere, o vară este insuficientă.
 Cultura cepei, în vederea obţinerii a., se face în pământuri calde, afânate, puţin umede, sărace, pe motivul că plantele trebue să se o-prească mai curând din creştere, astfel ca până în toamnă, micile cepşoare să ajungă la maturitate. Semănatul seminţelor de ceapă pentru arbagic, se face prin împrăştiere şi mai des, pentru ca plăntuţele să facă bulbi, numai de mărimea unei alune.
   Plantatul a. se face în rânduri, la 20-25 cm. şi la 15-20 cm. între fire, fie în şănţuleţe mici, făcute cu vârful sapei şi acoperin-du-se apoi cu un strat subţire de pământ, fie pe pământ plan, înfigându-se bine fiecare cepşoară, cu mâna.
   Lucrările de întreţinere a culturilor de a. constau în plivitul buruenilor, iar în caz
ARBORE-ARBUST
304
 de extremă secetă, la începutul vegetaţiei, se pot uda odată sau de două ori.
   In August, sau începutul lui Septembrie, a. ajunge la maturitate, aceasta cunoscându-se după ofilirea şi uscarea frunzelor şi rădăcinilor. Ţinerea a. în pământ, după acest stadiu, este dăunătoare, fiindcă el începe din nou să vegeteze în contul reservelor depuse, pierzându-şi astfel din valoare.
   Recoltatul a. se face pe timp uscat, după care se întinde în straturi, la soare, sau sub adăposturi, spre a se usca mai bine.
   A. se sortează după mărime, în mai multe categorii, valoarea cea mai mare având-o bulbii mai mici, - cari se întrebuinţează la producerea bulbilor mari. Bulbii mai mari, se cultivă în vederea obţinerii cepei verzi, deoarece formează mai de timpuriu fus, spre produce sămânţă, aceasta făcânduse în detrimentul bulbilor cari nu mai au desvoltare mare.                              I.  H. Cui.
   ARBORE. - Silv. - Sin. copac. Vegetal lemnos având distincte: rădăcina, tulpina - lipsită de crengi - şi coronamentul. - v. ac. Are o înălţime, la maturitate, minimum de
7  m. - stejar, brad, carpin, ulm, salcie, plop, etc. Natural sau cultivat, dă, ca prbdus principal, lemnul, iar ca produse accesorii pot fi valorificate: frunzele, florile, fructele, coaja, seva, plantele parazitare, galele formate prin depunerea ouălor diverselor insecte, etc.
                                       H. Laz.
   ARBORE GENEALOGIC. - Zoot. - Cuprinde toţi prodtişii masculi şi femeii care descind dela unul şi acelaş individ, indiferent de sex, în decursul generaţiilor. Plecând dela un ^trunchiu comun şi ramificându-se mereu, cu cât ele se depărtează dela acest trunchiu, tabela cu însemnările ia aspectul unui arbore cu crengile lui, de unde şi denumirea de arbore genealogic. Ca exemplu dăm
a. g. al Ghidranului Senior.
vârstă; b. - de vârste întins amestecate; c. -de vârste multiple sau etajate.
   Acele equiene poartă numiri de: Seminţiş, când plantele au numai tulpiniţă, nu şi coronament; Hăţiş sau desiş, când ramurile coronamentelor în arboretul închis pătrund între coronamentele vecinilor; Nueliş, când prin alegerea ramurilor inferioare ale coronamentului, tulpina rămâne spălată de crengi pe o înălţime oarecare, iar diametrul ei nu trece de 0,05 m.; Păriş, când tulpinele arborilor ating la înălţimea pieptului omului - 1,30 m. dela sol -între 0,05 m. şi 0,10 m în diametru; Prăjiniş, când diametrul este cuprins între 0,1 1 m. şi 0,20 m.; Codrişor sau codru tânăr, când diametrele sunt între 0,21 m. şi
0,35 m.; Codru mijlociu, când diametrele sunt cuprinse între 0,36 m.-0,50 m.; Codru bătrân, când diametrele depăşesc 0,5 1 m,
   2.    După consistenţă, desimea sau starea de masiv, poate fi: Plină, când ramurile coronamentelor arborilor se întretae; Strânsă, când ramurile coronamentelor se ating la bătaia vântului; Rara, când ramurile coronamentelor nu se pot atinge; Poeniţă, când arboretul are poeni în interior sau ochiuri mari; Isolată, când arborii nu formează buchete şi sunt rari.
   3.    După origine, arboretul poate avea provenienţa:
   a.    - naturală, când este instalat după tăe-rea unui arboret anterior exploatat şi poate fi rezultat din lăsiărire, drajonare sau însămân-ţare naturală, ori din sămânţa dusă de vânt sau de ape şi fixată pe un sol pe care a mai fost pădure;
   b.    - artificială, când arboretul se desvoltă în urma unei plantaţiuni, butăşiri sau însă-mânţări făcute de oameni.
   4.    Când arboretul este constituit dintr’o singură specie, ia numiri speciale de: brădet, stejăriş, cărpiniş, etc., iar când speciile sunt
GHIDRAN SENIOR
81 Transivania
25 Arogante 915 Mercurio
88 Ianitsar 53 Ianitsar 945 Curioso
 13 Bellamore
 829 Ahatodit
 668 Magyar 94 Ghidran 6       33  Gazai
  375 Kohcit I
   673 Superto 92 Siglavy IV
 690 Nonius V 715 Obayan î Ghidran
  678 Nonius 526 Nonius
  678 SigUny XXI 821 Ghidran XHI 853 Ghidran XIV 817 Ghidran XIII 808 Ghîdran Xlli 754Dohaly IV 763 Ghidran XII 71o Nonius XXIX
 152 Ghidran XII Ghidran XVIII 282 Ghidran XVI
 268 Ghidran XVI
 350 Obajan VI
                                                                                          283 Ghidran XVI 236 Exact
        242 Chief-Justice 21 Exact 33 Chief-Justice 4 Algy-Cid 87 Kengyel-Ghidran 95 Algy-Ghidran
 Obajan III
  13 Amaty 239 Amaty 242 Chief-Justice
 16 Kengyel-Ghidran 29 Ghidran XXXII 46 Kengyel-Ghidran
 3 6 Bakony-Ghidran
 7 Carrasco-Ghidran 45 Algy-Ghidran 121 Algy-Ghidran 37 Ghidran XI. IV 17 Bakony-Ghidran
  ARBORESCENT. Ceeace creşte ca un arbore. - v^ ac.
                                               ARBORET. - Silv. - Totalitatea arborilor care cresc împreună pe o suprafaţă determinată de teren de pădure. Arboretele poate fi: |. După vârstă: a. - equiene sau de aceiaşi
amestecate, sau ia numirea speciei predominante - fag cu brad, stejar cu carpen - sau ia numirea tipului de pădure din specii a-mestecate pentru o anumită regiune - şleau, zăvoi, etc.                            H. Laz.
   ARBUST. - Silv. - Sin copăcel. Vegetal
305
 ARBUTUS-ARCTIA
lemnos, cu
trunchiu distinct de coronament,
 i care nu depăşeşte 7 m. înălţime la maturitate. Ex.: mărăcinele, sângerul, socul, salba moale, piersicul, cornul, etc       H. Laz.
   ARBUTUS. - Bot. - Uen de plante din ram. Ericaceae - Arbutoidee. Are o specie importantă, A. officinalis Wim et Grab., sin. A. Uva ursi L., Arctostaphylos Uva ursi Spreng. .. v. Strugurii ursului.
   ARCACIU. Termen ciobănesc, moldovenesc, însemnând vale sau loc de adăpostit.
   ARCADA ZIGOMATICĂ. - Anat. - Arcul puternic osos, caracteristic mamiferelor carnivore, pe care se fixează - sub ochi -muşchii foarte puternici, cari susţin mişcările maxilarului inferior.
   ARCAN. Funie lungă, cu un ochiu, pentru prins caii.
   ARCAT. - Zoot. - Se spune despre un cal la care încheetura genunchiului este deviată înaintea liniei de aplomb normal, astfel încât membrul anterior, privit de profil formează o linie frântă sau curbă. Este un defect consecutiv oboselei muşchiulare la membrele anterioare şi se produce prin scurtarea ţendoanelor muşchilor flexori - îndoitori - ai fluerului. Arcarea poate fi şi congenitală. -v. Brassicourt.                  Dr. G. M.
   ARCER. Piatră pentru ascuţit brice şi coase.
 • ARCHANGHELICA OFFICINALIS. - Bot.
 - v. Angelică.
   ARCHEGON. - Bot. - Organ reproducător femei, în formă de sticlă, cu gâtul lung, caracteristic plantelor criptogame archegoniate: muschibryofite -, ferige - pteridofite, equise-tacee, lycopodiacee şi seîaginee.
   A.-le muşchilor au forma unor sticle de lampă, închise la un capăt, fiind adăpostite de mai multe frunzişoare, care formează în vârful tulpinei un boboc. In interiorul lor se desvoită o celulă mare, sferică, fără membrană - oosfera -, care se fecundează prin contopire cu un antzerozoid - v. ac. - în interiorul acestor organe, transformându-se în-tr’un ou, prin diviziunile căruia se va des-volta o nouă plantă.
   A.-le ferigelor şi a celorlalte criptogame vasculare, se găsesc pe partea inferioară a unui organ, verde şi lat ca o frunză, numit prothal, fecundarea oosferelor din interiorul lor făcându-se în aceleaşi condiţiuni ca Ia muşchi. La algele superioare - Fucus - organele sexuale femeeşti sunt formate dintr’un număr oarecare de celule mari, sferice, învelite în trei membrane, - numite oogoane, care stau fixate printr’o celulă unică bazilară, de peretele intern al unor încăperi ovoidale, numite conceptacule. Prin diviziunea repetată a unui oogon, se formează opt oosfere, cari, dupăce se rup membranele oogonului, devin libere, plutind în apa mării, unde se fecundează cu anterozoizii, transformându-se intr o celulă completă numită ou, care cade
Ia fund şi se fixează pe vreun suport, din care apoi, prin diviziuni repetate, se desvoită o nouă algă.
   ARCHESPOR. - Bot. - O celulă, un şirag, un strat sau un masiv de celule, care dă naştere - prin divisiunile sale - celulelor mame ale sporilor dela Archegoniate - muşchi, ferige. Se diferenţiază de timpuriu, în sporange şi se deosebeşte de ţesutul învecinat prin conţinutul bogat, des şi granulos, ca şi prin volumul celulei sau celulelor sale.    E. T.
   ARCHIBUTEO LAGOPUS. - Zool., - v. Uliu încălţat.
   ARCHICLAMIDEE. - Bot. - Subclasa plantelor dicotiledonate fără petale - apetale -amentacee, sau cu petale libere - diapetale sau choripetale subdivizată în numeroase familii: Ranunculacee, Crucifere, Rozacee, etc.
- v. Metachlamidee.
   ARCHIMYCETES. - Fitop. - Clasa de ciuperci cea mai inferioară, cu aparatul vegetativ reprezentat printr’o unitate simplă, fără membrană solidă, deci un gimnoplast. Organele de înmulţire sunt sporangii, cu zoos-pori, la formarea cărora ia parte întreg aparatul vegetativ. Fenomenul se cheamă holo-carpie.
   Unele Archimycetes, prezintă înmulţirea sexuată prin organe mobile - planogamie. Cele mai multe sunt parazite obligate sau facultative, puţine sunt saprofite.
   Cuprind familiile:  Olpidiaceae, Synchy-
triaceae, Plasmodiophoraceae. - v. ac. - cu genuri foarte importante în Patologia vegetală şi Woroninaceae, numai de importanţă biologică.
   ARCHIPTERE. - Ent. - v. Pseudonevrop-tere.
   ARCHISPERME. - Bot. - Numire dată gim-nospermelor de botanistul Strasburger, reprezentând grupa cea mai veche de plante cu seminţe - spermophyte.
   ARCHIŞ. - Bot. - Juniperus communis. - v. Ienupăr.
   ARCHIT. - Bot. - Clematis vitalba. - v. Viţă albă.
   ARCIAR. - Bot. - Acer platanoides. - v. Arţar.
   ARCTIA. - Ent. - Gen. de lepidoptere din fam. Arctiidae. Fluturi nocturni, cu capul şi toracele foarte păros. Toate speciile au aripile viu colorate. Omizile acoperite cu peri deşi. Pupele sunt laxe şi lasă să se vadă crisalida.
   Specii: A. Caja, fluture foarte frumos, a-ripile anterioare de culoare cafenie cu benzi albe, neregulate, cele posterioare cărămizii; pe ele se găsesc patru pete orbiculare, negre. Pe torace are un puf brun închis, pe abdomen un puf roşiatic, pe spate pete negre, antene lungi. Fluturii apar prin Iunie-Septem-brie. Omizile sunt negricioase, pufoase. Tră-esc răzleţ, pe prun, măr, vita de vie. - Fig.
417.
20
ARCTIIDAE-ARDENEZ
 306
   De multe ori omizile pot fi periculoase. Omizile formează focare de atac. Se combate cu soluţii de arsen, în doză mare, sau cu ajutorul paravanelor.
   A. hebe, se găseşte mai ales în regiunile nisipoase de şes, pe Euphorbia cyparissias.
Vig 417. — ARCTIA CAJA •
   ARCTIIDAE. - Ent. - Fam. de Lepidoptere din grupa macrolepidoptera, subordinul He-terocera. Fluturii au un aspecv plăcut; in re-paos aripile sunt ţinute orizontal. Larvele lor sunt pufoase. Trăesc pe arbori diferiţi.
   ARCTIUM. - Bot. - Gen de plante din fam. Compositae. - v. Brusture, Lipan.
   ARCTOSTAPHYLOS UVA URSI. - Bot. -Sin. arbutus. - v. Strugurii ursului.
   ARDEA. - Zool. - Gen de picioroange din fam. Ardeidae. Ciocul drept, ascuţit şi comprimat lateral, e mai lung decât capul; picioarele fără pene, până mai sus de tar»;
Tie. 418. — ARDEA GOLIATH.
 gâtul lung, acoperit cu pene scurte. Mai multe specii, cari toate trăesc pe lângă ape, nu-trindu-se cu peşti, broaşte, etc. - Fig. 418 . Specii:
   A. alba L. - v. Stare alb;
   A. cinerea L. - v. Bătlan;
   A. garzetta L. - v. Stare alb mic;
   A. purpurea L. - v. Bătlan roş.
   A. ralloides Scop. - v. Stare cafeniu;
   ARDENEZ. - Zoot. - Numele calului de povară ce se creşte în regiunea jnunţilor Ardennes, din Belgia şi care provine din calul diluvial. Climatul regiunei este aspru, solul afabil uşor şi foarte permeabil, sărac în cal-
Fig. 419. — ARMĂSAR ARDENEZ.
 car şi fosfor, dă o vegetaţie sărăcăcioasă, deci in acest mediu nu se pot adapta decât animale mai mici, rustice, sobre şi cu o constituţie robustă. Vechiul cal A. avea o talie, care varia între 1,42-1,52 m., pieptul puţin strâmt şi jareţii puţin desvoltaţi, ca lărgime şi grosime. Prin încrucişări cu armăsari a-rabi şi cu armăsari Limousin, descendenţi ai cailor rămaşi după invazia arabilor în secolul
 VII., calul A. a moştenit mersul, energia, rezistenţa la intemperii - care s’a dovedit mai ales în timpul campaniei în Rusia - 1812 -, când numai graţie lui. s’a putut readuce în Franţa artileria imperială. Astăzi, calul A. nu mai seamănă strămoşilor săi, căci prin selecţie s’a ajuns la un produs mai forte şi mai valoros.
   Caractere: talie 1,50-1,60. Stud-Book-ul ar-denez înscrie numai talia 1,53-1,62 cm. Este krevimorf, cu osatură solidă, cap expresiv, piept larg şi bine deschis, greabăn cărnos, care se confundă cu marginea superioară a gâtului, spinare scurtă, crupă dublă şi oblică, coapse bine desvoltate, braţ lung şi muşchiulos. Membre bune, solide, cu articulaţii largi şi tendoane bine detaşate. Tarele osoase se întâlnesc foarte rar şi numai la caii bătrâni, ca rezultat al loviturilor primite în timpul lucrului. Culoarea dereşă predomină, apoi roi-bă şi foarte rar vânătă. In Belgia se creşte în provincia Luxemburg şi în mică parte în regiunile Liège şi Namur. Primul volum de Stud-Book al calului de povară belgian s’a înfinţat la anul 1887 cu 2 secţiuni: calul greu de povară belgian şi calul de povară Ardenez. Astăzi are 33 volume cu 300.000 de înscrieri. In Franţa, A. se creşte în regiunile:
 307
ARDEIU
   Marne, Ardennes, Haute-Marne, Meurthe et Moselle, Vosges şi Meuse. In 1 91 2 se găseau înscrişi în Stud-Book 236 armăsari şi 260 iepe, iar în anul 1920 s’a înfiinţat Sindicatul crescătorilor care se ocupă cu perseverenţă de creşterea calului A. In ţara noastră B’a importat în anul 1925 un număr de 12 armăsari A., cari s’au repartizat pentru montă in regiunea Braşovului, Jigălia - Ialomiţa -, Roman şi Segarcea. Astăzi armata are o herghelie la Jigălia, unde se creşte calul A. pentru nevoile artileriei grele. Deasemenea, Domeniile Coroanei Segarcea-Dolj întrebuinţează ca reproducător A., iar produşii îi vinde armatei. - Fig. 419.
      In concluzie, calul A., va ocupa pe nesimţite la noi în ţară o arie geografică mai întinsă, graţie calităţilor lui şi puterii lui de aclimatizare, căci satisface în totul nevoile agriculturii moderne şi ale armatei, mai ales pentru artileria grea.                     D. V.
   . ARDEIU. - Legum. - Capsicum anuum L Plantă anuală din fam. Solanaceae, originară din America de Sud. Tulpina creçte ramificată în formă de tufă. Frunzele sunt lanceolate, iar la subţioara lor cresc flori albe, solitare. Fructele sunt de diferite forme şi mărimi, Ia coacere căpătând diferite culori. Seminţele sunt turtite, reniforme şi de culoare albă. Facultatea germinativă durează 4 ani.
      Varietăţi. Sunt 2 grupe: a. dulci şi a. iuţi.
Fie. 420. — ARDEI CALINGU.
f| ■ L - Ardei dulci: 1. Ardeiul de Spania sau ^'ardeiul gras, face fructe mari, până la 18 || cm., în 4 muchi, colorate diferit, de la gal-până la roşu închis; 2. Mamouth galben kf'auriu, viguros şi mai precoce decât precedentul; 3. Galben Uriaş de Italia, plantă foarte vi-guroasă, fructele de culoare aurie, foarte căr-% noase; 4. Pătrat de America, plantă cu des--voltare mijlocie, fructele groase, roşii:      va-
                                                         v- .netate precoce; 5. Gogoşar sau A. tomat, a-semănătoare cu precedenta, are însă fructe
 mai scurte, chiar turtite. Se întrebuinţează pentru murat. - Fig. 420-424.
   II.    - Ardei iuţi: 1, Cardinal, varietate pitică şi precoce; 2. Cayenne fructe foarte subţiri;
 3. Iuţi de Chili, tulpina foarte ramificată şi fructe numeroase. - Fig 423.
Figr, 421. — ARDEI GRAS TUCĂR.
   Cultura. Creşte în pământ gras, negru şi bine gunoit. înmulţirea se face prin seminţe, cari se pun la germinat înainte de însămân-ţare, în Februarie sau Martie. Răsadurile se repică şi se plantează în grădină, după ce a trecut pericolul brumelor. Plantarea se face la 40-50 cm. La umbră, fructele cresc mai mari.
   Ca lucrări de întreţinere, culturile de ardei cer udături mai dese. După fiecare, sau cel puţin la două udături, e bine să se dea câte o praşilă măruntă.
 Fîsr. 422---ARDEI DE Fi*. 42.T — ARDEI DE
       PLOVDIV.                          CAYENNE.
    Recoltarea se face î*n stare crudă, când fructele au ajuns la mărimea dorită şi la deplină maturitate - varietăţile roşii - pentru boia. Pentru sămânţă se aleg fructele cele mai sănătoase şi frumoase.
ARDEID AE-ARECOLINA
308
                                    Fig. 424 — ARDEI GOGOŞARI.
    Inamici.   E  rar atacat de insecte. Dintre
 boalele ardeiului,   cea mai frequentă e pu-
 trezirea fructelor, produsă de Bacilus capsici.
    In medicină ardeii iuţi sunt întrebuinţaţi
 - datorită capsicinei, substanţă ternară - ca revulsiv rubeficant. activ. Tinctura de ardei ¿au apon, se întrebuinţează contra artritelor reumatice şi inflamaţilor. Administrată intern, exercită o acţiune vaso-constrictoare, re-comandându-se contra varicelor faringieni şi hemoroidali, când nu sunt cronice.
    In aparatul digestiv măreşte secreţia salivară şi gastrică, combate dispepsia şi cons,ti-paţia atonică.
    ARDEIDAE. - Zool. - Familie de paseri picioroange. Prezintă cioc lung, drept, ascuţit, comprimat lateral; corpul mai mult sau mai puţin alungit, picioare lungi, tarsul prevăzut înainte cu solzi sau plăci transversale. Sunt pasări acuatice. dar nu înnoată. Unele îţi fac cuiburile pe arbori, dar cea mai mare parte fac cuiburi mari în mijlocul stufişurilor. Genuri mai importante: Ardea, Herodias, Bo-taurus, Mycticorax. - v. ac.
    ARDERE. - Biol. - Sin. Combustie. Procesul de oxidare al unei porţiuni din materia vie şi punerea în libertate a unei cantităţi de e-nergie actuală sub forma de mişcare, secreţie, căldură, lumină, sunet, electricitate, etc. ARDERE. - Chim. - Sin. Oxidare. Este
 combinarea corpurilor simple sau compuse, cu oxigenul. Acest fenomen este întovărăşit de lumină şi căldură, cum este în arderea lemnului, petrolului, alcoolului, etc. Arderile întovărăşite de lumină şi căldură se numesc arderi sau co.mbustiuni iuţi - oxidări energice. In asemenea arderi, carbonul şi hidrogenul din substanţele care ard - combustibile -se combină cu foarte mare energie cu oxi-genul-comburant - din aer. Pentruca un corp să ardă este nevoie să fie încălzit până la o anumită temperatură, numită temperatura ds aprindere, care variază dela un corp la altul. A aprinde un corp înseamnă a-1 încălzi până la această temperatură, când carbonul şi hidrogenul acestui corp încep să se combine cu oxigenul, adică materialul combustibil arde. Căldura desvoltată de un corp care arde se numeşte căldură de combustiune şi se măsoară în calorii. Sunt combinaţiuni de ale corpurilor cu oxigenul, în care cantitatea de căldură se produce cu încetul, aşa că se pierde în măsura în care ia naştere, din care cauză temperatura nu se ridică şi nici lumina nu apare, Ex.: arderea sau oxidarea in aer a plumbului, sodiului, potasiului, fierului, etc. Asemenea arderi se numesc arderi, combusttiuni sau oxidări lente. Combus-tiunile lente fac ca cele mai multe metale
 să-şi piardă luciul în aer, pe când cele vii sau iuţi ne procură căldură şi lumină. Atât arderile iuţi cât şi cele lente se produc cu o mai mare intensitate în oxigen pur decât în aer. Intr’o combustiune vie un corp gazos un lichid sau solid, care se poate preface
  ► în vapori, arde cu flacără, ceiace se dato-ieşte incandescenţei gazelor, pe când un corp în ardere care nu ia starea gazoasă, va arde fără flacără. Ex.: alcoolul, lemnul, etc. ard cu flacără, iar cărbunele, fierul, fără flacără.
    Respiraţia fiinţelor vieţuitoare este tot o combustiune sau o ardere lentă, iar căldura, rezultată din această ardere, constitue căldura animală.
    Din combinarea diferitelor corpuri cu oxigenul, adică din arderea lor, rezultă alte corpuri. De ex.: din arderea lemnului rezultă cenuşă, iar din arderea fierului rezultă rugină.                               Dr. I. F. R.
    ARDETTA MINUTA L. - Zool. - v. Bât-lănaş.
    ARDEZ1E. - Constr. rur. - Material de culoare cenuşie-închişă, cu care se învelesc construcţiile şi din care se fac tăbliţele de scris. Se găseşte în natură ca rocă-argiloasă, pu-tându-se desface în foi subţiri, până la 5 mm. Se taie în forme geometrice şi se bate pe astereala acoperişului cu cuie, petrecân-du-se foile una peste alta cu 2-3 cm. E un material foarte bun, pentru învelitori, Se întrebuinţează mult în Irlanda, Franţa, Germania şi Belgia; în ţara noastră, numai importat.                                    FI. St.
    ARECA. - Fior. - Arbori ornamentali din fam. Palmierilor, originari din ţinuturile tropicale, înalţi de 18 m. şi cu frunze lungi până la 4 m.
    A. catehum, creşte în india, fiind numit Pinang. Fructul, în formă de nucă, are seminţe a căror substanţă e întrebuinţată ca tonic, iar pulberea contra teniei şi ascari-zilor lumbricoizi.
    A Bauri. - Fig 425 - A. nobilis, A speciosa, Sunt specii cultivate în sere, fiind ornamentale. Au nevoie de căldură multă. Se cultivă în amestec de pământ de frunze, de răsadniţă, natural sau nisipos. Seminţele se pun în cutii sau ghivece, din Ianuarie-Martie. Când începe să crească, se schimbă în ghivece din ce în ce mai mari.                      I.  M.
    ARECOLINA. - Med. Vet. - Unul din al-caloizii plantei Areca catehum. Lichid-olea-ginos, incolor, inodor, se disolvă în apă, alcool, eter, cloroform, formând săruri clor-hidrice şi bromhidrate de arecolină. E foarte tonic. Bromhidratul de arecolină e aproape singurul întrebuinţat. Dă rezultate bune în furbura acută - descongestionând ţesutul po-dofilos - în colici, în cazuri de distocii, provenite din cauza lipsei de CQntracţii a uterului. Se recomandă apoi ca miotic, în soluţii apoase de 1-2%, ca instilaţii în ochi.
ARENA CEU-ARENDARE
  Mioza se stabileşte repede şi durează mai mult
  ca la ezerină.                          ...........
     Este silagog, întrebuinţandu-se in injecţii hipodermice. La rumegătoare se dă cu mare precauţie. Nu se prescrie femelelor în gestaţie, ca şi animalelor atinse de endocardită cronică, căci încetineşte contracţiile cordului.
Fig. 425. — ARECA BAUERI.
  ţi. ARENACEU. - Geol. - Termen întrebuin-t fat pentru a arăta origina nisipoasă a unor t foci.
     ARENARIA. - Bot. - Gen de plante din fam. Cariophylaceae - Alsinoideae. Au cali-ciul dialisepal, stilurile libere, seminţe nea-| pendiculate, iar capsula se deschide prin 6 II’, valve.
     A. serpyllifolia. - v. Studeniţă.
     A. verna L. - v. Mierluţă.
  ^ ARENDA. - Econ. Rur. - In înţelesul cel 5 mai general este preţul pe care arendaşul -gv. ac. - îl plăteşte arendatorului - v. ac. f pentrucă acesta îi cedează, în condiţiuni anu-gfmite, verbal sau în scris, folosinţa prin cul-J a unui teren, asupra căruia arendatorul are dreptul sau căderea de arendare.
     Preţul se stabileşte şi se plăteşte, fie în bani, fie în produse, fie în servicii perso-^       sau combinaţii ale acestor trei forme.
  Lea mai obişnuită în societăţile mai înain-L tate este arenda în bani. Arenda în natură
şi în servicii este frecventă pe trepte inferioare de organizare socială.
   Din formele de mai sus, rezultă deosebiri cu privire la termenele de plata arenzei: a-renda în bani se achită de obiceiu în rate -câştiuri - semestriale, mai rar trimestriale, Termenele uzitate în România sunt semestriale: Sft. Gheorghe şi Sft. Dumitru, cu plata anticipată. Mai logic ar fi ca plata să se facă postnumerandum, deoarece arendaşul are încasări după strângerea şi vinderea recoltelor, mai ales dacă arendaşul depune în mânele sau la dispoziţia arendatorului, numerar sau efecte de valoare, pentru asigurarea plăţii la termene. Arenda plătită în bani prezintă avantajul pentru arendator că poate conta pe un venit cert la termenele fixate. Câteodată, la arenda în bani se adaugă oa-cari produse şi alimente - pasări, carne, ouă -sau nutreţuri, a căror valoare însă e relativ mică.
   Plata în natură poate fi de 2 feluri: fixă şi variabilă; fixă când se predă anumită parte de recoltă, mai ales de cereale - inel. porumb, după strângerea acestora. Istoriceşte, partea cuvenită arendatorului s’a sporit dela o zecime la jumătate - una şi una - şi se numeşte dijmă - v. ac. Urcarea se datoreşte mai ales sporirei populaţiei rurale, care trăeşte din munca pământului. Renta solului - v. ac. -pe care arendatorul o primeşte astfel în dijmă, devine din ce în ce mai apăsătoare pentru arendaşii dijmaşi, ca în România înainte de legiuirile agrare dela 1908, etc. Arendarea în natură, practicată pe o scară întinsă, ia un caracter social şi a dat loc periodic la grave turburări politice, de ex. răscoalele ţărăneşti în România.
   Arenda, exclusiv sub formă de servicii personale, mai ales de munci agricole, se practică rar, cu deosebire între sătenii cultivatori de pământ: unii cedează altora folosinţa unor părţi din proprietatea lor, pentru a se asigura efectuarea la timp a lucrărilor - de îngrijire şi recoltă - pe restul proprietăţii. Mai frecventă este arenda sub formă de munci agricole, ca accesorii la dijmă, cum se practica legal prin „învoelile agricole“ - v. ac. -înainte de legiurile agrare dela 1908 şi se mai practică şi acuma camuflat.
   Arenda în bani se aseamănă cu chiria -v. ac. - care se plăteşte pentru cedarea folosinţei caselor de locuit sau în genere altor clădiri.
   Termenii: închiriere şi chirie se uzitează câteodată si pentru terenuri agricole.
                                  N. O. P. L.
   ARENDARE. - Econ. Rur. - Este atât acţiunea prin care se stabileşte raportul economic şi juridic dintre arendator şi arendaş, cât şi un sistem de exploatarea puterii de producţie a solului agricol. Raportul juridic se defineşte prin amănuntele contractului de a-rendare. - v. ac.
ARENDARE* ARENDAŞ
310
   Ca sistem, distingem: arendare globala, când se arendează unei persoane fizice sau juridice o moşie întreagă sau un complex de terenuri, ori un teren singuratec de oarecare întindere; arendare parcelară, când a-rendatorul arendează porţiuni din terenuri la mai mulţi cultivatori, în virtutea unui contract individual sau colectiv, ca în învoelile agricole - zise şi tocmeli agricole.
   Din p. d. v. privat-economic, arendarea practicată cu măsură, prezintă avantajul că arendaşul aduce în exploatare: capital şi pricepere, prin cari - cu îngrădirile impuse prin contractul de arendare - se foloseşte productivitatea solului mai bine de cât ar putea-o face proprietarul. Aces,ta este cazul proprietarilor cari sunt nevoiţi a lipsi dela moşie, de ex. demnitari în ţară sau străinătate, al proprietăţilor aparţinând minorilor şi inter-zişilor, al proprietarilor cari nedispunând de capitalul şi de priceperea necesară, vor să aibă un venit sigur sub formă de arendă, al proprietăţilor statului sau instituţiunilor cu caracter public - proprietăţi de ,,mână moartă“. - v. ac
   Din p. d. v. naţional-economic, arendarea practicată pe o scară întinsă, ca în vechiul Regat înainte de legiuirile agrare din 1908, -erau arendate în Moldova 60,42% din întinderea moşiilor dela 50 ha. în sus, în Muntenia 62,48%, în Oltenia 49,84%, în Dobro-gea 31,41%, în general 56,88%, - denotă
o stare de lucruri foarte serioasă: absenteismul proprietarilor, năzuinţa acestora de a profita cât mai mult de urcarea rentei, năzuinţa arendaşilor de a-şi mări profitul prin stoarcerea pământului şi exploatarea ţăranilor şi de aci germenele unor grave turburări socialagrare.
   Arendarea parcelară, foarte comodă pentru proprietar, împlică neajunsul că terenurile sunt cultivate neraţional şi pericolul de turburări, în caz când acelaşi cultivator rămâne timp mai îndelungat pe aceiaşi parcelă, cu proprietatea căreia se identifică, abstracţie făcând de efectul urcării arendei.
   Arendarea parcelară practicată în Irlanda a fost principala cauză a emigrării ţăranilor
- colonilor - v. colon, colonat.
   Arendarea parcelară nu se confundă cu meteiajul clasic - v. ac. - practicat în Italia sub numele de mezzadria precum şi în Franţa, învoelile - tocmelile - agricole, practicate la noi, sunt arendare parcelară cu plata în natură şi în munci agricole. N. O. P. L.
   ARENDARE - Contract de - Econ. Rur. -Raporturile dintre arendator şi arendaş sunt de ordin juridic şi se definesc printr’un contract scris, mai bine autentificat de autoritatea în drept.
   Intre arendator şi arendaş existând antagonism de interese, întrucât primul tinde a se păstra neştirbită substanţa şi rodnicia bunului agricol arendat, iar cel de al doilea
tinde a-1 utiliza cu cel mai mare profit, contractul de arendare trebue astfel întocmit, în cât să înlăture sau cel puţin să atenueze antagonismul, ceiace se realizează prin condiţiile contractului de arendare. Principalele condiţiuni, în afară de fixarea mărimii şi naturii arenzii, a termenelor şi locului de plată precum şi desemnarea persoanei primitoare -sunt:
   a.    - descrierea exactă şi amănunţită a bunului arendat, cu toate accesoriile şi cu rezervele făcute pe iseama arendatorului - ex. -casă de locuit, păduri, etc.
   b.    - durata contractului, este limitată prin lege când arendarea se face de către curatori - v. ac. - In alte cazuri, durata este lăsată la latitudinea părţilor. Cu cât durata este mai scurtă, cu atât pericolul stoarcerei pământului de către arendaş este mai mare. La noi în trecutul recent, proprietarii particulari arendau pe 3 ani, apoi
5  şi 7 ani. Statul şi alţi proprietari de mână moartă - v. ac. - arendau prin licitaţie publică pe 5, apoi pe 10 ani. In ambele cazuri termenele erau destul de scurte şi trădau năzuinţa proprietarilor de a beneficia de urcarea treptată a rentei. Cum această urcare se datora nu numai desvoltării generale a economiei naţionale, ci poate în măsură mai mare concurenţei dintre arendaşi şi exploatării ţăranilor, urcarea arenzilor nu putea fi privită ca un semn de prosperitate agricolă. Pentru moşii întregi, o durată mai mică de 10 ani nu e recomandabilă. O durată de 12-19 - cel mult 29 ani - mai puţin ca termenul de prescripţie - este în interesul părţilor şi al economiei naţionale. Arendări pe termene scurte ar trebui oprite prin lege, fiiind şi un mijloc indirect de a sili pe proprietari să exploateze singuri.
   c.    cazurile de reducerea arenzii. Art. 1410 şi urm. cod civil prevede reducerea arenzii pentru cazuri de forţă majoră - ex.: inundaţii, secete excesive -, dacă se dovedeşte, că până la sfârşit paguba nu a fost compensată prin recoltele ulterioare. Această dispoziţie se a-plică mai ales la arendările scurte de către săteni. Arendaşii moşiilor mai iau asupra lor cazurile de forţă majoră, prevăzute şi neprevăzute. Totuşi în caz de războiu, arenda a fost redusă.
   d.    - obligaţiile impuse arendaşului cu privire la întreţinerea clădirilor, la îmbunătăţiri de executat, etc.
   e.    - modul de control din partea arendatorului, asupra, respectării contractului cu privire Ia folosirea bunului arendat.
   f. - cazurile de reziliere.
   g.    - transmiterea contractului de arendare, de ex. în caz de deces, de incapacitate, etc.
   h.    - rezolvirea litigiilor, de ex. prin arbitraj. N.                                O.  P. L.
   ARENDAŞ. - Econ. Rur. - Este persoana fizică sau juridică, care ia cu arendă o mo-
 311
ARENDATOR-AREOMETRU
şie sau un teren agricol, pentru exploatare potrivit condiţiunilor prevăzute în contractul dt arendare.
   Arendaşii persoane fizice, sunt sau capitalişti, sau muncitori. Cei dintâi caută a fructifica la maximum capitalul lor, cu avantajele şi neajunsurile inerente capitalismului -în genere şi celui aplicat la exploatarea agricolă în special.
   Arendaşii muncitori sunt de obicei ţăranii cultivatori de pământ cari urmăresc în genere scopul de a-şi câştiga existenţa prin a-plicarea muncii lor. Dacă peste remunerarea muncii obţin un beneficiu - profitul întreprinzătorului - v. ac. se realizează o mai bună repartiţie a venitului naţional, avantaj cu atât mai mare cu cât ţăranii arendaşi, prin cultura generală şi profesională prin cooperaţie, sporesc producţia şi valorificarea ei.
   Arendaşul persoană morală, poate fi sau o societate în nume colectiv, mai rar anonimă, sau o cooperativă. Societatea arendaşă, este capitalistă cu dezavantajul în plus faţă de a-rendaşul capitalist persoană fizică, că lipseşte unitatea de concepţie, organizare, conducere şi supraveghere, care este caracteristică întreprinzătorului individual.
   Cooperativa arendaşă sau obşte de arendare > v. ac. - se asimilează arendaşului muncitor individual, cu avantajii în plus: garantarea mai bună a arendei, exploatare mai raţională şi valorificare mai rentabilă prin faptul însăşi al cooperaţiei.
   ARENDATOR. - Econ. Rur. - Este persoana fizica sau morală care arendează: fie în calitate de proprietar, fie în calitate de tutore al unui proprietar minor, fie în calitate de administrator al proprietăţii unui incapabil - interzis, nebun. - Cazul cel mai frecvent este al proprietarului. Dreptul lui de arendare este neîngrădit. In celelalte cazuri este regulamentat prin lege - codul civil.
                                  N. O. P. L. ARENGA Bill. - Bot. - Gen din fam. Palmierilor, cuprinzând 5 specii ce cresc în ţările tropicale. Sunt palmieri de talie mare, cu frunzele foarte lungi, penate-compuse. Florile învelite în spat sunt monoice. Creşte în pământ bogat în humus, amestecat cu nisip. Se cultivă în Europa, în sere calde, ca plante ornamentale.
   ARENICOLA. - Zool. - Gen de viermi ine-laţi din fam. Arenicolidae. Are corpul cilindric şi lungăreţ ,umflat puţin la partea anterioară. Trăeşte în nisipul ţărmurilor mării. Specia A. piscatorum, e întrebuinţată de pescari ca nadă. - Fig. 426.
   AREOLATE. - Bot. - Elemente principale în sistemul vascular al plantelor. - v. vase.
   AREOMETRU. - Fiz. - Instrument pentru determinarea densităţii lichidelor sau solidelor, precum şi pentru a indica gradul de concentraţiune al unei soluţii, sau al unui amestec.
   Se disting 2 feluri de areometre: 1. A. cu greutate variabilă şi volum constant, 2. A. cu greutate constantă şi volum variabil. Din prima categorie face parte A. sau balanţa lui Nicholson, pentru determinarea densităţii solidelor şi A. lui Farenheit, pentru determinarea densităţii lichidelor. Acestea două nu sunt usitate în practica agricolă.
Fig 426 — ARENICOLA PISCATORUM-
   Areometrele din a 2-a categorie au mai multă importanţă, fiind întrebuinţate în practică sub nume diverse, nu pentru determinarea densităţii, ci pentru aflarea gradului de concentraţiune a diverselor soluţii. Cel mai întrebuinţat este A. Baume, compus dintr’un tub gradat, care are sudat la partea inferioară, o cavitate sferică sau cilindrică, plină cu aer, prevăzută cu o mică bulă sferică, plină cu mercur sau alice de plumb, servind ca lest. Grada-ţiunea diferă, după cum areo-metrul este destinat lichidelor mai grele sau mai uşoare decât apa. - Fig. 427.
 1.   Pentru lichide mai grele decât apa.
 Se pune mercur îm bula inr ferioară, în cantitate suficientă pentru a produce o scufundare aproape complectă a instrumentului în apă distilată, în-semnându-se ou 0 punctul de nivel. Se scufundă apoi instrumentul într’o soluţie care conţine 85% apă şi 15% sare marină; punctul de nivel se însemnează cu 1 5; se împarte intervalul 0-15 în 15 părţi egale
 şi se continuă apoi cu divisiu- Fig. 427. ___
 nea până la 68, formându-se AREOMETRU astfel gradele areometrului.
   2. Pentru lichide mai uşoare decât apa.
   Se lasă lestul de aşa fel încât punctul de
 nivel, care se însemnează cu O, să fie a-proape de baza tubului, atunci când instrumentul se cufundă într’o soluţie de 1 0 % sare marină şi 90'% apă distilată. Se cpfundă a-poi într’o soluţie de apă pură şi se însemnează cu 10 punctul de nivel. Intervalul 0-10 se împarte în 10 părţi egale şi se continuă gradarea până la 50 fiind suficient.
   Greutatea specifică în grame a unui cm.*
AREŢEL-ARGILA
 312
 dintr’un lichid mai greu decât apa, e dată de areometrul Baume (B) la temp. = 15°,
                   M
prin formula: d=M în care M este o constantă 144,32. Pentru lichide mai uşoare ca apa;d —M____io-^b' E-xistă tabele speciale şi
există deasemenea tabele de corecţiune pentru temperaturile mai mari sau mai mici de 15°. Modul de utilisare practică a areome-trelor se poate vedea la denumirea specifică ce i se dă fiecăruia, după întrebuinţarea ce
o  ia: v. alcoolmetru, lactometru, densimetru, glucometru, mustimetru. - v .ac.
   AREŢEL. _ Bot. - Borrago officinalis. - v. Limbp. mieluîui.
   AREU. - Bot. - Denumirea macedoneană a plantei Laptele câinelui. - v. ac.
   ARGAS. - Ent. - v. Acarieni.
   ARGĂSIRE. Operaţia prin care pieile crude de animale, care în această stare sunt uşor putrescibile, sunt transformate în blănuri sau piele imputrescibilă şi foarte rezistentă. - v. tăbăcire.
   ARGĂSEALĂ. 1. Operaţie de argăsire.
   2.   Amestecul de substanţe cu care se face argăsirea.
   ARGAT. - Econ. Rur. - Muncitorul Der-manent, folosit la îngrijirea şi conducerea vitelor de muncă sau la lucrările din curte. Când muncitorul permanent este întrebuinţat numai la îngrijirea vitelor în grajd, se numeşte rândaş - v. ac. - In exploataţiile mici dar totuşi destul de mari, în cât au nevoe de un muncitor permanent, acesta execută lucrări în grajd, în curte şi la câmp. In exploataţiile mari cu mai mulţi argaţi, unul e argat-şef, lucrează alături cu ceilalţi pe cari iî conduce.
   Argaţii sunt însuraţi sau nu. Cei întâi sunt mai statornici şi mai experimentaţi, dar mai costisitori şi nu pot fi ţinuţi în continuu la dispoziţie. Din această din urmă cauză se preferă argaţii ne însuraţi. Totuşi, unde se ţin mai mulţi argaţi, parte din ei sunt însuraţi.
   Argaţii se tocmesc cu luna sau cu anul, printr’un act de angajament impus de lege.
   Salariul - simbria argaţilor constă din întreţinerea în natură sub formă de locuinţă, hrană, îngrijire medicală şi câteodată unele obiecte de îmbrăcăminte - de ex. opinci - şi bani. Argaţilor însuraţi este preferabil pentru ambele părţi a li se servi hrana sub formă de tain: mălaiu, făină, lapte, brânză, etc. şi a li se ceda mici porţiuni de teren de cultură. Este în interesul patronului de a lega pe argaţi de exploataţie, prin sârguinţă, fidelitate şi statornicie, acordându-le premii şi in-teresându-se de viaţa lor în afară de serviciu: instrucţia copiilor, frecventarea bisericei, petreceri nevinovate, serbări populare, coruri săteşti, etc.
   Un argat este necesar la 4 boi sau 2 cai pentru îngrijire şi conducere. Dacă pentru
conducere se pot angaja şi ziuaşi, un argat ajunge la 4 cai. Numai pentru îngrijire este necesar în medie un rândaş la 16-20 boi de muncă, 10-14 boi Ia îngrăşat, 11-18 vaci inclusiv mulsul - sau o femee la 10-12 vaci 20-24 excl. mulsul - sau o femee la 15-18 vaci 30-40 vaci la păşune, 30 vite cornute mici, 250-300 oi, 15-18 porci - sau o femee la 12-15 -, 40-50 grăsuni la grajd, - sau
o  femee la 30-40 -, 100 grăsuni la păşune.
                                                                                            N. O. P. L.
   ARGAVAN. - Bot. - Denumirea macedoneană a liliacului - Syringa vulgaris. - v. ac.
   ARGEA. Denumire pentru:
   1.    Bordeiaş de pământ, unde ţărăncile ţes vara; iarna serveşte la adăpostirea stupilor;
   2.    Partea răsboiului - stativelor - care servă de scaun ţesătoarei;
   3. Bolta beciului;
   4.    Partea teascului de vie, care susţine partea superioară a coşului sau drobului.
   ARGELE. Grinzile care apără laturile plutei.
   ARGEMONE. - Bot. # - Gen de plante din fam. Papaverac.eae, cuprinzând multe specii, originare din America. Două specii sunt cultivate şi în ţările calde ale Europei, ca plante ornamentale, sau pentru conţinutul lor medicamentos.
   A. grandiflora, creşte 1 m. înălţime, are foi mari, spinoase, şi flori albe.
   A. mexicana, având portul macului, îmbrăcată cu peri setiformi, tari sau ghimpoşi; foi alterne; flori solitare, galbene sau albe. Conţine în părţile sale verzi, un suc lates-cent, galben, cu proprietăţi narcotice, în care s*a găsit şi morfină.
   ARGENTINA. - v. America de Sud.
   ARGILA. - Agrol. - Ia naştere din descompunerea rocelor bogate în feldspaţi. Prin urmare din punct de vedere geologic este o rocă metamorfică şi se întâlneşte în toate formaţiunile geologice. Din punct de vedere chimic, argila este un silicat de aluminiu hidra-tat impurificat cu săruri alcaline şi alcalino-teroase, etc. Compoziţia chimică a argilei arată procente variabile de Si02, Te02, P205 SO3, AI2O3, Mn304, M£304, CaO etc.
Argila pură are următoarea compoziţie chimică: 46,5% S1O2, 39.5% AI2O3, 14%, H2O. iar drept formulă H4A12 Si2Oo. In acest caz argila ia numele de Kaolin. - v ac.
   Ca rocă, argila se prezintă ca o massă compactă sau dispusă în straturi, în care caz avem şisturile argiloase sau argila şiştoasă. Rezistenţa rocelor argiloase faţă de agenţii de descompunere este foarte variabilă. In stare uscată argila este o substanţă pămân-toasă, amorfă, uşor friabilă, unsuroasă la pipăit şi se prinde de limbă din cauza că absoarbe saliva, pe când în stare umedă este foarte plastică. Dintre numeroasele varietăţi de argilă cităm Kaolinul, argila cea mai curată de culoare albă; argila plastică, de culoare albă, cenuşie, galbenă; argila
 315
ARID-ARIPĂ
dormind în gropi, acoperit cu frunze şi
 muşchi. - Fig. 43 1.
 ARID. - Uscat, steril. - v climă. sol. ARIDITATE. - Sin. Secetă, uscăciune - v.
 secetă.
 ARIE. Suprafaţa de teren pe care se face treeratul. Amenajarea ei are mai mare im-
Fig. 431.
ARICIU — Erinaceus europaeus.
 portanţă, în cazul când treeratul se face în mod rudimentar - cu vitele, mlăciuî, etc.
 Terenul destinat pentru arie va fi nivelat şi curăţat de burueni - cioplit - dându-se o uşoară pantă pentru scurgerea apei rindu-se bine.
 Dacă e un sol puţin compact înlătura stratul superficial pe de 0,25-0,30 m. înlocuindu-1 cu un pământ
 bătăto-
,atunci se va o adâncime
 pirator - găsinduse în jumătatea anterioară a scutului dorsal.
   A. empericorum de 12-14 cm. lungime, are o scoică din câteva granulaţiuni calca-roase. Se mai numeşte şi limace cenuşiu. -v. Limace.
   ARIOR. - Bot. - Euphorbia Cyparissias L. - v. Alior şi Euphorbia helioscopia L. - v. Laptele cucului.
   ARIPĂ. - Zool. - Parte a corpului la pasări, insecte şi unele mamifere, servind pentru sbor.
   La pasări, aripa este construită din oasele membrelor toracelui - humerus, radius, cu-bitus - având degetele atrofiate şi transformate într’un fel de lopăţele alungite. Apen-dicii tegumentoşi exteriori - penele -, acoper acest schelet, pus în mişcare de muşchi acoperiţi cu piele. Forma aripilor variază după specie. In general, pasările cari sboară mult, au aripile largi şi lungi, iar cele cari sboară iute, lungi dar strânse. In alte cazuri, aripile sunt atrofiate; neputând servi la sbor, au o altă funcţie decât acea naturală, adap-tându-se la diferite condiţiuni ale mediului, cum este la pinguini, unde ele servesc la înot.
   La mamifere, cum este la liliac - Chiroptera -, membrele toracice au devenit deasemenea organe de sbor; dar aici, degetele nu mai sunt atrofiate, formând scheletul aripei, fiind mult alungite şi acoperite de o întindere a
  4            n  s
                                                                                    După ,,Larousse agr,“
  Fig. 432. —ARIPÂ.— 1. aripă de porumbel arătând inserţia penelor pe schelet, 2. Peşte sburător-3. Liliac; 4, Coleoptere. - elitre; 5. Orthopter - greer; 6. Hemipter; 7. Dipter; 6. Nevropter - Calop; terix; 9. Orthopter; 10. Hymenopter; 11. Lepidopter.
  argilos, mai compact, asemănător chirpiciului.
  ARIGAN. - Bot. - Denumirea macedoneană a Şovârvului - Origanum vulgare. - v. Şovârv.
  ARIL. - Bot. - Termen ce se dă îmbrăcămintei externe cărnoase, a fructelor dela u-nele plante. Ex.: Evonymus, Taxus, etc.
  ARION. - Zool. - Gen de molusce gasteropode din ord. Pulmonate, caracterizat prin lipsa cochilei, pneumostomul - orificiul res-
  pielei, subţire şi delicată, care le uneşte în felul pânzei întinsă pe vergelele unei umbrele.
   La peşti, greşit se zice aripi înotătoarelor pectorale, cu. desvoltare mare.
   La insecte, aripile, cari nu există decât la adulţi, sunt lame membranoase, articulate pe faţa dorsală a trunchiului şi susţinute de îngroşări chitinoase, numite nervuri. Ele sunt
ARIPĂ-ARMENIACA
 316
extrem de variate ca formă şi aspect - desfăşurate, strânse, cutate-, fiind cele mai adese', două perechi. La uneele insecte - Diptere -numai o singură pereche de aripi este desvol-trată, cealaltă fiind în stare rudimentară şi adaptată la menţinerea echilibrului în sbor, când poartă denumirea de balansiere sau haltere.
   Aripile pot fi transparente şi nude - muşte, albine -, acoperite cu solzi fini, sclipitori coloraţi - fluturi -, mai mult sau mai puţin îngroşate, sau foarte tari, chitinoase, când poartă numele de elitre - Coîeoptere - Fig.
432.
   ARIPĂ. - Bot. - Denumire dată întinderei unor anumite organe, cum ar fi petalele laterale ale florilor dela Papilonaceae.
   ARIPIOARE. Se numesc membrele peştilor. Sunt de 2 feluri: perechi - A. pectorale, abdominale - şi neperechi - A. dorsale, ventrale, caudală şi anală.
   ARIPANE. - Bot. - Denumirea macedoneană p. ridichei - Raphanus sativus. - v. Ridiche.
   ARIPARITE. Denumire dată oilor ce merg totdeauna îa marginea cârdului .
   ARISTĂ. - Bot. - Popular ţeapă, ţepuşe sau mustăţi. Organ filiform, tare, ce ia naştere din vârful, baza sau spinarea paiului sau a glumei. Poate fi mai lungă, egală sau mai scurtă decât spiculeţul; dreaptă, ge-niculată, răsucită, glabră, sau păroasă. Câteodată a. reprezintă palea inferioară. Din p. d. v. morfologic, arista corespunde limbului unei frunze.
   ARISTOLOCHIACEE. - Bot. - Familie de plante veninoase, cu flori hermafrodite, colorate verzui-brune, roşiaticie, cu 6-12 sta-mine, un ovar interior cu 6 loji sau mai multe stigmate, cu fructul capsulă sau bacă. Aparţin: Remful - Aristolochia clematits, -Pochivnicul - Asarum eurqpaeum.
   ARITNIA. - Med. Vet. - Tulburre în ritmul bătăilor cordului în legătură cu forţa, intervalul şi numărul bătăilor. Creşterea numărului bătăilor inimei se numeşte tachy-cardie, micşorarea se numeşte brachycardie, iar suprimarea se numeşte intermitenţă.
   ARMAN. Denumire dată în unele judeţe
- de ex.: jud. Constanţa, etc. ariei. - v. ac.
   ARMĂNIT. - Termen întrebuinţat în aceleaşi judeţe pentru treerat. - v. ac.
   ARMAŞ. Denumire dată în Moldova celui mai bun vin de Cotnari. - v. ac.
   ARMĂSAR. - Zoot. - Sexul masculin din specia calului. Armăsarul castrat poartă numele de cal sau jugan. Armăsarii cari servesc la reproducţie în herghelie se numesc armăsari pepmieri. Acei din depozitele de armăsari ale statului se numesc armăsari naţionali. Armăsarii aparţinând particularilor şi utilizaţi în monta publică trebue să fie în prealabil supuşi la examenul comisiei de expertiză, care în România lucrează în ficare
plasă delà I Septembrie la 1 Decembrie în fiecare an; în cazul când sunt admişi, ei poartă numele de armăsari autorizaţi. Autorizaţia se dă numai pe un an şi numai pentru plasa respectivă. In unele ţări, cum e Franţa, există diferite categorii de armăsari autorizaţi, după calitate - approuvés, autorisés, acceptés. ^                             G.  K. C.
   ARMĂSĂREL. - Sin. hărmăsărel. Denumirea dată în Moldova, cuiului lung ce prinde cătuşa de proţap şi se prelungeşte până la pământ, de ţine jugul ridicat.
   ARMĂŞEŞTI. Şcoala de agicultură. A fost înfiinţată în 1889, prin donaţiunea făcută de Iordache Zosima şi a funcţionat sub autoritatea ministerului Instrucţiunei Publice dela înfiinţare până la 1910, când a trecut sub autoritatea ministerului Agriculturii şi Domeniilor; dela 1922, a fost cedată minis-
                                   Fig. 433. — ARMĂŞEŞTI — Şcoala de agricultură.
terului de Finanţe şi anume Regiei Monopolurilor Statului, spre a face o şcoală specială de agenţi de cultura tutunului. Şcoala dispune de 230 ha. teren, în deplină proprietate, în valoare de cca 2.500.000 lei, clădiri de o valoare de lei 2.141.000, inventar viu şi mort.
   Dela începutul ei şcoala a dat 26 absolvenţi, în mediu, anual.
   ARMĂTURA BUCALĂ. - Zool. - Piesele anatomice - apendici cari înconjură deschiderea bucală a insectelor şi anume: buza superioară - labrum -, flăcile superioare - mandibule -, tari şi dinţate pe margini, fălcile inferioare - maxile -, cu două filamente articulate - palpi maxilari - şi buza inferioară
- labium -, cu palpi labiali.
   Conformaţia lor variază după regimul a-limentar, distingându-se 4 tipuri:
   1.    A. b. pentru rupt şi mestecat, la Co-leoptere - Cărăbuş, Ortoptere - Lăcustă, etc.
   2.    A. b. pentru lins: la Hymeroptere -Albină;
   3.  A. b. pentru împuns şi rupt: la Diptere
- Muscă;
   4.    A. b. pentru rupt: La Lepidoptere -Fluturi.
   ARMENIACA VULGARIS. - Bot. - Numirea ştiinţifică a caisului. - v. Cais.
  ~ ARMILLARIA. - Bot.- Gen de ciuperci ^ din fam. Agaricaceae. Fructificaţiile se ivesc
  *   în tufe mari şi dese, toamna, pe trunchiurile si pe rădăcinile arborilor în putrefacţie, dar si pe rădăcinile sănătoase, ieşite din pământ. Specii mai importante: Armillaria imperialis-v. Giugan, A. mellea - v. Ghebe.
  £       Fig. 434. — ARMIEARIU — Silybum
  L                   Marianum
  £
  |. ARMINDEN. Denumirea dată în Moldova
  *   şi Transilvania:
  l   a. - zilei de 1 Maiu.
  I   b. - arborelui verde ce se pune în acea
  Î’ zi înaintea caselor.
      ARMOR AC IA RUSTICANA. . Bot. - Sin. , Cochlearia armoracia L. - v. Hrean.
  [; ARMURAR. - Med. Vet. - Sin. Cărbune
  *   simptomatic, emfizemalos sau bacterian. jf. Boală infecţioasă, inoculabilă, produsă de un ţ micro-organism special - Bacterium Chauvaei jj. - şi caracterizat prin formarea unor umflaţi turi emfizematoase în muşchi. - v. Cărbune
  *   bacterigen.
  ^ ARMURARIU. - Bot. • Sin. Armurare, Scai ţ de armurar. - Silybum Marianum Gaertn., | sin. Carduus Marianus L. - Plantă anuală şi ^ bianuală, verde, erbacee, din fam. Compo-Ş. sitae, originară din sudul Europei. Este o plantă spinoasă ce creşte înaltă, cu foile ^ mari, brăzdate de vinişoare albe şi pătate. \ La noi se cultivă prin grădini. înfloreşte în
  i   Iulie-August. Prin Bucovina şi părţile Trăn-
  ii. silvaniei, foile verzi ale acestei plante se zdro-|k besc, sau cele uscate se înmoaie şi se storc;
ARMILLARIA-ARNICA
zeama se dă la vitele bolnave de armifrkr. -v. ac. - Fig. 434.                     Gh. Gr.
   ARNĂUT. - Fit. Grâu de primăvară, caracterizat printr’un spic îndesat de culoare roşie, plevile golaşe, înarmate cu ţepi puternice şi acoperite cu un praf albăstrui, iar bobul de culoare galben-deschisă, sticlos. Face parte din varietatea Triticum durum Hordeiforme. Se cultivă mai ales în Dobro-^ea şi Basarabia. - v. Grâu.
   ARNICA. - Bot. - Sin. Carul pădurilor, Carul z/tnelor, Podbal, Podbeal de munte. -A. montana L. - Plantă perenă de 15-30 cm., cu o floare, rar 2-3, mare, galbenă; foile coriacee, netede, formând o rozetă la bază.
   Rig. 435. — ARNICĂ — Amica montana.
* Fig. 435 -. Creşte prin păşunile de munte, pe Bucegi, etc. înfloreşte în Iunie. Se plantează în pământ vegetal, puţin nisipos, pe stâncării. Se înmulţeşte prin seminţe. Se seamănă în Martie-Aprilie, iar plantarea răsadului se face în August, în rânduri de 25-30 cm; Nu reuşeşte la câmpie. La munte reu-
AROIDEAE-ARSEN
318
şeşte bine în poenile expuse spre Sud şi apărate de vânturi. Florile se recoltează în boboci şi foile se usucă la etuvă.
    Toate părţile plantei conţin un glicozid -arnicină iar în rizom se găseşte un oleu esenţial odorant, conţinând şi acid galic, inu-lină. Arnica e un stimulent al sitemului nervos. Din rizomi se prepară tinctura de Ar-nică, care se întrebuinţează ca comprese con-tra loviturilor cu cca. I 0% apă de plumb.
                                         Gh. Gr.
Figr, 436.
AROIDEAE
Arum creticum.
    AROIDEAE. - Bot. - Trib din fam. Ararpaf* având florile aperiate, unisexuate. Spatul e foarte mare şi înconjură inflorescenţa. Frunzele late, peţiolate. Are aproape 100 de genuri, răspândite mai ales în regiunile tropicale. Unele specii sunt acuatice, înotătoare sau epidendre. - Fig 436 şi 437.
    In România cresc genurile: Arum L., Coîla L. şi Acorus L. - v. ac.
    Varietăţile exotice sunt cultivate în florării >,i apartamente, pentru frumuseţea frunzelor precum şi pentru culoarea variabilă a spatului inflorescenţei. Ex.: Anthurium, Pothos, Philodendron, etc.
    AROMĂ. Sin. buchet. Miros plăcut, datorit esenţelor naturale sau artificiale pe cari le conţin produsele naturale sau fabricate. Din punct de vedere chimic aroma se datoreşte sau uleiurilor eterici din seria terpenelor, -amestec de terpene cu aldehide, acetone şi alcoli -, cum sunt cele ce se extrag din
fructe sau flori, sau produselor de esterifi-care propriu zise, datorită acţiunei acizilor organici asupra alcoolilor, - acetatul de etil, formiatul de amil, etc -. sau pe cale industrială - esenţe sintetice.          I. Dob.
   AROMATICE. - Chim. - Se numesc substanţele chimice de origine vegetală cu miros plăcut - aromă întrebuinţate în par-fumerie, în săpunărie, la aromatizarea băuturilor. Unele dintre plantele cu conţinut de substanţe aromatice se întrebuinţează la dresul şi aromatizarea mâncărurilor - ca articole de băcănie, - de ex.: dafin, chimion.
   A. se mai numes'fc şi hidrocarburile ciclice.
   AROMIA. - Ent. - Gen de Coleoptere din fam. Cerambicidae, cu o singură specie: A, moschata, care este una din cele mai fru moaşe insecte din ţara noastră. Are o culoare verde-metalică, strălucitoare, cu nuanţe foarte deosebite. Trăeşte pe sălcii, răchită şi plop, în care larvele sapă galerii neregulate, distrugând repede arborele; adultul de-gaje un miros foarte plăcut, de unde i se trage chiar numele.
   ARON. - Bot. - Sin. Barba lui A. - Arum maculatum L. - v. Rodul pământului.
   ARPAGIC. - Legum. - v. Arbagic. ARPENTAJ. - Topogr. - v. Agrimensură, planimetrie.
   ARRHENATHERUM.- Bot. - Gen de gra minee intrând în compoziţia păşunilor şi fâ-neţelor. ,
   A. elatius. - v. Ovăsciorul.
   ARŞĂU. Termen întrebuinţat în Transilvania pentru hârleţ. - v. ac.
Fig. 437. — AROIDEAE — Arum dracunculus.
   ARSEN. - Chim. - As. - Sin. Arsenic. Element foarte răspândit în natură, sub forma de sulfuri sau compuşi metalici, precum şi în unele ape minerale. Cu antimoniul şi te-
319
arseniate-artemisia
lurul cristalizează hexagonal, isomorf. Încălzit la aer, arde cu flacără albă-albăstrue, răspândind un miros de usturoiu, dând acidul arsenios sau şoricioaica. - v. ac. - Se găseşte în cantităţi mici în aproape toate sulfurile-pirite, blende - de aceea zincul şi acidul sulfuric din comerţ conţin a. Compuşii lui sunt otrăvuri foarte puternice şi se întrebuinţează în industrie şi farmacie. In agricultură compuşii a. se întrebuinţează ca insecticide. - v. ac.
   Cacodilatul de sodiu, salvarsanul, licoarea Fowler, Pearsons, verdele de Scheele, Sch-weinfurth, purpura de Londra, etc., sunt compuşi ai a. Industria utilizeză produşii de a. ca insecticide, în pirotechnie, în tehnica culorilor. In cgz de otrăvire cu a. sau compuşi de-ai lui, se administrează vomitive, apă sărată, fricţiuni, etc. Analiza toxicologică poate determina cu siguranţă, prin metoda Marsch-Liebig, urme de a. până la 0,00025 mgr.
   A. are efecte tonice asupra organismului vieţuitoarelor, stimulând nutriţia, Eliminarea lui din organism se face prin: urină, sub formă de compuşi în diferite stări cronice: în mucoase, glande, piele, peri, unghii, etc. In medicină a. se întrebuinţează numai sub formă de compuşi în diferite stări cronice: 3n inflamaţia ganglionilor, în limfangite cronice, in anemiile survenite în urma boalelor inie cţioase, în atonii a tubului digestiv, în boale cronice a aparatului respirator,, enfisem pulmonar la cal, Ca antiparazitar îşi găseşte o mare întrebuinţare, mai ales în râia oilor, sub formă de băi arseniacale.
   In terapeutica diferitelor afecţiuni - datorită tripanosomelor, spirililor, paraziţilor intra-globulari - a. sub formă de compuşi, este o armă hotărîtoare contra acestor maladii.
   ARSENIATE. - v. Insecticide şi fungicide. ARŞIN. Unitate de lungime, folosită în Rusia, Turcia şi Persia. A. rusesc =: 71,12 cm. A. turcesc 1= 68,58 cm. ,
   ARŞINIC. - Bot. - Sin. Cruciuliţe, Floare-de-stea. - Lychnis chalcedonica L. - Plantă perenă, erbacee, din fam. Caryophyllaceae; frunzele oval-lungueţe, cele superioare cor-diforme şi amplexicaule; florile roşii, rar albe sau pestriţe, sunt dispuse în fascicole um-belate; ovarul cu 5 stile, fructul o capsulă dehiscentă. Se cultivă prin grădini ca plantă ornamentală. înfloreşte în Iunie-August.
   ARŞIŢĂ. Sin. năduşeală, zăduf. Este o caracteristică de timp, ce se observă în lunile de vară, fie pe vreme de secetă îndelungată şi în zile cu căldură extrem de ridicată, fie chiar după timp de umiditate atmosferică a-bundentă, când din cauza temperaturei înalte se produce şi greutate în respiraţie, fapt ce-i determină şi denumirea de „năduşeală“.
   Când a. este pe timp uscat şi sec, atunci păleşte plantele; grânele, mai ales, „se opăresc"; se provoacă o ruptură de echilibru
 între evaporaţia prea mare a foilor, în raport cu absorbţiunea rădăcinilor şi se producie în urma unei secete excesive şi cu deosebire când urmează brusc, după o perioadă umedă. Vânturile de miazăzi, cari pe timp de secete mari, câte odată suflă puternic la noi, măresc a-ceastă stare dezastruoasă, aducând valuri de aer fierbinte şi cu totul uscat.          I. Ţ.
   ARSURĂ. - Med. Vet. - Leziunea produsă asupra ţesuturilor prin acţiunea căldurei sub formă de corpuri solide» lichide sau gazoase încălzite la temperaturi ridicate, electricitate, substanţe caustice sau prin frecarea cu corpuri tari.                    ,
   După leziunile produse distingem mai multe grade de a.:
   1-ul   grad - o simplă roşeaţă superficială;
   2-lea  grad - cu producerea de flictene;
   3-lea     grad - cu distrugerea unei părţi a pielei şi a corpilor papilari;
   4-lea     grad - cu distrugerea complectă a dermului;
   5-lea     grad - cu distrugerea ţesuturilor de sub piele; muşchi, aponevroze, tendoane, până la oarecare profunzime;
   6-lea     grad - carbonizarea complectă a u~ nui membru întreg.
   Simptomele variază după gravitatea leziunilor. Când acestea sunt întinse, animalul este abătut, nu mănâncă, pulsul şi respiraţia accelerat e, mucoasele injectate.
   Tratamentul diferă după întinderea şi gradul leziunilor şi după agentul provocator, In a. uşoare întrebuinţăm:       antiflogistice, apă
 rcce, .soluţie de acid boric 3%, acetat bazic de plumb, acid picric 1 %. In a. prin caustice acide neutralizăm acidul cu o soluţie slabă bazică, iar pentru caustice bazice neutralizăm cu soluţii slab acide.
   Când lezunile sunt mai întinse, după ce se face toaleta regiunii, întrebuinţăm alifii şi pansamente antiseptice, dintre cari cel mai recomandat este acel cu ambrină.
   ARSURĂ IN ŞTREANG. - Med. Vet. - Sin. A. în pana căpăstrului. Rană ce se produce la chişiţă, atunci când calul se încurcă în lanţ sau în pana căpăstrului, cu unul din picioarele dinapoi sau dinainte.
   Tratament. Curăţirea ranei şi apoi un pansament cu o soluţie de piatră vânătă 10%, sau cataplasme cu făină de porumb.
   ARTEL. Societate cooperativă la Ruşi, compusă din lucrători sau meseriaşi. Artelul a-gricol în U. R. S. S. reprezintă forma colectivă a plugăriei. - v. Colhoz, Sovhoz.
   ARTEMISIA. - Bot. - Gen din fam. Com-positae. Cuprinde plante anuale sau vivace, erbacee sau frutescente, cele mai adesea alburii şi odorante. Frunze penatisecate; florile sesile, pe un receptacul comun, reunite în capitole mici, globuloase sau ovate, dispuse în racieme, panicole sau spice. Specii numeroase, dintre cari mai cunoscute sunt: A. abrotanum - v. Lemnul Domnului;
ARTEP-ARTRITA
 320
   A. absinthium - v. Pelin;
   A. maritima. - v. Pelin de mare;;
   A. annua - v. Năfurică;
   A. austriaca - v. Pelin;
   A. campestris - v. Pelin nemirositor;
   A. dracunculus - v. Tarhon;
   A. pontica - v. Peliniţă;                   «
   A. scoparia - v. Pelin de mături;
   A. vulgaris - v. Pelinariţă.
   ARTEP. - Agrim. - Unitate de măsură întrebuinţată în Transilvania. Are 5 755,2 m~.
   ARTERE. - Anat. - Vasele cari împrăştie sângele dela inimă în tot corpul. Conţin sânge roşu, oxigenat.
   ARTERIO-SCLEROZA. - Med. Vet. - In groşarea arterelor din cauza inflamaţiilor cronice, cari au ca urmare calcificarea sau degenerarea peretelui arterelor. O consecinţă a a. - s. este ridicarea tensiunei arteriale. Sunt frecvente la oameni; mult mai rare la ani male, la care nu se pot enumera printre cauze, consumarea de alcool, tutun, cafea-sifilisul, ci numai acţiunea vătămătoare a u-nor toxine microbiene, în cazurile de boli infecţioase, sau autoxinele produse de o alimentaţie neraţională. Mai frecvent se observă la cârja aortică, la caii cari fac eforturi mari; la boii, caprele şi câinii mai în vârstă.
   ARTEZIENE. - Geolog. - Se numesc pânzele de ape subterane din regiunile cutate în sinclinale - v. ac. - cari, în baza principiului vaselor comunicante, ţâşnesc până îa înălţimea corespunzătoare punctului lor dvî infiltraţie, formând puţurile arteziene sau ţâşnitoare, din Câmpia română - la Craiova, Cotroceni, - în Câmpia ung'ară - puszta - şi în regiunea Artois - Franţa.          Dicţ. Min.
   ARTICOL. - Bot. - Porţiune cuprinsă între două articulaţiuni. Ex.: fructul la Hippocre-pis.
   —     Legisl. - Fiecare din părţile unei legi, unui regulament, etc.
   --- Zool. - Despărţiri vizibile la exterior
pe corpul multor Artiozoare - v. ac. -, si separate unele de altele prin dungi transversale. A.-le sunt mai bine definite la viermi şi arthropode. Corespund constituţiei morfo-fologice a corpului, având fiecare articol a-celeaşi organe. Nu se pot confunda cu segmentele sau metamerele, cari pot fi formate din mai multe articole. Ex.: corpul lipitoarei are segmenţi formaţi din 4 articole.
   ARTICULATE. - Zool. - Se numesc în sistemul de clasificare al lui Cuvier, animalele cu corpul format din inele - articole, segmente, ex.: viermii anelizi, arthropodele, - v. ac.
   ARTICULAŢIE. - Anat. - Legătura, mai mult sau mai puţin mobilă, între două oase prin intermediul ligamentelor.
   ARTIODACTYLA. - Zool. - Sin. Parico-pitate. Sub-ordin de mamifere din ord. On-gulate. Sunt caracterizate prin degetele pe-
rechi la picioare; de obiceiu calcă pe doua rar pe patru. Acest sub-ordin cuprinde mult« genuri, cari se grupează în două grupe: Sui-dee - porcul, mistreţul - şi Rumegătoare boul. oaia, capra.                        M. I.
   ARTIOZOARE. - Zool. - Una din cele 2 mari diviziuni a Metazoarelor, cuprinzând ani malele pluricelulare cu simetrie bilaterală spre deosebire de Protozoare şi Phytozoare Se împart în 4 încrengături - după Raillet Viermi, Arthropde, Moluşte şi Cordate.
   ARTRITA. - Med. Vet. - Boala care se manifestă prin inflamaţia tuturor părţilor ce constituesc o închietură şi poate fi de două feluri: 1. deschisă, produsă de diferite lovituri sau înţepături şi 2. închisă, când esie rezultatul loviturilor, alunecărilor sau diferitelor boale infecţioase de care suferă sau a suferit animalul, cum sunt: gurma, febra tifoidă, morva şi tuberculoza.
   Semne: încheietura bolnavă este umflată iar animalul merge foarte jenat, din cauza durerilor mari. Piciorul bolnav îl ţine totdeauna sus şi-l mişcă mereu.
   La arşiţa deschisă apare şi o rană, din care se scurge un lichid galben ca untdelemnul, numit sinovie şi care uneori e amestecat cu puroi. Când durerile sunt prea mari, a-nimalul transpiră, temperatura se ridică la 40°, stă culcat, geme şi nu mănâncă.
   Osteo-artrita este inflamaţia suprafeţelor osoase. Mai frecvent se întâlneşte la jaret, genunchi şi glesnă.
   Semne: Animalul şchioapătă, fără a se a* răta vre-o umflătură, iar la pipăit nu dă semne de durere. Când boala se învecheşte, poate da naştere sau la oase moarte, când inflamaţia se întinde la suprafaţa osului, sau la anchiloză, când suprafaţa articulară se sudează. Cauzele osteo-artritei sunt aceleaşi, ca la artrită.
   Tratament: se aplică după natura cauzei producătoare de artrită. Aşa, când cauza a fost un traumatism sau o toxină, care a stricat echilibrul circulator al articulaţiei, în care caz artrita nu se vindecă complect decât înlăturând cauza, vom căuta să restabilim acest echilibru, printr’o descongestionare a ţesuturilor încheeturii. Se va proceda astfel:
   încheietura bolnavă se freacă 10 minute cu o vezicătoare de cantaridă 1,6, sau de biiodură de mercur 4 la 30. După 8 zile ttfa“ tamentul se repetă, dacă e cazul. Se întrebuinţează deasemenea cataplasme calde.
   La a. deschisă, pe lângă vezicătoarc, se introduce la locul unde se scurge sinovia, un fitil cu eter iodoformat 10%, sau se fac in“ jecţiuni cu rivanol sau lacto-serujn.
   In lipsă de medicamente, se fac la înche-eturi băi calde 30°, cu floare de fân, atât ziua cât şi noaptea, timp de 10 zile. Când durerile sau micşorat, se fricţionează cu apa si săpun, şi se administrează o doză zilnică
 321
 ARTROP ATIE- ARŢAR
 de 2 linguri acid fosforic oficinal, amestecat CU apă, pe cale bucală.
                                                                   In cazul anchilozei, tratamentul este mai reuj se fac electro-ionizări, linii de foc, etc. g Când inflamatia este datolită unei defi-
                                          lucru
 elenţe de calciu în organism, lucru ce se întâmplă la mânji şi la iepele gravide, atunci se înlocueşte aceasta lipsă prin adăogare de CO3 Ca, în raţia alimentară zilnică. Pentru
 o iapă se dă 30 gr. zilnic.
   La bovidee, artrita se manifestă în special la vacile gravide - la picioarele dinainte, îa glesnă -, din cauza lipsei de mişcări. Pentru a *e evita acest lucru, se vor plimba vacile, ilar când artrita s’a manifestat, se vor face băi calde si se vor pune cataplasme noaptea. La ' vacile cari au fătat şi n’au lepădat casa, li se umflă de obiceiu, încheetura iei. Se va scoate casa şi se vor face spălături în bazin şi uter cu apă caldă în cantitate mare, în care se pune 1 la 4000 permanganat de potasiu sau sare 8
   Artrita nouilor născuţi se manifestă mai ales la viţei, fiind foarte gravă, pricinuind în cele mai multe cazuri moartea individului, din cauza unui microb - streptococ - ce intră pela buric. De aceia se va desinfecta bine buricul la naştere.
   Artrita post-partum - după naştere, avort, manite, metrite, - este consecutivă febrei af-toase, enteritelor, tuberculozei, vărsatului la oi. sau cele mai adese, produsă de toxinele microbul avortului infecţios.
   Artrita infecţioasă a mieilor. Reumatism infecţios - gută -. Este o boală infecţioasă, infecţia făcându-se ca şi în cazul viţeilor, -pela buric, sau chiar prin lapte.
   Se manifestă prin pierderea vioiciunii, um- 9 fflarda încheeturilor, urmată de schiopături. Boala este foarte rară.
   Măsuri: Se izolează bolnavii, se desinfec-tează stâna, se arde aşternutul, se dezinfec • itează buricul şi se schimbă locul de păşunat 2 ;al oilor.
   La porci, artrita se manifestă la indivizii icari stau în coteţe umede şi reci, mai ales ¿în acele pavate cu ciment. La tratament se ^recomandă schimbarea locului, cu altul cald, 'precum şi cataplasme calde sau fricţiuni zii- * nice cu spirt.                G-ral Gr. Hort.
 ; ARTROPATIE. - Med. Vet. - Sunt boli datorite unor cauze locale cari determină tulburări mai mult sau mai puţin grave în arti-ţulaţiune, - enţrosă, luxaţie, artrită -, sau .fmor infecţiuni generale.
   ARTROPODE. - Zool. - încrengătură de animale nevertebrate, cu simetrie bilaterală; corpul acoperit cu chitină şi format din inele jarticulate; apendicii locomotori formaţi din piese articulate; desvoltarea caracterizată prin năpârliri şi metamorfoze.
   Caracterul distinctiv cel mai important este scheletul extern format din chitină, produsul combinării unei substanţe hidrocarbonate, a*
 naloagă celulozei, cu alta de natură albu minoidă.
    A. se împart în: 1. Antenifere, cu 5 perechi de apendici cefalici, din cari 2 perechi înaintea gurii şi din cari cel puţin una transformată în organe tactile > antene; 2. Che-lifere, cu 2 perechi de apendici cefalici, dintre cari o pereche înaintea gurii, transformată într’un fel de cleşte.
    ARTROSPOR, - Bot. - Organ de rezistenţă, care se formează în anumite condiţiuai de viaţă la unele bacterii.
    ARŢAR. - Sin. brâglar. Băţ ce susţine va-talele răsboiului.
    ARŢAR. - Bot. - Sin. Arciar, Aţar. - Acer platanoides L. - Arbore din fam. Aceraceae, frunzele cordiforme, lucii, palmat sinuat- lobate, cu 5 lobi cu dinţi lungi şi foarte ascuţiţi; florile poligame, galben-verzui, sunt dispuse în corimbe pedunculate, erecte; stami--lele florilor mascule sunt de aceiaş lungime cu corola; fructul aripat este o samară mem-1
 Fig. 438. — ARŢAR —" Acer platanoides; 1. Inflorescenţă; 2. Floare femelă fără caliciu şi corolă;
 3. Idem, floare masculă; 4. Stil; 5. Achenă; 7. Sămânţă; 8. Idem, secţionată; 9. Frunză; II. Planti.lă
 branoasă, cu aripele divergente. E un arbore mai mult de mărimea a 2-a. Ii prieşte un pământ umed şi chiar mocirlos, cum sunt cele din N. Europei - Liv- şi Kiirlanda. Are o
 21
ARUM-ASCITA
322
 rădăcină trasantă. Creşte în climatele aspre. In România îl găsim în regiunea montană, neurcându-se însă mai sus de 1500 m. Nu formează asociaţii închise, crescând în păduri de amestec, mai ales în lunci, cu aninul. Adesea e cultivat ca plantă ornamentală prin parcuri, obţinându-se numeroase varietăţi. £ melifer; înfloreşte în Aprilie-Mai. Lemnul, de culoare galbenă, e întrebuinţat în strun-gărie, mobile, etc. Ca lemn de foc dă multă căldură. - Fig. 438.
   ARUM L. - Bot. - Cen din fam. Araceae. Plante erbacee, perene, cu rizom târâtor sau traberiform-cărnos, frunzele late peţiolate. Spatul e răsucit în cornet. Flori monoice, fără perigon, formând la baza spadicelui 2 inele suprapuse. Cel superior compus din flori mascuje, iar cel inferior din flori femele. Fructul e o bacă monospermă.
   Specii: A. maculatum şi A, orientale. - v. Rodul pământului, Aroideae. 1. Prod.
   ARUNCUŞ. - Bot. - Gen de plante erbacee, din fam. Rozaceae. Flori dioice, dispuse în ráceme paniculate, lungi. Folicule 3, po-lisperme, dehiscente. Frunze multi-penat compuse. Specii: A. silvestris. - v. Barba popii.
   ARUNDO. - Bot. - Gen de plante ierboase, sublemnoase, din fam. Gramineae.
   A. donax - v. trestie;
   A. epigeios - v. trestie de câmpuri. ARVAN-CHIEF. - Fitoteh. - Varietate de cartofi, foarte sensibilă la atacul de râie neagră. - v. ac.
   ARVICOLA. - Zool. - Gen de şoareci de câmp din fam. Arvicolidae. Picioarele anterioare au numai patru degete; coada cel puţin 1/4 din lungimea corpului. Din vreo 20 de specii, 2 trăesc în România fiind dăunătoare agricuturii: A. amphibius L. - Şoarece de apă - v. ac. -; A. agrestis L. - Şoarece de câmp - v. ac.
   ARVICOLIDAE. - Zool. - Familie de mici rozătoare, asemănătoare cu şoarecii de casă; au însă, capul scurt şi gros şi botul lat, părul lung, iar coada este acoperită cu păr. Sunt răspândite în vechiul şi noul continent; îşi fac galerii subterane atât la câmpie cât şi la munte, în terenuri cultivate, grădini, pe ţărmurile apelor, etc. Când se înmulţesc prea mult dăunează culturilor. - v. Şoarece de câmp.                                  ML I.
   ARVUNĂ. - Com. - La încheierea unui contract verbal de cumpărare, de închiriere, etc. partea - din preţul total - care se dă de către cumpărător sau de închirietor _ şi care trebuie să fie restituită îndoit, daca vânzătorul sau proprietarul lucrului închiriat, etc. strică contractul.
   ARVUNI A. A da arvună, a confirma contractul - verbal prin dai ea înainte a unei sume oarecare din preţul total cuvenit.
   A angaja munca sau serviciile cuiva - lucrător, servitor, o trăsură arvunită de cineva pentru a doua zi, etc. - v. Arvună.
   ARZOLA. - Prot. PI. - Produs chimic întrebuinţat în viticultură şi pomicultură. - v. insecticide, fungicide.
   ASA FOETID A. - Bot. - v. Aerel.
  ASANARE. - Imb. func. - v. drenaj. ASARUM EUROPAEUM L. - Bot. - v.
Pochivnic.
   ASBEST. - Miner. - Produs de alterare al-amfibolului. Se compune din fibre desfăcute şi flexibile, reunite într’o massă pâsloasă Varietatea numită amiant e un tremolit sau ac-tinat fibros întrebuinţat în fabricarea ţesăturilor incombuâtibile, în industrie la maşini, în construcţii, etc. Se găseşte în filoanele rocelor cristaline din N. Italiei, Stiria, Canada .
   ASCÂ. - Bot. - Celulă-mamă, care este organul principal de reproducere al ciupercilor Ascomicete. Ascele iau naştere în urma unui proces sexual. Conţinutul lor se divide, pentru a da naştere la. spori - cele mai dese-
                            Fig. 439. — FORMAREA ASCEI la Sphaerotheca Humuli
ori în număr de 8 - interni, numiţi asco-pori. Ascele de obiceiu au forma de măciuoă sau sac alungit. - Fig. 439.
   ASCARIDAE. - Zool. - Familie de viermi cilindrici sau filiformi - Nemathelminţi -, caracterizată prin corpul relativ gros, gura cu trei buze. Paraziţi comuni în intestine sau stomac, mai la toate vertebratele, în ficat, peritoneu, muşchi, sau în ţesutul subcutanat, mai rar închistaţi îln peretele stomacului sau intestinelor. Specii foarte numeroase. - v. Limbric.                                I. B.
   ASCARIS LUMBRICOIDES. - Zool. - v. Limbric.
   ASCENDENŢĂ. Întreaga serie de strămoşi, inclusiv părinţii unui individ. Ea se stabileşte prin registre genealogice. Tabela ascendenţilor poartă numele de pedigreu. Ascendenţii unui reproducător constituesc un criteriu ho-tărîtor în selecţiune. Registre genealogice, pedigreu, selecţiune, consangvinitate. - v. ac.
                                                                                           G. K. C.
   ASCITA. - Med. Vet. - O îngrămădire de serositate în cavitatea abdominală, care s.e iveşte în urma diverselor alteraţiuni ale organelor, ca inflamaţii cronice ale peritoneului,
 323
ASCLEPI AS_ A srOMYCETES
 boli cronice ale inimei, rinichilor, splinii, ficatului, uterului, dar cel mai ades este simptomul unei boli generale, în special a tuberculozei. Sunt ascite bacilare, organice şi parazitare.                             P. F.
   ASCLEPIAS. - Bot. - Gen din fam. Ascle-piadaceae. Plante erbacee, vivace, cu frunzele opuse, în verticil, rar alterne. Flori hermafrodite, cu staminele înserate la baza co-
                                 Fis. 440. — ASCLEPIAS CORNUŢI.
 rolei, antere prevăzute la vârf cu o prelungire cartilaginoasă a conectivului, care se a-plică pe sitigmat. Corola rotată cu lacinii recurbate. Fructul ovat. Specii:
   A. carnosa. - v. ceară.
   A. cornuţi. Ornamentală, cu flori cărnoase, roze. - Fig, 440.
   A. vincentoxium. - v. iarba fiarelor.
   A. procera. Creşte în India. Rădăcina, numită Mudar sau Mador, e întrebuinţată ca tonică, stimulantă, d^aforetică iar în doză mare este emetică. întrebuinţată în terapia dermatozelor, reumatismelor, accidentelor sifilitice.
   A. tuberosa. Cu flori portocalii. Rădăcina are proprietăţi diaforetice şi espectorante.
   A. syriaca. Latexul ei dă cauciuc. Scoarţa tulpinii dă fibre textile.
   ASCARIDIOZA. - Med. - Prezenţa Asca-ridelor. - v. ac.- în intestin» determină o acţiune nocivă multiplă: a. - spoliatrice prin absorbire de chim; b. “ traumatică, căci cu buzele lor pot răni mucoasa intestinală, determinând dureri gastro-intestinale şi deschizând drumul microbilor. Pot determina şi fenomene de eclusie intestinală, sau chiar pot traversa peretele intestinului, determinând ulcere şi peritonite. Se întrebuinţează ca me-dicamentaţie pentru expulzarea limbricilor: santonină 1-10 cgr. pe zi după vârstă, dată sub foriria de pilule sau în untdelemn, sau
1  gr. pulbere semen - contra 1 gr. + 0,1 gr. calomel. Boala se recunoaşte prin analiza fecalelor, când se constată ouă caracteristice. Se recomandă ca prevenire a se mânca salatele şi legumele crude bine spălate, iar mâi-nele înainte de masă să fie curăţite cu îngrijire.                                  I. B.
   ASCOBOLUS. - Bot. - Gen de ciuperci din fam. Ascobolaceae, ord. Pezizales. Are perito-neul gelatinos. Ascele mai lungi ca himeniul şi ies afară din apotecii. Peri di a de culoare galben-brună. Creşte pe dejecţiunile animale.
   ASCOCHYTA. - Fitop. - Gen de ciuperci fitopatogene, făcând parte din Fungii imperfecţi. Conidiile bicelulare, hialine, nasc în interiorul unui conceptacol - picnidie -, împlântat în substrat şi având o deschizătură la vârf. Acest gen are câteva sute de specii parazite pe foi şi tulpini de diferite plante. -
Fig. 341.
   A. melonis, atacă pepenele galben şi castravetele.
   A. graminicola, pe foile cerealelor.
   A. nicotianae, pete mici pe foi de tutun.
   A. hortorum, pe solanacee.
   A. piniperda, produce căderea frunzelor de pin.                                   V. Gh.
   ASCOGEN. - v. Ascomycetes.
   ASCOGON. - Sin. Arhicarp. - v. Ascomycetes.
   ASCOLI. ~ Med. Vet. - Reacţie de precipitare pentru diagnosticul antraxului. - v. Ter-moprecipitare.
Fig. 441. — ASCOCHYTA PISI pe mazăre.
   ASCOMYCETES. - Bot. - Clasă de ciuperci, care cuprinde cca. 20.000 specii foarte diferite, ca aspect şi viaţă, dar având toate drept organ principal de înmulţire asca, în care se
ASCOMA-ASEXÜATÄ
324
formează sporii - de obicei 8 - interni sau endogeni, numiţi ascospori.
   Aparatul vegetativ este constituit din hife miceliene cloazonate - împărţite ramificate, deseori anostomozate, izolate sau asociate într’un pseudoparenchim - cordoane, stromă, sclerotii Miceliul acestor ciuperci este constituit totdeauna din celule cu nuclei aploidali. Ascomicetele sunt saprofite, parazite sau trăesc în simbioză cu algele.
   Asca este forma principală de fructiiicaţie; ea ia naştere la vârful unor hife ascogene, în urma unui proces sexual din celule bi-nucleate, ale căror nuclei - în număr de 2 -fuzionează; după aceasta conţinutul ascei se divide succesiv şi dă naştere la ascospori.
   Ascomicetele prezintă organe de propagare reprezentate prin conidii, ce se formează în strânsă legătură cu mediul trofic.
                           . F1&. 442. — Frunze, ramura şi fructe de cireş atacate de ASCOSPORA-CORYNEUM -BEI JERINCKII.
   Ascomicetele, ce au importanţă în fitopa-tologie, se împart în Exoascineae - ascele se formează direct pe miceliu - şi Carpoascineae
- ascele sunt dispuse într’un receptacul. Car-poascineae-le se mai sub-împart în Discomy-cetes - ascele sunit grupat© într’un himeniu, ce căptuşeşte o cupă larg deschisa la maturitate - şi Pyrenomycetes - ascele sunt închise într’un receptacol sau peritoneu. V. Gh.
   ASCOMA. - Bot. - Sin. ascostromă, forma cea mai simplă de ascofruct, în care filamentele sterile ce o constituesc nu se pot deosebi.
   ASCOSPORA. - Fitop. - Gen de ciuperci din fam. Mycosphaerellaceae, ord. Sphaeria-les. Prezintă peritecii - cu asce cu 8 ascospori - scufundate în substrat, aşezate pe un strat brun, cu hife groase.
   Specia A. Beijerinckii - atacă ramurile şi frunzele de cais, cireş şi piersic, formând pete caracteristice, regulate sau neregulate, de culoare gălbue-albicioasă, delimitate de o zonă roşietică. Pe fructe, formează bubuşoare de culoare roşietică. Ciuperca poartă numiri diferite, după stadiul în care se găseşte: de pete pe frunze şi bub\işoare pe fructe - Clastero-sporium carpofelum; conidii - Chorineum Beijerinckii; conidii în picnidii - Phylosticta Beijerinckii.
   Pomii atacaţi de această ciupercă prezintă o scurgere gomoasă, în special piersicul, a cărui viaţă e în legătură cu intensitatea a-tacului. Gomoza poate fi datorită şi altei ciuperci, Taphrina deforman®, sau are cauze fisiologice: frigul - cum este la cireş.
   Combatere. Tratament cu zeamă bordeleză
- SOiiCu+var - în concentraţie de 1%, dân-du-se 3 stropiri în timpul verii - după Tr. Săv.
   ASCOSPORI. - Bot. - Spori ce se formează în asce. - v. Ascomycetes.
   ASCULTAŢIE. - Med. Vet. - Sin. auscul-tare. - Metocîa de cercetare a organismului prin ascultarea cu urechea. Poate fi imediată când urechea se lipe,tc de cavitatea ce 6e ascultă, pentru a se auzi sgomotele nok-male sau patologice sau meditată, când se face prin ajutorul stetoscopului, care sunt nişte cornete acustice de lemn, corn, fildeş, etc. Se ascultă de obiceiu cavitatea toracică -pulmonul, cordul cavităţile nasale, laiinxul, traheea, vasele sanguine, abdomenul, etc.
   ASELLUS. - Zool. - Gen de crustacei, de apă dulce, din ord. Isopode. Are antenele mai lungi decât corpul. Specia cea mai comună, A. aquaticus Fig. 443 - de culoare ce-nuşie-verzue, trăeşte pe plantele aquatice din bălţi. Nu înoată aproape de loc, mai mult aleargă. Se hrăneşte cu frunze şi resturi vegetale.
   ASEPSIE. - Med. - Operaţia prin care se previne o infecţie de microbi a unei răni care se operează precum şi întrebuinţarea de mijloace, material sau substanţe complet lipsite de agenţi microbieni, infecţioşi. Pentru aceasta sala de operaţie să fie cât mai lipsită de microbi, instrumentele de operaţie să treacă prin foc înainte de operaţie, toate accesoriile să fie sterilizate, mâinile o-peratorului cât mai desinfectate. - v. antisep-sie.
   ASEPTIC. - Med. - Lipcit de agenţi in-recţioşi.
   ASEXUATĂ. Reproducere Biol. - Mod. de reproducere, unde nu intervine decât un individ. Nu implică nici fecundaţie, nici e-xistenţa celulelor sexuale diferenţiate. Este caracteristică fiinţelor inferioare, cum sunt
 325
 ASFIXTE-ASIA
bacteriile şi a. Se poate face prin diviziune,
- amoeba, înmugurire - Hidra şi spori - ciuperci. Unele specii, care au sexele diferenţiate, se pot totuşi reproduce pe cale asexuată, prin evoluţia ovulei, fără a fi fecundată. - v. partenogeneză.
   ASFIXIE. - Med. Vet. - Stare patologică determinată de oprirea fenomenului respiraţiei.
   Poate avea mai multe cauze: un obstacol exterior, opunându-se pătrunderii aerului pe căile respiratorii - înnecare, strangulare, etc.
   paralizia mu;chilor respiratorii, pneumonie sau pleurezie, însfârşit, lipsa aerului oxigenat -aer viciat, C0,C02, azot, hidrogen, gaz, aerian, gaze toxice, etc.
Fig. 443. — AŞELLUS AQUATICUS.
   Semne. Coloraţia negricioasă a sângelui pierderea sensibilităţii şi dispariţia înceată a fenomenelor vitale.
   Tratamentul constă în a favoriza oxigenarea sângelui prin excitarea cordului şi accelerarea mişcărilor respiratorii. Nou- născuţii prezintă o rezistenţă mai mare la asfixie decât adulţii.
   ASIA. Continent cu 41.100.000 km.2 şi peste 950 mii. loc. Prezintă - din p. d. v. al ireliefului - trei regiuni: câmpia de nord, munţii şi podişurile centrale, peninsulele şi insulele din sud.
   Clima, condiţionată de relief, este continentală şi excesiv de aspră în nord, cu ierni reci şi veri calde în regiunea centrală şi caldă în partea tropicală, şi temperată în partea de nord a celei de a treia zonă a peninsulelor. Vegetaţia, deosebeşte A. în patru mari regiuni: a. - tundra - cu muşchi şi licheni, şi taiga - păduri nesfârşite în câmpia de nord. Stepele proprii pentru agricultură - spre E. -şi deşerturile - spre N. - succed regiunei pă-duroase; b. - păduri şi deşerturi în A. Cen-
trală; c. - cereale, păşuni şi arbori tropicali în A. Mică; d. - produse tropicale - ceai, orez, cafea, etc. - în S. şi S. E.
   Europenii deţin o bună parte din teritoriul A. prin posesiuni:     Englezii, 6.888.000 km.
cu 341 mii. loc.’ Francezii 850.000 km.2 cu 2,3 mii. loc.; Ruşii 17 mii. km.2 cu 30 mii. loc.; Japonezii au o penetraţie continuă în acest continent.
   Agricultura. Afganistan. 635.000 km.2 cu 9 mii. loc. Regiunile fertile sunt puţin numeroase: Herat, Kandahar ş. a. Proprietatea rurală foarte divizată. Parte din cereale -grâu, orz - dau recoltă toamna, parte - porumb, mei - primăvara. Majoritatea populaţiei duce o viaţă nomadă. Exportă - în special în India - fructe, legume, cereale, cai şi produse animale - piei, lână, seu de oaie, mătase, toate în stare brută. Importă în special făină şi zahăr.
   Arabia. Deşert cu o arie de 1.000.000 mile pătrate - o milă pătrată z= 2;590 km.2 locuit de triburi de beduini nomazi, cari duc o viaţă pastorală, A. nu contează din punct de vedere agricol. In regatul Hajas şi tNejd, principalele produse sunt: curmalele, grâul, orzul şi diverse fructe, cari nu contează pentru export, decât în măsură restrânsă. Prin oaze şi văi locuiorii se mai ocupă şi cu ial-binăritul.
   Regatul Yemen şi Hedramont sunt mai fertile şi cultivarea smochinului, a arborelui de cafea, a diverselor cereale şi a pomilor fructiferi, prin văile râurile, se practică cu mai mult succes. In Oman, unde irigaţia este posibilă, agricultura capătă oarecare intensitate:  curmalele, rodiile, lămâile şi peştii
uscaţi, sunt principalele produse de export. In sultanatul Kuwait se face pescuit important de perle.
   Creşterea animalelor. Din acest punct d. v. A. oferă condiţiuni puţin favorabile. Deşerturile din interior exclud orice creştere de animale, iar în restul peninsulei vegetaţia sărăcăcioasă există într'o măsură foarte restrânsă. Cu toate acestea A. este patria calului arab.
   Alături de cal, în A. găseşte o răspândire mai mare măgarul şi dromaderul. Exploatarea acestor soecii de animale domestice este mult mai veche decât aceea a calului şi ele se întrebuinţează aproape exclusiv pentru călărie şi pentru transportul poverilor. Specia asinului este reprezentat prin două rase, care aup origine diferită. Prima îşi trage originea delà Asinus onager şi se aseamănă cu măgarul european, având o culoare gri-închisă cu dungă şi crucea de măgar pe spinare. A doua rasă de măgari este rasa de Maskat şi îşi trage originea dela Asinus somaliensis. Ea este reprezentată prin două rase, care au o origine diferită. Prima îşi trage originea dela nuanţă roşietică şi îi lipseşte în mod constant crucea de măgar. Aria geografică a acestei rase este ţinutul Nejded.
ASIA
 326
    Dintre vitele cornute, în Arabia se creşte zebul şi pe o scară mai întinsă bivolul african. Amândouă speciile însă au o importanţă cu totul secundară. Exploatarea pentru lapte a acestor animale este neînsemnată. Ele sunt mai mult folosite la munca câmpului. Carnea lor intră în consumaţia populaţiei. Animalul de lapte al populaţiei din A. îl constitue capra, care este răspândită prin toate ţinuturile. Prin talia ei mare şi picioarele lungi, rasa de capre din A. s’a adaptat perfect la deşerturile acestei regiuni.
    Creşterea oilor ocupă un loc important. Sunt exploatate în primul rând pentru carne şi grăsime şi abia pe al doilea plan vine producţia lânei. Dintre rasele de oi care se cresc aici se pot distinge două grupe: unul, în care sunt înglobate rasele de oi cu păr, şi al doilea de oi cu lână. Primul grup este răspândit în provinciile de Sud ale A., iar al doilea grup în provinciile de Nord şi Nord-Vest. Oile din ultimul grup aparţin raselor cu coadă de grăsime. întreţinerea oilor se face numai pe păşuni. In regiunile unde lipsesc păşunile, lipsesc şi oile.
    Specia porcului, ca la toate popoarele musulmane, nu face parte dintre animalele domestice. De aceea acest animal nu se găseşte în aceste regiuni.                            A. M.
    Borneo. Insulă de 736.000 km.2 cu 2 mii. loc. După Australia, e cea mai mare insulă de pe glob. Stăpânită 2/3 de Olandezi şi 1 /3 de Englezi. Produse tropicale, între cari cauciucul, piperul, etc. ocupă locul de frunte.
    Ceylon. Insulă cu 65.608 km.2 şi 5 mii. loc. Numai 20% din suprafaţă este cultivată, cu toate că 60% din populaţie se ocupă cu agricultura. Produse tropicale, din cari ceaiul şi cauciucul ocupă un loc însemnat, ultimul ocupând al treilea loc în lume. Din 1818 posesiune engleză.
    China. 11.182.622 km.2, cu 332.433.660 mii. Ioc. -după alte surse 485.508.838 mii. -repartizată pe provincii astfel:
       Regiunea________Sup. în km*       Pop. în mii.
 China propriu zisă • .     3.973,994     302.113 000
 Manciuria.............       941.714     24.520'.660
 Mongolia..............     1.541.947       1.800.000
 Sinkiang şi Turkestan 1.425.325           2 000  000
 Tlbet.................     1.199.642      2.00,0.000
                           11.082.622 33    2.433.660
    întinderea imensă a teritoriului ar avantaja^ ţara din p. d. v. agricol şi economic, dacă regresiunea generală n’ar influenţa în rău condiţiile favorabile naturale - climă, e^c* Astăzi, foametea este endemică în unele regiuni. Văile numeroaselor fluvii oferă insă condiţii din cele mai bune pentru agricultură: Pei Ho, Hung Ho, Yang-ce-Kiang, Huai Ho.
    Ch. este ţară de mică proprietate - 4 ha.
    In general ha. este îndesulător pentru întreţinerea unei familii rurale. Aceasta face posibilă irigaţia, practicată pe o scară
 extrem de întinsă, îngrăşarea completa a pământului şi muncă şi tehnică din cele mai migăloase.
   In diversitatea cea mare de produse, orezul ocupă locul cel mai important, constituind alimentul principal; totuşi, producţia nu satisface necesităţile. Ceaiul, fasolea soia şi mătasea formează articole principale de export.
   Din p. d. v. agricol, Manciuria este cea mai importantă.
   Coreea 220.000 km.2 cu 20 mii. loc. Ţară agricolă prin exQelenţă, astăzi colonie japoneză, importantă prin producţia crescândă de orez şi bumbac. Suprafaţa arabilă este aproape egală cu cea păduroasă - 4.315.000 ha.: 4.960.000 ha.
   Cypru. Insulă cu 9.282 km.a şi 300.000 loc. Posesiune engleză din 1878. Cu o des-voltare înfloritoare în antichitate, astăzi a decăzut. In ultimul timp s*au început lucrări de geniu rural şi silvic. Astăzi numai 1 /3 din suprafaţa productivă e cultivată. Exportă vinuri şi fructe meridionale.
   Insulele Egee. 2.640 km.2 cu 115.000 loc. Sub posesiunea italiană 14 insule, din cari cele mai fertile Cos şi Rodos. Fructe şi legume meridionale exportate în special în Egypt. Renumite prin struguri de desert.
   Filipine. Grup de insule numeroase - 7.083 -, cu climat tropical şi subtropical şi sol foarte fertil. Importanţa lor economică e în continuă creştere, datorită învestirii capitalurilor americane. Ocupă primul loc în lume în producţia uleiului de cocos şi coprah, arborii de cocos ocupând 1/2 mii. ha. Cauciucul, sfoara de Manilla, zahărul de trestie, etc. formează deasemeni produse principale de export. Suprafaţa 296.298 km.2 din cari 290.000 arabile, cu 1 1.5 mii. loc.
   Formoza. Insulă japoneză cu 35.847 km.s şi 4 mii. loc. Orezul, ceaiul şi camforul sunt culturi ale căror progrese se fac din ce în ce mai simţite.
   Hong-Kong. Insulă engleză, de 1013 km.* cu 850.000 loc. Agricultura puţin desvoltată; constitue însă cel mai important centru de legături comerciale între Anglia, China şi Japonia, precum şi cea mai mare piaţă a ceaiului şi a mătăsii de China.
   India. 4.667.376 km.2, cu 3 1 9 mii. loc. Are o veche agricultură, pe care Anglia - care stăpâneşte cea mai mare parte din acest teritoriu - are tot interesul să o îmbunătăţească, deoarece îi furnizează cerealele necesare. In Punjab, de ex., sunt irigate peste 25 mii. acre: 40% din recolta totală de grâu - cereală care ajunge până la altitudinea de 3600 m. - se produce în această provincie.
   I. ocupă întâiul loc din lume în producţia orezului - cereală care formează hrana de bază a cca. 800 mii. locuitori din întreg sud-estul Asiei; în producţia bumbacului ocupă al doilea loc, ca şi în a zahărului, după Cuba.
 327
ASIGURARE
   Repartiţia pământurilor e următoarea:
   Arabile.................       155,1/4  mii.  Ha.
   Productive..................    60,1/3   ,,    ,,
   încă necultivat, irigate- 25             ,,    >,
   Grădini, vii • *      . • • •    2,1/4   ,,   ,,
   Plantatii    cafea .....           1(10  ,,     „
        ,,      ceai...........        1'4  >•    >>
        ,,      cocos..........        1*2  ,,    >,
   Păduri......................    42,1'4   ,,    ,,
   Necultivabile...............    69,2/3   ,,    ,,
   Indochina. Peninsulă mare în Sud-Estul A., cu suprafaţa de cca. 1.400.000 km.2 - din care Englezii şi Francezii stăpânesc aproape părţi egale - şi cu 45 mii. loc. I. engleza cuprinde Birmania - cu păduri virgine, terenuri fertile cari produc cereale, oleaginoase, bumbac - şi Statele Malayeze federate - cu câmpii irigate şi întinse plantaţii de cauciuc.
I. Franceză cuprinse 5 state - Chochin-China, Anam, Cambodge, Laos şi Tonkin. Din p.
d. v. economic sunt 3 zone: A. - de sud, fertilă, cu preponderenţa culturilor de orez, care formează 70% din valoarea exportului, aşezând I. în al 4-lea rang; b. - de mijloc, a trestiei de zahăr şi c. - de nord, a ceaiului.
   Irak. 31 1.000 km.2 cu peste 3 mii. loc. Protectoraul englez favorizează desvolarea a-griculturii. Cu ajutorul irigaţiilor se speră a se fertiliza 1. jum mii. ha. Produc orez, bumbac, cereale, fructe meridionale, etc.
   Japonia. 381.577 km.2 - distribuiţi în 5 insule mari şi 586 mici -, cu 65 mii. loc. Ţară agricolă prin excelenţă, cu cultura extrem de intensivă, aproape grădinărească, ce-iace nu permite de altfel asigurarea necesităţilor interne, căci solul este numai pe 1/4 propriu pentru agricultură. Cultivarea se
face direct, pe 3/5 din această suprafaţă şi prin arendaşi pe 2/5. Orezul este produsul agricol principal, după care vine mătasea.
   Palestina. 23.309 km.2 cu cca. 1 mii. loc. Agricultura restrânsă, din cauza secetelor mari: vara, fără ploi, durează 6-7 luni. Ocupaţia principală a locuitorilor băştinaşi - a-rabii - este creşterea vitelor şi horticultura. Se urmăreşte împădurirea câmpiilor aride. Plantaţiile de măslini şi portocali ocupă suprafeţe însemnate.
   Persia. 1.645.000 km.a cu 10 mii. loc. Agricultură primitivă, teren puţin fertil. Totuşi, producţia satisface necesităţile interne, rămânând chiar pentru export în special o-rez şi struguri conservaţi. Cultura curmalelor - cari formează baza alimentaţiei - este
desrvoltată. Aproape o treime din populaţie este nomadă, crescători de animale. In comerţ pielicelele de miei şi lână indigenă sunt destul de apreciate.
   Rusia asiatică. - v. Rusia.
   Siam. 518.159 km.2 cu 10 mii. loc. Vegetaţie bogată, climat tropical. Produsul principal este orezul. Agricultură primitivă, făcută în majoritate de femei şi copii. Câmpul este arat cu pluguri de lemn, trase de bivoli. Intre animalele domestice din această ţară se numără şi elefantul. In ultimii ani irigaţiile au început a lua o desvoltare mai mare.
   Syria. 139.745 km.a cu 2,5 mii. loc. Bumbacul, măslinul şi viţa de vie, pe lângă cereale, oleaginoase ş. a. - ocupă un loc important. Sericicultura este desvoltată. Gh. V.
   Creşterea animalelor. Din punct de vedere al creşterii animalelor, Asia este puţin cunoscută. Potrivit condiţiunilor climaterice extrem de variate ale acestui continent, atât flora cât şi fauna lui este de asemenea foarte diferită. In ţinuturile arctice din Nordul continentului agricultura nu există, iar animalele domestice sunt reprezentate prin renul şi câinele polar. In Asia centrală predomină creşterea oilor şi a vitelor cornute. In Japonia, China şi Mandjukuo, creşterea animalelor ocupă o treaptă secundară. Iar în provinciile din Sudul Asiei predomină agriculturi. Răspândirea principalelor specii de animale domestice în unele ţări mai importante ale acestui continent se poate vedea din tabela ce urmează - datele după ,,Annuaire internaţional de Statistique Agricole 1933-1934“
   In general, creşterea animalelor în Asia se găseşte cu mici excepţii încă într’o stare foarte primitivă. Exportul de produse animale este foarte redus, capitolele principale constând în piei crude - India -, ouă - China
-  şi pielicele - Bukara.                  A.  M.
   ASIGURARE. - Econ. - Este organizarea apărării contra riscurilor naturale cărora e expus omul, pentru a-1 pune la adăpost de nenumăratele primejdii, care îi ameninţă necurmat viaţa, putinţa de muncă şi bunurile sale şi a-1 despăgubi de daunele care i le produc acele riscuri deslănţuite.
   In raport cu momentul produceri riscurilor,
a. este de trei feluri:
   I.     preventivă, când încearcă să împiedice producerea riscurilor prin măsuri directe de
             TARILE 3R g Cai şi     Boi şi      Oi şi               t Cămile  
                         măgari     bivoli      capre         Porci F         
India............        17.508.515 22.327.199  10.983.883 18.843.538   3.995 
Indochina cu Siam ....   4.205.367  202.116.085 93.449.960     32.000 946.656 
Japonia cu Mandjukuo . • 400.478    13.981.624  52.061      3.258.603 282.100 
Malaiezia.........       4.164.344  4.359.589   949.619    11.350.097         
Asia U. R. S. S.......   1.041.023  5.275.096   6.099.193   1.414.408         
                         4.312.100  6.201,945   9.591.800     948.200         
ASIGURARE
328
prevedere - organizarea serviciului de hi-gienă, construirea clădirilor din materiale neinflamabile, contruirea de diguri, etc.;
   2.    represivă, când încearcă să mărginească întinderea sinistrelor, de îndată ce riscurile s’au realizat - organizarea corpului de pompieri, organizarea serviciului sanitar veterinar, organizarea distrugerii lăcustelor, şobolanilor, etc.;
   3.    reparatoare, când organizează repararea daunelor, sau despăgubirea pagubelor produse de sinistrele ce au lovit omul sau averea sa.
   In mod curent prin asigurare se înţelege asigurarea reparatorie.
   Organizarea despăgubirii dăunaţilor de pagubele pe care le-au suferit în urma unui sinistru, se face prin împărţirea totalului pagubelor pe care le-au suferit câţiva, între toţi acei cari sunt supuşi aceluiaş risc, adică prin mutualizarea pagubelor. Participarea fiecăruia, care este supus unui risc şi doreşte să fie asigurat contra acelui risc, la crearea fondului comun de despăgubire, se face după anumite reguli, pe care ştiinţa şi tehnica le fixează şi în proporţie cu mărimea riscului^căruia este fiecare supus.
   Contribuţia fiecăruia se numeşte primă, dacă este fixată de mai înainte, şi cotizaţie, când este variabilă.
   A. este un act conştient şi voluntar de prevedere; ea poate fi şi obligatorie, a unei când acei ameninţaţi de un risc nu sunt nici conştienţi, nici prevăzători şi este în interesul general al societăţii ca cei ameninţaţi să fie asiguraţi contra acelui risc.
   Acel care organizează mutualizarea pagubelor, adică operaţia de asigurare pentru garantarea contra anumitor riscuri, se numeşte asigurător, acela care primeşte această garantare, se numeşte asiguraţi
   Acel care are o avere întinsă şi variată, astfel ca totalul daunelor pe care le-ar suporta ar reprezenta un procent mic din venitul său, poate fi asigurătorul său propriu. Nu se poate spune însă totdeauna că, acel care nu se asigură, este propriul său asigurător: dacă totalul pagubelor poate depăşi o mare parte din venit, sau chiar totalul venitului său, neasigurarea este o neprevedere.
   Asigurător poate fi o societate de ajutor reciproc - mutuală -, care constitue mutuala conştientă a acelora care vor să se garanteze contra unui risc; poate fi o societate de asigurare comercială, care constitue o mutuală inconştientă a acelora cari îi cer garantarea contra unui risc; poate fi o administraţie publică sau Statul, care iară constitue o mu-tualitate inconştientă a asiguraţilor săi.
   Numeroasele riscuri naturale dau loc la tot atât de numeroase feluri de asigurări. Clasificarea lor poate fi făcută din mai multe puncte de vedere.
   Din punct de vedere juridic, asigurarea
 poate fi civiîă - societăţi de ajutor reciproc -, comercială - societăţi de asigurare -, publica (asigurări muncitoreşti, asigurări de incendiu - Germania, Polonia -, asigurări dc grindină - Germania, Belgia), după cum personalitatea juridică a asigurătorilor intră în sfera dreptului privat, civil sau comercial, sau în sfera dreptului public. A. civile şi comerciale sunt asigurări libere, facultative, contractuale. A. publice pot fi facultative, când există libertatea de a folosi sau nu serviciile asigurării publice, sau obligatorii, când nu există libertatea dfe alegere.
   Din punct de vedere social, asigurarea se împarte în: individuală şi socială, sau privată şi socială. A. socială are un obiect social politic - a. muncitoreşti, a* funcţionarilor -, iar a. privată, un obiect social economic. Nu orice stat, nu orice a. publică este şi a. socială, dacă a. publică urmăreşte un interes fiscal sau economic nu e a. socială.
   Din punct de vedere economic, a. se împarte iarăşi în două: comercială - industrială
 - şi de interes public.
   In rezumat, din punct de vedere juridic, social şi economic, asigurările pot fi astfel •clasificate:
   1. A. private:
   1.     Comercială - societăţi de a. cu prime fixe, cooopeiative sau mutuale mari;
   2.  Sociale - societăţile de ajutor reciproc
 - mutuale mici.
   II. A. publice:
   1.  Administrate de Stat.
   A. Cu scop fiscal sau economic: a. - fa~ cultative; b. - obligatorii;
   B) Cu scop de politică socială: a. - facultative; b. - obligatorii.
   2' Controlate şi subvenţionate de Stat cu scop de politică socială, fiecare din aceste grupe putând organiza orice fel de riscuri.
   După felul riscului, a. pot fi împărţite în trei grupe:
   a.     - A. de persoane sau de sume, în care intră: asigurarea de viaţă, de accidente, de invaliditate, de boală, de pensie, pentru caz de moarte, de urma;i, de căsătorie, de şomaj, etc.
   b.  - A. de lucruri, de bunuri sau de daune,
 în care intră: asigurarea de incendiu, de grindină, de mortalitatea vitelor, asigurarea agricolă, de furt prin spargere, de transport terestru, de transport maritim, de spargeri de geamuri, de auto-casco, etc.
   c.     A. de raporturi juridice sau economice, în care intră: asigurarea de răspundere civilă, de credit comercial, de ipotecă, de depuneri, de încetare de lucru, de neînchiriere, etc.
   Raportul juridic care se închee în orice fel de asigurare, între asigurător şi asigurat se numeşte contract de asigurare. Acest contract, care ţine atât de codul civil, cât şi de codul comercial, şi de legea specială care îl reglementează, este consensual - fiindcă
 329
ASIGURARE
 naşte din voinţa părţilor; este synalagmatic, fiindcă crează între contractanţi obligaţii reciproce ;este interesat de ambele părţi fiindcă fiecare din părţi are în velere interesul său; este echitabil, fiindcă interesele sunt egal satisfăcute şi preţul e egal cu valoarea serviciului; este de bună credinţă, în sensul că nu produce nimic în aferă de intenţia ambelor contractanţi, clar exprimată la început; este condiţional fiindcă executarea lui e subordonată condiţiei ca lucrul asigurat să fie supus riscului şi să se plătească preţul asigurării; este de drept strâmt, în sensul că fiind rezultatul convenţiei părţilor, clauzele şi condiţ’ile iniţiala ho ă;ăsc.
   Obiectu'3 contractului de asigurare este efectul prevăzut, dar nerealizat al hazardului în diferitele sale manifestări: riscuri naturale.
   îndreptăţirea contractului de asigurare stă în nevoia de siguranţă în viaţă a indivizilor şi apărarea patrimoniului lor; în interesul la existenţa personală, la validitatea lor, la existenţa şi integritatea bunurilor lor.
   Scopul contractului de asigurare este garantarea contra pagubelor produse de sinistre, sau pentru ajungerea, în condiţiuni voite, a unui eveniment aşteptat.
   Contractul de asigurare trebuie să stabilească cu precizie riscul contra căruia se face asigurarea, obiectul asigurat, suma asigurată, durata asigurării, preţul asigurării, condiţiile de plată, condiţiile de anunţare, evaluare şi despăgubire a unei eventuale daune.
   Actul încheiat ca contract de asigurare se numeşte poliţă de asigurare.
   Condiţiile de asigurare la societăţile de asigurare comerciale se găsesc tipărite şi scrise în poliţa de asigurare, la asociaţiile de ajutor reciproc - mutuale - în statutele asociaţiei, la asigurările publice, în lege.
   Despăgubirea este egală cu paguba reală suferită de obiectul asigurat, sau cu suma a-sigurată nî caz de asigurare de viaţă. Ea este dată de trei factori: 1 - Suma asigurată în momentul încheierii contractului, 2 - Valoarea obiectului asigurat în momentul sinistrului, 3 - importanţa daunei suferite.
   A. neputând constitui un izvor de beneficii, despăgubirea se face după valoarea reală a obiectului asigurat la contractarea asigurării. Dacă asiguratul a declarat o valore superioară valorii reale, plăteşte prima după valoarea declarată, dar e despăgubit după valoarea reală. Dacă asiguratul a declarat o valoare inferioară valorii reale, plăteşte prima după valoarea declarată, dar rămâne propriul său asigurător pentru diferenţa între valoarea reală şi valoarea declarată, iar în caz de daună este despăgubit în proporţie cu a-sigurarea pe care a făcut-o.
   Valoarea obiectului asigurat, prin vechime, prin uzare, prin demodare, descreşte, şi des-
păgubirea se face ţinându-se seamă de uzaj sau devalorizare.
   Dauna poate fi totală sau parţială. In caz de daună totală se plăteşte valoarea reală a obiectului, scăzându-se uzajul sau devalorizarea şi valoarea resturilor* In caz de daună parţială, se stabileşte proporţia de daună, şi se aplică această proporţie la valoarea reală a obiectului asigurat, după ce s’a scăzut uzajul şi valoarea resturilor, sau din valoarea o-biectului din ziua sinistrului, se scade valoarea părţilor rămase, sau încă se evaluează valoarea construirii din nou a părţilor dăunate, asupra căreia se aplică uzajul şi proporţia de asigurare şi se scade valoarea resturilor rezultate din părţile dăunate.
   Asigurătorul este în drept să ofere, după alegerea sa, sau refacerea obiectului dăunat, astfel cum a fost, în care caz dăunatul este obligat să participe în proporţia neasigurării şi cu valoarea uzajului, sau plata despăgubirii, aşa cum rezultă din evaluarea comisiunei de evaluare.
   Scopul asigurării este apărarea patrimoniului şi despăgubirea daunelor realmente suferite, în utma unui sinistru.
   Omul este supus hazardului, dar nu i se poate opune. A. nu înlătură hazardul, dai îi micşorează puterea prin aceea că îl determină. Asigurarea nu înlătură producerea sinistrului, însă î!l face să nu mai fie atât de simţit prin aceea că îi schimbă condiţiile de producere şi îl limitează în caz de producere. A. nu face să dispară paguba, însă face ca ea să nu mai fie atât de simţită, fiindcă o împarte între mai mulţi şi o reduce la o primă sau cotizaţie uşor de suportat.
   Dacă asigurarea foloseşte legile hazardului, nu este un joc de hazard. A. nu urmăreşte conjucturi favorabile, nu urmăreşte beneficii.
   A. strânge fonduri de rezerve pentru acoperirea riscurilor, însă acumularea de capitaluri nu e un scop, ci un mijloc pentru ea. Deosebirea între economie şi asigurare este că cea dintâi nu-şi atinge scopul decât dacă omul care economiseşte a avut putinţa să a-dune suma pentru întâmpinarea unei trebuinţe, sau pentru despăgubirea unei daune ce ar suferi eventual. Economia e limitată în timp şi spaţiu, pe când asigurarea, nu.
   A. nu este, deasemenea, o operaţie de bancă sau de credit, deşi foloseşte metoda operaţiilor financiare.
   Din punctul de vedere al situaţiei social-economice a asiguraţilor, asigurările pot fi de mai multe feluri: civile sau mai bine de riscuri civile - clădiri, locuinţe, mobilier; comerciale, sau de riscuri comerciale - mărfuri, depozite de tot felul, sau de riscuri industriale - ateliere, fabrici, mine; agricole sau c!d riscuri agricole - clădiri, produse, vite.
   A. agricole au ca obiect garantarea vieţii şi validităţiii cultivatorilor şi muncitorilor a-gricoli, precum şi garantarea proprietăţilor
ASIGURARE
330
rurale, produselor agricole şi animalelor de muncă, sau de producţie, ale proprietarilor şi cultivatorilor agricoli, contra riscurilor naturale, contra fenomenelor atmosferice şi accidentelor sau boalelor survenite plantelor şi animalelor.
    Agricultura este, dintre toate activităţile e-m conomice, cea mai supusă riscurilor naturale. Agricultorul nu este sigur de munca şi produsul muncii sale nici într’un moment al exploatării sale. Măsurile pe care le poate lua agricultorul contra riscurilor de care e lovit, sunt neînsemnate. Sinistrele de cele mai multe ori sunt catastrofale.
    Multe riscuri agricole, nici nu sunt asigura-bile. Exploatarea agricolă are un caracter a-leatoriu excesiv. Din această cauză rezultatele ei sunt atât de variabile dela an la an. Fără organizarea asigurărilor agricole, cultura pământului, organizarea exploatării a-gricole nu este cu putinţă.
    Cele mai răspândite asigurări agricole şi cele mai necesare unei exploatări, cât de elementare, sunt: contra grindinei, vitelor; contra accidentelor de muncă; de incendiu.
    A. agricole pot fi organizate de interesaţi
 -  în asociaţii mutuale mici sau mari -, pot fi organizate de o administraţie publică -Stat, provincie, comună, sindicate agricole -, pot fi organizate ca întreprindere comercială -societăţi de asigurare pe acţiuni, mutuale, cooperative.
    A» agricole sunt greu de organizat. Riscurile agricole fiind variate, întinse, cu intensitate variabilă, uneori catastrofală. A. lor nu poate fi cu succes organizată pe o întindere mică. Asociaţia mutuală e cea mai bună cale de organizare a asigurărilor agricole, însă nu poate reuşi decât într’o reţea federalizată, pe o întindere mare. De a-semenea, riscurile agricole fiind în mare parte supuse influenţei subiective a asiguraţilor, asigurarea riscurilor agricole nu poate fi făcută dela centru, fără concursul şi controlul efectiv al asiguraţilor. Din această cauză organizarea asigurărilor agricole printr’o administraţie publică, în special Statul, nu are sorţi de isbândă. In fine, asigurările agricole, fiind greu de organizat, din cauza si' tuaţiei riscurilor, a mediului social şi moral, a condiţiunilor speciale în care se pot încheia, nu pot fi rentabile. In asigurările a-gricole, întreprinzătorul, de cele mai multe ori se pierde. Aceste asigurări nu pot fi organizate, decât accidental, printr’o întreprindere comercială. Ele pot fi organizate cel mult printr’o întreprindere de formă cooperativă, unde nu se urmăreşte beneficiul întreprinderii, ci servirea asiguraţilor, iar interesul sociale are o înţelegere. - V. Risc, Grindină, Mortalitatea vitelor, Incendiu, Cooperaţie, Mutualitate, Contract, Societate, Reasigurare, Rezerve.                              N. Ghiul.
                                                             AS1GUARREA ANIMALELOR. In ţările cu
 o animalicultură desvoltată există anumite or. ganizaţii, cari au menirea de a asigura animalele gospodarilor contra accidentelor de natură diferită şi a rambursa în caz de pierdere, valoarea totală sau parţială a acestora, proprietarului.
    In Germania, asigurarea animalelor datează din anul 1765. Astăzi funcţionează în a-ceastă ţară un Institut central de asigurarea animalelor cu peste 20 milioane animale înscrise.
    In Franţa, asigurarea vitelor este sistematizată în anul 1884. Astăzi, funcţionează 40 societăţi mari de asigurare mutuală, sprijinite de stat.
    In Elveţia, Danemarca, Olanda, Belgia şi Anglia asigurarea animalelor se face de asemenea de multă vreme. Statele respective au venit treptat în ajutorul acestor societăţi, spri-nind această acţiune binefăcătoare în folosul crescătorilor ei.
    Intre sistemele de asigurarea animalelor cunoscute până astăzi reliefăm următoarele trei;
    1.    Asigurarea comercială este un sistem capitalist, care are de scop comercializarea întreprinderii. Nu este o organizare, echitabilă cu nevoile crescătorilor, din care cauză pierde zilnic teren.
    2.    Asigurarea obligatorie, impusă de stat şi făcută sub controlul său. Acest sistem de asigurare nu a dat roadele aşteptate în toate statele cu o animalicultură organizată cum sunt de exemplu Germania şi Elveţia. Dezavantajul acestui sistem constă în următoarele considerente: crescătorii sunt supuşi anumitor taxe, prevăzute de legi şi regulamente speciale pe care trebue să le achite la anumite dae fixe; nu există un control reciproc al crescătorilor; formele administrative multiple şi biurocratismul complicat, factori cari absorb majoritatea cotizaţiilor încasate, etc.
    3.    Asigurarea facultativă din iniţiativa particulară. Este cel mai bun ssitem de asigurare, cunoscut până astăzi; el se bazează pe principiul reciprocităţii, adică între crescătorii asiguraţi există o înţelegere mutuală de despăgubire reciprocă pentru pierderile suferite. Intre membrii asiguraţi se formează un control reciproc, care vizează modul de întreţinere al animalelor şi cauza adevărată a accidentului sau morţii. La acest sistem nu este nevoie de un control special căci crescătorii au interesul să plătească cât mai puţin şi prin urmare fiecare accident este apreciat în mod special.
    In România, asigurarea animalelor nu este legiferată şi nici sprijinită de stat; ea există totuşi în multe regiuni din ţară sub formă facultativă, din iniţiativa particulară. Statutele şi regulamentele sunt întocmite printr’un simplu ,,contract“ între crescători prin care se obligă să achite fiecare din ei partea ce i se cuvine pentru cazurile survenite. Anima-
ASIMILAŢIE
 lele asgiurate se împart in maimulte clase. Juoă valoarea lor, apreciate fund cu mult k„n simt de către o comisie de crescători mai Huni din sat, în fiecare an. Cotizaţia pentru despăgubirea unui caz este proproţională cu numărul de animale înscris« de crescători la societatea de asigurare şi se numeşte în unele părţi ale ţării „arunc“. Dacă vita pn-mejeluită se poate da în consumaţie după tăiere, operaţie care se numeşte în acest caz, mai* ales în Transilvania, „hopşă“, se împăr-teste în tot atâtea porţii egale câte animale Asigurate sunt din specia respectivă. Porţiile se distribue crescătorilor după numărul animalelor asigurate şi pe un preţ stabilit mai înainte.
     Această formă rudimentară de asigurare is-vorîtă dintr’un sentiment de milă faţă de a-proapele nenorocit, este răspândită în multe părţi ale ţării; ea aşteaptă o sistematizare şi
  o generalizare a ei pe întreg cuprinsul ţării.
     Prntre lucrările mai importante făcute în ceastă direcţie la noi în ţară cităm: proec-tul pentru asigurarea mutuală a vitelor de către med. vet. şef Statului M. Colhen; an* teproectul de lege pentru asigurarea vitelor din 1906; asigurarea mutuală contra accidentelor şi mortalităţii animalelor de I. St. Furtună. Buletinul Zootehnic Nr. 7-9, 1922 raportul prezentat la al treilea congres naţional de medicină veterinară dn 15 Mai 1911; ,,A-sigurările de vite“ de G. lonescu-Brăila. Publicaţia Ministerului de Agricultură şi Domenii, 1928.                             V. C.
     ASIMILAŢIE. Se numeşte, în actul de nutriţie celulară, transformarea substanţelor a-limentare în compuşi identici cu cei din compoziţia protoplasmei, deci în substanţe proprii lor. Această transformare se pune în evidenţă în experienţele de merotomie - v. a.c
  -   care arată că nucleul are aici un rol de căpetenie. Efectul final al asimilaţiunei este J de a menţine în totdeauna constanţa compelí ziţiei protoplasmatice. Astfel, asimilaţia este o Proprietate prin excelenţă a organismelor vii. Ea este de două feluri:
     I.     Asimilaţia animală, în care partea ab-sorbită prin digestie şi care trece în sânge, y conţine substanţe asimilabile: neazotate - glu-coze şi grăsimi -, azotate - peptonele -, minerale - apa şi diferitele săruri -, gazoase - oxi-i-,*?enul. Aceste substanţe înglobate în massa
  & «âpgelui, combinându-şe prin reacţii chimice cdmplicate, hrănesc celulele vii, permiţân-î <Me creşterea şi înmulţirea. Odată cu fe-' nomenul elaborării materiei vii, o parte din 8ykstanţele^ celulei sunt eliminate ca inutile . ţ* dăunătoare organismului. Astfel se ¿6 imin^ colesterina - substanţa ternară, - u-greea, acidul uric, acizii biliari, - ca substanţe ^azotate. Acesta este fenomenul de desasimi-fc:     c°mpletat prin eliminările făcute de ri-
  ¡I lf “^at «au glandele sudoripare - v. nu-" triţia animalelor.
   2.   Asimilaţia vegetală, în care nutriţia oricărei celule se rezumă la două funcţiuni: a-similaţia alimentului, operă de sinteză, - şi desasimilaţia protoplasmatică, operă de disociere - v. nutriţia vegetalelor.
   Asimilaţia clorofiliană este funcţiunea fiziologică a plantelor verzi, de a absorbi bioxidul de carbon - C02 - din aer şi de a-1 descompune cu ajutorul radiaţiilor solare reţinute de clorofilă - v. ac. - în componentele sale, eliminând oxigenul şi păstrând carbonul. Asimila'ia clorofiliană se face pe cheltuiala unui întreg de substanţe pur minerale - anhidridă carbonică şi săruri din pământ -, de compuşi organici asimilabili, - ternari - zahărul - sau quaternari - albuminoidele -. Pri-estley a arătat pentru prima dată - la sfârşitul sec. XVIII. - că o plantă verde, expusă la soare, degajă oxigen, prin experienţa în care planta era aşeaztă sub un clopot plin cu apă. Această degajare de oxigen este însoţită de o absorbţie de anhidridă carbonică, furnizată plantei de atmosferă, sau de gazele disolvate în apă. Descompunerea anhidridei carbonice în oxigen - care este refuzat
 - şi carbon - care este reţinut - are ca rezultat obţinerea de hidraţi de carbon în componenţa protoplasmei, care apar de obiceiu ca un depozit de amidon în cloroleucite. Totuşi, amidonul constituind deja o resursa nutritivă, noile cercetări în această privinţă au dus la concluzia că bioxidul de carbon nu este imediat descompus în carbon şi oxigen, ci trece printr’o serie succesivă de transformări. Primul produs sintetic al asimilaţiei clorofi-liene este aldehida formică, care, prin poli-merizaţie, se modifică în glucoză imediat asimilată, sau depusă ca rezervă de amidon. Energia necesară descompunerii anhidridei carbonice, este furnizată protoplasmei de către radiaţiunile solare pe care le absoarbe clorofila. Astfel, o plantă slab luminată, asimilează foarte puţin carbon şi viceversa. Desigur, pentru o asimilaţie perfectă, exisită un optimum al intensităţii de luminozitate, de la care sciăderile sau adăugirile nu fac altceva decât să influenţeze în rău asupra cantităţii de carbon.                             H. G.
 ASIMILAŢIA AZOTULUI - Azotul - N -
 este absolut indispensabil pentru hrana plantelor pentrucă el intră în compoziţia materiilor albuminoide sau proteice, a protoplasmei, fermenţilor, clorofilei, alcaloizilor, etc., ceiace de altfel rezultă şi din analiza plantelor, întrucât nu există plantă sau organe de plante care să nu conţină\azot; bineînţeles că acest conţinut variază nu numai cu specia şi varietatea, ci şi cu organele aceleiaşi plante. Leguminoasele, de pildă conţin mai mult azot decât cerealele, iar seminţele de cereale şi leguminoase conţin mai mult azot decât paiele, etc. Pentru creşterea şi desvoltarea lor, adică pentru formarea materiilor albuminoide sau proteice, plantele iau sau asimilează azotul din patru surse şi anume: din nitraţi, din
A SIN-ASOCIAŢIE
 332
 sărurile de amoniu, din combinaţiunile organice ale azotului şi direct din aerul atmosferic.
   a. - Nitraţii fiind foarte solubili în apă con-stituesc sursa principală de aprovizionare a plantelor cu azotul necesar, b. - Azotul a-moniacal, deşi este absorbit ca atare de către plante din cauza activităţii unor bacterii oxidante, amoniacul din sărurile amoniacale este trecut în nitriţi şi nitraţi, aşa că numai o parte din el este absorbită de plante sub formă de amoniac, restul însă este folosit tot sub formă de nitraţi. c. - Combinaţiunile organice ale azotului sub forma de amine, amide şi nitrili pot fi şi ele absorbite direct de către plante - dacă greutatea lor moleculară nu e prea mare - Lutz -, cea mai mare parte însă din combinaţiunile o.ganice ale azotului, sau azotul din materia organică cunoscută sub denumirea de humus, sufere mai întâi fenomenele de amonificare şi nitrificare şi a-Doi sub formă de nitraţi serveşte la hrana plantelor, d. - Fixarea sau asimilarea azotului gazos direct din atmosferă se face numai de către plantele din familia leguminoaselor, orin mijlocirea unor bacterii, care se desvoltă pe rădăcinile aces'.or planta, producând nişte umflături cunoscute sub denumirea de nodozi-taţi. Pentrucă aceste bacterii sunt lipsite de clorofilă nu pot să-şi prepare hidraţii de carbon de care au nevoe pentru a se desvoltă şi fixa azotul din atmosferă, din care cauză îşi iau această hrană din seva plantelor leguminoase, pe rădăcinile cărora trăesc. Azotul fixat din aer este transformat şi depus în corpul bacteriilor sub formă de materii proteice, După câtva timp de viaţă bacteriile mor şi
                               Flg. 444. — ASMĂTUI. Anthriscus cerefollum A Fruct; B Floare.
 prin amonificare şi nitrificare, azotul din corpul lor este pus la dispoziţia plantelor sub formă de nitraţi, plătindu-şi în chipul acesta datoria către plantele care le-au procurat hidraţii de carbon, din care cauză se spune că bacteriile trăesc în simbioză cu leguminoasele. In afară de aceste bacterii, azotul din aerul atmosferic mai este fixat în pământ de către genul Azotobacter şi de diferite alge şi ciuperci.                            Dr. I. F. R.
   ASIN. - Zool. - Egus asinus. - v. măgar.
   ASIO. - Zool. - Gen de pasări răpitoare nocturne, din fam. Strigidae, caracterizat prin ochi mari, îndreptaţi înainte, cioc încovoiat în jos, pene mari, sbor liniştit.
   Specii:
   A. Accipitrinis Pali. - v. Ciuf - huhurez de câmp şi de baltă.
   A. flammeus . v. Ciuf de baltă.
   A. otus. - v. Huhurez - ciuf de pădure.
   ASMĂŢUI. - Bot. - Sin. hasmaţuchi, turburea. - Anthriscus cerefolium. - Plantă erbacee, odorantă, din fam. Umbelliferae; tulpina fistuloasă, frunzele alterne, de 3 ori penaţi - secate. Florile albe, dispuse în um-bele. Creşte prin tufişuri, livezi. Cultivată pentru uzul culinar ca verdeaţă aromatică şi plăcută. - Fig. 444.
   Are proprietăţi diuretice, antihemoroidale, administrată ca tizană 1%.
   A. sălbatec - Anthriscus trichosperma - e veninoasă. Creşte prin păduri.
   ASOCIAT. - Jurid, - Tovarăş, întovărăşit, soţ - Transilv. m'embru al unei asociaţii. -v. Asociaţie.
   ASOCIAŢIE. - Politică soc. - Este întovărăşirea mai multor oameni în vederea unei acţiuni comune, de durată, pentru realizarea^ unui scop social comun, oricare ar fi el.
   Omul este o fiinţă socială, nu poate fi conceput singur, se naşte într’o familie, făcând parte dintr’un trib, dintr’o naţiune, dintr*un Stat, trăeşte într’o comună, făcând parte dintr’o comunitate religioasă, clasă socială, profesiune, şi îşi apără interesele sale multiple întovărăşindu-se în nenumărate forme de asociaţii, cu nenumărate scopuri, împreună cu semenii săi.
   Relaţiunile dintre oameni, legăturile sociale, viaţa socială, toate manifestările şi formele sociale, toate formele asociaţiei sunt ex-presiunea schimbului. - v. ac.
   Prin asociaţie se potenţează activitatea individului, se înmulţeşte puterea totală de muncă, se sporeşte capitalul material, moral şi intelectual.
   A. este un auxiliar preţios al culturii şi al producţiei de orice fel.
   A. fiind o funcţiune vitală a societăţii şi garanţia existenţii şi propăşirii umane, libertatea de asociere este un drept tot atât de sfânt al omului şi al cetăţeanului, ca şi libertatea individuală însăşi din care derivă. Libertatea de asociere este o consecinţă logica şi directă a libertăţii individuale, o desvol-tare a libertăţii individuale.
   Dreptul de asociaţie nu este fără limită. Nu poate fi înfiinţată o asociaţie, contra dreplu-rilor şi intereselor celorlalţi, contra intere--selor generale, contra intereselor şi ţelurilor societăţii, contra legilor morale, sociale şi civile.
   Statul are dreptul şi datoria de a îngrădi şi reglementa libertatea de asociaţie în ve-
ASOCIAŢIE-ASOLAMENT
 334
 citoreşti cu scopuri religioase; breslele sau Corporaţiile sunt asocaţii muncitoreşti cu scopuri de ajutor mutual; sindicate mixte, în care intră şi salariaţi şi patroni; asociaţii de producţie al căror scop es.e activitatea în comun de producţie; asociaţii industriale, a-sociaţii de meseriaşi, asociaţii agricole; as o- • ciaţii de aprovizionare; asociaţii de transport al căror scop este activitatea în comun de transport; asociaţii de schimb, al căror scop este activitatea în comun de schimb, astfel sunt asociaţiile comerciale, asociaţiile de credit, asociaţiile de valorificare; asociaţii de consum, al căror scop este activitatea în comun de consum, cum ar fi asociaţii de brutarii, de restaurante, de construcţie de locuinţe, etc .
   Asociaţiile după scopurile lor mai pot fi asociaţii culturale, asociaţii ştiinţifice, asociaţii literare, asociaţii arti&|tice, asociaţii de ajutor reciproc, asociaţii de binefacere, asociaţii religioase, asociaţii politice, asociaţii sportive, asociaţii de agrement» asociaţii amicale, etc.
   Pretutindeni, şi mai ales în ţara noastră, asociaţia orăşenească e mai desvoltată decât asociaţia rurală, asociaţia ţărănească.
   Cauzele acestei diferenţieri sunt: în primul rând este individualismul economic al ţăranului, rezultat nu din firea individualistă a ţăranului nostru, ci din împrejurările în care sau desvoltat economia noastră agrară şi sufletul ţăranului român. Săteniii noştri, veacuri dearândul, au fost muncitorii pământuri-rilor altora, robi sau şerbi pe pământul care altă dată a fost al lor, vlăguiţi şi chinuiţi în munci peste puterile lor, care nu le procurau nici măcar o hrană îndestulătoare şi o locuinţă omenească. Veşnic jinduind după o proprietate a lor, au făcut din posesiunea de pământ propriu un ideal de viaţă şi au transformat noţiunea de pământ agricol din mijloc de producţie, în scop. După veacuri de suferinţă, căpătând, după războiu, pământul care li se cuvenea, au uitat suferinţa şi munca în comun ce le-au îndurat la marele proprietar, şi au alungat din sat pe agronomul, care, înainte de războiu, le-a îndulcit durerile şi le-a ridicat starea economică, în obştii de arendare sau în obştii de împroprietărire, renunţând la orice muncă colectivă.
   In al doilea rând este neînsemnătatea şi raritatea aglomeraţiilor săteşti. In sate mici, cu populaţie rară, răspândite pe. zeci de kilometri pe văi şi dealuri, nu este loc de asociaţii. Oamenii se întâlnesc destul de rar şi interesele comune nu sunt atât de numeroase. Ce nu poate face în satele acestea sărace fiecare în parte, nu pot face nici puţini împreună .Asociaţia, pentru a fi folositoare şi deci căutată, trebuie să aibă oarecare întindere, trebuie să cuprindă un număr îndestulător de întovărăşiţi.
   In al treilea rând este lipsa unei educaţii, unei culturi generale, unei educaţii sociale
 în special, care să lumineze pe săteni asupra valorii asociaţiilor, însemnătăţii întovărăşirii, să trezească încrederea ei în munca colectivă, în cooperare.
   Desvoltarea asociaţiei rurale la noi este cu atât mai posibilă, cu cât simţul social e foarte desvoltat şi foarte de mult exercitat în poporul nostru. In viaţa poporului nostru, atât e-conomică cât şi socială, sunt nenumărate forme de asociaţie. Târlele ciobăneşti sunt adevărate cooperative de producţie. Proprietăţile moşnenilor sunt preţioase proprietăţi colective. Claca între săteni, obştea satului, imaşul satului, pădurea satului, sfatul satului, cireada sau stâna satului şi multe altele, nu sunt decât forme de muncă colectivă, de întovărăşiri ce vădesc simţul profund social al ţăranului no-struj Dar, nu numai atât. Viaţa satului e aproape o viaţă colectivă: şezătorile, nunţile, cumetriile, înmormântările, sprijinul celor in lipsă, răspânditul ajutor reciproc sub toate formele sunt strălucite manifestări ale spiritului social al ţăranilor români.
   Asociaţiile ţărăneşti se pot grupa în trei ?rupe principale: 1. grupa privitoare la studiul şi apărarea intereselor profesionale -sindicate profesionale de agricultori, viticultori ,pomicultori, etc. -; 2. grupa privitoare la apărarea intereselor economice - cooperative de consum, de valorificare, bănci populare, etc. -; 3. grupa privitoare la promovarea intereselor culturale şi sociale - căminul cultural, mutualitate.
   Asociaţia agricolă sau mai exact Asociaţia centru îmbunătăţirea agriculturii, este un sindicat de mici proprietari agricoli, asociaţie civilă, înfiinţată prin legea din 22 Iulie 1931 a d-lui prof. G. Ioneacu-Şiseşti) Prin lege s*a acordat acestei asociaţii numeroase avantagii, cu toate acestea încercarea nu a reuşit.
   V. sindicat, cooperaţie, mutualitate, societate, obştie, regie.                N. Ghiul.
   ASOCIAŢIILE DE CREŞTERE. - Zoofc -Sunt tovărăşii de crescători în vederea creşterii raţionale a animalelor de diferite specii; ele sunt subdiviziuni ale sindicatelor de crescători, cari îşi exercită activitatea în cadrul a-cestor organizaţii .conform unor statute şi regulamente speciale. Aceste asociaţii pot însă funcţiona şi independent de sindicate, în care caz au o organizaţie asemănătoare sindicatelor, dar cu un efectiv mai mic de animale. Asociaţiile de creştere funcţionează conform legii şi regulamentului pentru creşterea, îmbunătăţirea şi apărarea sănătăţii animalelor cap. II art. 7-9. Descrierea amănunţită a organizării asociaţiilor vezi la Sindicate de creştere.                                    V. c.
   ASOLAMENT. - Econ. - Priveşte repartiţia şi succesiunea speculaţiunilor vegetale pe terenurile arabile, având un caracter temporar, spre deosebire de rotaţiune, care înseamnă gradul de succesiune al culturilor pe acelaş loc sau tarla. - v. ac. - Asolamentul
ASOLAMENT
    t partea integrantă şi anume consecinţa --«ară a sistemului economic, zis mai târ-% sistem cultural. - v. ac. A. face parte intimă din acel tot omogen şi armonic, oare este Expl. agricolă. - v. ac. La stabilirea unui asolament se împarte terenul arabil in atâtea părţi egale, numite tarlale, şi care sunt creştinate a produce în fiecare an recolte deosebite, câte culturi principale sau predominante avem. Prin împărţirea în culturi diverse, solul se repauzează ii îşi menţine forţa aa productivă, mai ales dacă plantele sunt din aceiaş familie.
    Schema unui sistem de cu/tură
                                                 Figr. 445.
    Fiecare plantă ia sau lasă solului elemente care nu permit în general permanentizarea culturii în bune condiţiuni. Prin experienţe s’a constatat că în aceleaşi condiţiuni, şi pe aceiaş teren, recolta se va diminua an cu an. Un pământ arabil nu trebuie să rămână în fiecare an cu aceeaş plantă, fiindcă pământul, cu timpul sărăceşte, nu mai produce recolte satisfăcătoare şi se încurajează desvoltarea paraziţilor animali ca: viermele de sârmă, musca Hessilor, musca fierăstrău, etc. - a bolilor , criptogamice şi bacteriene, a buruenilor: •Tea rapiţa sălbatică, curcubeţica, pălămida, pi-etc. E mai bine a preveni toate aceste neajunsuri, decât a 1 îpta cu ele; este destul de 4Îpîelept să alegem o judicioasă alternare de plante curăţitoare - sfecla .cartoful, soia -care cer lucrări pregătitoare adânci, cu care infectează terenul - grâul, orzul, Ovăzul - care lasă curs liber vegetaţiei spon-Î ţarie, ele ne mai primind lucrări de îngrijire, ¡nesufocând buruenile ce contribuesc la sărăcirea solului şi excludem astfel desvoltarea şi
 oerpetuarea aceleaşi boli. Adaptarea unui a-solament - după cum se vede - nu este lucru uşor de făcut: este o operaţie complexă. Alegerea asolamentului, mersul ce se dă succesiunii în exploatare, este operaţia cea mai importantă. In alegerea sucicesiunii plantelor, trebuesc căutate mij’oac^e cele mai bune pentru a obţine recolte mari, fără a ridica cţieltuelile exploataţiei. Alegerea şi stabilirea asolamentului cere reflecţie, studiu, spirit de observaţie şi experienţă. Asolamentul se schimbă după un număr oarecare de ani, după o practică aleasă. Nu este suficient o alternare de vegetale pe un sol. dacă nu se ştie: 1. acţiunea ce exercită o plantă asupra alteia în succesiunea lor; 2. că una şi aceiaşi olantă poate fi pentru cea următoare ca un îngrăşământ sau să-i dăuneze; 3. că o plantă cere o alternanţă de lung timp, pe când alta poate reveni mai repede pe aceiaş loc, fără inconvenient pentru producţie; 4. că o recoltă epuizează solul, alta îl face mai fecund, mai ales dacă se cultivă mai raţional.
   Un asolament variază şi trebuie s>ă varieze după fecunditatea sau ariditatea solului, urmând localitatea şi climaturile, debuşeele şi cerinţele de consumaţie.
   Adoptarea unui bun asolament comportă organizarea unui sistem, de aşa manieră, încât recoltele să se succeadă, pe aceiaş sol, într’o bună ordine. Factorii mai importanţi, de care trebue să ţinem seama la stabilirea unui a-soîament, sunt:
   1.     Natura pământului. Nu toate plantele se pot cultiva pe aceiaş pământ cu aceiaş folos; deci condiţiunea principală este de a punoaşte, dacă pămnâtul este bun pentru cultura plantei pe care agricultorul voieşte a o introduce în asolament, pentru a nu face greşeala de a semăna secara acolo unde reuşeşte bine grâul. In acest capitol se cuprind:
   a.     - Mobilizarea solului, trebue să se facă nu numai la suprafaţă, ci şi în adâncime, pen-truca rădăcinile plantelor să se desvolte adânc si să profite de rezervele de .umiditate şi de elementele fertilizante puse la dispoziţia lor. Intre recoltarea unei plante şi semănatul celei care urmează, trebue să existe un interval de timp pentru lucrări şi care depinde deci de ambele plante.
   b.     - Curăţirea solului cs favorizează dispariţia buruenilor, care se hrănesc cu materii fertilizante, în detrimentul plantelor culturale, le fac umbră, concură la desvoltarea bolilor criptogamice, etc. Impărţim şi alegem plantele asfel: I. - Plante de întreţinere - prăsitoare -cartof, sfeclă, soia, ce întreţin în bună stare pământul prin lucrările de îngrijire ce le cer.
 II. - Plante stufoase: lucerna, trifoiu, care &e desvoltă abundent, acoperind solul şi sufocând micele plante. Se înţelege deci că plantele păioase, ca: grâul, orzul, etc. - să fie încadrate într’o prăsitoare şi o plantă stufoasă.
ASOLAMENT
336
   c.    - Ingrăşarea solului. Toate plantele cer pentru a se desvolta un sol bogat în substanţe nutritive. Materia organică şi minerală ooate fi adusă pe diferite căi: plantele prăşi-toar*e, zise şi „capul rotaţiei“, şi cu care este bine a se începe totdeauna asolamentuî, sunt îngrăşate cu gunoi la care se adaogă cehe artificiale. După plante cu rădăcină pivotantă
-  lucernă, trifoiu, etc. - să se cultive cele cu sistemul radicular fascicular - orz, ovăz. - Leguminoase ca: trifoiul, lucerna, soia -, îngraşă solul, căci fixează azotul cu ajutorul bacteriilor ce trăesc în simbioză cu ele, deaceea după ele se cultivă plante ce sărăcesc solul şi ce; azot: grâul, etc.
   Înainte vreme se lăsa pământul să se odihnească unul sau mai mulţi ani după grâu, orz, etc., în care timp pământul nu aduce nici un folos. Astăzi este asolamentuî acela care înlocue această eroare.
   4J - Situaţia terenurilor şi expoziţia lor: cele de munte vor fi ocupate cu păduri sau transformate în păşuni. Pantele expuse la S., S.-E. sau S.-V. vor fi pentru vii sau livezi. Cerealele sau plantele furajere a-nuale vor fi repartizate pe platouri sau în văi.
   e.    - Sporirea fertilităţii solului: prin introducerea plantelor ameliorante: trifoi, lucernă, putem cultiva după ele plante pretenţioase care vor da mare randament, fie în ce priveşte cantitatea, fie mai ales calitatea.
   2.    Clima. Fiecare plantă cere anume con-diţiuni pentru a creşte, înflori şi fructifica. Qfeci când stabilim asolamentuî să fim siguri că clima din acea regiune prieşte tuturor plantelor, deoarece fiecare plantă are nevoie de un anume grad de căldură pentru a se °.oace. De multe ori, condiţiunile climaterice ne împiedică de a da succesiunea cuvenită a-solamentelor. De pildă, grâul de toamnă, nu se poate semăna în porumbişte, din pricină că acesta părăseşte târziu câmpul. Pentru a înlătura asemenea cauze, recurgem la corective technice, cum ar fi aici ogorul american.
   3.    Capitalul. Când există capital se pot face investiţii, amenajări sub forma de dre-nuri, irigaţii, îngrăşăminte organice şi minerale, care schimbă repartiţia culturilor. In lipsă de capital ne reducem 1?. producţia de cereale - asolament cerealist - şi furaje pentru hrana vitelor de muncă şi rentă, care hrană trebue să se eşaloneze pe tot anul.
   4.    Mâna de lucru. Dacă braţele sunt suficiente şi nu sunt prea scumpe, putem alege un asolament intensiv: cultura plantelor industriale, zarazvaturi, etc. Dacă braţele sunt rare, mai bine cultivăm plante puţin exigente, chiar dacă ¡ar aduce un venit mai mic.
O  cultură de sfeclă reclamă mai multă mână de lucru şi atelaj decât una de cereale. In apropiere de oraşe, uzine, etc. este bine să restrângem sau chiar să suprimăm cultura sfeclei, în folosul cerealelor şi introducerea
furajelor ce permit a utiliza mai regulat mâna de lucru şi atelaj redus. Din acest punct de vedere, la alegerea şi ordonarea culturilor, se ţine cont de: a. - perioada vegetativă a plantelor; b. - numărul şi importanţa lucrărilor de pregătire ale solului; c. - lucrările de întreţinere; d. - data recoltei, etc.
   5.    Debuşeul. Vecinătatea de oraşe maii, centre industriale, uzine, etc., joacă mare rol, căci oferă debuşeuri siguire pentru: lapte, unt, ouă pentru primele de zahăr, destilerie, etc. pentru ultima. Apropierea de căi ferate, râu sau canal ce ar traversa proprietatea, ne dau uşurinţa de aprovizionare a pieţelor şi permit schimbul sub forma de îngrăşăminte, amendamente, etc.
   Putem stabili prin urmare un asolament productiv şi remuneratoriu, ţinând cont de aceste consideraţiuni economice locale. Când factori de ordin economic forţează agricultura la un anume asolament, sau factori naturali, care nu permit, de ex., ca leguminoasele să se desvolte bine în toate părţile ex-ploatărei agricole, atunci se reduce suprafaţa consacrată sau se complectează parţial cu alte furajere a căror reuşită este mai sigură. Cum în asolament punem şi lucerna şi cum aceasta poate rămâne doi sau mai mulţi ani pe aceiaş tarla, lasă să se întrevadă că se pot face anume modificări sau aşa zisele ,,rupturi de asolament“ când lucerna poate, rămâne pe dinafară. Calitatea asolamentului nu are nici o influenţă asupra duratei lui, de-aceia trebue în practică o succesiune mai lungă sau mai scurtă a ansamblului de plante.
   6.    Felul asolamentelor. Variază cu numărul plantelor ce se iau în cultură şi cu ciclul rotaţiei culturilor. Totuşi se pot face multe modificări unui asolament, având în vedere circumstanţele unde se află, randamentul culturilor şi felul exploataţiei agricole. In multe cazuri poate fi util de a avea două asolamente la aceeaş fermă, pentru a utiliza mai bine pământul, în legătură directă cu recolta cea mai mare ce se poate obţine de pe acest pământ destul de diferit în natura lui. Trebuie să se ţină seama de aceste adaptări, decât să se impună oarecare recolte pe soluri ce nu le convin. In America se obişnuesc tot felul de asolamente tipice, specifice culturilor şi care corespund sau sunt diferite combinaţii între asolamentele de 2-6 ani. Dacă se dedică mai ales culturii cerealelor, cum e şi ţara noastră, asolamentuî va fi de tip cereai* Dacă rezervăm o proporţie pentru furajere,
-  păşuni naturale, temporare, artificiale, a-mestecuri furajere, etc. - vom avea un asolament pastoral. Să nu se uite niciodată că nu trebue să se cultive decât cantitatea necesară recoltei, pentru a nutri animalele fermei, în funcţie de care se calculează quaft-tumul recoltelor ce ar fi necesare şi apoi suprafaţa ce trebuie afectată, ţinând însă seama că randamentul variază anual, deci se poate cultiva o întindere mai mare. Păşunea
 337
ASOLAMENT
h este adesea factor hotărîtor în aranjarea u-nui asolament, mai ales la ferme şi crescătorii de animale şi care sunt foarte dese în America. Dacă recurgem mai ales la obţinerea de plante prăşitoare - sfeclă, cartof, topinam-bur, etc. - avem asolament intensiv. Există apoi asolamentul combinat, care este asola-ment in asolament.                       ^    ^
      Asolament dublu. Este util uneori a întrebuinţa 2 asolamente la aceeaş fermă. Pe câmpurile aproape de fermă se poate întrebuinţa asolamentul ce comportă plante prăşitoare şi rădăcinoase, în timp ce pe alte câmpuri mai depărtate sau pe pământurile grele sau umede se întrebuinţează alt aso-lament ce nu comportă decât grâu şi pă-•; şUne sau grâu, furajere şi păşune. Acest a-solament dublu poate varia, primul putând fi un asolament de 4 ani; poate suferi de asemenea reînoiri şi modificări, înlocuind culturile, etc.
      Avem apoi asolament pentru cultură mixtă în care se impun totuşi modificări ca: cultivarea mai redusă a plantelor de ansilaj şi fân şi conservarea unei întinderi pentru grâu, cartofi, etc., care este pentru crescătorii, unde toate recoltele ce se obţin se dau la vite.
      Asolament pentru cartofi; prezintă de-zavantagii şi trebue să sufere modificări, astfel: cartoful să vină după grâu şi trifoiul să i" nu vină după ovăz.
      Asolament pentru cultura grâului. Se o-bişnueşte la multe ferme din sudul Canadei. In acest asolament să nu se înţeleagă că se obţine numai grâu, care ocupă de fapt peste 50%, ci un supliment de alte culturi. Cu acest asolament, nu se poate menţine fertilitatea solului, dar se pot face modificări, ca introducerea leguminoaselor, etc.
      Asolamentul pentru grâu, fân şi păşune. Staţiunea din Urali şi Nouveau Mexique a stabilit că se obţin rezultate bune în acest caz.
i In toţi anii se lucrează o întindere de păşune / şi se seamănă cu grâu. Este rar întrebuinţat şi mai avantajos, folosindu-se mai mult pen-% tru îngrijirea solului.
                                                           Asolamentul de ordin secundar. Obişnuite de fermă; se utilizează pentru plantele fura-f jere şi păşune. Se aranjează culturile aşa ca {: să se obţină maximum de randament. Ale-j gerea lor depinde de felul animalelor şi randamentul diferitelor culturi pe soluri diverse vşi m regiuni diferite. Se poate face asola-,ment de 3 sau 4 ani.
      Asolament unde se întrebuinţează culturile intercalate, scopul lor fiind de a înlocui .suprafeţele distruse. Acesta cere muncă şi
i cheltueli.
} Asolament pentru îngrăşăminte verzi. Este rar întrebuinţat şi mai avantajos, folosindu-se t Pe^tru curăţirea şi îngrijirea solului.
* " . Felul asolamentului ce putem avea în ex-^ P oataţiile noastre agricole, variază cu nu-
> mărul plantelor ce se iau în cultură, cum şi
cu ciclul rotaţiei culturilor. Asolamentul nu se aplică numai în agricultură ci şi în horti-oultură, chiar şi în silvicultura raţională, în legumicultură, etc. Asolamentul de grădină nu este regulat, ci suferă modificări, ţinând socoteală de epoca plantărilor, a producţiei* după cerinţa pieţei, nevoia consumaţiei, etc. Astfel asolamentele se clasifică după durata ciclului rotaţiei în 2 categorii:
    A. asolamente de durată scurtă, acelea ce variază dela 2 la 6 ani, urmând avantagiile oferite sau posibilitatea de a prelungi sau scurta limitele rotaţiei sale. B. - Asolamente de durată lungă, acelea ce se eşalonează pe o perioadă de mai mult de şase ani.
    Asolamente pe termen scurt:
    a. - Asolamentul pe 2 ani, bienal, biage-rian - cel mai vechiu şi bine cunoscut. Datează dela Romani. Se cere în realitate 2 ani pentru a obţine o recoltă ce necesită numai un an, el constând din ogor şi grâu.
    Invazia maladiilor este frequentă. Are o succesiune costisitoare pentru sol.
    b.- A. de 3 ani, trienal-triagerian, este o succesiune de plante obişnuite -; ogor - cer. de toamnă şi cer. de primăvară. De secole întregi aceste două cereale, puţin gunoite, au epuizat terenul şi paralizat pe lung timp progresul a-gricol, până când ogorul a fost înlocuit prin o prăşitoare: sfeclă, cartof sau în parte numai prin o prăşitoare şi în parte printr’un amestec furajer sau leguminoasă anuală. Introducerea plantelor furajere este la acest asolament o necesitate. Unde nu ar fi plante furajere suficiente se pot face păşuni artificiale ,,în afara rotaţiei” pentru hrana vitelor, diminuarea mânei de lucru şi îmbogăţirea solului.
    Asol. de 4 ani - tetraagerian - este un a-solament trienal modificat, în care plantele furajere ocupă o tarla complectă şi pe acelaş loc la fiecare patru ani. Este o ameliorare apreciabilă a solului şi îmbogăţirea lui. Constă din: 1. prăşitoare, 2. cereale de toamnă, 3. cereale de primăvară ou trifoi sau furaj verde şi 4. trifoi sau furaj verde. Se poate inversa această succesiune intercalând trifoiul între cereale şi obţinând asolamentul Norfolk; 1. prăşitoare, 2. cereale de primăvară cu trifoi, 3. trifoi sau furaj anual şi 4. cereale de toamnă. Acesta comportă 2 ani cu cereale, un an cu tubercule şi rădăcinoase furajere şi un an de furajere.
    Avantajele acestui asolament sunt numeroase: a. - prăsitoarele pot rămâne mai mult timp pe aceeaş tarla şi recolta lor se face uşor. Se poate da preferinţă plantelor târzii
 - mai ales cartofii - cave sunt totdeauna de mare randament; b. - cerealele de primăvară se seamănă în bune condiţiuni şi li se adaugă trifoi sau furajere anuale, a căror ultimă cositură se va îngropa, în folosul cerealelor de toamnă; c. - prăşitoarele, capul rotaţiei, nu vor avea nevoie de aşa mare doză de gunoi
ASOLAMENT
338
 ca în asolamentul precedent, gunoi care tre-bue să folosească plantelor rotaţiei pentrucă furajul va îmbogăţi solul pentru cereala a-nului. 4. Este un asolament pentru regiuni sărace, etc. Acest asolament, care prezintă avantagii mari culturale, merită a fi răspândit mai ales în regiunile care, în imposibili-, tate de a urma o rotaţie intensivă, se rezumă la asolamentul trienal clasic.
   Asol. de 5 ani. Este o modificare a celui de 4 ani, în care se dă mare importanţă tarlalei cu furajere. Este un asolament mai mult furajer. Se obţine o recoltă de prăşitoare -rădăcinoase sau tubercule, două recolte de cereale şi două de furaj. La acest asolament se pot face modificări în succesiunea plantelor. Se compune din:       1. prăşitoare, 2. cereale
de primăvară cu trifoi, 3. trifoi, 4. cereale de toamnă, 5. furaje verzi cu amestec de orz, ovăz, măzăriche, etc.
   Asol. de 6 ani. E mai puţin intensiv ca cel de 4 şi 5 ani, dar şi el trebue considerat ca un asolament de furajere. In acest asolament este o judicioasă repartiţie a plantelor prăşitoare şi culturilor curăţitoare. Cerealele sunt intercalate între plantele prăşitoare şi furajere şi vor avea deci totdeauna un sol curat şi mobilizat. Cuprinde: a. - prăşitoare, b. -cereale de primăvară cu trifoi, c. - trifoi,
d. - cereală de toamnă, e. - furaj verde, f. -cereale primăvară. Se obţin 3 rec. cereale, una de furajere sau tubercule şi 2 rec. de furaj.
   Asolament pe termen lung:
   Asolamentul de 7 ani. Este un asolament deosebit, ce se recomandă pentru terenurile văroase, etc. Cuprinde: a. - prăşitoare, totdeauna îngrăşate, b. - cereale de primăvară cu trifoi, c. - trifoi, d. “ trifoi, e. - cereală de toamnă, f. - amestec de furajere, g. - cereale de toamnă. Se obţin 3 rec. cereale, 3 de furaj şi una de prăşitoare.
   Asolamentul de 8 ani. In ac. asolament de lungă durată se întâlnesc rotaţii mai mult sau mai puţin complexe, în care asolamentul pe termen scurt, ales din cele 2-3-4 ani intră în mare parte. Se fac multe modificări, întâlnind asolament de trei ani combinat cu o rotaţie bienală sau alta în care rotaţiile sunt de 4 ani.
   Asolament de 1 0 ani şi mai mult de zece ani. Principiul acestor asolamente de termen lung rezidă în faptul că succesiunile trienale sunt întrerupte de însămânţări de lucerniere, care permit solului să se odihnească după perioade mai mult sau mai puţin lungi de cultură intensivă. Pe scheletul asolamentului de trei ani se pot face în cele mai bune cazuri multe modificări, dându-i amploarea ce voim când dorim a varia producţia agricolă.
   Se pot face asemenea asolamente de durată mai lungă, intercalând plante oleaginoase, etc. dar adoptarea culturilor ale căror produse sunt destinate pentru industrie,
depind de resursele solului, a debuşeului şi de priceperea cultivatorului.
   Asolamentul variază după regiuni; în cele unde grâul este cultură principală şi trifoiul reuşeşte, se impune cel de patru ani, adesea modificat. Unde câmpurile nu sunt regulat amenajate, când se fac defrişări de terenuri şi cer cereale des, până când solul se epuizează, se părăseşte acest asolament şi se rezervă pentru păşune, până ce i s’a dat solului o fertilitate, în care timp se dau solului diferite amendamente. Sunt puţine asolamente regulate, căci mai întâi se încearcă unul sau altul, se tatonează terenul până ce se vede care ar fi cel mai izbutit, şi nici decum nu trebue să se abuzeze, cerând prea mult dela o fertilitate artificială a solului, obţinută pentru scurtă durată.
   Istoric. Primul sistem de cultură a fost cel pastoral pur, care pe alocuri a rămas încă, fiind cunoscut astăzi sub numele de sistem alpinist, practicat cu preferinţă în regiunile muntoase. Se constată din introducerea fâne-ţeîor, păşunelor naturale şi artificiale. Acest asolament se compune dintr’un număr redus de parcele pe care se cultivă culturile principale. Urmează apoi câteva parcele ca păşuni artificiale de diferite vârste şi apoi parcele cu fâneţe vechi care se păşunează. In judeţele dela poalele munţilor se urcă încă din primăvară vitele la păşune, rămânând aici până spre sfârşitul verii după care coboară iarăşi în văi, de unde au plecat. Fertilitatea acestor terenuri se menţine deci prin excrementele animalelor şi azotului încorporat din precipitaţiile atmosferice.
   Concomitent cu înmulţirea populaţiei sistemul pastoral cedează treptat locul sistemului natural, ridicându-se prin aceasta întinderea păşunelor, care trece în folosinţa agriciulturii. La acest asolament se împarte terenul în 15-30 parcele din care se folosesc cam a 4-5-a parte pentru păşune, iar restul ca arătură.
   Către finele veacului al XVII, odată cu des-voltarea mare a comerţului de cereale începe să intre în vigoare ca o necesitate firească sistemul cultural cerealist, în care cultura se face după un asolament de 2-3 ani, astfel:  1. cereale şi pârloagă sau pârloagă şi
cereală de primăvară. Pârloaga s’a folosit şi în ţara noastră încă multă vreme şi se întâlneşte şi astăzi. In locul pârloagei s’a introdus apoi ogorul, care are de scop să cu-răţe pământul de burueni şi să fixeze nitraţii odată cu înmagazinarea apei în sol. Se aduc apoi şi prin ogorul negru alte corective tech-nice, ca: ogorul american, cherson, basarabean, ogorul ocupat cu prăşitoare, etc. Acest sistem cerealist a suferit multe variaţii, fă-cându-se multe modificări prin introducerea plantelor furajere şi mai ales a leguminoaselor, devenind asfel un sistem cerealist ameliorat. Astăzi avem un asolament progresiv raţional prin introducerea rădăcinoaselor.
 339
ASOMARE-ASPERGILLUS
   tr L
                                                           când ogorul şi fâneţele se transforma mai uit în teren arabil şi fâneţele înlocuindu-se m • plante furajere. Intr’un asolament ra-fional cerealele se succed leguminoaselor, Prăsitoarelor, rădăcinoaselor şi plantelor fura-
 • re Ex. clasic de asolament progresiv îl constitue asolamentul Norfolk. Acest asola-ment cuprinde ceeace a putut creia şi experimenta ştiinţa agricolă în ultimele decenii La acest asolament fertilitatea solului se menţine prin întrebuinţarea raţională a bă-ligarului şi îngrăşămintelor chimice. Luând un avânt foarte mare în apus, asolamentul Norfolk, prin investirea capitalului, înzestrarea gospodăriilor cu utilaj şi maşini agricole moderne, prin raţionalizarea muncii, încadrează treptat agricultura în sistemul economic capitalist.
    In ţara noastră problema asolamentului nu şi-a găsit încă forma cea mai practică şi a-vantajoasă de aplicare. In general se întâlneşte asolartientul trienal ameliorat, cuprinzând ca plante principale: porumbul, cerealele de primăvară şi cereale de toamnă. Are deci un caracter cerealist. Ca accesorii la asolamentele dela noi avem plantele alimentare, industriale, furajere şi ogorul. Pe provincii socotind - în exploataţia mică - întâlnim: în câmpia Dunăreană, Dobrogea şi Bu-geac, asolamentul bi- şi trienal; în câmpia Tisei, podişul Transilvaniei şi Moldo-Basarabean, asolament de 3 şi 4 ani; în regiunile de munte, asolament de 1 şi 2 ani; în exploataţia mare se întâlneşte asolamentul de 4 şi mai mulţi ani. S’a introdus şi la noi asolamentul Norfolk, în deosebi la fermele Statului. Insă rezultatele n’au fost cele mai strălucite, deoarece suprafaţa ocupată de plantele furajere este prea mare pentru multe din regiunile noastre, unde predomină asolamentul cerealist ameliorat. Se mai adaugă încă surplusul de rădăcinoase şi tubercule care în lipsă de debuşeu vor fi utilizate pentru hrana vitelor. Totuşi acest asolament se poate aplica şi în regiunile cu soluri grele argiloase. Ţăranii
 - noştri, cari în urma legii de împroprietărire au câte 5 ha. de pământ pot adopta cu multă uşurinţă acest asolament, împărţind câmpul ; în patru tarlale egale; iar în timpul iernii ' se îngraşe câte o parcelă cu băligar dela vitele lor; se îngraşe de obiceiu tarlaua unde ^ se va semăna porumb. Asolamentul să îm-î ceapă cu o prăşitoare - porumbul - după care ; se va pune orz, apoi mazăre sau trifoi şi în ^ urmă grâu. Asolamentul fiind cheia edificiului , cultural agricol şi elementul primordial pentru
 • evoluţia şi raţionalizarea agriculturii, trebue ?găsească şi în ţara noastră forma cea
 > mai nimerită de aplicare.
    Avantaj iile oferite de un asolament:      1.
 ,Pferă posibilitatea de a menţine şi spori ferti-t litatea şi a folosi mai bine capacitatea produc-^ tivă a solului; 2. Oferă diviziunea şi eşaîona-, rea muncii pe cele trei anotimpuri ale campa-
 niei agricole şi pe durata aceluiaşi sezon. 3. Oferă mijloace eficace pentru combaterea paraziţilor animali şi vegetali. 4. Oferă mijloace şi ocazii de a întrebuinţa lucrări culturale pentru distrugerea buruenilor. Gh. Dim.
   ASOMARE. - Med. Vet. - Termen de măcelărie prin care se înţelege lovirea cu pumnul, cu un ciocan sau cu un fel de târnăcop numit ,,merlin‘\ în ceafă sau în frunte, a unui animal destinat tăerei pentru măcelărie. Prin această lovitură se produce o comoţie puternică; animalul îşi pierde con,tiin;au poate fi sângerat fără ca să simtă durere, iar scurgerea sângelui se face complect, întrucât funcţiunea inimei şi a pulmonului nu este oprită. In acelaş scop se pot întrebuinţa măşti şi pistoale speciale.            M. Mih.
   ASPARAGINA. - COOH.CH (NH2)CH2 CO.NH2 - Descoperită de Vauquelin }i Robi-quet. Corp organic, cuprinde în constituţia sa trei funcţiuni: amină, acid şi amidă. Se prezintă în. cristale mari, solubile în apă, insolubile în eter şi alcool absolut. Se cunosc trei stereoizomere: asparagină levogiră
-  insipidă, dextrogenă - cu gust dulce şi ra-cemică. Cea levogiră se găseşte în multe plante verzi, mai ales în sparanghel şi în mugurii de cafeluţă unde ajunge până la 20*
30%.
   ASPARAGUS. - Bot. - Gen de plante erbacee, perene, din fam. Liliaceae. Prezintă tulpină foarte ramificată, cu frunze alterne, reduse la scuame membranoase. Flori poli-game sau dioice, verzui-galbene, caduce. Fructul o bacă roşie. Are vreo 100 de specii răspândite in vechiul continent. In România cresc:
   A. collinus Schur. _ v. umbra iepurelui.
   A. officinalis L. - v. sparanghel.
   A. maritimus Mii. sin. A. po-lyphyllus Stev. sin. A. scaber -v. umbra iepurelui.
   A. tenuifoliust Lam. - v. sparanghel sălbatic.
   Ca plante ornamentale se cultivă în sere A. plumosus şi A. tenuissimus.
   ASPERGILLUS. - Bot. - Gen de ciuperci Ascomicete, ce se desvoltă pe materii organice în descompunere * mucegai. Linele specii însă pot deveni parazite pentru om şi animale.
Mai des aceste ciuperci se găsesc în stadiu conidian. Hifele ce poartă conidii, - conidioforii sunt neramificate şi umflate la ^¿ergillus vârf, de unde pornesc radial vaginiferum lanţurile de conidii, având la bază câte o sterigmă. La cele mai multe specii de A. conidiile sunt de culoare verzue sau albăstruie. - Fig. 446.
341
ASPHODELINE~Aspidiqtus
 tică şi ornamentală. Rădăcina e întrebuinţată ca diuretic, emenogog. In Spania, din rădăcină se extrage alcool. - Fig. 447.
   ASPHODELINE .Rchb. - Bot. - Gen din fam. Liliaceae. Inflorescenţa e un racem mul-tiflor simplu. Tulpina înghesuit fol iată. Folio-lele perigonului la bază puţin concrescute.
Fig. 449.---ASPIDIOTUS HEDERAE Vallot.
                                       pe limbul de Phoenix canariensis.
    A. lutea Rchb. e cultivată ca plantă ornamentală. Creşte în Dobrogea, pe colinele pietroase de lângă Teke.
    ASPIC. “ Bot. - Lavandula spica L. - v. Levănţica.
   Fig. 450. — Folicul mascul şi femei - de ASPÎDIOTUS OSTREAEFORM1S Curtis.
   ASPIDĂ. - Zool. - Denumire puţin precisă, dată viperei - Vipera aspis - şi şarpelui cu ochelari - Naja haie - din Egipt.
   ASPIDIOTUS. - Ent. - Hemipter din fam. Coccidae. A. hederae Vallot, are corpul de culoare galben-închisă, carapacea turtită, rotunjită ,de culoare alb-gălbue având la mijlocul ei o pată galbenă. E foarte răspândită această specie, întâlnind-o pe: dud, salcâm, lămâi, iederă, etc. Are numeroşi inamici,
                              cari nu-i permit înmulţirea, ca: Aphelinus longiclavae, Aspidiotiphagus citrinus, etc. -
 Fig. 449.
   A. ostreae formis Curt. Se cunoaşte după carapacea bombată, formând pe trunchiurile părului, plopului, etc., cruste cu aspect de noroi uscat. Prin înţepăturile pe cari le face în trunchiu slăbeşte arborii provocând uscarea lor. - Fi fir- 450 şi 451.
                          Fig. 4 51. — Crustă pe ramură de măr, formată prin acumulare de carapace de ASPIDIOTUS OSTREAEFORM1S Curtis.
   A. perniciosus Comst. sin. păduchele din San-Jose atacă arborii fructiferi cauzând pagube însemnate. A pus în pericol livezile din California. Toate fructele ce vin din Ame-
          ■                             c
                                Fig. 45’. — PĂDUCHELE DE SAN-JOSE. —
                                C, folicule mascule; D. folicule femele; E foli-cule larvare de diferite vârste grupate în jurul mamei.
 rica sunt infectate. In ţară a fost adus prin importul fructelor. Aceste coccide se combat prin badijonări cu soluţie sulfo-calcicâ concentrată, stropiri cu emulsii de petrol, fu-megaţii cu acid cianhidric, etc. - Fig. 452-456. - v. Păducheel din San-Jose.
ASPIDISTRA-ASPLENIUM
342
   ASPIDISTRA. - Bot. - Plante erbaceee din fam. Liliaceelor, cu rizomi subterani, foi pe-ţiolate, flori solitare, fruct baciform.
 Fig. 453. — Aonidiella perniciosa Comst. — PĂDUCHELE DE SAN-JOSE — femelă tânără*
    A. elatior sin. A. punctata, originară din Japonia. Plantă robustă. Se întrebuinţează la deco raţiuni în apartamente. - Fig. 457.
    Se cultivă în pământ de frunză prin despărţire.
    ASPIDIUM. - Bot. - v. Nephrodium Rich. şi Polystichum Roth. - ferigă.
   ASPIDOSPERMA. - Bot. - Gen din fam. Apocinaceae. Arbori şi arbuşti din America tropicală.
   A. Quebracho e întrebuinţat în industrie pentru taninul său, care nu colorează pielea ■şi în farmaceutică pentru alcaloizii cu acţiune hipotermică pe cari îi conţine.
   ASPIRAN NOIR. - Vit. - Varietate de struguri foarte productivă, ce se cultivă în sudul Franţei, în amestec cu varietatea Aramon, Carignam, Oeillade, etc. Produce un vin uşor, băubil, plăcut, care se amestecă cu folos cu altele de mare producţie, cărora le împrumută din buchetul şi fineţea sa. - Fig. 458.
   Se coace târziu, din care cauză nu se poate cultiva decât în ţările călduroase. Are şi o varietate cu struguri albi, alta cenuşii-gris.
                                      I. T.
   ASPIRATOARE. - Maş. agr. - v. Pompă a.
   ASPIRINĂ. - Chim. - sau acidul acetil sa-licilic - CeHs04 - este un compUs chimic obţinut prin încălzirea la 100° a anhidrei acetice cu acid salicilic în proporţii equi-mole-culare. Se spală aţ}oi în apă rece şi se purifică substanţa căpătată prin cristalizare în apă caldă.
   Antitermică, analgesică, antireumatismală, îşi găseşte întrebuinţare contra febrei la tu-berculoşi, înmulţeşte secreţia glandelor sudo-ripare foarte mult, determinând o transpiraţie profundă. Scăderea temperaturii e datorită atât evaporării sudorii cât şi influenţii ce o are asupra sistemului nervos.
   ASPIUS RAPAX. - Pisc. - v. Avat. ASPLENIUM. - Bot. - Gen de criptogame
                                                        După U. S. ,.Bureau of Entomology“. Fi*. 464. — Plantaţie de meri din Yongstown — U. S. A. — distrusă de PĂDUCHELE DE SAN-JOSE. — Fotografia e luată în mijlocul verii.
ASPRO-ASTACUS
W'r-
vasculare, din fam. Polypodiaceae. Plante perene, cu rizom, spo răngi uniloculari grupaţi în sori, peţioli subţiri, frondele diferit penate, numai baza peţiolului prevăzută cu peri scvamoşi de un brun închis.
Specii: A. adiantum nigrum L. - v. Părul
Maicei Domnului.
 apă dulce, din grupa Acanthopterygienilor. Au corpul alungit, gura inferioară, aripioarele dorsale îndepărtate.
 Specii:
 A streber Sieb. - v. Fusar;
 A. zingel Cuv. - v. Pietrar.
                                                                                              IDupdi OgIeissus
:  .Fig. 456. — F.UMEGATIE CIANHIDRICA într’o plantaţie de portocali din Algeria.
  filix-femina Beruh - v. Spinarea lupului. ASTACUS. - Zool. - Gen de crustacei de-ruta muraria L. - v. Spinarea lupului.        capozi, din fam. Astacidae, caracterizat prin-
  trichomanes L. - v. Straşnic.                 tr’un rostru frontal întreg şi printr’o ca-
  ^SPRO - Pisc. - Gen de peşti osoşi, de           rapace largă; ce acoperă baza antenei. E-
ASTENIE-ASTRAGALUS
 344
 xistă vreo 60 de specii dintre cari 3 sunt în Europa centrală şi sudică.
 A. fluviatilis. - v. rac.;
Fig. 457. — ASPIDISTRA ELATIOR.
   A. pollipes. - v. rac cu picioare albe;
   A. torrentium. - v. rac de torenţi.
   ASTENIE. - Med. - Slăbiciune generală a organismului cu stare de toropeală. Bolnavul nu poate munci, suflă greu şi repede, asudă mult. Se observă în timpul boalelor febrile, în urma oboselilor prea mari şi a hrănirii insuficiente.
               După „Larousse agr.“ Fig. 458. — ASPIRAN NOIR.
   ASTER. - Bot. - Gen din familia Compositae, cuprinzând plante erbacee, vivace sau bianuale. Frunze alterne, simple, întregi, dinţate sau tăiate, cu capitule solitare sau în cime corimbiforme. Florile ra-diale uniseriale de obiceiu linear-oblongi. Sunt cultivate în grădini ca plante ornamentale şi ca flori tăiate. Fiind foarte rustice, se cultivă uşor, înmulţindu-se prin seminţe şi prin diviziunea tufelor, primăvara şi toamna.
   Specii: A. alpinus - v. Ochiul boului.
   A.  amellus - v. Steliţă.
   A.  chinensis - v. Ruşi de toamna.
   A. laevis - v. Sapunele.
   A.    furibundus, originară din America de N. rămuroasă, cu foi oval-lanceolate. Floarea albastră, violacee sau gălbui-purpurie.
   A.  grandiflorus, tomnatecă.
   A. muitiflorus, târzie.
   ASTER. - Citol. - Sin. diaster. Stadiu în anafaza diviziunii kareochinetice, în care cromosomii migrează spre cei 2 poli ai celulei, din cauza contractării ritmice a fusului nuclear.
   ASTEREALĂ. - Constr. rur. - Se spune la seria de laţi - de diferite dimensiuni şi la felurite distanţe, după natura clădirii - care se aşează pe căpriori. Deasupra a. se bate acoperişul - învelitoarea propriu zisă.
   ÁSTEROCOCUS MYCOIDES. - Med. Vet.
- Agentul patogen al Pleuro-pneumoniei contagioase a bovideelor observat de Nocard şi Roux în anul 1898 şi cultivat de Borrel, Sa-limbeni şi Dujardin-Beaumetz în 1910. Lucrările recente - Turner 1933 - au confirmat a-firmaţiile anterioare că virusul Pleuro-pneumoniei are o fază filtra-bila şi una vizibilă la microscop sub formă de micelium şi forme sferice, asteroide. El creşte uşor în medii speciale şi, injectat la oaie, capră ri bou, reproduce boala. - Fig.
460.         M. Mih.
ASTEROCYSTIS RA-DICIS. - Fitop. - Sin. Olpidiaster radicis. - v.
ac.
ASTIGMATISM. -
Med. - Neregularitate de curbură a diferitelor suprafeţe ale mediilor transparente a o-ohiuiui, în cari condiţii imaginea nu se va putea forma regulată în focar şi obiectele se văd confuze.
   ASTILBE. - Bot. - Plante din fam. Saxi-fragaceae, cultivate în grădini ca plante ornamentale. - Fig. 461.
   A.    japónica - llotria japónica - şi A. Arendsi, ou numeroase varietăţi.
   ASTRAGAL. - Anat. - Os ce face parte din articulaţia jaretului - tibio-tarsiană Are forma unui scripete. La miel are forma pătrată şi se numeşte arşic.
   ASTRAGALUS L. - Bot. - Gen din fam. Leguminoase, cuprinzând mai mult de 1000
                                     Fig. 459 — ASTER-TRIPOLIUM
L345
 ASTRAHAN-ASUDARE
 t , specii, ce cresc în toate ţinuturile tem-■      ate ale globului. Plante erbacee «au ar-
          Frunze compuse, imoari-penate. Florile formează inflorescenţe. Caliciul bilabiat 5-' Hdat dinţat sau oblic-trunchiat. Fructul o legumă bivalvă.
       |Fig. 460, — ÂSTEROCOCUS MYCOIDES j,                cultură de 20 ore.
    A. australis - v. Piatra-linte. ^
 $/ A. glyciphyllos - v. Unghia găiei.
 | A. onobrychis - v. Coşaci. s* A. guminifer. Arbust. Creşte în Asia-Mică, | Liban; produce o gumă - prin incizii în ^strunchiu sau datorită unei boale - gomoza =' - analoagă cu guma arabică. E cunoscută
 >  în comerţ sub numele de gumi Adagranta sau tragocantha. p Se întrebuinţeză ca şi guma arabică.
    ASTRAHAN. Oraş în Rusia, situat pe flu-
 *  viţii Volga, la vărsarea lui în Marea Cas-pi&ă, cu peste 150.000 locuitori. Mare centrii comercial, cu legături spre teritoriul Ru-'siesi, Turkestan, Persia, etc. Face comerţ cu
 blănuri, icre negre, peşte, cereale şi stofe orientale. E capitala Republicei Sovietice a Kalmâcilor.
    *— Denumirea dată pielicelelor dela mieii de rasa Karakul. - v. ac.          Agr. Card.
    ASTRAHAN. - Pom. - Varietate de mere.
 9  v. măr.                       ,
    ASTRANTIA. - Bot. - Gen din fam. Um-jbeiliferae. Plante vivace, cu frunze palmât-|lobate, crenate sau dinţate. Florile dispuse iîn umbele simple sau dinţate, de culoare |âlbă sau roşie. Cresc prin fâneţele şi păşunile din regiunea montană.
 *  A. major L. - v. Ştevie. Are varietăţile-
 A. major montana; A. major tridentata; A. major vulgaris.
    ASTRINGENT. - Med. - Substanţă caracterizată prin următoarele proprietăţi: posedă o iorţă astringentă, adică produce asupra te-
 ii suturilor o restrângere, o condensare, dimi-
 nuând volumul, o constricţie vasculară; contractă şi reduce fibra musculară, produce paloarea ţesuturilor, scoborîrea temperaturii şi oprirea secreţiilor. Efectul astringentului este cu atât mai mare cu cât stă în contact mai mult timp şi cu cât ţesutul este mai fin. Toate astringentele, datorite marei afinităţi ce
 o au pentru albumină şi fibrină, le coagulează.
    Astringentul introdus în gură provoacă oprirea secreţiei mucoase şi a salivei, contractă cavitatea micşorând-o, la fel farinxul şi esofagul. Deglutiţia devine grea. Stomacul suportă greu astringentul, provoacă vărsături la carnivore şi indigestii la ierbivore. Dozele puternice sunt periculoase şi trebuesc combătute prin băuturi mucilaginoase, laxa-tive şi purgative.
    Astringentul combate tumefacţia, roşeaţa, căldura şi durerea. In hemoragii se întrebuinţează datorită proprietăţilor ce le are pentru oprirea sângelui, sub numele de hemostatici. Are o acţiune vaso-constrictoare. Astringentul este de două feluri: mineral şi organic.         ,
    Astringentele minerale sunt: sărurile de plumb, fier, cupru, zinc şi aluminiu; iar cele organice acelea care au ca bază taninul şi acidul galic.
    ASTUR. - Zool. - Gen de pasări din ordinul Raptores. Au ciocul scurt şi nările nu sunt pe tubercul. Aripele scurte iar me-tatarsele sunt de obiceiu cu scuturi largi pe partea dinainte. - Fig. 462.
Fi§r. 451* — ASTILBE RIVALARIS.
   Culoarea penelor în cea mai mare parte cenuşie, mai închisă pe cap şi ceafă şi cu o dungă albă deasupra ochilor. La femelă penajul este colorat mai închis şi este mai mare decât masculul. - v. Uliu.          C. Bog.
   ASUDARE. - Fiziol. - Fenomen ce se pro-duce la nivelul pielii, care posedă proprietatea de a secreta un lichid, sudoare, atunci când temperatura corpului a trecut de cea optimă
AŞIAS-AŞTERNUT
346
 normală. Acest lichid evaporându-se la suprafaţa pielii absoarbe o cantitate considerabilă de căldură, readucând la normal temperatura corpului.                G.  K. C.
   AŞIAS. - Bot. - v. mac.
   AŞTERNUT. Pat de paie sau de alte materii vegetale, care se întinde sub animale, în grajduri. A. trebue să îndeplinească un triplu scop:
Fig 462 — ASTUR PALUMBARIUS
   a.    - Să furnizeze animalului un culcuş comod şi sănătos;
   b.    - Să reţină şi să absoarbă părţile lichide din dejecţiuni, cum şi gazele care se formează prin fermentările secundare;
   c.    - Să mărească în cea mai mare măsură massa principiilor fertilizante pe care gunoiul le va conţine.
   1.    Paiele de cereale. Ne dau un bun culcuş şi absorb bine lichidele din dejecţiuni. Cele mai bune sunt cele de grâu; ele sunt mai puţin moi şi se presează mai puţin ca cele de orz şi ovăz, acestea servind mai mult ca nutreţ.
   Puterea absorbantă a paelor e relativ foarte mare; 100 kgr. pae pot reţine, murate, următoarele cantităţi de apă: pae de grâu 220 kgr. apă, de ovăs 228 kgr. apă, de orz 285 kgr. apă.
    Bogăţia lor în principii fertilizante e mică. După Müntz şi Girard, diferite pae de cereale întrebuinţate ca aşternut au compoziţia următoare:
                                                                                           La 100 kgr. pae conţin:
             N.   PiOó K2O  CaO  
 Pae de grâu 0,40 0,23 0,49 0,26 
   11 11 orz 0,48 0,19 0,93 0,38 
  ,, ,, ovăz 0,40 0,28 0,97 0,36 
,, ,, secară 0,40 0,25 0,80 0,36 
    Se admite a se da ca aşternut, cam a patra parte din totalul substanţei uscate din raţie, în timp de 24 ore,^ şi luând în mediu 4 kgr. cap de vită mare; s’ar obţine pe an cam 1500 kgr. gunoi de cap, care ar conţine următoarele cantităţi de materii fertilizante: N. 6-7 kgr.; P2O0 2-4 kgr.; K20 7-15 kgr.
    Ca aşternut se întrebuinţează de obicei pae mari, întregi; cele mai mărunte 0,30-0,40 cm. se repartizează mai bine sub animal, absorb mai bine dejecţiunile lichide şi se amestecă mai bine cu dejecţiunile solide. Gunoiul obţinut e mult mai omogen, se schimbă mult mai uşor, se împrăştite pe ogor mai bine şi ir^ai regulat - şi în platformă la fel. Cu paele de aşternut nu trebue făcută risipă, ci se pun numai cât trebue; prea multe, diminuiază valoarea unei greutăţi date de gunoi, cum se constată la cursierii de lux, ridicând costul de transport al gunoiului.
    După Damseaux se dă în 24 ore:
    La vita mare 4-5 kgr. pae;
    La un cal 2-3 kgr. pae;
    La porc adult 3-3,5 kgr. pae;
    La o oaie 0,25-0,5 kgr. pae.
    2.    Pleava de cereale se poate uneori întrebuinţa ca aşternut. Ea absoarbe mai bine urina decât paele, e mai bogată în N. ca paele şi conţine aproape aceiaşi cantitate de
 F2O5 şi k2o.
    Pleava de secară şi orz, din cauza ariste-lor, nu e bună decât numai pentru a o face gunoi, pe când cea de grâu şi ovăs se poate întrebuinţa la hrana de iarriă, amestecată cu tăeţei de sfeclă, etc,
    3.    Vrejii de mazăre, bob, etc. sunt cu folos întrebuinţaţi ca aşternut, însă pentru a nu da un aşternut prea tare, e bine a se trece cu caii peste ele spre a-i turti - lăţi. Bogăţia lor în principii fertilizante şi mai ales în N., face să se obţină un gunoi foarte activ.
    Compoziţia lor la 100 kgr. după Garola, ar fi:
                 N.  PaOs KvO   CaO  
Vreji de mazăre 1,04 0,35 0.90  1,58 
,, bob sălbatic 1,03 0,29 1,94  1,20 
,, ,, cultivat  1,60 0,39 1,23  1,11 
,, fasole       1,36 0,61 1,79  3,30 
,, lupin        0.94 0,25 1,77  0,97 
,, măzăriche    1,20 0,27 0,6*î 1,56 
    4.    Diferite plante. Burueni, ferigă, măcieşi, etc., sunt întrebuinţate ca aşternut în ţările de stepă; stuful, papura, rogozul în regiunile
 347
ATAC-ATELAJ
 mlăştinoase; erburile de mare, pe medul mării; muşchiul în regiunile turboase.
 După mai mulţi autori compoziţia acestor plante ar fi următoarea la I OQ kgr.:
                        N.    PaO,  K.O    CaO 
                              0,11 0,21   0,36 
                              0.45 1,86   0,56 
                              1,12 0,43   0,22 
Stuful ....... ■    . 1,10    0,47 2,31   0,22 
Papura .......      . 1,10    0,35 1,67   0,42 
Erburi de mare . .  . 1,36    0,45 1,71   2,o9 
Frunzele de stejar  . 0,80    0,34 0,30   1,00 
Frunze de pin . . . . 0,80    0,10 0,13   0,48 
       ,, „ fag . . . 0,80    0,24 0,30   2,60 
                              0,15 0,32  0,.28 
Cetina de brad      • 0,18    0,30 0,72   1,05 
Vrejii şi buruenile,       înainte de a se în- 
 trebuinţa ca aşternut, trebue sfărâmate cu caii sau cu o căruţă trecută peste ele, în modul acesta, devenind foarte absorbante. După Garola, buruenile absorb 145 % apă, vrejii 212% apă iar aşternutul de lăstar de pădure, până la 250%, apă. Frunzele uscate sunt mai bogate în N. ca paele, însă ele au
 o putere de absorbţie mai mică şi gunoiul produs se descompune încet. Cetina de brad absoarbe-până la 420% apă; se poate întrebuinţa în amestec cu paele care au o putere absorbantă mai mică.
    5.    Turba e foarte bun aşternut şi conţine până la 1.2% N.; puterea sa absorbantă e foarte mare: 100 kgr. turbă absorb 6-7 kgr. apă. Fixează foarte bine NH3, evitând pierderea de N. în grajd. Ar trebui cam 75 kgr. turbă pe lună pentru un cal; 90 kgr. pentru un bou şi 15 kgr. pentru un porc. După Miintz si Girard ar fi nevoie pe zi:
    Pentru un cal 4,812 kgr. pae; 3,333 kgr. turbă; 3,353 kgr. cetină.
    Se vede că pentru absorbţia în condiţiunile cele mai bune, a dejecţiunilor lichide dintr’o zi la un cal, cel mai rentabil de întrebuinţat la aşternut e turba. Gunoiul dat de turbă este mai bogat în N. ca cel obţinut din pae
 - primul 0,68%, al doilea 0,58% N.
    6.    Pământul uscat, poate uneori servi ca aşternut, când celelalte materiale sunt lipsă sau foarte scumpe. Dealtfel pământul e foarte puţin întrebuinţat pentru acest scop. Puterea absorbantă e de 50% apă, însă pierderea de N. şi alte materii fertilizante e mult mai mică - le reţine bine
    Se amestecă pământul cu o sapă de două ori pe zi, pentru a uşura absorbţia dejecţiunilor şi în fiecare zi se adaugă o nouă cantitate de pământ, până atingem grosimea de circa 20 cm.                        Agr. Car.
    ATAC. - Pat. - Termen dat momentului, în care a izbucnit o invazie neaşteptată de insecte, ciuperci sau bacterii, la plante sau animale.
    ATACAMIT. - Miner. “ Mineral; oxiclo-rură de Cupru, de culoare verde; se găseşte în Australia, Chile, Peru, Boîilvia; din el se extrage cupru.
   ATAMAN. - Vătaf, conducător de pescari. Numire întrebuinţată în Dobrogea.
   ATÂRNAŢI. - Constr. rur. - Stâlpii dela casa ţărănească ce sprijină streaşina - denumire obişnuită în R. Sărat.
   ATAVISM. - Reapariţia unui caracter strămoşesc. Există trei feluri de atavism: 1. Ata-vismul de rasă. Este cazul când într’o rasă mai nouă apar unul sau mai multe caractere ale altei rase. Se datoreşte încrucişărilor care au avut loc mai de mult şi care au pus în contact elemente ereditare diferite; după un timp formulele ereditare se pot reconstitui =1 un caracter rămas latent un timp oarecare poate să reiasă la iveală. - v. mendelism -
2. Atavismul de specie: Este reapariţia în sânul unei specii domestice a unor caractere dela specia sălbatică - din -care a derivat cea domestică. Se datoreşte interferenţei factorilor ereditari, cari pot, la un moment dat, în mod fortuit, să reconstruiască un vechiu caracter sălbatic. 3. Atavismul filogenetic. Este reaparţia unui caracter care a existat Ia
o  specie mai veche din trecutul speciei actuale. Ex.:    apariţia degetelor suplimentare
Ia cal, care este un monodactil, derivat din forme vechi polidactile. Este probabil că aceste apariţii nu au nici o legătură cu specia veche ci se datoresc numai unui viciu în desvoltarea embrionară a individului.
                                      G.  K. C.
   ATELĂ. - Med. - Bucată de carton sau lemn de forme şi mărimi diferite, care se aşează de jur împrejurul unui membru fracturat, Ia facerea pansamentelor, pentru a-i da o soliditate mai mare şi a-i asigura
o  consolidare regulată.
   ATELAJ. - Zoot. - Mec. Agric - Prin atelaj se înţelege dispozitivul în care se desfăşoară munca animală, modul cum se leagă motoarele însufleţite de povara pe care trebue sa o deplaseze, sau de massele inerte pe care trebue să le ridice.
   Caii şi boii sunt animalele cele mai întrebuinţate. Mai sunt deasemenea atelaje formate din vaci, catâri, măgari, câini, căprioare şi reni. Alegerea unui atelaj este dictată de: mijloacele economice, sistemul de cultură, a-solamentul, debuşeuri, căile de comunicaţie, natura şi importanţa transacţiilor şi în cea mai largă măsură, de specializarea produc-ţiunei în regiunea considerată.
   Un atelaj fie cu cai, fie cu boi, nu poate să dea un efect util maxim decât dacă animalele ce formează dispozitivul de tracţiune, sunt obişnuite la tras împreună şi bine î*m-perechiate, adică să aibă: acelaş temperament, aceeaş forţă, aceeaş alură şi aceeaş talie.
   După felul cum sunt aşeziţi caii sau bor înaintea vehiculului sau rezistenţei de învin*. avem următoarele feluri de atelagii: Ia cai:
1. Atelai la ulube. Calul ia loc între cele două ulube; 2. Ate!aj Ia oişte. Atelajul la oişte
ATELAJ
348
poate fi făcut într’un dispozitiv, cu orcic -cruce - comun, care este cel mai puţin recomandat, şi cu orcic individual, care este cel mai potrivit. Un atelaj la oişte poate fi format din 2 sau mai mulţi cai. Caii iau loc de o parte şi de alta a oiştii, sau a axului său, 2 câte 2. Acest dispozitiv este specific atelajiilof militare şi totdeauna calul din stânga este călărit. Când atelajul este format din 3 sau 4 cai, aşezaţi unul lângă altul, se spune că avem
ridicat. Acest rezultat îl obţinem numai dacă ţinem seama de condiţiunile arătate mai sus şi de următoarele condiţiuni esenţiale: a. confecţionarea raţională a Karnaşamentului şi b. - o judicioasă adaptare a lui pe diferite regiuni ale corpului, pentru ca efortul sa fie cât mai util.
   La boi. 1. Atelaj cu jug frontal simplu.
2.  Atelaj cu jug frontal dublu. 3. Atelaj cu jug inelar. 4. Atelaj cu jug dublu la greaban.
Fig 463. — ATELAJUL FOLOSIT DE DOMNITORUL CAROL I. LA INTRAREA IN TARĂ, 1866.
un atelaj îmbulzit, iar caii din margine se mai numesc lăturaşi, prăştiaşi, sau cai în ceatlău.
3.  Atelaj în fir. Un atelaj foarte puţin uzitat. Acest atelaj dă un randament mic. 4. Atelajul în tandem. Este un atelaj de lux, format din cai bine dresaţi. Doi cai sunt aşezaţi unul înaintea celuilalt şi sunt conduşi cu hăţurile într’o alură iute. 5. Atelaj â la Daumont. Atelaj de lux format din 4 cai la oişte, 2 câte 2. Calul din stânga fiecărei perechi este călărit. Vehiculul nu are vizitiu. 6. Atelaj în damier. Atelaj de lux format din 2 perechi. Fiecare pereche e formată dintr’un cal de culoare deschisă şi unul de culoare închisă. In ansamblul celor două perechi, culorile alternează ca la o tablă de şah.
   In oricare din acest dispozitiv, hamaşa-mentul - v. ac. - este agentul esenţial de relaţie, între motor şi rezistenţa de învins.
   Din viciile de atelaj rezultă foarte multe inconveniente, care cauzează pierderi de forţă motrice, ruinează şi reformează înainte de vreme animalele.
   Cel mai avantajos atelaj va fi acela care reduce la minimum oboseala oricărui motor, animalul nefăcând nici un alt efort decât a-cela ce este necesar pentru tras, împins sau
   Termenii problemei de rezolvat în alcătuirea unui atelaj şunt următorii: fiind dată forţa unui motor animal, trebue să facem să se execute, cu cele mai mici pierderi posibile, deplasarea unei rezistenţe.
   In ce priveşte durata travaliului pe care trebue să o obţinem dela o vită de tracţiune, se mai spune următoarele: fiind dată conformaţia exterioară a animalului, să găsim confecţionarea cea mai fericită a diferitelor părţi din harnaşament, ţinând seamă de părţile corpului care trebuesc acoperite, pentru ca să avem cea mai completă aplicare a forţelor motrice, rezistenţei de învins.
   Dar problema de rezolvat este complexă, pentru că ea îmbrăţişează: a. - studiul conformaţiei animalelor de atelat, b. - a harnaşa-mentului, c. - a numeroaselor maşini agricole şi vehiculele de care unim motoarele însufleţite pentru a ne da un efect util.
   Funcţiunea unui atelaj depinde de 3 aparate şi anume:     1. aparatul de conducere, 2. a-
paratul de tracţiune, 3. aparatul de oprire.
   I.   Aparatul de conducere. La cal, măgar şi catâr, aparatul de conducere - hăţurile, căpăstru şi zăbală - se aşează pe cap. Hăţurile domină animalul care ascultă de voinţa omU-
^ lui când aceasta se transmite cu oarecare di-
- băcie. Zăbala este partea esenţială a aparatului de conducere şi se aşează în gură, pe bare. Datorită sensibiltăţii barelor, animalul se supune şi ascultă. Aparatul de conducere poate să fie însoţit, când împrejurările o cer, de instrumente de pedeapsă, care mânuite cu chibzuinţă devin preţioase auxiliare.
     La bou, hăţul, când se întrebuinţează, este lipsit de zăbală, aceasta fiind înlocuită cu o curea ce se aşează în regiunea botului.
     2.     Aparatul de tracţiune. Un atelaj nu pune în mişcare o rezistenţă de care l-am ataşat, decât prin acţiunea combinată a volumului şi energiei musculare, transmisă rezistenţei "‘ de învins, prin diverse piese ale aparatului de tracţiune. Trebue deci, să determinăm la
l un motor însufleţit, partea corpului ce dis-
* pune cea ma* mare forţă, pentru că nu-f"mai aceia poate să ofere cel mai potrivit < punct de aplicare al pieselor din harnaşa-« ment, supuse unor puternice eforturi. A-
  ceste piese aşezate la locul potrivit vor transmite cea mai mare sumă de eforturi, fără. să^ jeneze animalul în mişcare. La cal, măgar şi
- catâr cea mai favorabilă regiune a corpului verificată ştiinţificeşte şi practic, pe care tre.
* bue să se facă aplicarea pieselor de harnaşa-^ ment, transmiţătoare de forţă, este regiunea
  formată din: partea posterioară a gâtului,
£ partea superioară a pieptului şi marginele an*
? terioare ale omoplaţilor. Aceasta este supra* v faţa care oferă cel mai mare contact jugului V inelar, sau gurei de ham, bine confecţionate.
     La bou. Conformaţia exterioară a boului, comparată cu a calului, prezintă mari deosebiri. Astfel, în timp ce lungimea şi înălţimea calului, măsurate dela vârful braţului ia vârful fesei şi dela vârful greabănului la ş pământ, sunt aproape egale, armonizându-se ¡bîntre ele, dimensiunile corespunzătoare la | bou prezintă o mare deosebire, boul fiind mai I" mult lung decât înalt.
St* Şi la bou şi la cal, capul şi gâtul, sunt l^într’un raport aproape egal. In timp ce calul ¡^'are capul mai ridicat faţă de greabăn, boul r nu prezintă de cât foarte rar capul Ia nivelul J* apofizelor vertebrale cele mai înalte. Deobicei
Itnsă, chiar în repaos, capul se găseşte mai jos cu 8-10 cm. Ţinânâd seamă de aceste deosebiri, vom înţelege că şi rolul lor, în ce priveşte mişcarea şi efortul, este fundamental deosebit.
Capul şi gâtul calului întregesc de minune Forţă regiunii toracice pe care am determinat-o mai sus, prin aceea că joacă rolul
4.nui braţ de pârghie, care prin libertatea, varietatea şi întinderea mişcărilor, contribue mult la înţărirea diverselor atitudini pe care ' corpul este susceptibil să le ia, când merge j; încet, repede sau precipitat. Cu alte cuvinte,
£ Satul, împreună cu capul, formează o cumpănă destinată să asigure echilibrul corpului
ATELAJ
 în mişcare. Prin uţmare rolul gâtului şi capului la cal, sunt pe deplin stabilite.
   La bou, capul prezintă în partea sa superioară o mare amploare, o vastă suprafaţă capabilă de efort şi rezistenţă incalculabilă; aceasta este fruntea. Gâtul boului este scurt şi gros, caractere ce-1 fac să fie înzestrat cu
 o  mare forţă şi rezistenţă. Este format din oase groase şi scurte; ori, aceste condiţiuni sunt cele ale forţei şi rezistenţei.
   Aşadar în capul şi gâtul boului rezidă o mare putere de tracţiune şi deci cu aceste părţi se voi* învinge rezistenţele.
   La cal aceleaşi regiuni răspund la alte scopuri.
   însuşi modul de a pune în mişcare o povară, ne arată că la bou regiunile cele mai apte pentru aplicarea harnaşamentului sunt Reprezentate prin cap şi gât, iar la cal prin piept. Astfel, când un cal trage, toţi muşchii se întind violent dinapoi înainte şi gura de ham este punctul de aplicare al forţelor de tracţiune. La bou, acţiunea de tracţiune deplasează massa corpului către partea anteii* oară, rupând echilibrul forţelor care menţin rezistenţa pe loc, obilgându-le să cedeze unui efort superior lor. Calul, când are o rezistenţă de învins, se cramponează de pământ şi de părţile de harnaşament dinainte ale corpului, iar când are de ridicat o pantă, forţele sale sunt foarte mult handicapate, deoarece în acest caz el contractă sistemul muşcular cu foarte multă energie, iar efectul este foarte redus. In afară de aceasta, centrul de greutate se deplasează către partea posterioară.
Eig. 464 — ATELAJ DOBROGEAN.
   Nu se observă acelaş luciru la bou; când povara este prea grea, el lasă uşor capul în-jos şi în această atitudine el sporeşte cât îi stă în putere efortul părţii anterioare a corpului, iar centrul de greutate niciodată nu se va afla sub picioarele posterioare.
   Când în timpul mersului boul are de învins rezistenţe noui, care se adaugă la rezistenţa normală, apleacă totdeauna capul, e-xercitând o acţiune a cărei intensitate este variabilă după cum este şi rezistenţa de învins.
   Calul trage cu întreruperi, cu ajutorul loviturilor în gură de ham sau de jugul inelar,
ATELAJ
 a căror intensitate este foarte diferită, prin mişcări brusce, scurte şi sacadate şi deseori se observă cum calul se impacientează şi se descurjează, până acolo că refuză să mai facă vre-un efort.
   Din acest punct de privire, boul se comportă foarte deosebit. El apucă, caută efortul-, vine încet, încet, regulat şi apoi găsind poziţia cea mai favorabilă, el depune un efort durabil, fără intermitenţe şi uniform.
Fig. 465. — JUG FRONTAL DUBLU.
   Prin urmare, calul trage prin energie, iar boul prin massă, de aceia şi condiţiunile de a alcătui un atelaj vor fi diferite. Harnaşa-mentul la cal va fi mai complicat. Va trebui să acopere mai multe părţi ale corpului, pentru ca să avem o aplicare cât mai eficace a forţelor şi aceasta tocmai, datorită modului de a trage, spre deosebire de harnaşamentul boului, care va fi mai simplu.
   Jugul frontal dublu precum şi jugul dublu la greabăn - Fig. 465 -, reuneşte două animale   care  sunt  alăturate  una lângă alta    şi
trag,  fiind în funcţie una   de alta.
   Jugul frontal simplu - individual - Fig. 466 lasă o independenţă perfectă fiecărui motor animal, ceea ce asigură o mare libertate în mişcări şi un randament ridicat.
   Jugul dublu este foarte nefavorabil şi iată de ce: în ce priveşte efectul util al eforturilor depuse de cele două motoare, avem un randament foarte scăzut; acest randament, putând să fie mai mic cu aproape două sute   kgr.  faţă  cu acelaş  atelaj utilizat   cu
jugul  individual. Cele două  animale, înjugate
la jugul dublu, sunt cele două forte care trebue să se însumeze pentru ca să ne dea un efect util. Pentru aceasta, este nevoie ca cele două forţe să acţioneze paralel. Ori, rezultanta a două forţe ce acţionează paralel, este exact suma lor. Jugul dublu nu permite pe tot timpul duratei travaliului ca a-ceste două forţe să acţioneze paralel, aceasta datorită faptului că cele două motoare sunt în funcţie unul de altul. Prin urmare, cele două forţe vor activa, o bună parte din durata travaliului, sub un unghiu oarecare şi
se vor însuma după paralelogramul forţelor Este ştiut că totdeauna diagonala - care înî sumează cele două forţe - a unui paralelogram este mai mică decât suma dreptelor al căror unghiu îl împarte în două părţi egale.
   Cu jugul dublu se cheltueşte în zadar, foarte multă forţă, obosind animalele înainte de vreme. In afară de aceasta, în timpul repausului, dacă unul din animale se culcă, o-bligă şi pe celălalt să-l urmeze, sau dacă nii tovarăşul său va sta cu capul şi gâtul sucit fapt ce-1 oboseşte peste măsură. Aceiaş critică se poate aduce şi jugului dublu la greabăn cu care se cheltueşte o mare cantitate de eforturi în zadar. Un atelaj cu jug simplu necesită o pereche de şleauri pentru fiecare motor. Aceste şleauri sunt susţinute de o cu-rea, ce încinge corpul în jurul abdomenului, la mijlocul spinării. Şleaurile se agaţă de verigile cu care jugul este prevăzut de o parte şi de alta a capului. - Fig. 465.
   De povară, şleaurile se leagă atât la cai cât şi la boi, de orcicuri comune sau individuale. Orcicul comun este cel mai nepotrivit, deoarece nu repartizează egal munca. Orcicul individual este mult mai bun din toate punctele de vedere.
   Şleaurile sunt liniile care transmit forţele, rezistenţei de învins. La cal sunt susţinute de cureaua de spinare, teci şi chingă.
   Un atelaj din doi cai legaţi de acelaş orcic este foarte defectuos, mai ales când animalele nu sunt de forţe egale, de acelaş temperament şi de aoeiaş talie. Cel mai inimos dintre cai este obligat să depună efort şi pentru greutatea pe care nu o trage tovarăşul său
Fig. 466. — JUG FRONTAL SIMPLU.
mai leneş. Aceasta se remediază, atelând fiecare motor la un orcic deosebit. - Fig. 467. Munca în comun rămâne să se facă independent. Niciunul din animale nu are de suportat, ceeace trebue să facă tovarăş.ul său. Mersul animalului devine foarte liber, efortul tracţiunei este mult mai puternic, iar dificultăţile terenului sunt mult mai uşor e-vitate şi învinse. Oboseala este mai mică, iar quantumul forţelor exercitate asupra rezistenţei este mult mai mare.
   Atât la un atelaj de cai, cât şi de boi, pozi-
ATHAMANTA-ATITUDINE
   Atitudinea culcată o ia calul când vrea*! să se odihnească sau când e bolnav.                 f
   Atitudinea sau staţiunea în picioare e de '
2  feluri: liberă şi forţată.                       /
   In atitudinea liberă, corpul calului e spri-jinit numai pe trei picioare. Cel de al 4-lea pi. cior, carb este totdeauna unul dinapoi, e 4 repaos şi nu se sprijină decât în fruntea copitei. Din când în când, la intervale aproape regulate, piciorul dinapoi ce se găseşte în sprijin, e înlocuit cu celălalt picior dinapoi ■ care s’a odihnit.
   Când un picior dindărăt se repauzează mai mult decât celălalt, e semn că acest picior e obosit, sau că e bolnav. Când un picior dinainte se sustrage dela reazim, e deasemenea un semn că acest picior e bolnav.
   Poziţia liberă este atitudinea pe care o iau toţi caii, când se găsesc în repaos. Unii * cai nu se culcă niciodată, alţii dorm din picioare. Acei cari se culcă sunt adeseori cai ‘ fără vlagă, moi, obosiţi sau bolnavi.
Staţiunea forţată, este aceea pe care o
Fig. 47 0 — ATHALIA SPINARUM — adult şi larve.
   ATHERINA PONTICA Eichwald. - Zool. -Peşte osos mic. Se întâlneşte în tot timpul anului în apropiere de coastă în Marea Neagră. E foarte gustos, mai ales prăjit. Se întrebuinţează la nadă la cârlige de pescari, pentru a prinde peşti mai mari.
   ATHYRIUM. - Bot. - Gen de plante Pteri-dophyte, din fam. Polypodiaceae, caracterizat prin plante robuste, înalte, cu rizom subteran scurt şi gros, peţiolul scurt şi gros, induzia mică rudimentară.
   Specii: A. filix femina Roth. - v. Spinarea lupului.
   A.    Alpestre Rylands, are solzi moi, sub-rotunzi. Aripioarele frondelor lanceolate, penatpartite. Creşte în locuri umede, pe lângă pâraie, mai ales în regiunea montana.
   ATITUDINE. - Hipol. - Sin. staţiune. Este poziţia pe care o ia calul stând, fie în picioare, fie culcat.
   Sunt 2 feluri de atitudini: a. - atitudine ţulcată şi b. - atitudine în picioare.
ia calul când este bolnav, sau când e forţat. Sunt trei feluri de staţiuni forţate:
   1.    Regulată, C£(nd toate picioarele se rea-zimă de pământ. Această atitudine o dăm calului când dorim să examinăm aplomburile, sau când vrem să-l măsurăm.
Fig. 471. — ATHERINA HEPSETUS.
  2.    îngrămădită, când atât picioarele di-^ nainte, cât şi cele dinapoi sunt vârîte sub. corp. Această atitudine o ia calul când se pregăteşte a executa anumite mişcări - sărit, cabrat -, sau când e bolnav de furbură.
mari pagube. Nimfoza are Ioc în pământ în-tr’o gogoaşă mătăsoasă. Are 2 generaţii pe an, primăvara şi sfârşitul verii Se combate prin stropiri cu soluţii arseniacale şi emulsii de petrol. - Fig. 470.
   A.    rose Kl. asemănătoare cu precedenta are însă capul şi toracele negru. Larvele a-tacă trandafirul. Combaterea se face prin adunarea, larvelor.
   ATHAMANTA. - Bot. - Ger de plante erbacee aromatice din fam. Umbelifere. Peste tot moale
- canescent - pubescentă. Tulpina dela bază ramificată. Specii: Athamanta ameum. _ Bot. - v. Brie.
   ATHENE NOCTUA Scop. Zool. . v. Cucuvae.
   ATHERINA HEPSETUS L. -
Zool. - Peşte osos mic ce se întâlneşte şi în Marea Neagră; caracterizat printr’o dungă argintie în lungul corpului. E bun la gust. Se întrebuinţează la nade. - Fig. 471.
Fig. 469. ATENUAT
p 3 Campată e şi ea de 2 feluri: a. - Cam-atâ dinainte, b. - Campată dinapoi. Cam* pat dinapoi e atunci, când picioarele dinapoi sunt duse îndărăt. Această atitudine o ia calul când vrea să urineze, când suferă de ri-nicihi, sau băşica udului. - v. Aplomb.
     Calul e campat dinainte când picioarele dinainte sunt duse înainte. Calul ia această atitudine când e bolnav de furbură. a                              G-ral Gr. Hort.
     ATLAS. - Anat - Este prima vertebră cervicală.
     ATMAŢUCHI. - Bot. - v. Asmaţui. p. ATMOSFERĂ. - Fiz. - Pătura gazoasă,
| care acoperă suprafaţa pământului. E un ţ amestec de: oxigen - 21% - azot - 79% -,
1  vapori de apă. bioxid de carbon, hidrogen, p bacterii, praf, gaze nobile, etc. - v. aer ? Compoziţia diferă după înălţime. Astfel, la b" 100 km. înălţime, găsim numai hidrogen şi
*  helium. Din atmosferă, vieţuitoarele iau oxigenul şi bioxidul de carbon, gaze necesare actului respiraţiei şi asimilaţiei. - v. ac. At-
i  mosfera repartizează apa necesară plantelor şi animalelor cu ajutorul căldurii solare, dând-o sub formă de ploaie, - v. ac.
*  Atmosfera exercită o presiune pe supra-
:  faţa solului - şi la nivelul mării -, egală cu
£"■ 1.035 kgr. pe cmp. Această presiune variază " cu altitudinea şi chiar în acelaş loc, fiind un ? indiciu în prevederea timpului. O scădere a
                                                         presiunii coincide aproape în totdeauna cu un timp ploios. Temperatura atmosferei scade ‘ pe măsură ce ne ridicăm dela suprafaţa pă-
*  mântului. Atmosfera, din cauza diferenţei de temperatură, densitate, etc., în diferitele
? puncte de pe glob, precum şi datorită mobi-
i  * lităţii sale, e totdeauna în mişcare, provo-jjjf când curenţi care prin acţiunea lor produc modificări în scoarţa solidă a pământului, ¡k Prin variaţiunile de temperatură, atmosfera provoacă dilatarea şi contractarea rocelor şi are ca rezultat desagregarea lor. Astfel se formează nisipurile în deşerturi.
     Starea de umiditate a aerului ajută acţiunea de desagregare a rocelor. Lipsa apei în sol şi în aer împiedică fixarea solului dând naştere deşerturilor - v. dune, deşert.
     Oxigenul din aer cu ajutorul apei, căldurii, etc., provoacă o oxidare a rocelor. O-xizii, sulfurile de fier sunt transformate in limonită. Această acţiune de oxidare e mult mai rapidă în regiunile tropicale. Astfel nămolul Amazonului, după retragerea apelor, în câteva zile şe oxidează prin trecerea sulfu-relor de fier în oxizi de fier de culoare roş-t carăimizie _ v. oxidare, degradare. Mişcarea î massei atmosferice dă vânturile cari prin ac-^ ţiunea lor .de transport a părticelelor solide din rocile dezagregate, au şi o acţiune de eroziune asupra obstacolelor ce ie stau în cale. Curenţii aerieni transportă particulele
-  rocelor desagregate până la mari distanţe.
  Astfel s’au format loessurile din China, A-r merica, România, etc. - v. loess, sol.
   In mecanică, prin atmosferă se înţelege unitatea de presiune; aceasta reprezintă greu tatea unei coloane de mercur de 760 mm. înălţime = 1,035 kgr. pe cmp. E întrebuinţată la maşinile de aburi, etc., ca unitate de presiune.
   ATOM. - Chim. - După filozofii grecii -Leucip, Democrit - materia din care sunt formate toate corpurile, nu se poate divide la nesfârşit, după cum am fi tentaţi să credem ci numai până la nişte părticele foarte mici. Prin urmare cea mai mică părticică dintr’un corp simplu, care ca atare păstrează proprietăţile aceluiaşi corp se numeşte atom. Aşa dar atomul nu se mai poate divide fără ca proprietăţile corpului din care provine să nu dispară.
 ATOM ARI A. - Ent. - Gen de coleoptere din fam. Cryptophagi-dae, cuprinzând insecte ce trăesc pe resturi vegetale şi rădăcini.
 A.    linearis Steph., insectă mică de 1-5 mm. Corpul alungit de culoare brună roşiatică. Adultul roade rădăcinile tinere ale sfeclei, după germinaţia seminţelor, XtomarÎĂ apoi coletul şi frunzele. - Fig. LINEARIS 472.  - Pentru combatere se
 recomandă întrebuinţarea îngrăşămintelor bogate în calciu, azotatul de sodiu, semănatul timpuriu şi des şi alternarea culturilor. Când atacul se produce asupra frunzelor se recomandă pulverizările cu arseniate.
   ATRAGENE. - Bot. - sin. Clematis - v. ac.
   ATREZIA. - Biol. - Perzistenţa membranei anale şi ca atare lipsa anusului. Cloaca comunică cu canalul urac. Este un caz teratologic.
   ATREZIA foliculară. - Biol. - Regresiunea şi resorbţiunea foliculelor din ovar. - v. ooge-neza.
   ATRIPLEX. _ Bot. - Gen de plante erbacee din familia Chenopodiaceae, având florile monoice, cele femele amestecate cu cele mas cule .comprimate, dispuse de obiceiu în glo-merule cari formează spire. Stigmate 2-3, tulpină fistuloasă. Bracteolele florilor femele romboidale sau ovale, îngustate la vârf. Fructe comprimate între două bractee concrescute. Florile mascule 3-5. Plante anuale Are numeroase specii, cultivate sau nu. _ v. Lobodă.
   ATROFIE. - Med. Vet. - Micşorarea volumului unui organ sau al unui ţesut. A. poate fi simplă când se micşorează volumul celulei, sau numerică când numărul celulelor este micoşrat; A. pasivă când nu i se aduce Cn deajuns hrană şi A. activă când se poate nutri suficient; A. fiziologică - micşorarea şi dispariţia timusului cu vârsta -; A. senilă, în funcţie de vârstă.
   Cauzele atrofiei sunt: 1 - lipsă de funcţionare; 2 - presiune pe organe; 3 - alimentaţie insuficientă.                                  ^
ATROP-AŢĂ DE MARE
354
   A.    se caracterizează prin micşorare de volum, anemie, lipsă Ie grăsime, uscăciune şi schimbarea culorei organului.
   A.    generală a muşchiulaturei cu dispariţia grăsimei, a glandelor şi însoţită de anemie se numeşte cahexie sau marasm.
   ATROP. - Bot. - v. Ortotrcp.
   ATROPA BELLADONA. - Bot. - v. Mătrăgună.
   ATROPINA Sin. daturina - C17H23NO3. Este un alcaloid care se extrage din rădăcina de Atropa Belladona. Se prezintă sub formă cristalizată în ace mătăsoase, inodore, albe, cu gust amar şi greţos; solubilă în alcool, alcool amilic şi cloroform. Se întrebuinţează in medicină ca un narcotic puternic. In cantităţi mai mari de 0,2 gr. este otrăvitor. Dintre săruri, sulfatul de atropină e sarea oficială întrebuinţată în medicină. Efectele ei se e-xercită asupra sistemului nervos, cordului, pulmonului, tubului digestiv şi asupra ochiului. In doze slabe produce excitaţii cerebrale; dar e şi un sedativ al sistemului nervos, dâri-du-se la animalele prea excitabile şi la epileptici. E cel mai bun tonic pentru aparatul respirator, anesteziând filetele nervoase pulmonare ale pneumogastricului. Paralizează fibrele nervoase cardiace moderatoare ale pneumogastricului, accelerând cordul şi pulsul. Micşorează sensibilitatea stomacală, excită fibrele musculare netede ale intestinului mărind peristaltismul intestinal. Diminuă su-daţia şi reduce secreţia urinară. Datorită a-cestei proprietăţi se întrebuinţează contra hipersecreţiei gastrice, în coriză, contra incontinenţei nocturne a urinei. Efectele sale cele mai principale se exercită asupra pupilei, pe care o dilată, acţionând asupra fibrelor circulare ale irisului. Dilatarea pupilei se însoţeşte de tulburări în acomodare, fotofobie, şi de o creştere a tensiunei intraoculare, tinzând către glaucomă.
                           Fig. 473. — ATTACUS CTNTHIA — adult, larvă şi pupă.
   ATTACUS L. - Ent. - Gen de lepidoptere nocturne din fam. . Bombicidae, cuprinzând fluturi mari din regiunile tropicale. Cea mai mare parte din specii dau mătasă. A. cynthia din Asia orientală dă gogoaşe alungite de cu-
 loare cenuşie. - Fig. 473 - Se fac din această mătasă ţesături trainice dar aspre. A. Yama-mai numit şi vierme de Japonia, trăeşte pe stegar. Se aseamănă cu viermele de mătase • bom. byx mori - dând o mătasă fină. Se creşte uşor
 Fig. 474. — ATTAGENUS PELLIO, Sus: nimfă şi adult; jos; larvă
 fiind mai rustic decât viermele de mătase, S a încercat aclimatizarea lui în Franţa. A. Pernyi sau viermele de China trăeşte tot pe stejar. Dă o mătasă mai apreciată decât a precedentului fiind uşor de vopsit.
                                 Fig. 475. — ATA DE MARE — Ruppia maritima. — P. peduncul fructifer.
   ATTAGENUS. - Ent. - Gen de coleoptere din fam. Dermestidae. A. p el li o L. are corpul brun-închis cu 1 sau 2 pete albicioase pe elitre. Femela depune ouăle în stofe de lână, covoare, etc. Larvele se întâlnesc printre crăpăturile duşumelelor. Se combate cu naftalină, sulfură de carbon, benzină. - Fig. 474.
   AŢA DE MARE. - Bot. - Ruppia rostel-lata. - Plantă acuatică, cu frunze filiforme. Creşte în apele limpezi şi sărate din Transilvania şi în bălţile de pe litoral. - Fig. 475.
 355
AUÂ-ADGUSf
   AUĂ. - Vitic. - Numirea macedoneană a strugurilor.
   AUBRIETIA. _ Bot. - Gen din fam. Cru-ciferae din regiunile orientale ale Mediteranei. Plante mici, cu frunzele în rozetă, întregi sau dinţate, inflorescenţa un ament. Specii:
A.  deltoidea cu flori violet «iliacee; A. Leit-chlini cu flori roze sunt întrebuinţate ca plante de ornament în parcuri şi grădini, pentru a forma borduri. Înfloresc din Martie în Iunie. Se înmulţesc prin despărţirea tufelor; A. croatica - Fig. 476.
  Fig. 476.
AUBRIETIA CROATICA.
   AUCUBA. - Bot. - Gen din fam. Coraceae originar din Asia. Sunt arbuşti cu frunze o-puse persistente, oval-lanciolate adesea penate. A. Japonica, arbust de 1,5-2 m. înălţime, cu foi lucioase. E o plantă ornamentală des cultivată în grădini, datorită rusticităţii sale. Ii convine terenurile uşoare, fără umi-
ditate. Se înmulţeşte prin marcotaj - Fig. 477.
   AUGERONNE. - Zoot. - Rasă de vaci din Normandia - Franţa care populează ţinutul numit Pays d’Auge sau Valee d'Auge. Posedă aceleaş caractere ca şi rasa normandă de care se deosebeşte prin culoare. Rasa augeronnă are culoarea albă cu pete mici roşii pe tot corpul - stropită. Uneori aceste pete con-fluează în plăci mai mari, în deosebi pe părţile anterioare şi pe extremităţi.
   AUGUST. - Sin. Gustar. Numele îi vine dela acel al împăratului August. A VlII-a lună a anului şi a Ill-a a verei. Are 3 1 zile. Z. 14 ore. N. 1 0 ore. Soarele intră în zodia Leului. Temperatura medie şi media cantităţii de apă căzută este:
                                      MEDIA ANILOR 1886-1915
_______Provin cii_________Precipit. Temperat.
        Maramureş     . . .   79,3      19,4
        Crişana...........    60,9      19,9
        Banat.............    57,9      21,2
        Transilvania  •   • . 75,5      18,9
        Oltenia...........    43,3      21,8
        Muntenia   ....       49,9      20,9
        Dobrogea   ....       29,9      22,3
        Moldova...........    48,2      21,1
        Bucovina*  ....       78,2      16,7
        Basarabia  • • •      38,5      21,4
        România...........    51,1      20,3
   Preocupări şi lucrări de căpetenie:
   La câmp. Se continuă cu treeratul cerealelor. Se ard şi se ară miriştile. Se începe semănatul rapiţei de toamnă. Se fac ogoare. Către sfârşit se începe semănatul grâului şi secării de toamnă, după ce sau pus la germinat. Se recoltează inul, cânepa, fasolea, lintea, hrişcă, sămânţa de sfeclă, florile de hamei. Se prepară sămânţa în vederea semănatului, triorându-se sau dându-se la lopată. Deaseme. nea şi rapiţa. Se topeşte inul şi cânepa. Se coseşte a 3-a oară lucerna. Se termină culesul tutunului, care se pune la uscat. Se curăţă a doua oară semincerii. Se clădesc girezile de paie pe locuri sănătoase. Se începe recolta-
AUGUSTOS-A URATĂ
356
rea fâneţelor şi strângerea fânului în stoguri, de preferat în şoproane.
   In grădina de legume. Se stiâng seminţele coapte. Se recoltează cartofii şi toate legumele timpurii. Se seamănă salatele, spanacul, fasolea pentru păstăi, etc. Se începe recoltatul cepei de apă. Se continuă cu udatul şi prăşitul legumelor de toamnă. Se adună sămânţa de pătlăgele, ardei, castraveţi, pepeni. Către sfârşitul lunei se fac arăturile de toamnă pentru semănatul morcovului, pătrunjelului şi postârnacului, care reuşesc mai bine semănate pe biloane teşite şi din toamnă.
Fiff. 477. — AUOUBA JAPONICA.
   In grădina de flori. Se strâng seminţele florilor de vară.
   In grădina de pomi - livadă. Se începe altoirea în ochiu. Se pun proptele la pomii încărcaţi de fructe. Se curăţă 41 se udă pomii cu zeamă de băligar. Se protejează merele şi perele frumoase din spaliere contra insectelor, stropindu-se cu produse „arsenicale, prin saci de pânză sau hârtie. Se fac straturi noi pentru plantaţii de căpşuni. Se udă regulat plantaţiile noui de pomi. Se începe recoltatul prunilor, merelor şi piersicelor de vară. Se veghează a nu se infecta pomii de omizi.
   In vie şi pivniţă - Cramă. Se începe cu leşul strugurilor timpurii de masă. Se sapă pentru a treia oară via şi se tratează cu pucioasă şi sulfat de cupru, numai la începutul lunei. .Se taie rădăcinile altoilor. Se protejează strugurii frumoşi, învelindu-i în pungi de hârtie sau de pânză cerată.
   Se păstrează în pivniţă aceeaş temperatură de 12° la 20° pentru a nu se strica vinul. Se controlează vasele şi maşinile din cramă, re-parându-se din timp. Se pregătesc vasele de vin.
   In fermă şi grajduri: Se scot toate vitele
afară la câmp, pe livezi, pe islazuri şi fâneţe cosite, în trifoi şi lucerniere. Se măreşte porţia de hrană pentru vitele de muncă, în vederea campaniei de arături. Se dă vacilor de lapte, nutreţuri verzi, în vederea producerii laptelui. Se desinfectează grajdurile, coteţele, etc. Se dau cerealele la lopată. Se dă la vânturat şi se triorează grâul şi secara. Se continuă gonitul vacilor. Medicul veterinar va trebui să viziteze porcii şi paserile, cel puţin de 2 ori, în cursul lunei.
   In curtea de paseri. Se aleg din toate varie tăţile şi rasele, exemplarele cele mai frumoase, pentru prăsilă. Se strânge penele şi puful în vederea industrializării sau comercializării. Se caută debuşeuri interne sau externe pentru vânzarea paserilor tăiate şi a produselor lor. Se construesc noi coteţe şi adăposturi şi se repară cele existente, în vederea toamnei şi iernei. Se primeneşte nisipul şi se desinfectează interioarele coteţelor.
   In stupină. Se supraveghează activitatea matcelor, îngriijndu-se ca fiecare stup să aibă regina _ matca - lui tânără şi viguroasă. Cele bătrâne se înlocuesc. In caz de secetă,, se avi zeiază la hrănirea artificială. Roiurilor slabe, fără provizii, li se dă faguri cu miere, celor cu populaţie mică, rame cu puet de lucrătoare.
   In baltă. Se continuă cu curăţirea apei de iarbă şi ouă de broască. Deasemenea cu pescuitul racilor. Ne pregătim pentru campania de toamnă.
   Vânatul. Se vânează în mirişti, prepeliţe, începând delà 1 5 ale lunei. Mai ales dimineţile şi serile.
   Casa şi famiüa. Se încep aprovizionările de toamnă cu lemne, legume, murături, compoturi, marmelade, dulceţuri, conserve vegetale, de peşte şi de carne, bulion de pătlăgele şi ardei, etc.                C.  F.
   AUGUSTOS. - Vitic. - Varietate de struguri aparţinând ţărilor orientale, a fost în vechime răspândită de către călugării greci pentru struguri de masă ca şi varietăţile Aug-maz, Razachia, Mischet, etc.
   AULAX Berg. - Bot. - v. Protea. AULASTOMUM. - Zool. - Gen de Anellidae hirudinee, cuprinzând lipitori mari ce trăesc în bălţi. Se recunosc după culoarea lor negricioasă, spre deosebire de lipitoarea medicinală care e de culoare măslinie cu câteva dungi roşcate în lungul corpului.
   AURANTIACEAE. - Bot. . Familie de arbuşti exotici. Printre speciile mai cunoscute sunt: Citrus Aurantium var. dulcis L. - portocalul -, Citrus Limonium Risso. - lămâiul -v. ac.
   AURATĂ. - Bot. _ Sin. Ochiul boului, Ro-maniţă mare - Chrysantemum Leucantl.emum L. ; plantă erbacee din fam. Compositae, tulpina dreaptă, puţin ramificată, mai ales cu un singur capitul. Florile dispuse în capitule, cele marginale sunt femele, ligulate şi de culoare
 357
AUR EL-AUSTRALI A
albă, cele centrale tubuloase, hermafrodite, formează un disc gălbui. Creşte prin fâneţe şi poenile din păduri; uneori cultivată ca plantă decorativă. înfloreşte Iunie-August.
   AUREL. - Vitic. - v. Berbecel.
   AURELIA. - Zool. - Gen de meduze Aca-lephae caracterizat prin numeroase tentacule formând un ciucure pe marginea umbrelei.
   A.    Aurita L. de culoare albă aurie, ce a-pare la malurile Mărei Negre cu curenţii de apă rece şi se apropie de ţărm împreună cu scrumbiile albastre şi barbunii.
   AURICA. - Bot - Lantana Camara L. - Arbust din fam. Verbenaceae, tulpina robustă mai mult sau mai puţin ghimpoasă: frunzele opuse oriile sau oblonge, ascuţite, serat- dentate; florile galbene-portoca-lii, devenind mai apoi roşii, dispuse în capitule semi-glo-buloase, caliciul cu tubul scurt cu 4 dinţi, corola cu tubul curbat terminat prin 4 lobi mici scurţi şi neegali; ^ g ^ t ^ ___ fructul baciform, blobulos, e
   AURICULAT negru la maturitate. E cultivată ca plantă decorativă. Prin încrucişări şi cultură s’au obţinut mai multe varietăţi.
   AURICOL. - Anat. - Este unul din cele două compartimente superioare ale inimei; în el se adună sângele din organism. - v. Inimă.
   AURICULAR. Ceeace se referă la un au-ricol.
   AURICULAT. - Bot. - Denumirea dată la-minei când are la bază un apendicul - lob -sau doi lobi de forma unor urechiuşe. - Fig.
 478.
   AURICULARIA MESENTERICA - Bot. -sin. A. tremalloides. Specie din fam. Auricu lariaceae. - v. Drehle.
   AURUGO. - Med. Vet. - v. gălbinare. AUSTRALIA. _ Stat - Commowealth of Australia r= Statele Unite ale AustiaKei, cu‘ prind: New-South-Wales, Victoria, Queensland, South-Australia, Western-Australia, Tasmania, Northern Territorry şi Federal Capital Territorry. Supr. 7.704.022 km.2; 6.1/4 mii. loc.
   Agricultura. Mai mult de jumătate din acest continent se găseşte în zona temperată; partea de nord în cea tropicală
   Pe coaste, datorită umidităţii, vegetaţia este foarte bogată, pe când în interior găsim stepe uscate şi arzătoare, adevărate deşerturi.
   Din p. d. v. economic, cele mai importante sunt regiunile din Sud-Est şi Est. Administraţia face instalaţii de irigare, foraje de puţuri, exterminând plantele vătămătoare, distribuind seminţe selecţionate, etc.
   In New-South-Wales şi Queensland există un fel de Cactus spinos care acopere <?ca. 60 mil. acre şi se întinde cu 1 mii. acre anual, ceiace produce mari neajunsuri.
   Suprafeţe întinse de fâneţe artificiale se găsesc în fiecare stat. Produsele A. »unt foarte variate: cereale, leguminoase, produse tropicale, etc. Suprafaţa se repartizează astfel:   arabile 9,701,569 ha.; necuiKvate
2,536.595 ha.; grădini şi livezi 1 14,25 7 ha.; fânete si păşuni 1,852,917 ha.; păduri 9,914,549 ha.
   Creşterea vitelor. Odată cu colonizarea Australiei cu Europeni, la sfârşitul secolului al XVIll-lea, au fost introduse şi primele animale domestice. Prin întinderea enormă a păşunilor sale naturale, printr’o climă şi situaţie geografică favorabile, acest continent asigură o creşterere şi exploatare în stil mare a animalelor domestice.                                e
     Australia posedă astăzi: 1.765.437 cai, 9.273 măgari, 3.059 catâri, 12.783.137 bovine, 112.926.931 oi, 149.414 capre şi 1.162.407 porci.
   Cabaline. In Australia se cresc toate tipurile de cai cunoscute la noi în Europa, a-dică cai uşori, intermediari şi grei. In frunte stă calul englez, atât purul sânge cât şi sub forniă de produşi de încrucişare Cu alte rase. Calitativ el nu este inferior purului sânge din Anglia. Pentru îmbunătăţirea raselor de cai de ţară se întrebuinţează cu succes alături de calul englez şi calul arab. Cei mai buni cai se cresc în provincia Queensland.
   Bovine. In acelaşi timp cu caii, în Australia au fost introduse          şi animalele din specia boului.             In fruntea raselor     de boi importate
a fost rasa Shorthorn. La început creşterea se făcea în mod extrem de extensiv, abia la sfârşitul secolului trecut s’au pus bazele unei creşteri raţionale într’o anumită direcţie. Astăzi           se cresc cu aceeaşi intensitate atât rasele                                            de vaci de lapte cât şi de carne. Dintre
primele rase, locul de frunte îl ocupă rasa Ayrshire şi produşii ei de încrucişare. Ală turi de aceasta, pe o scară mare, se creşte un produs de curcire între rasele Ayrshire, Shorthorn şi rasa olandeză, aşa zisa vacă Ulawarra, care este un reprezentant fidel al tipului vacilor de lapte. Dintre rasele de carne», cele mai răspândite sunt Aberdeen-Angus, Devon si Shorthorn.
   Ovine. Australia stă cu cca. 1 1 2 milioane de oi în fruntea tuturor ţărilor cu creşterea oilor. Condiţiunile de creştere extrem de favorabile, dar în aceeaşi măsură şi priceperea şi perseverenţa crescătorilor, au creiat un tip de oaie de rasa Merinos care este superior acelui din ţara de origină. Rasa este remarcată nu numai prin conformaţie şi des-voltarea ei ireproşabilă, dar şi lâna de merinos de Australia, graţie uniformităţii mari a firelor ei de lână, este cea mai bine apreciată din toate lânurile care circulă pe pieţele mondiale. Producţia anuală de lână pe cap de oaie variază în medie între 2,80-3,50 kgr., lâna fiind de o fineţe între 3A-B, lungă de 7,5 cm. şi prezintă o mare uniformi-
AUSTRALOP-AUSTRIA
358
tate. Alături de producţia lânei, Australia exportă anual şi o mare cantitate de carne de oaie, fie sub formă frigorifiată, fie sub formă de conserve.
   Porcine. Creşterea porcilor se practică pe o scară mult mai puţin intensă în comparaţie cu bovinele şi ovinele. Această ocupaţie are
 o  importanţă pur locală, ea nu contribue cu • nimic la comerţul exterior al produselor a-nimale din Australia. Numărul porcilor în anul 1932 a fost evaluat la aproximativ un milion de animale, ceeace faţă de întinderea ţării este foarte puţin. In general creşterea are un caracter foarte extensiv. Numai acest sistem de creştere permite a ţine cârduri de animale în care acestea se numără cu zecile de mii. Alături însă de aceste gospodării, e-xistă şi altele în care creşterea se face în mod cu totul raţional. Ele reprezintă crescătoriile de elită, care servesc ca matcă pentru crescătoriile cu caracter extensiv.
   încurajarea din partea Statului pentru promovarea creşterii animalelor este foarte activă. Există foarte multe ferme model şi laboratoare ştiinţifice, în care se. studiază amănunţit toate problemele care sunt în legătură cu creşterea şi exploatarea animalelor. Statul subvenţionează de asemenea cu sume enorme importul de reproducători buni, expoziţiile zootehnice, creiarea de cooperative şi sindicate zootehnice.
   Creşterea animalelor pe insulele oceanice, din punct de vedere zootehnic, ocupă o treaptă cu totul neînsemnată. O singură excepţie face Noua Zeelandă, unde creşterea animalelor ocupă un rang care o pune pe ace-laş plan cu Australia.                  A.  M.
   AUSTRALOP. - Avic. . Orpington negru australian, este o rasă de găini din Australia, vestite ca bune ouătoare, rezistente la maladii şi la intemperii. Culoarea penajului neagră, cu reflexe verzui; ciocul, picioarele, labele şi ochii negri; creasta, bărbiţele şi ure-chiuşele roşii. Mărimea şi greutatea corporală mijlolcie, 2-2 jum. kgr. Ţinuta dreaptă şi mersul vioiu. Bune căutătoare de hrană şi harnice ouătoare. Se găsesc si în ţară.
                                         D. R.
   AUSTRIA. - Stat. . 83.834 km.3, 61/2 mii.
 locuitori.
   Agricultura. Se găseşte în plin progres, cu toată insuficienţa produselor şi scumpetea lor. Grâul şi secara nu acoperă decât 50-60% cin necesităţi. Cultura celei din urmă are perspective de desvoltare, pe când a grâului este împiedicată de sol. Ovăzul de asemenea cedează locul orzului, care este mai rentabil, ca şi porumbul. Ultimii ani arată o tendinţă de desvoltare a plantelor industriale: hamei, tutun, mac şi plante medicinale.
   Repartiţia terenului productiv _ în afară de 879.207 ha. sterile - este următoarea: a-rabile 1.927.370 ha.; grădini 86.597 ha.; vii 37.436 ha.; păşuni şi fâneţe 2.315.569
 ha.; păduri 3.137.185 ha. Austria este nevoită să importe o varietate nesfârşită de pro-dwse agricole şi alimentare, constituind un bun debuşeu pentru agricultura românească.
    Creşterea vitelor. Această ţară prezintă condiţiuni pentru creşterea animalelor, cari variază după structura geografică a diferitelor regiuni.
    In Vestul ţării, unde munţii ocupă întreaga suprafaţă, precipitaţiunile sunt abondente, iar climatul puţin aspru; regiunile muntoase din Est precum şi colinele şi chiar şesul sunt în schimb uscăcioase şi cu un climat variabil. Flora este mai abundentă în Vest decât în Est. Acest fapt are ca consecinţă că re giunile muntoase servesc mai mult pentru creştere, pe când restul, pentru exploatare.
    Trecând la descrierea animalelor ce se cresc în Austria, trebue să amintim în pri-mult rând ultima statistică de animale din anul 1930. Iată care a fost numărul de animale după specii: Cai 248.000; Catâri si măgari 2.000; Boi 2.313.000; Oi 273.000; Capre 199,000; Porci 1.966.000; Pasări 6.439.000.
    Bovine. In creşterea animalelor din Austria, speţa bovinelor ocupă cel mai important loc şi în special în regiunile muntoase, unde această creştere prezintă singura ocupaţie a populaţiei. In ultimul timp s’a început şi creşterea porcului, animalul indispensabil pentru valorificarea rezidiilor dela ]ăptării, a căror desvoltare în Austria a luat un avânt dintre cele mai frumoase.
    Cu excepţia rasei Simmenthal şi Montafon a căror origină este din Elveţia, în Austria se cresc foarte multe rase indigene. Numărul acestor rase şi varietăţi atingea acum vreo 60
                           După Stang-Wirth. Fîg. 479. — RASA MONTAFON.
 de ani cifra de 22; astăzi numărul lor a fost redus la 9. In 1923 procentul raselor se prezintă în modul următor: Simmenthal 35,9%; Pinzgau 19,7%; Murboden 14,3%; Montafon 9,3%; Waldviertler 7,7%; Stropită de munt# 0,7%; Tux-Zillerthal 0,1%; Corcituri 8,1 %.
    Rasa cea mai cunoscută din Austria este
 359
AUSTRU-AUŞEL
 rasa sură sau brună, numită încă şi Montafon.
Se creşte în întreaga provincie Voralberg şi în partea de Vest şi de mijloc a Tirolului. în afară de aceste regiuni compacte, creşterea rasei brune se mai face, în mod mai mult sau mai puţin intens, în Stiria, în Austria de jos şi în ultimul timp chiar în Ka-rinthia şi Austria de sus. - Fig. 479.
   Altă rasă, de origine autohtonă, este rasa Finzgau care se creşte în provincia Salzburg, în Vestul Karintiei, precum şi în partea de Est şi Nord a Tirolului, în Austria de sus şi îin Stiria.
   Dintre rasele străine, cea mai importantă este Simmenthal-ul.
   Cai. Austria dispune de o rasă proprie de cai numită Pingzau sau rasa norică. A-ria geografică a acestei rase se întinde în toată regiunea Alpilor din Austria şi Bava-lia, dar aria strânsă se găseşte în Salzburg.
   Altă rasă austriacă de cai, este Haflin-ger. Aria geografică a acestei rase se află în Tirolul de Sud, în jud. Bozen şi Veran care aparţin astăzi Italiei.
   Acest cal - Fig. 480 - are o talie de 155 cm. şi se pretează bine pentru călărie şi pentru transporturi la munte - cu portsamar.
   Alte rase şi varietăţi de cai ce se cresc aici sunt Lipiţan, Ghidran şi Nonius.
   Porci. Creşterea porcilor în Austria a început să se desvolte mai bine de abia după război. Aici se oreste rasa York mare, porcul nobil şi înobilat german, cari au servit pentru ameliorarea porcului autohton, care aproape a dispărut.
Fig. 480. — RASA HAFLINGER — Austria.
   Oi.    Creşterea oilor în Austria prezintă o importanţă foarte redusă. Aici se cresc numai două rase: oaia de Karintia, care este o oaie de carne, cu lână albă de tip B-C şi oaia de piatră - Steinschaf -, care este pe cale de dispariţie.
   Oaia din Karinthia - Fig. 481 - pare a fi înrudită cu oaia bergamasca din Italia.
   Producţia de lapte a acestei oi este foarte mică şi ajunge în general numai pentru creşterea mielului.
   Măsuri de încurajare. Pentru cai, statul întreţine două herghelii la Wieselburg şi Piber, al căror scop este de a furniza reproducători masculi pentru depozite de armăsari, sau pen . tru staţiunile de montă, iar pe de altă parte de a creşte tineretul mascul cumpărat dela particulari.
Fig. 481. — OAIE DIN KARINTIA — Austria.
   Autorizaţia reproducătorilor masculi este reglementată de Stat.
   Pentru vite există o lege care regulamen-tează creşterea raselor după provincii şi prevede şi autorizaţii pentru tauri. Statul sprijină direct activitatea sindicatelor de creştere şi control, creşterea reproducătorilor, ajută arendarea păşunelor şi procurarea taurilor. Ir. mod asemănător statul ajută şi creşterea porcilor, acordând în plus premii pentru grajduri.
   Pentru expoziţii şi propagandă, statul pune la dispoziţia organizaţiilor fonduri importante.                                Dr. O.
   AUSTRU. - Met. _ Vânt cald delà S. SW., suflă mai ales vara. E umed dar nu aduce totdeauna ploaie din cauza temperaturii prea ridicate. Aduce vara secetă cu valuri de căldură cari sunt păgubitoare culturilor. Iarna aduce timp cald, fiind cauzat de depresiunile atmosferice produse la N. şi vine cu ploaie sau zăpadă. Sufîă mai mult în Banat, Oltenia şi Dobrogea.                           I. T«
   AUŞEL. - Zool. - Gen de pasere dentirostră din fam. Sylvidelor. Auşelul e o pasăre foarte mică, intermediară între Pitulice şi Piţigoi. Are ciocul drept şi ascuţit; aripele scurte rotunjite, coada e puţin bifurcată; are un penaj abondent cu penele foarte descompuse, totdeauna viu colorate. Trăeşte prin garduri vii şi tufişuri. Sunt foarte sociabile, trăind în mici stoluri şi nu se izolează decât în momentul clocitului în Mai sau Iunie. Femela face 8-10 ouă de prima dată; a doua oară face 6-9 ouă. Ouăle sunt foarte mici
AUŞEL-AUTOCROTALIA
360
 şi foarte fragile, de un gris-gălbui, pătate, dungate sau marmorate. Cuibul făcut din muşchi şi pene.
   Aceste păsărele,.pe lângă cântecul lor, din-trug în sbor sau pe pământ o enormă cantitate de larve şi insecte. Odată cu primul frig ele emigrează către Sud.
   Sunt două specii: Regulus cristatus şi R. capillus. In româneşte are mai multe sinonime: regişor, sfredeluş, bourel, păsărică, au-şeî.                                   Agr.   Car.
Fig, 482. — AUfcj.hJ.Li — Aefcithctlus pendulinus.
   AUŞEL. - Zool. - Sin. Boicuş - Aegithaluî pendulinus L. - Pasăre mică ce trăeşte în regiuni de bălţi printre trestii şi plante de apă înalte, mai ales în Delta Dunărei. E remarcabil cuibul construit cu multă artă, în forma unei pungi atârnată de vârful unei trestii sau papură, având în partea de jos o mică intrare. Se hrăneşte cu insecte şi cu seminţe.
- Fig. 482.                                 i. B.'
   AUT AN. - v. Insecticide şi fungicide. AUTENTIC.. - Legisl. - Făcut cu formele legale cuvenite: acte autentice - un fapt cert, incontestabil, adevărat, positiv, o istorisire autentică.
   Actul atentic este acela ce s’a făcut cu solemnităţile de lege, de un funcţionar public, care are drept de a funcţiona în locul unde actul s’a făcut. Ca actul să fie în adevăr autentic, ti*ebue:   1. să fie primit sau dresat
de un funcţionar public; 2. funcţionarul să fie competent, adică să lucreze în limitele atribuţiunilor sale, în raport cu natura actului primit şi a locului, unde instrumentează;
3. să fie capabil de a instrumenta, adică să nu fie interesat personal. Actul autentic face deplină credinţă, constitue deci o probă completă asupra faptelor şi convenţiunilor ce constată; el nu poate fi respins prin nega-ţiune si nici a se proba falsitatea lor prin mijloace obişnuite, decât prin greaua cale a inscripţiei în fals. Actul autentic probează tot ceiace s’a petrecut în faţa funcţionarului, aşa dar el tuebue să le constate de visu şi de auditu, propriis sensibus. Actul face deplină credinţă între părţi şi faţă de terţi - cei cari iau parte la facerea acului '-, despre: 1 autenticitatea sa; 2. data; semnăturile puse în el; formalităţile menţionate în el ca îndeplinite; 3. faptele ce funcţionarul public atestă că s au petrecut înr.intea lui; 4. faptul că părţile au făcut deciaraţiunile ce acel constată. Actele autentice pot fi executate, în-vestindu-se cu forma executorie, putând ţine loc în aceasta privinţă de hotărîrea judecătorească executorie.     P. Mor.
  AUTENTIFICARE. - Leg. . Operaţiune ce se face de către funcţionarul public competent, pentru ca actul să devie autentic.
  AUTOBASIDIOMYCETES. - Bot. - O diviziune în clasificaţia Basidiomycetelor. v, ac.
  AUTOBASIDIE - Bot. . v. Basidie.
Fig, 483. — AUTOCLAV.
  AUTOCLAV. Aparat de sterilizare cu a-jutorul vaporilor sub presiune. Un manometru montat la acest aparat arată presiunea vaporilor din interior deci si temperatura. Presiunea unei atmosfere are aproximativ
120° C. - Fig. 483.
  AUTOCROTALIA - Zoot. - Sunt nişte mărci metalice cu ajutorul cărora se mar-
361
AHTOFECUNDARE-AUTOMATE
chează animalele. Caracteristica acestor mărci constă în faptul că printr’o singură manipulare cu un cleşte special, numit auto-crotal, se pot fixa de urechea animalului. Marcarea animalelor cu mărci autocrotalii este mai costisitoare decât marcarea cu alte mijloace; ea constitue însă cea mai ideală metodă de marcare cunoscută până astăzi.
                                                                                          V. c.
   AUTOFECUNDARE. - Bot. - Fecundare prin sine însuşi, copuîare, fructificare, legare, rodire, prin sine însuşi.
   Fecundarea rezultă prin unirea celor două sexe - mascul şi femei - care se află pe a-celaş individ. Individul autofecund trebue să fie hermafrodit, adică să poarte ambele sexe, să ajungă ambele sexe în acelaş timp la maturitate şi să fie astfel construite încât să se poată uni. La plante, autofecundarea se înţelege atunci când ambele sexe, care se u-nesc, sunt în aceiaşi floare.
   Plante - flori - hermafrodite autofertile -fertile prin ele însuşi - sunt: grâul, orzul, ovăzul, etc. - nu absolut toideauna autofe-cundate. - Plante - flori -hermafrodite au-ţosterile: secara - în parte din cauze ereditare şi numai prin polenul propriu este autosterilă - trifoiul - din cauza construcţiei florale care nu permite polinizarea proprie fără intermediul bondarilor -; sfecla, în mare parte autosterilă din cauză că nu corespunde maturitatea celor două sexe. Plante cu flori unisexuate, monoice în foarte mică măsură autofertile: porumbul.'
   Autofecundarea este foarte frecventă la plantele fanerogame. In regnul animal se întâlneşte numai la speciile inferioare.
   Fiinţele cu autofecundare se mai numesc fi autogame, iar cele care se fecundează prin intermediul altei fiinţe de sex opus se numesc alogams sau xenogame - v. Fecundaţie, polinizare, autopolinizare şi ameliorare.
                                                                                     Amil. Vas.
   AUTOGAMIA. - Biol. - Reproducţie se-xuată caracterizată prin aceea că atât celulele sexuale masculine cât şi cele femenine se găsesc pe unul şi acelaşi individ, cum este cazyl la plantele hermafrodite şi la . unele aniiţiale.
   ÂUTOGENEZA. - Biol. - Naşterea în mod spontan a fiinţelor vieţuitoare. - Teoria lui Haeckel, astăzi părăsită.
   Autohemoterapia. - Med. Vet. -
Constă în scoaterea unei cantităţi de sânge dintr o venă şi apoi injectarea sângelui fie sub piele, în grosimea pielei şi rar în muşchi, ^e întrebuinţează cu bune rezultate în tratamentul exemelor, în intoxicaţiuni ş. a. m. d.
   AUTOIC. - Bot. - Denumire dată plantelor parazite, al căror ciclu evolutiv se petrece pe aceiaş plantă gazdă, în opoziţie cu heteroic.
   ÂUTOINFECŢIE. - Med. Vet. . Un orga-
nism care are microbi nepatogeni se poate el însuşi infecta cu aceşti microbi, dacă rezistenţa organismului a scăzut sau virulenţa microbilor s’a mărit din diferite cauze cari transformă agenţii saprofiţi în microbi patogeni.
   AUTOINFECTARE* - Med. Vet. - Pătrunderea în organismul animal a formei larvare a unui parazit care trăeşte pe socoteala a-cestui organism.
   AUTOINTOXICAŢIE. - Med. Vet. - Otrăvirea corpului cu substanţe produse de însuşi organismul animal. Aceste substanţe sunt de două feluri: a- externe, parazitare şi neparazitare; b - interne, produse de descompuneri ale substanţelor albuminoide, lipoide şi hi-draţi de carbon, atunci când funcţiunea intestinului este turburată.
   Simptomele intoxicaţiei:  dureri de cap,
lipsă de poftă de mâncare, temperatură, puls şi respiraţie accelerate.
   Autointoxicaţiile se mai produc şi prin prezenţa unei cantităţi prea mari de C02 în sânge; prin săruri şi pigmenţi biliari; în bolile ficatului; prin acetonă în caz de diabet; prin absorbţie de produse placentare la femelele în gestaţie; prin supraproducţia glandei tiroide, prin produsele de oboseală muşchiu-lară; prin răni prea întinse sau acelea produse de arsuri; prin absorbţia sângelui din hematoame.                         M. Mih.
   AUTOLIZĂ. - Bot. _ Digerare proprie. Fenomenul se întâlneşte îa unele bacterii, ex.: azotobacter, când, cultivate pe medii de cul-tur, în anumite condiţiuni, îşi pierd conturul lor, contopindu-se într’o massă.
   AUTOLIZĂ. - Med. Vet. - Este digerarea prin sine însuşi, printr’un ferment secretat de protoplazmă, a unui grup de celule din-tr’un organ care nu mai are legătură cu corpul animalului, fără intervenţia microbilor.
   Temperatura favorizează autoliza; astfel, în timpul verei este mai activă şi mai rapidă autoliza ficatului în care zonele de autoliza se văd sub formă de pete rotunde de culoare mai deschisă decât restul organului.
                                                                                         M. Mih.
   AUTOMATE. - Alim. - Vase speciale pentru hrană fi apă, construite din lemn sau alte materiale, de diferite sisteme şi mărimi, întrebuinţate în creşterea pasărilor şi altor specii de animale domestice. Ele prezintă următoarele avantaje: 1. permit înmagazinarea u-nei cantităţi mai mari de hrană şi apă, ceea ce economiseşte timpul şi munca crescătorilor sau a îngrijitorilor; 2. pune la dispoziţia pasărilor şi animalelor hrană şi apă în tot timpul; 3. înlătură pierderile de hrană; 4. nu permit, mai ales pasărilor, să murdărească hrana şi apa şi în felul acesta înlătură răspândirea boalelor; 5. înlătură căderea puilor în apă, lapte, hrană umedă, etc., ceeace ar putea cauza răceli, îngheţarea sau înecarea lor; 6. automatele de apă permit să fie
AUTOMIXIE-AUTOPSIE
 362
  încălzite în tot timpul iernii, ceace aduce mărirea producţiei de ouă.
  In creşterea pasărilor automatele sunt absolut indispensabile în crescătoriile mari şi extrem de folositoare în crescătoriile mici şi
  chiar în curţile ţărăneşti.
  In Fig. 484-487 dăm câteva sisteme şi mo-t
  dele de asemenea automate:
                        Fig. 484.—AUTOMAT DUBLU PENTRU GÂINELE OUĂTOARE — A. rezervorul pentru hrană; B locul unde cade amestecul pe măsură ce păsările îl consumă.
1TN —
  Fig. 485._— AUTujviAT PENTRU APĂ CU LAMPĂ DE ÎNCĂLZIRE — A. rezervorul de apă; B. capacul de acoperire; C. locul unde cade apa pe măsură ce păsările o beau; D. lampă de încălzire în timpul iernei, pentru menţinerea apei la temperatura de 10-20'’C.
Fig. 486.
 __ ALIMENTAREA CU APĂ A
 AUTOMATELOR.
                          Fig. 478. — AUTOMAT DE MÂNCĂRE SIMPLU — care se poate atârna lângă perete.
   AUTOMIXIE. «• Bot. - Fenomenul de auto^ fecundaţie, prin copularea a două celule sexuale vecine sau a 2 nuclei ai uneia şi aceleiaşi celule.
   AUTOPLASTIE. - Med. - Operaţie prin care se înlocueşte o parte distrusă dintr’un ţesut prin alte părţi, luate dela acelaş individ.                                  ; J
   AUTOPLUG. - Mas. agr. - v. tractor. AUTOPOLINIZARE. - Bot. - Polinizarea părţ.’i femele prin polen dela aceiaşi floare.
  - Scuturarea polenului propriu pe pistilul aceleiaşi flori - Sunt plante care deşi se pot autopoliniza, totuşi nu sunt autofertile -secara - şi pentru a lega rod, trebue să fie adus polenul dela alte plante. Porumbul nu are flori hermafrodite şi deci nu poate fi vorba de autopolinizare - respectiv autofecun-dare - înăuntrul unei flori. Are însă florile mascule în vârf - moţ - iar pe cele femele în ştiulete. Polinizarea florilor femele, la porumb poate avea loc cu polen din florile mascule ale aceleiaşi plante, însă aceasta nu se întâmplă în general din cauza că: a.- polenul aceleiaşi plante se maturizează cu câteva zile înaintea florii femele şi b. . polenul aceleiaşi plante este inactiv pe florile femele proprii. Din această cauză, la porumb averr de a face în regulă generală cu o autosteri-litate.                          Amil. Vas.
     AUTOPSIE. - Med. Vet. - Sin. necropsie. Operaţie care constă în tăerea după un plan anumit a unui cadavru cu scopul de a găsi cauza morţii. Este baza studiilor de ana^ tomie patologică întrucât prin ajutorul autopsiei putem cunoaşte schimbările pe cari le-au suferit organele în urma boalei.
     Tot ceeace se observă la autopsie se notează ţntr’un act de autopsie sau de necrop-
363
AUTOPYOTERAPIA-AUTOTOMIE
sie sau protocol. In el se scrie: semnalmentele şi proprietatea animalului, tot ceeace se observă asupra cadavrului la exterior, starea de întreţinere, gradul de rigiditate cadaverică, aspectul mucoaselor.
   Se taie apoi pielea începând de la bărbie până la pubis şi se jupoie pielea răsfrângân-du-se membrele anterioare prin tăerea muşchilor care leagă umărul de piept şi membrele posterioare, prin dezarticulaţia la locul de prindere în bazin - coxo-femurală. Urmează tăerea peretelui abdominal de la terminarea coşului pieptului până la pubis, pe linia de mijloc, şi de-alungul coastelor sau perpen-
Fig. 488. — AUTOPSIA UNUI CÂINE,'
dicular pe prima tăetură. Astfel pereţii abdominali se răsfrâng într’o parte şi alta şi organele din cavitatea abdominală rămân descoperite. Pentru deschiderea cavităţei toracice, se tae, cu fierăstrăul sau cu un cleşte ca acela întrebuinţat la tăerea viţei _ costo-tom coastele pe o linie orizontală în partea de sus; astfel se îndepărtează coşul pieptului lăsând descoperite pulmonul şi inima.
   Se examinează fiecare organ în parte din punct de vedere al mărimei, culoarei, consistenţei, prezenţei de focare. Cercetarea se complectează prin examenul microscopic -
Fig. 488.
   Pentru efectuarea autopsiei, trebue să avem la îndemână o cutie cu instrumente - trusă care să cuprindă un cuţit, un bisturiu, două perechi de foarfeci, dintre cari una butonată,
o  pensă cu dinţi, un ferăstrău, o daltă, un ciocan, cu costostom. Pentru a ne feri de infecţie, o soluţie antiseptică, fenol 4% sau sublimat coroziv 0,1 % şi, pentru eventual? tăeturi, tr. de iod.               M. Mih.
   AUTOPYOTERAPIA. - Med Vet. - Constă din injeoţiunea la un animal a unui microb sau asociaţiuni microbiene, care s’a izolat de la acelaş animal. Microbul se injectează numai după ce a fost transformat în vaccin, a-
dică puterea lui de îmbolnăvire a fost redusă sau distrusă fie prin încălzire sau cu diferite substanţe antiseptice. Injectarea măreşte fago-citoza şi ajută puterea de apărare a organismului. Se întrebuinţează în tratamentul artritelor supurate, fistula greabănului, alte fistule, plăgi grave supurate, însoţind totdeauna tratamentul principal.        P. F.
  AUTORIZAŢIE. - Faptul de a autoriza - a se da puterea cuiva de a face ceva. Act scris, prin care se constată o permisiune dată. A. consiliului de familie, a. pentru inscripţii ipotecare, a. pentru minori emancipaţi, a. pentru facere de hotărnicie, a. pentru a face comerţ, a. pentru construcţii, etc. P. Mor.
  AUTORIZAREA REPRODUCĂTORILOR.
- Zoot. - Se face de către o comisie de expertiză a reproducătorilor masculi, conform ,,Legii pentru creşterea, îmbunătăţirea şi apărarea sănătăţii animalelor“. Modul de acţiune al comisiilor de expertiză se tratează în ,,regulamentul pentru aplicarea legii creşterii, îmbunătăţirii şi apărării sănătăţii animalelor“.
  Comisia de expertiză este compusă din medicul veterinar al circumscripţiei, pretorul plăşii şi un crescător de animale. Această comisie, examinează toţi reproducătorii din pîasa respectivă, după un itinerar special întocmit şi adus la cunoştinţa autorităţilor comunale cu cel puţin 20 zile înainte de sosirea comisiunii în localitate.
  Lucrările de expertiză se fac în luna Septembrie a fiecărui an. Reproducătorii examinaţi şi găsiţi apţi pentru reproducţie se înfierează sau se marchează, iar cei neapţi se castrează. Castrarea se- face în contul proprietarului. Reproducătorii autorizaţi se înscriu într’un registru special iar proprietarul primeşte un certificat de autorizare, în mod gratuit. Certificatul este valabil 1 an. V. C.
  AUTOSEROTERAPIE. - Med. Vet. - Este un mijloc de tratament care constă din scoaterea unei cantităţi de lichid din cavităţile pleurale, peritoneale sau din sângele unui bolnav şi apoi a injecta Ia acelaş bolnav cantitatea extrasă, de obiceiu însă pe altă cale - sub piele sau în muşchi -. Acţiunea binefăcătoare a autoseroterapiei este da-o-rită formării lizinelor, antitoxinelor, anticorpilor cari ajută la formarea unui ser neu tralizant cu acţiune imediată ce se arată prin
o urinare în mare cantitate, scăderea temperaturii, o îmbunătăţire a stării generale, etc. Se întrebuinţează în pleurezii, pleuro-pneumo-nii, ascita câinilor, artrita mânjilor, etc. P. F.
  AUTOSOMAL. - Ered - Un caracter al cărui factor ereditar nu este localizat în e-terocromozom, ci într’un autozom.
  AUTOSTERILITATE. - Bot. - Fenomen ce se observă la unele plante, cari sunt sterile cu propriul lor polen. - v. autopolinizare.
                                                                                  V. Gh.
  AUTOTOMIE. - Bot. - Forma de imunitate activă, Ex.: Ramurile de măr şi păr în
AUTOTROFE-AVENA
 364
locul unde a încolţit sămânţa de vase se u-sucă şi cad.
   AUTOTROFE. - Bot. - Plante cari pot să se hrănească din elementele minerale, apă şi C02, fabricând cu ajutorul clorofilei, luminii şi căldurii - fenomenul de fotosinteză -substanţele nutritive necesare.
   AUTOZOM. - Bot. - Cromozomi tipici o-bişnuiţi, spre deosebire de cromozomii speciali heterocromozomi sau alozomi. V. G’h.
   AUTUCHON. - Vitic. - Varietate de struguri obţinută în America prin încrucişarea hibridului Cliton cu varietatea europeană Chassela'-. d’ore.
   AUXANOMETRU. - Intrument cu care se măsoară creşterea plantelor.
   AUXILIAR. - Animale domestice - Geof-froy de S. Hillaire dă acest nume la animalele domestice, care nu sunt crescute pentru carne. Calul, câinele, pisica, măgarul, etc., sunt animale auxiliare căci le folosim la munci, vânătoare, diverse plăceri, fără altă destinaţie specială.
   AUZ. - Biol. - Simţul special prin care vi-bratiunile sonore sunt transmise scoarţei cre-erului. Organul auzului este urechea şi de aici vibraţiunile sunt conduse prin nervul a-custic la centrul auzului, situat în lobul tem-porosfenoid al creerului/
   AVA. - Piscic. - v. mreajă.
   AVAET. Taxă ce se plătea la vamă, la trecerea unui pod, pe vite, etc.
   Zeciuială ce se ia celor cari fabrică ţuica la povernele altora.
   AVAL. Partea spre care coboară un râu. In aval de Brăila ■■= în jos de Brăila. Contrariu: amonte.
   AVAL. - Comerţ. - Pe lângă garanţia ce rezultă din giruri, plata unei cambii poate fi garantată printr’o garanţie specială - numită aval.
   Avalul este o garanţie cambială în plus şi e scris pe cambie şi semnat de către acela care-1 dă prin cuvintele ,.pentru aval“.
   Prin aval, garantându-se plata cambiei, a-ceastă garanţie se dă în favoarea oricărui posesor cambial, nu numai în favoarea unui anumit creditor - posesor al cambiei -. Dar dacă avalantul se obligă direct faţă de orice posesor viitor al cambiei, el însă prin avalul ce-1 dă, se face garantul unei anumite persoane, ce din cuprinsul cambiei reese debitoare, fie acea persoană girant, acceptant, trăgător sau emitent, fie chiar un alt ava-Iant - deoarece un avalant poate fi avalizat. Ava»antul garantează nlata cambiei şi pentru aceasta se obligă soHdar, fără să mai poatâ invoca beneficiul de discuţiune sau de diviziune.                           I.  N. Finţ.
   AVALANŞĂ. - Geol. . v. lavină.
   AVANS. - Econ. - Plata anticipată a unei părţi dintr’o sumă datorată - dintr’o sumă al cărei termen de plată e mai târziu. In comerţ: Avans pe efecte depozitate. _ v. lombard.
 In agricultură se poate considera ca avans al culturilor, capitalul învestit în seminţe, salariile lucrătorilor, lucrările culturale, etc. -v. Credit agricol, colonizări
    AVANTREN. - Mas. agr. _ Partea ante rioară a unui vehicul sau a unei maşini agricole purtată pe roate, cuprinzând roţile dinainte şi dispozitivul de atelaj. La plug -v. ac. - are rolul să-i asigure stabilitatea, şi unifolrmitatea lucrului în adâncime şi lărgime.
    Tot astfel la semănătoare - v. ac. a. îi dă posibilitatea să fie condusă cu regularitate. - v. prăsitoare, vehicul.
Fig. 489. — AVATUL — Aspius rapax.
   AVARENGO. - Vitic. - Varietate de struguri foarte iubită în Italia, în provinciile Pig-nerot şi Saluces. Produce struguri plăcuţi pentru masă, cum şi pentru vinul care capătă un buchet foarte distins prin păstrare, dar mai ales este foarte apreciată pentru cura de struguri dictată de medici contra boalelor de rinichi şi a neurasteniei.
   AVARIE. - Com. - Stricăciune suferită de mărfuri în timpul înmagazinării, transportului.
   AVAT. - Pisc. . Sin. hăut, vâlcan, vespere
 - Aspius rapax - peşte osos de apă dulce, comun în Dunăre şi în partea de jos a râurilor mari. E un peşte răpitor distrugând mai ales obleţul. Carnea lui e gustoasă, are însă multe oase. Ajunge la dimensiuni de 40-80 cm. şi 1 0 kgr. greutate. Nu se adună niciodată în cârduri. Fig. 489.
   AVENA. - Bot. - Gen de plante Gramina-ceae, aparţinând tribului Avenee. Sunt plante anuale cu frunzele destul de late, răsucite când sunt tinere şi cu ligula destul de scurtă. Ramurile panicolului aspre. Spiculeţele la urmă atârnă jos, 2 cm. lungime sau chiar mai lunei. Toate florile spiculeţului sunt bisexuate. Glumele cu 7-11 nervuri, paleele inferioare dorsal aristate; arista geniculată şi la bază răsucită. Cuprinde specii foarte importante:
   A.     sativa L. cu subsoeciile: A. Diffusa Neitr şi A. Orientalis Schreb. - v. o vas; A. strigosa Schreb. _ v. o vas prost, o vas negru; A. nuda L. - v. o vas golaş; A. fatua L. _ v. o vas sălbatic; A. sterilis L. - v. ovăs sălbatic.
   A.     barbata Brot. Florile fiecărui spiculeţ se desprind depe axă la maturitate, sau chiar înainte şi cad. Paleele inferioare în jumătatea inferioară cu peri lungi şi deşi, având la
365
AVENAR1US-AVENASTRUM
 vârf două prelungiri fine ca părul şi lungi de 4-5 mm. Are tulpini drepte, până la 60 cm. lungime cu frunze plane, împreună cu tecile păroase, rar glabre. Anuală sau bisanuală. Creşte prin semănături. după Tr. Săv AVENARIUS. - Pom. - v. Ceară de alto-.t.
                           Fig. 490. — AVENASTRUM PUBESCENS Less. — aj — Spiculet.
  AVENASTRUM. - Bot. - Gen de Gramina-ceae din tribul Avenee, perene, cu frunzele cutate când sunt tinere; tecile frunzelor nu sunt despicate până la bază. Spiculeţele e* recte, în general mai scurte de 2 cm. Glumele cu 1-3, rar 5 nervuri. Ovarul la v£ri păros.
  Specii numeroase, crescând la noi în ţară. Dintre ele, cu importanţă pentru păşuni sunt două: A. pubescens şi mai puţin A. pratenoe.
  A. pubescens - Huds - Less. - Fig. 490.
  Are arista în partea inferioară răsucită ca un melc, nefiind aci puternic comprimată. Spiculeţele cu 2-4 flori. Tulpini înalte până la 1 m., drepte, netede. Frunze plane. Tecile fruţizelor inferioare scurt-lânos păroase.
Spiculeţe grupate în panicol sub fiecare floare. Sămânţa - cariopsa - ascuţită şi până îa genunchi răsucită. La baza seminţei, un fascicol de peri. Paleia inf. înconjoară aproape complet fructul şi es:te aproape de 2 ori mai lungă decât el. Creşte prin păşunile umede, fiind calificată drept bună plantă de nutreţ. Perenă, înfloreşte în Iulie-August.
   A.      decorum - Ika - Deg. Arista şi spiculeţe ca §i la A. pubescens. Ligula scurtă sau a-proape lipsă. Paleia inferioară cu o aristă lungă şi verde pornind deasupra mijlocului,
-  pe nervuri cu peri fini şi la vârf slab bi-dentată. Formează tufe cu rizom scurt tă-rător. Tulpină de 60 cm. înaltă.
A.      desertorum - Less. -Formează deasemenea tufe cu rizom scurt. Tulpini înalte, până la 50 cm. subţiri şi netezi. Frunzele bazale alungi“ te, pe faţa superioară uşor aspre, cu tecile strânse pe tulpină. Ligula scurtă, la vâri sfâşiată. Panicol racemiform, erect sau slab difuz, ramurile cu un singur spiculeţ; spiculeţele cu 2 flori. Peren. In* floreşte Iunie-Iulie. Creşte pe coastele expuse în stepele Basarabiei.
A.      compressum - Heuf. -Arista, în partea inferioară, unde este răsucită puternic comprimată ; privită prin transparenţă, apare cu spire lucitoare, alternând cu spire întunecate. Spiculeţele cu 4-6 flori. Axa spiculeţului glabră.
Perii se găsesc numai pe căluşul fiecărei flori. Frunzele dela bază plane, 2-4 mm. late.
Spiculeţele cu 4-9 flori. Glume inegale. Perenă, înfloreşte în Iunie-August. Creşte prin livezi, poeni, în păduri, crăpături de stânci.
A.   pratense - L. - Less.
Are axa spiculeţului, ramurile panicului şi frunzele, la fel ou A. verticulor. Arista, iixată la mijlocul paleii in^ ferioare. Frunzele pe faţa su.
                                   Fig. 491 __AV®*
perioara puternic aspre. Pa- NASTRUM PRA. nicul îngust, aproape spici- TENSE - Less. form, ramuri erecte cu 1 -2 spiculeţe ,având 3-5 flori. Perenă, înfloreşte în lunie-Iulie. Creşte prin fâneţe, tufişuri, pe dealuri şi la munte. Calificată drept plantă de nutreţ, de calitate inferioară. - Fig. 491.
   A alpinum - Sm. - Caracteristic, arista naşte evident, deasupra mijlocului paleii inferioare. Panicol îngust spiciform, cu 1-2 spiculeţe. Glume inegale, de culoare violacee închisă «au deschisă. Paleele inferioare,
AVERTIZARE-AXA
366
verzi, iar spre vârf adesea violacee. Tulpini drepte, până la 80 cm. înalte, netede, numai în cuprinsul panicolului aspre. Perenă, înfloreşte în Iunie-August. Creşte prin fâneţe, pe istânci, mai rar prin. luminişuri de păduri, în regiunea montană şi alpină, după Tr. Săv.
   AVERTIZARE. - Meteor - Vitic. - v. Sta-ţiune de a.t Serviciu de a.
   AVICULTURÁ. - Zoot. _ Termen tehnic, prin care se înţelege acea ramură a zoocul-turii care se ocupă cu creşterea şi exploatarea pasărilor doméstice. Privită ca îndeletnicire, avicultura începe odată cu domesticirea şi răspândirea găinii. Raţionalizarea acestei o-cupaţiuni însă nu s’a făcut decât în ultimii ani, când s’au creiat rase pentru diferitele scopuri urmărite de om, s’au inventat metode şi aparate de înmulţit şi crescut, s’au verificat posibilităţile de alimentaţie, etc., şi când, din ocupaţiune secundară, avicultura devine, în foarte multe ţări, principala ocupaţiune.
   Desvoltarea aviculturii ca ocupaţiune a impus, prin problemele ridicate şi care cereau a fi soluţionate, desvoltarea şi perfecţionarea tehnicei avicole, aşa fel încât în mai aproape toate ţările au început cercetări aviciole ereditare, de alimentaţie, de boale, de incuba-ţiune, de creştere, de îngrăşare, de conservare, organizare, selecţionarea raselor, etc.,
   Acum avicultura, din punct de vedere tehnic, formează un capitol distinct şi complex în cadrul zootehniei, iar în multe ţări este privită ca o ştiinţă aparte. In felul acesta au luat naştere şi instituţiile şi staţiunile avicole din lume.
   In România avicultura a fost privită mult timp ca o ocupaţiune de mică importanţă, înainte de războiul mondial pe marile proprietăţi, avicultura era aproape ca şi inexistentă, sau ca ceva întâmplător, deoarece locul principal îl ocupa cultura cerealelor; în curţile ţărăneşti această îndeletnicire se practica, însă în mod primitiv.
   După războiu produsele avicole având o bună căutare pe pieţele ţărilor din Apus şi constatându-se că această ramură de producţie asigură rentabilitatea, mai ales în ţări ca a noastră, în care cerealele se cultivă pe o scară întinsă, iar braţele de lucru sunt ieftine avicultura a luat avânt şi o direcţie nouă. Aşa au luat fiinţă fermele avicole şi abatoarele pentru tăierea pasărilor; în modul acesta s’au importat şi răspândit rase perfecţionate de găini, raţe, gâşte, etc., puţin' cunoscute până atunci.
   Odată cu aceasta însă însuşi Statul şi insti-tuţiunile’ cu caracter zootechnic agricol au creiat organe tehnice şi staţiuni avicole de cercetări şi au înfiinţat: I. staţiunea avicolă dela ferma experimentală Gherghiţa jud. Prahova, a Institutului Naţional Zootehnic şi 2. staţiunea avicolă Băneasa, a Uniunii Camerelor de Agricultură.
   Noua organizare ce se dă astăzi aviculturii româneşti are următoarele principii:
   1.    Să combată şi să prevină boalele infec-ţioase şi contagioase din fermele avicole, dar mai ales tifoza şi tuberculoza aviară. Crescătoriile care se supun acestui control şi care ¡îndeplinesc condiţiunile fixate de Ministerul de Agricultură, primesc numele de .,crescătorii controlate de Stat“ şi devin pepiniere de material avicol sănătos, care se răspândeşte apoi în ţară, micilor agricultori.
   2.    Să controleze în mod public productivitatea găinilor din aceste ferme şi pentru a-ceasta Institutul Naţional Zootehnic a înfiinţat, pentru prima oară în România, în 1934, primul concurs de ouat, care va funcţiona fără întrerupere.
   3.    Să strângă crescătorii în sindicate judeţene, iar sindicatele în „Federaţia Generală Avicolă din România“ pentru a raţionaliza mai uşor şi unifica metodele de creştere şi a găsi posibilităţi de valorificare. Dr. D. Rusu
   AVITAMINOZĂ. - ÎVled. - Boală de nutriţie produsă prin lipsa vitaminelor din alimentaţie.
   AVORT. - Med. Vet. - este darea afară a fătului din uter.înainte ca să poată fi viabil, La iepe se consideră avort dacă fătul a fost expulsat cel puţin cu 40 zile înainte de terminarea sarcinei, la vaci cel puţin 35 zile, la rumegătoare mici 20 de zile, la porc I 5 zile, la câine şi pisică o săptămână. Avortul se poate provoca şi artificial pentru a salva viaţa mamei - în conformaţiuni defectuoase a bazinului; în hemoragii uterine, răsucirea -.va-ginei, hidraminos, etc. -, se produce în urma unor cauze fizice externe ca lovituri asupra abdomenului, uterus, excitaţiuni ale massei intestinale, înclinarea prea mare a terenului, alimente alterate, substanţe medicamentoase şi toxine - cantarida -, ierba cu brumă, munca excesivă, repaosul absolut, intervenţiuni chirurgicale diverse, împreunarea sexuală, boli ale aparatului genito-urinar, poziţia şi mărimea fătului, etc.                   P. F.
   AVORTON. - Med. Vet. - Animal - sau plantă- născută înainte de termenul normal fiziologic al gestaţiei.
   AVRAM. - Pom.- Varietate de prune, mari, galbene şi gustoase. -Prunus insititiae.
   AVRAMEASA. - Bot. - Ramurile flori-fere de Gratiola officinalis L. - v. Veninariţă AVRAMEASCĂ. - Bot. - Ajuga Laxmanni Benth. - v. Barba boerului, Crăstănească.
   AVRAMEASCĂ. - Bot. - Gratiola officinalsi L. - v. Veninariţă, Milostivă, Potroacă.
   AVUŢIE. - Econ. - v. Bun.
   AXA. _ Bot. - Linia verticală ce trece prin centrul rădăcinei, tulpinei şi al ramurilor. A* epicotilă - v. epycotil, A. hipocotilă - v. hypo-cotil.
   —     Mecan. - Linia fixă în jurul căreia se învârteşte un corp. In construcţia maşinelor,
a.  - e construită din fier sau oţel, servind ca suport roţilor, arborilor. Se fixează în la-
                AVICULTURA - CRESCĂTORIE INDUSTRIALĂ - Chateau de Bois
AVICULTURĂ - PARCHETE PENTRU PUI
367
AXIALA-AZOT
găre, atunci când se învârteşte cu roţile, sau e fixă, când părţile suportate de ea sunt mobile.
   AXIALĂ - Placentaţie. - Bot. - v. ovul.
   AXILAR. . Bot. - Mugure ce naşte la subţioara unei frunze sau ramuri.
   AXILIA. - Ent. - Gen. de fluturi din tribul Noctuidae. A. putris, în Europa occidentală, prin câmpuri. Omida e cenuşie cu o dungă galbenă, iar alta alburie. Ziua stă ascunsă.
Fig. 492. — RASA AYR.
   AXIS. - Anat. - A doua vertebră cervicală, caracterizată prin prezenţa apofizei odontoide. Această apofiză, serveşte ca axă pentru mişcările atlasului şi deci a craniului. AXUNGIA. - v. Untura de porc.
   AYAPANA. - Bot. - Denumire dată plantei exotice Eupatorium triplinerve Vahl. E cui tivată în grădini ca plantă ornamentală. Se întrebuinţează în farmaceutică ca infuz tei-form.                                 Gh. Grinţ.
   AYR. - Zoot. - Rasă de taurine din Scoţia. Are capul uscăţiv, lungueţ, fruntea puţin concavă, gâtul lung şi subţire, basinul larg, picioarele fine, cu aplomburi câteodată defectuoase; pielea aspră şi groasă, din cauza climatului. Mamela bine conformată, cu sfârcurile mici. Talia 1,18-1,37 m.; greutatea 330-450 kgr. Culoarea roşie sau roşu cu alb, în diferite proporţii. Rasă rustică, adaptându-se uşor oricărui regim. Dă o producţie anuală de cca. 1900 1. lapte. S’a curcit cu Durham-ul pentru producţia cărnii, dând resultate bune. - Fig. 492.
   AZALEA. - Bot. - Gen. din fam. Erica-ceae, tribul Ericee gamopetale. Cuprinde arbuşti ce diferă de genul Rhododendron - cu care se aseamănă - prin faptul că frunzele nu sunt persistente, şi staminele sunt în număr de 5. Se cultivă ca plante ornamentale în sere reci şi apartamente. Specii: A. amoena originară din China; flori roşii-violacee, A. mollis cu frunze moi, flori campanulate de culoare roşie aprinsă;
   A.     pontica. Cere un pământ bogat, uşor. Se înmulţeşte prin butăşire, seminţe, altoire. Afară de acestea se cunosc sub numele de
azalee câteva specii de Rhododendron. Astfel: R. indicuim. - Fig. 493.
   AZIGOSPOR. - Bot. _ Zigotul produs prin apogamie. - v. ac.
   AZIMA. Turta de grâu ori secară făcută din aluat nedospit şi coaptă în ţest sau spuză. Inlocueşte pâinea.
   AZMIURA. - Bot. - Fructele comestibile de Rubus idaeus. - v. smeur.
   AZOICĂ. - Geol. - v. arhaică.
   AZOL. - v. Insecticide, fungicide
   AZOOSPERMIE. Lipsa spermatozoizilor din spermă. Animalul este infecund, deşi ejacu* lează spermă, căci aceasta conţine numai lichid din glandele anexe. Animalul e steril, fără a fi impotent. Cauza rezidă în afecţiuni testiculare sau obliteraţiunea canalului deferent ori a epididimului.           G. K. C.
   AZOT. - Chim. - N. sau nitrogen. Element chimic, gazos, incolor, inodor. Descoperit în 1 772 de Rutherford. Lavoisier demonstrează în 1 773 că există în stare liberă în atmosferă, în care intră cu 80%. Are densitatea faţă de aer 0,9682. Greutatea atomică 14. Nu arde şi nu întreţine arderea. La temperatura ordinară e un gaz inert, deoarece intră foarte greu în combinaţie cu alte elemente. Sub influenţa electricităţii şi a umidităţii a-zotul se combină direct cu oxigenul spre a da acid azotic, cu hidrogenul spre a da amo-
Fig. 493. — AZALEA INDICUM.
 niac. Experienţele lui Schonbein au explicat formarea spontanee în natură a azotaţilor şi a amoniacului, substanţe cari la rândul lor procură plantelor azotul de care ele au trebuinţă. Astăzi prepararea acidului azotic în mod industrial se bazează pe combinarea directă a azotului cu oxigenul sub acţiunea arcului voltaic. Azotul intră în constituţia unui mare număr de organe vegetale, mai ales cele tinere. Plantele având nevoie de azot, el con* stitue unul din principalele elemente a hranei lor. In termen mediu, plantele cultivate ridică îtntre 60-100 kg. azot la ha. în fiecare an. Această cantitate însemnată de azot, care în mare parte este luată din pământ, are
AZOTATE-AZURIN
368
mai multe origini. Din aerul atmosferic, azotul ajunge în pământ prin mijlocul meteorilor apoşi sau pe baza proprietăţii de absorbţie a pământului pentru gaze. Ploile antrenează în pământ cantităţi de azot, sub formă de azot . liber, azotaţi, azotiţi şi carbonat de amoniu. Deasemenea în timpul descărcărilor electrice, oxigenul şi azotul fiind în contact, dau naştere, după cum s’a spus mai sus, la N2O4, care cu apa dă acid azotic si acid azotos: N2'04-|-H>
—     no3h+no,h.
   Aceştia în contact cu amoniacul din atmosferă dau azotat şi azotit de amoniu: NOaH -+- NH3 = N03NH4 ; N02H f NH3=I\02NH4 cari cu ajutorul ploii sunt duşi în pământ. După cercetările făcute la staţiunea agronomică dela Rothamstaedt, s’a constat că în acest fel pământul îşi sporeşte azotul cu 5-6 kgr. anual la ha. Tot din aerul atmosferic, azotul poate fi absorbit ca atare de pământ, servind la hrana plantelor cultivate. Cantităţile de amoniac pe cari Ie absoarbe pământul la hectar, în curs de un an, variază întro 2-60 kgr. Tot din aerul atmosferic, cantităţi importante de azot sunt fixate prin intermediul microorganismelor ce trăesc libere în pământ sau în simbioză pe rădăcinile plantelor leguminoase. In natură azotul se găseşte într’o circulaţie continuă între pământ, apă, atmosferă şi organismele animale sau vegetale. Această circulaţie are loc în ciclu închis. Azotul înmagazinat din pământ în vegetale sub formă de substanţe proteice, trece în organismele animale care îl restitue pământului 6ub formă de excremente sau cadavre. Deasemenea din pământ, substanţele sunt antrenate de apă în mări unde sunt descompuse de microorganisme şi azotul liber trece în atmosferă, care în urma descărcărilor electrice din timpul furtunilor, este redat pământului prin intermediul ploii, sub formă de compuşi.
   Dintre compuşii azotului, mai importanţi sunt:
   1. Amoniacul NH3 - v. amoniac.
   2.    Hidrazina NH2-NH2, lichid incolor ce fierbe la 1 13,5°; dă un mare număr de compuşi organici prin substituţie.
   3.   Anhidrida azotoasă N2O3, lichid albastru, descompunându-se uşor în boxid de azot şi în peroxid de azot.
   4.   Anhidrida azotica N2Os. Este un oxidant puternic. Cu apa dă două molecule de acid azotic:
                                    N205+H20c=2N03H.
   5.   Hidroxilamina NH2OH. Substanţă cristalizată în ace ce se topesc la 330.
   6.   Acid hipcazotic N2O2H2, lichid albastru. Nu e stabil decât în soluţii diluate. Dă săruri numite azotiţi.
   7.    Acidul azotic NO3H. Lichid incolor sau colorat în galben de peroxidul de azot. In laborator se prepară dintr’un azotat cu acid sulfuric. N03K+S04Rrf04KH+N03H. iar în industrie se prepară pe o scară întinsă
 prin procedeul electric ,,Birkeland şi Eyde“, care întrebuinţează ca materii prime oxigenul şi azotul din aer şi apă.
   Este un lichid monoacid. Oxidant puternic. Atacă metalele dând sărurile corespunzătoare.
   Asupra substanţelor organice, acidul azotic acţionează după caz, sau ca oxidant, sau ca azotani.
   In sol se găsesc azotaţi de potasiu, de sodiu, de calciu şi de magneziu, cari sunt produşi prin oxidarea materiilor organice sau a compuşilor amoniacali, prin oxigenul din aer, în prezenţa bazelor alcaline sau alcalinote-roase şi sub influenţa microrganismelor fixa-toare de azot. Sub influenţa acestui ferment, iau naştere azotiţi cari se transformă în azo taţi sub influenţa altor microorganisme.
   In solul sărac în azotaţi se introduc îngrăşăminte azotate precum azotatul de sodiu din Chili. Acesta putându-se epuiza, s’a stabilit procedeul electric Birkerland şi Eyde, care funcţionează mai ales în Norvegia şi Germania. Acest procedeu consistă în a combina azotul şi oxigenul din aer în stare de oxid azotic sub acţiunea arcului voltaic. Oxidul în contact cu aerul şi varul dă naştere la azotaţi şi azotiţi de calciu.
   AZOTATE. - Fiziol. - Denumire dată substanţelor albuminoide.
   AZOTATE. - v. îngrăşăminte.
   AZOTAŢI. - Chim. - Combinaţiunile acidului azotic - NO3H - cu o bază oarecare sunt cunoscute sub denumirea generică de azotaţi. Ex. : azotatul de sodiu - Na N03 -, azotatul de amoniu - NH4NOs -, azotatul de calciu -Ca (N03)2 - etc.
   Prin încălzire, azotaţii produc oxigen, datorită acestui fapt, ei sunt oxidanţi puternici. Au întrebuinţări foarte numeroase şi variate. Azotaţii sunt foarte uşor solubili în apă şi din această cauză reprezintă forma sub care azotul - N - este luat de plante din pământ prin rădăcini. Pământurile sărace primesc a-zotul ca îngrăşământ în mare parte tot sub forma de azotaţi şi aceàsta mai ales atunci când voim, sau e nevoe ca acţiunea lui asupra vegetaţiei să fie rapidă. - v. îngrăşăminte azotate.
   AZOTEMIE. - Med. Vet. - Mărirea, în sânge, a cantităţei de gaze cari au în compoziţia lor azot. Se produce atunci când presiunea exercitată asupra corpului animal se măreşte cu cel puţin 0,1 atmosferă în 11/> minute.                             M. Mih.
   AZOTOBACTER. - Microb. - Microorganism ce are facultatea de a fixa azotul atmosferic. - v. asimilaţia azotului, nitrificare.
   AZOTURIE. - Med. vet. - v. Hemoglobi-nurie.
   AZURIN. Soluţie de sulfat de cupru şi a-moniac, denumită şi Eau celeste, întrebuinţat;! în combaterea Peronosporaceelor. Se disolvă
 1 kgr. sulfat de cupru îvn 4 1. apă şi 1,5 1. amoniac. Soluţia astfel obţinută se diluiază în 200 1. apă.
 AAGIRC. Denumire data piesei aşezate deasupra osiei carului. - v. gresie.
   BABĂ. - Ent. - Denumire dată larvei cărăbuşului - Melolontha.
   BABANĂ. - Zoot. - Sin. boancă Oaie bătrână, fără dinţi.
   —     Fit. - Ştiulete de porumb cu boabele rare.
   ------Constr. - Axul pe care se sprijină moara de vânt şi în       jurul căruia se învârteşte,
 pentru a o putea întoarce în direcţia vântului. - v. moară de vânt.
   BĂBAICE. Denumire dată, în Tutova, vâslelor. - v. ac.
   BĂBEASCĂ. - Vi tic. - B. albă şi neagră. Varietate de struguri - mai ales cea neagră -cultivată mult la Nicoreşti. Tulpină foarte viguroasă, lăstari puternici şi groşi. Frunze mijlocii, cu 5 lobi, dintre care 3 sunt bine desvoltaţi, sinusuri adânci. Ciorchini mari, ramificaţi, de unde şi numele de crăcană, dat la Odobeşti. Boabe nu prea mari, puţin tur-
 tite, negre, cu pieliţa subţire şi pedicili lungi, pulpă cărnoasă şi zaharată. Se coace cam târziu. Vegetaţia destul de timpurie, din care cauză suferă de îngheţurile de primăvară. Producţie mijlocie.
   BABELE. - Constr. _ Sin. stâlpii, în număr de 4 ce ţin podul morii, acătuind ursoaica - v. moară.
   BABEURRE. - Techn. - v. zară.
   BABEZIA. - Med. Vet. - Hemosporidie, nepigmentată, parazitează în gobulele roşii ale sângelui la animalele domestice, prezentând forme sferice, piriforme sau ovoide, în general de talie mare. A fost descoperită de
V.  Babeş - 1888 -, în sângele unor animale bolnave care se prezentau cu simptame urina, re de sânge şi icter. Mai târziu e văzută în sânge la bovideele din Texas - America de Nord-de către Smith şi Kirborne, care i-au zis pi-roplasmă. Ei au observat că boyideele erau infectate de către căpusi. Paraziţii se înmulţesc prin înmugurire. Gârneţii, dacă sunt, şi sporogonia sunt necunoscute. Aceste hemo-sporidii sunt agenţii producători ai babezio-zei - piroplasmoza sau cârceagui -, boală gravă. Evoluţia şi-o fac cu ajutorul gazdei fnter-
 2*
BABEZIOZA-BABIŢĂ
370
mediare căpuşi cu mai multe genuri din grupul ixodinelor -, care o şi inoculează în corpul animalelor. Căpuşile transmit infecţia ouălor, larvelor şi descendenţilor, care la rândul lor sunt capabili de a produce boala animalelor. Babezia cuprinde mai multe specii: B. sau piroplasma bigemina, formă ro- • tundă sau de pară - câte două reunite prin vârful lor ascuţit -, se găseşte în globulele ro-
Fig. 494. — BĂBEASCĂ NEAGRĂ.
 şii. Produce babezioza - piroplasma - la bovidee, fiind transmisă de căpuşa numită Boophilus sau Margaropus calcaratus în ţara noastră şi de Boophilus anulatus în America.
   B. bovis, ca o pară alungită mai mică, la bovidee dă o boală însoţită de febră şi icter şi e răspândită de Ixodes ricinus. B. ovis, descoperită de Staicovici - 1892 - produce babezioza la oi şi e transmisă de căpuşa Rhiphicephalus bursa, însă numai când larvele devin adulte. Mai sunt apoi alte specii ca: B. caniş . la câine B. cabbalia, etc. H. D.
   BABEZIOZA. - Sin. pyroplasmoză. - Med. Vet. - In popor cunoscută sub numele de cârceag, este o boală comună animalelor domestice - bovidee, oi, cai, câini.
   Etiologie. Boala e datorită unei haemo-sporidii* parazit al globulelor roşii din sânge, numită babezia - piroplasma - cu mai multe specii. Haemosporidia este introdusă în corpul animalelor de diferite căpuşi - acarieni din grupul ixodinelor - şi larvele lor prin înţepătură - pişcătură.
   Simptome. Semnele boalei apar cam la vre-o săptămână după ce căpuşa a înţepat şi supt sânge dela animal. Boala evoluează sub două forme: acută . evoluează în 5-8 zile -
 şi cronică. Forma acută se traduce prin trei simptome principale: febră, hemoglobinurie şi icter - galDinarea. - Temperatura ajunge la 40-41° C. Respiraţia şi circulaţia accelerată, stupefacţie profundă, tristeţă. Urina de culoare închisă, dela roş clar până la brun ciocolatiu. Coloraţia arinei este dată de hemoglobina rezultată din distrugerea hematiilor - globulelor roşii - din sânga. Hemoglobina trece în plasma sanguină, ajunge la rinichi şi apoi în urină. Icterul e consecinţa transformărilor suferite de hemoglobină. Forma cronică e caracterizată prin o anemie şi o slăbire progresivă, care poate evolua până la 6 luni. Leziunile produse de boală se resfrâng asupra sângelui şi a splinei. Produce multe pagube crescătorilor; mortalitatea este de 50%, iar în ţările calde ajunge până la        Regiunile iniectate  sunt  mult peri-
 culoase pentru animalele importate din alte părţi, indemne de babezioză. Animalele băştinaşe, din regiunea infectată, având o imunitate naturală, par mai rezistente faţă de boala. Babezioza apare de obiceiu vara şi spre toamnă, când e cald - sezonul căpuşelor.
   Tratamentul se face cu unele substanţe medicamentoase:    albastru de metilen, try.
 planflavin, triplanbleu, acaprin, etc. Trebuesc distruse căpuşele pentru a feri animalele.
                                        H. D.
   BABIŢĂ. - Bot. _ Sin. băcălie, burete de iască, copită, iască, văcălie. - Fomes fomen-tarius Fr., sin. Polyporus fomentarius. - Ciupercă din fam. Polyporaceae. Pălăria, în forma unei copite de cal, la început de culoarea funinginei, apoi alburiu are o coajă foarte
Fig. 495. — BABITĂ — Polyporus ignarius.
 tare, glabră. Miezul brun-roşiatic şi moale. Creşte pe mesteacăni şi fagi bătrâni.
   Fomes ignarius Fr., sin. Polyporus ignarius, are forma ca precedenta, însă pălăria e acoperită cu peri alipiţi, de aspect alb, care cu
 371
BAB1ŢĂ-BA CALEA
I impui devin negricioşi. Coaja pălăriei e sgrăbunţoasă. Miezul brun, tare şi compact. Creşte mai ales pe pruni, meri şi sălcii - Fig. 493‘
   BABIŢA. - Zool. - Sin. Pelican. - Pelecanus onocrotalus. „ Gen de păsări înotătoare din fam. Steganopodes, ord. Lamelirostriate. Cioc turtit şi prelung: sub maxilarul inferior are fixată o pungă, în care adună peştii cu care
Fig. 496. — BABITĂ.
se hrăneşte; degetele împreunate printr’o membrană - adaptate înotului penele pe corp albe şi pe aripi negre. Păsări mari, sboară şi înoată uşor, dar pe pământ umblă greoi. In delta Dunării, pe lângă apele Europei meridionale, ale Asiei şi ale Africei. -
Fig. 496.
   BABOLNA. Herghelie de stat din Ungaria, situată la cca. 4 km. depărtare de cetatea Komorn. înfiinţată în anul 1 789 de împăratul Iosef II. La început a fost considerată ca o filială a hergheliei Mezohegyes; după 1806 a funcţionat separat, ca instituţie a-parte. Aici se creşte calul arab de pur şi jumătate sânge.
ghelie este în deosebi cunoscută, a fost Sha-gya, importat în 1836 din Siria. Un alt pe-pinier de seamă a fost arămasul Obajan.
   In anul 1913 s’a înfiinţat şi o herghelie anglo-arabă.                            Gh. M.
   BABUŞCĂ. - Piscic. _ Sin. ocheană, bălos, ţărancă, ţăran. - Leuciscus rutilus. Peşte din fam. Ciprinidae, de formă lătăreţ-ovală, coada scobită, linia laterală coborând spre faţa ventrală, gura tăiată puţin în sus, de culoare ver-de-albăstrue pe spate, alb pe burtă, aripa dorsală cen^ié-închisà. De mărime mijlocie: 15-
25   cm. în bălţi, 30-31 am. în Dunăre. Se găseşte în toate bălţile noastre. Uimblă mai mult în cârduri şi este hrana de predilecţie a peştilor răpitori. - Fig. 497.
   BABUT. - v. Vârtej.
   BACĂ. - Bot. - Fruct unilocular, indéhiscent, polisperm, cu partea internă, cărnoasă, zemoasă, iar cea externă membranoasă struguri,' lămâi, etc. E formată din una sau mai multe cârpele sudate, cu una sau mai multe loji.
Fig. 497. — BABUŞCA.
   Pământul pe care se găseşte această instituţie fiind nisipos şi neproducând decât o păşune săracă, o mare parte din el se cultivă cu ierburi de nutreţ: lucernă, ovăz, etc.
   Scopul hergheliei este de a produce cialul a-rab în stare pură. Produşii de jumătate sânge sunt utilizaţi pentru monta publică, în regiunile în care populaţia cabalină mai păstrează caracterele calului oriental.
   Primul armăsar, a cărui influenţă în her-
                         Fig. 498. — MODUL DE A AŞEZA BACALEAUA IN CALA VASULUI.
   BAC ALEA. - Sin. Bacaliar. - Cuvânt de origină probabil bască - Bakalana - trecut în limba noastră prin negustorii greci sau turci din veacurile trecute. Denumire sub care este cunoscut pe pieţele noastre peştele sărat - Morua - din fam. Gadus. Se pescueşte în apele reci ale Atlanticului, între - 2° şi -f- 6°. Naţiunile nordice, Anglia, Canada, Statele Unite, Franţa, Norvegia, Suedia, Olanda, Islanda şi Danemarca fac de veacuri un mare pescuit al acestui peşte. Se pescueşte între 200 şi 400 milioane kgr. anual. Marea Britanie dând un procent de 50%, iar Franţa de 17%.
   B. face obiectul unui comerţ foarte întins, consumându-se mult în ţările mediterane, în Africa de N., Asia Mică, fiind un aliment popular, care se păstrează uşor timp înde-
 BĂCĂLIF.-BACILLUS                                                                     372
lungat şi se transportă fără să ceară o îngrijire deosebită. In ţările de producţie este socotită ca un adevărat aliment naţional. La noi se mânăncă mai mult prin porturile Dunării şi ale Mării Negre.
   Fabricaţie şi depozitare. După ce B. a fost prinsă, i se taie capul, i se scot limba, intestinele şi ficatul, din care se face untura de peşte; se spintecă şi i, se scoate şira spinării, apoi se aşează în cala vasului, pe fund, în rânduri, punându-se sare peste fiecare rând. Când peştele a lăsat apă. este mutat în altă parte a calei, punându-i-se din nou sare. Această operaţie se repetă de mai multe ori, până când vasul de pescuit ajunge în port, folosindu-se până la 1 kgr. de sare pentru 6 greutate egală de peşte. In fabricile specializate în pregătirea de B., acesta se spală şi se curăţă cu perii pentru a se înlătuţa surplusul de sare; se usucă la vânt şi la soare, agăţându-se pe capre de lemn, fi se depozitează în magazii uscate, bine aerisite, unde se păstrează până la vânzare. In caz de ploaie, uscarea se face în cuptoare speciale, unde temperatura nu trebuie să treacă de 30°. căci altfel grăsimile se îngălbenesc si strică aspectul peştelui. - Fig.
 498 şi 499.
   Chimie: hidrat de sodiu sau de potasiu, în bacili, sau nitrat de argint în bacili.
   Bactériologie: una din formele sub care se poate prezenta un microb.
 Fig. 499. CAPRA PENTRU USCAT BACALEAUA.
   Gătirea. B. Se desară punându-se în apă curată, rece, timp de 6-12 ore. Se fierbe apoi, punându-i-se sare dacă este nevoie, şi tot felul de zarzavaturi. 1 se pot adăuga sosuri, maioneze, unt proaspăt, et.c. Daia BĂCĂLJE. - Bot. - Fomes fomentariui Fr. şi F. ignarius Fr. - v. Babiţă.
   BĂCÂN. i Bot. - Sin. Scorţiţă. Denumirea lemnului arborelui Haematolylon campechia-num, din fam. Leguminoase. Creşte în America centrală, Columbia şi India occidentală. Este un lemn tare, de culoare roşiatică; se poate lustrui şi se întrebuinţează în tâmplă-rie. Conţine un colorant, deaceia se foloseşte în vopsitorie. Scoarţa lui se întrebuinţează ca astringent contra diareelor cronice.
 Fig. 100.
   BĂCIE. Coliba în care locuesc ciobanii în timpul vecii „ Oltenia. Stână - Maramureş.
   BACIFORM. - Bot. - Fruct cărnos în formă de bacă. - v. ac.
   BACIL. - Med. Vet. - Denumire întrebuinţată pentru a se arăta că un corp are formă de bastonaş.
                             Fig. 500. — BĂCAN — Haematoxylon campe-chianum.
   Bacilii sunt microorganisme de forma unui bastonaş, mai gros sau mai subţire, cu extremităţile tăiate drept sau rotunjite, drept sau puţin curbat, de forma unei măciuci sau umflat la ambele capete ca un pişcot, prezentând în corpul lor granulaţii, care sunt substanţe de rezervă - corpus-culi metacromatici -, formaţiuni rotunde sau ovale de rezistenţă - spori învelitoare de protecţie - capsulă -, sau organe de locomoţie - cili. E-xemple de bacili: B. antraxului, B. rujetului, B. morvei, B. difteriei, B. tetanosului, etc.
M. M.
BAC1FER. - Bot. - Purtător de bacă. Atribut ce se dă unei plante sau organ ce are •ructul bacă.
BACILLUS. - Ent. . Gen de Ortoptere din fam. Phasmidae asemănător cu un fragment de ramură, subţire şi alungit.
Foarte greu de deosebit, când
este pe trunchiul arborilor. Fig 501> _____ ba-
Prezintă aşa dar un pronunţat CILLUS ROSSII. mimetism. B. este apter, picioare lungi şi fine. Sunt patru specii, dintre care cea mai importantă este B. Roşii, răspândită mai cu seamă în Italia şi sudul Franţei. Se găseşte - nu în mare număr - pe tufişuri, din Iunie până în Octombrie. - Fig.
501.
   BACILLUS. - Şt. nat. Med. - Numele unui gen de bacterii din fam. Bacteriaceae, ord. Eubacteria, cari au forma de bastonaşe mai lungi, uneori prevăzute cu cili. _ v. bacterii.
 373
BACfU-BACi>N
   BACIU. - Ciobanul care face brânză, urda şi untul. E şeful ciobanilor. Tot ce mişcă în stână şi lângă stână se face sub ochii şi cu ştirea lui. E om mai bătrân şi e plătit cu zeciuială din toate produsele lactice. E forul de judecată în caz de ceartă între ciobani. B. nu merge cu oile la păşune, ci stă toată ziua la stână, face mâncare ciobanilor, trimite după alimente şi prepară brânza.                                       Gh.  R.
   BACON. - Bot. - Sin. baconiţă - Nicotiana rustica L. - v. Tutun turcesc.
   BACON. - citeşte: becăn - Ind. alim. -Carne de porc, provenită de la animale tinere
me, carnea muşculoasă, grăsime puţină, oasele nu prea desvoltate. Părţile ce se elimină -membrele dela genunchi şi jaret, precum şi capul - să nu fie desvoltate, căci altfel reduc rentabilitatea. Jumătăţile de porc trebue să aibă oarecare uniformitate în toată lungimea lor, pieptul îngust, slănina de pe spinare nu prea groasă, iar pereţii abdominali groşi şi cărnoşi. Pentru aceste postulate se cere o rasă precoce, care la 6-7 luni să atingă greutatea de 90-100 kgr., la care avem 60-63 kgr. bacon. Rasa cea mai bună pentru aceste con-diţiuni e Yorkul mare - Large white. - Rasele primitive care cresc încet şi se pun târziu
Colecţia I, N. Z.
               Fig. 502. — Vederea unui stoc de porci pentru bacon — după vizita medicului veterinar — la abatorul din Burdujeni.
de circa 6 luni, uşor sărată la saramură. Se livrează în comerţ sub formă de jumătăţi de porc întregi, de la care sau eliminait capul şi partea inferioară a membrelor şi s’au scos oasele mari - şira spinării, omoplatul şi bazinul. Consumatorii principali ai baconului sunt englezii. Tarile producătoare de bacon sunt, afară de Anglia, Danemarca, Suedia şi Olanda, crescând în acest scop un porc special, zis ,,de bacon“, care se remarcă printr’o mare precocitate şi livrează o carne aproape complet lipsită de grăsiine. La noi în ţară, baconul se prepară în abatorul Burdujeni, special amenajat în acest scop. Porcii pentru prepararea baconului se recrutează în Bucovina, din rasa York, şi se taie în vârstă tânără. Toată producţia - de circa un milion de kgr., cu o valoare de aproximativ
26  milioane lei - se exportă direct în Anglia. - Fig. 502.
   Baconul fiind o carne saramurată şi având nevoie^ să fie uşor pătrunsă de sare, se cere ca porcul să nu aibă dimensiuni mari. Trunchiul să fie lung, nedesvoltat mult în grosi-
la îngrăşat, nu sunt apte pentru fabricaţia baconului. Au însă o însuşire apreciabilă pentru bacon şi anume nu sunt desvoltate în lărgime, au pieptul strâmt şi în acelaş timp au o carne bună şi gustoasă. De aceea produşii de încrucişare în prima generaţie - F! - dintre rasa locală şi rasa York, dau un material foarte bun pentru bacon.
   Condiţiile pe cari trebue să le îndeplinească un porc de bacon sunt: capul să nu fie nici prea lung, nici prea scurţi, uşor şi cu oase fine. Ceafa şi spata trebue să fie normal desvoltate, nu prea groase, şi cărnoase, iar partea posterioară a capului nu prea grasă. Trunchiul şi abdomenul bine desvoltat. Şalele şi partea cărnoasă a membrelor trebue să fie desvoltate, de o considerabilă lungime, lărgime şi grosime. Partea cărnoasă a şuncii trebue să fie bine scoborîtă pe gambă şi să înconjoare atât partea externă, cât şi cea posterioară şi internă a membrelor. Picioarele să fie scurte şi dirijate în afară. Carnea fermă, cu straturi uniforme de grăsime. - Fig
504.
N
;răşarea. Se cunosc 3 sisteme: 1. lngră-târzie, este o metodă veche şi constă în ea la îngrăşat a porcilor la 1 -2 ani, timp 4 luni. 2. - Ingrăşarea timpurie, este o
Fig. 503. — BACON.
lă nouă, care pune porcul la îngrăşat at după înţărcare, la 5-6 săptămâni, hră--1 intensiv. Hrana poate fi cu bază d; ţe - alimente concentrate, ca uruială z, la care se adaugă proteine, ca făină rne, sânge, > sau cu bază de cartofi, pre-lu-se cei fierţi, ca fiind mai digestibili, re se adaugă alimente concentrate, ca ă de orz, făină de carne sau alt aliment în proteină. In raţii se adaugă cantităţi le făină de oase pentru desvoltarea sche-
i şi untură de peşte, pentru vitaminele conţine. Un astfel de porc câştigă în ite cca. 600 gr. zilnic, - 1 kgr. greutate leceşitând 2,5- kgr. alimente concen-Prin această metodă se obţine cel mai îaterial pentru bacon, căci carnea e fra-fără prea multă grăsime, şi în acelaş ? rentabilitate mare. 3. - Ingrăşarea gos. ească urmăreşte producerea grăsimii, îl cu cea a cărnii. Porcul se pune la în-: la vârsta de 6-7 luni, cu o greutate ă de 60-70 kgr. timp de 2-4 luni. mica preparării baconului reclamă aba-
torii speciale cu instalaţii anumite pentru saramură. Preparaţia fără afumat, durează 7-8 zile. Porcii odată tăiaţi, opăriţi şi curăţaţi se trec prin flăcările unui cuptor de fier, care se despică în două la aducerea fiecărui corp, pentru o sterilizare cât mai complectă a pielii, spre a asigura conservarea în cele mai bune condiţiuni. Apoi se curăţă bine de stratul roşcat format prin pârlirea pielii. După aceea, porcii sunt spintecaţi şi supuşi unui sever examen sanitar. Se scot apoi oasele mari ca: ba-sinul. coloana vertebrală şi omoplatul _ fără cartilagiul de prelungire. Se ţin o zi în hala de tăiere pentru frăgezire, iar apoi trec la frigorifer, la o temperatură de -|-60 C., unde jumătăţile de porc, cu capul şi picioarele tăiate, stau încă o zi. Dela frigorifer jumătăţile trec la saramură în nişte basine mari de ciment. Saramura constă dintr’o soluţie de sare cu puţin salpetru, având o concentraţie de 24°-26° la areometru. Temperatura saramurei e de 6°-8° C. La saramură carnea stă 3-4 zile. Pentru a asigura pătrunderea sării, se, injectează saramură în părţile mai groase ale corpului.
 Deasemenea în scobiturile rămase prin scoaterea omoplatului şi basinului se introduce sare grun-joasă. După saramură, jumătăţile sunt scoase, făcute stivă timp de 2 zile pentru a se scurge apa din ele. Apoi se ştampilează, se ambalează în saci, câte 4-5 bucăţi la un loc şi se exportă. Saramura care a fost utilizată se filtrează si se adaugă sare până la concentraţia necesară, utilizân-du-se din nou. Afu-marea se face la destinaţie, în cazul exportului, căci carnea are o înfăţişare frumoasă.
   Clasificarea baconului se face: 1. -pe viu, la crescător, apreciindu-se: capul şi gâtul, pieptul si spata, spinarea şi şalele, crupa, şuncile, lungimea, adâncimea, etc. 2. _ după tăiere se urmăreşte slănina de la spinare, pereţii abdominali şi randamentul. Se dau note dela 0-15, considerându-se ca bun pentru bacon dela 9 în sus. Un bacon bun are nota 12, iar peste 12 sunt calităţile superioare.
Fig. 504 — MĂSURĂTORILE LA BACON — a. lungimea corpului; b.grosimea slăninii dela spinare; c. grosimea peretelui abdominal ; d. lungimea cavităţii abdominale şi toracice; e. adâncimea pieptului; f. adâncimea abdomenului.
 375
BACTERIACEAE-BACTERII
însuşirile cari se notează sunt: a. - consistenţa grăsimii, b. - desvoltarea trenului anterior - spata, c. - uniformitatea slăninii de pe spinare, d. - forma şi consistenţa peretelui abdominal, e. - mărimea şi forma şuncilor, f. - fineţea capului şi a picioarelor, g. -
  BACTERIACEAE. - Şt. nat., Med. - Numele unei fam. de bacterii din ord. Eubac-teria, care cuprinde 2 genuri mai importante: bacillus si badterium. - v. bacterii.
  BACTERIDIUM. - Şt. nat., Med. - Numele unui gen de bacterii sinonim cu coccus sau
1
 4
    Fig, 505 —BACTERIJ— 1. Dela stânga spre dreapta —Spori: centrali, subterminali şi terminali; capsulă; 2 Cili: peritrihi, monotrihi şi lofotrihi; spirili; 3. Microccocus, Streptoccocus,
                               Sarcina, Bacillus; 4. Streptotrix şi Leptotrix.
 microccocus din fam. 'Coccaceae, ord. Eu-bacteria şi sunt caracterizate prin aceia că au forma rotundă.
 BACTERII. - Şt. nat., Med. - Sunt vegetale microscopice, unicelulare, heterotrofe parazite sau saprofite lipsite de orice pigment asimilator, constituind toate împreună
proporţia cantităţii de carne, în raport cu grăsimea, h. - ansamblul. Aceasta e scara de apreciere din Danemarca şi Suedia. Fiecare din însuşirile enumerate primeşte o notă şi în baza acestor note se face clasificarea, sor-tându-se baconurile în CI. I, CI. II, şi CI. III.
                                  după G. K. C.
BÀCTERIOCECIDIE-BACTERIOFÀGIE
376
 clasa Schizomycetes aparţinătoare celei mai inferioare încrengături din regnul vegetal: Schizophyta.
   Orice schizomycetă sau bacterie nu atinge o imărime          superioară de 1-4 şi
 se compune dintr’o membrană celulară pec-tică, rar celulozică şi dintr’un conţinut protoplasmatic nediferenţiat precis în citoplasmă şi nucleu . Substanţa nucleară, după unii, se crede a fi răspândită în toată massa protoplasmatică, după alţii pare a fi concentrată în anumite granule cromatice care se pot pune în evidenţă ou anumiţi coloranţi.
   Forma sub care se prezintă aceste microorganisme e foarte variată, purtând fiecare o numire specială: forma sferică se numeşte coccus sau micrococcus, forma de bastonaş mai lung şi adesea prevăzut cu cili bacillus, forma de bastonaş mai scurt lipsit totdeauna de cili bacterium, forma de virgulă vibrio, forma lungă şi prevăzută cu spiri spirillum sau spirochetum, forma alungită, filamentoa-să, fără pereţi despărţitori şi neramificată le-ptothrix, iar când aceasta se ramifică în mod neregulat avem forma cladothrix, etc. Toate kceste forme se pot asocia cât 2 numindu-se în acest caz, diplococcus, diplobacillus, etc. Mai mulţi cocci aşezaţi în linie alcătuesc un streptococcus, iar când sunt aşezaţi în ciorchină dau un staphylococcus, etc. - Fig. 505.
   Răspândirea acestor vegetale în natură este foarte mare. Se află în orice mediu: pământ, apă, aer, pe şi în fiinţele vieţuitoare. Intr’un gram de pământ se află 5-100 milioane de bacterii, într’un cm.3 lapte la 24 ore după mulgere se află 5-50 milioane bacterii, iar, în 1 gr. de fecale 20-165 milioane bacterii. Marea lor răspândire în natură se datoreşte rapidităţii şi puterii extraordinare ce o au de a se înmulţi - înmulţirea se face prin diviziune directă şi spori, în 24 ore dintr’un individ se pot naşte până la 4 miiloane bacterii, precum şi rezistenţii mari ce o au faţă de uscăciune, temperatură şi alţi agenţi chimici şi fizici. Unii spori de batcerii pot suporta temperatura de —243°, iar alţii rezistă la >+ ,120°.
   Rolul bacteriilor în natură este nebănuit de mare; toate procesele de putrefacţie şi descompunere al substanţelor organice, precum şi fermentările de orice natură se petrec prin intermediul lor. Unele bacterii sunt patogene, producând maladiile înfecţioase la om, plante, animale, altele sunt nepatogene, ba chiar folositoare vieţii.
   Din punct de vedere filogenetic bacteriile se împart în următoarele ordine şi familii:
   1. Ord. Eubacteria sau Haplobacteria cu fam.:
   I.    Coccaceae, 2. Bactericeae, 3. Spiril-laceae;
   II. Ord. Trichobacteria cu fam.:
   1.  Chlamydobacteriaceae, 2. Beggiatoaceae,
 3. Rodobacteriaceae;
   III. Ord. Myxobacteria cu fam.:
   1. Myxobacteriaceae;
    IV.   Ord. Mycobacteria - Actinomyces -cu fam:
   1. Mycobacteriaceae,.
 •  După felul lor de viaţă distingem următoarele grupe de bacterii:
    1.    Tiogene sau sulfobacteriile, cari oxidând HiS din pământ concentrează în organismul lor granule strălucitoare de sulf, care prin oxidare mai departe trece în sulfat de calciu. Ex. : Beggiatoa alba, B. media, Spirillum desul-furicans, etc.
    2.    Photogene, producătoare de lumină, -luminează noaptea - Ex. Bacterium fospho-reum, etc.
    3.    Chromogene, sunt bacterii cari în urma unui proces de oxidare acumulează în membrana lor substanţe colorante diverse, colorând astfel şi mediul în care se află, de ex. Bacillus prodigiosus înroşeşte alimentele, Pseudomonas syncyanea dă laptelui o culoare albăstrie, etc.
    4.    Ferobacteriile, 'cari provoacă descompunerea produşilor fierului din pământ. Ex.: Spirophyllum ferrugineum, Cladothrix dicho-toma, Gllionella ferruginea, etc.
   5.   Bacteriile fermenţi, provoacă o serie de
 fermentaţii şi descompuneri. Ex. :     Bacillus
 aesterosporus, Granulobacter pectinovorum, Plectridium pectinovorum, provoacă fermentaţia pectică; Bacillus amilobacter, Bacillus ferrugineus provoacă descompunerea celulozei; Bacterium fluorescens, Bacillus prodigiosus, Cladosporium butiricum provoacă descompunerea grăsimilor; Bacillus perfringens>
 B. putrificus, B. proteus, B. bifermentans descompun substanţele proteice; Bacterium acidi lacti coagulează laptele; Bacterium ace-ticum oţeţeşte alcoolul; Bacillus subtilis provoacă putrezirea fânului; Bacillus putrificus descompune cadavrele.
    6.    Bacterii fixătoare de azot. In pământ trăiesc liber următoarele bacterii cari îmbogăţesc solul prin fixarea azotului din aer: Clostridium pasteurianum, Azotobacter chro-occocum, A. danicus, A. malabarensis, A. Bejerinckiî. Afară de acestea: Bacterium ra-dicicola, Rhizobium leguminosaruim îndeplinesc aceiaş funcţiune, deosebindu-se însă de primele prin aceia că nu trăiesc libere ci în simbioză cu plantele leguminoase.
   7.   Bacterii patogene. Sunt bacteriile para-
 zite pe sau în organismul altor fiinţe, pe cari le îmbolnăvesc de diferite maladii. Ex. : Bacterium pneumonia - pneumonia -, B. tuberculosis - tuberculosa -. B. pestis - ciuma -, B. mallei - morva B. tetani - tétanos -, B. carbonis - dalacul -, Bacillus phytophotorus
 -  cancerul cartofilor -, Bacillus solanicola -brunificarea cartofilor -, B. faeruginosus -cărbunele tabacului -, B. solanacearum - bac-terioza pătlăgelelor roşii, etc.       Al. B.
   BACTERIOCECIDIÈ. . Fitop. - v. cecidie. BACTERIOFAGIE. - Med. Vet. - Acţiune
 377
BACTERIOLOGIE
 Je „mâncare“ a culturilor de microbi de către un „principiu litic“, după unii autori, sau de un adevărat microb al microbilor, după alţi autori - d’Herelle A fost descris de Tword în anul 1914 şi de d’Herelle în 1919 şi apoi cercetat de foarte mulţi bac-teriologi. Se găseşte în ape, materii fecale, culturi de microbi _ din care se obţine prin filtrare. Pentru ca b. să se poată produce, se cer anumite condiţiuni, dintre cari cele mai importante sunt ca cultura atacată să fie vie şi mediul să aibă o reacţie alcalină, iar temperatura optimă să fie 37° C.
   B.t în afară de marele interes teoretic în domeniul bacteriologici, a găsit de îndată şi aplicaţiuni practice, întrebuinţându-se în combaterea diferitelor boli microbiene ca dizenteria. colibaciloza, plăgi de tot felul, etc.
                                 M. Mih.
   —     Fitop. - S’a constatat că bacteriofagul joacă un rol important şi în bacteriozele plantelor. S’a găsit bacteriofagi în nodozităţile leguminoaselor, în morcovi pe cale de putrezire, în tumorile canceroase ale sfeclei, în solul de sub piersicii afectaţi de bacte-rioze, în foi de tutun atacate de Bacterium tabacum, în ţesuturi bolnave de Pélargonium şi sfeclă, în pătlăgele roşii, ş. a.
   Aplicarea bacteriofagului pentru combaterea bacteriozelor la plante rămâne de studiat .
   BACTERIOLOGIE. - Biol. - Ştiinţa care
 are de obiect studiul acelor fiinţe microscopice, unicelulare, ale căror dimensiuni se măsoară cu microni - 1/1000 mm. - şi cari se găsesc răspândiţi peste tot în natură, în pământ, în apă, î(n aer, în corpul animal şi végétal. Majoritatea acestor microorganisme sunt saprofite, adică se dezvoltă pe seama substanţelor organice de natură animală sau vegetală, sau trăesc pe organismele vii, fără ca să le producă vreun rău. Mai puţine sunt acelea care produc boale omului, animalelor şi vegetalelor - de curând se admite chiar şi existenţa unor microbi ai microbilor, bacteriofagul sau principiul litic - bacteriile patogene. Ca origină, se admite că bacteriile sunt cele mai inferioare fiinţe unicelulare cari stau la baza regnului animal şi vegetal, dar mai mult ţin de acesta din urmă. Fără prezenţa bacteriilor, viaţa nu se poate concepe pe pământ; ele, prin felurite fermen-taţiuni, au importantul rol de a transforma materiile organice în elemente chimice simple.
   Ştiinţa B. este relativ de dată recentă - L. Pasteur, R. Koch, 1882. - Astăzi este o ştiinţă independentă, mereu în progres. In studiul ei intră şi alte organisme microscopice, de dimensiuni mai mari, care pot produce fermentaţii sau boli, precum şi acele virusuri filtrante. Pentru studiu, B. este împărţită în mai multe capitole:
    B. generală, studiază viaţa microbilor în
 general;
    Morfologia: bacteriile pot fi în formă de sferă - coc -; de bastonaş - bacii sau bacterie -; de bastonaş încurbat cu una - vi-brio - sau mai multe spirale - spirilum.
    In celula bacteriană nu se poate deosebi nucleul de protoplasmă. Se poate constata o învelitoare de protecţie - capsulă -; organe de locomoţie - cili -; formaţiuni de rezistenţă contra condiţiilor grele de viaţă -spori -; granulaţii de substanţe de rezervă -corpusculi metacromatici.
    Fiziologia: multiplicarea care se face prin diviziune directă - sciziparitate -, schimbarea formei; mobilitatea, moleculară şi ciliară; asimilaţie din aer, din hidraţi de carbon, din substanţe organice; de asimilaţie, respiraţie, fermentaţie, producere de pigmenţi, de fosforescenţă, de toxine - otrăvuri microbiene.
    Tehnica bacteriologică descrie metodele de cercetare a formei, structurei, proprietăţilor de cultivare în medii artificiale şi de injectare la animale de experienţă, a bacteriilor. O altă parte a tehnicei bacteriologice se ocupă cu metodele de prepararea serurilor şi vaccinurilor şi cu efectuarea re-acţiunilor serologice - aglutinare, precipitare, fixarea complementului, floculaţie.
    Microbii se văd cu ajutorul microscopului, fie prin examinare directă, adică prin punerea unei picături de lichid într’o lamă şi o lamelă de sticlă, sau prin colorare. Coloranţii întrebuinţaţi în bacteriologic sunt numeroşi, cu bază de anilină, se prepară în soluţii hidroalcoolice cu adaos de fenol, care, pe lângă rolul conservant, serveşte şi ca mordant, sau în soluţii alcoolice şi apă de anilină. Procedeele de colorare sunt numeroase şi prin ele se caută să se pue în evidenţă atât forma, cât şi particularităţile de structură - corpusculi metacromatici, capsule, etc. Trebuesc reţinute: 1. - Procedeul numit Gram, prin care microbii pot fi împărţiţi în grupuri mari: a. - Bacterii gram pozitive, b. -Bacterii gram negative; c. - Bacterii gram labile. 2.- Procedeul Ziehl, prin care se deosebesc microbii acidorezistenţi de acei care nu au această proprietate.
    In tehnică bacteriologică găsim prescrip-ţiuni pentru prepararea diferitelor medii artificială de cultura pentru cultivarea microbilor, lichide şi solide, cu ajutorul cărora putem studia proprietăţile culturale, biochimice şi patogenice ale bacteriilor. Ca medii de cultură pot servi orice substanţă nutritivă: zeamă de carne, lapte, cartof, morcov, gelatină, ser de cal sau de bou, sânge. Pentru toate aceste medii se cer anumite condiţii: 1. să fie sterile, adică să nu conţină nici un fel de germen; 2. să aibă o anumită stare de alcalinitate sau aciditate - v. P. H.;
 3. să fie limpezi.
    B. specială studiază fiecare microb în par-
BACTERIOZE
 378
 te, din p. d. v. al morfologiei, al caracterelor culturale, al proprietăţilor biochimice şi patogene. Sunt mai multe clasificări ale microbilor; reproducem o clasificare după Lieske-Mygula cu următoarele familii şi genuri:
   1. Coccaceae, cu genurile rnicroccocus, sta-filoccocus şi streptoccocus;
   I. Coccaceae, cu genurile microcdocus, sta-cillus, şi pseudomas;
   III.   Spirilaceae, cu genurile vibrio şi spi-rilum;
   IV.    Mycobacteriaceae, cu genurile corine-bacterium, mycrobacterium şi actinomycetes;
   V.     Chlamidobacteriaceae, cu genurile cre-notrix, clonotrix şi cladotrix;
   VI.    Leuco-thiobacteriaceae, cu genurile beggiatoa, thitrix, thyophysa, etc.
   VII.   Rhodo-thiobacteriaceae, cu genurile thiocystis. thiocapsa, etc.;
   VIII.  Myxobacteriaceae, cu genurile arhan-gium, stelangium, etc.;
   IX.  Spirochetaceae, genul spirocheta.
   Din p. d. v. practic. B. poate fi împărţită
în: B. umană, B. veterinară, B. vegetală, B. industrială                            M.  M.
   BACTERIOZE. - Fitop. - Denumire generică dată boalelor plantelor, provocate de bacterii. Acest termen a fost introdus în 1891 de către Kramer şi Sorauer, la sfecla de zahăr.
   Burill - 1877 - este primul, care a constatat în Statele-Unite, că plantele pot fi atacate de bacterii. Apoi, Prillieux - 1879 - în Franţa, Wakker - 1883 - în Olanda şi Savastano -1887 - în Italia, au căutat să dovedească, la finele secolului, că plantele sunt susceptibile faţă de bacterii.
   Acela însă care a coordonat tot materialul strâns, a descoperit lucruri noi şi a pus definitiv ba2ele acestei noui ramuri din fito-patologie, a fost americanul Erwin Smith, la finele secolului al XIX si începutul lui
XX.
   Importanţa economică a bolilor bacteriene ale plantelor este mare, căci, bacteriile fito-patogene, adaptându-se la medii variate, se găsesc în toate ţările şi fac ravagii impor tante.
   Ele nu pot cruţa nici un organ, dar din cauza imperfecţiunii vaselor la plante, nu se pot produce fenomene de toxicitate generală.
   Bacţeridzele se manifestă prin:
   1.     Hipertrofii sin. bacteriocecidii, se produc pe organele aeriene şi subterane. Ex. Bacte-terioza măslinului, produsă de Bacterium Sa-vastanoi. Umflăturile se produc metastatic, dealungul ramurilor, ca un fel de buzunare.
   2.     Atrofii, cari sunt mai puţin răspândite. Ex. Rahitismul la viţa de vie, produs de Ba-cillus vitis, mai ales pe ramuri, cari prezintă subţieri uşor flexibile, iar frunzele atacate se îngălbenesc.
   3.  Necroze, ce se manifestă prin gangrene,
distrugând ţesuturile atât pe organele aeriene cât şi pe cele subterane.
   a.   - pe organele aeriene produc răni ce nu se cicatrizează, ex.: gangrena tulpinelor de cartofi produsă de Bacillus caulivorus.
   b.   - pe frunze se manifestă prin pete de decolorare delimitate prin zone cicatriciale, ex.: boala de Wisconsin, pe frunzele de tutun, produsă de Bacterium melleum.
   c.   - pe flori şi fructe, ex.: Pseudomonas vesicatoria, produce băşicări pe tomate.
   d.   _ pe organele subterane, ex.: putregaiul umed al cartofului produs de Bacillus sola-nacearum şi B. solaniperda.
   e.   - necroze ce se imanifestă pe organele aeriene şi subterane, ex.: Pseudomonas cam-pestris trăeşte atât pe rădăcinile cât şi pe frunzele de varză, producând nervaţiunea neagră a frunzelor de varză.
   4.   Gomoze, sau bacterioze metamorfice, cari se manifestă prin produse de transformare cum e goma la piersici produsă de Bacillus gumis.
   Agenţii vectori ai bacteriilor sunt: insectele, solul, păsările, apa, instrumentele agricole, animalele, omul, seminţele, bulbii, tuberculele, fructele, etc.
   Imediat după infecţie planta nu prezintă simptome patologice, până ce bacteriile înving rezistenţa plantei şi se înmulţesc. Timpul din momentul infecţiei şi până la apariţia boalei se numeşte perioada de incubaţie. A-ceasta are o durată variabilă, depinzând de virulenţa agentului patogen, rezistenţa plantei şi mediul înconjurător - temperatură, u-miditate, lumină, etc.
   Combaterea bacteriozelor este posibilă şi necesară. Metodele de luptă trebue să îndeplinească următoarele condiţuini: să fie eficace, uşor aplicabile, să nu fie vătămătoare plantei, să fie rentabile. Se vor prefera însă măsurile profilactice, ca selecţiunea plantelor rezistente la boli, asolamente raţionale, lucrări culturale, îngrăşăminte cari măresc rezistenţa plantelor la boli - fosforul _ seminţe sănătoase şi desinfectate, distrugerea prin ardere a plantelor atacate, desinfectarea uneltelor agricole, distrugerea insectelor, burueni-lor, etc.
   Numărul bacteriozelor dela plante este destul de mare. Dăm numai cele cie se găsesc în România şi la plantele ce au importanţă în agricultură.
BACTERIOZELE LA DICOTYLEDONEAE.
   1.   FAM. CANABINACEAE. Pe cânepă, Pe-glion din Italia a observat o bacterioză numită arsura cânepei, produsă de Bacillus cu-banianus, dela dud. Se manifestă prin eroziuni localizate, pe peţiolul frunzelor.
   2.   FAM. CARYOPHYLLACEAE. La garoafă avem o b. care se manifestă prin pete albicioase, transparente, asemănătoare cu punctuaţiile de pe sunătoare - care pot
379
BACTERIOZE
trece şi pe sepale. Aceste pete cu timpul se întind pe suprafeţe mai mari. Boala se transmite prin înţepăturile lui Aphis persicae. Sie datoreşte lui Bacillus Dianti - descris de Ar-thur şi Woley gram negativ, nu prezintă acţiune diastatică importantă. Combaterea: folosirea de varietăţi rezistente, distrugerea indivizilor bolnavi şi gazeificarea serelor cu cia-namidă de calciu.
   3. FAM. CHENOPODIACEAE. La sfecla
de zahăr avem: a. - putregaiul uscat sau go-moza. Această boală se manifestă mai intens în anii secetoşi. Astfel în 1922-23 a provocat pagube de 70-80%, în câmpia dunăreană. Boala se manifestă prin îngălbenirea şi vestejirea frunzelor, iar la vârful rădăcinii se produce o sbârcire. Se deosebeşte de boala produsă de ciuperca Phoma betae, prin aceea că putrezirea se produce numai dela vârf şi e un putregaiu uscat, nu umed. Uscarea se produce din cauza secetei căci nu găsim aici bacteria, deci în urma secetei se produce atacul bacteriei. Migraţiunea bacteriei se produce dela vârf spre bază prin vase. Zonele concentrice devin negricioase iar în secţiune apare un mucelagiu sticlos, cu miros caracteristic de oţet. Când boala e mai avansată, se formează caverne pline cu mucilagiu, în care găsim şi bacteria. Prin fermenţii secretaţi de bacterii zahărul e trasformat în alcool. Pe măsură ce boala avansează şi seceta se menţine, rădăcina sfeclei se sbârceşte, pulpa se consumă, prezentându-se ca masse complect uscate, tari.
   Agentul patogen e Bacillus betae studiat de Kraimmer şi Sorauer. E scurt de 1,3-2 |J-Iungime, 0,7-1 !J- diametrul transversal, e flagelat, gram-negativ. Migula a aflat 3 bacterii: Bacillus Lacerans, B. Bussei şi B. j.
   Combaterea: Evitarea solurilor prea alcaline sau nisipoase pentru cultura sfeclei de zahăr. Se va ameliora terenul prin irigaţii. Ingrăşămintele se vor da numai când e apă suficientă. Seminţele se vor desinfecta cu o soluţie de formol 0,25-0,50% sau cu vapori de formol. In terenurile în cari s’a constatat boala nu se va cultiva sfeclă 3 ani. Se vor smulge şi arde plantele bolnave. Lucrări culturale pentru economia apei în pământ - Dry
- farming - obţinându-se prin aceasta şi spor de producţie şi mare de zahăr.
   b.   - Putregaiul plantelor de sfeclă de zahăr se manifestă în stadiul tânăr al plantelor şi la seminţele semănate. Boala e răspândită în terenurile alcaline, când precipitaţiunile sunt abundente. E datorită lui Bacteriuim vulgare, Bacillus subtilis, mycoides şi butiricus. In combatere tratamente chimice nu există.
   c.   - Scurgerea gomoasa brună e o boală ce se manifestă în depozit. Agentul patogen e Bacillus sahari. Disolvă şi dedublează membranele, transformă zahărul. E aerob, gram negativ.
   d. - Insticloşarea rădăcinilor de sfeclă e pro-
dusă de Bacterium mori. Boala se manifestă prin acumulări de mucilagiu sub epidermă tumescenţe. Etiologia nu e lămurită.
   e.   ” Gălbenarea frunzelor de sfeclă se manifestă prin apariţia unor pete galbene, mai târziu galbene-verzi, dealungul nervurilor s^u între nervuri. Agentul patogen, isolat, e Bacillus tabificans, de formă elipsoidală cţi numeroşi flageli. Nu sau putut produce infecţiuni artificiale decât prin pulverizări de frunze bolnave. Produce pagube de 50-100%.
   Combaterea: asolament trienal, sămânţă de 4 ani, după care timp bacteriile mor.
   f.   - Raia sfeclei de zahăr se manifestă prin excrescenţe neregulate de culoare brună, ca pete, zone sau inele. Aceste forme de manifestare se datoresc condiţiunilor externe. A-gentul patogen provoacă o formare de suber care dă această înfăţişare plantei. Aceste leziuni fac trecerea către leziunile ce nu se cicatrizează, numite şancruri. Boala este provocată de Bacterium scabeigenum - după Faber -în formă de bastonaş, peritricheu, gram-negativ, nu e acido-rezistent, nu produce eroziuni şi nu lichefiază gelatina. S’au izolat şi filamente de Actinomyces scabiei de către Bolley şi Krügel.
   g.   - Pătarea frunzelor sfeclei de zahăr e o bacterioză ce se manifestă prin pete pe frunze, de formă circulară, cu margini roşcate, ce apar prin August. Boala se aseamănă cu a-cea produsă de ciuperca Cercospora beticola, deosebindu-se numai prin aceea, că petele sunt mai rare, mai mari şi între nervuri. A-gentul patogen e Pseudotmonas aptatum. Are acţiune diastatică puternică, transformă celuloza în hidro - şi hemiceluloză, amyloid, etc. până la C02 şi H20. Combaterea prin stropiri cu zeamă bordeleză.
   h. - Cancerul rădăcinilor - v. ac.
   i.   - Tuberculoza rădăcinilor de sfeclă se manifestă prin tuberozităţi în interiorul rădăcinilor. E produsă de Pseudomonas beticola.
   k. - Increţirea frunzelor nu a fost încă constatată la noi. Se manifestă prin încreţi rea frunzelor din mijlocul rosetei pe când cele de pe margini rămân intacte. Din această cauză substanţele asimilabile sunt depuse în mică cantitate. Smith a izolat pe Bacterium morulans. Se aseamănă cu Bacillus dianthi. Infecţiunea se face prin stomate şi prin înţepăturile insectei Eutetix tenella.
   4.   FAM. COMPOSITAE. Pe lăptuci avem
o  bacterioză produsă de Bacillus lactucae. Pe verbine avem un putregaiu produs de Bacillus solanacearum. Pe crizantemă avem cancerul. - v. ac.
   5.   FAM. CRUCIFERAE. O b. descoperită de Pommel în Germania, e a. nervaţiunea neagră, pe varză, nap, rapiţă şi pe cruciferele sălbatice. Boala se manifestă pe organele aeriene şi pe rădăcini, iar în secţiune se prezintă cu o zonă negricioasă la periferie. Se consumă membranele celulozice, iar cele lignificate
BACTERIOZE
3»*
  rămân intacte. Pe frunze apare o coloraţiune neagră dealungul nervurilor. Boala progresează prin vase dela bază spre vârf. Agentul patogen e Bacillus campestnis sin. Pseudomonas campeştris - după Smith din grupa bacteriilor fluorescente. E asporogen, graim-negativ, acido- resistent, cu un flagel polar, reduce nitraţii, secretă indol. Infecţiunea se face prin intermediul unor moluşte - Agroli-
  ceastă bacterioză se manifestă mai ales în renurile turboase. Se recomandă: distrugere* plantelor bolnave, evitarea îngrăşămintel&y azotate; în terenurile infectate nu se va cultiva conopida cel puţin 2 ani, tratamentul •«* minţelor cu antiseptice, îngrăşăminte fosfat« *tice.
    6. FAM. CUCURBITACEAE. La dovleac şi pepene avem o bacterioză ce se manifestă prin vestejirea frunzelor, cari se apleacă rrs jos ca o umbrelă strânsă, iar peţiolul rămâne rigid. Agentul patogen e Bacterium trachei* philum. Altă bacterioză e putregaiul frunze« lor de pepene, care se manifestă prin apariţia unor pete albicioase, însoţite de nişte picături pe frunze. Boala se datoreşte lui Pseudomona* lachrymans. Petele sunt unghiuloase neregulate. Combaterea je face prin stropirea seminţelor cu sublimat corosiv 1%A, şi zeamă bordeleză. ^ Fig. 507.
aTMAJS A
                                                                                                      9b
                                                                                              m\omob! 9^oo\sl apiy
                                                                                        .fcivtouiYw sb .9l s>]
                                                                                           — êsiBv sti
                                   .După. Smith
Fig. 506. — FRUNZĂ DE VARZĂ AFECTATĂ DE
  „NERVA^IfiE^ftWWtem^-^stoft9fH9Yi4f gsninî
           ' , ' ca'rripestris —    >-
                                                          max agresti - şi prin stomate. Combaterea se face prin: tratarea seminţelor cu sublimat corosiv 1 %« timp de 15 minute, cu formol amendamente cu calciu, evitarea tere-
  240
                                                         nurilor apătoase, desinfectarea solului. - Fig.
  506.
    b.    - Putregaiul alb al napilor se manifestă prin putrezirea complectă a plantelor, degajând un miros neplăcut; frunzele se veştejesc şi se usucă. Boala e produsă de Psedomonas destructans, care are o acţiune enzimatică foarte puternică, disolvând celuloza. Se a-seamănă cu Bacillus carotivorus.
    c.    " Putregaiul conopidei se manifestă prin putrezirea complectă a tulpinei. Infecţiunea progresează dela bază spre vârf. Agentul patogen e Bacillus oleracea cu acţiune diastatică mare.
    4* - Putregaiul pe frunze, tot la conopidă, e produs de Bacillus brassicaevorum - Delacroix -. Boala progresează dela bază spre vârf, pe tulpină, iar pe frunze apar pete, eroziuni şi şancruri pe peţiol. Infecţiunea se produce prin înţepăturile insectelor, melcilor, etc. A-
                                                                               După Smftfc
Fig. 507. — TULPINA CASTRAVETELUI ATACAT DE BACT. TRACHEIPHIIjUM. — Secţiune tr versală. Vasele - a - sunt invadate de bacterii**
    7. FAM. GERMANIACEAE. Pe muşc sc produc pete limitate la nervuri, de culc brună negricioasă puţin deschisă, sau necr pe peţiolul frunzelor. Agentul patogen e ] domonas Pelargoni. Combaterea se face
.ViJtor -Av, ^ UîlL '>                                                                                                                    -,.1
 381
BACTERIOZE
curăţirea ghivecelor, evitarea excesului de apă; în seră, tratamentul cu lizol şi zeamă bordeleză.
   8.   FAM. LEGUMINOSAE. Această familie are specii importante în agricultură. Astfel avem: fasolea - Phaseolus vulgaris - mazărea - Pisum sativum diferite specii de Vicia
- măzăriche -, Soia hispida, trifoiul - Trifolium lucerna - Medicago etc. La fasole avem: a. - Grăsimea păstăilor, destul de răspândită în tot cuprinsul ţării. Boala se manifestă pe frunze, tulpini, şi păstăi. Pe frunze apar sub forma unor pete unghiulare, neregulate, ocupând cam 1 /4 din suprafaţa frunzei, de obiceiu locul dintre nervuri. Petele sunt galbene, apoi brune, înconjurate de o zonă clorotică. Când infecţia trece în vase, frunzele se încreţesc. Pe păstăi apar pete gălbui cu un aspect lucios, grăsos, neregulate, ca şi cele de pe frunze, de culoare brună, cu un cerc clorotic. Agentul patogen e Pseudomonas sau Bacterium Phaseoli. Pe păstăi se mai găseşte şi o altă boală asemănătoare, cu acelaş nume, produsă de. ciuperca neperfectă Colletotrichum lindemuthianum. Sunt cazuri când bacteria şi ciuperca se asociază. Bacteria a fost studiată de Smith. Are forma de bastonaş flagelat, asporogen, cultivată pe a-gar produce o coloraţie galben-portocalie, e gram-negativă, nu reduce nitraţii.
                                   După Arnaud. Fig. 508. — BACTERIUM MORI IN PETIOL DE DUD. — Se văd ţesuturile invadate de bacterii şi materii gomoase.
   Combaterea: selecţiunea de varietăţi rezis tente - cele de harac sunt mai rezistente se_ mănatul se va face cu seminţe sănătoase sau mai vechi - 2-3 ani -; seminţele bolnave se pot
steriliza la soare - 2-3 zile şi apoi stropite cu sublimat corosiv I %o timp de 15 minute; asolament trienal, însămânţare târzie. In tim_ pul vegetaţiei, stropiri cu zeamă bordeleză.
b. - Vestejirea tufelor de fasole se manifestă mai ales la varietăţile oloage, prin o ofilire
                                                                                              După Arnaud.
Fig. 509.— GOMOZĂ BACTERIANĂ — Bact. mori
              —   pe tulpini de dud.
ce se întinde de sus în jos, frunzele se îngălbenesc, îşi 'pierd turgescenţa, dar nu prezintă pete. Agentul patogen e Bacterium fla-cum - faciens, se aseamănă cu Bacterium phaseoli, deosebindu-se numai prin caractere fiziologice: e mai puţin virulent, atacă greu gelatina. Boala se răspândeşte prin seminţe, c. -Pătarea frunzelor de fasole sau boala petelor verzi se manifestă prin pete verzi delimitate de o dungă negricioasă, brună, închisă de jur împrejur, care împiedică întinderea boa-lei. Petele se observă pe fructe şi seminţe. Apar şi exudaţii. Agentul patogen e Pseudomonas viridifaciens, gram-negativă, asporo-genă; cultivată, - colonia -, capătă o coloraţie verde, datorită unui pigment ce se găseşte în imucilagiu.
   9.    FAM. MORACEAE. Din această familie, dudul e afectat de o bacterioză produsă de Pseudomonas mori - după Smith - care se manifestă pe frunzele arborilor tineri sub formă de pete, cari la început, devin quasi-transparente. Frunzele se usucă. Infecţiunea trece pe ramurile tinere, se produc şancruri longitudinale cu margini albicioase, ce pot pătrunde până la lemn. Bacteria trăeşte în spaţiile intercelulare. Ca mijloc de combatere se recomandă distrugerea ramurilor şi a in-
BACTERIOZE
 382
divizilor bolnavi şi tratamentul cu soluţie sulto-calcică toamna. - Fig. 508-510.
   10.    Fam. OLERACEAE. La liliac avem o bacterioză ce se manifestă prin apariţia unor pete brune, care se măresc şi ca numat fi ca suprafaţă. Agentul patogen e Pseudomonas siringae, fluorescent. Combaterea se face prin curăţirea ramurilor bolnave şi higienă culturală. La măslin avem tuberculoza măslinu-
                                                                                                       Dupa Arnaud.
                                                                    Fig. 510.— Gomoză bacteriana pe foi de dud.
 lui, care se manifestă prin tumori dispuse metastatic, deosebindu-se de tumorile canceroase prin faptul că bacilul însuşi produce cavernele. Agentul patogen e Bacterium Sa-vastanoi. La frasin şi leandru avem cancerul
 - v. ac.
   1 I. FAM. RANUNCULACEAE. Nemţişorul
 - Delphinium ayatis şi D. elatior - prezintă pe frunze nişte pete de decolorare. Dacă leziunile sunt localizate, se formează în jurul lor un cerc roşiatic. Petele pe faţa superioară a frunzelor au o culoare negricioasă, iar pe faţa inferioară se produc nişte vezicule. 'Combaterea se face prin stropiri cu zeamă bor-deleză.
   12.   FAM. ROZACEAE. La păr se cunoaşte o bacterioză produsă de Baccillus amylovorus, cu manifestări diferite, cunoscută în America sub denumirea generală de Pearblight. -v. ac. La piersic avem tuberculoza produsă de Clostridium persicae tuberculosis.
   c.    ” Aproape toate rozaceele suferă de cancer. - v. ac.
   d.    - La prun avem pătarea frunzelor, manifestată prin pete albicioase-galbene cu aspect grăsos. Agentul patogen e Pseudomonas pruni, gram-negativ, acţiune diastatică slabă. Produce infecţiuni şi pe cireş. Boala e favorizată de terenurile umede şi locurile umbroase. Se combate prin drenaj, aplicarea de îngrăşăminte azotate şi tratamentul cu fluo-rură silico-potasică 1/3000.
   e.    - Băşicarea fructelor este o b. a rozace-elor. Boala se manifestă prin pete mici de
 1-2 mm. cu margine neagră brună şi prin eroziuni, pe fructe, ramuri şi tulpină. Apariţia prin luna -Iunie. Tegumentul fructelor se umflă, formându-se o băşicare. Dacă boala e favorizată, se formează o zonă necrozată,
 o escavaţiune cu un centru de culoare mai deschisă. Când vremea e umedă, are loc o scurgere gomoasă. Fructele atacate pierd din valoare, atât ca aspect, cât şi ca gust, care devine fad. Boala trece pe ramuri şi tulpină, •localizându-se mai ales în scoarţă, pe care o distruge, dar nu trece de cambiu. Se produc în scoarţă crăpături ce se întind formând plăgi. Cu timpul scoarţa se lipeşte de lemn. E stadiul cel mai înaintat. Din răni iese de regulă o substanţă gomoasă. Agentul patogen e Pseudomonas papulans, cu 1-6 flageli, gram-negativ, fluorescent are acţiune diastatică şi excitantă puternică. Combaterea direct nu se poate face. Pomul atacat trebue distrus. Preventiv se recomandă drenanjul în terenurile umede şi stropirea cu zeamă sulfocal-cică, toamna, în regiunile unde a apărut boala.
    f.    - Insticloşarea fructelor de măr. Fructele atinse se deschid, având o secţiune asemănătoare cu cea dela arsuri. Umflăturile sunt sticloase. După Prillieux, boala ar fi de natură bacteriană, iar după alţii de natură fiziologică.
    g.    - Goimoza bacilară a cireşului. Boala se manifestă prin o scurgere gomoasă, cu un miros caracteristic. Pe ramuri se produc crăpături; frunzele se vestejesc. Câteodată boala trece şi pe rădăcini. Frigul şi seceta predis-pun cireşii la această boală. Agentul patogen, isolat de Smith, e Pseudomonas spon-giosa, denumit astfel din cauză că disolvă ţesutul celular, iar învelişul capătă un aspect spongios.
    13.   - FAM. SOLANACEAE cuprinde specii importante în agricultură ca: tutunul, - Ni-cotiana tabacum -, cartoful - Solanum tuberosum -, pătlăgelele - Solanum lycopersi-cum şi S. melongena - şi ardeiul - Capsicum annuum.
    La cartof avem: a. - Putregaiul umed al tuberculilor de cartof - v. ac. - b. - Gangrenarea tulpinilor începe dela bază în sus şi se manifestă prin o putrezire, în urma căreia tulpina cade la pământ. Agentul patogen este Bacillus caulivorus, gram-negativ, acido-resis-tent, asporogen, cultivat pe agar, produce o coloraţiune - verde de Uran lichefiază gelatina. Ca măsuri de combatere, se recomandă arderea lujerilor bolnavi şi asolament trienal.
    c - Brunificarea tulpinilor se manifestă prin scrijelituri pe frunze şi prin pete brune ce se măresc, pe tulpină. Boala poate trece şi pe tuberculi, unde produce putregaiuri duse nu prea departe. Agentul patogen e Bacillus solanicola, care se poate uşor cultiva pe medii nutritive, trăeşte în vasele plantelor, dar şi în celulele parenchimatice; lichefiază gelatina.
    d.    - Inegrirea bazei tulpinii. Tulpina bolnavă are o culoare mai închisă, decât în cazul brunificării. In câfnp, plantele atacate au tulpinile pitice şi sclerozate, frunzele o culoare metalică datorită sclerificării celulelor din
 383
BACTERIOZE
 parenchim, vasele umplute cu mucilagiu. In-fecţiunea e ajutată de muşcăturile unor A-griote. Agentul patogen primar e Bacillus phytophtorus, gram.-negativ, asporogen, cu flageli. Combaterea se face prin desinfecta-rea tuberculilor cu formol 0,25%, spălarea cu sublimat corosiv, tăvălirea în praf de sulf, desinfectarea pivniţelor, depozitelor, evitarea îngrăşării terenului cu bălegar provenit de la
                                                                                         După Smit.h
                           Fig. 511. — BACTERIUM SOLANACEARUM LA CARTOF. — Aspectul general al unei plante puternic atacate.
vitele hrănite cu cartofi bolnavi, asolament trienal şi selecţiunea de varietăţi rezistente.
  e.   - Putregaiul inelar al tuberculilor se manifestă sub forma uniii inel de putrefacţie, de culoare brună, care poate progresa şi da caverne în interior, cu pereţii cicatrizaţi, când e exoes de căldură, Agentul patogen e Bac-terium sepedonicum.
  f.   - Putregaiul mucilaginos îl întâlnim în regiunile cu precipitaţii multe, în terenurile humoase. Boala se manifestă prin putrezirea complectă a tulpinii, frunzelor şi peţiolului, către sfârşitul perioadei de vegetaţie. Din vase iese un mucilagiu. Agentul patogen e Bac-teriwn solanacearum. Colorează mediul în brun, e asporogen, nu lichefiază gelatina, şi are o mare virulenţă. Trebuesc evitate locu-
rile apătoase, desinfectarea tuberculilor cu sublimat corosiv 1/3000. - Fig. 511-512.
   La pătlăgele avem: a. - Putrezrea tulpine-lor, produsă de Bacillus solanacearum. - Fig.
513.
   b.    - Băşicarea tomatelor se manifestă pe fructele tinere prin vesicule, care mai târziu prezintă o cicatrizare în jurul lor. Pe frunze apar pete brun-negricioase. Infecţiunea progresează de sus în jos şi nu se face pe fructe decât în stadiul de ovar, datorită faptului că spre maturitate creşte aciditatea fructelor. A-gentul patogen e Pseudomonas vesicatoria. In cultură, are o culoare gălbue cu aspect grăsos lucios. Combaterea se face prin tratarea seminţelor cu sublimat corosiv 1/3000.
   c.    - Putregaiul tomatelor e o b. ce începe dela baza stilului - înainte de formarea fructului - mergând centrifug şi formând o calotă ce poate merge până la 1/, fruct. Agentul patogen e Pseudomonas lycopersicum. Combaterea se face prin tratamente cu fungicide şi higiena culturală. La ardei s*a observat o
b.  ce produce un putregaiu, datorit lui Bacillus capsicî. La tutun avem boale datorite bacteriilor, care se manifestă în răsadniţe şi în câmp.
   a - Şancrul tutunului - sin. gangrenarea sau cărbunele tutunului - este o boală localizată pe tulpină, apărând prin Iunie sub forma de
                                                                                                        După Smith
Fig. 512.— Secţiune transversală prin tulpina subterană a cartofului. F'utrezirea sistemului vascular
 —  părţile negre — datorită lui BACT. SOLANACEARUM.
dungi longitudinale galbene, mai târziu brune şi chiar negre, fără tendinţă de cicatrizare. Poate trece şi pe frunze. Partea centrală a dungilor poate ajunge până la măduva tulpinii. Agentul patogen e Bacillus feruginosus,
BACTERIOZE
 38
bacterie saprofita, adaptată Ia viaţa parazitară, grâm-negativă. Combterea:           prin    evitarea
plantării cel puţin a 2 ani pe terenurile unde a apărut boala şi arderea indivizilor bolnavi.
   Bacteriozele frunzelor sunt cele mai păgubitoare. Ele se manifestă prin pete, cari se pot confunda cu cele produse de ciuperci, ca Phyllosticta, Ascochyta, Cercospora, etc.
                                                                                         După Smith
                          ITig. 513. — Efectul lui BACT. SOLANACEARUM asupra pătlăgelelor roşii.
   Asfel avem: a. _ Wild-fire - v. ac. - boală produsă de Bacterium tabaci.
   b.    - Black-fire - v ac. - boală produsă de Pseudomonas angulata.
   c.    - Pătarea albicioasă a frunzelor se manifestă prin pete unghiuloase albicioase, parcă ar fi arse. E răspândită în Ardeal şi Basarabia. Agentul patogen e Bacillus macullicola.
   d.    - Bacterioza de Wisconsim - v. ac. -produsă de Bacterium melleum.
   14.   FAM. UMBELIFERAE. Pe morcov -Daucus carota - se cunoaşte o bacterioză ce se manifestă mai ales în depozit. Pe rădăcini apar pete brune, brusc delimitate, cu pete lungi violete. Pulpa se distruge. Agentul patogen e Bacillus carotivorus, gram-negativ, cu 2-5 flageli aşezaţi în formă de coroană. Atacă ţelina, ceapa, sfecla, ridichile şi tomatele. Combaterea prin: alternanţa culturilor, uscarea morcovilor, etc., înainte de a-i pune în depozit, evitarea îngrăşării terenului cu bălegar dela vitele hrănite cu morcovi, sfecle, etc. bolnave.
   Ţelina _ Apium graveolens - suferă de o bacterioză ce se manifestă prin pete pe pe-ţiot, care trec şi pe limbul frunzelor prin
                           vase. Agentul patogen e Bacterium apium.
    Tot pe ţelină găsim o necroză produsă de Bacillus apivorus.
                           Pe frunzele de pătrunjel - Petroselinuim -s’a găsit o b. atribuită lui Bacillus peiroselini.
    15. - FAM. V1TACEAE. La viţa de vie
 * se cunosc câteva bacterioze. Astfel avem: a. -Mal-nero - v. ac. b. - Courfc-noue - v. ac. c. Putrezirea ciorchinilor. Se arată îndată după înflorire, pe pedunculii ciorchinilor, nişte pete brune, cari pătrund în adâncime. Apoi bobiţele se prăfuesc. Agentul patogen, izolat de Machiaţii, este Bacterium Uvae, lichifiază gelatina. S au provocat şi infecţiuni artificiale. Boala e puţin răspândită.
    d.    - Putregaiul bacterian e răspândit în culturile de seră. Se manifestă pe bobite prin pete negre-brune, tegumentul se rupe, pulpa se desface şi apar sâmburii. Dacă boala apare mai târziu, pagubele sunt mai mici. Petele se pot confunda cu cele produse de Oidium. Agentul patogen e o formă fiziologică a lui Bacillus caulivorus, căci nu produc colova-ţiunea specifică ver,de, în culturi, ca B. caulivorus propriu zis. Combaterea se face prin higienă culturală şi stropiri cu piatră vânătă.
    5.    - Tuberculoza ramurilor se manifestă în scoarţă prin nodozităţi tari, lemnoase, asemănătoare cu ariceala. Agentul patogen e Bacillus ampelopsorus. Pe ramurile bolnave, frunzele devin rahitice, rămân mici şi cad.
                          După Smith.
                    Fig. 514. — BACTERIUM SOLANACEARUM I,A TUTUN. Secţiune transversală prin petiol. — Sistemul vascula este invadat de bacterii.
                            MONOCOTYLEDONEAE.
   1.  FAM. GRAMINEAE. Pe iarba de Sudan avem o bacterioză ce se manifestă prin arsuri gălbui roşiatice, chiar roşii pe frunze. Agentul patogen atacă şi alte graimineae ca Holcus, Bromus, etc. şi alte specii de sorg. Boala e datorită unei bacterii identice cu Bacillus holci. Combaterea se face prin tratarea seminţelor cu formol şi sublimat corosiv.
 385
BACTER1UM-BAKATOR
  2.    FAM. IRIDACEAE. La stan jenei - Iris germanica - o bacterioză atacă rizomii; frunzele rămân mici şi se culcă la pământ. Combaterea prin higienă culturală.
  3.    FAM. L1L1ACEAE. La zambilă - Hyacin-thus orientalis -o bacterioză atacă bulbii şi frunzele. Boala progresează dela solzii exteriori spre centrul bulbului.* Plantele bolnave au frunzele mici şi florile verzi. Agentul patogen e Bacterium hyacinthi.
  La ceapă - Allium cepa - boala se manifestă printr’o necroză ce începe la exterior apoi toată planta devine o massă cleioasă. Agentul patogen e Bacteriuim cepivorum.
                                                                                  După Tr. Săv.
  BACTERIUM. - Med. Vet. - Formă de microb care seamănă cu un baatonaş; după unii bacteriologi s’ar deosebi de bacili prin lipsa cililor; după alţii prin lipsa sporilor endogeni.                            M. M.
  BACTEROID. - Şt. nat. - Nume dat bacteriilor fixătoare de azot după ce au pătruns în interiorul rădăcinilor de leguminoase când au şi o virulenţă mai redusă.
  BACTRIDIUM. . Şt. nat., Med. - sin. Pseudomonas. Numele unui gen de bacterii chromogene - producătoare de o culoare oarecare - din fam.. Bacteriaceae - mai cunoscut e Bactridium violaceum Pseudomonas -violacea produce culoarea violacee;
  BĂDEAN. - Bot. - Pimpinella Anisum L.
-  v. Anason.
  BADEM. - Bot. - Prunus Amygdalus St. -v. Migdal.
  BADIAN. - Bot. - Ulicium anisatum L. - v. Anason stelat.
  BADIGEONARE. - Med. - Imbibarea unei regiuni corporale cu o substanţă medicamentoasă lichidă, printr’o acţiune de uşoară frecare, cu ajutorul unui tampon sau burete înmuiat în substanţa de aplicat. A. H.
  BAEM. - Bot. - Prunus Amygdalus L. - v. Migdal.
  BAERA-UNGURULUI. - Bot. - Centaurea micrantha Gmel., sin. C. Biebersteinii D. C.,
C. maculosa. - Plantă erbacee, din fam. Corn-positae. Tulpina înaltă, foarte ramificată. Frunzele păroase, cele de jos bipenat-partite, cele de sus întregi. Florile radiante, de culoare violaceu deschisă, reunite în capitule ovale sau alungite. Fructele sunt nişte achene. Creşte prin locurile aride, tufişuri, dealuri, câmpuri şi pe marginea drumurilor.
  BĂEŢEI - Bot. - Veronica spicata L. -Plantă erbacee, din fam. Scrophulariaceae. Tulpina simplă, frunze opuse, nelucitoare, păroase. Florile albastre, de culoare ce se păstrează şi după uscare; dispuse în racem •PÎciform. Frucitul o capsulă. O găsim. prin râneţe, păşuni, costişuri şi stufişuri.
  băgrin. - Bot, - Numele bănăţean al salcâmului - v. ac.
  BAGEA. - Constr. - Sin. bageagă, fumar. Partea din construcţia unei case prin care
se elimină fumul şi care este aşezată pe acoperiş. In mod obişnuit bageaua este în legătură cu soba, însă sunt construcţii de case ţărăneşti, ca în Moldova, unde eliminarea fumului se face prin podul casei.
   BAHMET. _ Zoot. - Calul mic, tătăresc, de Bugeac.              ,
   BAIE. - Zoot. - Scufundarea completă sau incompletă a corpului animal în apă rece sau caldă. Băile reci trebue să aibă o temperatură cuprinsă între 8 şi 20 grade; la băile potrivit de calde, temperatura este cuprinsă între 20-35°; la băile calde, temperatura variază între 35-50°. Băile sunt: parţiale sau generale.
   Băi parţiale. Scufundarea animalului se limitează la membre. Sunt necesare cailor o-bosiţi. Temperatura apei nu trebuie să fie mai miciă de 8°, iar durata băiei să nu treacă de 15-30 minute. Când temperatura apei este mai scăzută, durata băiei este şi ea mai scurtă. Se recomandă ca după eşirea animalului din baie să se maseze membrele.
   Băi generale. Constau în scufundarea a-proape completă a corpului şi este nevoe de luat anumite măsuri. Timpul cel mai potrivit pentru asemenea băi este dimineaţa şi seara, iar temperatura cea mai favorabilă este de 15°. Durata unei astfel de băi este de 1 5 minute. Dacă temperatura apei ajunge la 20-25°, durata băiei poate să fie de 15 minute, în niciun. caz însă mai mare. După bae, animalul trebue şters de apă, acoperit şi plimbat; niciodată nu se va îmbăia un a-nimal transpirat. La cai, băile sunt cele mai bune mijloace pentru a combate oboseala, desvoltă apetitul şi exercită o acţiune binefăcătoare asupra sistemului nervos. Băile se aplică mai rar bovideelor; la ovine băile se reduc numai la spălatul lânei înainte de tuns. Pentru porcii puşi la îngrăşat este nevoe de un bazin plin de apă unde se îmbăiază după voe. Nu se vor îmbăia femelele în gestaţie sau acelea care alăptează şi tot astfel animalele atinse de infecţiuni ale căilor respiratorii.       ,
   Băi medicinale - conţin substanţe minerale, vegetale sau animale şi sunt întrebuinţate la tratarea diferitelor boli.
   BAINGIC. - Constr. - Sin. gresie. O piesă care se găseşte deasupra osiei, la roţile dinainte ale carului.
   BAKATOR. - Vitic. - Sin. Piros Bakator Crvena Bakatorka, Bakator rouge şi Rugiţă, la românii din Ardeal.
   Varietate de origină ungurească. La noi este localizată mai mult în podgoriile Aradului alături de renumita varietate Cadarcă, care dă faimoasele vinuri de Miniş. Este o varietate de valoare secundară, fapt care explică şi aria ei restrânsă de cultură.
   Tufa este de o vigoare mare, cu coarde lungi şi puternice. Frunzele adulte sunt mari şi de o culoare verde-închisă, au cinci loburi bine vizibili.
balaban-balaninus
386
   Ciorchinul este mare, cilindric sau cilindro-conic, adesea aripat şi mai mult rar decât bătut.
   Bobiţele sunt de mărime mijlocie, rotunde şi de un roş foarte atrăgător. Pieliţa este groasă dar elastică, rezistă bine la transport şi mucegaiuri. Miezul este fondant şi plăcut la gust. Coacerea mai mult târzie. Varietatea Bakator, datorită vigoarei de creştere, cere o tăiere lungă, mai ales în solurile bogate. Se complace mai mult în soluri scurse, de pietriş şi pe expoziţii alese. In terenuri umede şi expuse vânturilor răcoroase, varietatea me-iază, micşorâiidu“se astfel randamentul ei în must, care în condiţii normale, este mijlociu. Având o coacere târzie, strugurii se vor lăsa mai mult timp pe butuc, altfel dau un must sărac în zahăr şi prea acid.
                                     D. Bem.
   BALABAN. - Zool. - v. Şoim.
   BALAENA. - Zool. _ Gen din fam. Balaeni-dae. Specia cea mai cunoscută B. mysticetus, unul dintre cele mai mari animale actuale ajungând până la 15-20 m. lungime şi 100 mii kgr. greutate. Gura, lungă de 1-6 m. şi lată de 2-3 m., fără dinţi, cuprinde în schimb 300-400 fanioane - lame cornoase -. Se hrăneşte cu mici vietăţi pelagice, având gâtlejul foarte îngust. In regiunea nordică a Oceanului Atlantic şi Pacific.       Dr. C. Ant.
   BALAEN1DE. - Zool. - Familie din Mys-ticete, ord. Cetacee, - mamifere -, fără înotătoare dorsală, cu pielea netedă, neîncreţită pe pântece.
Fig. 515.— GRÂU BĂLAN DE ŢIGĂNEŞTI 714.
  BALAENOPTERIDE. . Zool. - Familie de Mysticete - ord. Cetacee, cl. Mamifere - cu înotătoare dorsală şi cu pielea cutată pe partea ventrală. Balaenoptera musculus L. întrece Balena prin lungime, nu şi prin grosime,
 fiind cel mai lung dintre mamiferele actuale: ajunge până la 3 1 m.             Dr. C. Ant.
    BĂLAIE. - Vitic. - v. Plăvană.
    BĂLAN. grâu. - Fitoteh. - Un amestec de tipuri de grâu ce aparţin varietăţii Triti-cum vulgare erythrospermum Korn.
 •   Statura potrivită, 95-120 cm. Prezintă spicul bălan-albicios, aristat, destins, puţin ascuţit la vârf, având o lungime de 8-12 cm.
  TîTlî
 c
                            Fig. 516. — BALANINUS NUCUM. — b. adult mărit, c. capul cu rostru.
 cu 1-2 spiculeţe dela bază sterile şi 17-20 spiculeţe fertile. Plevile, adeseori, nu acoperă complet bobul. Sunt nepăroase, lucioase, nu tocmai bine fixate de rachis, fapt care are drept consecinţă scuturarea cu uşurinţă a boabelor, când planta s*a trecut din copt. Rachisul compus din internoduri de 3-6 mm. lungime, cu muchiile păroase sau nepăroase.
    Bobul roşcat, puţin lungăreţ, sticlos, u-neori cu regiuni făinoase. Greutatea a 1000 boabe cz 35-45 gr.
    Este cultivat pe întregul cuprins al României, fiind cunoscut ca un grâu productiv în condiţiuni favorabile; nu tocmai rezistent la cădere, foarte puţin rezistent la rugină.
                                     I. Zam.
    BĂLAN. - Zoot. - Cal cu părul depigmen-tat. Culoarea corpului este albă cu diferite nuanţe, după felul şi cantitatea pigmentului din piele. De regulă caii bălani sunt la naştere vineţi, roibi. sau negri înspicaţi. Treptat, pe măsură ce animalul îmbătrâneşte, pigmentul din păr dispare şi capătă o culoare diñ ce în ce mai deschisă, până la alb sau bălan.
                                                                                               G. M.
    BALANINUS. - Ent. - Gen de coleoptere din familia Curculionidae. Mai importante, în Europa, două specii: B. nucum L. şi B. elephes Gyll. Cel dintâi măsoară cam 6-9 mm. Rostrul depăşind lungimea corpului* la femelă; la bărbat, mai scurt, în general foarte fin, mult arcat, terminat prin mandibule as-
 387
BALAN1TA-BALANŢA
 cuţite care funcţionează de jos în sus. Culoare roşcată, mai mult sau mai puţin cenuşie. Ochii voluminoşi şi vizibili, antene lungi şi subţiri, pronot voluminos, bombat, elitre cu aspect cordiform, ghiare bine desvoltate. Răspândit în toată Europa temperată şi septentrională. Adultul apare primăvara, către sfârşitul lui Maiu, face uneori perforaţiuni
                       Fis. 517. — BALANINUS NUCUM. — Femelă de-punând ouă.
în frunzele de nuc, dar cel mai adesea atacă tinerele fructe, în care-şi înfige adânc rostrul, care pătrunde în. albumen -se pot observa adulţii care stau în această poziţie, nemişcaţi, ceasuri la şir. S’ar părea, după Hovasse, că adultul introduce prin rostru miceliul unei ciuperci, care, desvol-tându-se, face să cadă nucile. Oule sunt depuse tot în perforaţia făcută cu rostrul. După opt zile apare larva, care este mai puţin periculoasă decât adultul.
   Tratament. Se scutură nucii şi se adună adulţii care cad pe o pânză în prealabil întinsă pe pământ. Este un mijloc nu chiar atât de eficace. Coma», în Spania, a obţinut bune rezultate prin întrebuinţarea de paste cu bază de zeamă de portocal şi arseniat de sodiu. Nu există însă o metodă precisă de combatere a acestei insecte.            H.  G.
   BALAN1TA. - Met. Vet. - Inflamaţia penisului. Se observă la toate animalele noastre domestice.
   Etiologie. Introducerea în furou de substanţe caustice, acumularea de materii sebacee, iritaţia penisului, violenţe exterioare, lovituri de bici sau baston asupra penisului în erecţie, precum şi maladii specifice: du-rina.
   Simptomatologie. Infiltraţie în părţile decline ale furoului, roşeaţa penisului, durere la exploiraţie, materie sebacee fetidă adeseori la oal, aderenţe anormale la bou, erecţia dificilă şi dureroasă.
   Tratament. Spălaturi cu substanţe antiseptice. Contra tumefacţiei spălaturi astrin~ gente şi refrigerente.                 Gh.  R.
   BALANŢA. - Fiz. - Sin. Cântar. Pentru a cunoaşte greutatea unui corp trebuie să se echivaleze acea greutate cu una sau două alte măsuri din unităţile de greutate; instrumentul care îngăduie această comparaţie este balanţa, a cărei întrebuinţare este cunoscută din antichitate.
   Balanţele sunt nişte pârghii.
   La ele determină: greutăţile marcate - puterea, greutatea de cântărit - rezistenţa, iar punctul de susţinere este puncul său de rea-ziim.
   Fiecare instrument de cântărit trebue verificat. Verificarea se face asupra sensibilităţii aparatului şi a greutăţilor de măsură. Astfel, la cântarele cu braţe egale, se face verificarea cu greutăţi ce se pot pune pe el, fără ca să se îndoae braţele. 1 - Presupunând balanţa încărcată pe ambele talere cu maximum ce poate ţine, trebue să se mişte. Dacă nu, atunci este defectuoasă. 2- Deasemenea este defectuoasă, dacă punând o greutate câ'c de mică pe unul din talere, acesta se apleacă şi nu se mai ridică, nici după ce am scos greutatea. 3 - Când poate să stea egal în toate poziţiile fiind încărcată, atunci este echilibrul bun. Toate acestea depind de centrul de gravitate al pârghiei şi de modul cum sade pe cuţitul balanţei.
   Metoda lui Borda. Pentru a obţine o greutate perfectă a braţelor la un cântar, este foarte greu. Deaceea Borda pune înfcr’o parte corpul ce vrea să-l cântărească, iar echilibrul îl obţine cu greutăţi nemarcate. Ridică apoi corpul şi îl înlocueşte cu greutăţi marcate, spre a obţine greutatea exactă. Prin această metodă, nu mai importă lungimea braţelor cântarului, căci avem ceeace căutăm.
                ..."'-p-
                               Fig. 518. — BALANŢA ROBERVAL.
   Balanţe paralelograme, sau cu încărcătura deasupra, se compun din două vergele egale, suprapuse la distanţă egală. Cele două cuţite din mijloc, sunt fixate spre a nu. devia. Cele două cuţite extreme sunt legate între ele printr’o tijă verticală care şade pe aceste cuţite. Deasupra tijei este o platformă pe care se pune obiectul de cântărit. Astfel greutatea este suportată de ambele cuţite extreme şi nu se pot întâmpla erori Ia cântărire.
   Cântar roman. Are braţe neegale, pârghie de fier, cuţite nu are propriu zis, ci nişte mici cilindri ce cumpănesc în nişte, cercuri mai mari. Aceste cântare dau rapoarte de
BALANŢĂ-BĂLBIŞA
388
 greutate de ' sau
                       , l 1 ,
             '10   —     30’ 40 maximumg0
   Pentru a cântări o greutate mai mare, se întoarce pârghia iar capătul pentru agăţatt cântarul se află mai în faţă. Deasemenea se învârte în jurul său şi cârligul pentru agăţat marfa. In această poziţie intervine desigur altă numărătoare în privinţa greutăţei. Se pot cântări dela 7-32 kgr. precum şi dela 1-9 kgr., dealtminteri fiecare cântar poa-
                     6« CL
                                    Fig. 519. — BALANŢĂ ROMANĂ.
 te avea altă numărătoare şi poate cântări mai mult chiar de cât atât, totul fiind îln funcţie de distanţa între cele 3 cuţite şi de greutatea cu care se cântăreşte. Verificare este mai puţin sigură la acest fel de cântar. Nu se poate verifica decât atârnând greutăţile respective de la 1 -9 kgr. şi văzând dacă corespund cu diviziunile unde trebue să se oprească greutatea. Nu se mai fac cântare romane azi, de când au ieşit basculele, pentru cântăritul căruţelor cu pae sau alte încărcături.                           Gh.  Dim.
    BALANŢĂ COMERCIALĂ. - Econ. - Diferenţa dintre valoarea totală a exportului şi valoarea importului unei ţări pe un anumit timp. B. favorabilă sau activă: când valoarea exportului este mai imare decât valoarea importului, adică în ţara respectivă a intrat mai (mult aur decât a ieşit. B. defavorabilă sau pasivă: când valoarea importului este mai mult aur decât a intrat. Teoria balanţei comerciale aparţine şcoalei Mercantiliştilor din sec. XVII. Multă vreme a fost considerată ca cel mai preţios mijloc în cunoaşterea prosperităţii economice a statelor. Astăzi această teorie este puţin considerată şi înlocuită cu teoria balanţei economice.             I. Vas.
    BALANŢĂ ECONOMICĂ. - Econ. - Diferenţa între creanţele şi datoriile unei ţări, adică între totalul aurului ieşit prin toat? căile şi totalul aurului intrat pe toate căile. Este astăzi cel mai bun critariu în studierea prosperităţii economice a unei ţări, i r b. comercială, care este o componentă a b. economice, rămâne în această direcţiune un mijloc imperfect, de oarece într’o ţară aurul poate intra şi pe alte căi, în afară da export, şi la ţjel poate ieşi şi pe alte căi, în afară dî import. Fără îndoială, în b. economică, exportul constitue izvorul principal de creanţe pentru o ţară respectivă, dar mai pot fi şi altele. La fel în cazul importului, care poate constitui numai izvorul principal de datorii.
    Principalele izvoare de creanţe şi datorii dintre ţări sunt: 1. - Importul şi exportul. Ex.: Importul de mărfuri este o creanţă pentru
 ţara exportatoare şi o datorie pentru ţara importatoare.
    2.-   împrumuturile contractate în străinătate de stat sau particulari» ca şi dobânzile capitalului împrumutat, sunt creanţe sau venituri pentru statul creditor şi datorii pentru statul debitor.
    3.-   Capitaluri străine, învestite în întreprinderi şi dividendele cuvenite, sunt creanţe pen-Iru statul care a pus la dispoziţie capitalul şi datorii pentru statul în care s’au făcut investiţiile.
    4.    Transporturile de .mărfuri. Cheltuelile făcute cu transportul pe ape al mărfurilar, sunt creanţe importante pentru statul care posedă marina comercială şi sunt datorii pentru statul căruia aparţine marfa transportată.
    5.    Cheltuelile vilegiaturiştillor, sunt o sursă de venituri sau creanţe pentru ţara vizitată şi o sursă de datorii pentru ţara căreia aparţin străinii vizitatori.
    6.    Sumele luate de emigranţi, sunt ven turi pentru ţara în care ei emigrează şi pierderi pentru ţara din care'au emigrat.
    7.- Comisionul bancherilor, Transportul de
 tranzit, etc., etc.                   I.  Vas.
    BALANTIDIUM. - Zool. - Sin. Spirotriches. Specia B. coli este un infuzor de formă ovală, ciliat uniform pe întreaga suprafaţă, endo-plasmă cu corpusculi de grăsime, ectoplasmă transparentă, cu strii, la polul anterior ou peristom. Reproducţie prin sciziune transversală. Observat de prof. Malmsten în coe-cum-ul unei femei, apoi de Leuckart în intestinul gros al porcilor. Influenţa patogenică nu este încă stabilită. Se crede că ar da ti“vc fosul şi catarul cronic. Se distruge cu acid clorhidric diluat, acid acetic, ta-nin, acid salicilic,
 • introduse prin gură sau anus - Fig. 520.
 BALAUR. - Constr rur. - Grindă groa-                După Stein .
 să, deasupra căreia Fig. 520. — BALANTIDIUM se bate podeaua la COLI. — p. peristomul, podul casei.
 —      Un fel de cerc de scânduri, care încinge luntrea pe toată porţiunea gurei acesteia.
    BALBAS. Băutură preparată din apă cu miere, în felul miedului sau al hidromelului.
    BALBISA. - Bot. - Galeopsis Ladanum L.
 - v. Tapoşnic.
    G. speciosa Mill. - v. Zeabră.
    G. tetrahit - L. - v. Lungurică.
    BĂLBIŞA. - Bot. - Sin. Dascăl. - Stachya silvatica. - Plantă erbacee, din fam. Labia-tae. Tulpina erectă, în partea superioară
  nucleu, vc. vacuole contractile.
 389
BÂLBOR-BĂLEGAR
 ramificată, acoperită cu peri. Frunzele lung peţiolate, acoperite cu peri aspri. Florile roşii, mai rar albe. Dinţii caliciului alungiţi. Corola de 2 ori mai lungă decât caliciul. Creşte în locurile umede şi umbroase din păduri.
    BÂLBÔR. - Bot. - Trollius europaeus L. -v. Bulbuci.
    BÂLCIU. - v. târg.
    BALE. Saliva animalelor. - v . salivă. BALTEU. - v. bulfeu.
    BĂLEGAR. - Agr ol. - Amestec constituit din resturile digestiei, eliminate sub formă de excremente solide, împreună cu produsele de ardere, eliminate sub formă lichidă, urina, amestecate în urmă cu aşternutul. Este îngrăşământul cel mai eftin. Nu-1 poate înlocui nici un alt îngrăşământ artificial. Compoziţia bălegarului variază după compoziţia alimentelor, după felul animalelor, după vârsta lor, după funcţia economică pe care o îndeplinesc, după felul şi cantitatea aşternutului, precum şi după modul de conservare. Calcularea cantităţii de bălegar, se face după următoarea relaţie:
 (Subst. us. F. , n ^         i x . w J
 ------ --------}- Subst. us. Âşt.) X 4 =
 _ Cantitatea de
 “ bălegar proaspăt           In general pro-
 ducţia de bălegar a unei gospodării se determină după formula de mai sus; în plus, să se ţină seama ca după 3-4 luni de conservare raţională, b. sufere o pierdere în greutate de 25%. Excrementele unui animal bine hrănit, au o valoare fertilizantă mult mai mare, faţă de alt animal slab hrănit. B. constitue un îngrăşământ complect, numai când se dă cu urină. Tabloul de mai jos dă compoziţia b.:
Băligar  Apă Substante Cenuşe Azot | Potasiu | Calciu I Sodiu Magneziu Acid fosf. Acid sulf. Acid    Clor 
proaspăt     org.                                                                            silicic      
Cal      757 211       31,6   4,4    3,50,6             1,5   1,2      3.5        0,6        19.6    0,2  
Bou      838 145       17,2   2,9    1,00,2             3,4   1,3      1,7        0,4        7,2     0.2  
Oae      655 314       31,1   5,5    1.51,0             4,6   1,5      3,1        1,4        17,5    0,2  
Porc     820 150       30,0   6,0    2,6 2.5            0,9   1,0      4.1        0,4        15,0    0,3  
    In compoziţia b., Ya greuatea substanţei uscate a raţiei' e formată din aşternut. In timpul conservărei b. se petrec fenomene de natură biologică şi numai secundar de natură chimică. Bu şi mustul de b. conţin o floră bogată în mucegaiuri, drojdii şi bacterii. Rolul principal îl joacă bacteriile. Activitatea acestora începe odată cu eliminarea dejecţiilor şi este legată de pierderi mari de azot. Pierderile _ după Müntz şi Girard - în principii fertilizante sunt mai mari în grajd decât în grămada de gunoi. Pierderile suferite de excrementele de animal în acest stadiu, sunt:
 la cal 28,7%, la vacă 27,36%, iar la cele de oaie 49%. Cauza acestei mari pierderi de azot este fermentaţia amoniacală. Pentru înlăturarea acestor pierderi, se poate folosi cu succes orice substanţă chimică, în scopul de a transforma amoniacul în o stare de echilibru chimic şi nevolatil, dar imai cu seamă aşternutul de turbă sau pământ uscat, cari sunt eftine şi se găsesc uşor. Pământul uscat se împrăştie în strat subţire peste dejecţiile obţinute într’o zi. 'Când stratul a ajuns la 20 cm. el trebue să se scoată din nou afară. In general, b. suferă o întreagă înlănţuire de transformări fermentescibile. Complexitatea fermentaţiilor se datoreşte compoziţiei complicate, a b., neomogenităţii şi multiplicităţii microorganismelor care le provoacă şi la care se mai adaugă factorii naturali, ca umiditate, căldură şi aerisire. Procesele de oxidare se petrec, în grămada de gunoi, mai intens în partea ei exterioară şi aproape de loc în centru. Se petrec, deci două fermentaţiuni, una aerobă şi alta anaerobă. Temperatura variază în sens direct, - dela aerob la anae-rob -. Conţinutul de apă, este deasemeni diferit în diversele părţi ale grămezii şi anume merge crescând dela stratul exterior către stratul exterior către stratul inferior şi central, deci creşterea ei este în raport invers cu aerisirea.
   In concluzie, fermentaţia aerobă se manifestă în partea exterioară cu mare degajare de căldură şi fermentaţia anaerobă în centru şi partea de jos a grămezei, cu o slabă producţie de căldură; adică, un fenomen de oxi-daţie pură şi unul de reducţie.
   Dar, paralel cu desvoltarea temperaturei de către reducerile bacteriene, se măresc a-finităţile chimice, încât la un moment dat ne găsim într’un stadiu când procesele de fermentaţie merg simultan cu cele chimice. Reacţiile chimice se petrec atât de intens, încât pe măsură ce cresc, o bună parte din flora bacteriană dispare > rămânând numai bacteriile termofile, . încât cu uşurinţă se ajunge la unele cazuri când stogurile de fân sau b. se aprind. După compoziţia dejecţiilor solide - care constă în cea mai mare parte din hidraţi de carbon şi substanţe azotate, -se petrece o fermentaţie celulozică şi o fermentaţie putredă. Iar pentru dejecţiile lichide,
 o fermentaţie amoniacală. Fermentaţia celulozică se face fie pe cale anaerobă, cu producţie de hidrogen şi metan, fie pe cale aerobă. După cercetările mai recente, în fermentaţia anaerobă a celulozei iau parte doui fermenţi: unul mai rezistent la acţiunea căldurei, cauzând o fermentaţie cu producţie de hidrogen, altul cu o incubaţie mai scurtă, având deswol-tare mai abundentă, când nu e supus unei temperaturi care se apropie de 75°. In fermentaţia aerobă, în mediu neutru sau puţin alcalin, iar parte la atacul celulozei: Mucor stolonifer, Botrytis vulgaris, Cladosporium
BĂLEGAR
390
 herbarum, Penicillium şi în mod obişnuit la âcestea^se mai adaugă şi agenţi nitrificatori. Amândouă aceste fermentaţiuni celulozice sunt de lungă durată. Ulterior se pune în libertate vasculoză - acea substanţă neagră şi vâscoasă, care se scurge din grămada de b. Descompunerea celorlalţi hidraţi de carbon se face fie prin hidrolizare, fie că nu sunt hidro-lizate şi atunci aceştia sunt dispuşi de fermenţii celulozei.
                               Fig, 521. — Platformă de bălegar pentru 4 grămezi.
   La fermentaţia substanţelor azotoase, vom deosebi deasemenea o fermentaţie putridă şi
o  fermentaţie amoniacală, prima producân-du-se pe substanţele solide, a doua pe cele lichide. Fermentaţia putridă este produsă de un număr mare de bacterii: Proteus vulgaris, mirabilis, Microooccus prodigiosus, Bacilus erytrosporus, fluorescens, liquefaciens, Bac-terium coli, Bacilus putrificus. In fermentaţia aceasta, se produce pe cale aerobă apă, acid carbonic şi amoniac, iar pe cale anaerobă, hi. drogen sulfurat, metan şi hidrogen. Atât aerobele cât şi anaerobele, au o acţiune simultană de fermentaţie. Substanţa azotată fermentată, duce la azot organic şi azot anorganic. Pentru ca să se înlăture pe cât posibil, pierderile mari de azot, e nevoe să se rănească, ţinându-se seama de anumite norme. De obicei, într’o gospodărie bine întreţinută, se râneşte în fiecare zi, sau cel mai târziu după 2 zile. Se vor înlătura paele uscate sau b. Lăsarea b. în grajd, pe lângă pierderile de azot pe care le suportă, are o acţiune nefastă asupra copitelor, pulmonilor şi ochilor animalelor.
   METODELE DE CONSERVARE ALE B.
sunt acele măsuri prin care se caută a se reduce la minimum pierderile de azot, iar pe de altă parte de a obţine o bună dezagregare a paelor şi o solubilizare a substanţelor asimilabile.
   Sunt mai multe metode:
   1.    Platforma de b. Imaginată de Mathieu de Dombasle. Platforma de b. este o suprafaţă plană, la nivelul solului, cu o pardoseală betonată. La mijlocul acestei platforme care poate fi dreptunghiulară sau pătrată -
se deschide o groapă, în zid de cărămidă şi var hidraulic, prevăzută cu o deschidere, astupată de un grătar. Pe această platformă se pot instala 4 grămezi sau 2 grămezi, în care jumătate se fermentează iar cealaltă se completează. - Fig. 522. - Să se caute ca perenii să fie cât mai mult verticali. Când se pune b. nou, să se aibă în grijă ca acesta să fie bine presat. Să se stropească grămada cu scurgerile din aceasta din când în când, în aşa fel, ca temperatura să nu treacă de 50°. Sa merge în înălţimea grămezii până la 2 m. Aceasta este dusă pe câmp, atunci, când scade cu iy5 din înălţimea sa. Când nu se poate întrebuinţa şi când ciclul fermentaţiei s’a com. pletat, atunci se înveleşte întreaga grămadă cu un strat de pământ de 10-20 cm.
   2.    Groapa de b., poate fi de mai multe feluri: de formă paralelipipedică - nepractică, de oarece scoaterea b. dinăuntru este anevoioasă cu fundul uşor înclinat către faţa
pământului - mai bună, de oarece se poate aduce căruţa, la încărcare, chiar în apropiere    panta se face cu o înclinare de 4
cm./l m. Se va căuta însă ca apa de ploaie să fie împiedecată a se scurge înăuntru. Atât groapa propriu zisă, cât şi rezervorul de ud sunt zidite şi cimentate. Se recomandă aşezarea şi tratarea b. ca şi în sistemul platformei. Este însă absolută nevoie ca b. să nu fie stropit cu urină, de oarece se pierd cantităţi enorme de azot.
   3. Conservarea b. în grajd. Procedeu întrebuinţat în Belgia, Saxonia şi Anglia. Suprafaţa grajdului se sapă la o adâncime ds
 Fig. 522.— Secţiune ţranversală a unei băli.^arniţe cu 2 grămezi, una gata şi alta In construcţie
1,25 m., se pavează şi se cimentează pereţii laterali, pentru a împiedica pierderile prin infiltraţie. Mărimea grajdului şi adâncimea lui se regulează aşa fel, încât să se umple cu gunoi în interval de 6 luni. Vitele au iesle mobilă, ceeace face să fie purtate prin tot grajdul, iar b. este cât se poate de bine bătătorit. Se recomandă ca paele pentru aşternutul vitelor să fie tăiate mărunt - 15-25 cm. _, altfel b. va avea aer şi nu va dospi bine. Avantajele acestui procedeu sunt: economisirea unei băligarniţe speciale, a unei gropi de pi ălău, a unei pompe, a vasului de pişălău pentru transportul lui la câmp, rănitul grajdului şi tratamentul b. în curte. Desavantajul mare constă în cheltuelile ce-
 391
BĂLEGAR
rute de construcţia, grajdului, apoi animalele stau într’o atmosferă prea încărcată de emanaţii şi mult prea caldă. In orice oaz, este una din cele mai bune metode de conservare a b. din cauza cantităţilor mari de azot, pe care acesta le reţine. Astfel, Maercker arată că din aceiaşi cantitate de azot iniţială
- 469 kgr., - dată de animal şi aşternut, se
începutul grămezii
Fig. 523. ■
                           După Krantz începutul aşezării blocurilor în procedeul Krantz.
conservă următoarele proporţii: 407 kgr. in b. conservat în grajd, 295 kgr. pentru cel de pe platforma acoperită şi 292 kgr. pentru cel de pe platformă neacoperită. In metoda de mai sus, trebue să ţinem însă seama de o condiţie esenţială: imediat ce vitele au fost date la păşune, b. trebue împrăştiat pe câmp şi arat, altfel pierderile de azot sunt mai mari - 35% când vitele au lipsit numai 4 săptămâni din grajd.
   4.    Procedeul de conservare Krantz, se foloseşte de toate avantagiile metodelor de mai sus, înlăturând inconvenientele acestora. B. este aşezat pe băligarniţă în blocuri cubice, cu latura de aproximativ 1 m. şi se are grijă ca să fie înfoiat, pentrucă în 2-3 zile să se ajungă la temperatura de 65°. Apoi totul se presează, pentru a se îndepărta aerul şi a se întrerupe procesul de oxidare. Băligarniţa constă dintr’o suprafaţă dreptunghiuară, înconjurată cu un zid sau val de pământ şi din groapa de ud. Bălegarul scos din grajd se aşează aici, după ce s’a pus pe fund un strat de V-reâscuri înalt de 30 cm., pentru a-1 feri de răceală. - Fig. 523. - Scopul acestui strat imai este şi de a înlesni scurgerea zemii de b. In prima zi se face un bloc de b. de cel puţin 60 cm. înălţime şi cel mult 1 m., în unul din colţurile băligarniţei. Faţa superioară a blocului să fie netedă, căci peste el se va aşeza un altul. In ziua a doua, se clădeşte un bloc alături de primul, ţinând seama de aceleaşi reguli, - şi tot aşa în zilele
următoare. - Fig. 524 - Esenţialul în tratarea b. după acest procedeu, constă în a aşeza blocul înfoiat, a măsura temperatura şi a bătători grămada. Dacă aceste operaţii sunt bine făcute, se asigură b. o fermentaţie favorabilă şi se obţine un îngrăşământ bun. Abia în ziua a şaptea de la începerea lucrării, du^ă ce toate blocurile au trecut prin temperatura de 65°, se aşează al doilea strat de b., peste primul. Aşa dar, în sistemul acesta se urmăreşte o clădire în sus, şi nu o întindere în suprafaţă, aceasta pentru a se obţine un iminimum de suprafaţă la maximum de vo, lum, în scopul de a reduce aerisirea şi deci pierderea în substanţa uscată. B. prin procedeul Kranz conţine un plus de 10,8 % cantitate azot, asupra celui obişnuit, prin metodele mai sus citate.
   Fermentaţia rece a b. Faptul că în conservarea b. în grajduri sub animale au loc pierderi reduse de substanţe, a dusi la ideia fermentaţiei reci. Această metodă constă în a trata bălegarul împreună cu aşternutul la fel ca în sistemul Krantz, cu deosebire că grămezile se vor bătători imediat şi cât mai bine. Astfel se reduc pierderile datorite arderii şi b. va fi mai bogat în substanţe organice. Durata fermentaţiei însă e mai lungă.
   Din experienţele făcute de Zielstorff-Keller reesd că e de preferat fermentaţia rece. Din sistemul Krantz va rămâne modul de aranjare; însă cercetările arată că viitorul este al fermentaţiei reci, înţelegând temperaturi pafta la 30°C.
   BĂLEGARUL IN CÂMP. Maturitatea unei grămezi de b. se socoteşte la 3 luni după aşezarea ei în bălegarniţă. nl acest moment poate fi dus în câmp. Dacă timpul nu este potrivit pentru împrăştierea lui, va trebui
                       r-TV\
                                   După Krantz Fig. 524. — Modul de aşezare al bălegarului în procedeul Krantz.
să fie făcut grămezi mari şi acoperit cu pământ. Pentru aceasta se alege un loc aşezat şi neted, se pune un strat de turbă, de pământ humos, de paie uscate, sau chiar iarbă, care au drept scop să absoarbă lichidul care se scurge şi amoniacul care se produce în gră-
BĂLIGARIU-BALIZĂ
392
mada ce     se  aşează    deasupra. Aceasta are o
formă pătrată sau         rotundă, pentruca să se
reducă contactul cu aerul. Se aşează primul strat, se bătătoreşte bine, se presară pământ, ş. a. m.    d., până ce grămada capătă 1.50
m. înălţime. Se acoperă la urmă în întregime cu un strat de pământ gros de 30-40 cm. In modul acesta construită, grămada va aştepta până ce se va găsi momentul potrivit ca să fie împrăştiată pe ogor. In cazul când b. poate    fi  împrăştiat imediat, va fi  lăsat,
din căruţe, în şiruri de grămăjoare, care sunt nivelate cu grebla sau furca de un lucrător. Apoi, se împrăştie pe ogor, şi s>e trece imediat la arat, băgându-1 sub brazdă. Se recomandă - afară de unele cazuri - ca acesta să nu rămâie pe ogor, din pricină că se pierd mari cantităţi de azot. El va trebui să nu fie îngropat adânc în pământ, afară de solurile de stepă.
   B.    îmbunătăţeşte proprietăţile chimice, fi-zice şi bacteriologice ale solului. Măreşte puterea de absorbţie pentru apă şi pentru substanţele minerale solubile, uşurează aerisirea şi înlesneşte formarea însuşirei de dospit a solului; ameliorează proprietăţile chimice ale solului, prin aportul de substanţe solubile, ca acid fosforic, potasiu, substanţe azotate şi substanţe organice. Influenţa bacteriologică a b. depinde de felul de viaţă de până atunci a solului; în cazul când solul se află de mult timp în cultură şi a fost regulat îngrăşat cu b., atunci influenţa se reduce la un aport de substanţe nutritive, atât pentru bacterii, cât şi pentru plante; în caz când solul este slab şi sărac în humus, atunci b. serveşte ca hrană şi pentru bacteriile din pământ, cum şi pentru cele venite cu îngrăşământul. O raţională folosire a b. constă în a îngrăşa cu el des şi în cantităţi mici, şi nu deodată şi în cantităţi imari. In general b. are de scop să îmbunătăţească mai ales starea fizică şi biologică a terenurilor de cultură, făcându-ls mai active.
   Din cercetările făcute asupra azotului, rezultă că numai 30% din cantitatea conţinută în b. se află în recoltă, faţă de 48% a azotului din salpetru. Aşa dar, surplusul de recoltă în cazul îngrăşământului cu b. nu este datorit numai azotului, ci în primul rând îm-bunătaţirei fizice a solului. Deci, la îngrăşatul solului, se va căuta să se aplice principiul, că conţinutul de azot, care este în acelaş timp şi cel mai scump dintre toate substanţele nutritive ale plantei, să se găsească faţă de ceilalţi factori fertilizanţi într’un minimum relativ. Se pot întrebuinţa în surplus îngrăşă-mintele mai eftine, ca potasiu, acid fosforic, calcar, aşa ca planta să le aibă din belşug la dispoziţie, iar azot atât numai cât este strict necesar. Căci un surplus de azot este luat de plantă, fără a da un surplus de recoltă, el fiind depozitat în organele plantei, dar mai ales în frunze. Potasiul se
găseşte în b. aproape exclusiv în forma solubilă, asa că nu încape îndoială că este foarte uşor asimilat. In general, se admite ca 80% din potasiul b. trece în plante. Folosinţa fosfatului din b. este procentual asemănătoare şu aceia a azotului, atingând 32%. Totuşi trebue să nii pierdem din vedere că conţinutul îji potasiu şi fosfor al b. nu este suficient pentru a satisface trebuinţele plantelor de cultură.
   Cantitatea de b. necesară unui ha. se fixează ţinând seamă de următorii factori: a. -însuşirile b. ca provenienţă şi conservare; b.-însuşirile solului, după cum este un sol greu, mai puţin greu, sau uşor; c. * după plantele ce urmează să se cultive; d.- după adaosul de îngrăşământ chimic. Aşa dar, având în vedere aceşti factori, agricultorul va da, în medie, cam 30-40.000 kgr. de b. în pământurile grele, legate, şi 20-30.000 kgr. în cele uşoare, odată la 4 ani.
   Folosirea b. ca îngrăşământ diferă dela plantă la plantă. Asţfel păioasele folosesc foarte puţin principiile fertilizante ale b., iar plantele prăşitoare - porumbul, sfecla, cartoful - le folosesc într’o măsură mult m,ai mare, prin aceia că solul se încălzeşte uşor, iar planta se desvoltă repede şi uniform. Ra-piţa foloseşte foarte bine b. şi dă recolte superioare, mai ales dacă se întrebuinţează şi îngrăşăminte chimice. Pentru aceasta, se vor da 30.000 kgr. b. şi 200 kgr. de super-fosfat la ha., iar imediat după împrăştiere, se va ara ogorul. Viţa de vie îl utilizează de asemeni bine, în special în terenurile pietroase şi înclinate şi în combinaţie cu îngrăşământ azotat - 2 kgr. salpetru pentru 10 rădăcini de viţe. - Pentru varză, ţelină şi alte plante de grădinărie, se va îngrăşa pământul din toamnă cu b. - 2 sau 5 vagoane la ha. la fiecare 2 ani.
                                                                       După „Bălegarul“ de Dr. N. Pătr.
   BĂLIGARIU. - Ent. . Sin. Gâza boului, trânz, gândac de gunoiu, bubulic, - Geotrupes stercorarius L. - Coleopter coprofag din fam. Scarabeidae -Lamelicorne -, de culoare nea-gră-albăstrue pe spate şi albas-tră-violacee pe partea inferioară a abdomenului. Are aproape 2 cm. lungime. Se hrăneşte cu excrementele cabalinelor şi bovine lor din păşuni, etc. Depunea ouăle în pământ.
   BALIZĂ. - Topogir. . Semnal Fie. 525- BĂ-pentru a indica punctele de reper LTGARIUL— în triangulatiile de ordine supe- st°ec°0VarPiusL. rioare. Are diferite forme. Se construeşte astfel încât vârful să corespundă exact cu punctul marcat pe teren.
   —      Marină - Semnale pentru indicarea punctelor periculoase navigaţiei, ca stânci sub apă, la mică adâncime, bancuri de nisip, etc.;
 393
B ALLOTA-B ALSAMEA
 se deosebesc de geamanduri prin formă şi prin faptul că sunt fixate în pământ.
   BALLOTA. - Bot. - Gen de plante din familia Labiatelor. Frunze cordate şi ovale, caliciul prevăzut cu 10 nervuri, dinţat, ru-gos. Flori purpurii, în verticil multiflor. In locuri aspre, pietroase, tufişuri întunecoase.
                    Colecţia I. M. Ghebrghiu Fig. 526. — BALISĂ — într’un punct de trian-gulatie.
   Cuprinde multe specii, mai cu seamă în regiunea mediteraneană.
   La noi. B. nigra, popular Cătuşă - v. ac. -Miros neplăcut. Frunzele şi terminaţiile florale sunt tonice şi uneori vermifuge.
                           BĂLOŞEL. - Bot. - Sin. Burete bălos. Rassula foetens Fr., sin. Agaricus foetens.
 - Ciupercă din fam. Agaricaceae. Are un ^miros foarte neplăcut. Pălăria galben-roşiatică, puţin cărnoasă, se rupe uşor, cu mar-
 i ginea subţire. Lamele alburii. Piciorul alb, gros; carnea e albă greţoasă, cu gust acru. Î/Prin pădurile de brad şi fag, pe pământ.
 | BĂLOŞIRE. - Vitic. - Boală bacteriană a ^vinului, datorită lui Bacillus viscosus vin), ce re atacă mai cu seamă vinurile albe, cele roşii jsuferă mai puţin. Vinul bolnav de b. se în-|tinde ca zeama de varză, este bălos, neplă-gcut la gust - se simte tare între dinţi - şi |are miros de brânză stricată. Se îmbolnăvesc mai cu seamă vinurile provenite din strugurii Şstricaţi - mănaţi, bătuţi de piatră, mucegăiţi |şi vini fie aţi neraţional, cum şi cele sărace în [ aciditate şi tanin. Timpul cel mai potrivit pen-|tru atacul fermentului - B. viscosus vini - este |dela încetarea fierberei şi până la pritocire.
   Combatere. Este bine să se ia măsuri preventive. Pentru aceasta, în vinificaroa strugurilor stricaţi, se va trata cu metabisulfit de potasiu - 15-20 gr. la_100 kgr. struguri - în timpul zdrobitului, apoi se va ajuta fermentarea cu maia din fermenţi selecţionaţi. Când boala s’a declarat, însă se prezintă într’o formă uşoară, se va proceda în modul următor: se bate vinul cu o măturică de coarde de viţă sau mesteacăn - după ce l’am tras din butoiu, într’un vas deschis apoi se trsge în alt vas bine afumat - 1 -2 kr. pucioasă la 100 1. vin. - Când însă b. este înaintată, se trage vinul în alt vas, tratându-1 cu 8-10 gr. metabisulfit de potasiu, la 100 1. vin, apoi se amestecă cu 1 gr. tanin şi 1 gr. clei la
10   1. vin. După 10 zile, se trage vinul într’un vas curat şi afumat. In locul cleitului se poate utiliza filtrul de vin. In acest caz, ests bine ca vinul să fie pasteurizat în aparate speciale, încălzindu-1 până la 62° C., temperatură la care este ţinut numai 1 minut.
   BALSAM. Produs vegetal, format în organele secretorii ale unor plante. Compus dintr’un amestec molecular al unei esenţe cu o răşină, la care se adaugă un acid aromatic: a. benzoic, cinamic sau amândouă împreună. Miros plăcut şi răspândit foarte lesne. Se îngroaşe cu uşurinţă şi devine aproape solid.
   După provenienţă, se deosebesc mai multe feluri de balsamuri:
   Balsamul de Copahu. Diuretic şi antiseptic urinar, se prezintă ca un lichid mai mult sau mai puţin gros; culoarea variază dela galben-clar la galben-brun, de obiceiu transparent.
   Are un miros aromatic specific, gust înţepător, puţin amărui.
   Balsamul de Peru. Se extrage din scoarţa arborelui Toluifera Pereirae, în Salvador, Guatemala, eto. Se prezintă sub forma unui lichid gros, de culoare brun-roşcat sau. brun-închis, cu miros aromatic şi gust amărui.
   Este antiseptic, cicatrizant şi un bun an-tipsoric. Sub formă de pomadă 5Cfn se întrebuinţează contra râiei la animale mici.
   Balsamul Styrax. Semi-lichid, este un bun antiparazitic.
   Balsamul Tolu. Se extrage din scoarţa arborelui Toluifera balsamum L., în Columbia. Cuba, etc. Se prezintă sub formă solidă, u-neori sfărâmicios, alteori moale, de culoare brună-galbenă sau roşcat, cu miros balsamic plăcut şi gust uşor aromatic. Diminuă secreţia bronchică, uşurând în acelaş timp es-pectoraţia.
   Se administrează pe cale bucală în pilule, sub formă de sirop sau tinctură.            A. H.
   BALSAMEA. - Bot. - Gen din fam. Tere-bintaceae. Are două cârpele ovulate.
   Specii: B. Opabalsamum. sin. Amyris opa-balsamum; B. giliadense; Balsamodendron Opabalsamum. Arbust ce creşte în Africa şi
BALSAMICE-HALTĂ
394
Arabia. Din trunchiul lui se scurge un lichid, întrebuinţat în farmacie.
   B.    africana, sin. africanum, abysinicum. BALSAMICE. - Med. Vet. - Droguri ce conţin oleuri şi terpene volatile şi se extrag din diferite plante exotice.
   Insolubile în apă, se dizolvă în alcool, eter, oleuri, etc. Se absorb uşor prin mucoasa intestinală şi se elimină: parte prin
plante erbacee. Are 5 petale, 5 stamine, an-terele concrescenţe, ovar superior, stilul lipseşte, fructele capsule.
  BALSAMODENDRON. _ Bot. - v. Balsamea.
  BALTĂ. - Sin. lac, ghiol, japsâ, cocioc, e-leşteu, hăleşteu. Mare întindere naturală de apă stătătoare, cu vegetaţie bogată şi faună numeroasă, alimentându-se din isvoare sau ape curgătoare * râu sau fluviu.
i' ' * } 'v -
Fig. 527. — VEDERE DIN BALTĂ
pulmoni. exercitând o acţiune de diminuare a secreţiei bronchice, dând aerului expirat un miros specific de oleu eterat; parte se combină în organism, cu acidul glicuronic, eli-minându-se sub formă de sare conjugată, uşor solubilă, prin urină, exercitând prin a-ceasta asupra aparatului excretor, o acţiune diuretică şi antiseptică; iar o mică cantitate se elimină prin piele.
        ţ&ox&x-'              *&u+u/cuu, CUSCL.
   ele <x£c*rt£/îZcuc^     Je inunda. cufaeaotL
              1            (¿accal, de.
         Prin Balta Dunării, sau numai baltă, se înţelege întreaga zonă dintre Dunăre şi terasa dunăreană, denumită şi zona inundabilă a Dunării, care primăvara, odată cu venirea apelor de revărsare este cu totul acoperită de apă, iar după retragerea acestora rămân numai ,,ochiuri’* de apă, - bălţi permanente jepşi, smârcuri - bălţi temporale -; privale şi gârle. Terenul se dă culturii - grindurile
 fôûfune- Jt. ^znuxţci
clte/iZ-
cíuSl'Ct’íLM
 <7-efió¿ cu.J&xf, ¿eúca, zefi&c¿£/
                                                         c<zzp. ¿sutstcécL feat/k zcuc,
Fig\ 528. — BALTÁ. — Zona inundabila a Dunării.
 Aplicate la suprafaţa corpului au o acţiune antiseptică şi cicatrizantă.
 BALSAMIFER. - Bot. - Plantă producătoare de balsam. Ex. Abies balsamea L., Balsamodendrom gileadense. Myroxylon son-sonatense, Myroxylon toluiferuim.
 BALSAMINA HORTENŞIS. - Bot - Sin. Impatiens Balsamina L. - v. Canale.
 BALSAMINACEAE. - Bot. - Familie de
 mai ales se foloseşte ca fâneaţă, sau ca păşune - lunci, lunca Dunării. Pe alocurea balta este acoperită de păduEl întinse 'de salcie şi plop - zăvoaie. - Fig. 528.
   Balta Dunării formează o unitate biologică aparte. Inundarea ei anuală, mărimea inundaţiei şi timpul cât stă acoperită de apă determină cantitatea şi valoarea pescuitului din bălţile permanente - v. revărsări, viituri, inuri-
395
BÂL7 ĂREŢ-BĂLTĂREŢE
daţie asigură reproducţia peştelui şi des-voltarea puetului - v. reproducţia peştelui.
   Primăvara balta este o mare de apă. Din marginile terasei dunărene, până în malul drept este un singur luciu de apă. Se văd numai vârfurile sălciilor şi foarte rar părţi din grindurile mai înalte. După retragerea apei balta apare sub aspectul ei variat, cu gârle de alimentare permanente, cu privaluri, ciari seacă înainte de sfârşitul verii, cu bălţi permanente, cu jepşi, etc.
   In chip obişnuit bălţile se primenesc şi se umplu cu apă când Dunărea se ridică deasupra etiajiilui cu 2-4 m. şi când intră prin gârle. Dacă apele se ridică mai mult şi trec peste maluri, atunci întreaga baltă este acoperită. Retragerea apelor se face întotdeauna pe gârle şi privaluri. Cu cât o baltă este mai adâncă, cu atât intrarea apei se face mai devreme în baltă, chiar la o ridicare mai mică a Dunării, însă în acelaş timp apele se pot retrage cu totul din bălţile al căror fund
«cădea mai încet şi va rămâne timp mai îndelungat în baltă. Aşa sunt bălţile permanente, în care se pescueşte în tot timpul a-nului, oricare ai* fi scăderea Dunării; de ex.: Bistreţul, Nedeia, Suhaia, Greaca, Călăiaşi, etc. In celelalte bălţi pescuitul ţine numai
2-3 luni pe an, atât cât ţine şi revărsarea apelor, după care acestea se usucă. Peştele mare între timp a fost prins întâi cu le&e, apoi cu vârşi, şi alte instrumente potrivite, iar puietul s’a retras spre Dunăre sau în bălţile permanente.
   Delta Dunării, cu cele 450.000 ha. întindere, dintre care circa 380.000 ha. sunt acoperite cu apă, poate fi considerată ca o mare baltă permanentă.
   Celelalte bălţi de pe litoralul Mării Ne* gre, unele având apă dulce - Razimul, Dra-novul - altele având apă salmastră cum sunt Razimul — la gură Goloviţa, Zemeica. Saa-sic, Sahalat - pe litoralul Basarabean - în unele bălţi din Basarabia - Cuhurlui, Jalpug, etc. - deşi nu sunt decât nişte bălţi, primin-du-şi apele dela Dunăve sau alte râuri, totuşi ele sunt numite lacuri. Singure Siut - Ghiolul, Mangalia, Şabla şi Duranculacul au ca ractere adevărate de lacuri.          Daia
   BĂLTĂREŢ. . Meteor. - Vânt slab dinspre
S.  E., suflând dinspre bălţi şi Mare, din A-prilie până în Octombrie. E un vânt cald şi umed, aducând ploaie.
   BĂLTĂREŢ. - Zoot. - Denumire dată. în regiunea bălţilor Dunării, porcului de tip cio-mun cu urechile drepte. - v. Stocii.
   SĂLTĂREŢE. - Zool. - Păsări cu labe, cioc şi gât alungite, din ordinul Graleatores. îşi datoresc numele lor faptului că îşi caută de preferinţă hrana în apele bălţilor. Au tarsul foarte lung, partea inferioară a pi-
este mai înalt decât gârla. Pentru a se înlătura scăderile prea mari se fac la gura balelor, spre privale sau gârle, spre. Dunăre, aşa zisele prispe, praguri de pământ, cari opresc apa.
                                                            Cu cât o baltă are un fund mai scoborît, în raport cu etiajul Dunării, cu atât apa va
cioarelor fără pene, degetele lungi şi subţiri libere sau unite la bază printr’o membirană. Păsări migratoare, monogame, prădătoare sau vegetariene. Se împart în:
   I.   Charadriide, cu cap puternici, gât scurt, cioc de mărime mijlocie. Gen important: Charadrius. - v. fluturaş.
BĂLŢAT-BAME
 396
   II.   Herodiide sau Cultrirostre, păsări mari, cu cap mic şi în parte pleşuv, gât lung, cioc tare, alungit, labe ascuţite şi lungi. Gen mai cunoscut: Ardea - v. bâtlan.
   III.  Rallidae, asemănătoare galinaceelor; cioc scurt, de lungime mijlocie, turtit lateral, labe scurte, cu pene, degete lungi fi subţiri. - v. găina de baltă sin. lişiţa. _ Fulica atra.
   IV.   Scolopacidae, cap mijlociu, mult bombat, cioc acoperit cu o piele moale. Gen important: Scolopax - v. sitar.
   V.  Alectonidae, fac trecerea între băltă-
reţe şi palmipede; cioc puternic, scurt şi bombat., pinten rudimentar, aripi scurte, -v. dropia -Otis tarda.                   H. G.
   BĂLŢAT. - Zoot. - La cal, bou, porc, etc., este o culoare formată din pete mari, neregulate şi albe pe un fond pigmentat - roşu, negru, galben, şoriciu, lupiu, dereş, etc. -sau invers: pete de altă culoare pe un fond alb. Când fondul este alb, iar petele de altă culoare, se zice: alb bălţat cu roşu, cu negru, etc., când petele sunt albe şi fondul de altă culoare se zice roşu sau negru, etc., bălţat cu alb.                                 Gh. M.
   BĂLŢĂTURĂ. _ Bot. - Marubium vulgare L. - v. Unguraş.
   BĂLUR. - Bot. - Sorghum halepense Pers.
- v. Costrei;
   S.  vulgare Pers. - v. Măture.
                                   Fig. 531. — BĂLUŞCĂ CULTIVATĂ — Ornithogalum.
   BĂLURĂ. - Bot. _ Colchicum autumnale L. . v. Brânduşă de toamnă.
   BĂLUŞCĂ. - Bot. - Sin. Ceapa ciorii, Găini ţă, Găinuşe, Laptele păsării, Plisc păsăresc.
- Ornithogalum umbellatum L. - Plantă erbacee din fam. Liliaceae. Talia mică. Frunze liniare, glabre. Flori albe, dispuse în corimb. Pedunculii inferiori fructiferi. Fructul o capsulă trigonală. Creşte prin locuri cultivate umbroase, prin fâneţe, păduri fi grădini.
Figr. 532. — DESIŞ DE BAMBUS.
   O. tenuifolium, se deosebeşte de precedenta prin frunzele filiforme. Florile mai mici, fo-liolele periantului mai delicate. Creste pa câmpuri, dealuri, livezi, crânguri, în general în locurile uscate.
   BALVAN. - Grindă alcătuitoare la temelia casei.
   BAMBAL. - Vitic. - Sin. Semendru. Strugure alb şi negru, vegetaţie mediocră, varietate tardivă.
   BAMBE. - Bot. - Hibiscus esculentus L. -v. Bame.
   BAMBUS. - Bot. - Bambusa arundinacea Schreb. - v. Bambusa.
   BAMBUSA. _ Bot. - Gen din fam. Grami-naceae. Cuprinde plante arborescente, cu tulpini drepte, cilindrice, lemnoase, foarte tari. Frunzele peţiolate sau sesile. Florile hermafrodite. Cuprinde vre-o 24 specii. Cea mai importantă este B. arundinacea, originară din India orientală. Are foarte multe întrebuinţări: mobile, bastoane, etc. - Fig. 532.
   BAME. . Bot. ~ Hibiscus Esculentus L. Plantă de grădină din fam. Malvaceelor, originară din America meridională. Tulpina 50-
1 00 cm. înălţime, frunze dinţate în cinci lobi, flori solitare, la subţioara frunzelor. Fructe de formă piramidală, lungi de 5-20 cm., în cinci muchii, acoperite cu mici rugozităţi. Seminţe verzi-cenuşii, mari şi rotunde. B. se cultivă pentru fructele, care se recoltează crude. Varietăţi: 1. B. cu. fructe lungi - creşte până la 80 cm. înălţime, fructe de 15-20 cm. lungime şi 2-3 cm. diametru; 2. B. cu
 397
BANAN-BANAT
fructe rotunde - de 5-6 cm. lungime şi 4 cm. diametru; 3. B. Sultanine - varietate foarte productivă cu fructe de 6-8 cm. îungime şi 2 cm. diametru. - Fig. 533.
   Culturi bune se fac în regiunile de câmpie,
Pentru recolte timpurii, semănatul în răsadniţe; obişnuit, direct pe locul definitiv. Cere apă multă, prăşit şi răriri. Fructele se culeg înainte de a deveni aţoase. Pentru seminţe se Iasă până ce fructul se despică singur.
   BANAN. - Bot. - Musa sapientum L. - Arbore din fam. Musaceae. Arie geografică: As'a Africa şi America. înaltă de 5-6 m. Tulpina cărnoasă. La subţioara fiecărei bractei se găsesc flori fasciculate, sesile, neregulate, hermafrodite sau poligame. Fructe baciforme, cărnoase, făinoase, zaharate, aromate. După fructificare, planta moare. Se înmulţeşte prin rizomi. Specia M. paradisiaca are fructele mai mari, carnea mai mult făinoasă decât zaharată şi se consumă fierte sau coapte. Legendele orientale socot acest arbore ca fiind pomul binelui şi al răului, din paradisul biblic.
   BANANE, - Bot. Fructe comestibile ale plantei tropicale Musa sapientium.
   BANAT. - Bot. - Geranium macrorrhizum L. - v. Priboi.
   BANAT. - Fit. „ Amestec de tipuri de grâu ce aparţin, toate, varietăţii Triticum vulgare erythrospermum K. Talia plantei atinge de obiceiu 100-130 cm. Spicul bălan-gălbui, de nuanţă mai deschisă sau mai închisă, deşirat, cu aristele puternice, resfirate, puţin ascuţit spre vârf, având 0-2 spiculeţe sterile la bază şi 19-23 fertile. Lungimea spicului, m mijlociu, 11-12 cim.
                                Plevile nepăroase, lucioase, rachisul for-
                             mat din internodii 4-6 mm., păros pe muchii.
   Bobul roşcat, puţin lungăreţ, sticlos. Greutatea a 1000 boabe 40-50 gr.
   Este cultivat pe întregul cuprins al României, fiind un grâu productiv, nu tocmai rezistent la cădere, puţin rezistent faţă de rugină. - v. grâu.                        I. Zam.
   BANAT. - Fit. - Soi de tutun provenit din sămânţă americană, purtând numele regiu-nei în care a fost aclimatizat. B.-ul este Kerty de Ungaria. Cultivat în câteva regiuni din Transilvania. După d-1 Dr. Piescu, soiul B. provine din Comuna Rethat, astăzi Wiesen-haid, la 1 8 km. de Arad şi este cunoscut în limba germană de Rethat!ier sau Garlenblatter; în Cehoslovacia = Zahradei rethatsky; în limba polonă, Ogradowy şi în limba ungară Kerty sau tutun de grădină. - Fig. 536 şi 537.
   Acest tutun a fost aclimatat înainte de răs-boi în circumscripţiile de cultură: Urziceni, Tântava, Zădărimi şi Vlăduleni. S’a obţinut un produs superior soiului de origină, luând denumirea de Ialomiţa.
   După clasificaţia lui Anastasia, soiul de tutun B., filogenetic ar descinde din varietăţile: Purpurea Brasiliensis X Havanensis.
                                  Fig. 534. — BANAN — Musa paradisiaca
    Caracteristice: B. este un tutun cu foi mari, cu parenohim cărnos, tija robustă, are o înălţime variind între 1,15-1,20 m., cu circa
 2 cm. grosime la bază. Pe tijă cresc 15-16 foi, dispuse în poziţie aproape orizontală, cu internodii mari între ele, cari în mod normal
BANC-BANCĂ
398
 ajung între 6-7 cm. Sagoma plantei este a-proape cilindrică, cu diametrul de 80 cm. Foile mari. Sunt de formă ovoidală, puţin cam încreţite şi strangulate la bază. Foarte ades se observă asimetria oelor două jumătăţi, despărţite prin nervura mediană. Pe foae se ob-
Fig. 535.
GRAU DE BANAT.
servă 9-10 nervuri secundare. In timp ce nervurile secundare se apropie de vârful foii, unghiul de la bază scade, faţă de nervura mediană, până 50°. Foile au faţa superioară lucie şi de culoare verde deschisă. Inflorescenţa este un panicul resfirat. Florile sunt mari, de culoare roză, cu corola în formă de pentagon şi cu stea la gura tubului, caracteristice care indică preponderenţa varietăţii Purpu-rea. Tututunl de B. dobândeşte, după fermentare, elasticitate şi o culoare cafenie. Obişnuit intră în amestecul tutunurilor de calitate inferioară şi de mijloc. Producţia de foi uscate variază între 800-1000 kgr. la ha.
   BANC. Aglomeraţiune de nisip sub apă, în mare sau râu, ajungând uneori până la suprafaţă, şi constituind un obstacol pentru navigaţie.
   BANCĂ. - Econ. - întreprindere economică al cărei obiect este de a efectua operaţiuni de bani, pentru comptul altora, şi anume: de a primi, păstra si fructifica diferite sume, de a cumpăra şi vinde monede străine şi scrisori de schimb, de a face încasări şi plăţi, de a face cumpărări şi vânzări de efecte de comerţ, de cambii, de bilete la ordin, de efecte pu-
blice, de obligaţii ale instituţiunilor publice, de acţiuni ale întreprinderilor industriale şi comerciale, etc., de a acorda împrumuturi pe cambii, pe gaj de mărfuri, pe warante, pe ipoteci, pe lombard, etc.
   Bancherii sunt întreprinzătorii sau conducătorii băncilor, ai întreprinderilor bancare; ei operează cu valori: monedă, cambii, efecte de comerţ, efecte publice, titluri, după cum ceilalţi comercianţi operează cu mărfuri. Comerţul de capitaluri ar fi imposibil fără bancheri.
   Operaţiile pe care îe fac b. intră în categoria economică a operaţiilor de schimb şi anume a operaţiilor financiare şi de credit. De aceea b. poartă şi numele de institute de credit sau societăţi de credit, precum şi in-stitute financiare sau societăţi financiare.
   B.      pot fi create de particulari sau de Stat prin lege. Astfel b. se împart în două prime categorii : b. particulare şi b. publice.
   B.      particulare, de orice natură ar fi, sunt întreprinderi comerciale, care, de cele mai multe ori, urmăresc profitul capitalului învestit în întreprindere.
   Ca formă juridică, b. poate fi o întreprindere individuală, în care capitalul aparţine unui singur individ, poate fi o societate în nume colectiv, o societate în comandita, o societate anonimă sau o societate cooperativă.
Fig. 536. — TUTUN DE BANAT.
    După operaţiile pe care le fac b. sunt de mai multe feluri: b. universale şi b. speciale. B. universale fac tot felul de operaţii finan-
399
BANCĂ
 ciare sau de credit, b. speciale numai unele din ele.
   B.    speciale pat fi: b. ipotecare sau de credit ipotecar, de lombard, case de schimb, de scont, populare sau de avansuri, sau case de economie, de incasso si de plaţi de reescont, de emisiune.
   B.    pot face una sau mai multe din operaţiile care fac obiectul intreprinderilor de bancă. Şi în acest domeniu, ca în oricare domeniu economic, se aplică legea concentrării.
Fig. 537. — TUTUN DE BANAT — Foi
   După ramurile economice, cărora li se adresează în special, avem b. agricole sau de credit agricol, viticole, industriale sau de credit industrial, forestiere, miniere sau de credit minier, de profesionişti, de agronomi, de cerealişti, de meseriaşi, de credit pentru funcţionarii, comerciale, imobiliare sau de credit imobiliar sau fonciar, urban sau rural, de export.
   După regiunea în care activează sunt: locale, judeţene sau case de credit judeţean, regionale, naţionale, internaţionale.
   După caracterul lor moral, b. pot fi împărţite în: de speculă, sociale, populare, cu sau fără răspundere solidară, de credit mărunt, filantropice, cum ar fi pe credit de onoare, case de amanet, munţi de pietate, etc.
   B.    publice sunt acelea înfiinţate prin lege sau prin dispoziţie administrativă. In fruntea băncilor publice sunt băncile naţionale de emisiune şi băncile naţionale de reescont, după ele urmează băncile, institutele sau casele de credit create pentru servirea unei politici economice şi financiare pe care le urmăreşte guvernul, cum ar fi: Bănci agrare, Institute naţionale de credit agricol, Institute de credit ipotecar transitoriu,: Institute naţionale de credit industrial, credite judeţene şi comunale pe gaj, etc.
   Băncile ipotecare, de credit ipotecar, de Credit funciar, urban sau rural, teritoriale, sunt acelea care acordă proprietarilor de terenuri şi de imobile urbane, creditele pentru investiţii în clădiri sau reparaţii, pentru cumpărări de moşii sau imobile, pentru cumpărări de inventar viu sau mort, de scule şi maşini pentru producţie sau consum, sau chiar
 pentru orice interese sau necesităţi ale a-cestor proprietari, dând ca garanţie ipoteca asupra proprietăţii urbane sau rurale. Desigur, proprietatea ipotecată trebuie să fie de o valoare mai mare decât suma împrumutată, pentru care s’a făcut inscripţie ipotecară.
   Fiecare răspunde pentru obligaţia materială pe care o are cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare şi cu toată garanţia pe care o oferă în mod special pentru un împrumut. Când se oferă ca garanţie ipoteca asupra unui imobil, această ipotecă reprezintă un drept real asupra unui imobil. Ipoteca este prin natura ei indivizibilă şi subsistă în întregimea ei asupra imobilului afectat şi asupra fiecărei porţiuni din acel imobil, iar dreptul de ipotecă se conservă asupra imobilului în orice mână ar trece.
   Se pot ipoteca imobilele care sunt în comerţ cu accesoriile lor, ce după lege se privesc ca imobile şi uzufructul asupra acestor imobile şi accesorii. Mobilele nu pot fi ipotecate. Nu pot fi ipotecate nici bunurile viitoare ale unui debitor.
   Ipoteca asupra unui imobil capătă rang după ordinea înscrierei ei în registre; totuşi, ipotecile asupra aceluiaş imobil, înscrise în registre în aceeaş zi, au acelaş rang.
   B.     ipotecare pot lucra' cu capital propriu sau prin scrisuri funciare sau scrisuri de gaj. Acestea sunt nişte hârtii, obligaţii ale acelor bănci, garantate cu imobilele hipotecate până la jumătate, cel mult trei sferturi din valoarea lor. Aceste scrisuri sunt la purtător, sunt puse în circulaţie de cei împrumutaţi -debitori - sub garanţia băncii, sunt amortizabile prin trageri la sorţi la anumite epoci şi sunt purtătoare de dobânzi. Condiţiunile în care se emit scrisurile sunt prevăzute în statutele diferitelor b. ipotecare. Proprietarii împrumutaţi se descarcă de datoria ce au contractat faţă de b. ipotecară, care i-a împrumutat, prin anuităţi, care cuprind dobânda şi amortizarea anuală. Din aceste sume b. ipotecare îşi susţin regia, plătesc cupoanele - dobânda - scrisurilor, şi achită valoarea nominală a scrisurilor ieşitfe la sorţi.
   Scrisurile au curs la bursă şi pe piaţa comercială; acest curs depinde de valoarea cuponului, adică de dobânda servită de b., de soliditatea şi seriozitatea b., de cantitatea de scrisuri aruncate pe piaţă, adică de cerere şi ofertă.
   B.     de lombard sunt acelea care dau împrumuturi pe gaj de efecte publice, alteori pe obligaţii publice, sau particulare, alteori pe acţiuni ale intreprinderilor comerciale şi industriale. Gajurile reprezintă, după bancă, dela 25% la cel mult 80% din valoarea d»î curs - preţul de bursă sau în târgul liber al efectelor, obligaţiilor, acţiunea din ziua împrumutului - a hârtiilor de valoare gajate. De obiceiu nu se primesc în lombard decât
BANCĂ
 400
valori cotate la bursă, însă această restric-ţiune nu este obligatorie pentru toate băncile.
   Dobânda care se ia la împrumuturi de lombard, f‘este de obiceiu mai mare decât dobânda curentă, din cauza variaţiei valorii gajului; tot din această cauză împrumutul se a* cordă de obiceiu cu condiţia caA dacă cursul dela bursă al hârtiilor de valoare lombar-date scade, debitorul este obligat să com-plecteze cu alte hârtii diferenţa, sau să reducă împrumutul ce i s’a acordat prin plata efectivă a diferenţei, acestea cu sancţiunea vinderei imediate în bursă a hârtiilor de valoare lombardate şi despăgubirea b. prin a-coperirea împrumutului acordat din preţul obţinut din vânzarea lor.
   B.    de schimb sau case de schimb sunt acelea care fac serviciul de schimb de monede sau serviciul de plăţi în străinătate - în epoca de libertate comercială vânzând monede străine, de orice fel, pe cursul zilei şi primind sau eliberând scrisori de schimb în străinătate, preluând un agiu drept comision pentru acest serviciu, sau cumpărând monede străine de orice fel pe cursul zilei, sau anga-jându-se în străinătate să facă plăţi în ţară, preluând şi de această dată un comision pentru serviciul făcut. Din aceste diferenţe dî curs b. de schimb îşi susţin regia.
   B.    de scont sunt acelea care primesc în portofoliu, în schimbul unui beneficiu numit scont, cambiile, poliţele cu scadenţă mai depărtată care reprezintă suma pe care acel ce se adresează b. le are de primit dela emitentul cambiei. Această transmitere se face prin gir. Proprietatea cambiei cu toate garanţiile şi drepturile ce decurg din ea, se transmit asupra b., însă giranţii sunt solidari răspunzători de acceptarea şi de plata cambiei la scadentă.
   B.    de scont fac operaţiile propriu zis de bancă. De fapt, primirea la scont nu este numai transmiterea către b. a unei cambii din partea unui beneficiar sau purtător, care face această operaţie prin gir sau aval. B. de scont dă ea însăşi împrumuturi directe pe cambii. Trăgătorul sau emitentul, care crează poliţa şi o subscrie, primeşte valoarea ei, de fapt nu valoarea nominală, aceea care e scrisă pe poliţă şi se plăteşte la scadenţă de cel obligat, ci una mai mică, valoarea efectivă a cambiei semnate, adică valoarea rezultată după ce s’a scăzut din valoarea nominală dobânda, comisionul, timbrul, etc. B., în unele cazuri, când e sigură de solvabilitatea clientului ei, nu cere ca poliţa ce i se dă să poarte un gir al unei persoane recunoscut solvabile, alte ori, când clientul nu-i apare destul de solvabil sau b. are intentiunea să treacă cambia unei b. de reescont, pretinde, după caz, unul sau două giruri. Ultimul girant apărând, în mod juridic, acel care i-a transmis poliţa la scont.
    In general însă, a sconta o cambie cu o scadenţă depărtată, înseamnă a cumpăra acea cambie contra numerar pe valoarea ei actuală, adică scăzându-se din valoarea nominală a ei, scontul cuvenit - dobânda, comisionul, timbru, cheltueli, etc.
  •    B. de scont dau împrumuturi pe garanţie personală şi în cont curent.
    B.   populare sau b. de avansuri sunt acele care fac împrumuturi pe credit personal, fără a face scont ca B. de scont. Clientela acestor
  b.t care, când sunt de interes capitalist, sunt uzurare, iar când sunt de interes social, sunt o adevărată binefacere, sunt funcţionarii, pensionarii, muncitorii, etc.* care de cele mai multe ori nu au de dat un gaj real şi atunci împrumută, în condiţiuni oneroase, avansuri asupra salariului sau pensiei dela lună la lună, dela b. de interes individual, şi în condiţiuni omenoase dela b. de interes social. Acestea din urmă au la bază principiul solidarităţii sociale, care înlocuieşte gajul real printr’un fel de cauţiune mutuală, întrucât într’o b. populară de interes social debitorii sunt, de cele mai multe ori, şi asociaţii săi.
    B.   de speculaţie sunt acelea ale căror operaţii se limitează la cumpărări şi vânzări de titluri, la lansarea de acţiuni, obligaţii şi împrumuturi de stat, fie pe cont propriu, fie pentru alţii. Comerţul cu titluri este reglementat de bursa de valori şi de uzul pieţii, care are forţă de lege. Titlurile care sunt cotate la bursă sunt negociate la cursul bursei, cele care nu sunt cotate sunt la transacţie liberă. Dacă operaţiile de cumpărări şi vânzări de titluri se fac din ordinul clienţilor în schimbul unui comision, b. de speculaţie nu riscă nimic şi serviciul lor este foarte preţios, fiindcă au nesfârşite mijloace de a nu influenţa nereal bursa. Dacă aceste operaţii se fac în cont propriu, ele sunt foarte riscante, şi e bine ca b. să le facă cu capital propriu, nu capital străin. Aceste b. de speculaţie, sau b. care negociază titluri pe cont propriu, ar trebui oprite prin lege de a primi depuneri spre fructificare, chiar pe termen scurt.
    B.   de depozit sau case de economii sunt acelea care primesc în depozit şi păstrează numerarul particularilor, cu obligaţia de a-1 restitui îa cerere sau la termenul fixat, după cum depunerile au fost făcute la vedere sau pe termen. Depunerile pot fi libere, nepurtătoare de dobânzi, sau spre fructificare. Dobânzile la depuneri la vedere sunt de obiceiu mai mici decât la depunerile pe termen.
    B.   de depozit, pe lângă operaţia de primire şi păstrare a depunerilor, mai fac următoarele operaţii: încasări şi plăţi în contul deponentului şi după ordinul acestuia, operaţii de virament, prin cec sau scrisoare de dispoziţie, împrumuturi în contul depunerilor, plasamentul depozitelor, având în grijă
401
BANCĂ
 de a păstra sumele lichide necesare pentru acoperirea eventualelor cereri de depuneri.
   B.     de reescont sunt acele care primesc în reescont portofoliul diverselor bănci, pentru a le procura numerarul de care au trebuinţă pentru noui afaceri. B. de reescont nu lucrează cu persoane fizice, ci numai cu bănci si instituţii financiare, care au portofoliu scontat. Juridiceşte, operaţia de reescont este tot o cumpărare de cambii, cu scadenţă mai depărtată. Cambiile sunt emise de acei care au primit sumele împrumutate. Aceste cambii sunt transmise prin gir şi ajung la b. de reescont prin girul b. care a adus-o. Cambia reescontată trebuie achitată la scadenţă şi sunt răspunzători cu toată averea lor, nu numai emitentul ci şi toţi giranţii care au andosat-o. De obiceiu, direct răspunzătoare este b., care a adus cambia la reescont. B. de reescont este liberă să urmărească pe cel mai solvabil sau mai uşor de urmărit dintre obligaţi.
   B.     de reescont acordă diverselor b. credite de reescont, a căror mărime variază dela b. la b, după capital şi fonduri, după soliditate, după seriozitatea şi capacitatea conducerei, după exactitatea ei, etc. In limita creditelor deschise se primesc cambii la reescont, de obiceiu cambii cu cauză reală, semnate chiar de acei care le-au emis şi au încasat valoarea lor, şi cu cel puţin două sau trei giruri. Prin primirea la reescont se crează un disponibil, pe care b. creditate îl pot ridica după voinţă. Din acest disponibil însă, se acopăr de multe ori cambiile ajunse la scadenţă, rămânând ca b., ultimul girant să urmărească pe acei care nu şi-au onorat semnătura la scadenţă, sau să preschimbe, după împrejurări, în rotai sau în parte, efectul scăzut.
   B.     de emisiune sunt b. de scont sau reescont, cu privilegiu de a-emite bilete de bancă, cu următoarele caractere: la vedere, la purtător, de valoare fixă, exigibil pentru totdeauna, de valori comode •• rotunde -, emise şi semnate de o bancă cu nume.
   B.     de emisiune au avantajul mare asupra celorlalte b. de scont sau de reescont că scontează efectele de comerţ, nu contra numerar
 -  aur, argint, aramă sau hârtie monedă _ ci contra biletelor de bancă la vedere şi la purtător, emise de ele. Prin faptul că aceste
 b., prin scontare, întorc în piaţa comercială sumele de bani îngheţate în cambii cu scadenţă imai depărtată şi dă posibilitatea de a se încheia noui transacţii, se’ mai numesc şi
 b. de circulaţie.
   Emisiunea de bilete de bancă, care să circule ca monedă, a fost socotită totdeauna ca un drept regalian. Sunt ţări cari au acordat monopolul emisiunii unei b. particulare ca România, Franţa, Algeria, coloniile şi protectoratele franceze, Belgia, Olanda, Luxem-busg, Austria, Ungaria, Spania, Portugalia, Elveţia, Turcia, Grecia, Serbia, Norvegia, Da-
   nemarca, Egipt, Maroc, Japonia, etc. Sunt ţări cari au cedat privilegiul de emisiune unui număr limitat de bănci, ca Anglia, Irlanda, Australia, Noua Zeelandă, Canada, Africa de Sud, Germania, Italia, Mexic, China, Ecuator, Bolivia, etc. Sunt ţări cari au acordat dreptul de iemisiune la un număr nelimitat de bănci, ţinute insă numai de a observa prescripţiile unei legislaţii uniforme, ca în Statele Unite ale Americii. Sunt ţări care nu au acordat nici unei bănci privilegiul de emisiune, păstrând pentru Stat monopolul emisiunei şi exercitându-1 printr’o bancă de Stat, ca Rusia, Finlanda, Bulgaria, Suedia, Uruguay sau chiar necreind nici o bancă de Stat şi emiţând direct prin tezaurul public, ca Indiile engleze, Argentina, Chili, Brasilia, Columbia şi într’o măsură Statele Unite ale Americei şi Canada.
   Banca Naţională a României a fost înfiinţată prin Legea pentru înfiinţarea unei Bănci de scont şi circulaţie din 17 Aprilie 1880, modificată ulterior de meii imulte legi. Prin art. 1 al numitei legi i se acordă dreptul exclusiv monopolul - de a emite bilete de bancă la purtător. Privilegiul a fost pentru prima dată acordat pentru 20 ani şi a fost regulat prelungit. B. a fost înfiinţată cu un capital de 30.000.000 lei, împărţit în 60.000 acţiuni, nominative sau la purtător, de câte 500 lei una. Statul şi-a rezervat o cotă de 30% din beneficiul net, ca plată a privilegiului acordat.
   Operaţiile B. N. R. sunt fixate prin art. 9 şi anume: 1.- a sconta sau cumpăra poliţe, bilete la ordin sau alte efecte, având de obiect operaţii de comerţ; 2.-a scoate bonuri de tezaur până la concurenţa de 20% din capitalul vărsat; 3.-a face comerţul metalelor de aur şi argint; 4. - a se însărcina cu încasarea efectelor ce-i vor fi încredinţate de particulari sau de diferite stabilimente; 5.-a face avansuri de fonduri pe bucăţi sau pe amanete de aur ori argint; 6^ -a primi sume în cont curent şi în depozit, titluri, metale preţioase , şi monete de aur şi de argint; 7. _ a sconta sau a face avansuri pe recipise şi varante liberate conform legii do-curilor; 8. - a face avansuri în cont curent, sau a face avansuri pe termene scurte, pe depozite de efecte publice naţionale sau scrisuri funciare sau alte valori garantate de Stat, în marginile şi în condiţiunile ce se vor fixa periodic de către administraţie, în unire cu consiliul censorilor, sub aprobarea Ministerului de Finanţe.
   Este formal interzis B. N. R. a face alte operaţii decât cele anume determinate prin art. 9: ea nu va putea să se împrumute, nici nu va putea face împrumut pe ipoteci sau pe acţiuni industriale. Ea nu poate face împru-muturi pe propriile sale acţiuni, nici a Ic răscumpăra. Ea nu va putea lua parte nici direct, nici indirect, la întreprinderi industriale şi comerciale. Ea nu va putea nici achi-
 26
B ANCNOTĂ-B AN IŢĂ
402
 ziţiona alte proprietăţi imobiliare, afară de acelea care. sunt strict necesare stabilimentului. - v. Bancnota, Cooperaţie, Institut de Credit.                                N. Ghiul.
   BANCNOTĂ. - Econ. - Este numele englezesc al biletului de bancă, al banului de hârtie. Biletül de bancă este hârtia emisă de o bancă de emisiune, care înlocuieşte monedele de aur şi de argint. Biletul de bancă este ca şi moneda, la purtător. Baza emiterii sale poate fi orice valoare reală. De obiceiu, etalonul este un metal preţios, luat ca bază de emisiune, aur, argint, câte una, uneori amândouă - bimetalism - sau efecte de comerţ, devize, scrisori de schimb. Emisiunea biletelor de bancă se face într’o proporţie anumită, dinainte stabilită, din stocul metalic a-flat în lingouri, în tezaurul băncii de emisiune. Chestiunea biletului de bancă este strâns legată de problema monetară. Şi nu există Stat care să nu se intereseze, din această cauză, de chestiunea biletului de bancă. Pretutindeni emisiunea este stabilită prin lege. Prin legea din 17 Aprilie 1880 pentru înfiinţarea Băncii Naţionale a României, ca bancă de scont şi circulaţie, s*a stabilit că etalonul nostru este aurul, şi biletele de bancă pot fi emiâe în proporţie de cel mult 40% din totalul stocului de aur, sau trate de valută aur, aflate în Tezaurul Băncii. Această proporţie, în împrejurări excepţionale şi pentru un timp determinat, poate fi redusă la 33%. Aceasta, bine înţeles, în timpuri normale.
   Biletul de bancă, potrivit legii, este plătit la prezentare la ghişeele băncii, în monedă metalică naţională liberatoare sau în monedă străină, cu curs legal. In schimb, biletul der bancă este primit în plată la toate cassele Statului, precum şi la toate cassele stabilimentelor publice dependente de Stat. Fără ca legea să o impună, biletul de bancă al Băncii Naţionale a României a fost primit dela înfiinţarea Băncii, în comerţ şi în toate operaţiile de circulâţie, 'ca monedă aur.
   Este ó miare deosebire între bancnota sau biletul de bancă şi hârtia emisă de Tezaurul Statului. Biletul de bancă este totdeauna convertibil în monedă dé áur saü de. argint, hârtia monedă, nu. Biletul de bancă: este emis pe cursul operaţiilor de comerţ şi în măsura în care ácéste operaţii îl cer. Biletul de bancă emis de ó întreprindere comercială e garantat şi cil răspunderea comercială a emitentului. Hârtia monedă e emisă fără nici o răspundere. Deosebit de aceasta, hârtia monedă are ün curs forţat, adică trebuie să fie acceptat în transacţii, fără convertibilitate. De-asemenea, hârtia monedă poate fi tipărită în mod arbitrar, fără limită şi fără garanţie.
   Desigur, dacă biletul de bancă este emis în condiţiile hârtiei monedé, între ele nu mai Există nici o deosebire. - v. Bancă. N. Ghiul. BANCRUTĂ. ' Econ.-- v. Faliment.
   BANDRABURCE. - Bot. - Solanum tubero-sum L. - v. Cartofi.
   BANDAJ. - Med. - Aplicarea metodică pe o regiune á corpului a unui strat protector, de natură diferită, după regiune şi scopul urmărit.
   In general, se întrebuinţează pentru imobilizarea unei regiuni, mai ales în fracturi şi luxaţii, dar se poate întrebuinţa şi pentru susţinerea unui pansament, pentru compresiunea unei regiuni, mai ales în operaţiile pe co* pită, etc.
   Materialul cel mai întrebuinţat pentru con. fecţionarea bandajelor este: făşli de tifon sau pânză, îmbibate cu o substanţă, care se întăreşte în contact cu aerul, ca: silicatul de potasiu în soluţie sirupoasă, amidonul,, guma arabică, gipsul, etc. ; apoi átele de lemn* car? ton sau metalice, unite între ele prin făşii de pânză sau tifon şi aplicate. în jurul regiunii de bandajat. Totdeauna, dedesubt, se aplică un strat de vată, care serveşte de strat amorr tizor şi protector pentru piele şi ţesuturile vii, pentru ca acestea să nu 'se lezioneze prin contactul cu stratul extern dúr. ¡ .
   După durata menţinerii lor, balizajele se împart în: 1. amovibile, când se scl^mbă la diferite intervale şi se aplică atunci c^id evoluţia vindecării părţii acoperite trebuié urmărită îndeaproape, cum sunt fracturile deschise şi 2. inamovibile, mai bine consolidate şi cari se menţin mult timp, cum se face în fracturile fără complicaţii şi în luxaţii.
   Aplicarea bandajelor trebue făcută cu foarte mare. atenţie, să fie îndeajuns de strânse pentru ca prin compresiunea exercitată să imobilizeze regiunea, însă să nu împiedice circulaţia şi să nu preseze prea puternic părţile de desubt, putând da loc la gangrene.
                                       A. H.
   BANDAJ. - Pom. Legătură de pânză dezinfectată cu spirt denaturiat sau cu fenol, cu care se înfăşoară tulpina sau craca sdrelită sau operată, în locurile atinse de cancer, de-gerături, rosături de animale, etc., pentru a asigura o vindecare mai rapidă.
   BĂNEASA. - Fermă experimentală.j* Academiei de înalte Studii Agronomice din Bucureşti. - v. ferme.
   BANGIEAE. Familie dé alge roşii, al căror corp are formatul unui disc, unei lamet sau filament. Se înmulţesc prin monospoţi, pte-cum şi prin spermatii şi oosfere. r BĂNGIU. - Bot. - Buxus sempervir^ns L.
 - v. Cimişir.
   BĂNICĂ. - Bot. - Sin. Schinuţă, Spiniiţă -Phyteuma orbiculare L. Mică plantă erbacee, din fam. Campanulaceae. Tulpina dreaptă, simplă şi glabră. Frunzele glabre. Florile albastre, mai rar albe, dispuse în capitule terminale. Prin poenile din regiunea alpină şi subalpină şi prin păşunile pietroase.
   BANIŢĂ. Măsură de capacitate pentru ce-
 403
banckut-băkMa#
 reale, cântărind 20 de ocale. Astăzi aproape ieşită din uz. In locul ei, dublul decalitru. BANCKUT. - Fit. - v. grâu._
   BANKIVA. - Zool. - v. găină, originea lor. BANTAM. - Zoot. - Rasă de găini pitice cari s’au răspândit în toată lumea şi se cresc ca pasări de ornament prin parcuri, grădini publice, grădini zoologice şi curţile multor qrescători. Se numesc Bantam pentru că au fost întâlnite pentru prima oară în portul cu acelaş nume pe insula Java.                  V.  G.
   Fig. 538. — BANTENGUL — Bos sundaicus
   BANTENG. . Zoot. - Bos sundaicus. - Face parte din grupa bibovinelor. Bantengul astăzi se mai întâlneşte pe insulele Java şi Borneo, atât sub formă sălbatecă cât şi în captivitate. Are o talie 1,70 m. şi este de culoare negru brună până la roşu-.brună. Fesele, membrele şi buza inferioară sunt albe. Capul este scurt şi cu fruntea largă, gâtul scurt, greabănul înalt şi lung. Pieptul adânc, dar foarte strimt, crupa oblică. Trenul posterior în general este foarte uşor. Este exploatat numai pentru muncă. Forma domesticită a bantengului este vita BalL - Fig. 538 şi 539.               A. M.
   BĂNULEŢ. - Bot. . Buxus sempervirens L.
- v. Cimişir.
   BANU-POPII. - Bot. - Lyzimachia nummu-laria. - v. Dreţe.
   BĂNUŢEI. . Bot. - Buxus sempervirens Lr
- v. Cimişir.
   BĂNUŢI. „ Bot. - Sin. Bănuţei, Bănuţele, Boglască, Boglari, Bumbuşcuţe, Bumbuşte, Bumbuşor, Bu teul iţă, Floare frumoasă, Floricele frumoase, Fruşiţa, Părăluţe, Păscute, Scânteuţă, Schinteiuţele - Bellis perennis L. -Plantă erbacee din fam. Compositae. Frunzele formează o rozetă întinsă. Florile dispuse în capitule solitare, la vârful peduncului; cele de margine sunt femele şi au culoare albă sau roză, cele din centru gălbui. Prin livezi, fâneţe şi păşuni. Cultivată ca plantă decorativă. Are multe varietăţi de grădină.
   BĂNUŢI - Bot. - Buxus semperevirens L. -v. Cimişir.
   BARABOI. Bot. - Sin. Alunele, Guşnică, Guşniţă. - Chaerophyllum bulbosum. . Plantă
erbacee, din fam. Umbelliferae. Rădăcina na-piformă, tuberoâsă. Tulpina la bază cu peri aspri, la partea superioară glabră, are pete purpurii. Frunzele supra-decomposite. Flori albe, dispuse în umbele compuse. Creşte prin tufişuri, locuri necultivate, prin păduri umede. Se cultivă şi ca plantă alimentară, consu-mându-se rădăcinile sale tuberoase, care sunt cărnoase, zaharoase şi cu gust plăcut.
   BARABOI. - Bot. - Sin. Barlaboi, Bara-bule. - v. cartof.
   BARACĂ. Casă de proporţie redusă, construită numai din scânduri. In Maramureş» baratcă.
   BĂRĂGAN. - cuman, bărgău = duna. Este o regiune de stepă tipică în câmpia română. Se întinde între Dunăre şi râurile Moş-tişte şi Ialomiţa, pe teritoriul jud. Ialomiţa şi
 o mică parte din jud. Ilfov. Cei mai mulţi geografi atribue B.-lui o extindere mult mai mare, spre răsărit, până în apa Buzăului.
   Relief. Altitudine 50-100 m. deasupra Mării. Suprafaţa plană, presărata de numeroase depresiuni superficiale, Perpendicular pe râul Ialomiţa sunt ondulaţiuni lungi, care nu sunt altceva decât dune străvechi, consolidate.
   Clima. Precipitaţiuni atmosferice anuale circa 450 mm. - în sud la Călăraşi circa 400 mm. -, iar temperatura medie anuală circa 11° C. In timpul verii - Iulie - cade cea mai mare cantitate de apă, care se evaporează repede, din pricina căldurii mari şi a vânturilor.
   Solul. Ca tip morfologic, este cernoziom ciocolat şi cernoziom castaniu, iar în ce priveşte categoria, este argilos mijlociu, argilo-nisipos până la nisipo-argilos. Solul este format pe loess, rocă eoliană, care aci ajunge peste 30 m. grosime. Sondajul făcut la Măr-
                                        Figr. 539. — VITĂ DIN RASA BALI.
 culeşti, pentru căutarea de isvoare arteziene, a atins adâncimea de 783 m., trecând prin loess, nisipuri, pietrişuri şi argile. Apa freatică se află sub 20-30 m.
    Vegetaţia. Intre plantele cultivate domină cerealele: grâul, porumbul, orzul, apoi dintre uleioase rapiţa - la proprietarii mari -, etc.
 405
 BARAJ
A.  R. - v. Mărculeşti - Staţiunea experimentală.
   BARAJ. - Gen. rur. - Obstacol în albia unui curs de apă, făcut cu scopul de a ridica nivelul apei în amonte. B. se construesc pentru a regula cursurile torenţilor - a opri astfel de-
                          Fig. 541. — AŞEZAREA BARAJULUI IN CURSUL RÂULUI.
gradarea terenurilor, - a face navigabile râurile, a permite derivarea cursului apelor prin canale pentru navigaţie sau forţe motrice. B. pot fi fixe sau mobile. - Fig. 540
   B. fixe se construesc în cursul apelor cu
  ..........11JJ1 ij j i jjj Uj,.1 ijj U,i
Fig. 542. — Acelaş în secţiune
la margini se aşează trunchiuri de arbori pentru consolidare. - Fig. 541 şi 542. - Când lipsesc pietrele, se construesc din capre de îemn pe cari se aşează un pod de scânduri, faşine şi apoi pietriş şi nisip - materialul din albia râului. Dacă terenul solid e la o adâncime prea mare, atunci b. se construeşte dintr’un schelet de bârne - piloni şi blăni _ dulapi de stejar, salcâm sau pin, care se umple cu bolovani. In aval panta barajului nu trebue să fie prea mare, pentru a împiedica distrugerea digului de ape. Se va pietrui şi piciorul
Fig. 544.
 ab. Secţiune CONSTRUCTIA UNUI BARAJ
Fig. 543.— BARAJ DIN LEMN ŞI PIATRA.
debit mic şi cu pantă repede din lemn şi piatră. Când terenul e format din stâncă se fac din piatră zidită sau beton. De cele mai multe ori se construesc din piatră fără mortar, iar
barajului cu blocuri mari. _ Fig. 543. - B. în cursul râurilor şi fluviilor au o formă curbă -cu convexitatea în amonte - sau oblice pe direcţia râului. Se construesc în general în piatră cu var hidraulic, beton armat, eto.
  B.    mobile se întâlnesc în cursul râurilor navigabile. Sunt de mai multe feluri. 1. cu închizători mobile, ce permit deodată suprimarea totală sau în parte a barajului; 2. cu stăvilare mobile; 3. cu canal de derivaţie, *tc. Aceste b. sunt completate cu ecluse ce permit trecerea vaselor în canalele de navigaţie cu pantă prea mare. B. pentru reţinerea apei în depresiuni naturale sau văi se construesc pentru crearea de rezervoare de apă. Apa este înmagazinată în timpul ploilor şi distribuită apoi la nevoie, pentru irigaţii, u-zinelor hidraulice sau canalelor de navigaţie.
-  v. rezervor. B. se construesc la gura depresiunii, pe un sol iimpermiabil şi foarte
BARANTĂ-BARBA CAPREI
 406
rezistent. In cazul unor depresiuni mici, aceste baraje se fac din pământ. Au forma de trapez, în secţiune. Grosimea şi panta pereţilor se calculează cu ajutorul unor formule speciale. - v. dig. In terenurile cu pante repezi, despădurite, torenţii degradează solul făcân-du-1 impropriu oricărei vegetaţii. Pentru o-prirea eroziunii se construeşc baraje în cursul torenţilor, micşorând astfel panta şi favori-
                                                                                    după „Larouse agr.“
                            Fig. 545. — Baraje succesive în albia unui toront pentru a se evita degradarea terenului.
zând împădurirea. Aceste baraje se cons-truesc în piatră. înălţimea şi distanţa între ele sunt astfel calculate, încât să dea o pantă mică. - Fig. 545.
   In irigaţii barajele sunt foarte uzitate datorită: 1. ridicării nivelului cursului de apă, permiţând astfel irigarea unei suprafeţe mai mari de teren; 2. menţinerii aproape constante a nivelului apei la gura canalului; 3. asigurării unui debit constant în canalul de irigaţie.
   B.    se va aşeza astfel în cursul râului încât să fie de înălţime mică, căci costă mai puţin. Pentru aceasta, b. se construeşte în locul unde cursul de apă e mai larg.
   In principiu b. se construeşte ceva mai în aval de gura canalului de irigaţie. In cazul creşterii apelor se asigură evacuarea apelor prin stăvilare în baraj - V’ - sau printr'un canal de evacuare - M N - sau deasupra barajului - Fig. 546. - v. stăvilar, zăgaz, ieza-tură.                                   T. Pr.
   BARANŢĂ. - Bot. - Onosma arenarium W. şi Kit. - v. Otrăţel.
   BARB. - Zoot. - Rasă de cai cu aria geografică în Nordul Africei. Se mai cunoaşte sub denumirea de cal african sau berber şi
trăeşte prin Tripolitania, Algeria, Tunis şi Maroc.
   După Adametz - Viena - calul barb provine dintr’o formă sălbatecă specială. Din Africa rasa barbă a fost adusă în Spania de Mauri. Aci s’a încrucişat cu rasa locală, dând calul spaniol sau andaluz, care a jucat la început un mare rol în ameliorarea cailor, mai ales în sudul Europei.
   Calul barb, împreună cu rasa arabă a contribuit la formarea calului de pur sânge en-glez.          ^
   Caractere etnice: talie 145-160 cm., cap lung, profilul convex, frunte strâmtă, nări mici, lungi, crupa strâmtă şi teşită.
   Este un cal foarte rezistent şi bun de călărie, dar mai puţin nobil decât calul arab.
                                                                                               Gh. B.
   BARBA BOERULUI. - Bot. - Nigella dama-şcena L. - v. Chica voinicului.
   BARBA BOERULUI. - Bot. - Sin. Avrămeas-. că, căsârneasă, cristeneasă - Ajuga Laxmanni
- Plantă erbacee, din fam. Labiatae. Tulpina este de două ori mai lungă decât caliciul, alungită, frunzele pubescente. Corola de culoare galbenă-urâtă, cu vinişoare purpurii, înfloreşte prin Maiu-lunie. Creşte prin tufişuri, fâneţe uscate, pe coline aride şi pe marginea pădurilor.
   BARBA CAPREI. - Bot. - Calocera viscosa Fr., sin. Clavaria viscosa Pers. Ciupercă din fam. Dacryomycetaceae. Are culoarea gălbenuşului de ou. Corpul gelatinos - cartilaginos. Ramurile dichotomic ramificate. Creşte prin păduri, pe trunchiurile de brazi.
   C.    formosa Pers. _ v. meloşel; C. botrytis Pers. - v. rămurele; C. corailoides L. - v. bureţi de conopidă; C. crispula Fr.- v. togmăgel;
   BARBA CAPREI. - Bot. - Spiraea filipéndula L. - v. aglică; S. ulmaria L. -v. cre-ţuşcă.
   BARBA CAPREI. - Bot, - Sin. Floarea de câmp galbenă, Salată de iarnă, Ţâţa caprei. Tragopogon major Jacq. Plantă erbacee, din
 fam. Compositae. Tulpina dreaptă, simplă sau ramificată. Frunzele liniar-lanciolate. Florile galbene, dispuse în capitule. Pedunculii spre vârf umflaţi. Fructele achene, cu ciocul mai
 407
BARBA CAPREI-BĂRBOASÂ
lung decât fructul. Prin fâneţe sterile, coline aride. - Fig. 547.
   BARBA CAPREI. - Bot. - Mesembryanthe-mum cristallinum L. - v. Gheaţă.
   BARBA ÎMPĂRATULUI. - Bot. - Ipomoea purpurea Lam. - v. Zorele.
   BARBA ÎMPĂRATULUI. - Bot. - Sin. Nop-tiţă, Norea. - Mirabilis jalapa L. Plantă erbacee, din fam. Nyctaginaceae. Originară din
 Mexic  şi Peru. Se     cultivă adesea ca plantă
 ornamentală. Rădăcina napiformă, cărnoasă, de culoare neagră. Tulpina noduroasă, glabră sau păroasă. Frunzele sunt opuse, glabre. Florile roşii, galbene, albe sau pestriţe, stau Jeschise toată noaptea. Involu-crul persistă şi chiar mai creşte după căderea seminţelor. Fructul este achenă. Rădăcina are proprietăţi vegetative.
 - Fig. 548. BARBA ÎMPĂRATULUI. - Bot.. Viola tricolor L. . v. Trei-fraţi-pătaţi.
   BARBA LEULUI. - Bot. - Ni-gella damascena L.
 - v. Chica voinicului.
   BARBA LUI A-RON. - Bot. - A-
 Fie-. 547.—barba Caprei rum maculatum L.
   —  Tragopogron major Jacq. „ v Rodul pământului.
   BARBA LUPULUI. - Bot. - Crepis biennis
 L. Plantă erbacee, din fam. Compositae. Tulpina înaltă, erectă, spre vârf ramificată. Frunzele late, ovat-lanceolate. Florile galbene, în capitule mari. Involucru suriu, cu câţiva peri negri. Fructul o achenă cu 13 creste. Creşte prin fâneţe, tufişuri umede, pe marginea pădurilor.
   C.      rhoeadifolia M. Bieb., sin. Barkhausia rhoeadifolia M. Bieb.. Plantă cu tulpina şi frunzele păroase. Florile galbene, miros displăcut. Fructul o achenă, cu papusul alb ca zăpada. Creşte în locurile nisipoase, aride şi pietroase, pe marginea ogoarelor. Este foarte' comună.
   BARBA LUPULUI. - Bot. - Helleborus pur-purascens W. .şi Kit. - v. Spânz.
   BARBA POPEI. - Bot. - Sin. Barba ţapului, Coada priculicilor, Cornul dracului, Floarea simeului, Goliciunea fetei-pădurei, Muma pă-durei - Spiraea Aruncus L.. sin. Aruncus sil-vester L. Plantă erbacee, dioică, din fam. Rosaceae. Frunzele de mai multe ori compuse. Florile mici albe-gălbui, dispuse în ra-cem. Creşte prin pădurile umbroase şi umede
 dela munte. Indivizii masculi se cultivă ca plantă decorativă.
   BARBAREA. - Bot. - Gen de plante din fam. Cruciferae. Plantă de obiceiu glabră. Fructul o silicuă compresă, puţin în patru unghiuri.
   Specii: B. stricta. Are petale cu 1/3 mai lungi ca sepalele. Creşte prin locurile jilave; B. vulgaris. Are petalele de două ori mai lungi decât sepalele. Creşte prin locurile u-mede şi umbroase; B. arcuata. Racemele în timpul înfloririi sunt laxe. Creşte în locurile umede.
   BARBA SASULUI. - Bot. - Equisetum ar-vense L. - v. Barba ursului. Sin. Păru-por-cului - Equisetum Telmateja Ehrh. - v. ac.
   BARBA ŢAPULUI. - Bot. - Spiraea aruncus L. - v. Barba popei.
   BARBA UNGUREASCĂ. - Bot. - Saxifraga adscendens L. - v. Ochii şoricelului.
   BARBE. - Firişoare mici ce formează lama penelor.
   BĂRBENIŢĂ. - Sin. budacă, chiegorniţă. -
Vas de lemn, întrebuinţat în stână, în care se pune laptele, după ce a fost strecurat, împreună cu chiagul.
   BĂRBIŞOARĂ. - Bot. - Alyssum minutum Schlecht. Plantă erbacee anuală, din fam. Crucifere. Creşte prin locuri nisipoase şi aride. Fructul este o silicuă orbiculară glabră. Caliciul persistă puţin după fructificaţie şi apoi cade.
   BĂRBOASĂ. - Bot. _ Păiş dulce, Sadină -Andropogon ischemum L. Plantă erbacee, din fam. Graminaceae. Frunze caniculate, lung
                     Fig. 548. — BARBA ÎMPĂRATULUI — Mirabilis jalapa.
păroase. Florile aşezate în spice cilindrice, digitate, unite câte 2-10. Axa spicului are perii lungi şi aspri. Spicele prezintă pete roşii, verzi sau violete. Glumela este o aristă lungă. Creşte mai ales prin locurile aride, pe dealuri si câmpuri uscate. Este foarte răspândită. -
Fig. 549.
BARBONE-BARDAHAN
 408
   BARBONE. - Med. Vet. - Boală iniecţioasă* septicemică, a bivolilor, cauzată de o varietate de Pasteurelă şi caracterizată printr’o umflătură în regiunea gurei şi a jgheabului - gâtlejului prin temperatură ridicată, salivaţie, respiraţie grea, lipsă de poftă de mâncare. Mersul boalei este foarte rapid, căci animalul bolnav poate muri în câteva ore. Tratamentul este aproape de prisos. Mai de folos este vaccinarea animalelor ameninţate de această boală.                                  M.  Mih.
   BARBOTAJ. - Alim. - Băuturi, supe, ce conţin în soluţie tărâţe sau alte feluri de făină şi se dau animalelor, mai ales vara, în zilele prea călduroase. Barbotajul hrăneşte şi răcoreşte animalul. Mai frecvent se întrebuinţează orzul, care se fierbe în prealabil în apă clocotită.
   BARBUN. . Piscic. -Sin. Zărbun, gargan, zargan . Mullus bar-batus. Peşte din fam. Mullidae, de forma ţi-parului sau şarpelui cu cap proeminent pe buza de sus cu două mustăţi, lungi. Culoarea verzuie-negriciosă cu dungi mai închise pe spate, argintii pe coaste, alb pe faţa ventrală. Gura în formă de cioc. Mărimea obişnuită 25-30 cm. In apele Mediteranei şi ale Mării Negre. Se pescueşte în mari cantităţi cu uşurinţă BARBUS. - Zool. Gen de peşti din ord. Physostomos, fam. Cyprinidae. Sunt peşti de ape dulci. Două sute de specii. Comun : B. fluviatilis. -v. mreană.
   BARCĂ. Vas plutitor, folosit pentru transporturi şi pentru pescuit. Este numele generic care se dă tuturor vaselor plutitoare imici. In limbajul oamenilor de pe lângă ape, barca este denumirea care se dă imbarcaţiilor de formă obişnuită - Fig. Fig. 549. BĂRBOASĂ 550 - care se folosesc
—  Andropogon ischemum.            i,         i   i
                                                                                    mai mult pe vasele de
comerţ    şi răsboi şi    pentru transportul oamenilor                                             în porturi. Celelalte denumiri - barcă,
luntre, raică, etc. -    sunt date îmbarcaţiilor cu
destinaţii deosebite.
   Pupa bărcilor - partea dinapoi - este tăiată în oglindă pentru a i se putea pune cârmă. Părţile din care se compune corpul ia o barcă, sunt redate în fig. de mai jos. Daia
Fig. 550. — BARCA. — 1. chilă; 2. etrava sau partea dinainte de chilă; 3. etambon sau partea dinapoi de chilă; 4. crevac e sau coaste; 5. bordaj sau marginea exterioară; 6. corpul format din scânduri prinse, în lungimea bărc.i, paralel cu bordajul, şi ţintuite pe coaste, etrava, etambon, chilă şi oglindă, bănci sau bancuri; 7. furcheti; 8. rame sau lopeti; 9. cârma; 10. bara sau mânerul cârmei.
  BARBULE. Firişoare foarte mici, cari se găsesc pe barbe - v. ac.
  BARDĂ. Unealtă de tâmplărie şi dogărie, asemănătoare unui topor, dar având lama mult mai mare şi mai arcuită şi coada mai scurtă.
  BĂRDACE-PRUNE. - Pom. - Varietate indigenă de prune timpurii de masă, cu fructul lungăreţ şi puţin strangulat spre penducul, din care cauză prunele sunt cunoscute în u-nele regiuni ale ţării şi sub numele de gât-lănoase. Pomul viguros, foarte rezistent la ger, secetă, boli si insecte. Produce abundent şi aproape în fiecare an. Portul divergent, crengile lungi şi subţiri, sub povara rodului atârnând până la pământ.
  Fructele destul de mari, de culoare roş-vânătă, cu multă brumă pe ele; ca fructe de masă destul de bune, ca fructe industriale, ordinare.                         M. Cost.
  BARDAHAN. - Anat. - v. deşert.
409
BÂRDAN-BAROMETRU
  BÂRDAN. - Anat. - v. stomac.
  BARDOU. _ Zoot. Hibrid sau bastard între specia calului şi a măgarului şi anume, provine dintr’un armăsar şi asină. El seamănă mai mult cu calul în conformaţia exterioară, însă scheletul lui este mai apropiat de al măgarului. - Fig. 551.
  f:s. 551.
BARDOU.
   BARIBAL. - Zool. - Sin. ursul negru american - Ursus americanus. Lung de 2 m. coada foarte scurtă. Păr negru, lung, neted, Pe bot pete bătând în galben. Este vânat, în America de Nord, pentru blana, carnea şi grăsimea sa.
   BARIDIUS. - Ent. - Gen de Coleoptere din fam. Curculionides. Insecte mici, în mijlociu 4-5 mm. negre, cu o strălucire metalică, cu rostru subţire şi cilindric. Trăesc pe varză, unde larvele, intrând în rădăcină, şi în părţile inferioare ale tulpinii, produc pagube considerabile. . Trata-&                             ment cu soluţii cu
bază de ars^n. Specii importante; B. chlorizans şi B. chloris, care ataca colza. Fig. 552.
   BARIL. Unitate de măsură pentru volume, în Statele Unite şi Anglia. Un baril american 42 galoane am.
-  158,985 kgr.; un baril englez = 36 galoane engl. = 136,564 kgr.
   BARIMETRIE. Metoda prin care se poate determina greutatea animalelor în lipsa cântarului. Cele mai întrebuinţate sunt ale lui Crevat şi Frobwein. - Fig. 553.
   Metodele Crevat: l-a metodă. Greutatea £= 80 X c.3 în care 80 este un coeficient, iar c este circomferinţa pieptului, măsurată cu o panglică la animalul respectiv. Pentru
                                                   Fig. 552. — BARIDTUS, — 3. B. chloris, 4. B. cuprirostris.
bou, coeficientul variază astfel: 100 pentru viţei; 90 la mânzaţi; 85 la boi slabi; 80 la boi în bună stare; 76 la boi jumătate îngrăşaţi; 72 la boi graşi; 68 la boi foarte graşi. La cal coeficientul variază mai puţin: 85 la calul de povară, 80 la cel de tracţiune; 75 la trăpaş şi 70 la trăpaşul de curse. A 11-a metodă:    greutate zzz cX!XvX80, în care
este perimetrul toracic; I lungimea corpului -scapulo-ischială; v. perimetrul abdomenului în locul cel mai proeminent.
   A IlI-a metodă, este o combinaţie a primelor două: G=40 f3 în care 40 este un coeficient pentru boi _ la taur de 1 an e 45 şi la viţei de lapte 50 - şi f este turul spiral, luat cu panglica, pornind dela capul pieptului, trecând peste mijlocul braţului, ajungând la mijlocul spinării, apoi la mijlocul peri-neului, încrucişând coarda flancului, trecând pe sub şold.
   Metoda Frobwein se bazează pe lungimea corpului şi perimetrul toracic luate cu panglica. Pe panglică este o scară de greutăţi, care nu este aceiaşi pentru toate categoriile de vite. Este o metodă care se aplică mai mult pentru boi.                          D. V.
   BARIOSMA. - Bot. - Sin. Dipteryx odorata W., Coumarouna odorata Aubl. Arbore gigant din pădurile Guianei. Frunze imparipenate, flori mici în raceme ramificate. Din sămânţă se scot parfumuri care servesc mai cu seamă la prepararea tutunurilor fine.
TA, lungimea scapulo-ischială; TOS, turul .spiral.
   BARKAUSIA. - Bot. - Numele vechiu al unui gen de plante din fam. Compositae cari astăzi aparţin genului Crepis, numit popular: Gălbenusi.
   BÂRNĂ. - Constr. - Lemn mai gros decât
o  grindă, de obiceiu nefasonat, întrebuinţat în construcţii rurale şi la facerea podurilor peste văioage.
   BARNEVELDER. - Zoot. - Rasă de găini din Olanda, dimprejurul localităţii Barneveld. Culoarea penajului este roşu-brun, creasta simplă, mică şi dinţată, picioarele galbene şi coaja oulor colorată în brun.         V. G.
   BAROMETRU. - Fiz. - Aparat pentru măsurarea presiunii atmosferice . Sunt trei tipuri generale de b.:
   1. B. cu mercur. Construit dintr’un tub de
BAROMETRU
410
sticlă, închis la un capăt, umplut în întregime cu mercur pur şi răsturnat într’o baie cu a-celaş lichid. Tubul de sticlă măsoară în înălţime 80 cm. Mercurul nu rămâne până sus, ci coboară până la o anumită limită, lăsând la capătul superior al tubului o porţiune vida, numită cameră barometrică. Nivelul mercurului din tub, citit pe o gradaţiune paralelă, indică presiunea atmosferică. Dintre B. cu mercur trebuesc citate: a. - B. normal, construit dintr’un tub cu diametru de 3 cm. Dificultatea acestui aparat constă în aceia că, în citirea presiunei, este necesar a ne servi de un catetometru - v. ac., ceiace îngreunează manipularea lui. Foarte bun în laboratoare; b. - B. Fortin se deosebeşte prin modul de construire al cuvetei; aceasta are un fund mo-
        !
cl
                        Fig. 554. — BAROMETRUL FORTIN — Stânga: ansamblu, mijloc: cuveta, dreapta: fereastra de cetire.
bil, din piele de căprioară, care poate fi co-borît şi ridicat prin mijlocirea unui şurub V, ceiace permite aducerea mercurului din cu-vetă până la atingerea cu vârful 1, al unei vergele de fildeş; tubul de mercur este închis într’o armătură metalică, cu două şanţuri transversale, care dau voie să se facă citirea. - Fig. 554. - Aparatul întreg este aşezat pe un tripied; c. - B. Tonnelot cu scară compensatoare, format tot dintr’un tub de sticlă închis într’o teacă de metal, întreruptă în unele locuri; d. - B. cu sifon al lui Gay-Lussac, este transportabil, puţin costisitor, dar nu atât de precis ca precedentele.
   2. B. metalice, al căror organ fundamental
este o cutie a lui Vidi, de metal, cilindrica şi plată. a. - B. aneroid se compune dintr’o cutie .metalică, în care s’a făcut vid şi care este foarte sensibilă la schimbările de presiune: la presiunile ridicate se contractă, Ja
Fig. 555. —' BAROMETRU ANEROID.
cele joase se dilată lateral; mişcările acestea se citesc pe un ac, indicator, fixat pe un cadran gradat _ Fig. 555. -/Este un b. care trebuie verificat din când în când, prin comparaţie cu un b. cu mercur; b. - B. înregistrator al lui Richard, foarte răspândit, serveşte la urmărirea în serie a variaţiunilor de presiune; construit dintr’un şir de'cutii vidi, comunicând între ele; variaţiile de presiune sant transmise unei pârghii, care la unul din capete este prevăzută cu o peniţă; această peniţă apasă pe suprafaţa unui cilindru care se învârteşte printr’un mecanism de ceasornic Fig. 556 se obţin astfel pe hârtia care înveleşte' cilindrul, curbele de variaţie ale presiunii, care ne permit să ne dăm seama ce presiune atmosferică a fost, clipă de clipă, în decursul a 24 ore. - Fig. 557. - B. înregistra-.
                           Fig. 556. — MECANISMUL BAROMETRULUI ANEROID.
tor este în general exact, dar trebuie din când în când controlat cu un bun b. cu mercur.
  3.    B. hipsometrice sunt bazate pe principiul că temperatura de ebuliţie a apei depinde
 411
BAROMEZ-BARS
 de presiune. Se compun dintr’o etuvă cu apă, în care se aşează un termometru foarte sensibil. Se notează cifra citită la termometru în momentul când fierbe apa şi se urmăreşte într’un tablou-tip, presiunea corespunzătoare acestei temperaturi.
   Corecţiunile barometrului. Pentrucă presiunea atmosferică este deosebită dintr’un loc la altul, pentrucă este mai mare la baza unui munte, decât la vârful lui, chiar în acelaşi
Fig. 557.
BAROMETRUL ÎNREGISTRATOR RICHARD,
 moment, pentrucă presiunea variază cu timpul şi starea atmosferei, - barometrele au nevoie de anumite corecţiuni:
   I.    Corecţia- temperaturii. Mercurul, dila-tându-se în timpul cald în tub, ocupă un loc mai mare şi presiunea arătată de el este falşă. Pentru a preîntâmpina erorile, se aplică
 formula următoare: H = h X 550(*.-
                                  5500 41
 în care H=înălţimea corectată a mercurului, hrz=înălţimea citită direct, t=temperatura locului unde se află barometrul. .
      •I. Corecţia înălţimei. Cu cât ne urcăm mai sus cu atât presiunea scade; de aceia se caută a se afla care ar fi această presiune
Fig. 558. — BÂRSELE în planul vertical.
                             în comparaţie cu aceea care s’ar obţine la nivelul mării. Formul care ne dă această operaţie este: H = h4hX^—-nn ¡în care H= înăl-Jooo-t-3ot
 ţimea adevărată a mercurului, care este de determinat, h=înălţimea citită, ttr^tempera-tura locului unde este aşezat instrumentul, z=altitudinea locului.
   Corecţia înălţimii se poate efectua numai în cazul când altitudinea nu depăşeşte 400 m.
   BAROMEZ. - Bot. - Sin. Mielul scitic. -Cibotium baromez Kunze, Polypodium baro-mez L. Specie de plante din Filipine, Borneo, Sumatra, Cochinchina şi China, acoperită cu peri moi, roşcaţi în partea inferioară a tulpinii. întrebuinţată în chirurgie ca hemostatic, sub numele de Pengavaar-geambi.
   BAROS. Ciocan mare, greu, întrebuinţat de fierari la fasonarea bucăţilor mari de fier.
   BAROSMA. - Bot. - Familie de arbuşti. B. crenata Kuze, Bucco crenata Roem. şi Sch., Bucco serratifolia Wild creşte în Africa Australă. Frunze simple, sublanciolate, alterne. Flori albe sau roze. Frunzele întrebuinţate în maladiile băşicei şi ale rinichilor, iar rădăcina, ca fiertură, împotriva muşcăturilor de şarpe.
   BARRINGTONIA. - Bot. - Gen de arbori din faim. Myrtaceelor, cu frunze veşnic verzi. Creşte în Africa, Asia şi Australia tropicală.
Fig. 559.
  BÂRSELE — în planul orizontal.
 B. speciosa L., are fructe comestibile; la noi se cultivă în sere, ca plantă ornamentală.
   BÂRSĂ. Este partea plugului pe care se montează brăzdarul, cormana şi talpa. Prin ea, trupiţa plugului este legată de grindei. Forma bârsei, precum şi modul ei de fixare pe grindeiu variază mult, însă în principiu putem deosebi 2 forme principale şi anume: bârsele care se fixează pe grindeiu cu 2 şuruburi în planul vertical _ Fig. 558 - şi bârsele care se fixează pe grindeiu cu 2 şuruburi în planul orizontal _ Fig. 559 - Bârsa trebue să reziste fără cele mai mici deformaţiuni, eforturilor la care este supus plugul. Se confecţionează din oţel turjiat sau din tabla de oţel cu rezistenţa la tracţiune de 50-60 kgr. pe mm. pătrat. întrebuinţarea fontei pentru confecţionarea bârselor nu a dat rezultate satisfăcătoare din cauza rezistenţei relativ mică a acestui material.              A. Cherd.
   BÂRSANĂ. - Zoot. - v. ţurcană.
   BARS I. - Zoot. _ Creatorul rasei de cai trăpaşi ruseşti --Orlow El provine din armăsarul de jumătate sânge arab Polkan şi o
BÂRTA-BASCULA
 41
iapă de rasă olandeză. Avea o făptură arăbească, un cap frumos şi fin, un exterior corect, însă era mai masiv, mai puternic şi cu acţiuni remarcabile la trap.
   împreună cu cei doi fii ai săi: Lebed I şi Lubesny, el a creat rasa Orlow. Gh. M.
   BÂRTA. - Mas. agr. - v. bârsa.
Fig. 560. — BARZA — Ciconia.
   BARTRAMIA. - Bot. - Gen de muşchi din fam. Bryacus, tribul Bryees. Pe pământ sau pe stâncile din regiunile temperate. Specie mai importantă: B. pomiformis, în păduri.
   BARTSCHIA. - Bot. Gen de plante din fam. Scrophulariaceae, care are o singură specie cunoscută la noi în ţară: B. alpina L. - v. bursucă. Este plantă perenă mică, cu frunze opuse ovale, aproape amplexicaule, ce creşte în regiunea alpină a Carpaţilor.        Al. B.
   BARZA. - Zool. - Ciconia. Gen din fam. Ciconiides. Pasăre cu cioc lung şi conic. Coapsele şi tarsul lungi. Coapsele sunt lipsite de pene pe o mare întindere. Degete scurte, uşor palmate. Capul „acoperit de pene, afară de pât şi regiunea ochilor. Două specii în Europa: C. alba şi C. nigra. Pasăre migratoare. Distruge şoarecii, şobolanii, cârtiţele, broaştele si şerpii. Folositoare agriculturii. - Fig.
560/
   BĂRZĂUN. _ Ent. - Sin. Bondar, Albină de pădure, Muscoi, Bărnăuz, etc. - Bombus ter-restris gen din Bombines. Corp greoiu şi catifelat. Picioarele posterioare arrtiate cu doi spini terminali; îşi face cuibul în pământ. Produce o miere foarte dulce, fină, dar puţin abondentă. Femelele şi lucrătoarele sunt prevăzute cu un ac puternic, a cărei înţepătura este foarte dureroasă.
   BĂRZOI. - v. Câine.
   BASAMAC. - Constr. - In Oltenia, stâlp mic şi gros, întrebuinţat la construcţia coşarelor.
   BASARABIA. - V. România.
   BASCA. - Zoot. _ Rasă de bovidee din Franţa - Pirinei - cunoscută încă sub nu*, mele de varietate de Urt. Piept adânc, coaste rotunde, corp alungit, picioare scurte.
1 aiia 1,25 m. la vaci, 1,34 la tauri şi 1,40-1,48 m. la boi. Gâtul relativ scurt, subţire \st tauri, cu o salbă întinzându-se dela buza inferioară până înapoia membrelor anterioare. Cap scurt, bot larg, frunte pătrată, coarne albe cu vârfuri blonde, în formă de liră. Culoarea părului variază: de nuanţă uniformă, cu o zonă palidă pe şira spinării şi pe sub burtă, pe coapse şi în jurul orificiilor naturale. Aptitudinea principală a acestei rase este pentru muncă. Lapte dă numai 900'
1 000 litri anual.
   BASEDOW. - Caala - Med. - Boală datorită unei secreţiuni exagerate a glandelor tiroide sau unei secreţiuni de material toxic din partea acelor glande; e caracterizată prin palpitaţiii, guşă, oftalmie, călduri şi transpira-raţiuni.                                 Gh. N.
   BASCULĂ. - Fizic. _ Sin. balanţa lui Quin-tenz. Aparat care perrhite cântărirea greutăţilor mari cu greutăţi de zece, o sută, etc. ori mai mici. Este compusă dintr’o planşă orizontală - T - pe care se a«ează greutatea de cântărit; această planşă la rândul ei, se sprijină pe o alta - M - care şi ea este mobilă pe N. Planşa T se continuă vertical şi este ţinută de bara înclinată - G -. Punctele M şi N sunt mobile. Bara A B trage în j'os pârghia B A, de care este fixat platoul pe care se aşează greutăţile - P -. Punctul mobil şi de sprijin al pârghiei B A este în I. Lungimea Bl este de cinci ori mai mare ca BC -în C fiind o altă bară verticală, legată de capul inferior al barei G - NH este de cinci ori mai lungă decât NM. Greutatea aşezată pe T este împărţită între punctele M ?i O - articulaţia lui G şi CO. _ Punctul O transmite
Fig-. 561. — BASCULA QUINTENZ.
integral în C porţiunea de încărcătură pe care o suportă. H nu suportă decât a cincea parte din greutatea luată de M., căci NM fiind o cincime din NH, este deajuns, pentru ca să se echilibreze greutatea aplicată, să se a-şeze în H o greutate de cinci ori mai mică. Aşadar, greutatea totală se transmite pe braţul de pârghie BC, împărţită în două: în C prima parte, integral, în B partea a doua este
413
BASELLA-BASIFUG
transmisă numai o cincime. Dar cum B I este de cinci ori mai lung decât CI, această a doua parte are un efect de cinci ori mai mare, totul petrecându-se ca şi cum încărcătura totală ar acţiona numai asupra punctului C. Trebue să adăugăm că IA, fiind de zece ori
                           Fig. 562. — BASCULA CU BENZI DE SUSPEN-SIUNE — pentru lapte.
mai lung decât CI, este deajuns ca pe platoul P să punem greutăţi de zece ori mai mici, pentru a putea echilibra greutatea din T. După cântărire, se va înmulţi cu zece valoarea lui Q - greutatea de cântărit _ Fig. 561 -.O modificaţie a basculei lui Quintenz, este bascula romană a lui Berenger. In fig. 562 şi 563 sunt reprezentate alte modele de bascule.
Fig. 5G3. — BASCULĂ PENTRU VEHICOLE.
  BASELLA. - Bot. - Gen din fam. Chenopo-diaceae, cuprinzând o jumătate de duzină de specii originare din Asia şi America tropicală. Plantă vivacee, cărnoasă, cu frunze alterne, cu spice simple sau în racem. B. alba şi B. nigra sunt cultivate ca legume în ţările tropicale.
  BAS1DIE. - Bot. - v. Basidiomycete.
  BASIDIOMYCETE. - Bot. . Clasă de ciuperci, caracterizate prin prezenţa la un moment dat a unui organ, numit basidie. Multe
din ele, fiind de talie mare, sunt cunoscute sub denumirea de ciuperci, altele microscopice, sunt parazite sau saprofite. B. sunt ciuperci superioare, cu miceliu cloazonat şi cuprins - cca. 20.000 de specii; evoluţia lor în bună parte este paralelă celei a Ascomycete-lor. Basidia este homologul ascei, deosebin-du-se mai ales prin formarea exogenă a sporilor, prin existenţa independentă a miceliului haploid de cel diploid şi prin lipsa organelor sexuale. Basidia se formează la capetele filamentelor miceliene, cu elemente binucleare la început; cei doi nuclei haploizi -; pe ba-^elemente, se contopesc într’unul singur - diploid -, care apoi se divide de două ori şi dă astfel naştere la 4 nuclei - haploizi -; pe basidie apar treptat nişte umflături - cele mai deseori în nusnăr de 4 - în cari trec nucleii n-oui, câte un nucleu în fiecare umflătură, ce devine basidiospor fixat pe un suoort, numit sterigmă. - Fig. 564.
   Unele B., afară de basidospori, formează şi spori simpli - oidii, clamidospori, conidii.
   Basidiospprii se formează la unele specii pe miceliul diploid direct, la altele iau naştere din spori simpli; la cele mai multe însă, basidia se formează pe un aparat basidifer special - fructificaţie, receptacol fructifer -, deseori de talie, mare şi de forme variabile, a-vând aspect de pălărie cu picior, ş. a.
   Clasificaţia B. este bazată pe structura ba-sidiei - uni sau bicelulară - şi fructificaţiei -v. Holobasidiomycete.                  V. Gh.
   BASIDIOSPOR. - Bot. - Spor al ciupercilor Basiodiomycetes, cu aşezare exogenă. Rezultat din reducerea cromatică, petrecută în interiorul basidiei - v. ac. - De aici migrează spre exteriorul acesteia, fixându-se în nişte eminenţe, numite sterigme. Când b. se dispune pe părţile laterale ale basidiei, forma-
                       Fig. 564. — BASIDIOMYCETE-USTILAGO. — 6. germinarea sporilor; Sp. spori; Pr. promiceliu — basidie —, Spd. sporidii; 7 idem în apă; 8 idem în lichid nutritiv.
 ţiunea poartă numele de pleurocarpică; a-tunci când se dispune însă pe vârful basidiei, formaţiunea se chiamă acrocarpică.
   BASIFUG. - Bot. - Mod de apariţie al frunzelor şi al altor organe, în care părţile ti-
BASILICĂ-BASIN
414
nere sunt spre vârf, iar cele bătrâne spre bază. Bunăoară, dinţii frunzelor de teiu se desvoltă basifug, foliolele frunzelor de salcâm au desvoltare basifugă, etc.
 cari au însă neajunsul de a păstra la un loc puetul împreună cu părinţii.
   In unele pisciculturi se fac un număr mai mare de basine de reproducţie. - Fig. 566 -din care, deşi se pot scoate părinţii şi lăsa pu®tul singur, nu-i dă acestuia putinţa să crească aşa cum trebuie.
   Cele mai bune basine de reproducţie sunt basinele „Dubich“ - Fig. 567 - cari se faa în pământ, cu fundul şi marginile înerbate, a-vând între 10 şi 15 mp. cu dimensiuni mijlocii de 3/4 m. şi adâncimi de 0,30-0.40 m., în care reproducătorii pot să-şi depună icrele cu uşurinţă, fără teamă de a fi supăraţi de alţi peşti şi unde puetul poate să se nască în linişte, întrucât părinţii se pot foarte uşor scoate după ce şi-au depus icrele.
Fig. 565. — BASINUL OSOS.
   BASILICĂ. - Anat. - Vena basilică merge dela faţa anterioară a braţului, la cea internă. Este în continuarea venei cubitale a avant-braţului.
   BASIN. - Anat. - Este cavitatea formată de oasele coxalului: ilium, pubis şi ischium. In el sunt adăpostite organele genitale femele şi vezica urinară. - Fig. 565.            V. G.
   BASIN. - Piscic. - Iaz mic, de formă circulară sau dreptunghiulară, folosit pentru a-dăpostirea peştelui de ornament, în parcuri şi grădini sau în. pisciculturi. Pot fi construite din ciment sau numai din pământ.
   Basin de reproducţie. In natură - v. reproducţia peştelui -, peştele are nevoie, în vederea reproducţiei, de o apă mai caldă, în care oule să poată cloci repede, iar puetul să-şi poată găsi hrana mai uşor. In piscicul-tură unde se face creşterea intensivă a peş-Canal de alunentarc
                    n)
                                                                                      Colecţia Daia.
                          Fig.. 566. — BASINE DE REPRODUCŢIE ŞI PĂSTRARE A PUETULUI.
   Prin canalul de vărsare - Fig 568 - puetul, după apariţie poate fi lăsat să treacă în eleş-teele de primăvară, fără a fi scos din basin cu vre-un instrument care i-ar putea aduce vre-un rău. Din pricina adâncimii mici de apă, din basin, temperatura se poate ridica uşor la 18-24°, la care se face clocirea icrelor.
   Construirea basinului ,,Dubich“ se face numai dacă se găseşte un isvor bogat de apă bună, pentru a se putea înnoi apa după
<Şanţul last4udu\
Suprafaţa, apei-
  -----SS"en.
 IL
                                                                         J/ise eZejte.it
                               Canal cte. vama re Fig. 568. — BASIN DUBICH. — Flan.
telui, reproducţia se produce în basine anume destinate acestui scop. In chip obişnuit în carpicutură - creşterea crapului -, se lasă pentru reproducţie mai multe mici eleştee,
                             Fig. 567. — BASIN DUBICH. — Secţiune transversală.
nevoie, făcându-se atâtea basine, câte ar fi necesare pentru popularea unui întreg domeniu piscicol, ţinând seama că într un astfel de basin nu se pot pune decât 3-4 masculi şi numai o femelă care face circa 800.000 icre, dar până la urmă nu rămân decât 5-10%.
 415
 BASIN
   Basin de păstrare. Când, toamna sau iarna, marile eleştee se pescuesc, scoţându-se tot peştele, acest lucru se face prin scurgerea totală a apei. Pentru o mai bună -comercializare a produselor, peştele se vinde în stare vie. Cum nici vânzarea şi nici transportul nu se pot face îndată, sau cel puţin în aceiaşi zi -, marfa scurgându-se treptat, după cererile pieţii, este nevoie ca peştele să fie păstrat mai de-parte în stare vie, depozitându-se în basine de păstrare anume făcute în pământ, - Fig. 570 -cu o capacitate între 5000 şi 15.000 kg. peşte. Câte odată se fac şi basine cu capacitate mai mare, de 25-30.000 kgr. peşte. Cele mai bune eleştee de păstrare sunt cele cu capacitate de
  Fig. 569.
BASIN CLOCITOARE.
5-10.000 kgr. peşte. Cele mari sunt mai puţin bune deoarece peştele vânzându-se în loturi, câteodată mici, de câte ori trebuie să se scoată o cantitate mai mică de cât cuprinde
                                                                                          Colecţia Daia.
                           Fig:. 570. — BASIN DE PĂSTRARE DIN PĂMÂNT. Făgăraş.
basinul, de atâtea ori peştele este scuturat, lovit, făcându-i-se răni, micşorându-i-se astfel valoarea comercială şi puterea de rezistenţă. Este mai bine deci să se facă mai multe basine mici, în serie, decât unul cu capacitate mare. - Fig. 571.
   Aceste basine au nevoie de un izvor puternic, pentru a li se putea împrospăta apa mereu.
   Se fac basine de păstrare şi din ciment. Aşa, la pescăriile de pe Somme, din Franţa,
păstrarea peştelui viu până când se vinde, se face în basine de 12-15 m. lungime şi 4-6 m. lăţime, cu pereţi de obiceiu drepţi. Basine mai mici, tot din ciment, cu adâncimi cari nu trec de 0,40-0,60 m. se fac pentru păstrarea reproducătorilor în cultura păstrăvului -
                    Casva£. ¿¿e. a/unz*i/aA(_
                ]nnnnnr
         DÜÜLJÜÜi;
                Cosía/ <Je
Fig. 571. — BASINE DE PĂSTRARE, IN SERIE.
Fig. 572 - Aceste basine, deşi se pot curăţi şi desinfecta mai uşor decât celelalte construite în pământ, au o parte rea, aceea că peştele se loveşte de pereţii lui, drepţi şi tari, ră-ñindu-se şi micşorându-şi astfel puterea de rezistenţă, cât şi valoarea comercială.
   Basine de iernat. In timpul iernii peştele din crescătorii este ameninţat câte-odată să piară din. pricina îngheţului. Deaceea la marile eleştee se sapă, către stăvilar, un loc mai adânc de 2 m., unde peştele se adună
                                                                                                 Colecţia Daia.
                                 Fig. 572. — BASINE DE PĂSTRARE DIN CIMENT. — Făgăraş.
fără teamă de îngheţ. Când eleşteele sunt mai mici şi nu au deci adâncimi peste 2 m. sau când posibilităţile de scurgere nu lasă să se sape adâncimi mai mari în eleştee, a-
BASKIR-BASTARD
4I&
tunci peştele pentru a nu suferi de îngheţ, se scoate la apropierea iernii, după ce deci a încetat să se mai hrănească şi să mai crească, şi se pune în basine de iernat, unde supravegherea este mai uşoară şi unde se poate menţine în tot momentul un curent puternic de apă, care împiedică formarea ghe-ţii. De obiceiu se folosesc pentru aceasta, ba-sinele de păstrare, descrise mai sus, fie cele
         1
         r
                            Fig. 573. — BASIN DE PĂSTRARE. — Plan şi secţiune transversală.
 lucrate în pământ, fie cele de beton. In a-ciestea din urmă se păstrează mai mult reproducătorii. Este mai bine însă să nu fie nevoie de a se trece peştele şi mai ales puietul în basine de iernat, trecera lui dintr’un loc în altul fiind dăunătoare.            Daia
   BASK1R. - Zoot. - Rasă de cai de tip mongol din stepele râului Volga.
   BASNA. - Zoot. - Este un produs de încrucişare - metis -, care a rezultat din împerecherea vierului de îasa Berk şi a scroafelor mangaliţa, varietate blondă. Originea porcului Basna datează din anul 1870; el a fost creat de Francisc Ehrlich, proprietarul
                            Colecţia Daia. Fig. 574. — BASIN DE GRĂDINĂ.
 băilor Bazna. La 1880, Reuniunea agricolă săsească din Ardeal începe creşterea acestui porc pe bază de selecţie.
   Regiunea de creştere a porcului de Basna se extinde asupra judeţelor Târnava-Mare, Târnava-Mică, Sibiu, precum şi în regiunile învecinate acestor judeţe. E crescut mai mult de populaţia săsească.
   Porcul de Basna are caractere intermediare între porcii Berk şi Mangaliţa. Are corpul mai lung ca Mangaliţa; culoarea neagră, cu un brâu alb înapoia picioarelor dinainte. Capul este potrivit de mare, cu profilul concav, -linia frunţii şi a capului curbată în jos. _ ţj-rechile potrivite sunt îndreptate mai mult înainte şi lateral. Gâtul este larg şi gros; greabănul, spinarea, şalele şi crupa largi; spinarea dreaptă iar crupa teşită; şuncile sunt bine îmbrăcate cu muşchi şi oasele
 - scheletul - destul de groase. Părul este drept şi subţire.
   Porcul de Basna nefiind o rasă, ci un produs de curcire, caracterele amintite mai sus nu se găsesc la toate animalele care aparţin acestui metis la fel.
   Este un animal precoce, căci la vârsta de un an este considerat adult. După cercetările *&cute Ia noi în ţară - Walther - porcul de Basna are la etatea de 9 luni următoarele dimensiuni medii: înălţimea la greabăn 70,82 cm.; înălţimea la crupă 75.23 cm. iar lungimea corpului aproape 90 cm.
Fig. 575. — F'ORC DE BASNA.
   Cantitatea de carne şi grăsime, găsite la tăiere sunt în proporţii egale.
   Porcul de Basna foloseşte mai bine hrana ca Mangaliţa, creşte mai repede ca el, dar este mai puţin pretenţios ca acesta. V. C.
   BASSET. - Zoot. _ v. câini.
   BASTARD. - Gen. - Termen întrebuinţat de Kölreuter 1783, Gärtner 1849, Naudin 1862, ca să definească generaţia produsă prin încrucişarea a 2 părinţi deosebiţi între ei. Are înţeles de corci, de hibrid, indiferent'“ de gradul de rudenie al părinţilor, aceştia putând fi: soiuri, varietăţi, specii sau genun deosebite. Fecundaţiunea are loc cu atât mai uşor, cu cât gradul de rudenie al părinţilor este mai apropiat şi invers. Astfel soiurile şi varietăţile aceleiaşi specii se pot fecunda foarte uşor între ele şi dau urmaşi fertili; pe câtă vreme speciile şi genurile se fecundează foarte greu între ele şi dau urmaşi sterili, sau în parte sterili, gradul lor de rudenie fiind foatre depărtat. Când aistfel de fecundaţiuni sunt totuşi lesnicioase, şi urma-
 417
BASTARD ARE-BÄSICATÄ
 şii sunt fertili şi se pot propaga, aceasta dovedeşte că părinţii au, în parte, o urzeală ereditară comună - idioplasme comune,- deşi botaniştii şi zoologii îi clasează ca foarte depărtaţi - în genuri şi specii deosebite.
   Punet însemnează cu P1P2P3, părinţii -parental - de generaţiunea întâia, a doua, a treia, cu F1F2F3 urmaşii - filial - de diferite genera ţiuni. In cazuri de încrucişări se pune semnul X între cei doi părinţi şi se înseamnă cu $ planta mamă şi cu o planta tată: astfel, grâu bălan X grâu roşu. De o-bicei se scrie la început mama şi apoi tatăl, fără să se mai pună semnele: grâu bălan X grâu roşu; Urtica dioica - urzica - X Canna-bis sativa _ cânepa -; Capra hircus - capra
- X Ovis aries - oaie -; Gallus domestica -găina - X Fasianus coichicus - fasanul.
   Datorită jocului încrucişărilor, urzeala ereditară a noilor descendenţe poate fi moştenită mai mult de unul din părinţi şi bastarzii se numesc goneoclini: patroclini - asemenea tatălui, matroclini - asemenea mamei; sau urzeala ereditară este moştenită în măsură egală de la amândoi părinţii şi bastarzii «unt intermediari: având caracterele în mozaic - dispuse oarecum regulat, sau suprapuse - caracterele ambilor părinţi se deosebesc pe aceiaşi porţiune de corp, şi amestecate - caracterele sunt dispuse fără nici o ordine; când caracterele sunt asemenea u-nuia din părinţi, cu excluderea caracterelor celuilalt, bastardul este unilateral; bastarzii sunt gemeni când se obţin în generaţiunea întâia două formaţiuni deosebite fără trecere între ele.
   După gradul de rudenie între părinţi, fe-cundaţiunile pot fi sau nu şi reciproce, astfel: grâu vulgare aristatum X grâu vulgare muticum şi reciproc - grâu nearistat X grâu aristat; mazăre cu bob galben X mazăre cu bob verde şi reciproc - mazăre cu bob verde X mazăre cu bob galben; iapa X măgarul =±= Fi catârul şi reciproc - asina X armăsarul Fi bardoul; vaca X yakul - yakul X taurul.
   Fecundaţiunile sunt uneori greoaie când se schimbă părinţii: încrucişarea grâu compac-tum X vulgare are loc u>or, dar merge mai greu şi cu scindări mai anevoioase şi neregulate la o fecundaţiune inversă: grâu vulgare X compactum; deasemenea fecundaţiu-nea are loc uşor între grâu X secară si cu totul greu între secară X grâu; Aegilops o-vata X Triticum monococum; Nicotiana X Petunia Nicotunia.
   N’au loc niciodată fecundaţiuni reciproce între Nicotiana paniculata şi N. Langsdorfii; între Raphanus sativa X Brassica oleracea; între Digitalis purpurea X D. grandiflora. Brassica oleracea poate fi folosită ca plantă mamă în încrucişările cu alte neamuri de
Brassica: Brassica oleracea X B. napus, dar niciodată ca plantă tată.
   Descendenţele bastarde sunt în Fi de cele mai adesea ori fecunde şi cu vitalitate deplină, dar sunt şi cazuri când sunt sterile şi vitalitate redusă. Asfel catârii - masculi -sunt sterili şi numai în extreme cazuri femelele catâre sunt fecunde; ,, Hibridul grâu X secară“ este steril, etc. Rareori însă sunt şi bastarzi cari în Fi au fertilitatea redusă dar care,,preşte în generaţiunile următoare: Triticum vulgare X Tr. diccocum; Nicotina rus>-tica X N. paniculata; Phaseolus vulgaris X Ph. multiflorus.
   Odată creiaţi bastarzii, e normal ca ei să se propage prin fecundaţiuni între ei, dând bastarzi secundari; sau cu unul din părinţi dând bastarzi derivaţi; binari _ AXB -, terţiari
- AXBXC - etc. sau cu alte forme şi dau
bastarzi combinaţi (A X B) X (B X A) ; (AXB) X (AXC); (AXB) X (CXD). Astfel de formule se pot alcătui uşor, ţinând seama de amestecul părinţilor cari s’au încrucişat pe rând.                          St. P.
   BASTARDARE. - Gen. - Din punct de vedere biologic, prin bastardare se înţelege împreunarea a doi indivizi cu formule genoti-pice diferite. In zootehnie însă, prin bastardare se înţelege împerecherea a doi indivizi din specii diferite, spre deosebire de împerecherea a doi indivizi de rase sau varietăţi diferite din aceeaşi specie, ceeace se numeşte încrucişare. Cuvântul hibridare este sinonim cu bastardare. Produşii rezultaţi dintr’o bastardare sau hibridare se numesc bastarzi sau hibrizi, iar dintr’o încrucişare, metişi.
   Din punct de vedere zootehnic, hibridarea este o operaţiune importantă, căci se practica pe o scară relativ întinsă în creşterea animalelor, în special între specii de genul Equus .i între specii din genul Bos. Bastarzii, în general, sunt sterili. Cu toate acestea sunt şi bastarzi fecunzi, fie numai cu o fecunditate limitată, fie chiar cu o fecunditate normală.
- v. si hibridare.                    A. M.
   BASTON. - Zoot. - Este un instrument cu care se fac diferite măsurători la aniimale ca: înălţime, lungime şi lărgime. Cel mai răspândit este bastonul Lydtin care este de 2 mărimi; unul pentru animale mari - cornute -şi altul pentru oi şi porci. Pentru măsurători la cai mai este un alt baston numit hipometru.
   BAŞCHIE. - Sin. ciochie, păpuşă, băţie. -Ciocan cu leafa în forma de şanţ, servind dogarilor.
   BÂŞICÂ. - Anat. - v. vesica.
   BĂŞICATĂ. - Vitic. - Varietate de struguri cultivată mai mult în judeţul Mehedinţi. E renumită prin calitatea vinului ce-1 produce, cât şi ca struguri de masă. Tulpina viguroasă, lăstari foarte lungi, groşi şi acoperiţi cu o scoarţă rezistentă, meritale lungi. Cu noduri puţin aparente şi rotunde. Frun-
 27
BĂŞICOASĂ-BÂTLAN ROŞ
418
zcle cu 5 lobi, din care numai trei bine des-voltaţi, cu sinus peţiolar în formă de V. Ciorchine de obiceiu mare, cu boabe puţin ovaie, pieliţă subţire şi transparentă, cu mici tuberozităţi. Strugurele este frumos la aspect şi foarte bun de masă. Vegetaţie destul de târzie, rezistenţă la boalele criptogamice. • Produce 40-60 hl. la ha.
   BÂŞICOASĂ. - Bot. - Colutea L. Gen de plante din fam. Leguminosae. Specii: C. ar-borescens L., are foliole eliptice, în număr de 9-11, flori galbene, caliciu mai lat decât lung. Legumă lungă, închisă până la capăt. Cultivată ca plantă ornamentală. C. orienta-lis, foliole în număr de 7-9, obovate, flori san-guinee, leguma deschisă la vârf. Plantă ornamentală. Frunzele şi seminţele au proprietate purgativă.
   BĂŞINA PORCULUI. - Bot. - Lycoperdon bovista L. - sin. gogoaşe, beşica porcului, başina calului, puf, pufai, etc. - ciupercă comestibilă în tinereţe, din fam. Lycoperdaceae. Peridiul foarte mare, subglobulos, aproape sesil, alb, fragil, neted sau lung-păros» fixat printr’o rădăcină foarte mică. Carnea are miros plăcut în tinereţe, apoi gust şi miros fetid. Creste toamna, în păşuni.
   BĂŞINA PORCULUI. - Bot. - Campanula persicifolia L. Plantă erbacee din fam. Cam-panulaceae. Tulpină erectă, glabră, frunzele inferioare, oblong-ovale, cele inferioare lan-ciolate sau liniare, sesile, flori mari, albastre, în racem, fructul o capsulă dehiscentă. Creşte în păduri, tufişuri, livezi.
   BAŞLIC. _ Constr. - Căpătâiu de lemn crestat, care prinde stâlpii - la case - de coso-roabe.
   BĂTAIE. - Zoot. - v. montă.
   BĂTAIA PEŞTELUI. Piscic. - Depunerea icrelor, timpul când peştele îşi depune icrele. Bătaia se face în chip deosebit la fiecare specie. Cele mai multe îşi au bătaia în lunile Aprilie-Mai - morun, nisetru, şalău, crap, plătică, lostriţă -; păstrăvul îşi are reproducţia în lunile Septembrie-Decembrie; ştiuca în Februarie. - v. reproducţie.
   —     Se înţelege şi scormonirea peştelui cu boldul - sticiul, cangea.            Daia.
   BĂTĂIOSUL. - Constr. - Lemn de legătură între fierăstrăul vertical şi cel circular, la joagâre, ferestrae de munte. - v. ac.
   BATAL. - Zoot. - Berbec castrat sau întors. Castrarea se face aproximativ la vârsta de 2^ luni, adică înainte de înţărcarea mieilor. După castrare, mieii sunt supuşi unui regim special de hrană - păşune bună fi alimente concentrate -. După 4-6 luni de îngră-şare, bătălii ajung la o greutate vie de 35-40 kgr. Carnea de batal - în special jigoul - este foarte mult apreciată în Franţa, Anglia, Germania, etc.                         Dr. St.
   BĂTĂTARNIŢĂ. - Bot. - Sin. Batătarnică. -Senecio erucifolius L. Plantă erbacee din fam.
 Compositae. Rizom repent, frunze penatise-cate, la bază cu mici auricule ampilexicaule; flori galben-deschise, în capitule; fructele a-chene cu peri scurţi şi aspri. Creşte prin tufişuri, la marginea pădurilor, pe lângă vii.
   BĂTĂTOR. - Ind. cas. _ Parte constitutivă a meliţei - v. ac. - pe care se aşează, transversal, inul sau cânepa de bătut.
   —   Mas agr. - Parte constitutivă a batozei.
 - v. ac.
   BĂTĂTURĂ. - Sin. băteală. - Locul din preajma casei, călcat mult de oameni şi vite, pe care nu mai creşte iarbă.
   BATCĂ. _ Nicovală mică pe care se bate cu ciocanul custura coasei când se uzează sau se îndoeşte.
   BATCĂ. - Zool. - Abramis blicca. - Peşte Cyprinid, cu corpul foarte înalt; aripioara dorsală mai scurtă ca anala, are 22-2 7 raze. Pe linia laterală 43-48 solzi. Specie de apă stătătoare. La noi frequentă în bălţile Dunării. Se consumă sărată împreună cu alţi peşti. Lungime 20-25 cm. Exemplarele mici denumite, ca şi cele de plătică, frunza-plopu-lui.
   BÂTLAN. - Zool. - Ardea cinerea L. - Sin. stare cenuşiu, bâtlan, gâtlan. ceapur cenuşiu. Pasăre de baltă, mare,cu picioarele şi gâtu! lungi; în regiunea guşei are un buchet de pene lungi, subţiate, albe, tot aşa pe dosul gâtului şi la umere. Se hrăneşte mai ales cu peşte şi e un duşman serios pentru piscicultura. - Fig. 576.                    I.  B.
    BÂTLAN ROŞ. - Zool. - Ardea purpurea L. - Sin. stare roş, ceapur roş. E caracterizat prin două pene lungi, ce pleacă din partea posterioară a capului. Foarte comun în regiunea deltei şi în toate bălţile ţării. Se hrăr neşte mai mult cu peşte.                    I. B.
419
BATOC-BATOZĂ
   BATOC. - Preparat de peşte obţinut prin afumarea muşchilor de morun şi nisetru. Este confundat foarte des cu bacaleaua. Exemplu: „Peşte de mare care ajunge pe la noi numai sărat şi uscat; de aci, în genere orice specie de peşte sărat şi uscat sau afumat“.
   Prin a face batoc se înţelege şi a prepara orice alt peşte după acelaş sistem. De ex,: se spune: ,,Pe şalău să-l fac batoc“.
Fig. 577. — BATOC. — Peştele pus la uscat.
   Preparaţie. Se taie dela morun .şi nisetru numai muşchii dorsali, căutând să se scoată cât mai întregi. Se spală şi se pun într’o saramură cu concentraţie obişnuită - 20-25% ţinându-se acolo între 12 şi 48 ore, dacă este nevoie de o marfă mai dulce, sau mai multe zile dacă este nevoie de o marfă mai sărată. Eventual excesul de sare este scos prin spălare cu apă rece.
   După sărare se pun la o uşoară uscare sau mai bine zis svântare, aşezându-se sub nişte şoproane - foişoare - foarte înalte. - Fig. 577 şi 578. - Se ţin 6-8 ore. Apoi se pun la afumat, care se face încet şi la rece. Treptat suprafaţa cărnii muşchilor se acoperă cu o pojghiţă galbenă brună, după cum afumarea a fost făcută într’un timp mai scurt sau mai lung. Această pojghiţă apără într’o măsură oarecare batocul de stricare. înăuntru însă carnea trebue să-şi păstreze culoarea alb argintie. Un foc prea tare îngălbeneşte grăsimile şi cornifică fibra cărnii.
   La fum batocul este ţinut 1 -2 zile după cum este nevoie. - v. conservarea peştelui - afuma, rea.
   B. este un aliment căutat, care se vind^ cu preţ ridicat. Se produce în cantitate mic* având în vedere numărul mic de moruni şi nisetri, cari se prind.
   Este bine să se consume, cât mai repede întrucât nu se poate păstra timp îndelungat.
                                                                                                    Daia.
   BATOZĂ. - Mas. agr. - Sin. maşină de tre-erat. - Fig. - 579. - Serveşte pentru scoaterea boabelor din spice^ păstăi sau capsule, prin batere sau frecare între o piesă mobilă _ bătătorul - şi alta fixă - contrabătătorul sau grătarul. La aceste piese principale se adaugă
aparatul de scuturare a paelor - caii _ si aparatele de curăţire şi sortare a seminţelor - sitele, vânturilş, grohăitorul şi triorul.
   Bătătorul sau toba poate fi prevăzută cu cuie sau traverse - biciuri _ având crestături pe suprafaţă, la batozele acţionate mecanic.
   Pentru treeratul mazărei, rapiţei, soiei, etc. bătătorul cu traversele de fier se înlocuieşte prin unul din traverse de lemn, pentruca să nu sfărâme boabele. Deasemenea, in acest caz. numărul turaţiei se micşorează, prin înlocuirea şaibei cu alta, cu diametru ¡mai mare, Lungimea tobei variază între 122 şi 165 cm., necesitând un motor de 7 până la 12
H.P. Bătătorul are o turaţie de 1000-1500 ture pe minut.
   Grătarul e aşezat în faţa tobei în semicerc, format din bare de fier la toba cu traverse. La cea cu cue, grătarul e şi el prevăzut cu cue, aşa fel, că un cuiu de pe tobă trece prin 2 cuie de pe grătar. Grătarul e prevăzut cu un dispozitiv ce permite apropierea de bătător, atunci, când ies spice cu boabe şi se îndepărtează când boabele ies sfărâmate.
   Caii şi scuturătoarea de paie au rolul de a separa boabele şi paele sfărâmate de paele lungi. Aceste organe le găsim—numai la b. acţionate mecanic. Au o mişcare dinainte înapoi şi de jos în sus, datorită celor 2 arbori cotiţi de care sunt fixate.
   Sita mare separă boabele de paele mărunte.
                            Colecţia Daia. Fig. 578. — USCÂTORIE FENTRU BATOC.
   In cutia cu site datorită curentului de aer produs de vântul mare se separă pleava de boabe.
   Grohăitorul are rolul de a separa paiele ce
BATOZĂ
420
nu au fost separate de boabe şi de a tăia aristele _ ţepile - de ex. la orz.
   Triorul are rolul de a alege boabele după mărime şi de a separa seminţele de burueni. In fig. 580 şi 581 se poate vedea drumul parcurs de boabe şi pae:
ţiie de spice cad, parte printre gratiile con-trabătătorului pe planul înclinat - Ha iar parte^ împreună cu paele, pe cai - S şi Fi unde se scutură, iar paele sunt împinse pe scu-turătoare - G -, unde se mai separă ultimele boabe rămase printre pae. Boabele căzute
Fipr. 579. — BATOZA METALICA LANZ — cu aspiratoare de pleavă şi praf.
i^ig. 580. — BATOZA LANZ — Secţiune longitudinală.
 Snopii intră prin A - coşarul poate băga snopii în coş stând sau în C sau în B - unde sunt prinşi de bătător - D _ şi contrabătător
 - E. - şi scuturaţi de boabe. Boabele şi bucă-
 pe planul înclinat - H - alunecă datorită tre-pidaţiunilor acestuia pe - Hi - şi apoi pe sita mare - j unde datorită vântului mare ' M - se separă pleava. Boabele alunecă pe
421
 BATOZĂ.
   planul înclinat - K . în cutia cu site unde se mai separă şi pleava ce a mai rămas. Din sitele - L, O şi P unde se separă corpurile străine mai mari, boabele ajung prin canalul
   - Q la cupele elevatorului - R - care le urcă sus la grohăitorul - S - unde se îndepărtează
                                    Fig. 581. — BATOZA LANZ. — Secţiune transversală-
    aristele _ în cazul orzului, secării, etc. Când nu e necesar ca boabele să treacă prin gro-hăitor, atunci se închide orificiul - Si - şi boabele cad prin planul înclinat - T - la a doua curăţire. Aici cu ajutorul sitelor - U şi Ui _ şi a vântului mic - X * se curăţă. De aici trec pe sita W unde se separă corpurile străine mai mici ca boabele, apoi la şurubul fără sfârşit - Z2 - şi la triorul - Y -. Corpurile străine trecute prin sita _ W - ies prin X canalul de evacuare - V -. In cazul când nu voim ca să trecem boabele prin trior, deschidem orificiul - T.
     Batozele pentru bătutul porumbului se deosebesc prin aceia, că sunt mai simple, fără 9ai* planuri înclinate, grohăitor, etc. Desfacerea boabelor de pe ştiulete se face fie cu ajutorul unui disc orizontal, prevăzut cu as-
   perităţi pe faţa superioară, care prin învârtire desface boabele, fie cu ajutorul unui disc prevăzut cu dinţi, care se învârteşte în faţa unui contrabătător, cu arcuri care permit a-sigurarea contactului cu discul şi introducerea de ştiuleţi de diferite măriimi. Aceste b. sunt prevăzute şi cu un ventilator, care vântură grăunţele. _ Fig 583 şi 584. - In fig. 582 e reprezentată o batoză specială de trifoi.
   Supravegherea batozei în timpul lucrului *) : I. Toba se înfundă:    paele sunt jil)ave sau
lungi şi moi, coşarul forţează batoza şi nu răsfiră snopul, toba se învârteşte prea încet, cureaua mare nu e bine întinsă, prelungirea de tablă a grătarului e prea înaltă, caii nu funcţionează cu numărul potrivit de bătăi.
   2.   Batoza lasă boabe în spice: grătarul e prea depărtat, maşina e supraalimentată, toba se învârteşte prea încet sau neregulat, şinele tobei sau grătarului sunt prea uzate, snopii mucegăiţi şi jilavi.
   3. Batoza sfarmă boabele: grătarul e prea
Fig. 583.— BATOZA DE MANA pentru porumb-
  Hofherr Schrantz — Clayton — Shuttleworth.
strâns, şinele tobei sau grătarului sunt ascuţite sau înlocuite de curând, toba se învârteşte prea repede; cupele sfarmă boabele, când cureaua elevatorului nu e strânsă; grohăitorul sfarmă boabele când gura de eşire e prea strânsă sau bătătoarele prea apropiate de pereţi.
   4.    Batoza lasă boabe în pae: maşina nu e pusă la nivel, având gura de ieşire a paelor prea jos, caii poartă pae prea multe, paele trec prea repede peste cai, oblonul de înce-tenire sau pânzele nu sunt bune, prelungirea de tablă a grătarului e prea jos, grătarul cailor este înfundat, sita de pleavă e înfundată sau prea încărcată, vântul mare e prea puternic, oblonul din faţa vântului mare stă prea jos.
   !) După ,,Die Dreschmaschine und ihr Betrieb“, Berlin 1936.
BATRACIENI
 422
   5.    Batoza aruncă boabe afară la lada l-a cu site: cupele nu duc destule boabe, cureaua elevatorului nu e strânsă, cupele sunt defecte, e prea multă pleavă în boabe, lada a 2-a cu site are un vânt prea puternic sau sitele sunt pre^ dese, boabele se revărsă peste * lada cu site.
   6.    Batoza nu curăţă bine boabele: vântul mic e prea slab; seminţe mărunte şi nisip indică înfundarea sitelor cu nisip, sitele schimbate.
                             Fi gr. 584. — BATOZĂ MECANICĂ PENTRU PORUMB. — Hofherr - Schrantz - Clayton - Shut-tleworth.
   7.    Batoza nu alege bine boabele pe calităţi: sitele înfundate, forţarea batozei, spiralele cilindrului prea apropiate sau prea depărtate, vântul mic prea tare, gura de ieşire a elevatorului înfundată, grohăitorul înfundat, toba prea largă, prea multă pleavă în pae.   T.                                    Pr.
   BATRACIENI. - Zool. - Popular broaşte. Vertebrate digitate, cu sânge rece; piele netedă, rareori cu plăci cornoase; două con-dile occipitale; circulaţie dublă incompletă; respiraţie branhială transitorie sau persistentă şi respiraţie pulmonară în stare adultă. O-vipare sau ovovipare; embrion lipit de am-nios şi alantoidă. Metamorfoză.
   B. erau socotiţi ca făcând parte din reptile. Blainville le-a separat în clasă de sine stătătoare. Au forme diferite:        cea mai mare
parte din ele nu prezintă coadă şi au corpul scurt şi îndesat; altele sunt alungite şi au coadă bine desvoltată. Membrele sunt rudimentare, alteori chiar dispărute. Pielea de obiceiu fără păr, netedă; u-neori prezintă plăci osoase, asemănătoare cu cele ale peştilor. Pielea are numeroase glande formate în adâncimea dermului, de forma u-nor utricule. Acestea sunt de două feluri: 1. -glande mucoase, pe toată suprafaţa pielii; 2. -glande specifice, pe faţa dorsală a corpului şi a membrelor. Secreţia lor are o reacţiune acidă - acidul formic - şi este de obiceiu voluntară. Ea mai conţine şi cristalele lui Char-
cot - fosfat de spermină -, care au mare putere nocivă, mai cu seamă în perioada de reproducţie, când secreţia glandulară este foarte veninoasă.
   Coloana vertebrală, în general bine desvoltată, prezintă la centru resturi din coarda dorsală, la extremităţi divers alcătuite, separate prin cartilagii inter-vertebrale. Craniul în parte cartilaginos, articulat pe rachis, prin două condile occipitale. Coastele rudimentare. Centura scapulară şi pelviană, lipsă, sau foarte redusă.
   Sistemul nervos are hemisferele cerebrale mai desvoltate decât la peşti; creerul mic a-pare totuşi numai ca o bandă îngustă şi scurtă. Ochii ascunşi sub piele. Organul auditiv: o ureche internă, destul de simplă, neconţinând decât vestibulul şi cele trei canale semi-cir-culare. Uneori, se mai găseşte la unele specii o ureche mijlocie, cu timpan, comunicând prin trompa lui Eustaţiu cu farinxul. Gura prevăzută cu dinţi apucători, aşezaţi pe maxilare şi pe osul palatal. Limba în majoritatea cazurilor, bine desvoltată. Aparatul respirator apare sub diferite aspecte, după metamorfozele prin care trec b. In stare de larvă, b. respiră prin branchii externe; când trec în stare adultă, branchiile se atrofiază. La unele din ele se menţin. In general însă; adulţii, posedă pulmoni, sub formă de saci membranoşi. Respiraţia se face printr’un fel de deglutiţie. Aparatul respirator este în legătură cu fonatismul broaştelor, - orăcăitul
Fig. 585. — ANATOMIA UNEI BROAŞTE FEMELE. — 1, limba; n, nările; oe, orificiul esofagului; E, stomacul; i, intestinul subţire; I, intestinul gros; F, ficatul; vF, vesicula biliară; pn, pancrea-; sul; gl, glota; Tr, traheia; P, pulmonul; C, inima; c, trunchiurile aortice; rt, splina; ov, ovarul; od, oviductul: pod, pavilionul acestuia; R, rinichii; ur, uretrele; V, vezica; X, coccisul; N, nervii sciatici.
 423
BĂTRÂNEŢE-BECAŢINĂ
 care este produs prin intrarea bruscă a aerului în sacii vocali anexaţi la farinx. Aparatul circulator este destul de desvoltat, în comparaţie cu acel al peştilor. Când respiraţia branchială există numai ea singură, inima se compune dintr’o auriculă şi un ventricul, urmat de un bulb arterial. Trunchiul care urmează acestui bulb se continuă cu o serie de arcuri laterale; sângele eşind din branchii. este dus prin vinele branchiale la aorta dorsală. Când animalul are pulmon, arcurile celei de a patra perechi de vine, după ce trec prin aorta dorsală, dau fiecare naştere la câte o ramură care se îndreaptă către pulmon, -arterele pulmonare. In acelaşi timp, auricola se împarte în două şi cea stângă primeşte sângele venelor pulmonare. Ventriculul este simplu, dar a jrev>lat şi nu lasă să se amestece sângele roşu cu 2el negru. Sexele sunt separate, dar se întâlnesc uneori, la unele specii, rudimente de ovare la masculi. In general, fecundaţia este exterioară, deşi sunt cazuri când broaştele se acuplează. Embrionul nu are amnios şi alantoid. Sufere metamorfoză complexă: larva are coadă turtită lateral, nu are membre şi respiră prin branchii; treptat, larva se maturizează, aşa că ajungând în stare de adult, prezintă caracterele pe care le-am descris. B. sunt adaptaţi la viaţa terestră, dar trăesc în locuri umede, umbroase, în apropierea apelor. Se hrănesc cu insecte şi viermi, afară de starea larvară, când consumă de preferinţă substanţe vegetale.
   B. se împart în trei ordine:
   I.   Gymnophiones - nu au nici membre, nici coadă; 2. Urodeles, au coadă şi una sau două perechi de membre; 3. Anures, - fără coadă, cu două perechi de membre.
   BĂTRÂNEŢE, semne de. - Fiziol. - La cal fse observă înfundarea solniţelor, încârunţire via arcada orbitară, încreţituri la pleoape şi Ibuze, spinare înşeuată şi proeminenţa oaselor şoldurilor.
   La bou se observă căderea dinţilor, cer-§curi multe la coarne şi proeminenta oaselor crupei.
 | La câine apare cataracta, cad dinţii şi pie-|lea capului prezintă multe sbârcituri.
 !>, La pasări se găseşte deformarea degetelor Jşi cruste pe picioare, iar la cocoş, pintenul ippreşte cu 1 cm. pe an.               D. V.
 |V BĂTRÂNIŞ. - Bot. - Sin. coada vacii, şo-pncel, spirice, steluţă - Erigeron canadensis p*. Plantă erbacee, din fam. Composiţae. Are pulpina dreaptă, paniculat-ramificată, florile pşilbe-spălăcite sau liliachii, dispuse în capitule ||eunite în panicule alungite la vârful tulpi-|Şiei. înfloreşte în Iulie-Septembrie. E originară din America. Astăzi comună în toată Europa.
 &;• BATULLEN. - Pom. - v. Pătule -mere.
 ||_ BĂUTURI ALCOOLICE. Lichide de consu-pţiaţie, conţinând un procent mai mare sau §*nai mic de alcool, după modul de preparaţie
 şi după natura preparatului. B. alcoolice mai cunoscute şi intrate în consumaţia obişnuită sunt: vinurile - de diferite calităţi şi sortimente -; berea, ţuica, rachiul, cidru1!, hidrome-lul, cointreau, wiski, cocktail, aracul - preparat din orez şi suc de palmieri -, absintul, pipermentul, basamacul, mastica, vermut, etc.
- v. ac.
   BĂUTURI medicamentoase. - - Med. Lichide ce conţin un medicament,, care e luat de bună voie de animal. Acestea se pot administra numai atunci când sunt fără miros sau gust, dizolvându-se în apă obişnuită, pe care o bea animalul. Când animalul refuză a le bea, nu i se dă apă şi atunci parvine să le ia, fiind însetat, sau se mai presară tărâţe.                        Gh. R.
   BAVAREZ. - Zoot. - v. porc.
   BAZALT. - Geol. - Rocă eruptivă bazică, apărută în partea a doua a erei terţiare, în era quaternară şi în cea actuală. Densitatea împrejurul 'cifrei 3. Conţine: oxid de fier 15%, silice 43%, potasiu şi sodiu 3-5%, cal. ciu 12% magneziu 9%. Cristalizată în micro-lite, din labrador, pyroxen, augit şi oxid de fier. magnetic. Se desagregă uşor la aer, dând un pământ bogat în oxid de fier, care trebue amendat cu îngrăşăminte de potasiu, sodiu şi fosfor, pentru a fi roditor. In ţara noastră întâlnim masiv bazaltic în Munţii Apuseni
- Detunata. - v. România - harta geologică.
   BAZOFIL. - Chim - Care are afinitate pentru baze; se spune în general despre celulele sau părţile celulare ale unui ţesut cari se colorează cu coloranţii bazici, ele având re acţie acidă.
   BEAGLE. - Zoot. - v. câine.
   BECAŢĂ. - Zool. - v. sitar.
   BECAŢINĂ. - Zool. - Gallinago media - Pasăre mică - Fig. 586 - care trăeşte numai prin locuri băltoase; e mai deschisă la culoare, are un sbor foarte iute, e mult mai spe-rioasă ca sitarul, din care cauză e un vânat greu de împuşcat; vânătoarea de beca-ţine e cel mai frumos exerciţiu de tir. Această pasere soseşte la Fig, 586. — BECAŢINĂ. noi înaintea sita-        Gallinago media,
rului şi pleacă o-
dată cu el, seduce în bălţile din nordul Europei de unde se întorc cu puii în luna August şi stă aci până ce începe îngheţul. O altă pasăre, tot din acest gen, e Dubla - G. major - intermediară, ca mărime, între becaţină şi sitar; soseşte la noi, când pleacă sitarii. Are anumite locuri unde poposeşte 2-3 săptămâni. E specia care se vânează cel mai uşor din
 425
BELD.ŢĂ BELGIA
   BELDIŢĂ. - Piscic. - Alburnus bipunctatus
- peşte din fam. Ciprinidelor. Are două serii de puncte negre. Ajunge până la 15 cm. E foarte vorace. In nordul Europei e mai rar.
- Fig. 589.
Fie. 589. — BELDIŢĂ — Alburnus bipunctatus
   BELGIA. - Royaume de Belgique. - 30.444 km., p.; 7.874.601 locuitori.
   AGRICULTURA. O treime din suprafaţă -partea de Sud-Est e este un platou, restul câmpie. Climatul oceanic, mai aspru în regiunea de Sud. Temperatura mijlocie: 10.4° în Sud, 7,1°, în regiunea muntoasă.
   Cu toate condiţiunile climatice puţin favorabile în multe regiuni, agricultura belgiană este înfloritoare,. cu foarte bune randamente mijlocii anuale. Deşi ţară industrială, cu cea mai deasă populaţie din lume - 272 locuitori pe km.2, se urmăreşte tendinţa, ca agricultura şă satisfacă cât mai mult nevoile
- înainte de răsboi 65% eraii acoperite de producţia indigenă, astăzi procentul urcân-du-se la 85%. - îmbunătăţirea se datoreşte, între altele, unui întins consuim de îngrăşăminte artificiale.
   Din suprafaţa totală de 3,044.400 Ha., 99.000 ha. sunt sterile. Terenul productiv se repartizează astfel: arabile 1,231.107 ha.; grădini şi vii 67.421 ha.; livezi, păşuni 526.026 ha.; păduri 519.781 ha.; diverse 600.769 ha.
   Import masiv anual de cereale, 20-30 milioane chintale, în special grâu şi porumb.
   Belgia este o ţară unde nu există decât mica proprietate şi toată suprafaţa cultivată este repartizată între 829.000 agricultori. Producţia la hectar este din cele mai superioare şi rivalizează numai cu Danemarca şi Olanda; totuşi, populaţia fiind foarte deasă - cea mai deasă din lume - producţia naţională este cu totul insuficientă pentru cerinţele interne, din care cauză importul produselor alimentare este de mult timp considerabil. Producţia totală în prezent s’a apropiat mult de cea din timpul normal - 1913.
   învăţământul agricol: 5 institute agronomice, 41 Şc. medii de agricultură _ colegii şi institute secundare -, 150 scol profesionale de agricultură - agri-horti şi menaj - şi multe cursuri de iarnă.
   CREŞTEREA ANIMALELOR, Cahil belgian
- Fig. 590 - descinde probabil din ecvideele cvaternare din basmuL superior al Meuse-i
si zona sa de origină se întinde până în basi-nul Saône - Piètrement. - Din platoul Condroz delà Dinant Ia Liège, o ramură din aceşti cai emigranţi spre răsărit a format subrasa Arde-neză. A doua ramură străbătând câmpia Belgiei. după traversarea Meuse-i a devenit subrasa Brabançona, iar o formă intermediară întrt aceste două se prezintă subrasa Condro-ziennă. In comitatul Flandra se găseşte de asemenea un cal de povară, calul Flamand, rezultat al încrucişării calului de tip asiatic adus de Gali în migraţiunea lor către apus, cu exemplarele ce s’au găsit pe coastă oceanului .«i Marea Nordului.
Fig, 590, — ARMĂSAR BELGIAN
   Brabançon-ul este tipul calului din regiunea Meuseri, care ajungând în câmpia fertilă a regatului s’a transformat, adaptându-se solului.
   Calul Condrozien reprezintă tipul intermediar între Brabançon şi Ardenez, confundân-du-se cu primţil-în regiunile învecinate Meuse-i, iar - cu al doilea în regiunile apropiate Arden-ilor.
   Astăzi tipurile descrise până acum nu mai poartă nici un nume de sub rasă sau localitate, cunoscându-se pretutindeni sub denumirea de calul de povară belgian şi numai pentru calul născut şi crescut în Ardennes se păstrează numirea de Ardenez. - v. ac.
   Taurinele din Belgia sunt: rasa Flamandă, culoare bălţată cu roşu sau ro?ie, cu botul, vârful coarnelor şi cozii negre. Taurul ajunge la greutatea de 1000 kgr. iar vaca la 650 kgr. cu o producţie anuală de 4000 litri lapte.
   Rasa campină, rasa belgiană sau rasa albastră se creşte pentru carne şi lapte.
   Rasele condroxienă, ardeneză şi. herve au talia mai mică.
   Oile aparţin la 3 tipuri: Kemp, Seambre et Meuse şi Ardeneze; dau lână de calitate inferioară.
   Capra cea mai răspândită are culoarea cer-
LLE FLEUR-JAUNE
 426
             mai bune exemplare nu ajung la \e 200 litri anual, aparţin rasei Flamande, care în ma-^ritatea cazurilor se încrucişează cu York sau Berkshire.                         D.  V.
   BELIER. _ Zoot. - Rasă de iepuri uria;,i belgieni. - v. iepure.
   BELHIŢĂ. - Zool. - Sin. chiţcan sau guzgan de munte - Myoxus glis. Rozător din fam. Myoxide. Are o lungime de 30 cm., părul lung
Fig. 591. — BELHIŢĂ — Myoxus glis.
şi des de culoare cenuşie-brună pe spate şi aibă pe pântece. Trăeşte mai ales prin munţi, unde-şi face culcuşul prin scorburile copacilor sau prin crăpăturile stâncilor. Se hrăneşte cu ouă, păsărele tinere, fructe şi seminţe, din care îşi face provizii pentru iarnă în culcuş. Carnea sa era mult apreciată de Romani. Se vânează pentru blană. - Fig. 591.
   BELLE ANGEVINE. - Pom. - Veche varietate de pere, de origină necunoscută, cu fruc.
partea dinspre soare, foarte frumoasă. Pulpa tare, ordinară, însă se păstrează până în Mai. Se mai recomandă a fi altoită numai pe gutui, pentru a obţine fructe mari şi frumoase, care se vând cu bucata. Reuşeşte bine la
 * noi în tară, însă este puţin răspândită. _ Fie
 592.
                                                                                              M. Cost
    BELLE BEAUSSE. - Pom. - Excelentă varietate de piersic, obţinută pe la jumătatea secolului XVIII, în Franţa, de către Iosef Bea-usse, arboricultor distins din localitatea Mont-reuil sous Bois, de lângă Paris.
 Pomul foarte viguros şi productiv. F ructele mari, globuloa-se, puţin turtite la capete, albe-gălbui cu puţină roşeaţă pe partea dinspre soare, cu sâmburele neaderent, pulpa albă-gălbue, parfumată, foarte bună calitate. Maturitatea la începutul lui Septembrie. Varietate excelentă, reuşeşte bine la noi în ţară, rustică şi recomandabilă pentru plantaţiile tip comercial, ca şi cele tip amator. - Fig. 593. M. Cost.
    BELLE DE BOSKOOP. - Pom. - Varietate de mere de iarnă de origină Olandeză, destul de răspândită în Muntenia, Oltenia şi mai puţin în restul ţării. Pomul foarte viguros şi productiv. Reuşeşte altoit pe sălbatic şi Doucin şi se pretează la toate formele. Fructele mari, puţin conice, de culoare galben-des-chisă cu pete de rugină şi roşeaţă pe partea dinspre soare. Pulpa galbenă, tare, suculentă, dulce acrişoară, de foarte bună calitate. Maturitatea: Decembrie-Februarie. M. Cost.
                                    Fig. 593. — BELLE BEAUSSE.
   BELLE FLEUR-JAUNE. . Pom.
 de mere de origină Americană din Statul New-Jersey, răspândită în toată Europa şi foarte răspândită si^u-noscută la ncpn ţară. Poimul viguros cu portul divergent aproape pletos. Rodeşte pe brindile -mlădiţe -, care nu trebue tăia-
                                                                                                       Varietate
Fig. 592. — BELLE - ANGEVINE-
tul enorm, până la 2 kgr., cu forma de pară alungită şi pântecoasă, cu roşeaţă vie pe
Fig. 594. — BELLE  FLEUR-
                                         JAUNE
  te, numai rărite.
  Pomul este destul de expus la ger şi la cancer. Crengile se desbină
 427
BELLE MAGNIFIQUE-BENEFICIU
 foarte uşor din cauza zăpezei şi poleiului şi are nevoie de teren adăpostit, ferit de înzăpezire şi nu prea umed. Rodeşte bine şi regulat. Fructele mari sau destul de mari, conic alungite, cu coaste pe partea superioară. Pieliţa galbenă-deschisă, subţire, cu roşeaţă pe partea dinspre soare şi cu multe puncte gris pe toată suprafaţa. Pulpa albă-gălbue, moale, parfumată, de calitate bună. Maturitatea Noembrie-Februarie. Varietate apreciată în comerţ, însă o recomandăm mai mult pentru grădinile de amatori.            M.  Cost.
    BELLE MAGNIFIQUE. - Pom. . Veche varietate de cireşe cunoscută în Franţa şi în toată Europa sub diferite denumiri şi destul de răspândita la noi în ţară. Pomul destul de viguros cu portul aproape divergent, foarte productiv. Fructele mari cordiforme sau glo-buloase, câte două la un loc, de culoare roşie aprinsă, purpurie pe partea spre soare, pulpa albă-gălbue, moale, dulce, acidulată, cu sucul incolor de calitate bună. Se coace la sfârşitul lui Iulie. Foarte bună varietate de comerţ.                                M.  Cost.
    BELLIS. - Bot. -Sin. bănuţi. Gen de plantă din fam. Compositae. Are fo-liolele involucrului pe două serii, iar receptacolul este conic. B. peryennis are tulpina cu un singur capitul. Frunzele radicale sunt spatulate sau obtuze. Florile albe, uneori roşii, pe faţa dorsală. Plantă spontană şi culti-Fig. 595. — BELLIS PE- vată. - Fig. 595. RENNIS—b, floare tubu-          BELSIŢĂ. - Bot. -
       Iară-centrală.       Cana ¡ndica . p,an.
                            tă erbacee din familia Canaceae. Originară din America de Sud. Rădăcina tuberoasă, frunze mari, alterne, oval-lanceolate, invaginate, lungi de 50 cm., late de 20 cm. Tulpina până la 1,50 m. Flori foarte neregulate, aşezate în spic terminal drept. Au culori variate: de la toate nuanţele de galben, până la roşu şi roşu carmin. Fructe rotunde, cu asperităţi. - Fig. 596 - Metode de înmulţire: I Prin seminţe, în Ianuarie-Februarie, îngropate în pat cald sau în sere, germinaţia este lungă şi neregulată. îndată ce plantele au 2-3 cm., sunt aşezate în oale de pământ, care sunt puse la rândul lor iarăşi pe patul cald. In acest caz, planta înfloreşte în Iulie şi August. 2. Prin diviziunea tuberculelor. Se taie tuberculul în atâtea bucăţi câţi ochi are, şi se aşează pe o scândură, ţn sera, pentru a se usca. Operaţia a-ceasta se face prin Februarie sau Martie. Se îngroapă bucăţile de tubercul, superficial, pe
 un pat cald sau în seră. îndată ce ochii s’au desfăcut, se ia fiecare în parte şi se pune în-tr’un vas aparte. După ce rădăcinile s’au format bine - începând dela 15-20 Mai -, plantele sunt pus« în pământul de grădină la distanţa de 75 cm. una de alta.
Fig. 596. — BELŞ1ŢĂ — Canna indica.
   înfloresc de la sfârşitul lui Iunie, până la începutul îngheţului de toamnă. Cer pământ uşor, bine îngrăşat cu băligar şi apă multă. După primul îngheţ, se taie tulpinele la înălţimea de 40 cm.; se smulg plantele fără să se scuture pământul şi se aşează astfel în seră sau alt loc ferit de îngheţ.
                                                    BELTEA. - Industr. cas. - v. peltea. BENEDICTINĂ. - Industr. cas. - Băutură spirtoasă - licheur - de renume universal, pre^ parat din alcool cu diferite ierburi, de către călugării benedictini din mănăstirea Fecamp
- Franţa.
   BENEFICIU. - Econ. rur. - Sin. profit. -Este partea ce se cuvine întreprinzătorului, după ce s’a făcut repartiţia între cei trei factori de producţie ai unei exploataţii agricole. Această repartiţie a produselor obţinute, întâi între factorii de producţie, nu se mai iace când una şi aceiaşi persoană întruneşte asupra ei caracterele celor trei factori de producţie, ci numai când agenţii de producţie aparţin la persoane deosebite, una fiind proprietară, alta muncitoare şi a treia aceia cu capitalul: maşini şi vite. Partea care se cuvine acestor trei agenţi poartă la rândul ei diferite numiri şi anume: cea care revine proprietarului - rentă _ cea a muncii - salariu -iar ceea ce revine capitalului este dobânda sau interesul. In cazul beneficiului, persoana se numeşte întreprinzător, caracterizat prin aceia
 427
BELLE MAGNIFIQUE-BENEFICIÜ
 foarte uşor din cauza zăpezei şi poleiului şi are nevoie de teren adăpostit, ferit de înzăpezire şi nu prea umed. Rodeşte bine şi regulat. Fructele mari sau destul de mari, conic alungite, cu coaste pe partea superioară. Pieliţa galbenă-deschisă, subţire, cu roşeaţă pe partea dinspre soare şi cu multe puncte gris pe toată suprafaţa. Pulpa albă-gălbue, moale, parfumată, de calitate bună. Maturitatea Noembrie-Februarie. Varietate apreciată în comerţ, însă o recomandăm mai mult pentru grădinile de amatori.            M.  Cost.
   BELLE MAGNIFIQUE. - Pom. . Veche varietate de cireşe cunoscută în Franţa şi în toată Europa sub diferite denumiri şi destul de răspândită la noi în ţară. Pomul destul de viguros cu portul aproape divergent, foarte productiv. Fructele mari cordiforme sau glo-buloase, câte două la un loc, de culoare roşie aprinsă, purpurie pe partea spre soare, pulpa albă-gălbue, moale, dulce, acidulată, cu sucul incolor de calitate bună. Se coace la sfârşitul lui Iulie. Foarte bună varietate de comerţ.                                M.  Cost.
   BELLIS. - Bot. -Sin. bănuţi. Gen de plantă din fam. Compositae. Are fo-liolele involucrului pe două serii, iar receptacolul este conic. B. peryennis are tulpina cu un singur capitul. Frunzele radicale sunt spatulate sau obtuze. Florile albe, uneori roşii, pe faţa dorsală. Plantă spontană şi culti-Fig. 595. — BELLJS PE- vată. - Fig. 595. RENNIS—b, floare tubu-          BELSIŢĂ. - Bot. -
       lară-centrală.       Cana ¡nd¡ca . p]an.
                            tă erbacee din familia Canaceae. Originară din America de Sud. Rădăcina tuberoasă, frunze mari, alterne, oval-lanceolate, invaginate, lungi de 50 cm., late de 20 cm. Tulpina până la 1,50 m. Flori foarte neregulate, aşezate în spic terminal drept. Au culori variate: de la toate nuanţele de galben, până la roşu şi roşu carmin. Fructe rotunde, cu asperităţi. - Fig. 596 - Metode de înmulţire: I Prin seminţe, în Ianuarie-Februarie, îngropate în pat cald sau în sere, germinaţia este lungă şi neregulată. îndată ce plantele au 2-3 cin., sunt aşezate în oale de pământ, care sunt puse la rândul lor iarăşi pe patul cald. In acest caz, planta înfloreşte în Iulie şi August. 2. Prin diviziunea tuberculelor. Se taie tuberculul în atâtea bucăţi câţi ochi are, şi se aşează pe o scândură, ţn seră, pentru a se usca. Operaţia a-ceasta se face prin Februarie sau Martie. Se îngroapă bucăţile de tubercul, superficial, pe
 un pat cald sau în seră. îndată ce ochii s'au desfăcut, se ia fiecare în parte şi se pune în-tr’un vas aparte. După ce rădăcinile s’au format bine - începând dela 15-20 Mai plantele sunt puse în pământul de grădină la distanţa de 75 cm. una de alta.
Fig. 596. — BELŞ1ŢĂ — Ganna indica.
   înfloresc de la sfârşitul lui Iunie, până la începutul îngheţului de toamnă. Cer pământ uşor, bine îngrăşat cu băligar şi apă multă. După primul îngheţ, se taie tulpinele la înălţimea de 40 cm.; se smulg plantele fără să se scuture pământul şi se aşează astfel în seră sau alt loc ferit de îngheţ.
                                                    BELTEA. - Industr. cas. - v. peltea. BENEDICTINĂ. - Industr. cas. - Băutură spirtoasă - licheur - de renume universal, pre-r parat din alcool cu diferite ierburi, de către călugării benedictini din mănăstirea Fecamp
- Franţa.
   BENEFICIU. - Econ. rur. - Sin. profit. -Este partea ce se cuvine întreprinzătorului, după ce s’a făcut repartiţia între cei trei factori de producţie ai unei exploataţii agricole. Această repartiţie a produselor obţinute, întâi între factorii de producţie, nu se mai face când una şi aceiaşi persoană întruneşte asupra ei caracterele celor trei factori de producţie, ci numai când agenţii de producţie aparţin la persoane deosebite, una fiind proprietară, alta muncitoare şi a treia aceia cu capitalul: maşini şi vite. Partea care se cuvine acestor trei agenţi poartă la rândul ei diferite numiri şi anume: cea care revine proprietarului - rentă _ cea a muncii - salariu -iar ceea ce revine capitalului este dobânda sau interesul. In cazul beneficiului, persoana se numeşte întreprinzător, caracterizat prin aceia
BENIGN-BERBECEL
428
cà are- conducerea celor trei factori de producţie, fără a-i mai aparţine vre-unul din ei. întreprinzător nu avem în exploataţii a-gricole şi industriale; cel din exploataţia a-gricolă poartă numirea specială de arendaş, iar el dă proprietarului plata ce i se cuvine, zisă arendă şi care poate consta în bani, sau în produse naturale, atunci când se cultivă în dijmă sau în parte. Beneficiul se cuvine de drept întreprinzătorului, deoarece fără munca lui, cei trei factori de producţie nu ar produce decât foatre puţin, sau de loc. El merită acest profit. - v .ac. - deoarece are multe riscuri, căci după cum poate avea a-cest beneficiu, tot aşa de bine poate avea şi o pierdere.
    Pentru cia înţreprinzătorul agricol să aibă un beneficiu, trebue mai întâi să stabilească costul de producţie şi anume:
    1.   Partea cuvenită pământului, zisă arendă şi în care se cuprinde şi renta.
    2.   Amortizarea anuală a capitalurilor întrebuinţate ce constau în: maşini, clădiri, vite, dobânda banilor şi a diferitelor materiale ce eventual s’au întrebuinţat în exploatare.
    3.   Plata muncilor agricole, şi salariul întreprinzătorului pentru trai si alte dependinţe ale afacerii întreprinderii agricole.
    4.   Diverse cheltueli generale ca: impozite, asigurări, etc.
    Beneficiul reese atunci când totalul acestor diferite categorii de cheltueli este cel puţin acoperit de preţul de vânzare, însă totdeauna întrecut, în cazul invers neavând nici un profit sau beneficiu.
    Beneficiul esţe cu atât mai mare, cu cât preţul de vânzare al diferitelor produse este mai mare.                           N. Ghiul.
    BENIGN. - Med. - Uşor şi cu evoluţie favorabilă, se spune despre boalele puţin grave şi care se termină prin vindecare, fără com-plicaţiuni.                              A. H.
    BENINCOASĂ. - Bot. - Gen de plante din fam. Cucurbitaceae, tribul Cucumerinae. A.re o unică specie: B. cerifera Savi, plantă târâtoare, .originară din Asia tropicală. Fructe cilindrice, acoperite la suprafaţă cu ceară, comestibile. Cultura ei s’a răspândit foarte mult şi ar putea fi introdusă şi în grădinile noastre.
    BENZALDEHID. - Chim. - Aldehida ben-zoică - C^H^.CHO, este o esenţă de migdale amare. Corp lichid, uleios, are miros aromatic. Fierbe la 1 770. Se prepară din amigda-lina - aflată în migdalele amare.- prin descompunere în apă.
    BENZINĂ . - Chim. - Produs rezultat din distilarea petrolului. Caractere: lichid incolor, volatil, miros pătrunzător, specific, foarte inflamabil. Proprietăţi: prin fricţiune, e rubéfiant, la fel. cei şi esenţa, de .terebentină, însă e mult mai iritant. E antiparazitar extern şi antiseptic. Indicaţiuni: Se întrebuinţează contra paraziţilor pielii - pureci, pă-
 duchi, dermanisi, etc. _ Se întrebuinţează mai
 ales contra râiei sarcoptice localizate, amestecată cu un oleu oarecare.           V. L.
   BENZOE. - Amestec molecular de rezine şi acid benzoic, extras din planta Stirax ben-zom Dryander, arbor de talie mijlocie din Sumatra, lava, Borneo şi peninsula Melacca. Produsul acesta se mai numeşte şi smirnă,
 - v. ac. - şi este prescris în farmăcopee. Se prezintă sub formă de granule mărunte, izolate sau aglomerate - b. granulară sau granule opace, rezinoase - b. masivă. - Conţine rezine şi acid benzoic sau vanilină, şi acid cinamic. Se întrebuinţează pentru odorifica-rea unsorilor, preparându-se din I 0 gr. tinc-tură de b. cu 400 gr. apă, constituind aşa numitul ,,lapte virginal“, întrebuinţat pentru netezirea tenului.
   BENZOL. - Med. - Este incolor, inflamabil şi are un . miros specific; are o acţiune uşor antiseptică şi pentru multe animale este toxic. De aceea el se întrebuinţează ca antiparazitar extern contra rafiei, căpuşei, păduchi, purici şi intern contra viermilor intestinali, larve de gasţrophilus, etc. Dozele pentru cai şi boi sunt de 30-90 gr., oi, capre şi porci 2-3 gr.,, câini 1-4. gr. La, pisică este contraindicat. La om se administrează contra Leucemiei. în doze de 0,5-5 gr.
   BENZONAPHTOL. - Chim. - Benzoat de naphtil B. - Caractere: corp cristalizat, incolor, insolubil în apă, puţin solubil în alcool. Proprietăţi: antiseptic intestinal. Indi-caţiuni: Se întrebuinţează mai ales la câine în catarul intestinal. Doza: 5-50 ctgr. - după talie - la câine, deodată sau 0,25^2,10 gr. în 24 ore.                            V. L.
   BERBĂRĂTURĂ. Tătură ce se practică la urechea mieilor - formă de unghi drept - pentru a-i însemna şi deosebi unul de altul.
   BERBEC. - Zoot. - Sin. - Berbece. Masculul dela speqa oii; este mai mare şi mai robust ca oaia. O descriere mai amănunţită se va face la fiecare, rasă de oi în parte.
   BERBECAT. - Hipol. - Se spune despre un cal la care profilul antero-superior al capului, privit dintr’o parte, . este convex în toată lungimea lui, începând dela creştet până la vârful nasului - cap berbecat -, sau a-ceastă convexitaţe se limitează numai în regiunea nasului nas berbecat. - Fig.
 597. Gh. M.
   BERBECEL. - Vitic. - Sin. Alb mic bătut, mărunt, prăjit - Dolj. Mehedinţi berbecel
 - Gorj -, coconiţă - Muscel, Dâmboviţa, Argeş. _ Varitate de struguri albi. Tulpină vigu-
                                 Fi&. 597. — PROFIL BERBECAT.
 429
BERBERIDACEAE-BERE
 roasă, lăstari cu meritale scurte, noduri bine desvoltate. Muguri conici, castanii. Frunze mai mult lungi decât late, cu 5 lobi, sinusuri puţin adânci; lobul principal în formă de lance.
Fig. 598. — BERBECEL
 Strugure mic, cilindric, cu boabe sferice, mici şi strânse unele în altele. Pieliţă subţire, către maturitate de culoare pronunţat-aurie. Pulpă suculentă şi de un gust deosebit. Vegetaţie viguroasă. Rezistenţă. Vin foarte fin. Prod. redusă, până lâ 30 hl. la Ha. - Fig. 598.
   BERBERIDACEAE. - Bot. - Familie de plante lemnoase sau erbacee, cu frunze alterne sau fasciculate, pe margini: ciliat-serate. Florile sunt hermafrodite, aşezate în racem aau panicul. Are trei genuri: 1. Berberis; 2. Ma-honia şi 3. Leontia.
   BERBERINA. - Chim. - Alcaloid extras din rădăcinile' plantelor Berberis vulgaris şi Colombo, întrebuinţat ca tonic şi febrifug. BERBERIS VULGARIS. - Bot. - v. dracilă. BERBERIŢĂ. - Bot. - v. dracilă
   BERBINŢĂ. - Vas de lemn, de dimensiuni mijlocii, în care se frământă caşul, la stână.
   BERE. - Industr. agr. - Băutură alcoolică fermentată, preparată din apă, orz, hameiu şi drojdie.
   Este cunoscută din cea mai depărtată antichitate. Egiptenii sunt aceia cari au preparat-o din grâu, apoi din orz.
   Dela ei, b. a trecut la Greci şi Romani, sub numele de cerevisia. De abia în secolul XIV, când a început să intre în fabricaţie şi hameiul, industria b. a luat un avânt deosebit, perfecţionându-se mereu până astăzi.
   B.    are, mai mult ca oricare altă băutură alcoolică, proprietăţi nutritive. După prof. Dr.
von Norden, la Yl ^         b*>  corespunde va-
loarea nutritivă a următoarelor cantităţi de a-limente: 32 gr. unt, 470 gr. mere, 385 gr. lapte, 192, gr. supă de carne, 284 gr: cartofi, 325 gr. carne slabă de peşte, 105 gr. pâine, 225 gr. carne slabă de vacă, 3 V* ouă de găină. De aceia b. este recomandată convalescenţilor, sau în unele boale mai ujoare.
                                          MATERII PRIME.
   Materiile prime întrebuinţate în industria berei sunt,: 1.- apa; 2.- orzul; 3.- hameiul.
   1.- Apa. Aceasta are un rol hotărîtor asupra calităţii b. Ea trebue apreciată din două puncte de vedere: chimic şi biologic.
   Conţinând diferite substanţe dizolvate - clo-rură de sodiu, cl. de calciu, cl. de magneziu, sulfat de sodiu, carbonat de sodiu, carbonat de calciu, etc., apa poate influenţa mult procesul de dizolvare a malţului. Această influenţă depinde de felul şi cantitatea săruriloi apei, precum şi de compoziţia malţului. Acţiunea acestora este indirectă şi se manifestă asupra acidităţii mustului de bere. Dintre sărurile din apă, carbonaţii de sodiu, calciu şi magneziu sunt acei cari au cea mai mare influenţă asupra acidităţii mustului de bere, prin aceia că transformă fosfaţii primari cu acţiune acidă, în fosfaţi secundari cu acţiune bazică. Cel mai dăunător este carbonatul de sodiu, apoi cel de magneziu şi în urmă cel de calciu. Reducerea acidităţii are drept urmare o reducere a activităţii enzimelor malţului. La procesul de muştuire, limpezirea mustului este micşorată, b. are o culoare mai închisă şi o amăreală neplăcută, ordinară, iar fermentaţia se face încet şi slab, silind drojdia să se depună. Apele carbonate sunt improprii pentru fabricarea b. blonde şi favorabile pentru fabricarea celei brune. Dimpotrivă, apele încărcate cu sulfaţi de calciu au o acţiune bună asupra celor carbonate, reducând fosfaţii şi mărind aciditatea mustului. Apa cu un conţinut de fier dă un must de b. cu o culoare urâtă, din pricina reacţiunilor cari au loc între fier şi taninul din must. Pentru decarbo-nizarea apei, se întrebuinţează astăzi două metode: a. - fierberea apei la presiune normală sau sub presiune, când carbonaţi* se precipită şi b. tratarea apei cu lapte de var sau cu adăugire de acizi - operaţie nepermisă în unele ţări.
   Substanţă organică conţinută în apă constitue un moment important în aprecierea ei. Hotărîtor pentru calitatea apei este nu cantitatea, ci felul subştănţelor organice cari o al-cătuesc. Astfel, în prepararea propriu zisă a b. prin fierbere, aceste substanţe sunt descompuse şi făcute inofensive. Nu tot astfel esté în căzui apei de spălare a linurilor, ză-cătorilor, conductelor de b., filtrului, butoa-elor şi altor unelte întrebuinţate în fabricaţie. Aci germenii aflători în apă, pot produce
BERE
 430
felurite boale b. şi cauza pierderi imense. De aceia este necesar un examen biologic al apei, ţinând seama că uzinele de gaz, fabricile de sodă şi postav şi tăbăcăriile aflătoare în apropierea surselor de apă, influenţează enorm asupra condiţiilor ei biologice.
   In imălţării se cere o apă puţin dură, săracă în sare de bucătărie şi pe cât posibil lipsită de amoniac. De asemeni, o apă bogată în gips cauzează o umflare mai înceată şi o întârziere în încolţirea orzului. Pentru cazane, este necesară o apă neutră, săracă în gips, fără cloruri de Mg. şi Ca., şi săracă în substanţe organice. In rezumat, o bună apă de b. trebue să fie potabilă, fără calcar, lipsită de amoniac, de niiriţi 41 de materii organice.
   2.- Orzul. Se pot întrebuinţa mai multe cereale pentru preparaţia b.: grâu, porumb, orez, etc. dar cel mai bun, din pricina proprietăţilor substanţelor proteice, cum şi din cauza enzimelor produse prin încolţire, este orzul.
   Dintre varietăţile de orz, cea mai bună este Hordeum distichum nutans. Pentru fabricaţia b., orzul cere anumite condiţii de recoltare: nu trebueşte secerat înainte de a fi copt bine; treeratul nu trebue să aibă loc imediat după secerat, ci în general la 4-8 săptămâni după aceasta; ţepii boabelor să fie, cât se poate, păstraţi intacţi, pentru a nu reduce valoarea orzului ca material pentru malţ; după treer să se depoziteze într’un strat cât mai subţire; amestecul diferitelor varietăţi şi calităţi trebueşte să fie evitat.
   Ceiace interesează în alegerea unui orz bun pentru b., este compoziţia chimică a bobului. Acesta este alcătuit din 80-88% substanţă uscată şi 12-20% apă. Substanţa uscată se împarte în 2 grupe principale: I.-substanţe organice libere de azot; 11.- sub stanţe organice azotate.
   1.- Substanţe libere de azot. Acestea sunt formate în cea mai mare parte din hidraţi de carbon.
   Cel mai important dintre ei este amidonul, care este depozitat în celulele endospermului, în formă de granule. Granulele de amidon sunt formate din amilopectină şi amiloză, întâia solubilă şi în cantitate mică - 20% a doua solubilă şi în cantitate mare - 80% Conţinutul în amidon al orzului variază între 58-65% din substanţa uscată.
   Important pentru fabricaţia b. este gradul de solubilitate al amidonului: în apă rece el nu se disolvă; ridicând însă temperatura -50-70° _ bobul de amidon se umflă, crapă, iar amilosa se împrăştie într’o massă opacă, lăptoasă, care se numeşte cleiul de amidon. Prin reacţiunea cu iodul se urmăresc stările de demolizare ale moleculei de amidon, după modul cum se arată o culoare violetă, roşie, gal-
benă, sau nici-o culoare. Acest fapt are mare importanţă şi întrebuinţare în casa de fierbere, în urmărirea procesului de zaharificare
     Pe lângă amidon, în orz se mai află: za-haroză - 0,5-2,% în bobul de orz şi 4-5% în bobul de malţ - şi celuloza - pereţii ce-. lulelor - cu aceiaşi compoziţie chimică cu amidonul, numai cu o altă dispoziţie moleculară şi cu un număr diferit de hexoze. Celuloza orzului trece prin mălţărie neschimbată, urmând să servească drept massă de filtru Î11 casa de fierbere. Ultim component, grăsimea, în stare proaspătă este un uleiu galben închis, cu miros aromatic plăcut. După
  o  lungă depozitare trece în grăsime cristalizată şi într’un uleiu lichid. Grăsimea orzului nu are însă nici o importanţă în fabricaţia
  b., ea fiind reţinută în tărâţe.
     II.- Substanţele azotate se găsesc în boabe într’un procent de 8-1 5%. Acest procent este important, deoarece el reduce conţinutul amidonului producătorul principal de extract apoi orzul cu un procent mare de albumine se malţifică foarte greu. Pe de altă parte, un procent mic de alÎmmine dă un malţ sărac în enzime.
     După locul pe care-1 ocupă în boabe, a-vem 3 feluri de substanţe azotate: a.- albumi-nele de rezervă. în porţiunea marginală a en. dospermului, sub stratul aleuronic; b.- albu-minele histologice, printre celulele endospermului, singurele atacate în timpul încolţirei malţului; şi c.- cele din stratul aleuronic, care pe lângă grăsime conţin fi albumine.
     Alt capitol este acel al apei higrosco-pice conţinute în orz. Această apă, când este într un procent prea ridicat, expune boabele la mucegăire, sau chiar la încolţire, făcând orzul impropriu malţificăr-i. De aceia, se caută orz cu un conţinut de apă scăzut, sau în cazul contrar se usucă artificial.
     In general, aprecierea unui orz bun de bere se face după mai multe condiţiuni. Astfel. culoarea galbenă arată că nu a fost plouat, iar formarea boabelor - uniforme şi de aceiaşi mărime o încolţire regulată; boabele să nu miroase greu, ci a paie proaspete. Fineţea coajei are fi ea importanţă:  7-8% când e fină, 8-10% mijlocie
  şi 10-12% groasă. Greutatea hl. nu mai constitue astăzi un indiciu de apreciere. Procentul de albumine are însemnătatea sa: 10,5% conţinut mic, 11,5% mijlociu, 12% şi peste 1 2 % conţinut mare. Determinarea capacităţii de încolţire este un moment principal în aprecierea orzului. Când acesta este recoltat de curând, încolţeşte prost. După ce s’a petrecut coacerea secundară, puterea de încolţire atinge maximum.
                                            FABRICAŢIA.
     Fabricarea malţului. Prin malţificare se înţelege procesul artificial de germinare a di-
 431
 BERE
  feritelor feluri de cereale, care se întrerupe la un moment dat, pentru a-1 usca şi prăji, transformându-1 într’un produs conservabil. Malţificarea are de scop producerea de substanţe, cari să provoace desagrega-rea bobului de orz, de care sunt legate foarte numeroase şi variate transformări indispensabile proceselor ulterioare ale fabricaţiei, precum şi a enzimelor cari să producă zaha-rificarea amidonului. Fazele prin care trebue să treacă orzul pentru a ajunge malţ sunt trei: înmuiatul, încolţitul şi uscatul.
   Orzul din comerţ conţine atâtea corpuri străine, încât este necesar să fie supus unei operaţiuni de curăţire şi sortare.
   Aparatul de curăţat şi sortat - Fig. 599 -se compune din mai multe părţi: un ciur pentru înlăturatul impurităţilor mari. un lupe-ţepi “ entgranner un magnet, o instalaţie pentru absorbitul prafului, un presortitor * pentru o sortare grosolană - şi un trior pentru înlăturatul neghinei şi al jumătăţilor de boabe.
   Pentru înlăturarea prafului, sunt 2 feluri de
mică de substanţă. Apa pătrunde în bobul de orz prin vasele şi tracheidele ce se deschid la baza bobului şi care duc apa între testă şi pericarp, de unde pătrunde în endosperm. In primele ore ale umflatului, boabele
                                                                                                 Clişeu Fabrica
                                                            Fig. 599. — TRIOR pentru curăţirea şi sortarea <
filtre: sub presiune, sau cu absorbţie. Cele din urmă sunt de preferit.
   Dela sortat, orzul trece mai departe, la înmuiat, unde urmează să primească cantitatea de apă necesară germinaţiei. Orzul este lăsal să cadă în nişte vase în care se află apă, numite umflători. - Fig. 600. - Cantitatea de apă necesară să provoace încolţirea este diferită, după felul seminţelor. In mălţărie, procesul încolţirei este deosebit de cel din pământ. In timpul înmuiatului se petrec în bobul de orz fenomene fizice şi chimice cari servesc ca o pregătire pentru germinaţie.
   Procesul înmuiatului este întovărăşit de u-nul de spălare şi are rezultat şi o pierdere
MM
                    Clişeu Fabrica Iiuther Fig. 600. — VASE PENTRU ÎNMUIATUL ŞI SPĂLATUL ORZULUI.
iau cea mai mare cantitate de apă; în ultimele, foarte puţin. Apa în bobul înmuiat nu este răspândită uniform, ci descrescând de la bază spre vârf. Inmagazinarea propriu zisă a cantităţii de apă necesară în-colţirei se face în 50 ore: în restul timpului, are loc împrăştierea în tot bobul. Enzimele din bob intră cele dintâiu în acţiune, transformând conţinutul endospermului în substanţe asimilabile. Deoarece procesul încolţirei începe din momentul în care bobul dispune de un procent mai ridicat de apă, urmează că pen_ tru a avea o desvoltare normală, oste neapărată nevoie de aerisire în timpul cât orzul se află la umflat. In cazul când oxigenul lipseşte, planta caută să şi-l procure prin aşa numita respiraţie intramolecuiară. Luther Oxigenul este luat din molecule de rzului. amidon, dând naştere în acelaş timp la produse cari sunt toxice pentru embrion. O bună aerisire a orzului de la înmuiat, împiedecă raspiraţia moleculară şi înlesneşte o malţificare la rece.
   Lipsa de oxigen în timpul muiatului aduce cu sine o sufocare şi o supraînmuiere, ceiace cauzează o germinaţie defectă. Durata înmuiatului este în legătură cu caracterul malţu-lui. Se constată că boabele au luat apa necesară când bobul se îndoaie după unghie, fără să se rupă, iar cojile se desfac de pe bob. Procentul de apă este de 45-50%. Durata muiatului de este 70-90 ore. Prin gradul se înmuiere se înţelege cantitatea de apă exprimată în procente pe care o posedă un orz înmuiat.
 BERE
432
   Determinarea se face cu ajutorul greutăţii a 1000 de boabe. La germinaţie deosebim două faze: biologică, în care se produc erizi-mele şi chimică, în care enzimele formate produc dezagregarea bobului. Printre cele mai însemnate, cari se formează în timpul germinaţiei şi cari acţionează atât în acest timp, cât şi mai târziu, sunt: a., diastaza, b.- enzi- • mele proteolitice, c.- fi taza, d.- citaza si e.-lipaza.
   Diastaza. Formarea diastazei în malţificare, are rolul de a lichefia şi zaharifica amidonul.
   După ce embrionul bobului de orz, pus în condiţiuni de viaţă activă şi-a consumat za-haroza, preexistentă în boabe şi nu mai are cu ce se hrăni, intervine diastaza, care transformă amidonul în formă asimilabilă. Locul de formare al diastazelor este. scutelum-ul.
   Puterea de lichefiere a diastazei, creşte ou temp., având optimul la 50° C., şi are drept rezultat, 80% maltoză şi 20% dextrină. Cu ridicarea temp. creşte de dextrină şi invers.
   O altă enzimă care are rolul de a ataca celuloza, este citaza, avându-şi sediul tot în celulele epiteliale ale scutelum-ului. Acţiunea acesteia începe odată cu introducerea ei în endosperm, atacând pereţii celulelor, fapt care provoacă o fărâmiţare, o desagregare a bobului, care începe dela bază mergând către vârf. Neatacat în malţificare este stratul a-leuronic.
   Enzimele proteolitice, exercită o acţiune de demolizare asupra subst. azotate chiar din tiimpul malţificării, după germinaţie rolul loi fiind mult redus. Cea mai mare parte dintre ele se formează în epiteliul de absorbţie. In această grupă deosebim 2 sub-grupe: pep-tasele şi triptasele. Primele, provoacă demoli-zarea albuminoidelor cu moleculă mare în al-bumoze şi peptone, iar mai departe, acestea sunt transformate în amine de către triptase. Peptasele necesită un mediu acid şi o temp. de 40° C., iar triptazele un mediu slab alcalin şi o temp. de 50-60° C.
   Demolizarea este de o importanţă decisivă în malţificare, de ea depinzând însuşirile mal-ţului, respectiv ale berii. Prin demolizare, se înţelege sfărâmarea moleculelor mai mari în altele mai mici, printr’o acţiune enzimatică sau una fizică. Ea se petrec normal între
1 3“°-1 7° C. şi trece prin o serie de stadii.
   Lipaza lucrează asupra grăsimelor, cari în timpul germinaţiei suferă o scădere, prin aceia că sunt oxidate şi transformate în glicerina şi acizi graşi - grăsimile din stratul aleuronic rămân neatinse.
   Sunt importante în malţificare, transformările suferite de subst. anorganice, în special ale fosfaţilor, cari condiţionează aciditatea malţului, mustului de bere şi chiar a berii, In general, fosfaţii primari cresc în decursul fabricaţiei, iar acidul fosforic are rol important în nutrirea drojdiei.
   In malţificare sunt încă multe fenomene nelămurite ştiinţificeşte, aşa încât aceasta aparţine în cea mai mare parte domeniului practic.
   Conducerea germinaţiei înseamnă mânuirea factorilor de umiditate, căldură şi aer, pentru accelerarea sau întârzierea fenomeneloi de germinaţie, într’un sens voit. Umiditatea şi căldura mare, precum şi o bună aerisire vor intensifica manifestările de viaţă ale embrionului şi invers. Un malţ, pentru o bere blondă, cere o germinaţie rece şi uscată, prin aceasta formându-se mai puţină zaharoză, care apoi în prezenţa amino-acizilor, va da subst. colorate, nedorite în speţă. Malţificarea pentru malţul de bere neagră, se face la o temp, ceva mai ridiciată decât pentru malţul blond.
   Germinaţia cuprinde 2 faze: biologică şi chimică. Prima are nevoe de oxigen pentru a nu jena procesele vitale, iar în a doua, respir raţia se caută a se reduce la minimum. Durata germinaţiei este 6-8 zile pentru malţul blond şi 8-10 zile pentru cel negru.
   întreruperea germinaţiei se face după desa-gregarea bobului, jn raport cu felul malţului,
   In plus se are în vedere, gradul de desvol-tare al plumulei şi al rădăcinilor.
   Conducerea tehnică a germinaţiei se face în 2 feluri: pe cale manuală şi mecanică. In prima, operaţiile de întoarcere şi împrăştie-rea malţului se face cu lucrători, în a doua operaţiunile sunt îndeplinite de maşini: tobe sau cutii cu dispozitive mecanice de întoarcere.
   Pivniţele de germinaţie, trebue să aibe o temp. constantă _ 8-10° C. - cu pardoseală rea conducătoare de căldură, care nici să absoarbă apa şi nici s*o cedeze; deasemenea e necesară o bună aerisire.
   Orzul, adus dela muiat, este pus în grămezi, unde se urmăreşte mai întâiu svântarea lui şi apoi începutul încolţirii. Grosimea grămezilor se face în raport cu gradul de umezeală a orzului şi temperatura pivniţei. Grămezile se întorc apoi prin lopătare, la început mai deasă - la 8-12 ore - de către mălţari specializaţi, în scop de a aerisi şi îndepărta COa.
   Orzul înmuiat nu trebue să aibe nici un miros, acest lucru indicând o desvoltare normală a embrionului şi lipsa unei respiraţii intramoleculare.
   Când grămada a început să încolţească, începe respiraţia puternică, urmată de degajare de căldură.
   Mersul germinaţiei se urmăreşte după temp. şi transpiraţia grămezii, hotărîndu-se astfel lopătarea. Grămezile în germinaţie au un miros caracteristic de castraveţi verzi. Acest miros nu trebue să se simtă în aerul din pivniţă ci numai când ducem orzul la nas. După 3-4 zile, când rădăcinile au crescut, temp. grămezilor trebue să fie de 15^-20° C. sau în general cu 5° C. deasupra temp. pivniţei. In
 433
 BERE
ziua 6-a, grămezile se numesc .»crescute“, iar fenomenul transpiraţiei este mult redus, din care cauză când e nevoie, grămezile se stropesc sau se saturează aerul cu apă necesară.
   In acest stadiu începe şi desagregarea, care nu trebue să meargă prea repede, fiindcă în acest caz, respiraţia se face intens şi deci arderile de amidon se intensifică, fapt ce atrage după sine pierderi.
   Pentru a înlătura aceste pierderi se aplică procedeul cu bae de COa care constă în aceia că grămezile în acest stadiu, se lasă neîn-toarse mai mult timp. In acest fel, căldura activează funcţiunile embrionului,- dar-în a-celaş timp, înmulţirea CO2, înfrânează',aceste funcţiuni, reducând astfel respiraţia şi deci arderile - zahărul ce se formează enzimatic, nemai fiind ars, se depozitează. Un astfel de malţ este foarte bun pentru berea neagră, dar nu pentru cea blondă.
   Prepararea malţului începe toamna şi durează până ce vremea începe să sie încălzească.
   Germinaţia condusă pe cale manuală, este cea mai bună, dar este puţin economică. Din această cauză, astăzi sau răspândit aparatele mecanice pneumatice dintre cari două sisteme prezintă o deosebită importanţă:
   1-    Tobele lui Galland şi 2- Cutiile lui Sal-ladin.
   Aceste sisteme constau din 3 părţi: a.- ger-minatorul propriu zis, toba sau cutia, b. -
                           Clişeu Fabrica Luther Fig. 601. — INCOLŢIREA ORZULUI. — Sistemul Galland.
turnul de umezire al aerului şi c.- ventilatorul.
   Princpiul acestei malţificări constă în aceia că, prin orzul care se află încolţit în straturi groase, în aparate speciale, se absoarbe sau
se presează un curent de aer saturat de apă şi cu o anumită temp.
   Lopătarea este înlocuită prin rostogolire în-tr’un sistem de 3 cilindri în cazul tobelor, sau printr’un dispozitiv special, cum este în cazul cutiilor lui Salladin.
   Partea esenţială în aceste sisteme, o con-stitue curentul umed de aer, care capătă umiditatea necesară, prin trecerea lui printr’un turn în care se află nişte pulverizatoare de apă, curentul de aer mergând în sens opus pulverizatoarelor. - Fig. 601.
   In ce priveşte temperatura aerului care a trecut prin tobe sau cutii, se caută ca diferenţa între cea de intrare şi cea de eşire, să fie de 3°-4° C. Umiditatea trebue să atingă
      - ~ ^-fat mt J: S al a.di n        =
récTTtT R oseñVá u m RăcTmqr.UarmstăflŢ
Fig. 602. — GERMINATOR SISTEM SALADIN.
 gradul de suprasaturaţie. Iuţeala aerului este de 7-8 m./secundă şi se menţine constantă.
   Avantajul malţificării pneumatice este acela că se poate lucra, independent de temp. exterioară, lucru foarte important, pentru condiţiunile noastre de climă.
   Cutiile lui Salladin, - Fig. 602 - fac trecerea între tobe şi malţificarea manuală. Aceste cutii sunt în realitate nişte camere, la care întoarcerea orzului se face cu ajutorul unor şuruburi supuse la două mişcări: una axială si alta de translaţie, astfel că orzul dela fund este ridicat la suprafaţă şi invers. Condiţiile de umiditate şi temp. sunt aceleaşi ca în cazul sistemului Galland. Aerisirea se face, în general, după vârsta malţului: în primele zile mai mult ca în ultimele.
   Uscarea. Malţul verde, t.rebueşte transformat într’un produs conservabil, care să poată fi depozitat, fără să se strice. El este supus prin uscare unui proces fizic şi altuia chimic. Fizic, în procentul de apă, volum, gust, miros şi culoare. Procentul de apă este redus dela 45 % la 1-3%. Volumul unui malţ cu o desagregare bună şi uscat normal, încearcă
 o creştere, iar gustul şi mirosul se schimbă în acele caracteristice malţului uscat.
   Transformările chimice, se împart în două: în acelea cari au loc când embrionul trăeşte încă până la temp. de 50° C., şi în acelea de după moartea lui. In prima fază, încolţirea şi activitatea enzimelor continuă. Are loc o lichefiere şi zaharificare a amidonului, o in-
BERE
434
 vertire a zacharozei, disolvarea celulozei şi demolizarea subst. azotate.
   Aceste fenomene, încep să fie turburate de creşterea temp. şi reducerea % de apă; enzimele încep să fie distruse sau slăbite.
                           Fi&< 603. — USCÂTOARE FENTRU MALŢ-DARĂ -şi aparat de lopătat.
   In faza 2-a se formează culoarea şi aroma, cari iau naştere în ultima fază a uscării, pe plasa inferioară. Aceste transformări iau naştere prin reacţiuni între zacharuri si produsele de demolizare ale subst. albuminoide în prezenţa apei.
   Aparatele cari servesc la uscarea malţului verde se împart după construcţia lor în: uscători cu plăşi şi uscători cu tobe. _ Fig. 603.
   O     uscătoare cu plăşi constă din: plăşile propriu zis şi dispozitivul de încălzire. Numărul plăţilor, este de două sau trei.
   După felul malţului, se deosebesc uscători pentru malţ blond, cari permit o mai intensă circula ţie a aerului şi uscători pentru malţ brun, cu temp. mai ridicate şi aerisire mai redusă.
   încărcătura unei uscători cuprinde un strat de 35 cm. grosime, ceiace dă 50 gr. pe m2 de produs uscat.
   întorsul malţului se face cu lucrători sau cu aparate mecanice, cu funcţiune automată.
   Modul de preparare al malţului blond este diferit de cel al unui malţ brun. Pentru mal-ţul blond, se iau următoarele măsuri: apa se îndepărtează cât mai repede şi la o temp. joasă, printr’un curent de aer abundent pen-
tru a evita o supradesagregare şi o închidere a culorii.
    Variaţia de temp. în raport cu % de apă, este următoarea: pentru 30% apă, temp. să nu treacă de 40° C., iar dela 30% la 8% temp. să crească dela 40° la 50° C., fără a •depăşi pe aceasta din urmă.
    Aceşti doi factori, trebue deasemenea condiţionaţi pentru a nu împiedica vegetaţia în timpul primei faze a uscării, ci să o favorizeze.
    Pentru malţul brun, la o umiditate de 20% este permisă o ridicare a temp. la 70°. Totuşi, nu temp. ridicată dă culoarea şi aroma ci compoziţia calitativă a malţului. După terminarea uscatului, ambele feluri de malţuri, sc trec la aşa numitul proces de prăjire sau arotmatizare, unde temp. este mai ridicată şi constantă, iar circuLaţia de aer redusă.
    Malţul gata prăjit, după ce este răcit, este supus imediat operaţiei de curăţire şi îndepărtare a colţilor, pentru a nu imprima berii un gust neplăcut si o închidere a culorii. -
 Fig. 604:
    Aceşti colţi consti-ue 3-5% din subst. uscată şi au căutare ca nutreţ pentru compoziţia lor substanţială: apă 10%, subst. azotate 24%, hidraţi de c. 42%, grăsime 2%, celuloză 14%, cenuşe 8%.
    Depozitarea lor se face într’un spaţiu uscat şi bine aerisit.
    Maturitatea de fabricaţie a malţului se capătă în timpul depozitării şi este înlesnită de
 o  absorbţie de apă, în limite reduse şi pe încetul. Acest % de apă, nu trebue să treacă peste 5 %. Durata de depozitare trebue să
                                      Clişeu Fabrica Luther. Fig. 604. — MAŞINA PENTRU RUPEREA COLŢILOR.
  fie d^ 4-6 săptămâni, cea mai bună făcându-se în silozuri.
  Malţificarea grâului, se face după aceleaşi
 435
 BERE
 principii ca şi în cazul orzului, cu câteva diferenţe, din cauza constituţiei deosebite.
   înmuiatul, este mai scurt, 40-50 ore. Germinaţia se petrece la temp. mai ridicată. Grămezile se fac mai subţiri, iar lopătarea se face la început la 8-12 ore şi apoi la 20 ore. Durata germinaţiei este de 5-6 zile. Mal-ţul se înciarcă mai puţin în uscătoare şi se întoarce mai des. Grâul are un randament de malţificare superior orzului.
   Fabricarea mustului. Procesul de fabricare, se împarte în două capitole:
   1 - Prepararea mustului.
   2- Fermentaţia lui cu ajutorul drojdiei.
   1   - Prepararea mustului, cuprinde la rân-du-i, următoarele^ faze: a. _ măcinatul şi plămădirea malţului; b. - obţinerea mustului prin filtrarea plămăzii; c. - fierberea fi ha-meizarea mustului; d. _ răcirea mustului fiert la temp. de însămânţare.
   2-    In fermentaţia mustului, deosebim: a. -fermentaţia principală, care se petrece în linuri deschise; b. - fermentaţia secundară, care are loc în zăcători închise, unde berea se face bună de consum.
   Morăritul. Produsele de măcinare sunt: tărâţele, grişul mare, grişul fin şi făina. Proporţiile acestor produse se aranjează astfel, încât să dea o solubilizare cât mai mare şi
o    ¡masă filtrantă cât mai bună.
   Modul de participare al acestor produse de măcinare în formarea extractului solubil al malţului, se vede din acest tablou:
Prod. de măcin, Extr. f. prod °|o rand. fierberii
  mestecarea şi păstrarea amestecului de apă şi malţ - putina de plămadă;
  2 - Un vas încălzibil pentru încălzitul plă-mezii _ cazanul de plămezi;
Târâte . • 15°lo Griş mare 20,)/o ,, mic • 3 0° Io Făină • • 35°|o Total. .    100
   4,350l0
   8.02°|e
   Î3.KPI0
   35.74°lo
   71.21
  • 6.05 11.25 32.50 50.20 100
   Randamentul creşte deci cu fineţea mă-cinişului, care are o mare importanţă în o-peraţia de plămădire, înlesnind procesele chimice. Volumul uruelii descreşte cu fineţea ei, iar volumul tărâţelor de bere, este strâns legat de fineţea de măcinare.
   La măcinat se au în vedere următoarele:
   1- toate boabele să fie măcinate;
 2-    cojile să fie cruţate, iar procentul lor să fie cuprins între 12 şi 18;
   3-   endospermul pe cât posibil complet măcinait şi să nu conţină părţi greu solubile.
   Măcinatul malţului se face cu ajutorul mo. rilor cari pot fi cu 2-6 valţuri. - Fig. 605 - Se face odată sau până la trei ori. Moara este aşezată de obicei la etajul superior al casei de fierbere.
   Fierberea. Prepararea ¡mustului are loc în casele de fierbere, cari se aşează între sala cazanelor cu vapori şi casa de maşini. Ele sunt înalte de 6-7 m., pereţii în ulei până la 1,5 m. si au deobiceiu 4 vase necesare preparării mustului:
   1 - Un vas neîncălzibil care serveşte la a-
                            Fig. 605. — VALZURI ..PENTRU ZDROBIT MAL-TUL - secţiune
   3    - Un vas neîncălzibil cu cele necesare filtrării - putina de filtrare;
   4    - Un vas încălzibil, destinat concentrării mustului şi fierberii cu hamei _ cazanul de must. O instalaţie mai simplă se compune din
2  vase: putina de plămadă care serveşte şi ca putină de filtrare şi cazanul de must care fierbe şi plămezile.
   Producţia anuală se calculează, înmulţind malţul necesar unei fierberi cu 5 şi apoi cu numărul anual al fierberilor.
   Plămădirea. In procesul de plămădire, desfacerea amidonului în maltoză şi dextrine s,e face prin acţiunea grupului de enzime-diastaze sau amilaze. Acţiunea amilazelor asupra amidonului este de două feluri: lichefiantă fi za-harificantă. Cea dintâiu se petrece la temperatura de 50°; la 70° C. se petrece în cel mai scurt timp; la 80° C. este slăbită, iar la 85°
C., este complect distrusă. Acţiunea zaharifi-cantă se petrecie cel mai favorabil la 50-55*
C., când se obţine cea mai mare cantitate de zahăr - 80% maltoză şi 20% dextrine. Za-harificarea inalţului blond este scurtă şi dă must cu un grad de fermentaţie ridicat; cel brun zaharifică în timp mai lung şi dă un grad de fermentaţie mai mic mustului.
   Amidonul odată solubilizat, rămâne în soluţie. Albuminele continuă procesul de demolizare, solubilizându-se numai în parte. Precipitarea albuminelor începe încă dela uscătoare şi continuă în timpul fiertului plă-mezilor şi al mustului, în timpul răcirei mustului, precum şi în timpul fermentaţiei principale şi secundare. Această proprietate a al-buminelor este de cea mai mare importanţă pentru fabricarea b. şi stabilizarea albuminelor în b. de consum, de compuşii intermediari de demolizare albuminoase - peptonele -, etc. care condiţionează vâscozitatea, spuma,
 BERE
 436
gustul plin si recent al b. Drojdia, la rândul ei, ar degenera printr’o alimentare exclusivă cu monoacizi. Măestria specialistului este să conducă această demolizare, aşa fel încât «ă nu fie nici prea avansală, dar nici rămasă în urmă, ci să evite turburările ulterioare.
   In practică, plămădirea se efectuează lăsând să curgă făina de malţ întrun rezervor de formă cilindrică - putina de plămădire -, Fig. 606 - apoi apă de o temperatură determinată. Procedeul de plămădire este acel al unei continue amestecări cu ajutorul uneielici.
Amestecul de apă şi malţ constitue plămada; soluţia obţinută se numeşte must dulce, iar resturile nedizolvate ale malţului, tărâţe. Concentraţia plămezii nu este fără influenţă a-supra reacţiunei enzimelor; în adevăr, această influenţă se manifestă începând de la o concentraţie ce trece peste 16%. Tot odată cu grosimea plămezii, creşte şi durata de zaha-rificare, malţul blond fiind mai sensibil decât cel brun - pentru amilaze şi probabil şi pentru celelalte enzime. Plămada subţire se obiş. nueşte în prepararea b. blonde, cea groasă pentru b. brună. Când se introduce făina de malţ în apă, se cere ca părţile solide ale malţului să fie împrăştiate în mod uniform, fără să ia naştere cocoloşi şi să se evite pe cât posibil o prăfuire a părţilor fine a uruelii de malţ în timpul căderii acesteia în apă. Plămădirea se poate face la rece, la cald, sau chiar la fierbinte. Plămădirea rece se face la 10-15° C şi e întrebuinţabilă numai când se lucrează cu un malţ bogat în enzime. Cea mai bună plămădire este însă cea caldă, la 35° C. In cazul malţurilor prea supra-dezagregate, se întrebuinţează plămădirea fierbinte, care are de scop să suprime acţiunea enzimelor proteolitice. Procesul de plămădire constă în a aduce amestecul de ypă şi
malţ la leimp. de 78°. Sunt mai multe metode tehnice de plămădire:
   a.   . Procedeul cu trei plămezi. Aici uruiala unei fierberi este amestecată cu apă de plămădire, - când apa este rece, atunci se aduce prin o adăugire de apă fierbinte la temp. de m 35-3 7°, amestecul acesta fiind împărţit două treimi în putina de plămădire iar o parte în cazanul de plămezi, unde qU încetul este adus la fierbere, intercalându-se
2  pauze, una la 5 0°, iar alta la 60-70°. întâia este pauza proteolitică, a doua este de zaharificare. îndată ce prima plămadă a isprăvit fierberea, este pompată în putina de plămădire, - după ce mai întâiu a fost pus în mişcare amestecătorul, aşa fel ca plămada fierbinte să se amestece cât mai repede cu cea rece şi prin aceasta,, temp. să se ridice până la 50-54° C. Totul durează 2 ţ,2 ore. Acelaş procedeu se repetă cu a doua plămadă, care data aceasta este ceva mai mare şi numai în pauza de zaharificare, după ce a fost fiartă, este repom-pată îndărăt; temp. putinei de plămezi este de astă dată adusă la 65-70° C., care constitue în acelaş timp şi pauza de zaharificare a întregei plămezi. Aceasta durează încă două ore. Procedeul se repetă şi a treia oară, numai că de data aceasta se trece în cazan o plămadă subţire, ce este adusă deadreptul la fierbere. De aci este pompată îndărăt, unde temp. se ridică la 75-78p. Prelucrarea plămezii a treia durează o oră. Procesele chimice şi biochimice ce se petrec în operaţia plămă-, direi sunt destul de complicate şi de importante. In momentul despărţirei plămezii principale în două părţi, în cea rămasă în putina de plămădire, se petrec reacţiuni între sărurile apei cu compuşii organici şi neorganici ai plămezii, dintre care fosfaţii joacă un rol principal. De cea mai mare importanţă este mărirea acidităţii în plămada rămasă la 3 7°. Alte schimbări suferă plămezile ce sunt prelucrate în cazan. In prima plămadă, nu au loc transformări ale amidonului în produse de demo-lizare, decât în limite reduse, din pricina enzimelor puţine- şi a pauzelor de zaharificare şi proteolitice foarte reduse. In general, este bine de ştiut, că în prelucrarea unui malţ bun, atât în prima, cât si în a doua plămadă, nu e nevoie sa se ţină pauze de zaharificare, ci să se ridice cu atenţie temp., câte un grad pe minut. Durata fierberii unei plămezi este pentru malţul brun 20-30-45 minute, iar pentru cel blond de 15-25 minute. Pentru b. blondă se fierbe mai puţin, spre a nu i se închide culoarea. A doua plămadă trece în cazan prin aceleaşi transformări,
                                                      Clişeu Fabrica Brasacliru Fig. 006. -- SALA 1)E FIERBERE — Cazanul de plămadă.
 437
 3 ERE
numai că sunt cu mult mai energice, de oarece avem părţi care odată au fost fierte, şi părţi care au suferit o lungă îmbibare cu apa. Plămada a treia conţine foarte puţine părţi insolubile şi mai multe solubile. Aici nu mai avem de deschis părţi solide şi nici de lichefiat sau zaharificat, de aceia se aduc direct la fierbere. Fiertul ei are de scop să distrugă enzimele; în modul acesta vom obţine un must cu o compoziţie constantă.
   b.    - Procedeul cu două plămezi. Această metodă este o variaţie a celei dintâiu, căci în principiu nu se schimbă nimic, ci se iau numai două plămezi în loc de trei. Prin acest procedeu, se reduce o plămadă şi se câştigă în mobilitate, putându-se aplica malţurilor de diferite însuşiri. Se plămădeşte rece şi se aduce malţul cu apă fierbinte, în loc de 35-37° - sau chiar se începe cu această tempe-ratur apoi se scoate prima plămadă, care e jumătate din plămada totală, se aduce la fierbere în 34-40 de minute. Prin pompare îndărăt, se ajunge la temperatura de zahari-ficare de 65-70° C. A doua plămădire se trage numai după ce zaharificarea s a terminat. Se ia apoi a doua plămadă - cam 1/3 din plămada totală se aduce la fierbere şi după 20-30 minute se pompează, revenin-du-se în plămadă la temperatura finală de 70° C. Metoda cu 2 plămezi economiseşte timp, fiind mai scurtă, lucru şi combustibil mai puţin şi este prin urmare mai eftină. Este foarte potrivită pentru prelucrarea mal-ţului blond, cum şi pentru fabricarea b. cu fermentaţie de fund.
   c.    - Metoda infuziunei. E întrebuinţată mai mult în Anglia, pentru fabricarea b. cu fermentaţie de suprafaţă. Constă în amestecul de malţ cu apă, cu intercalarea pauzelor pro-teolitice şi de zaharificare _ şi de aducerea acestuia la temperatura finală de 75° C. Particularitatea acestui procedeu constă în aceia că plămada nu e supusă fierberei, ci ne slujim numai de enzime pentru obţinerea mustului, renunţând complet la mijloace fizice. Dezavantajele metodei acesteia sunt: malţul are o slabă dezagregare, enzimele sunt neatinse la sfârşitul mustuirei, avem mai mulţi corpi finali de deimolizare şi mai puţini intermediari, etc. B. de infuzie are un gust mai moale şi mai puţin plin. De aceia metoda infuziei se potriveşte mai bine pentru o b. mai uşoară sau mijlocie, în special pentru b. blondă.
   Extragerea mustului. După terminarea procesului de plămădire, urmează imediat acel de obţinere al mustului, procesul filtrărei, care trebuie să aibă loc în cel mai scurt timp şi pe cât posibil complet. Acestea se petrec în două faze: 1. tragerea mustului prin filtrare şi 2-operaţia de spălarea mustului rămas în tă-râţe la sfârşitul primei faze. Pentru aceasta ne slujim de putina de filtrare sau de filtrul de plămadă.
   Putina de filtrare este un vas de fier, cilindric, servind la separatul mustului de tărâţe şi având două funduri. Unul din acestea este găurit ?i format din mai multe plăci, pe care rămân tărâţele, în timp ce mustul trece pe al doilea fund, de unde este condus mai departe, prin tuburi special adaptate acestui scop. Tuburile au la capetele terminale câte un robinet special. Putina este închisă de toate părţile şi izolată, pentru a se păstra în tot timpul filtrării aceiaşi temp. Inlăun-trul lui se află elicea pentru amestecat cum şi un tub cilindric, aşezat pe un ax care se învârte în plan orizontal peste stratul de tărâţe. Acest tub constitue o morişcă hidraulică, având perforaţiuni situate în două părţi opuse. 1 uburile cu robinet colectează mustul într’un vas, iar de aici, printr’un tub mic, este dus la cazanul de must. Important este că stratul de tărâţe de pe fund să nu fie mai gros de 30 am. şi ca durata filtrării să nu treacă mai mult de trei ore. Pentru aceasta se cere ca suprafaţa liberă să atingă 80% din suprafaţa fundului. După ce plămădirea s’a isprăvit, conţinutul putinei de plămadă este pompat sub continuă agitare în putina de filtrare. Când toată plămada a fost pompată, se mai agită câteva minute, pentru a se obţine un amestec omogen, apoi se opreşte elicea şi se lasă totul în linişte 1/4-1/2 de ‘>ră. întâiu încep să se depună tărâţele grele, vârfurile boabelor nedezagregate, cojile - apoi cele mai puţin grele şi la urmă cele mai u-şoare, formând aşa numitul nămol superior. Când separaţia este completă, suprafaţa mustului se înfăţişează ca o oglindă neagră; în cazul contrar, mustul are o suprafaţă gălbuie roşcată. Spunem că separarea este completă, când privind mustul el apare negru cu puncte distincte albe. După oră plămada s’a a-şezat şi începe filtrarea, prin deschiderea robinetelor corespunzătoare fiecărui strat de nămol. Se obţine un must tulbure, care es'e pompat îndărăt. Se repetă operaţia până ce se obţine un must clar, care este lăsat să curgă în cazanul de must.
   Filtru] de plămadă este un aparat slujind la filtrarea mustului. Este compus din rame şi pîăci, aşezate altern. Fiecare ramă este închisă faţă de plăci, prin pânze de filtru - de bumbac tare - care se atârnă de partea superioară a ramei, de ambele părţi. Spaţiile formate de rame sunt cam de 5-8 c.m., în care intră plămada de filtrat. Plăcile sunt de fiei turnat, cu şănţuleţe care merg de sus în jos şi care servesc ca rezervoare pentru lichidul filtrat. Când plămada este gata mustuită, nu se mai lasă să se sedimenteze, ci se pompează direct în filtrul prealabil încălzit şi cu robinetul de aer deschis. Mustul trece imediat prin pânze şi prin robinet este lăsat în cazanul de must. După 1 -2 minute el este limpede. Avantajiile filtrului cu plămadă sunt:
BF.RE
 438
 avem posibilitatea de a lucra cu orice malţ, cu acelaş succes; putem mări producţia prin majorarea numărului de fierberi; randament superior; economie de cărbuni, căci nu trebuie să se concentreze mustul în cazan prea mult, deoarece apele de spălare pentru obţinerea extractului sunt mai reduse; câştig de timp; mustul curge mai limpede. Dezavanta-giile sunt: cheltuelile cu întreţinerea pânzelor de filtru _ făcutul şi desfăcutul acestuia necesită 2 oameni. In orice caz, filtrul este o noutate de luat în seamă şi un aparat tehnic perfecţionat.
   Fierberea mustului are următoarele scopuri: a. - concentrarea mustului, b. - distrugerea enzimelor, c. - sterilizarea complectă, d. - precipitarea albuminelor coagulabile, e. • trecerea de subsanţe amare şi aromatice ale hameiului în must.
   Fierberea se face în cazane speciale, prevăzute cu dispozitive de încălzire, agitatoare, conducte de vapori şi termometru registrator.
   Concentrarea, aduce şi închiderea culorii, care poate fi provocată şi de oxidările ce au loc în timpul fierberii, distrugerea enzimelor, lasă fix raportul zaharurilor, lucru necesai mai ales pentru mustul de infuzie.
   Sterilizarea complectă se produce după
1  /4 oră de fierbere, când toate microorganismele au pierit.
   Precipitarea albuminelor, cari s’au solubili-zat la prepararea mustului, este o altă schimbare esenţială
   Ele se precipită după o fierbere de durată anumită. în fulgi mari, iar mustul devine limpede. Ruptura aceasta - flocoanele - poate apare însă în multe forme.
   E<î depinde de gradul de desagregare al mal-ţului, de procentul de plămădire şi de concentraţia mustului. Un malţ bine desagregat, are durata de fierbere mai scurtă. Fierberea se continuă, până ce se produce ruptura.
   Precipitarea albuminelor este condiţionată de durata de fierbere, de reacţia mustului şi de taninul din hamei. In general, pentru această precipitare, este suficient o oră.
O  fierbere mai îndelungată, face berea mai puţin sensibilă la frig, iar albuminele trec din nou în soluţie. Precipitarea albuminelor este în raport direct cu creşterea acidităţii, iar la completa lor precipitare, ia parte şi taninul din hamei.
   Hameizarea. In timpul fierberii mustului se adauă şi hamei. - Fig. 607 - Depinde de:
a. - solubilitatea componenţilor hameiului;
b. - de reacţiile ţari au loc între componenţii solubili ai hameiului şi compuşii apei de bere; c. - de calitatea hameiului întrebuinţat; d. - de modul în care se dă hameiul mustului.
   a. - Solubilitatea componenţilor hameiului.
Cea mai mare parte dintre ei, sunt insolubili în apă, în afară de tanin şi produsele lui de
transformare, flobafenele. Se mai disolvă şi hidraţii de carbon, fosfaţii şi sulfaţii.
   Albuminele hameiului măresc capacitatea de spumare a berii şi repară pierderile suferite de must prin coagularea din timpul fierberii.
                        Clişeu Fabrica Bragiidiru Fig. 007. — SALA DE FIERBERE. CAZANUL DE HAMEI.
   Acizii amari ai hameiului trec în must în stare coloidală în % variabil şi în disper-siunea moleculară în % constant. Humulonul
- acidul a - se găseşte în % redus, ca liumu-lonsol.
   Solubilitatea componenţilor preţioşi ai hameiului, este legată de gradul de aciditate actuală, de concentrarea ionilor de H. Un must mai acid consumă mai mult hamei decât unul mai puţin acid.
   Lupulonul - acidul P - are aceleaşi proprietăţi, fiind însă mai puţin activ în procesele chimice. Complet inactive, sunt reşinele.
   Din componenţii amari ai hameiului, o parte trece în must, în timpul fierberii, alta rămâne în tărâţe, iar a treia distilă. Disolvarea componenţilor hameiului devine posibilă prin fierbere.
   Schimbările mustului, datorite componenţilor hameiului. In primul rând, gustul, din dulceag devine amar. Amăreala depinde de acţiunea pe care o au phosphaţii de a reduce acest gust amar, cantitatea de haimei nea-vând importanţă directă.. Phosphaţii terţiari, sunt mai activi decât cei secundari şi primari, iar cei de potasiu mai activi decât cei de Ca.
   Apele sărace în carbonaţi, dau un gust mai agreabil şi amăreala mai fină. Mustul preparat cu aceste ape suferă o hameizare abundentă şi o fierbere îndelungată.
   Hameiul dă, pe lângă amăreală, o aromă caracteristică, dată în cea mai mare parte de către răşinele hameiului, cari în plus micşorând tensiunea superficială, dau posibilitatea unei spumări abundente. Culoarea este influenţată şi ea de hamei, devenind mai închisă, în cazul apelor bogate în carbonaţi. Taninul hameiului şi produsele lui, floba-
 439
 BERE
fenele, măresc coagularea albuminelor, fără a avea influenţă asupra gustului.
 In sfârşit, componenţii hameiului, exercită
 o  acţiune de conservare a berii.
 Cantitatea de hamei se regulează după calitatea lui, felul berii, compoziţia apei, gustul publicului şi mânuirea hameiului în procesul fierberii.
 Se dă: hamei proaspăt mai puţin ca vechi;
bere, pentru a nu se influenţa în rău gustul berii, se separă hameiul de imust, prin strecurare, înainte de răcire, iar apoi mustul este pompat în dispozitivele de răcire, de unde va trece la fermentare.
   Mustul constă din apă şi extract. Compoziţia extractului este următoarea: substanţele solubilizate ale malţului şi ale hameiului, precum şi din sărurile apei de bere. Chimic,
                                                Clişeu Fabrica Bragadiru Fig. 608. — APARAT PENTRU RĂCIT BEREA
pentru berea blondă mai mult decât cea brună, iar un must mai concentrat se hameizea-ză mai puternic şi deasemenea pentru o fierbere mai scurtă.
   Esenţial pentru hameizare, este compoziţia apei de bere şi mai ales gustul publicului, de care trebue să se ţină seama.
   In mediu se dă pentru un hl. de bere, 200 gr. hamei.
   Modul cum se adaugă hameiul. Hameiul se dă în stare naturală cu inflorescenţele întregi, sau mai bine aceste inflorescenţe se macină, obţinându-se o mai bună utilizare. Mai răspândit în practică, sunt extractorii de hamei, cu ajutorul mustului şi al apei de extracţie a malţului.
   Hameiul se dă în 2-3 porţiuni.
   Prima porţiune se dă când fundul cazanului este acoperit cu must, iar a doua cu o oră mai înainte de terminatul fiertului. După fier-
oompoziţia extractului de must este formată din hidraţi de C., albumine şi cenuşe, după cum urmează:
 1. Hidrati de carbon
                      Îmaltoză
                      glucoza............ 60—68'|o
                      fructoză
 b - zacharoză ..........................     5—   8°|o
 c - pentosane ..........................     2—   4°|o
 d - dextrine ..............•............18—26°lo
 2. Proteine . . . •..................    . . 4— 6°|o
 3. Cenuşe....................................   — 2°lo
 La fabricaţia berii rezultă tărâţele umedei acestea sunt părţile malţului, care nu au putut fi solubilizate. Cantitatea lor variază cu malţul, un 'malţ blond dă mai puţine tărâţe decât cel brun. In mediu se obţin din 100 kgr. de malţ 125-130 kgr. de tărâţe umede. Ele se compun, la scoaterea din filtru, din 75-80% apă şi 20-25% substanţe uscate. Aceste tărâţe sunt un furaj preţios şi fabri»
BERE
440
 cile le vând de cele mai multe ori în stare umedă. Când nu se pot vinde umede, lucru foarte rar, atunci pentru a le conserva, ele sunt uscate prin aparate speciale. Tărâţele de bere nu trebuesc uscate la temperaturi ridicate, căci în acest caz o parte din substanţele proteice devin indigestibile. Acest lucru se cunoaşte după culoarea închisă pe care
0 au tărâţele uscate la temperaturi ridicate. Compoziţia substanţei uscate a tărâţelor de bere este aproximativ: albumine 23%, substanţe fără azot 50%, celuloză 17%, grăsime 5%, cenuşă 5%. Tărâţele conţin 75% din substanţele proteice ale malţului şi 80% din grăsimea acestuia.
   Răcirea mustului. Mustul trebue adus dela temp. de 10°, la aceia de 5° C.
   Aceasta se face în două stadii:          1- în
tăvile sau linurile de răcire şi 2- cu ajutorul aparatelor prin care circulă apă rece şi soluţii răcite. - Fig. 608.
   Tăvile de răcire, sunt vase cu suprafaţă mare şi adâncime mică, făcute din tablă de fier şi sunt sprijinite pe nişte şine de fier în formă de T. Aceste tăvi sunt aşezate în camere speciale, bine aerisite, cari trebue să fie foarte ^curate. Au mărimea calculată după cantitatea ce t.rebueşte răcită, însă nu pot trece o anumită limită. Din cauza infectării mustului în acest procedeu, al tăvilor de răcire, în anumite împrejurări, tăvile sunt înlocuite cu vase închise, răcite prin ţevi. In aceste cazuri răcirea se face până la 55°-50° C, cu apă rece. Mai departe mustul se răceşte până la 5° în aparate speciale. Lungimea normală a unui asemenea ră-citor este de 5-6 m. Normal, se consideră drept capacitate de răcire pentru un răcitor,
1 4 hl. must pentru 1 m. lungime, deci un ră_ citor de 5 m. ar răci într’o oră şi jum.
1 00 hl. must, fiind suficient pentru o fabrică cu vânzare de 30.000 hl. anual. Pentru fabrici mai mari, numărul răcitoarelor se măreşte.
   In timpul procesului de răcire, au loc fenomene fizice *i chimice. Unul din ele, este absorbţia de oxigen a mustului, care este de 2 feluri: absorbţie în care oxigenul este legat chimic de componenţii mustului şi absorbţie fizică în care oxigenul se află disolvat în must. Ambele depind de: temperatura mustu_ lui, concentraţia lui, de mişcarea la care e supus, precum şi de grăsimea stratului. O temp. ridicată şi o concentraţie mare, măresc absorbţia chimică. In absorbţia fizică, temp. şi concentraţia joacă un rol invers. Mişcarea şi subţirimea stratului de must, măresc atât absorbţia chimică, cât şi pe cea fizică. In absorbţia chimică, când oxidarea se întinde a-supra albuminelor, zacharurilor şi componenţilor solubili ai hameiului, se petrece o închi_ dere a culorii, ceiace constitue un defect pentru berea blondă.
   Un alt produs important în răcire, este de-
punerea sedimentului, care este un fenomen de clarificare şi purificare a mustului. Sedimentul este format din:        albumină şi alte
părţi de hamei, celuloză şi subst. minerale, zacharuri şi albumoze. După scurgerea mustului, acest sediment se curăţă. Separarea sedimentului de must, este satisfăcătoare, când aceasta se lipeşte de fundul tăvii. Aceasta înseamnă că operaţiile de fabricaţie până în acest moment, au fost bine conduse.
   Cantitatea de sediment variază între L5-3 kgr. de sediment., pentru 100 kgr. malţ. Orzul cu un conţinut mai ridicat de N. dă mai mult sediment, mustul de bere blondă mai mult decât cel de brună, iar cel de infuzie mai mult decât cel de decocţie. Deasemenea un must care după fierbere este trecut prin strecurătoarea de hamei, dă mai mult sediment, decât altul filtrat prin putina de filtrare. Acest sediment este apoi filtrat cu ajutorul preselor, operaţie care trebue să facă în 15-20’, pentru a înlătura o eventuală infecţie.
   Celelalte transformări ale mustului au importanţă mai mică. Densitatea mustului creşte în raport cu concentraţia. .
   Fermentaţia. Agentul de fermentaţie, aşa numita drojdie de bere, este o ciupercă din fam. Ascomycetes.
   Are formă rotundă sau elipsoidală cu 9-17    |- în lungime şi 6-8            lăţime. For-
ma exterioară, variază cu: felul nutriţiei, temperatură, vârsta culturii şi compoziţia substratului hrănitor.
   Recunoaşterea unei drojdii după forma exterioară, nu este posibilă, atâta timp cât nu cunoaştem condiţiile de vegetaţie.
   La o celulă distingem învelişul şi conţinutul celular protoplasmatic, format din substanţe albuminoide. Aci e sediul fenomenelor vitale. Dispoziţia protoplasmei este neuniformă din cauza vacuolelor. In plus se mai găsesc în celule, granule de glicogen care se pun în evidenţă cu ajutorul iodului. Gli-cogenul este dovada de energie a celulei.
   învelişul celulei e constituit din celuloză şi subs. pectice. El este permeabil pentru subst. alimentare şi pentru produsele de fermentare cari urmează a fi eliminate.
   Membrana celulară este un solvent pentru anumite substanţe, celulele fiind îmbrăcate într’o membrană lipoidică.
   Acest lipoid dă posibilitatea pătrunderii în celulă, numai a corpilor solubili în el.
   Peretele celulei moarte este mai uşor co-lorabil decât al celei vii. El are proprietatea de a secreta o substanţă cleioasă, depozitând subst. albuminice gomoase din must. Din a-ceastă cauză, suprafaţa celulelor este lipicioasă, iar când se. întâlnesc mai multe Ia un loc, se unesc, formând aşa numitul fenomen de floconare sau aglutinare, drojdia luând numele de aglutinantă sau „cu ruptură“.
   O drojdie cu aglutinare mai slabă se nu-
441
BERE
meşte pulverulentă. Floconarea, este cauzată de presenţa enzimelor proteolitice, imai bogate la drojdiile pulverulente şi invers. Ea poate fi condiţionată şi de concentraţia de H. ioni, o mare acţiune aglutinantă având ionul de Ca.
   Drojdia se înmulţeşte prin înmugurire sau . spori, în condiţiuni de viaţă nefavorabile.
   Sunt 2 feluri de d.: cultívate şi sălbatice.
D.  sălbatice sunt acelea cari nu iau parte la fermentaţia normală a berii. D. de spirt sunt pentru bere, sălbatice. Cele cultivate, provin din cele sălbatice prin culturi de lungă- durată - sute de ani. D. sălbatice1 sunt foarte răspândite, cauzând pagube însemnate şi prima grijă a controlului biologic, constă în a vedea» dacă d. technică - cultivată - nu este infectată de una sălbatică. D. cultivată se împart, după felul de comportare la fermentare în: d. de fund şi d. de suprafaţă.
   Fermentaţia de fund se petrece la 5°-10°, iar cea de suprafaţă la 10°-25°. Fermentaţia de fund are 2 faze: principală şi secundară. Cea principală are loc în vase deschise şi durează 8-10 zile, în care timp este fermentată cea mai mare parte din maltoză. Urinează apoi fermentaţia secundară, care are loc în vase închise şi durează 1 -3 luni, la temp. de l°-2°. Zahărul fermentescibil a fost complet fermentat, d. a căzut la fund, iar berea saturată cu CO2 e dată în consum. In fabricaţia berei se întrebuinţează d. pură. Cultura ei în tehnică a fost introdusă’ de Hansen din Copenhaga - prin izolarea unei singure celule, pe care a crescut-o mai departe până la obţinerea de cantităţi întrebuinţate în practică.
   D.    tehnică ce se dă mustului, conţine pe lângă celulele ciupercii şi diferite subst. organice ca: corpi glutinici, aparţinând subst. albumnice şi cari se depun începând dela răcire şi până la fermentaţie, albumine coagulate, tărâţe, răşine de hamei şi oxalat de Ca. Se mai găsesc de asemenea diferite bacterii, mucegaiuri şi levuri sălbatice a căror prezenţă este dăunătoare.
   Puritatea unei drojdii, este necesară, dar nu suficientă. Calitatea ei este în funcţie de mulţi factori şi practicianului îi revine sarcina de a găsi cea mai bună d., adaptată la condiţiile în speţă, ale fabricii.
   O d. poate degenera şi atunci este înlocuită cu altă cultură pură, care trebue să fie gata.
   D.    în fermentaţie se înmulţeşte cam de 4 ori. Această înmulţire se reduce treptat, până ce mustul ajunge la un procent de 2% alcool, când această înmulţire încetează, con-tinuându-se numai fermentaţia.
   Producţia d. în fabrícele de bere, este mult mai mare decât necesităţile de însămânţare, deaceia multă se vinde, având întrebuinţare ca furaj.
   Nu toată d. depusă, poate fi întrebuinţată. Stratul inferior şi superior se îndepărtează, recoltând numai pe cel mijlociu, care este apoi supus unei operaţii de curăţire şi spălare puternică.
   Numai în stare pură şi bine depozitată, o
d.  de bere îşi poate păstra calităţile nealterate.
   Enzimele. Au o importanţă foarte mare pentru viaţa d., ele provocând toate transformările bio-chimice ce au loc în fabricaţia berii.
   Prin fermenţi se înţelege o subst.. cu acţiune catalitică, produsă de celula vie, în strânsă legătură cu ea, fără ca acţiunea ei să fie legată necondiţionat de celulă. Numărul enzimelor d. este mare şi se clasifică după transformările chimice produse.
   Grupa I. Cuprinde enzimele hidrolizan-e, cari desfac molecula superioară a hidraţilor de C., a glucosizilor, a albuminelor, precum şi a grăsimilor prin fixarea apei în moleculă, după care urmează formarea de molecule mai mici.
   In grupa enzimelor hidraţilor de C. avem:
a.- Glicogeneza cu rol de a mijloci acumularea şi consumul glicogenului, de către celula drojdiei. Este o endoenzimă - cu acţiunea numai în interiorul celulei; b.- Dextrinoza cuprinde enzimele cari produc demolizarea treptată a dextrinelor; c. - Maltoza se găseşte în cele mai multe rase de sacharomiceţi şi are rolul de a desface maltaza în glucoză; d. - In-vertoza. cu acţiune hidrolisantă asupra zacha-rurilor, fiind mult răspândite; e. - enzimele proteolitice, la cari deosebim e. peptice, cari în mediu slab acid desface albumina până la albuminoase şi peptone şi e. triptice, cari în mediu slab alcalin, continuă acţiunea de desfacere, până la aminoacizi. Dintre aceştia face parte şi endotriptasa drojdiei, foarte importantă, care la drojdie provoacă autoliza sau autodigestia celulară; f. - Lipaza are acţiune hidrolizantă asupra grăsimilor.
   Grupa II. Cuprinde enzimele oxidante şi reducătoare. Oxidazele înlesnesc procesele de oxidare în organismele vii, iar reductozele produc fenomenul contrar.
   Grupa III. Cuprinde enzimele de fermentaţie numite zimaze sau alocaze. Sunt enzime foarte sensibile, acţiunea lor fiind condiţionată de prezenţa unei substanţe numită coen-zimoasă.
   Fermentaţia principală. Are loc în pivniţe răcite artificial, protejate contra temperaturii exterioare, bine aerisite şi uşor de curăţit. Aşezarea ei trebue făcută, dedesubtul tăvilor de răcire.
   Temperatura necesară este de 6° C. Răcirea se face cu ghiaţă artificală sau cu maşinile frigorifere. - Fig. 609.
   Răcirea prin circulaţia de aer răcit, se face în aşa fel încât aerul răcit să se ridice
 BERE
442
de jos în sus şi să fie absorbit pe la partea superioară. Un aer umed este dăunător, căci fa-forizează înmulţirea mucegaiurilor, cari împrumută berii un miros urât.
   Vasele de fermentaţie sunt construite din lemn, aluminium, ciment sau fier emailat.
                         Clişeu Fabrica Bragadiru Fig. 609. — COMPRESOR PENTRU GHIAŢĂ ARTIFICIALĂ.
 Cele din lemn - stejar - se conservă prin lăcuire, parafinare sau smolire, cea mai bună fiind lăcuirea. Orice stricăciune ivită la aceste vase, trebue imediat reparată pentru a nu da posibilitate unei eventuale infecţii. Emailul are desavantajul că este fragil şi nu se poate repara uşor.
   Vaşelele de aluminium sunt azi cele mai întrebuinţate, fiind cele mai bune. Ele au numeroase avantagii.
   Vasele de ciment sunt întrebuinţare dease-menea, având interiorul îmbrăcat cu un strat izolator.
   Aceste vase - linuri de fermentaţie - independent de materialul din care sau construit, nu pot trece, din motive technice, anumite dimensiuni. Adâncimea lor nu trebue să treacă de 2 m.
   Conducerea fermentaţiei. Începutul fermentaţiei, are loc odată cu însămânţarea -adăogarea drojdiei, la mustul de bere răcit. Momente principale în fermentaţie sunt: 1-. însămânţarea; 2- Regularea temperaturii mustului în fermentaţie; 3- Condiţiunile exterioare în care se petrece fermentaţia.
 -  însămânţarea, se face în trei feluri: a. - pe cale uscata; b. - pe cale umedă; c. - după sistemul Darauflossen. Cea mai obişnuită, e prima.
   Drojdia se pune mai întâiu într’un vas mai mic cu must, de unde se toarnă în altul, repetându-se operaţia până ce imustul formează o spumă bogată. Se varsă apoi conţinutul în linurile de fermentaţie, amestecându-se energic şi apoi se continuă vânturarea lichidului de câteva ori, în primele zile de fermentaţie. Această vânturare se face azi prin dispozitive de aerisire cu ajutorul aerului comprimat si filtrat.
   La însămânţarea umedă, drojdia, în cantitate corespunzătoare, se însămânţează într’o cantitate mică de must, la o temp. mai ridicată de 12-15P, în care caz drojdia înmugureşte foarte repede, iar mustul în fermentaţie, se adaogă mustului răcit al linului. Metoda e întrebuinţată când avem puţină drojdie. In sistemul Darauflossen, se dă drojdia la o cantitate de must mai mică şi în urmă se toarnă must pentru fermentat de mai multe ori. Cantitatea de drojdie ce se dă, este în dependenţă de o^serie de factori: concentraţia mustului, mărimea vasului, temp. mustului. Ea se stabileşte în mod practic.
   După însămânţare începe fermentaţia, care trece prin mai multe stadii caracteristice şi distincte, urmând o serie de fenomene: 1-Infăţişarea schimbătoare a suprafeţei mustului yi fermentaţie; 2- Prin o ridicare de temperatură; 3- Scăderea extractului mustului în fermentaţie; 4- Clarificarea şi ruptura berii. In concordanţă cu apariţia acestor fenomene se facie controlul fermentaţiei. Manifestările normale exterioare ale fermentaţiei, cuprind mai multe stadii:
   Stadiul I. începutul fermentaţiei se petrece după 15-80 ore dela însămânţare. Se manifestă prin apariţia de mici băşicuţe cari se întind pe toată suprafaţa, dând naştere la o spumă albă uniformă.
   Durata acestui stadiu este invers proporţională cu temp. mustului şi cantităţii de drojdie .
   Stadiul II. Caracterizat prin apariţia on-dulaţiilor de spumă cari se continuă prin formarea de mici dealuri - numite croize
- Krausen. In acest timp se elimină rezinele de hamei, cari dau spumei o coloraţie brună.
   Stadiul III. Croise-le ating punctul culminant. Când sunt tari şi întregi, este o dovadă că fermentaţia se petrece în mod normal. Ele devin apoi gălbui şi negre. înălţarea depinde de concentrarea mustului şi puterea de fermentaţie a drojdiei.
   Stadiul IV. Caracterizat prin retragerea şi prăbuşirea dealurilor de spumă. Drojdia cade la fund, depunându-se într’un strat consistent. La sfârşitul acestui stadiu, la suprafaţă rămân acoperişurile - resturi de spumă _ cari trebue să fie: compacte şi uniforme,
   Fermentaţia principală s’a sfârşit, iar berea tânără, trece în zăcători. In timpul acestor stadii, pot interveni diverse anomalii, cari 3unt datorite unei proaste drojdii sau unei greşite conduceri a fabricaţiei.
   Controlul technic al fermentaţiei se face prin măsurarea continuă a temperaturii. Către sfârşitul fermentaţiei se gradează mustul cu zacharometrul, spre a se vedea descreşterea conţinutului de extract, determinându-se astfel gradul de fermentaţie al mustului şi sfârşitul ei, care este urmat de o clarificare a berei tinere. Durata acestei fermentaţii este în dependenţă de mai mulţi factori şi în primul
 443
 BERE
rând de temp., fiind cu atât mai scurtă cu cât această temp. este mai ridicată. Este în mediu 7-8 zile şi variază între 6 şi 14 zile.
   Procedeele speciale de fermentaţie. Se deo. sebesc două:     ascendent,   acela al ridicării
 treptate a temp. şi descendent, în care fermentaţia începe cu temp. mari şi pe măsură ce avansează, temp. este scăzută. Are avantajul că dă posibilitatea unei desvoltări a-bundente a drojdiei, oprind deasemenea infecţia.
   In fermentaţia rece, temperatura de insă-mânţare a drojdiei este 4° C şi această temp. caută a se menţine în tot timpul fermentaţiei.
   Pentru acest procedeu, drojdia este spălată anticipat, la temp. de 4°-7° C., într’o soluţie de KOH-0.06-0.20%, suferind o pierdere de 20-40%.
   Deasemenea din coaja bobului de orz, tre-bue eliminate acele subst. numite testine. Durata de fermentaţie în acest procedeu, este natural mai lungă.
   In procedeul Schalk, fermentaţia este continuă şi se petrece în vase închise, de oţel emailat. Din cauza defecţiunilor pe cari le prezintă a fost părăsit.
   Mai există şi procedeul rapid a lui Nathan care scurtează fermentaţia şi maturaţia berii, prepararea petrecându-se în mod steril. Este un procedeu bun, care se bucură de numeroase avantagii, necesitând în primul rând, cheltueli de instalaţii şi preparaţie, reduse. Este practic pentru regiunile cu veri calde unde berea se consumă numai vara.
   Mai amintim şi fermentaţia în vid.
   Răcirea berei tinere. După terminarea fermentaţiei principale, se face răvăcirea, trecându-se berea, tânără în zăcători, unde va avea loc fermentaţia secundară. înainte de ră-văcire, se înlătură dela suprafaţa lichidului spuma şi impurităţile. Trecerea se face prin ţevi de cupru la o temp. de 5°-6° C.
   Fermentaţia secundară a berii. A-ceastă fermentaţie trebuie să se petreacă într’o pivniţă rece, uscată şi bine aerisită. Temp. unei astfel de pivniţe trebuie să fie 0 ° -1 °. O bună şi lungă conservabilitate depinde de răceală. Uscăciunea şi aerisirea a-sigurâ evitarea infecţiei cu mucegaiuri sau’alte microorganisme. Pentru aceste condiţii se cere ca pereţii        010.
 pivniţei să fie izolaţi. însuşirile de fineţă, conţinutul de CO2 şi maturaţii, depind de felul pivniţei şi de imersul fermentaţiei, care are loc în vase închise.
   In fermentaţia secundară deosebim 4 faze: 1- manifestările fermentaţiei secundare; 2-saturarea berii cu C02; 3- limpezirea berii;
4-   maturaţia propriu zisă a gustului berii.
   Prima fază trebue să înceapă repede şi să decurgă încet şi susţinut şi să nu înceteze prea de timpuriu. Manifestările ei sunt diferite de cele ale fermentaţiei principale, iar condiţiunile pentru un mers normal depind de: 1 - compoziţia extractului din berea tânără; 2- cantitatea şi calitatea drojdiei; 3-factorii exteriori.
   După fermentaţia principală, unai există încă suficiente cantităţi de substanţe fermentabile cel puţin 1 % din cantitatea totală de extract, cari nu au fost atacate în prima fermentaţie fiind mai greu fermentiscibile şi anume: mal* to-dextrinele şi acro-dextrinele. Ele fac ca fermentaţia secundară să fie mai lentă.
   O fermentaţie secundară bună depinde în primul rând de gradul de dezagregare al irial-ţului, precum şi de condiţiile dezagregării lui.
   O    bună desagregare petrecută în condiţiuni normale atrage după sine o normală fermentaţie secundară şi invers. Ea mai depinde şi de cañtitatea şi puterea de fermentaţie a drojdiei, care trebue să fie aglutinată, iar nu floconantă.
   Factorii exteriori cari au influenţă sunt: mişcarea lichidului în fermentaţie, aerisirea, temp. şi mărirea zăcătorilor. Fermentaţia secundară începe cu apariţia unei căciuli albe de spumă. Aceasta este faza activă, care este urmată de o fermentaţie lentă. în care timp berea îşi acumulează cantitatea necesară de CO2. O bere obişnuită conţine 0.35-0.40%
                        Clişeu Fabrica Bragadiru — INSTALAŢIE PENTRU PRODUCEREA ACIDULUI CARBONIC.
CO, cantitate care e produsă în părţi egale de fermentaţia principală şi cea secundară. Bioxidul de. carbon si alcoolul sunt principalele prod.use în fermentaţia alcoolică, dar pe când 'C02 se pierde foarte mult, alcoolul rămâne în bere. Există procedee pentru capta-
BERE
 444
rea C02, dar ele se introduc cu greutate. Conţinutul de acid carbonic este de cea mai mare importanţă pentru bere, căci de el depinde gustul plăcut şi faptul că prieşte atât de bine organismului. - Fig. 610 - Tot datorită lui, se obţine o bună conservabilitate, precum şi evitarea infecţiei cu microorganisme. Ber~a posedă o capacitate de reţinere în soluţie pentru CO2, care este mult mai mare decât a apei, lucru pe care-1 putem observa cu uşurinţă.
    In faza Il-a a fermentaţiei secundare, zăcătorile, pentru a se satura cu CO2 se astupă la început cu dopuri şi apoi cu aparate de Spundare, cari sunt un fel de ventile de siguranţă cari dau drumul CO2 dintr’o zăcătoare, de îndată ce acesta a ajuns la o. anumită presiune. Spundarea are de scop să adune în bere conţinutul necesar de C02, care pe lângă rolul arătat, mai are şi pe acela al formării de spumă. Aparatele de spundare trebue să îndeplinească următoarele condiţiuni: 1. scurgerea C02 prin aparat să fie uniformă; 2. să menţină presiunea constantă.
    Presiunile mai mari de 0.3 atm. nu sunt întrebuinţate. Ultimul proces în fabricaţia berii, este acel al maturaţiei. In acest timp, gustul de drojdie şi substanţele cari dau berii deasemenea un miros neplăcut dispar, iar gustul berii devine ,,mai rotund“. - Fig.
 61 I reprezintă o pivn'-ţă de ma-turaţie.
    Durata de maturaţie depinde de:
 1- concentraţie; 2- fermentaţie şi
 3-  temp, de fermentaţie. Cu cât berea va fi mai concentrată, mai puţin fermentată şi cu cât temp. de depozitare va fi mai joasă, cu atât durata de maturaţie va fi mai lungă.
    Gradul de fermentaţie al unei berii este cantitatea de extract fermentată, exprimată în procente faţă de extractul mustului înainte de fermentare. Se măsoară cu zacharometrul. Gradul final de fermentaţie este cel mai înalt ce se poate obţine şi diferenţa dintre el şi gradul de fermentaţie al berii mature, trebue să fie cât mai imică, pentru a se obţine o bună conservabilitate.
    Calcularea gradului de fermentaţie:
 Mustul rece înainte de ferment.............   12^0
 Berea după ferment.........................3.60|o
                           diferenţa - • • . 8.4°|o
    Gradul de -fermentaţie în procente va fi:
             120; (12 — 3.6) = 100: X
             X= —8—- x 100 = 70°Io 12
    Deci 70 % din cantitatea de extract, a fost fermentat şi transformat în alcool şi
 co2.
    Pierderile de fabricaţie sunt date de diferenţa dintre cantitatea mustului înainte de .fermentaţie şi cantitatea de bere obţinută. Ele variază între 12-24% şi sunt datorite:
    1- Evaporării prin răcirea mustului 4- 9%
    2-   Pierderii prin hamei şi sediment 1- 3% 3_ Pierderii de ferm. depozit, tras 5-12% Trasiul berii este trecerea acesteia din zăcătorile de maturaţie în vasele sau sticlele de transport, sub aceiaş presiune, fără pierdere de C02. Această cerinţă este satisfăcută de umplutul sub contrapresiune şi constă în aceia că în vasul de transport, trebue să se găsească aceiaşi presiune ca şi în vasul din care curge berea. Această umplere se chia-mă izobarometrică. Pentru aceasta, conductele trebue să fie de aceiaş diametru pe toată întinderea, iar intrarea aerului să fie oprită. Variaţiile de temp. sunt deasemenea evitate.
                     Clişeu Fabrica Bragadiru Fig. 611. — PIVNIŢA DE MATURAŢIE.
 445
BERE-BERGAMOTTE
   In tehnica modernă, berea trece printr’o serie de aparate şi anume: a. - dispozitivul de amestecare al conţinutului diferitelor vase; b. _ pompa de bere; c. - filtrul fi d. -aparatul propriu zis de umplut. - Fig. 612.
   Pompa de bere este denumită şi regulator de presiune. La această pompă, berea vine sub presiune de 0.3-0.4 atm. şi e trimisă mai departe de filtru, cu o presiune de atmosferă sau mai mult, după cum filtrarea este simplă sau dublă, iar filtrul este proaspăt sau cu o funcţiune mai lungă. Pompa de bere tre_ bue să lucreze lin şi este prevăzută cu 2 cilindri mişcaţi cu ajutorul aerului comprimat. Pompele moderne centrifugale, sunt prevăzute cu motoare. Filtrul este al 3-lea aparat şi este de 2 feluri: cu rame şi cu camere. O bună filtrare este condiţionată de o bună masă de . i filtru, care constă din fire de bumbac. Această masă necesită _ după fiecare întrebuinţare - să fie spălată bine. Din filtru berea trece în aparatul de umplut vasele de transport, care sunt în prealabil bine spă_ late. - Fig. 613.
   Aparatul constă dintr’un rezervor şi organele de umolut. Rezervorul este un cilindru de cupru cositorit, cu toate armăturile necesare şi cu un indicator de nivel. Organul de umplut este automat şi pus în mişcare cu aer comprimat.
                                  Fig. 612. — APARAT AUTOMAT pentru umplerea butoaielor de bere.
   Smolitul zăcător|lor şi al butoaelor de transport. Zăcătorile nu se mai fac azi din lemn aşa că smolirea se reduce numai la butoaele de transport.
   Smoalele sunt amestecuri de colofoniu şi
                                                      Clişeu Fabrica Bragadiru 613. — SPĂLAREA AUTOMATĂ A BUTOAIELOR.
 alte substanţe ca: parafină sau ceară, răşină, grăsime sau uleiuri, sau chiar colofoniu supraîncălzit.
   Condiţiunile pe cari trebue să le îndeplinească o smoală bună sunt: să nu conţină subst. neorganice în cantităţi mari, să nu comunice berii miros sau gust neplăcut, să nu conţină apă si să aibă punctul de topire
 la 45° C.
   In technică, există aparate pentru desmo-lit şi pentru smolit.
   Aparatele de smolit sunt de 2 feluri: cu pompe mecanice şi cu aer presat, iar cele de deamolit, cu aer fierbinte, vapori de apă supraînălziţi, cu flacără de gaz, spirt sau benzină.
   Smolitul trebue să se efectueze în condiţiunile cele mai bune pentru a nu . imprima berii un gust prost.              Dr.  N. Pătr.
   BERGAMOTE. - Bot. - Clasă de pere cu fructele imari sau mijlocii, de formă lătă-reaţă rotundă, turtită mai cu seamă spre peduncul, asemănătoare cu acea a merelor,^ cu pulpa în întregime fondantă, cuprinzând numeroase varietăţi, dintre care cele mai tipice sunt: Bergamote Esperen,Olivier des Ler res, Passe Crassane, etc. Din această clasă derivă àlta de Semi Bergamote - care se deoee-beşte de prima prin pulpa fructelor semi-un-toasă şi mai ordinară ca: Sapenjanca, Doyenné de Juillet, Bergamotte d’été, etc. M. Cost.
   BERGAMOTTE ESPEREN.- Pom.- Varietate de pere de origină belgiană, obţinută către a-nul 1 830 de către Maiorul Esperen din Malines şi răspândită apoi mai târziu? \nulţtTmit-ă ca-
BERGE-BERLERIA
 446
 lităţilor şale remarcabile, în toată lumea. Dintre toate varietăţile de pere Bergamote, aceasta este cea mai cunoscută şi răspândită la noi în ţară şi în special în Basarabia şi Muntenia.
Fi§r. 614. — BERGAMOTTE ESFEREN,
   Pomul viguros si foarte productiv, produce însă odată la doi ani, se altoeşte de preferinţă pe gutui. Fructe câte 2-3 la un loc, mai rar solitare, de formă globuloasă, - Fig. 614 - pântecoase, mai mult late decât lungi, pieliţa groasă, aspră, verde deschis, la maturitate galbena ruginie; pulpa albă sau verzue, fondantă, dulce, acidulată, parfumată, de prima calitate. Maturitatea dtn Decembrie până în Martie.
   Excelentă varietate pentru comerţ şi amatori. Cere a fi cultivată în terenuri bogate, a-dăpostite, calde şi tăieri lungi. M. Cost. BERGE du Brie. _ v. câini.
   BERGAMASCA, - Zoot. - Rasă de oi din Italia.
   BERI-BERI. - Med. - Boală endemică în diferite ţinuturi din Asia, Africa şi Australia, prezentându-se sub forma de polinevrite, paralizii, turburări digestive, anemie şi oedems multiple, adesea anazarcă. Moartea survine a-desea prin şoc. Cauza este o alimentaţie lipsită de vitamina Bi şi condiţiuni igienice defectuoase.                          Gh. N.
   BERKSHIRE.- Zoot.- Rasă de porci formată în Anglia, în provincia Berkshire, în prima jumătate a secolului trecut. In această provincie se creştea pe acele timpuri un porc foarte mare, care însă avea multe scăderi. îmbunătăţirea acestor poici locali, rustici şi tardivi s*a făcut prin încrucişarea lor cu porci a-siatici, din China şi Siam, apoi porcul sălbatec, napolitan, portughez, Suffolk şi Essex. încrucişările au durat până la 1856, când rasa Berk apare sub forma care o avem astăzi, a-dică un porc precoce, de înălţime mijlocie şi ciuloare neagră cu pete albe, distribuite pe anumite regiuni. - Fig. 615.
   La noi în ţară, rasa Berk se creşte mai ales în Basarabia, Lăpuşna, Soroca, Orhei şi Bălţi,
 unde a fost importat în anul 1900. Creşterea rasei Berk se face mai mult în judeţele Hotin. Bălţi, Soroca, Orhei, Lăpuşna şi Tighina.
   Această rasă are următoarele caractere: capul scurt şi destul de proporţionat; urechile ascuţite, scurte şi de lungime mijlocie sunt ţi-.nute drept, fiind foarte mobile; profilul capu, lui concav. Gâtul puternic şi bine îmbrăcat cu muşchi, greabănul şi spinarea lungi şi largi, linia spinării dreaptă; coada puţin spiralată. Pieptul adânc şi larg; picioarele fine şi scurte, fiind acoperite cu muşchi puternici, ce dau la tăiere şunci mari. Culoarea pielii este* brună sau deschisă, părul negru, iar extremităţile picioarelor şi vârful cozii sunt albe; pe frunte are de asemenea o pată albă.
   Se consideră ca defecte următoarele: spinarea îndoită; picioarele prea scurte la vieri, din care cauză adesea nu pot monta; lipsa de pată albă pe frunte; coada neagră; lipsa de bălţături la picioare; pete roşietice pe corp sau o ureche albă.
   Porcul Berk este un animal foarte prolific. Scroafele pot făta de două ori pe an, în mijlociu câte 1 0 purciei,' de fiecare fătare. Acesta este un mare avantaj pentru crescători. Puterea de îngrăşare a acestei rase este dease-menea foarte mare. Câştigul zilnic în greutate este mai mare la animalele tinere şi mai mic la porcii adulţi. Dacă porcii Berk se hrănesc
                    Foto Fisskirchen, Berlin^ Fig. 615. — VIER DE RASĂ BERK.
 bine, ei pot câştiga zilnic în greutate între 400 şi 800 de grame, după etate. Purceii Berk e bine să se pună la îngrăşat la etatea de 2-3 luni, până la 7-8 luni, în care timp câştigul zilnic în greutate este mult mai mare ca după această etate.
   Carnea porcilor Berk este foarte gustoasă. Culoarea cărnii este mai închisă ca la porcii albi, dar superioară în ceace priveşte calitatea, Şuncile sunt deasemenea neîntrecute atâl ca formă şi mărime, cât sil ca gusit.
   Porcul Berk este un animal rezistent, dacă este ţinut chibzuit. Păşunatul îi prieşte foarte bine, ceeace uşurează întreţinerea lui.
                                                                                                      v. c. .
                                                           BERLERIA. - Bot. - Sin. Acteracantha Ş* Higrophila - plantă din fam. Acantaceae. Cre—
447
BERNA-BF.ŞJNA PORCULUI
  te în India. însemnată prin aceia că rădăcina speciei B. spinosa Nees. se întrebuinţează în farmacie ca diuretic puternic, în hi-dropie, anasarcă şi gravela urinară. Se adm: nistrează în infuzie concentrată - I la 7 părţi apa - şi decocţie - 60 gr. la 600 gr. apă.
     BERNA. - Taurine de - Zoot. - In prima jumătate a secolului al XlX-lea se creşteau în cantonul Bern din Elveţia taurine bălţate cu roşu şi negru, cu un schelet puternic, pielea groasă, spinarea anselat.ă - îndoită _ şi coada prinsă sus, deci animale cu o mulţime de defecte de conformaţie, la care se adaogă o producţie scăzută de lapte. Aceste animale erau cunoscute la un loc sub denumirea de taurine de Berna. In jumătatea a doua a secolului al XlX-lea sub taurine de Berna se înţelegeau numai animalele bălţate cu roşu închis. Din această varietate s’a importat în Ungaria de către marii proprietari un număr mai mare de animale. Aceşti proprietari cari mai cresc şi astăzi această varietate, o consideră ca pe o rasă aparte, numită rasa de Berna. Sunt în general animale ou o bălţă-tură mai puţin pronunţată, mai tardive, mai mici de talie, mai rezistente şi mai puţin pretenţioase ca acelea ale rasei Simmenthal de bstăzi, cu cari au o origine comună. La noi în ţară, această nomenclatură se audo rar şi se întrebuinţează în mod greşit în discu*
- ţiile de ordin zootehnic.               V. C.
     BERNADIN. - v. câini.
     BEÎfcTEROA. - Bot. - Gen din fam. Cruciţi ferae, cu specia B. incana - v. Ciucuşoarâ.
? BERULA. - Bot. - Gen de plante din fam. v Uimbelifferae. Frunzele sunt simplu penate
* sau ter riale. Fructe comprimate lateral. Um-f belele opuse frunzelor, petalele rotund ovale, I' ou lobii îndoiţi interior. B. angustifolia L. are tulpina cilindrică, uşor striată, stoloni-niferă la bază. Creşte din Iuiie-August, pe ; marginea pâraelor, mai cu seamă la şes. BESSENA. - Bot. - B. antihelminthica A. Rich. - Sin. Albizia antihelminthica - plantă din fam. Mimoseae, deosebită prin monodelfia etaminelor. Creşte în Abisinia, înalt de 5-10 m. Coaja sa este întrebuinţată în medicină,
  , contra teniei. Se administrează în infuzie -50 gr. coaje pentru 200 gr. apă.
     BESMETIC. - Apic. - Se zice unui stup, care şi-a pierdut matca din o cauză oarecare. Stupul besmetic este expus pierii dacă în celulele fagurilor albinele nu au avut un ou mai iinic de trei zile, din care să-şi crească o nouă matcă, care fecundându-se cu un trântor, -să ¿asigure apoi perpetuarea speciei şi deci a coloniei.                               FI. Beg.
  ’ BESTIE. - Sin. beschie. - Fierăstrău lung i-, 1,50-2 m. - cu pânza groasă şi lată, manipulat de doi oameni, în special la tăierea rbutucilor.
  i  BEŞICOASĂ. - Bot. - Sin. salcâm galben -Colutea arborescens, arbust din fam. Legu-
  minoase-Papilionaceae. Are frunze imparipe-nat-compuse, cu 9-11 foliole eliptice. Flori galbene, dispuse câte 5-12 în raceme axilare, caliciul mai mult sau mai'puţin lat decât lung, cu 5 dinţi, corola papilionacee. Fructul este
                           Fig-. 616. — BEŞICOASA. — Colutea arborescens.
                                          Ramură cu păstăi.
o legumă vesiculoasă, - Fig. 616 - lungă de mai mulţi cm., cu seminţe numeroase. înfloreşte Maiu-Iulie. Se cultivă foarte mult ca plantă de ornament.
                                                         BEŞICOASĂ. - Bot. - Sin. guşa porumbului
- Silene inflata Smith. Plantă erbacee, flori albe, dispuse în panicul dichtomic terminal, caliciul oval, petalele la bază cu două tubercule. Creşte în poeni, fâneţe, tufişuri şi locuri pietroase. Maturitatea în Maiu-Iulie.
                                                      BEŞICURI. - Bot. _ Sin. papălău, cireaşa evreilor, iarba bubei, buruiana bubei, papele.
- Physalis Alkekengi L., plantă erbacee din fam. Solanaceae, cu tulpină ramificată dela bază. Frunzele peţiolate, dispuse două câte două. Fructul este o bacă roşie, de mărimea unei cireşi. Creşte prin păduri, tufişuri, şi pe lângă garduri, din Iunie-Iulie.
   BEŞICUŢA. - Bot. - Sin. lumânărica pământului - Gentiana asclepiadea L., plantă erbacee din fam. Gentianaceae, cu tulpină înaltă, frunze opuse oval-lanceolate, cu 2-3 nervuri, flori mari axilare şi terminale, de culoare albastră cu puncte întunecate, rai albe-gălbui. Creşte în pădurile întunecoase din regiunea subalpină.
                                                         BEŞINA-PORCULUII. _ Bot. - Sin. gogoaşe.
 BETA-BI BAN
448
beşica-porcului, besu-calului. - Lycoperdon bovista L. sin. L. giganteum Batsch. Ciupercă comestibilă în tinerţe, din fam. Lycoperda-ceae. Receptacol foarte mare, aproape sesil, apoi gălbui şi în fine cenuşiu, neted sau mai adesea lung-păros. - Fig. 617 - Picior mic. Carne alburie în tinereţe, cu gust şi miros
                              Fi.?. 617. — BE ŞI NA PORCULUI. — Lycoperdon bovista.
plăcut; devine la maturitate însă galben verzuie, cu miros greu. Creşte toamna prin păşuni, în cercuri mari.
   BETA. - Bot. - v. sfeclă.
   BETEL. - Bot. - Frunzele plantei Piper me-lamiris Lam. - Sin. Chavica betle Miq., Ar-tantha hexagina Miq., de formă ovală, cor date, acuminate, de culoare verde închis, gla-bre. Sunt mult „întrebuinţate la popoarele din Extremul Orient, ca mastic. Acest mastic este constituit dintr’o frunză de betel îndoită, pe care se pun un bob de var nestins şi un sferi de nucă de Areca Catechu; se obţine astfel un cocoloş, care se roade mai multe ore în dinţi. Masticul acesta colorează gura în roşu. Este socotit a fi stupefiant.
   BETON. - Constr. - Amestec de ciment var şi nisip sau pietriş, care serveşte îa construirea de fundaţii, pereţi sau planşeuri destinate să suporte greutăţi mari, baraje, picioare de pod sau pavaje. Proporţia de mortar şi pietriş variază după natura construcţiei ce avem a face, dar mortarul trebue să fie întotdeauna în cantitate suficientă, pentru a nu lăsa goluri de aer în jurul pietrişului. Nisipul întrebuinţat trebue să fie curat şi spă lat de orice rămăşiţă de pământ. Proporţia în care se pune nisipul variază dela 0,350 mc. ciment la 0.820 mc. nisip şi 0,450 mc. ia 1 mc. nisip. Prepararea mortarului cere multă grijă. Acesta trebue să fie omogen şi să permită un amestec intim al nisipului cu cimentul. Cel mai bun amestec se face în aparatele numite betoniere.
Acestea sunt nişte cilindre verticale, înclinate şi au în interior nişte traverse încrucişate, care bat bine mortarul; acesta, la rândul lui, se scurge printr’o supapă inferioară într’o cutie anume aşezată sau în va-gonete. B. aglomerat, întrebuinţat la construcţia zidurilor sau a pietrelor artificiale,
este compus dintr’un amestec de 4-5 părţi de pietriş fin sau nisip, la 1 parte ciment hidraulic. Când se construesc pereţii, se fac cofrage - schelet de scânduri - în care se toarnă beton, armându-se cu bare de fier, Acest fel de beton suportă presiuni de 400 kgr. pe cm. p.
   BETONICA. - Bot. _ Betonica officinalis L., specie sălbatică din rosmarin - Rosmarinus oificinalis . v. ac. crescând mult în ţara noastră. Înainte era socotită ca plantă medicinală, în special rădăcina.
   BETULA. - Bot. - Gen de plante din fam. Betulaceae. Are amenţii femeii cilindrici, nu se lignifică, dispuşi 2-3 la un loc; la maturitate nucile cad deodată cu involucrul fructifer. Nuca este în două părţi. Staminele sunt în partea superioară bifidate. Din acest gen fac parte: B. humilis, B. pendula, B. pubes-cens. - v. mesteacăn.
   BETULACEAE. - Bot. - Arbori sau arbuşti, cu frunze întregi sau lobate, dinţate sau serate, alterne. Flori monoice; cele mascule aşe_ zate în amenţi, subţiri, cilindrice, cele femele se lignifică formând un strobil - v. ac. -Fructul este monosperm şi indehiscent. Cuprinde următoarele genuri: Corylus, Carpinus, Ostria, Ainus şi Betula.
   BEZMÂN. - Jur. - v. Embatic.
   BIBAN. - Piscic - Sin. costriş, ghiban -Acerina cemua, peşte din fam. Percideelor. Corp îndesat arcuit-, acoperit cu solzi mărunţi. Are botul prelung, maxilarul inferior, ieşit înainte şi gura mare. Două âripi dorsale,
 Fig. 618. — BIBAN.
  Acerina cernua.
 două ventrale, două pectorale, una anală, iar coada puţin scobită. - Fig. 618. Coloraţ’a variază, în general însă este verde-închis pe spate, verde bătând în galben pe laturi, albi-cios pe faţa ventrală. Preferă bălţile mari şi ^ limpezi. Se hrăneşte cu viermi, insecte şi larve, J icre, peştişori. Bătaia se face prin Martie-A- ] prilie, la temp. de 10-12°, în ape mici. pe f ierburi sau stuf. Cîocirea durează de !a una J la două săptămâni. La maturitate - după doi|
 449
 BIBER-SICIU
 ani - B. măsoară obişnuit între 15-25 cm. Poate ajunge însă chiar şi 40-50 cm. Pescuitul b. se face cu năvodul, plasa, leasa, zătoa-nele si vintrele.
   BIBER. - Zoot. - Animal de blană - v. Castor.
   BIBERET DE BAZARGIC. Este o blană care se fabrică în ţară, din blana oilor de rasă Carnabat, din Dobrogea şi Bulgaria. Denumirea de b. provine dela imitaţia acestei blăni după blana de Biber sau Castor. Pentru prepa-
 •v*j#
 bună şi mai simplă alăptare a viţeilor este la găleată.
   BIBIC. - Zool. - Pasăre de baltă - v. nagâţ. BIBILICĂ domestică. - Zoot. - Sin. câţă. -Descinde din Numida Meleagris din Africa oc. cidentală. Carnea şi oule au gust delicios. In-tr’un an poate avea o producţie de 100-180 ouă. Jn cadrul speciei avem 5 rase, cari se disting prin culoare: B. cenuşie, - Fig. 621 -
';3
Fi&. 621.
BIBILICA.
Figr. 619. — BIBERNIL.
 rare se întrebuinţează piei de la animale tinere, de circa 3-4 luni. Lâna de pe aceste blăni este tunsă la o anumită înălţime, care corespunde cu lungimea părului de la blănurile castorului.
   BIBERENIL - Bot. - Sin. cebarea - Posterium sanguisorba L. sin. Sanguisorba minor Scop., plantă erbacee din fam. Rosaceae. - Fig. 619-Are frunze imparipenate, foliolele oval-rotun-de sau oblonge, florile dispuse în ciapitule glo-buloase de culoare roşiatică, cele inferioare fiind mascule, cele superioare femele, iar cele din mijlocul capitalului hermafrodite. Creşte pe coline uscate şi câmpuri, în special pe locurile calcaroase. înfloreşte Maiu-Iunie.
   BIBERON. - Zoot. -Aparat pentru   alăptarea viţeilor.   Fig.
 620. Din motive igie_
   Fig. 620. — BIBERON    ni°e» nu este de re-
     PENTRU    VIŢEI.     comandat. Cea      mai
 asemănătoare cu B. sălbatecă; liliachie, de culoare albastru de azur-deschis, pestriţată cu alb şi negru; o rasă de culoare galbenă-deschis; una violetă şi alta albă complet.
                                                                                                 V. G.
   BIBIO. - Ent. - Gen de insecte din odinul Dipterelor. Are antene prelungi, cu 9-12 articole, imai scurte decât toracele. Insecte puţin agile, se lasă a fi prinse uşor. Larva trăeşte în pământ, nutrindu-se cu materiile vegetale intrate în descompunere.
   B. hortulanus, are - femela - protoracele de culoare roşie-cărămizie şi atacă plantele de grădină, este însă puţin vătămătoare.
   BIBOVINE. - Zoot. _ Fac parte din subfamilia bovinelor şi cuprind următoarele specii din genul bibos sau bas, care toate au fost domesticite: 1. Bantengul - bibos Banteng sau boa sundaicus 2. Gaurul . bos gaurus
 3. Gayalus - bos frontalis 4. Yakul - bos gruniens sau poephagus gruniens - şi Zebul
 -  care de unii autori este clasat şi la taurine.
   BICARBONAT. - Chim. Med. - Sare derivată de la acidul carbonic - COaHa - prin înlocuirea unui hidrogen cu un metal.
   Avem b. de sodiu, de potasiu, de magneziu, de calciu, de bariu, etc. B. de sodiu sau sarea de Vichy, este o substanţă alcalină, în* trebuinţată în dispepsiile acide, în afecţiunile ficatului şi ale diabetului. Se ia în doze variind de la 50 ctgr. la mai multe grame. BICEPS. - Anat. - v. muşchi.
   BICIU. Instrument întrebuinţat ca pedeapsă sau ca stimulent, în conducerea animalelor de tracţiune sau a celor de cireadă. Compus dintr’o parte solidă - coada - şi o şuviţă de
 29
BICOSTAL-BIFORA
450
 piele sau cânepă - şfichiul. Presiunea unui bi-ciu de lână este de 14 kgr., iar a unuia de piele, 74 kgr.
   BICOSTAL, diametru. - Zoot. - Se mai numeşte şi lărgimea toraxului. Este o măsurătoare ce se face la animale cu bastonul Lydtin sau cu hipometru. La cal se ia în punctele cele mai proeminente ale coastelor false, iar la bou se ia imediat înapoia spetelor. Un animal, cu cât are diametrul bico&tal mai mare, cu atât înseamnă că are cuşca toracică mai mare, deci o capacitate respiratorie mare.
                                       Gr. B.
   BICOSTAT. - Bot. - Organ cu două coaste; se vede mai ales la fructe.
   BICUSPIDAT. - Bot. - Organ cu două vârfuri - fructe, stiluri sau antere.
   BIDENS L. - Bot. - Gen de plante din fam. Compositae. Ierburi cu frunze dinţate si o-puse; fructul o achenă, cu 2-4 ariste. In Ro-mâniia creşte B. tripartitus L. sin. Doi dinţi, Dentiţa, pe lângă ape, şi B. cernius L. sin. Iarbă roşie. B. atrosanguinea Ort., se cultivă ca plantă decorativă. Conţin un ulei şi o re-şină acră, ce au proprietatea de a mări se-creţiunea salivară.
   BIDENTAT. - Bot. - Organ cu doi dinţi; ex.: caliciu bidentat.
   BIDIGITAT. - Bot. - Termen întrebuinţat pentru a denumi frunzele cu nervaţiune pal-mată şi divizate în 2 lobi.
   BIDON. Vas de metal destinat transportului difertelor lichide. B. de lapte - Fig. 622 -trebue să îndeplinească următoarele condi-ţiuni: să fie construit din-frun metal sau aliaj care nu rugineşte, să fie uşor de curăţat, uşor de manipulat şi uşor de transportat. închiderea cu capac să fie cât se poate de bună, corespunzând şi cerinţelor igienice. N. O.
   BIELĂ. - Mec. - Organ al unei maşini care, asociat cu manivela, transformă mişcarea rectilinie în miş.
 care circulă sau invers, pre-Fig. 622. — BIDON         .               ,      -
 pentru transportul           ?  ^^ca1re cir cu ara
   laptelui.       alternativă în alta    circulară
                     continuă. - Fig. 623.
   Pentru a transforma mişcarea rectilinie a unui piston T într’o mişcare circulară continuă a unui arbore A, facem legătura pistonului T în B, cu o b. BB* şi în B cu manivela M fixată de arborele A. Pistonul T mişcă butonul B al manivelei şi deci şi arborele. B. şi manivela fac între ele un unghiu ce variază dela 0-18010 şi dela 180-0°. Când b. şi manivela sunt în aceiaş direcţie si fac un unghiu de 0° sau 1800, Se zice că sunt în punctul mort. Dacă nu ar avea viteză, când ajung în aceste poziţii, ar rămâne în echilibru. Pen-
 tru fiecare învârtitură, capătul B al b. parcurge o circomferinţă, al cărei diametru este egal cu lungimea parcursă de capătul B.
 m/ /
 ' A
 (O) i /
                                          Fig'. 623. — BIELĂ.
 Deci viteza b. e mai mică decât a manivelei. Pentru a transmite forţa în condiţiunile cele mai bune, trebue să aibă o lungime cât mai mare. In general i se dă o lungime de 5-6 ori lungimea manivelei.
 B. se confecţionează din fontă, fier forjat sau duraluminiu, după caz. Se toarnă în diferite forme: pline, cilindrice, scobite, etc. Ar- / ticulaţia b. de manivelă se face în diferite feluri. - Fig. 624 reprezintă unul din aceste moduri de articulaţie.
 Se zice că manivela unui b. este cu efect simplu, când efectul mecanic este discontinuu - ex. motorul cu explozie şi cu dublu efect, când efectul mecanic este constant -ex. motorul cu aburi.
   BIENAL. - Bot. - Sin. bisanual. Se spune plantei care nu dă flori şi fructe în anul când a fost semănată, ci abia în anul al doilea. Ex.: sfecla, morcovul, etc.
   —   Econ. rur. - v. rotaţie.
   BIFID. - Bot. - Termen pentru a arăta un organ împărţit - Fig. 625 -până la mijlocul lungimii lui în 2 diviziuni - lacinii -, care formează între ele un unghiu ascuţit. Ex.: caliciu sau stil bifid.
                                                        BIFLOR. - Bot. - Inflorescenţă -cimă, spic, racem, spiculeţe, etc. -Fig. 625. formată din 2 flori. Penducule bi-ORGAN flore, acelea Qare poartă 2 flori, ex.:
   BIFID ]\Jarcissus biflorus.
   BIFOLIAT. _ Bot. - Organ cu 2 frunze, pe o ramură.
   BIFOLIOLAT. - Bot. - Frunză cu 2 foliole.
   BIFORA. - Bot. _ Gen de plante din fam. Umbelliferae, cu specia B. radians, sin. Iarbă puturoasă. Creşte prin semănături; fruct re-nifonm; umbele 3-7, cele marginale radiante.
   BIFURCAT. - Bot. - Orice organ prevăzut
 451
BIFUSIFORM-BILANŢ
 cu 2 ramuri, ce pleacă din acelaş punct -rădăcină, tulpină, ramuri, peri, filamentul staminelor, etc.
   BIFUSIFORM. - Bot. - Se âpune organului fusiform, sugrumat la mijloc. Ex.: spermaţii bifuziform. - v. fusiform.
   BIGARREAU JABOULAY. - Pom. - Varie.
tate de cireşe de origină franceză, obţinută către anul 1832 de Jaboulay, horticultor la Quellins, în apropiere de Lyon. Pomul foarte viguros, cu portul divergent, foarte productiv. Fructele câte 2-3 la un loc, mari - Fig.
626-în formă de inimă, pântecoase, de culoare roşu-gris, purpuriu la complectă maturitate. Pulpa              ^
nu prea tare, purpurie, sucul abundent şi colorat, dulce, de foarte bună calitate.
Coacerea timpurie -
- Iunie. - Excelentă
   • * 4      *         Fig. 626. — CIREŞE —
varietate pentru co- varietatea Bi*arreau-
merţ şi amatori, care             Jaboulay.
reuşeşte foarte bine
în toată ţara.                          M. Cost.
   BIGARREAU NAPOLEON. - Pom. . Varietate de cireşe pietroase, cu pieliţa pestriţă, originară din Belgia sau Germania şi cunoscută de la începutul secolului XIX; foarte răspândită la noi în ţară şi cultivată ca varietate pentru comerţ, cu coacere târzie - sfârşitul lui Iunie. Fructele mari, - Fig. 627 al-
                                Fig. 627. — CIREŞE — varietatea Biga-reau-Napoleon.
be-gălbui şi pestriţate cu roşu, sunt foarte frumoase; calitatea lor foarte bună, le face foarte apreciate şi căutate în comerţ. M. Cost.
   BIGEMINAT. - Bot. - Patru organe dispuse
2 câte 2 - ex. 4 flori dispuse câte 2 pe un penducul.
   BIGENERIC. - De două sexuri, hermafrodit.
- v. ac.
   BIGNONIA. - Bot. Gen de plante din fam. Bignoniaceae. Specii: B. variabilis, B. magnifica, etc. Cultivate în florării ca plante de-
corative, căţărătoare, cu frunze opuse, flori mari.
   BIGNONIACEAE. - Bot. - Familie de plante dicotiledonate. Arbori, rar ierburi, arbuşti sau subarbuşti. Originare din America de Sud. Aclimatizate în parcuri, grădini, alei, etc.
   BIJUGAT. - Bot. - Se spune unei frunze paripenate-compusă, numai cu perechi de foliole, ex. Mimosa,
   BILA. . Fiziol. - Sin. fiere. Este un lichid secretat de ficat şi care se varsă în intestinul subţire, prin canalul coledoc. Are un gust a-mar, datorit acidul cholic ce-1 conţine şi o culoare roşie-închisă la câini, negricioasă la cal. gălbue la bou şi porc, verde la capră, oaie şi gâscă. Este secretată în mod continuu, dar mai mult în timpul digestiei şi are proprietatea de a emulsiona grăsimile din alimente, făcându-le capabile de a fi asimilate. De asemenea are un rol în exercitarea contracţiuni-lor intestinale, ajungându-se la constipaţie, precum şi în evacuarea materiilor fecale, a-vând- şi o putere bacterioă faţă de microbii ce se găsesc în ele şi împiedică putrefacţia substanţelor alimentare. Tot prin b. se elimină cele mai multe produse de usură funcţionale, precum şi diverse otrăvuri introduse în organism şi cari trebuesc evacuate. N. C.
   BILA. - Piscic. - Sin. ghilă. Trunchiu de arbore, mai ales de brad, întreg sau scurtat. Vine din bulgarul bilo = bârnă. S’a amestecat cu cuvântul franţuzesc, ,,bille“, introdus de ingineri.
   Bilele sau ghionderele, de diferite mărimi, dela 3 la 9 metri lungime şi dela 0,03 la 0,06 m. diametru - cele subţiri -, dela 0,10 m. la
0,25 m. - cele groase, se folosesc la închiderea gârlelor de alimentare ale bălţilor şi la construcţia leselor de prins peşte. - v. leasă.
   Denumirea de ghionder se dă numai bilelor subţiri.                                 Daia.
   BILABIAT. - Bot. - Denumire dată florilor ale căror sepale sau petale sunt reunite în partea inferioară, dând naştere unui tub, iar în partea superioară sunt desfăcute în aşa fel, că cele două părţi - buze - seamănă çu
o  gură deschisă. Ex. : urzica moartă, salvia melissa, cimbru, etc.
   BILAMELAT. - Bot. - Organ format din 2 lamele sau purtând 2 lamele. Ex. : stigmatul de Mimulus, Martynis, etc.
   BILANŢ. - Econ. _ Un tablou general, rezumat, al situaţiei soldurilor active şi pasive, ale averei şi obligaţiilor unui comerciant sau unei întreprinderi, ce cade sub regimul codului de comerţ.
   Descrirea amănunţită a tot ce formează activul şi pasivul unui comerciant sau unei întreprinderi, ce cade sub regimul codului de comerţ se numeşte inventar.
   B. este operaţia prin care un întreprinzător - sau oricine care are o activitate economică - pune faţă în faţă activul şi pasi-
BILANŢ-BIOFORI
452
vul său, urmărind întocmai rezultatul obţinut în cursul anului. B. unui întreprinzător poate fi întocmit zilnic, lunar, semi-anual sau anual. In cele mai multe cazuri, el este încheiat la sfârşitul anului calendaristic sau financiar.
   Codul de comerţ obligă pe fiecare comerciant ca, la începutul comerţului său şi în fiecare an, să întocmească un inventar de averea sa mobilă şi imobilă şi de datoriile sale active şi pasive, încheind b. cuvenit. Toate efectele şi datoriile active trebue evaluate în inventar şi b., după preţul curent la epoca întocmirii b. Datoriile active, greu de încasat sau îndoioase, se vor înscrie numai pentru memorie.
   In b., la activ - în partea stângă a tabloului - se trece toată averea întreprinzătorului şi anume: Indisponibilităţile: valoarea imobilelor, valoarea mobilierului, valoarea mărfurilor, valoarea materialelor, partea nevărsată din capital, imobilizările, etc.; Disponibilităţile: suimele în casă, sumele la bănci şi alte întreprinderi financiare, efecte publice, etc.; Plasamentele :efecte comerciale în portofoliu, împrumuturi pe gaj, pe ipotecă, pe lombard, etc., conturi curente, cheltueli reportate, diverşi debitori, etc., iar la pasiv -în partea dreaptă a tabloului - capitalul întreprinderii, fondurile de rezervă, de amortizare, de siguranţă, efecte de plată, diverşi creditori, et,c.
   B. adevărat se încheie pe baza unei riguroase înregistrări contabile complecte şi corecte, în tot cursul anului, şi. pe baza unui inventar obiectiv şi cinstit. Orice exagerare în evaluarea averilor mobile şi imobile, orice neîndreptăţit optimism asupra valorii unui debit în activ, orice scădere sau înlăturare a unei obligaţii certe, chiar neînregistrată în contabilitate, viciază b. general.
   Rezultatul b. poate fi activ, adică cu pierdere, poate fi pasiv, adică cu câştig. Acest rezultat trebuie să fie identic cu rezultatul Contului de profit şi pierdere, în care se trece în soldurile lor, raţional grupate, toate cheltuelile si veniturile, toate pierderile şi profiturile din cursul anului. Contul de profit şi pierdere e un cont de rezultate, fiindcă răs. punde cu exactitate de profiturile sau pierderile ce au rezultat din operaţiile întreprinderilor.                               N.  Ghiul.
   BILANŢ nutritiv. - Fiziol. - Raportul între ingesta şi excreta material şi energetic. A-tunci când ingesta este egală cu excreta, organismul animal se găsteşte în echilibru nutritiv perfect. Dacă ingesta este mai .mică de cât excreta, balanţa nutritivă este deficitară fi organismul slăbeşte şi contrariul, când ingesta întrece excreta, bilanţul este excedentar si organismul animal creste si se îngraşă.
                                                                                                 Gh. N.'
   BILATERAL. - Bot. - Diferite organe, -frunze, stipuli, loji de antere, loji ovariene,
cotiledoane, etc. - aşezate pe laturi la dreapta şi la stânga, ţinând seamă totdeauna de axa reală sau imaginară.
   Simetrie bilaterală: când un organ se poate împărţi în 2 părţi identice printr’un plan paralel^ cu axa, numit plan de simetrie; frunza şi modificaţiunile ei: petale, sepale, etc.
   BILET DE BANCĂ. - Econ. - v. Bancnotă.
   BILIFUXINA. - Fiziol. - Pigment biliar, care ia naştere din bilimbină, prin fixarea unei molecule de apă.
   BILIMBINĂ. - Fiziol. - Pigment biliar, care are în soluţie culoarea roşie şi a cărui origină se datoreşte hemoglobinei globulelor roşii, scoase din circulaţie şi distruse în ficat.
                                      N. C.
   BILIVERDINA. - Fiziol. - Pigment biliar de culoare verde, provenit din oxidarea bilim-binei şi care se află mai ales în bila erbivore-lor.                                  N. C.
   BILOBAT. - Bot. - Organe împărţite în
2  lobit obtuzi sau rotunzi la vârf, iar deschizătura dintre ei deasemenea obtuză sau rotundă. Ex. frunza dela Ginko biloba.
   BILOCULAR* - Bot. - Organe care în interior prezintă 2 cavităţi, separate printr’un pe. rete. Ex.: anteră b., ovar b., fruct. b.
   BILON. - Agrol. - Sin. coamă, spinare, rigolă, pat, strat sau răzor bombat. - Fig. 628.
   In înţeles restrâns, b. se fac la vie, sparanghel, etc., ridicându-se pământul din ambele părţi ale butucului sau butaşului în formă de
               Fig. 628. — BILON.
coamă continuă. Un fel de b. este şi răriţătura la porumb _ un ¡muşuroi continuu. Scopul b. înţeles astfel, este acela de a înlesni formarea rădăcinilor şi a mări rezistenţa plantei la vânt. B. pot avea 60-100 cm. lăţime la bază.
   In sens mai larg, agricultorii înţeleg prin
b. răzoare late de 1-4 m. - brazde - 4-20 lăţime, cu mijlocul suprafeţei bombat, pentru a înlesni scurgerea prisosului de apă - pe marginea răzorului. Bombarea către mijlocul suprafeţei se obţine prin arătura la cormană, sau cu unelte de mână. Lăţimea b. poate fi şi mai mare de 4 m. Obişnuit, cultura aceasta în făşii bombate se practică în regiunile umede din nordul Europei - Polonia, Germania, etc. - v. arătură şi brazdă. Amil. Vas.
   BINAT. - Bot. - Organe apropiate două câte două - frunze, flori, spini, stipuli, etc. 5e mai spune şi unui organ format din 2 părţi unite prin bază.
   BIOFORI. - Biol. - Sunt, după teoria lui Weissmann, particulele reprezentative cele : mai simple ale eredităţii. B. sunt situaţi in cromozomi şi sunt specializaţi în diferite di' recţiuni.
 453
biogenia-bipar
   BIOGENIA. _ Biol. - Exprimă, după Haec-kel, paralelismul care există în desvoltarea individuală - ontogenia - a organismelor vii şi în desvoltarea speciei din care fac parte, în sensul că: ,,ontogenia repetă filogenia." Aşa dar, fiinţa vie în decursul desvoltării sale embrionare, din oul fecundat până la forma sa definitivă, repetă sau trece prin toate fazele de desvoltare prin care a trecut specia sa în decursul evoluţiei sale din erele primitive până astăzi. Aceasta constitue legea fundamentală biogenetică a lui Haeckel. A. M.
   BIOLOGIE. - Ştiinţa care se ocupă cu studiul vieţii fiinţelor vii, plante şi animale, sintetizând întregul complex de cunoştinţe pe care le avem despre aceste fiinţe şi despre viaţă în general. B. cuprinde: 1. Morfologia, care studiază formele externe şi interne ale organismelor vii precum şi relaţiunile dintre ele. Ea se ocupă deci în special cu desvoltarea embriologiciă precum şi cu structura anatomică şi histologică ale ţesuturilor şi organelor fiinţelor vieţuitoare. 2. Fiziologia, care studiază fenomenele vitale şi funcţionale ale diferitelor ţesuturi şi organe din corpul animal şi vegetal, descriind şi explicând astfel fenomenele vieţii 3. Oecologia, care studiază relaţiunile dintre fiinţele vii şi mediul extern - lumină, temperatură, umiditate, sol, alimente, simbioză, parazitism, etc. _ precum şi răspândirea organismelor vieţuitoare pe globul pământesc, stabilind ariile lor de dis-tribuţiune geografică, cât şi modul lor-de a-daptare la diferitele condiţii ale mediului în care trăesc.                              A.  M.
   BIOMETRIE.- Zoot.- Este ştiinţa care se o-cupă cu aplicarea metodelor matematice asupra tuturor fenomenelor din lumea organică, cari pot fi exprimate prin diferitele unităţi de măsuri. In zootehnie cuvântul Biometrie însă este mai restrâns şi se aplică numai la prelucrarea prin anumite formule matematice a materialului de cifre obţinut prin măsurătoarea, cântărirea sau numărătoarea diferitelor caractere lia grupe sau populaţiuni de animale, cu sciopul de a cerceta variabilitate lor. De aceea acest capitol al b. a primit denumirea de statistica variaţiunilor. Operaţiunile executate în statistica variaţiunilor se rezumă la construirea şirului de variaţii - v. ac. - a caracterului analizat, repartizarea sa grafică şi calcularea măsurilor de variabilitate. . v. ac. A. M.
   Biometrie - Amel. - Sin. phitametrie. Măsurarea cantitativă, a însuşirilor la plante.
   Măsurătorile, pentru a avea o bază de interpretare, se iau la un cât mai mare număr de indivizi. In general, pentru fiecare caracter măsurat, există o ser*e de fluctuaţiuni. Chiar în acelaşi grup de plante, cari au aceiaşi origină şi trăesc în condiţiuni identice de mediu, caracterele ce-1 compun, sunt asemănătoare numai în general. In particular, indivizii prezintă totdeauna diferenţe de la unul la altul,
 care se stabilesc prin relaţîuni matematice şi reprezentări grafice. _ v.variabilitate.
   BIORIZATOR. - Ind. al. . Aparat pentru igienizarea laptelui prin căldură, care lucrează în mod asemănător cu pa&terizatorul, cu diferenţa că la acest, sistem, laptele este împroşcat spre peretele cald în loc să curgă pe perete. Prin împroşcare, fiecare particulă a laptelui vine în contact cu căldura care omoară germenii din lapte. Aparatul n’a găsit în practică o răspândire prea mare. - Fig. 629. F*. 629. - biori-  BIQTA ORIENTALIS. -
       ZATOR.            Bot.  -  Conifer   am  fam.
                        Taxaceae, din genul Bio-ta. Frunzele de culoare verde-închisă. Cele mijlocii au o umflătură resiniferă pe. partea dorsală. Conurile sunt oblongi, de cca. 8 mm. lungime şi 3-5 mm. lăţime. Originea lui este din America de Nord. Se cultivă de obiceiu prin parcuri şi cimitire. - Fig. 630.
Fig. 630. — BIOTA ORIENTALIS.
   BIOTIP. - Gen. - Grupă de indivizi care posedă aceiaşi massâ ereditară - o grupă de indivizi care pleacă dela acelaşi genotip. Deşi la interior indivizii aceştia sunt omogeni între ei, totuşi mediul poate să le provoace modificări la exterior şi astfel să varieze pen tru ochiul nostru. Mai multe biotipuri formează o populaţiune - o grupă de genotipuri diferite. - v. genotip, populaţie. Amil. Vas, BIPAR. _ Bot, - Mod de ramificiaţiune a axei. Axa principală încetează de a mai creşte, ramificaţiunile dela vârf cresc divergent
BIPARTIT-BISMUT
454
 mai mult, comportându-se în ramificaţiunile lor succesive ch şi trunchiul principal ce le poartă. Inflorescenţa zisă Cimă bipară, - v. ac. -, ce se observă la Ţintaulă, Cerastium, Collinum, etc.
   BIBARTIT. . Bot. - Se spune unui organ - caliciu, corolă, stil, frunză, etc. - care este împărţit în două părţi, _ Fig. 63 I - printr’o crăpătură ce se întinde mai mult de jumătate lui. Să nu se confunde Fig. 631. — cu bifid - v. ac.
   partit.           BIPART1ŢIUNE.  - Bot. -
                Diviziunea celulei - Fig. 622 -împărţirea ei în două noui celule. Este precedată de diviziunea nucleului. Diviziunea nucleului poate să treacă prin diferite faze -mitoză, kariokinesă - v. ac. -, sau să nu treacă
 - amitoză - v. ac. Bipartiţia celulei poate fi succesivă, când îndată după diviziunea nucleului se divide şi protoplasma cu elementele ei - plastidele -, printr’o membrană despărţitoare; sau poate fi simultană, când dupâ
                                  Fig. 632. — BIPARTIŢIA UNEI CFT/UTiF; pr. protoplasma; m, membrana; n, nucleul.
 ce are loc bipartiţia nucleului de mai multe ori, se produc membrane despărţitoare între ei, rezultând mai multe celule; aceasta se observă la desvoltarea albumenului în sacul embrionar.
   Tot prin B. se reproduc toate formaţiunile din celula vegetală, cunoscute sub numele de plastide - leucite - ca: Amyloplastele, Chloro-plastele, Chromoplastele, Leucoplastele, Tono-piastele. - v. ac.
   BIPED. - Zoot. - Denumire întrebuinţată la un animal patruped, când se arată o acţiune simultană a două membre în mers sau se spune acelaş lucru despre două membre De ex.: b. anterior sau posterior, când se vorbeşte despre cele două membre anterioare sau posterioare; de asemenea b. lateral sau
 b. diagonal.                         Gh. M.
   BIPENAT. - Bot. - Termen întrebuinţat pentru frunzele compuse, cu peţiolurile secundare dispuse în mod penat pe peţiolurile principale. Ex.: Gleditschia triacantha.
   BIPENAT1FID. - Bot. - Se spune frunzeloi cu limbul divizat în mai multe segmente a-sezate penat; se observă la frunzele de ferigă.
   BIPENATIPARTIT. - Bot. . Se spune frun-zelor cu limbul divizat după modul penaţi-patit - v. ac. - Ex. frunzele de ferigă.
   BIPENATISECAT. - Bot. - Frunze cu limbul divizat până la nervura mediană în mai multe segmente, dispuse penat; segmentele la rândul lor, fiind tot penatiscate Ex.: frunze de Composaeae.
• BIR. - v. Impozit.
   BISAM. - Zool. Fiber zibethicus. - Animal originar din Nordul Americii, care se aseamănă cu şobolanul; - Fig. 633 este însă mai mare. Lungimea corpului dela nas până la baza cozii variază între 30-40 cm.,, iar coada între 20 28 cm. Blana animalului are valoare
Fig. 633. — BISAM — Fiber zibethicus.
comercială. In Europa a fost adus în anul 1905 şi anume în Boemia _ Cehoslovacia - de unde în câţiva ani s’a răspândit foarte repede, aşa că astăzi se găseşte în afară de Boemia şi în toate provinciile învecinate. Modul lui de viaţă se aseamănă cu acel al castorului, este însă carnivor, mâncând în special peşte, raci şi diferite moluşte. De aceea bisa-mul, în regiunile unde se întâlneşte în număr mai mare, face mari pagube în grădinile de zarzavaturi, cât şi în diferitele instalaţiuni de piscicultură. Ca atare este considerat ca o adevărată molimă şi în ţările invadate a început nimicirea lor metodică.               A.  M.
   BISERAT. - Bot. - Organe dispuse pe 2 rânduri. Ex. seminţele unor crucifere.
   BISEXUALITATE. - Biol. - Existenţa simultană de organe genitale masculine şi feminine la un individ; el este deci un hermafrodit. Fenomenul este normal la anumite plante şi la unele animale inferioare. La animalele superioare, b. constitue cazuri teratologice.
                                         A.  M.
   BISMUT. - Chim. - Metal alb-gălbui, densitatea 9,85. Sărurile lui sunt întrebuinţate în medicină.
   Subnitratul de B. _ pulbere albă cu reacţie acidă, fără gust, insolubilă în apă.
   Aplicat Ia suprafaţa corpului, pe diferite plăgi şi pe mucoase, este absorbant, desicativ şi uşor antiseptic.
   Pe traectul tubului digestiv, lucrează ca o pulbere inertă, oare se depune la suprafaţa mucoasei, alcătuind un strat protector şi calmând durerile în ulcere şi inflamaţii acute.
   Se întrebuinţează pentru radioscopia organelor digestive, alcătuind un strat opac pe pereţi, prin care le face mai distincte.
   In intestinul gros se combină cu hidrogenul sulfurat şi calmează peristaltismul intestinal.
 455
BISON-BISULCATE
excitat de hidrogenul sulfurat, fiind prin a-ceasta un excelent antidiareic.
   La suprafaţa corpului se întrebuinţează sub formă de pudră în: eritem, eczemă, arsuri, degerături, plăgi, etc.
   Intern se poate da în următoarele doze: cal: 10-20 gr.; câine: 2-4 gr.; pisică: 1-2 gr.
   Salicilatul de B. - Aceleaşi proprietăţi ca subnitratul. In tubul digestiv se descompune în parte şi dă naştere acidului salicilic liber, având prin aceasta şi proprietăţi antiseptice, antermice şi antireumatismale.           A.  H.
   BISON. _ Zoot.. - Bisotinele fac parte din subfamilia bovinelor - v. ac. B. este un animal de talie mare - 1,70-1,90 m. -, lung dela 2,5-3,0 m. şi de greutate dela 700-1000 kgr. Trenul anterior este, ca la mai toate bovinele sălbatice, foarte desvoltat faţă de cel posterior; capul este ¡mare, cu coarne nu prea desvoltate, greabănul foarte înalt şi lung, gâtul gros cu o salbă mare şi acoperită cu un păr foarte lung. Culoarea părului este rosu-brună.
   Există două specii de bison: european şi american,
   B. european sin. zimbru - Bos bonasus -A trăit alături de boul sălbatic - bour - în toate regiunile din SudWestul Asiei şi în Europa. El n’a fost domesticit niciodată. Înainte de război, ultimele exemplare din această specie se găseau în pădurea dela Bialovics în Polonia. In timpul războiului însă a dispărui până la câteva exemplare - 3 tauri şi 2 vaci • In total astăzi există încă vreo 70-80 exemplare în diferite grădini de animale, pentru a căror protecţie a fost înfiinţată în anul
1 923 o ,,Societate internaţională pentru protecţia bisonului“, cu sediul în Frankfurt a. M. Scopul societăţii este înmulţirea număruluj de bisoni printr’o creştere metodică a celoi patru linii de sânge care au mai rămas astăzi
Fig. 634. — BISONUL EUROPEAN — Bos bonasus
în Bialowics, Pless, Caucasia şi în grădinile de animale. - Fig. 634.
       american sin. vizentul - Bos bison. A trăit până la mijlocul secolului trecut, în cirezi enorme, în toată America de Nord. As-
tăzi el este dispărut afară de câteva exemplare în Parcul Naţional din Yellowstone şi în regiunile Texas şi Canada. In anul 1905 s’a organizat o societate americană pentru protecţia bisonului care prin amenajări de locuri speciale pentru creştere, caută să-l scape de o dispariţie sigură. - Fig. 635.
Fig. 635. — BISONUL. AMERICAN — Bos bison.
   Bastarzii între B. european şi cel american, cât şi între boul domestic, sunt fecunzi. In America s’a practicat această bastardare pe o scară destul de însemnată, obţinând produşi mai rezistenţi şi mai uşor de crescut pe pampasurile imense ale Americei. A. M.
   BISTORTA. - Farm. - Denumirea dată în comerţul farmaceutic, rădăcinilor de carii-găţică - Poligonum Bistorta.
   BISTURIU. - Chir. - Instrument întrebuin-, ţat în chirurgie pentru incizii înguste şi profunde - abcese. Are o lamă tare sau flexibilă, însă scurtă.
   BISTURNAJ. - Chir. - Castrarea prin b. se practică mai ales la tăuraşi şi berbeci şi constă în răsucirea testiculului în jurul cordonului testicular, prin care operaţie, u-şoară şi nesângeroasă, circulaţia testiculară o-prită, testiculele se atrofiază în scurt timp.
   E practicată de empirici şi nu dă totdeauna rezultate satisfăcătoare.
   BISULCATE. - Zool. - Mamifere ongulate, cu degetele aproape întotdeauna perechi, cele două din mijloc mai desvoltate: dentiţie completă, dar tinzând să se ramifice; placenta difuză sau cotiledonară. Se mai numesc şi Artiodactyles şi unii autori le dau - împreună cu jumenteele - denumirea de Ongulate. Toate au degetele terminate prin copită - a treia falangă. Caracteristic pentru ele este faptul că axul membrelor trece printre degetele 3 şi 4, ceiace înseamnă că acestea susţin greutatea principală a corpului; pentru aceasta degetele 3 şi 4 iau o desvoltare mult mai mare decât celelalte, care sunt în stare rudimentară. sau dispar cu totul. Acest ordin de mamifere se subdivide în 2 subordine:         1.
- Porcineele, cu fam. a. - Hippopotamidee ; b.-
BISULF1T-BIVOL
 456
Suidee; 2. Rumegătoare, cu fam. a. - Ca mellidee; b. - Moschidee; c. - Cervidee; d. Bovidee.
   BISULFIT. - Chim. - Sare acidă a acidului sulfuros cu o bază. Sărurile întrebuinţate îr agricultură sunt: b. de potasiu, sodiu şi calciu.
   B. de potasiu e solubil în apă; cu acizii sau apa caldă degajă S02, deaceea se întrebuinţează metabisulfitul de potasiu care e mai stabil. B. de potasiu se întrebuinţează pentru sterilizarea mustului, în sulfurarea şi conservarea vinurilor.
   B. de sodiu e întrebuinţat pentru combaterea unor boli ale viţei de vie _ oidium desinfectarea imaterialului vinicol, în fotografie, în măştile contra atacurilor cu clor, etc.
   B. de calciu are aceleaşi întrebuinţări.
   BITJUG. - Zoot.. - Rasă de cai grei din N. Ucrainei. Este cea mai importantă rasă de povară din Rusia. A luat naştere din curcirea anmăsarilor olandezi şi danezi cu iepe autohtone.
   Caractere zootehnice: talie peste 1,60 m., cap mare cu profil berbecat, gât gros, grea-băn înnecat, crupa teşită, largă, uneori dublă, picioare musculoase, copite mari şi cu talpa cam plină, culoarea variabilă, cea închisă predominând. Este o rasă viguroasă, are un trap bun, dar nu rezistă la poveri prea mari ca rasele d-n W. Europei. S’a încercat ameliorarea acestui cal cu rasa daneză de povară - rasa de lutlanda - obţinându-se resul-tate foarte bune. Această rasă este întrebuinţată la muncile agricole, iar în armată pentru artileria grea.
   BIURET, Reacţia. - Chim. Biol. - Pentru determinarea substanţelor proteice. In soluţie apoasă, substanţele proteice, în prezenţa unui exoes de hidrat de sodiu sau potasiu, se colorează în roşu-violet spre albastru-violet, cu o cantitate mică dintr’o soluţie diluată de sulfat de cupru.
   BIVALV. _ Bot. - Cu două valve - v. ac. Diversele soiuri de fructe uscate, care se deschid în două părţi, ce se îndepărtează ca să iasă seminţele, se numesc bivalve. Ex. capsula de liliac, leguma de fasole, bob, mazăre, silicua de rapiţă şi varză -, precum şi unele antere.
   BIVOL. - Zoot. - Face parte din fam. Bo videe, subfam. Bovine, genul Bubalus:
   a. - B. asiatic sau indian;
   b. - B. african.
   B. asiatic sau indian a fost domesticit şi adus în ţările balcanice de Turci. Este negru, mare la corp şi cu coarne enorme. - Fig. 636.
   B.    african are botul mai scurt decât ceJ asiatic. B. african are mai multe varietăţi:
   1. B. roşu - în Congo;
   2. B. negru sau de Kafria, mai puternic;
   3.    B. cu coarne scurte - brachycer - de mărimea boului roşu.
•  Niciuna din varietăţile africane nu este domesticită. - Fig. 637.
    In ţara noastră se găseşte în stare domestică mult mai puţin răspândit decât boul. Avem două tipuri de b.. cari se deosebesc între ele numai din punct de vedere al taliei:
    a. - tipul mare;
 • b. - tipul mic.
Fig. 636. — BIVOL ASIATIC.
    Formele corpului la b. sunt mai largi şi mai adânci decât la bou; capul mare, lung, cu fruntea bombată. Coarnele sunt turtite, prinse mai jos şi mai înapoi decât cele dela taurine şi au o direcţie înapoi şi în jos. Ochii sunt mari, cu o privire furioasă, când animalul este supărat; sunt şi b. cu ochii de culoare albă, care se numesc şi ciacâri. Urechile sunt
Fig. 637. — BIVOL AFRICAN.
 mari şi se ascund sub baza cornului. Gâtul este subţire şi intră brusc în corp. Capul pieptului atârnă, la unele exemplare, aproape până la genunchi, având aici un depozit de grăsime. Greabănul cât şi crupa fiind mai ridicate la b. decât gâtul şi spinarea, aceasta din urmă are o formă de şea, deşelată. Spinarea, potrivit de lung şi foarte lată, pe când şalele sunt scurte şi late. Crupa este teşită, însă ceva mai lungă decât la vacă. Coada este prinsă jos şi atârnă până sub coatele dinapoi. Picioarele sunt scurte şi groase cu aplom-buri foarte defectuoase. Ugerul are o formă eliptică şi nu e prea mare. Pielea corpului este neagră, iar părul în cele mai multe cazuri este de aceiaşi culoare; totuşi sunt ca-
 457
BISET-BLACK-ROT
 zuri rare, când părul este de culoare albă. Animalele din speţa b. se exploatează pentru lapte, carne şi muncă.
   O bivoliţă dă într’un an o cantitate medie de 1000 kgr. lapte; cajm 4-5 kgr. pe zi. Laptele de b. se deosebeşte de cel de,, vacă prin aceea că este gras, având 5-14% grăsime.
   Perioada de lactaţie este foarte scurtă, iar gestaţia ţine cam 1 1 luni. Carnea b. fiind de calitate inferioară, nu este aşa de căutată; se prepară din ea mai mult pastramă. Are o coloare roşig intensă, iar grăsimea este mai albă ca a boului, cu un miros caracteristic. Dease-menea şi randamentul de carne este mai mic. In ceeace priveşte exploatarea pentru muncă,
b.  este cu mult superior boului tocmai prin făptura lui corporală şi soliditatea membrelor aale. Trage poveri mari, mergând în schimb foarte domol.
   B.    este un animal puţin pretenţios la hrană; în schimb, iarna sufere mult din cauza frigului.
   In România sunt 3 centre pentru creşterea b. în număr mai mare şi anume: Do-brogea, Sud - Estul Munteniei şi Transilvania. Se găseau în România în anul 1927 un număr de 192.628 capete. In Muntenia se găsesc mai mulţi în judeţul Vlaşca, Ilfov şi Ialomiţa, iar în Oltenia mai cu samă în judeţul Romanaţi. In Do-brogea se găsesc în deosebi în judeţele Durostor şi Caliacra.
   Transilvania are iarăşi un număr destul de mare de b., în special în judeţele : Făgăraş, Cluj, T.-Mare, Sălaj, Sibiu, Someş şi Târnava Mică.
   BIZET. -Zoot. - Rasă de oi din Franţa -Haute-Loire şi Cantal -, talie mică, prolifică şi bună pentru măcelărie.
   BIZILIOC. - Bot. - Ocimum' basilicum. -v. busuioc.
   BLĂBORNICĂ. - Bot. - Sin. papuc, condurul doamnei, papucul doamnei. Cypripe-diuim calceolus L. - Plantă erbacee, din fam. Orchidiaceae. Tulpină pubescentă, terminată prin 1-2-3 flori; frunze glabre, cutate, eliptice, acuiminate, cu pete gălbui de obiceiu;
flori mari, cu labiul în formă de papuc, de unde îşi trage şi numele; are numai 2 sta-mine. Creşte prin locuri umbroase, în special în pădurile de brad şi fag. înfloreşte din Maiu până în Iunie. - Fig. 638.
  BLACK-DEFIANCE. - Vitic. - Vechiul hibrid de viţe americane, obţinut prin încrucişarea varietăţii Black S. Peters cu Clinton. Este unul dintre cei mai rezistenţi hibrizi ce sau introdus în Europa, îndată după invazia filoxerei. In România s’a întins atât de mult în judeţele Mehedinţi, Dolj şi Gorj, în jurul pepinierei Strehaia - la care a fost introdus prima dată - încât constitue o adevărată nenorocire, fiind aproape unica viţă pe care sătenii o adoptă sub denumirea de blanc.
  Strugurii sunt mari, se coc aproape târziu, au boabele mari, negre, foarte brumate, miezul este consistent şi la mâncare iese deodată din pieliţa groasă în care este învelit; are gust neplăcut - foxat -, ce aminteşte mirosul de ploşniţă.                       I. T.
  BLACK-FACED. - Zoot. - Varietate de o-vine, cu capul şi membrele negre* - Fig. 639 -v. Southdown.
Fig-. 639. — OAIE DIN RASA BLACKFACFD.
  BLACK-FIRE. - Fitop. - Sin. Angular«spoiI
- Boala unghiulară. Bacterioză ce se manifestă prin pete galbene. Se desebeşte de Wild-fire prin aceia că petele au un contur unghiular şi n’au o zonă clorotică - aureolă - în jur. Petele se formează îmtre nervuri şi nu se produce confluarea lor. E mai puţin răspândită şi păgubitoare ca Wild-fire. Agentul pa-tagen e Bacterium Pseudomonas angulatum -v. bacterioze.            După Tr. Săv.
  BLACK-HORSE. - Zoot. - Denumirea veche, dată cailor englezeşti Shirehorse. - v. ac.
  BLACK-ROT. - Fitop. - Denumire dată unei boli la plantele cultivate, produsă de o ciupercă.
  Black-rotul viţei de vie. Boală de origine americană, fiind introdusă în Europa prin
                                            Fig. 368. — BLĂBORNICĂ — Cypripedium calceolus.
BLACKSTONIA-BLANĂ
 458
1885, împreună cu viţa. Afecţiunea a-ceasta se datoreşte ciupercii Guignardia Bidwellii - Fig. 640 - care poate ataca toate
părţile tinere ale viţei. Primele simptome se manifestă pe la sfârşitul primăverii, depinzând mult de temperatura şi umiditatea atmosferică. Pe foile tinere şi pe extremităţile lăstarilor apar nişte pete gălbui, ce cu timpul devin brune şi clar limitate de o cicatrice mai închisă. Puţin mai târziu, pe pete se formează nişte pustule negre, dispuse în cercuri concentrice. Afecţiunea se întinde şi pe bo-biţe, cari cu timpul se usucă. Pustuleîe negre formează conceptacole cu spori sau conidii ovoide, hialine, ce propagă boala. Ciuperca se păstrează peste iarnă sub forma de: scle-roţii, în foile şi bobiţele căzute jos. Primăvara, parazitul formează peritecii cu asce a căror ascospori ies afară şi germinează, infectând părţile tinere ale viţei de vie.
   Combaterea boalei se reduce la prevenirea infecţiei prin stropirea viţei cu zeamă bor-deleză. Se recomandă de asemenea distrugerea organelor atacate
   Black-rotul părului este cauzat de ciuperca Physolospora Cydonieae Arnaud. - sin.
 Sphaeropsis malorum Peck. - şi se manifestă prin putrezirea fructelor şi prin şancrul ramurilor.                              V. Gh.
   BLACKSTONIA. Bot. - Gen de plante din fam. Gentianaceae, cu următoarele caractere: plantă glaucă, albastră, corola în formă de farfurie, caliciul şi corola cu 8 lacinii, flori galbene- Specii: B. per folia ta, plantă cu frunze triunghiulare, opuse, concrescute cu perechea în lăţimea lor. Lacinii caliciului mai scurţi decât corola. Se găseşte mai des prin locurile umede. B. serotina, plantă cu frunzele tulpinale ovate sau lanceolat-ovat, concrescute cu baza rotunzită. Lacinii caliciului lungi cât corola. Se găseşte prin locurile umede, cam sărate. BLAGOVESTE. - Sin. Blagoveş-tenie. Ziua Bunei Vestiri- Zi de peşte. In vederea acestei zile, deşi ea poate să cadă în timpul o-pritului, când peştele nu se poate vâna, căci îşi depune icrele. - v. opritul peştelui -, se lasă liber pescuitul timp de două zile înainte, conf. art. 21 din reg. legii asupra pescuitului, din 1896. A-ceiaşi libertate se lasă şi la Florii. Se exceptează pescuitul lostriţii şi lipanului, a căror oprire incepe la 1 Martie şi ţine până la 1 Iunie - v Legea asupra pescuitului.                        Daia
   BLANĂ. - Zoot. - Dintre animalele domestice, producătoare de blănuri sunt următoarele ¡mânjii, oile cu reprezentantul lor tipic oaia Karakul, caprele, pisicele şi iepurele de casă. Cea mai mare parte de blănuri din comerţ este furnizată de cele mai diverse specii de animale sălbatece, dintre care astăzi unele se cresc în captivitate. Acestea sunt: bisaimul, castorul, vulpea cu varietăţile ei, argintie, albastră şi albă - polară -, dihorul, râsul, jderul, bursucul, vidra, marmota, herme-linul, samurul, nurca, nutria, skunksul, opos-sumul, sealul, şobolanul chinchila, ursul spălător şi altele.
   Regiunile principale producătoare de blănuri sunt: Siberia, Canada şi Alaska, iar centrele principale cu comerţ de blănuri sunt: Irbit - Siberia -, Kiachta - China Nijni-Novgorod, Astrahan şi Moscova - U. R. S. S., Copenhaga şi pentru Europa centrală - Lipsea. - v. Prepararea blănurilor - tăbăcire.
                                        A.  M.
   BLANĂ. - Sin. faţă. Parte constitutivă a mesei dulgherului, pe care se aşează lemnul ce trebue fasonat.
Fig. 640. — GUIGNARDIA BIDWELLII. — 1. Frunză de vită ou pete - t - de Blackrot. 2. Pată - t - pe un lăstar. 3. Porţiune de ciorchine atacat; s, boabă sănătoasă; f, boabe acoperite de fructificaţii. 4. Boabă atacată. 5. Două boabe pe care evoluţia ciupercii a încetat. 6. Picnidii emiţând spori în lant gelatinos. 7. O picnidie; Cutie., cuticula boabei; Ost., ostiola; St. stilospori; My., miceliu; C. t., celule moarte din pulpă. 8. Stylospori. 9. O spermogonie; Spg. Spermatie. 10. Şir de spermatii.
 459
BLĂNI-BLEIMĂ
   BLĂNI. Scânduri groase de stejar sau brad, nefasonate, sau numai cioplite cu toporul.
   —      Industr. oas. Se numesc asfel cele două scânduri care leagă între ele tălpile războiului de ţesut. - v. ac.
   BLAPS. - Ent. - Gen de Coleoptere din fam. Tenebrionidelor. Are elitre sudate în jurul corpului şi aripi rudimentare; gura are buza superioară ieşită puţin înainte şi descoperită.
 B. exală un miros extrem de neplăcut, fetid. Peste 100 specii: B. mortisaga, de culoare neagră, trăeşte în locuri ferite şi pivniţe şi se hrăneşte cu materiile intrate în descompunere; larva acestei specii trăeşte uneori în făina de grâu sau în pâine.
   BLASTODERMA. - Biol. - Disc de celule, din ouăle meroblastice, deasupra vitelusului, pe seaima căruia se va organiza embrionul.
   BLASTOGENIE. - Biol. - Este o ramură a biologiei generale care se ocupă cu desvolta-rea embriologică a corpului animai, de la oul fecundat până la diferenţierea ţesuturilor şi formarea organelor din corpul animalelor.
   BLASTOMICES. - Med. Vet. - Parazit vegetal; în leziunilee ce le provoacă în piele, se prezintă sub forma de celule rotunde sau o-valate, cu un nucleu şi mai multe vacuole separate între ele. Celulele sunt înconjurate de o membrană groasă. Diametrul lor la maturitate poate atinge 20 mm. Parazitul se întâlneşte în celulele mari, abondente în abcesele miliare ale dermului şi epidermului. Se multiplică prin înmugurire. Intr’un punct al celulei apare un mugure care se îngroaşe şi se separă de celula mamă printr’un perete. Astfel, din celula mamă - prin înmugurire -se produc mai mult celule fizice, care formează o grămadă ce aderă slab unele cu altele, încât se disociază cu mare uşurinţă. Cunoscut şi sub numele de Micoderma derma-tites sau Blastmices dermatites, parazitul produce un abces subcutan în pielea animalelor, iar la oim dermatita sau blastomicoza, boală rebelă tratamentului.                  H. D.
   BLASTOMERE. - Biol. - Celulele care rezultă din primele faze de segmentare ale oului fecundat.
   BLASTULA. - Biol. - Sin. blastocel. Fază din desvoltare - prin segmentaţie - a oului fecundat, care urmează după morulă. Caracterizată printr’o cavitate centrală, numită blastocel, plină cu un lichid şi un perete înconjurător, format dm celule de segmentaţie
 -  blastomere - care se numeşte blastoderm şi din care în desvoltarea ulterioară iau naştere foiţele embrionare. - Fig. 641.
                                                        Fig. 641. — BI.AS-TULĂ — bc, blasto-cel.
 BL ATT A. - Ent,.- Gen de Orthopotere alergătoare, din fam. Blatti-dae. Picioarele posterioare sunt improprii sal-Jeturilor, din cauza coapselor groase. Corpul foarte turtit, oval; capul aproape în întregime acoperit de proto-race; antenele prelungi, elitrele putând u-neori să lipsească; la fel .fi aripele. Insecte cărora nu le place lumina. Din pricina corpului turtit, pot să pătrundă pe sub uşi, prin găuri, în dulapuri, etc. Omnivore. Foarte incomode în menaj. B. germanica - şvabul -este gândacul obişnuit de bucătărie. Depune ouăle în ooteci - v. ac- -, care sunt târâte de femelă zile la rând, după ea, până ce se desprind. Prolificitate extraordinar de vie. Pentru combaterea lor, se aşează în bucătărie bucăţi de pâine muiate în acid boric. - Fig.
 642.
   Fig-. 642.
BLATTA GERMANICA - şvabu
   BLECHNUM. - Bot. - Gen de plante din fam. Polypodiaceae, cu următoarele caractere: plante vivace, cu rizom, frondele mari, spo-rangi grupaţi în sori lineari paraleli la nervura principală şi pe ambele laturi ale ei. Are specia B. spicant L., plantă cu frondele dispuse în formă de tufă, cele externe sterile, cele interne fertile şi mai lungi. Se găseşte prin păduri umede şi în regiunea muntoasă.
   BLEIMA. - Med. Vet. - Sin. bătături. In practica veterinară sunt inflamaţiuni - alteraţii - mai mult sau mai puţin difuze, ale membranei keratogene,
 -                         Fig- 643 - în copita calului, survenite în urma unor compresiuni sau contuzii. Ele încep fie în ţesutul podofilos fie în ţesutul velutos al copitei. Dacă b. se găseşte pe peretele copitei, se numeşte b. peretelui, - în talpă b. tălpii -, iar în proptele b. proptelelor.
                                     Fig. 643. — COPITĂ CU BLEIMA.
BLENNOCAMPA-BOALĂ
460
   Etiologie. Se observă adesea la picioarele rău conformate: cu călcâie înainte şi strânse, cu călcâie joase sau cu forme carti-laginoase- Membrele anterioare sunt mai mult atinse decât cele posterioare, şi la ele mai mult călcâiul intern decât cel extern. Caii cu aplomburi defectuoase, cu picioare scâlciate înăuntru sau în afară, caii ce merg pe terenuri tari, potcoviţi rău, sunt adesea atinşi de
b. Copitele defectuoase, încleştate, strânse, pline şi cu călcâiele slabe sunt propice des-voltării b.; uscăciunea de multe ori le ajută apariţia.
   Simptome. B. se manifestă prin semne locale şi funcţionale. Călcâiul atins este cald; e sediul unei sensibilităţi anormale, dureroase, descoperită prin percusie. După despotcovirea calului şi subţierea cornului în călcâie, se pot găsi pete roşii, infiltraţii de sânge - b. uscată hemoragică - sau se poate descoperi un lichid seros, mai mult sau mai puţin negricios, sau purulent - b. umede, purulente. Supuraţia poate provoca deslipiri mai mult sau mai puţin profunde, în regiunea călcâielor sau în podofil, către cartelajul complimentar al celei de a treia falangă - b. complicată, cronică.
   Semnele funcţionale variază în intensitatea lor, după leziunile produse. In repaos, pi_ ciorul se sprijină în pensă - în vârful copitei
-  sau pe partea opusă a călcâiului atins - dinăuntru cel mai adesea, căci el e mai încărcat. In timpul deplasărilor, şi şchiopătura este mai accentuată când b. a provocat alteraţii mai întinse. In câteva cazuri benigne, şchiopătura nu se manifestă decât pe teren tare.
   Tratament. Depinde de forma b. Se recomandă repaos animalului, şi băi fierbinţi antiseptice la copită. Dacă nu se vindecă, mai ales la b. cu puroi, se intervine chirurgical prin ridicarea cornului din regiunea bolnavă, punerea în evidenţă a părţilor a-tinse, care se raclează, se excizează şi în urmă se face x un pansament antiseptic com-presiv. E recomandabil să se facă o injecţie cu ser antitetanic, pentru prevenirea tetano-sului. Tratamentul trebue însoţit de o potcoavă specială, potcoavă cu punte sau trei sferturi. Potcovarii să se ferească de a scoate
b. uscate sau vechi, căci pot apărea în urmă coimplicaţiuni destul de grave pentru animal.                                     H. D.
   BLENNOCAMPA. - Ent. - Gen de insecte hymenoptere. Se cunosc 2 specii cari atacă trandafirul: B. pusilla, a cărei larvă răsuceşte frunzele, distrugându-le faţa inferioară şi B. punctata, a cărei larvă atacă lăstarii tineri. Se combat prin stropiri cu soluţii de nicotină.
   BLENNOREE. - Med. Vet. - Scurgere ble-noragică trecută în stare cronică, ce se observă adesea la câini. Se recomandă injecţii cu tanin sau sulfat de zinc.
   BLEFARITA. - Med. - Inflamaţia generală sau locală a pleoapelor.
   Simptomatologie. Pleoape umflate şi îngroşate, calde, dureroase, glandele lui Meibo-mius inflamate, exudat muco-purulent, lipirea genelor. Inflamaţia marginei libere a pleoapelor se numeşte b. ciliarâ. ,
   Tratament. Spălături cu soluţii antiseptice slabe şi căldură, pomadă cu oxid roşu de mercur.                        Gh. R.
   BLEFAROSTAT. Intrument pentru fixarea pleoapelor, când facem examenul ochiului.
   BLEFAROPTOZÂ.. Lăsarea permanentă a pleoapei superioare, în urma paraliziei muşchilor palpebrali.
   BLEU DU NORD. - Zoot. Rasă de taurine din Belgia şi Flandra orientală, rezultată din curcirea raselor autohtone belgiene cu Dur-ham-ul. E o rasă mai rustică, bună pentru carne. - Fig- 644.
   BLID. Vas de pământ sau de lemn, în care se fierb sau se pun bucatele de masă - strachină. Se mai numesc b. şi cupele dela morile de apă.
   BLIDAR. Un fel de dulăpior cu poliţe, cu sau fără uşi, prins cu belciuge şi cuie în perete. Pe el se aşează blidele.
   BLITUM. - Bot. - Gen de plante din fam. Chenopodiaceae. B. bonus Henricus C. A. Mey., sin. Chenopodium bonus Henricus -pop. Spanacul stânelor. Plantă indigenă, în părţile muntoase ale ţării, pe lângă locuinţe şi garduri. Când este tânără poate fi consumată, înlocuind spanacul. - Fig. 645.
   B. vergatum. - v. fragă tătărească.
   BLOJDINĂ. - Constr. rur. - Scândură mică, bătută peste grinzile podelii, alcătuind po-dina - v. ac.
   BLYSMUS. - Bot. - v. pipirig.
   BOALĂ. - Med. - Orice perturbaţie în funcţionarea normală a organismului, datorită unei cauze morbide, fie de natură internă - individuală sau predispozantă fie externă - ocazională, eficientă fi specifică.
   După modul de manifestare se împart:
   A.    După gravitate, în: benigne, cu o evoluţie ce duce spre vindecare, puţin g-rave şi maligne, cu o evoluţie ce se termină prin moarte sau trece în stare cronică, dacă nu intervenim printr’un tratament adequat.
    B.     După durata evoluţiei: acute ^ cu o evoluţie rapidă şi cronice, cu o evoluţie lentă şi de lungă durată.
    C.     După specia şi organul de elecţie, asupra cărora îşi exercită acţiunea specifică, în specifice, care se manifestă numai la anu-
                                       Fig. 645. — BLITUM BONUS HENRICUS — spanacul stânelor.
 mite specii sau numai asupra anumitor organe; de ex.: morva, este o boală specifică a cabalinelor, pesta porcină a porcilor; apoi boale specifice ale sistemului nervos, ale vaselor, etc., şi nespecifice, comune imai multor specii, organe sau ţesuturi.
   D.     După agentul provocător, în: infec-ţioase şi neinfecţioase. Cele infecţioase , produse prin organisme vieţuitoare, microbi şi paraziţi, dând naştere la boli microbiene şi parazitare - după cantagiositatea lor* se împart în contagioase fi necontagioase.
   Cele neinfecţioase, după agentul provocător, organismul asupra căruia lucrează şi după modul şi intensitatea acţiunii; astfel, a-vem agenţii fizici, cari lucrează prin lovire, înţepare, tăere, dând naştere la confuziuni, plăgi, luxaţii, fracturi, etc., de intensităţi diferite, apoi prin căldură sau frig, dând arsuri sau degerături; agenţi chimici, cari îşi exercită acţiunea asupra diferitelor ţesuturi în modul cel mai variat.
   E.     Prin ruperea echilibrului funcţional dintre diferitele organe, în special dintre glandele cu secreţie internă - glande endocrine -, fie printr’o funcţionare exagerată, fie printr’una
 insuficientă, se produc diferite boale de natură endocrinienă.                    A. H.
   BOALA CERBULUI. - Med. - v. tetanos. BOALA CIMENTULUI. - Med. Vet. - Este caracteristică la purceii crescuţi în cocini cu pardoseală de ciment. Prin radierea frigului se micşorează rezistenţa organică a purecilor, cari sunt atacaţi de diferiţi agenţi patogeni, ce provoacă diferite maladii, dar mai ales
 o pneumonie cronică persistentă la aproape toate animalele tinere dintr’o crescătorie. Boala a fost confundată mult timp cu pesta porcină şi pneumonia contagioasă. Combaterea bolii se poate face printr’o întreţinere şi hrană raţională şi prin măsuri riguroase de igienă.                            V. C.
   BOALA DE PICIOARE. . Med. Vet. - v. febra aftoasă.
   BOALA MĂGARULUI. - Med. - v. psoriaza.
   BOAMBE DE COTNARI. - Pom. - Varietate de cireşe, de origină necunoscută; se crede a fi varietatea Uriaşă de Gemersdorf, aclimatizată şi schimbată sub influenţa climei şi solului din regiunea Cotnarilor - jud. laşi. Pomul atinge dimensiuni enorme şi trăeşte peste 60-70 ani, rodeşte foarte bine, fructele foarte mari, - sunt cele mai mari cireşe întâlnite pe pieţele din oraşele Moldovei şi cele mai târzii, de formă cordiformă, puţin turtită, cu pieliţă gălbuie şi împestriţată cu roşu; pulpa tare, crocantă, albă-gălbuie, suculentă, şi excelentă la gust. Calităţile remarcabile ale pomului şi fructelor acestei varietăţi au atras atenţia comercianţilor, care în fiecare an exportă dela Cotnari numeroase vagoane din aceste cireşe la Bucureşti, Cernăuţi, etc., iar pepinierele Statului în ultimii 15 ani au răspândit-o în tot Vechiul Regat şi Basarabia.
                                     M. Cost.
   BOABA VULPII. - Bot. - Paris quadrifolia L. - v. Dalac.
   BOARICE. - Bot. - Tagetes erecta L. - v. Vâsdoage.
   BOARICE GALBENĂ. - Bot. - Tagetes pa-tula L. - v. Vâsdoage.
   BOARPE. - Bot. - Nigella damascens L. -Chica voinicului.
   BOASCÂ. - Bot. - Origanum vulgare L. ___________
 v. Şovarv.
   BOŞAELE POPII. - Bot. - Aristolochia cle-matitis L. - v. Remf.
   BOB. - Fit. - Vicia Faba. Plantă cultivată, din fam. Leguminoase. Tulpina e groasă, în patru unghiuri. Florile mari, lungi, albe. Fructul o legumă umflată, în partea internă spongioasă. Seminţe oblonge. Mai multe varietăţi, separate fie după culoarea florilor, fie după mărimea boabelor. Mai importante sunt două, după mărimea bobului: a. - Bobul mic sau Bobuşorul - Vicia Faba var. minor care are tulpina înaltă, păstaia cilindrică, bobul a-proape rotund, cu muchii, de culoare cafenie, închisă, care se şi cultivă de altfel; mai poate
BOB DE CALAVAR
 462
fi roşcat sau negru. Păstăile şi boabele lui nu servesc decât la hrana animalelor ca nutreţ, b. - Bobul mare - Vicia Faba var. major. -, are tulpina mai desvoltată, boabele mai mari, păstaia mai turtită, bobul mai gros la unul din capete, de culoare verde. Se cultivă pentru hrana omului. - Fig. 646.
Fig-. 646. — BOB. Vicia faba.
  Condiţiuni culturale. Nu merge bine în regiunile reci, nici călduroase, ci într’o climă potrivit de umedă şi caldă. La noi în ţară cel mai bine meţge pe colinele Moldovei, în regiunea de coline din Transilvania şi Bucovina. Merge aproape în toate tipurile de sol, în afară de cel nisipos. Se poate semăna după orice plantă;la noi, se intercalează de obiceiu între două cereale. Este o foarte bună plantă premergătoare pentru grâu. Cu toate că asimilează azotul din atmosferă, cu ajutorul bacteriilor din nodozităţile rădăcinilor, totuşi el poate suferi o gunoire directă; în pământurile grele merge foarte bine. Cere un pământ care să aibă calcar. Ca să se poată semăna, neapărat trebue arat pământul din toamnă, -primăvara, în pământurile grele, se mai ară odată; în celelalte soluri nu se dă decât cu cultivatorul. Semănatul se face cât mai de timpuriu, în primele săptămâni ale lui Martie ;dacă se seamănă mai târziu, nu dă rezultate bune. Cea mai bună semănare se face cu maşina în rânduri simple, care se pun de obiceiu la 35-40 cm., când se prăşesc, sau la 20 cm., când nu se prăşesc; sau în rânduri
duble, când între rândurile apropiate se lasă 10-12 cm. şi între cele depărtate 40-50 cm. Sămânţa trebue îngropată la 6-8 cm. Pe rând, plantele să nu fie dese, ci la 4-5 cm* depărtare. La ha. se dă 150-230 kgr., când se seamănă cu imaşina şi 200-260 kgr., prin îm-pţjăştiere. Se poate cultiva pentru îngrăşământ verde. Se poate cultiva în amestec cu un soiu de ovăz ce se coace târziu, care îl apără de păduchi. Pentru nutreţ se seamănă în a-mestec cu mazărea, ovăz, orz sau măzăriche. După ce a răsărit, bobul semănat cu mâna se grăpează, cel semănat cu maşina se prăşeşte. Prima prăşilă se dă când bobul a ajuns la 10-12 cm. La a doua prăşilă e bine să se muşuroieze.
   In regiunile mai călduroase se recoltează în Iulie, în celelalte în August. Se culege când păstăile dela baza plantei au început să se înegrească. Se smulg cu (mâna, sau se taie cu coasa ori maşina. Se leagă şi se aşează mă-nunchiurile în picioare pentruca să se usuce. Se treeră cu batoza, unde trebue să se lărgească toba, să nu spargă boabele şi se ţjre-eră numai după ce s a uscat bine. Produc-ţiunea la ha. poate varia între 1200-2000 kgr. Greutatea hectolitrică 70-88 kgr. Paele sunt mâncate numai de oi.
   Inamici. 1. Rugina bobului - Uromyces Fa. bae; 2- Făinarea - Erysiphe marţii; Tortelul sau Cuscuta - Cuscuta europea; 4. Păduchii negri de frunze - Aphys papaveris; 5- Gărgăriţa bobului - Bruchus rufimamus. - v. ac.
   BOB DE CALAVAR. - Med. - Seminţa plantei Physostoma venenosum Balf. Conţine un alcaloid important, fisostigimina şi o substanţă
                                 Fig. 647. — BOB DE ŢARINĂ. Lathyrus plathy-phyllos.
  cristalină, fisosterina. B. de calvar este un toxic foarte puternic, producând: paralizia motriciităţii, diafragmei şi a muşchilor intes-
463
BOB DE ŢARINĂ-BOGLARI
tinali, bătăi neregulate ale cordului, asfixie şi moarte.
   BOB DE ŢARINĂ. - Bot. - Sin. măzăriche, ungecai* - Lathyrus plathyphyllos Retz. Plantă erbacee, din fam. Leguminoase. Tulpina lat aripată. Frunzele au numai o pereche de foliole, terminate printr’un cârcel. Florile ro-şietice, dispuse câte 4-9 într’un racem, la vârful unui peduncul mai lung decât frunza. Fructul o legumă oblongă lineară, cu seminţele cenuşii, foarte fin tuberculate. Creşte prin tufişe, în fâneţele din pădure şi pe marginea pădurilor. - Fig. 647.
   BOBÂLNIC. - Bot. - Nasturtium Officinale R. Br. - v. năsturel.
   BOBORNIC. - Bot- - Sin. Blăbornică, Bobâl-nic, Bobornic, Bribornic, Bribovnic - Vero-nica Beccabunga L. - Plantă erbacee, din fam. Scrophulariceae. Tulpina glabră, de culoare roşiatică, rotundă, în porţiunea inferioară culcată. Frunzele sunt scurt peţiolate, eliptice-oblonge, obtuze, crenat serate, puţin cărnoase. Racemi axilari. - Fig. 648 - Pedicele fructifere patente. Florile albastre, cu vine mai pronun*
j Figr. 648. — BOBORNIC1 — Veronica Beccabunga.
 ■ ţat colorate- Capsula rotundă, turgidă, puţin
 * emarginată. Creşte prin locurile mlăştinoase,
 : ape stătătoare, bălţi, pârae. Este comună.
 *  BOBOVINE. - Agrogeol. - Puncte sau alice ' brun-roşietice - câteodată brun-negricioase -
 l care se găsesc în orizonturile iluviale - în
 special orizontul de concentraţie B - ale solurilor de pădure, solurilor podzolite si chiar la cernoziomurile degradate - solurile care tind spre acidifiere. Se formează datorită spălărilor care antrenează material de fier şi mangan.
   B. sunt aglomeraţii de oxizi de fier şi de mangan, amestecate cu argilă şi chiar cu
Fig. 649. — BODÂRLĂU — Colymbus arcticus.
 humus. Uneori au culoare galbenă, aceasta depinzând de condiţiunile climaterice şi de natura materialului cu fier. Se mai numesc încă concreţiuni fero-manganoase, concentra-ţiuni de fier şi imangan, iar unii autori le numesc concreţiuni de ortstein, spre deosebire de ortsteinul format dintr’un banc continuu şi compact.
   B. mici sunt rotunde, iar cele mari au forme alungite şi neregulate. Prezenţa lor ne indică soluri degradate - spălate. Amil. Vas.
   BOBUŞOR. - Bot. - Lathyrus tuberosus. -v. oreşniţă şi Vicia lathyroides, . v. măzări-che.
   BOCĂNITOARE. - Zool. - Picus major - v. ciocănitoare.
   BODÂRLĂU. - Zool. - Colyimbus arcticus. Pasăre înotătoare din fam- Colymbidae L. Are pe spate pene negre cu puncte albe, iar pe cap de un negru strălucitor* Trăeşte în nordul Europei, hrănindu-se cu peşti, broaşte şi insecte. Peste iarnă coboară spre sud. - Fig. 649-
   BOEREASCĂ. - Vitic. - Struguri de masă, cunoscuţi mai cu seamă în Covurlui, Brăila şi Dobrogea - v. gărgăunariţă.
   BOGDAN. - Constr. rur. - Stâlp bătut în fundul gârlei - de obiceiu 4 la număr - care alcătuesc scheletul unui stăvilar - v. ac. - Capetele lor sunt legate printr’un lemn, numit în Dâmboviţa puntea bogdanilor.
   BOGLARI. - Bot. - Ranunculus sceleratus L. Plantă erboasă aquatică, veninoasă. Tulpina groasă, solitară, fistuloasă, glabră sau pubes-
BOIASTRĂ-BOMBICYDE
464
centă, multiformă. Frunzele lucitoare, lung peţiolate. Florile mici, galbene, petale mai scurte de cât caliciul. Fructele sunt dispuse într’un capitul ovoid-spiciform, foarte numeroase şi mici; de obiceiu creşte prin locuri umede, pe marginea lacurilor şi iazurilor.
   BOIASTRĂ. - Zoot. - Numirea populară a unei vaci nărăvaşe, care nu se lasă a fi mulsă.
   BOICUŞ. - Bot. - Aegithalus pendulinus L* v. auşel.
   BOJDISZ. - Fit. - Metodă de cultura pă-ioaselor - Banat iniţiată de preotul Bojdisz. Se aleg din lanuri spicele mai mari şi pline, se seamănă boabele într’un câmp lucrat special, ca de grădină, în rânduri rari); de aici se pregăteşte sămânţă pentru cultura mare. Pământul se ară de trei ori, se mărunţeşte bine, apoi se însămânţează cam 35 kgr. de boabe la ha., cu o maşină specială de îngropat, bob cu bob; după alte două săptămâni se grăpează. Această metodă, prin faptul că plantele sunt semănate la mare distanţă între ele, are de scop să provoace o înfrăţire puternică. De-savantajul ei constă în aceia că, obţinându-se spice prea mari, se întârzie prea mult coacerea boabelor.
   BOJOR* - Bot. - Rhododendrojm Kotschyi Sink. - v. Smirdar.
   BOJOŢEI. - Bot. - Helleborus purpurascens W et Kit. - v. Spânz şi Helleborus adonus W et Kit. - v. Cutcurig.
   BOL. - Med. Vet. - Preparaţie medicamentoasă de formă globuloasă, de consistenţă potrivită pentru a-şi păstra forma şi a nu se sfărâma în timpul administrării, cântărind cca. 25-50 gr. Se administrează animalelor mari.
   Deosebim: boluri purgative cu bază de o-loes şi coloquint şi boluri tonice constituite din pudră de gentiană, carbonat de fer, etc. Pentru administrare se deschide larg gura animalului, se apucă limba cu o cârpă uscată, pentru ca să nu alunece şi se trage a-fară, apoi se aşează bolul, cu mâna, cu un baston, sau cu un aparat special numit porte-bol, în fundul gurii; apoi se lasă limba care, retrăgându-se brusc, provoacă înghiţirea bolului.                                V. G.
   BOLÂNDARIŢĂ. - Bot. - Datura stramo-nium L. - v. Ciumăfae.
   BOLBOSCHOENUS. - Bot. - Gen de ierburi din fam. Cyperaceae.
   B. maritimus L. are tulpina triunghiulară, vârful frunzelor triunghiular, rizom stoloni-fer, spiculeţe lungi de 1-3 cm.; se găseşte de obiceiu prin mlaştini şi fâneţe umede, pe malul apelor. Foarte comună.
   BOLD. - Constr. rur. - Sin. cep. Fierul ce se pune în capul grideiului - axa - pe care este fixată roata unei mori de apă.
   BOLDEIU. - Zool. - Sin. coteiu. Câine de vânătoare, inteligent, curajos şi docil. între-
 buinţat în special la vânătoare în vizuină a vulpilor şi a viezurilor.
   BOLDURI. - Constr. rur. - Sin. ţepi, săgeţi istumuri, sulinare, măgari, sistoimuri. Cele două bucăţi de lemn, ascuţit la un capăt, care s© pun pe creasta casei, în cele două unghiuri iăcute de apele acoperişului.
   BOLETUS. - Bot. - Gen de ciuperci din fam. Polyporaceae. Speciile mai de seamă sunt: B- edulis - v. mânătărci, B. scaber, care sunt comestibile şi B. luridus, B. satanas, care sunt otrăvitoare.
   BOLFEU. - Sin. bulfeu, lopăţică, figlă. Partea constitutivă a jugului - v. ac., care leagă cefarul de policioară.
   BOLI EREDITARE. - Med. Vet. . Transmiterea la descendenţi a unor boale, fie ca atare, fie indirect, ca o consecinţă a unei slăbiciuni constituţionale sau a unei predispoziţiuni.
   BOLIVIA. - Stat. - v. America de Sud. BOLONICĂ. - Bot. - Sium latifolium L. _ v, cosiţei.
   BOMBUS. - Ent. - Gen de insecte din fam. Bombinee. Au corpul greoiu şi acoperit cu perişori deşi; picioaţele posterioare sunt prevăzute cu doi spini terminali. îşi fac cuiburile în pământ, iar mierea lor este dulce, foarte fină, dar puţin abondentă. Femelele şi lucrătoarele sunt înarmate cu un ac puternic, a cărui înţepătură este foarte dureroasă. Produc, atunci când sboară, un fel de sbârnâi-tură, datorită unor corzi situate în orificiile
Figr. 650. — BOMBUS TERRESTRIS.
 organelor de respiraţie. - Fig. 650 - Fac faguri mici în pământ, pe care-i învelesc şi-i acoperă cu iarbă şi muşchi* Larva este de culoare albă, de 2-3 cm. lungime, numită popular căţel. Mierea acestor insecte este întrebuinţată în Bucovina ca leac împotriva <al-beţei, a unghişoarei şi a tuturor durerilor de ochi. Genul B. cuprinde 3 specii: B. musco-rum, B. hortorum şi B- terrestris. - v. băr-zăun.
   BOMBICYDE. - Ent. - Fam. de insecte din Lepidopterele nocturne - Heterocere. Antene foarte mult pectinate, la mascul; aripi largi, corpul voluminos. Femela mai mare decât masculul. Acesta este vioiu, sboară repede noaptea şi dimineaţa, în căutarea femeleir care este greoaie şi înceată la zbor - uneori chiar lipsită de aripi. Oule sunt aeşzate în grămezi mici şi acoperite de perii extremi-
465
BOMBIX-BORCAN
 taţii adbominale a femelei. Larvele au în general 1 6 picioare şi sunt acoperite cu perişori. Din această familie fac parte: I. Saturninele; 2. Bombicinele; 3. Liparinele; 4. Notodonti-iiele.
   BOMBIX. - Ent. - Gen de insecte din fam. Bombicidae- Fluturi mici, cu antene pectinate la ambele sexe şi mai mari la masculi. Larvele, de obiceiu cu perişori scurţi, sunt adeseori foarte vătămătoare pomilor roditori. -Fig. 651 - Cuprinde mai multe specii: B. dis”
                                      Fis. 651. — CÂTEVA SPECII DE BOMBIX. — A, B. mori; B, B. r-hry-sorrhea; C, B. processionea
 par - v. Liparis dispar; B. chrysorrchea - v. Liparis monacha; B. processionea - v Cnetho-campa processionea; B. mori - v. viermele de mătase.
   BONITARE. - Agrol- şi Econ. rur. - Însemnează a exprima, a aprecia cât mai concis calitatea fiecărei proprietăţi a solului. B. se face scopul stabilirii capacităţii agricole a solului. Obii;nuit, exprimarea aceasta se face prin note - metoda punctelor. Faţă de literatura clasică, noi ţărmurim foarte mult acest termen, întrucât chestiunile principale se referă de fapt la clasificarea solului unde le descriem şi arătăm şi procedeul de notare - bonitare -, după care lucrăm. După bonitarea solului şi trecerea lui în clase, se poate determina şi venitul net la ha., pentru a folosi fiscului la stabilirea impozitului funciar. Amintim şi aci pe scurt procedeul nostru de bonitarea solului: totalul de î 00 puncte ce le poate întruni un sol ideal, se repartizează astfel; solul 60 puncte, - natura solului 20 puncte, grosimea 20,
   Bonitarea se poate extinde la orice bun din gospodărie, la condiţiunile economice, etc., Fiind un mijloc de apreciere subiectiv, se cer multe cunoştinţe celui care bonitează. _ v. clasificare.                         Amil.  Vas.
   BONITURA. - Zoot. - Aprecierea şi cla-sârea lanurilor - v* ac. - după caracterele lor etnice cât şi după valoarea lor comercială şi textilă. La mieii de rasa Karakul -v. ac. - prin bonitură se însemnează aprecierea blăniţelor în primele zile după naştere în Vederea clasării lor şi cu scopul de a selecţiona matei\alul apt pentru reproducţie. A. M.
   BOOPHILUS. - Med. Vet. - Sin Marga-
 ropus. Acarien - căpuşe - din grupul ixo-dinelor, parazit pe corpul animalelor, cărora le transmite babezioza -, piroplasma sau câr-ceagul -. Corpul mare format din tr:i segmente, de culoare cenuşie-murdară, es-e lat, iar când suge sânge se umflă. Are rostru -gura _ scurt adaptat pentru supt sâng;. Fe-cundaţia se face pe animal' Femela este he-matofagă şi mai mare decât masculul. După fecundaţie suge sânge şi sta bine nxata în piele încât cu greu se poate desprinde. Pe animal se aşează unde pielea este mai fină: gât, abdomen, faţa internă a coapselor. Masculii in popor se numesc cârcei. Dupăce a supt sânge îndeajuns, căpuşa cade singură depe corpul animalului, dapune 2-3000 ouă din care, după o lună şi le temperatura de 22°, ies larve, globuloase, hexapode. Larvele stau fixate pe tufişuri şi ierburi, iar când trec animalele se agaţă de ele. Pe animal larva se transformă în nimfă, năpârleşte şi mai târziu devine adult. Cuprinde jrnai multe specii: B. annulatus. Trăeste în America de Nord pe bou şi cal. Evoluţia parazitului, dela forma larvară hexapodă la adult, se face pe aceeaş gazdă. Parazitează şi pe om. Transmite piroplasma bigemină la bovidele şi Spi-rocheta theileri. Larvele hexapode în Trans-vaal infectează şi omul. Mai sunt apoi alte diferite specii: B. lounsburi, B. micropius, B. australis, B. argentinus, B* caudatus, B. cal-caratus.                             H. D.
   BORANGIC. - Bot. - Cuscuta Epithvneum L. şi Cuscuta europea L. - v. torţei.
   BORANGIC. - Industr. cas. - Fir de mătase,
 subţire şi de culoare galbenă-deschis, strălucitoare, depănat de pe gogoşile viermilor de mătase. - v. ac. - Se /mai spune b. şi la unele ţesături fine, lucrate din acest material.
   BORANTĂ. _ Bot. - Borrago officinalis L. - v. limba mielului.
   BORAXUL. - Chim. . Se prezintă sub formă de cristale prismatice albe, fără miros, gust uşor leşiatic, mai solubil ca acidul boric în apă - 1:22.
   Este un antiseptic slab şi uşor astnngent.
   Se întrebuinţează pentru spălarea plăgiloi si desinfecţia mucoaselor, colire, etc.
   Este imult întrebuinţat în fabricarea conservelor alimentare, cărora le păstrează aspectul de prospeţime.                A. H.
   BORBĂNOC. - Bot. - Vinca herbacea W. et Kit şi Vinca minor - v. saschiu.
   BORBORIGME. - Med. - Sgomote intestinale, produse prin deplasarea gazelor în mediul lichid intestinal. Foarte accentuate în colici.
   BORCAN. - Industr. cas. - Vas de pământ ars, smălţuit, de formă dreaptă, cilindrică, servind la conservarea dulceţurilor. In unele localităţi, ‘b. este un vas umflat la mijloc şi purtând toarte şi în acest caz serveşte la
 30
BORCEAG-BORDELLZÄ
466
 conservarea murăturilor, mai cu seamă a celor preparate în oţet* - v. conservare.
   BORCEAG. - Fit. - Amestec de cereale şi măzăriche în vederea producerii de nutreţ verde sau uscat. Nutreţul obţinut este foarte hrănitor, şi este consumat cu plăcere de a-nimale.
   Borceagul de toamnă se compune, de obi-ceiu, din secară *sau orz de toaimnă şi Vicia villosa sau Vicia pannonica. Unul din avan-tagiile mari ale borceagului de toamnă este că ne poate da nutreţ verde foarte de timpuriu primăvara. Este în deosebi recomandabil pentru regiunile secetoase.
   Borceagul de primăvară se compune de obi-ceiu din orz sau ovăs şi Vicia sativa - măzăriche comună.                      I. Zam.
   BORCEAG. - Bot. - Vicia panonica Jacq-Plantă erbacee acăţătoare din fam. Legumi-nosae. Tulpina puţin păroasă. Frunzele pe-nati-compuse cu 5-10 perechi de folioli ob-longi sau îngust-oblongi, obtuze ori/ reduse, cu rachisul terminat printr’un cârcel. Florile alburii, sau galbene-verzui murdare; câte 2-4 flori în raceme axilare, foarte scurt pedunculate. Fructul o legumă oblongă, hirsută, peri simpli. Creşte prin fâneţe, păşuni, livezi, câmpuri, prin locuri de cultură.
   BORBOANÄ. - Bot. - Ribes grossularia - v. agriş.
   BORDEAUX. - Vitic. - Regiune viticolă din Franţa, renumită pentru podgoriile şi vinurile sale. Este împărţită în următoarele ţinuturi: 1. Médoc; 2. Graves; 3. Pays de Sauternes; 4. Côtes ; 5. Entre-deux-Mers şi 6. Palus.
   1. In Médoc, pe o suprafaţă de 80/12 km., se cultivă viţa renumită de B*, care dă vinuri roşii, având 9-12 grade alcool şi mult tanin.
2. In Graves, pe o suprafaţă de 28/9 km., se întind viile care dau un vin roşu, ce ţine mai mult, dar are totodată mai puţin buchet decât cel din M. Tot aici se mai produc şi unele vinuri albe, seci sau demi-seci, cu un buchet foarte fin. 3. Pays de Sauternes dă vinuri albe, mai mult sau mai puţin dulci, untdelemnoase şi catifelate. 4. Côtes, regiune de terenuri argilo-calcaroase şi silico-cal-caroase, produce vinuri superioare, groase şi cu un buchet particular. 5. Entre-deux-Mers este cea mai mare regiune viticolă din această parte a Franţei. Pe partea dreaptă a râului Garonne, în faţa Bordeaux-ului, se obţin vinuri roşii şi albe, foarte apreciate; pe ţărmul stâng se produc vinuri ordinare, iar în centrul regiunei, unde se cultivă viţa numită ,,folle-blanche“ se obţin vinuri comune. 6. Palus are terenuri formate din aluviunile râurilor Garonne, Dordogne şi Gironde; produce vinuri asemănătoare celor din Côtes, bogate, mult colorate, întrebuinţate pentru ameliorarea vinurilor ordinare din celelalte ţinuturi.
   BORDEIU. _ Constr. rur. - Locuinţă săpată
în pământ, cu acoperişul ridicat deasupra solului, cu ferestre mici, cu intrare săpată în formă de scară. Pe dinăuntriţ este lipit cu pământ, îngrădit cu nuele, sau căptuşit cu scânduri. Acoperişul este de şiţă, nuele, papură, stuf, sau coceni şi paie. Locuinţă insalubră, folosită încă în unele părţi ale ţării, în special de ţigani. B. mai poate servi si drept coteţ de pasări - v. ac. - sau cocină de porci - v. ac.
   BORDELEZÂ. - Zoot. _ Varietatea de taurine, care se creşte în regiunea oraşului Bordeaux din Franţa. - Fig. 652 - Această varietate îşi trage origina din încrucişarea rasei olandeze cu vaca bretonă şi rasa locală; este
Fig. 65 2 — RASA BORDELEZÂ.
 bălţată cu negru, de o constituţie fină şi cu o greutate până la 350 kgr- Producţia de lapte este în medie de 2000 kgr.                  V. C.
    BORDELEZÂ. Zeamă. - Fung. - Soluţie fungicidă din Sulfat de Cupru - S04 Cu— şi var - Ca'O -, cunoscută mai mult în combaterea manei viţei şi cartofului. Acţiunea fungicidă a cuprului a fost descoperită în Bour-gogne în 1880. Această acţiune _ electro-radiaţiune - se datoreşte ionului de cupru. Cu. prul nu se foloseşte odată, ci se depune ca rezervă pe frunze şi se dizolvă; pe măsură ce cade apa de ploaie, se ionizează. Se pot folosi ca fungicide şi carbonatul sau acetatul de cupru, dar sunt scumpe.
    Preparare. In mod curent se întrebuinţează soluţii de concentraţie 0,5-3%, după nevoie. Trebue să cunoaştem^ puritatea sulfatului de cupru şi a varului. La prepararea soluţiei se vor evita vasele metalice, în special cele de fier, căci sunt atacate. Se disolvă piatra vânătă într’un butoi, punând-o în coşuri de nuele sau săculeţi cufundaţi în apă. Astfel di-solvarea se face mult mai repede. Separat se stinge varul. Se întrebuinţeaiă jumătate din cantitatea de piatră vânătă. De ex.: dacă di-solvăim I kgr. S04Cu atunci stingem 0,5 kgr- var. Amestecând aceste cantităţi cu 100 kgr. apă, obţinem o soluţie de \ Amestecând în 100 kgr. apă 2,3,4 kgr. S04Cu cu
 1, 1.5, 2 kgr. CaO vom obţine soluţii de con-
467
borhot-borraginaceae
 centraţie 2%, 3%, 4%. Varul are rolul a neutraliza aciditatea sulfatului de cupru, urmele de acid sulfuric şi a mări adeziunea. Când se face amestecul se va turna totdeauna piatra vânătă peste laptele de var, iar nu invers. In cazul când amestecul se face invers, se produce o precipitare a sulfatului de cupru, deci o micşorare a numărului de ioni activi din cupru.
   Se mai întrebuinţează zeama bordeleză, a-mestecată cu diferite arseniate, şi ca insecticide* - v. stropit, - insecticide si fungicide.
   BORHOT. - Alim. - Resturi apoase rezultate de la distilarea alcoolului din cereale şi leguminoase, cum şi dela fabricarea berei. B. conţine substanţele azotate ale materiei prime, resturi de dextrină şi zahăr, apoi a-cid lactic, acid acet’c, acid succinic, glice-rină, săruri* etc.
   După extragerea amidonului din cartofii bine trituraţi, se obţine pulpa sau fibrele, un produs foarte bogat în apă, care se descompune şi se înăcfeşte lesne; se dă ca hrană, presat sau nepresat, sub formă acidă, proaspătă sau uscată. întrebuinţat mai mult pentru îngrăşarea boilor şi oilor, uneori şi la vacile de lapte; nu este însă recomandabil pentru cai şi oi. Se poate da animalelor de îngrăşat, până la 30 kgr. pe zi de cap; vacilor de lapte 20-25 kgr. şi porcilor 10 kgr. Uneori se întrebuinţează pulpă presată - a-mestecată de obiceiu cu var stins . care se dă în cantităţi mici. Alimentul acesta se dă Ia porci fiert, iar la celelalte animale puţin încălzit sau în stare crudă. Se mai poate da -uscat sau măcinat - ca hrană la cai şi animale de măcelărie - 2,5 kgr. -, cum şi la animalele tinere, numai ca aliment suplimentar.
   B. de grâu - obţinut de la extragerea a-midonului din grâu - conţine substanţă corti-cală, germeni, gluten şi amidon, bogat în apă. Se dă în stare proaspătă la animalele de măcelărie, la vacile de lapte şi la porci. La fel se întrebuinţează b. de orez.
   B. de bere, obţinut din substanţele brute ce conţin amidon - malţ sau orz, porumb, orez, cartofi - se foloseşte în stare proaspătă sau uscată. Pentru aceasta, el trebue să îndeplinească mai multe condiţiuni: să aibă o culoare deschisă - semn că este di-gestibil - să nu conţină praf de cărbuni - cel uscat -, să aibă miros plăcut - de pâine proas_ pătă -, iar amestecat cu apă caldă, să nu aibă miros de mucegaiu şi gust acid. In stare proaspătă, b. de bere este un aliiment excelent. Se dă de preferinţă la vaci - 10-20 kgr. -, la boii de măcelărie - 24 kgr. pentru 1000 kgr. greutate vie -, la porci - 24 kgr. -, la cai şi oi numai ca aliment suplimentar. In stare uscată poate înlocui, la cai, jumătate din raţia grăunţelor; vacilor şi boilor de ingrăşat li se dă 3 kgr. pe zi, iar oilor până la 0,5 kgr.; de porci este greu asimilat.
   Valoarea nutritivă a b. variază după cantitatea şi calitatea materialului din care se obţine. Cea mai mare valoare nutritivă o au
b. de cereale, apei cele de cartof şi în stare prospătă, iar vasele şi jghiaburile în care este pus, să fie întreţinute în cea mai strictă curăţenie. Cantităţile prea mari de b. produc îmbolnăvirea animalelor - tuse, eczemă, indigestii, icter la oi, etc.
   BOR1C. Acid. - Chim* - Se prezintă sub formă de foişoare albe strălucitoare şi unsuroase la pipăit sau sub formă de pudră albă, fără miros, cu un gust uşor acrişor-amărui, este solubil în 26 părţi apă rece şi mai uşor solubil în apă ^aldă.
   Este un antiseptic slab, astringent şi cica-trizant.
   BORNĂ. - Cad. - S n. piatră de hotar* “ v. hotărnicie.
   BORNĂ. Maladie de - Med. Vet. - v. meningită cerebro-dpinală infecţioasă. BOROANÂ. - Maş. agr. - v. grapă.
   BOROVICICA. Băutură spirtoasă, preparată cu alcoolul din fructele de juniper.
   BOROWINKA. - Pom. - Sin. Borovitsky. Var-etate de mere de vară, originară din Rusia, răspândită în toată Europa şi la noi în ţară. Pomul de vigoare mijlocie, cu portu) dresat, foarte productiv, rodeşte în fiecare an, se pretează la orice formă. Fructele destul de mari, globuloase sau semisferice turtite la capete, galben deschis, cu dungi roşii pe partea dinspre soare. Pulpa albă, moale, acrişoară, potrivit de suculentă, parfumată, de bună cal-tate. - Fig. 653 - Maturitatea Iulie-începutul lui August. Varietate recomandabilă pentru toate grădin le, fiind foatre rezistentă la ger, foarte productivă şi timpurie.
                                                                                              M- Cost.
Fig. 653.
MERE BOROWINKA.
  BORRAGINACEAE. - Bot. - Fam. de plante erboase, anuale sau perene, rar lemnoase. De obiceiu acoperite de peri rigizi la pipăit. Frunzele alterne, simple nedivizate, lipsite de sti-pele. Inflorescenţă sciorpioidă. Flori hermafrodite, regulate, rar neregulate. Caliciu ga-.mosepal, persistent. Corola gamopetală, caducă. Stamine 5, înserate pe tubul sau gâtul corolei. Stil simplu, stigmat întreg sau bi-
BORRAGO OFFICINALIS-BOS
 468
lobat. Ovar super. Fructul format din 4 nucule, rar 2, indehiscente, libere. Sămânţă fără albumen.
    BORRAGO OFFICINALIS. Bot. _ v. limba
 mielului.
    BORŞ PESCĂRESC. Ciorbă făcută cu borş. Borşul este un fel de zeamă acră, care se face din tărâţe de porumb şi de grâu, care se pun într’o putinică curată, împreună cu o plămădeală din borş vechiu, numită cuib de borş sau huşte.
    Borşul pescăresc, numit aşa, - deşi nu este făcut întotdeauna cu zeamă de borş se face altfel decât celelalte borşuri. Se face întâi o zeamă, folosindu-se pentru fierbere apă curată _ pescarii o iau chiar din baltă -, în care se pun tot felul de peşti, ca ştiucă, lin, caracudă, babuşcă şi chiar crap. După ce fierberea s’a făcut, până ce peştele se sfărâmă de tot, bucăţile se scot afară, iar zeama rămasă se pune a doua oară la fiert, peştele care va rămâne în borş, adică: crap, nisetru, somn, etc. A doua fierbere este mai scurtă, păstrându-se bucăţile întregi. După fierbere, ciorba aceasta se înăcreşte cu oţet sau sare de lămâie. Acrirea se face şi cu borş, care se adaugă numai la a doua fierbere. Borşul pescăresc este foarte gustos. Gustul este dat de peştele mic, fiert întâi, dar şi din pricină că peştele se pune la fiert cu sânge cu tot.
                                        Daia
    BORŞIŞOR. - Bot. - Sempervirum assimile
 Schott. Plantă erbacee din fam. Grossulaceae-Tulpina erectă, adeseori lânat viloasă. Frunzele pe ambele feţe hirsute sau pubescente, cele tulpinale aproape egal de late. Florile
2
Figr. 654. — BORZĂ — Blaps mortisaga.
 rozee, stelat-întinse. Fructul o capsulă ce se deschide noaptea. Creşte pe stâncile calca-roase, uneori e cultivată pe acoperişul caselor.
    BORZA. - Ent. - Sin. gondă, goandrâ, gândacul morţilor. - Blaps mortisaga L. Gen de
 insecte din fam. Tenebrionidelor. De culoare neagră, de 20-25 mm. lungime, cu cap mic şi prelung, protoracele aproape pătrat, cu e-Jitrele încovoiate în jos, iar la vârf ascuţit, au antene lungi; din această pricină li se mai spune şi Longicornia. B. se iveşte la începutul primăverii şi petrece ca adult până toamna târziu prin case, pivniţe şi cotloane. Sboară mai cu seamă noaptea. - Fig. 654.
    BOS. _ Zool. - Gen de animale din sub-fam. Bovine, caracterizate printr’o frunte strâmtă şi plată, coarne subţiri la bază, spate drept, fără ridicătură la greabăn; oasele frontale sunt foarte desvoltate şi formează întreagă bolta craniană; cele parietale sunt foarte reduse; părul este scurt.
    S’au găsit în terţiarul superior şi în cva-ternar fosile din genul B. planifrons, acuti-frons şi platyrhinus - cărora i-au urmat B. nomadicus indian şi B. primigenius Bojanus, răspândit foarte mult în deluvianul Europei. Acesta din urmă esie acel care ne interesează mai mult pe noi. El este un animal de talie foarte înaltă, cu coarne foarte mari- După diverşi autori, acest bou primitiv s’a păstrat dealungul vremurilor, până în epoca romană şi chiar până în evul mediu, în pădurile Europei centrale. Se mai cunoaşte încă o formă cvaternară, B. brachyceros Rut. Acesta este de talie mică, are membrele subţiri, coarnele scurte si înguste.
    Astăzi nu se mai cunosc b. sălbatici. Cei domestici aparţin - după Sanson - la 1 2 specii distincte, dintre care 6 sunt brachicefale; Boul asiatic - B. Taurus asiaticus -, boul iberic
 - B. T. ibericus boul vendeian - B. T. lige-riensis .* boul auvergnez - B. T. arvernensis -♦ boul scoţian - B. T. caledonicus boul germanic - B. T. germanicus boul irlandez - B. T. hibernicus boul scit - B. T. sciticus ", boul brun sau de Albi - B. T. alpinus - şi boul din Aquitania - B. T* aquitanicus.
    Studiind resturile găsite în cetăţile lacustre ale Elveţiei, Rutiimeyer a dovedit că existau în această regiune, în timpurile preistorice, trei forme distincte de taurine, care trăiau fără îndoială în stare domestică: B. primigenius şi B. brachyceros, din epoca neolitică; B. frontosus, apare pentru prima oară în e-poca bronzului. După autorul citat, B. primigenius ar fi apărut în S.E. Europei şi ar reprezenta izvorul unei mari părţi din taurinele de astăzi, cel puţin a celor din Tarile de Jos, din N. Germaniei, din stepele Europei Orientale, etc. B. frontosus, ar fi originar din Scandinavia şi descendenţa sa - B. T. frontosus - ar fi reprezentată mai cu seamă prin rasa de Berna - B. T. Jurasicus San. Se mai adaugă aici şi rasele cu coarne scurte sau cele fără coarne - Shortorn din Anglia -cum şi altele. Cât despre B. brachyceros, a-
 469
boşar-bostrychus
 cesta ar reprezenta izvorul rasei brune Schwyz cum şi al raselor unicolore din N* Scoţiei, din Bretania, din Auvergne, etc.
   Afară de aceste trei tipuri, WJckens a mai propus un al patrulea, B. brachycephalus, reconstituit din resturile aflate în turbăriile dela Laibach şi reprezentat astăzi prin vitele cu capul scurt din Tirol.
   In India se află B. indicus, caracterizat prin ghebul de grăsime de pe grumaz; este de culoare roşcată-brună sau albă. Se menţine în aceiaş stare şi astăzi. In insulele Borneo şi Sumatra se găseşte B. sundaicus - v. Banten-gul*
   Totuşi cercetările privitoare la origina raselor actuale de taurine nu sunt încă încheiate.
   BOŞAR. - Bot. - Citrulus vulgaris Schrad.
- v. pepene verde.
   BOŞCĂNATĂ. - Vitic. - Strugure alb şi negru, cultivat imai mult în Dobrogea. Destul de productivă. Amestecată cu alte varietăţi âiegre, dă vinuri roşii. Puţin recomandată pentru lipsa de fineţe a strugurelui şi a vinului.
   BOSIOC DE MUNTE. _ Bot. - Dracocepha-lum moldavicum L. - v. mătăciune.
   BOSTAN. - Bot. - Curcubita L. - v. dovleac.
   BOŞTINĂ. Denumire populară dată tescovinei - v. âc.
   BOSTRYCHIDE. - Ent. - Familie de Co-leoptere, cu 4 articole lipite de tars, antenele Jngenunchiate, umflate la capăt, ochii reni-formi. Insecte mici, cilindrice, cu mandibule
c                                                                                     ăî
b
                           Tig. 655. BOSTRYCHUS TYPOGRAPHUS — ~ a. adult, b. larvă, c. nimfă.
ieşite în afară, celelalte piese ale gurii rămânând ascunse. Elitrele convexe, negre sau brun-feruginoase. Sunt xilofage, în specia!
atacă cu multă voracitate pădurile. Primăvara de timpuriu, îşi fac galerii între scoarţa ramurilor şi lemn, în care se petrece împerecherea; apoi femela sapă o altă galerie, mai
                          Fig:. 656. — Galerii cu larve de BOSTRYCHUS CHALCOGRAPHUS.
adâncă, în care îşi depune ouăle. Larvele, odată ieşite din ou, sapă şi ele la rândul lor alte galerii, astfel că lemnul unui arbore atacat de B. are un aspect foarte curios- Tot aici se petrece şi nimfoza. B. sunt foarte fecunde, dând naştere la 2 generaţii pe an. Sunt aproape 700 specii de B. cunoscute până azi.
   BOSTRYCHUS. . Hnt. - Gen din fam. Bos-trychide. Caracterizat prin capul său înfundat în corselet, abia vizibil pe faţa dorsală. Baza elitrelor este foarte adesea înarmată cu din-ţişori. In Europa sunt 40 de specii.
   B. typographus, are o escavaţiune la elitre, în care sunt fixaţi 4 dinţi, pe marginea acesteia. Are două generaţii pe an: în Maiu şi Iulie. Trăeşte pe conifere. - Fig. 655.
                           B. stenographus, este cea mai mare specie
- 7 mjn. - şi trăeşte pe pin.
   B. chaicographus - 2 mm. -, bidens . 1 mm. -, curvidens - 3 mm -, eurygraphus; toate îşi sapă galeri le în conifere şi1 le distrug. A-tacă mai cu seamă arborii deja slăbiţi din alte cauze. - Fig. 656.
   Cel mai eficace mijloc de combatere - şi singurul, avându-se în vedere mulţimea indivizilor şi a speciilor - este arderea arborilor atacaţi; de asemenea, este bine ca în centrul unui focar de infecţie să se taie câţiva arbori,
BOŞUŢĂ-BOTANICĂ
 470
}i să fie lăsaţi pe loc; insectele îi vor invada şi vor săpa galeriile lor caracteristice; în urmă, se vor arde aceşti arbori.
   BOŞUŢĂ* - Bot. Helleborus purpurascens W. et Kit. . v. Spânz,
   BOSWELLIA. - Bot. - v. Tămâie.
   BOT. - Anat. - Denumire populară, dată părţii anterioare a capului la Bovidee, Cabaline, Ovidee, Suidee şi Canine, cuprinzând regiunea nasului şi a gurii.
   BOT DE BROASCĂ. „ Zoot. - Se spune unui cal, la care pielea care acoperă buzele şi vârful nasului este depigmentată, în mod neregulat.
   Din această cauză se formează pete de mărimi diferite care dau aspectul pielei de broască.
   BOTĂ. - Industr. cas. - Vas de lemn de dimensiune mijlocie, înfundat la amândouă capetele. In fundul superior se practică o deschizătură rotundă, pe unde se introduce şi se scoate apa. Slujeşte în special la aprovizionarea cu apă a ţăranilor. Păstrează mult timp apa rece.
   BOTANICA. Ştiinţa care se ocupă cu studiul plantelor; denumirea aceasta îşi are origina dela cuvântul grec [50Tav7] care înseamnă plantă în sens general. Botanica caută să răspundă la multiple problema, din care cauză a fost împărţită în imai multe discipline. Problemele generale ale Botanicei pot fi desfăcute în cadrul acestor discipline în probleme particulare şi astfel se uşurează şi se reglementează cercetările şi cunoştinţele noastre asupra plantelor.
   Subdiviziunile Botanicei sunt:
   I.    Sistematica se ocupă cu descrierea tipurilor de forme şi cu încadrarea lor în unităţi biologice bine definite. Aceste unităţi sunt apoi aranjate într’un sistem, care tinde să reprezinte, pe cât e posibil, raporturile lor de înrudire naturală. Ordonarea plantelor în un sistem are în vedere nu numai asemănările de caractere din care de ex. la plantele superioare cele florale sunt de o importanţă deosebită, ci şi stabilirea arborelui de descendenţă a tipurilor de forme în cursul evoluţiei păturei vegetale pe globul pământesc; cu alte cuvinte, sistematica caută să stabilească filogenia unităţilor biologice, cari au vegetat sau vegetează pe glob.
   O subdiviziune a Sistematicei care stabileşte prescripţiile, pe cari este bazat sistemul nomenclaturei botanice se numeşte Taxonomia.
   II.   Morfologia vegetală este ştiinţa organi-zărei externe şi constituţiei interne a plantelor în toate stadiile lor de desvoltare; ea cuprinde deci studiul Ontogeniei, adică a istoriei desvoltărei individuale a plantelor şi organelor lor componente, în cursul vieţei lor.
   In timp ce Morfologia se mulţumeşte a ordona cunoştinţele noastre despre organiza-
ţia plantelor şi a stabili legile ei, Organografia stabileşte pe deoparte relaţiunile dintre acea> stă organizaţie şi condiţiunile lor de viaţă, iar pe dealtă parte modul cum s’a produs.
   O ramură specială a Morfologiei este A-Batomia, care are de obiect studiul microscopic al organelor şi ţesuturilor vegetale. Dintre capitolele Anatomiei au luat o mare desvoltare Cytologia, ştiinţa organizaţiei celulei şi a elementelor sale constitutive, Histología studiul ţesuturilor şi Organologia, studiul organelor.
   III.  Fiziologia cercetează fenomenele vitale. Aceste fenomene de natură fizică, cu cari se ocupă Fiziologia fizică sau de natură chimică. - Fiziologia chimică -, se manifestă sub forma unor schimburi de substanţe şi energii, cari se pot împărţi în trei mari grupe:
   a - Schimbările de formă - creşterea şi des-voltarea -, b - schimbul de substanţe - nutriţia - şi c - schimburi de energii - mişcări -
   Fenomenele vitale stau sub dependenţa factorilor interni şi exteriori al căror éfect asupra plantelor trebue'deasemenea studiat pentru înţelegerea însăşi a fenomenelor.
   IV.   Geografia botanică - Fitogeografia sau Geobotánica - se ocupă cu studiul raporturilor dintre lumea vegetală şi mediul înconjurător. Problemele geobotanicei pot forma o-biectul mai multor subdiviziuni:
   a - Geobotánica propriu zisă sau chorologică cercetează răspândirea plantelor pe glob în diferite medii, aspectul pe care îl împrumută plantele diferitelor regiuni ale globului, etc.
   b - Geobotánica oecologică sau fito-oecolo-gia, are în vedere raporturile dintre plante şi factorii - climatici, edafici şi biologici, etc. -cari acţionează asupra lor în un anumit loc
- staţiune.
   c - Geobotánica filogenetică sau epionto-logică ne arată modul de comportare al păturei vegetale în timpul schimbărilor suferite de glob ca şi schimbările sale proprii; a-ceastă parte a geobotanicei este în sens strict deci o istorie a plantelor şi se mai numeşte geogenetică*
   Geobotánica are de cercetat două obiecte: individul - ca unitate abstractă - şi grupările de indivizi, cari locuesc împreună şi îşi ciută aceleaşi condiţiuni de staţiune; prin urmare totalitatea grupelor de probleme studiate de subdiviziunile Geobotanicei devin fi subdiviziuni ale Fitosociologiei - geobotánica sociologică care este ştiinţa comunităţilor de plante.
   V.    Patologia vegetală sau Fitopatología este ştiinţa boalelor plantelor şi cauzelor cari le produc. Ea se împarte la rândul ei în:
   1.    Teratología are ca obiect studiul anomaliilor.
   2.  Fitopatología generală studiază în mod
471
BOTCĂ»»BOTHRioQ.EpgAT
comparativ boalele, din mai multe puncte de vedere, cari au determinat divizarea sa în numeroase ramuri:
   a.    - Symptomatica descrie caracterele de ex. teriorizare ale boalelor; unul din capitolele sale, Diagnostica, ne învaţă să recunoaştem după simptome şi să aflăm agentul patogen.
   b.  - Aetiologia studiază cauzele boalelor.
   c.    - Patologia sau Anatomia patologica în sens strict situdiază modificaţiunile interne celulare provocate de boale.
   d.    - Oecologia patologică se ocupă cu con-diţiunile exterioare, cari favorizează apariţia boalelor; un capitol al oecologiei, Epifitiolo-gia, studiază factorii, cari crează atacurile în massă ale paraziţilor.
   e- - Terapia este studiul mijloacelor de prevenire sau de combatere a boalelor.
   f. - Sistematica coordonează boalele după un sistem, care să îndeplinească anumite cerinţe ştiinţifice şi practice.
   3.    Fitopatología specială cuprinde studiul monografic al boalelor după aceleaşi puncte de vedere, cari se întrebuinţează în fitopatología generală în studiul comparativ al boalelor.
   VI.      Paleontologia vegetală cercetează resturile rămase sub forma de fosile de la plantele cari au vegetat pe glob în cursul diferitelor epoci geologice-
   VII.     Genetica se ocupă cu problemele e-redităţei.
   Studiul Botanicei se poate face din interes ştiinţific general - Botanica pură sau teoretică -, sau poate avea un caracter practic, Botanica aplicată.
   Botanica aplicată furnizează date necesare cunoaşterei, producţiunei şi recoltărei plantelor utile, extragerei de produse folositoare de la plante şi înfine ne învaţă cum să protejăm plantele folositoare în contra paraziţilor şi altor agenţi dăunători; astfel deosebim: Botanica agricolă, farmaceutică sau medicală, forestieră, industrială, etc. după natura plantelor folositoare, ce formează interesul ştiinţei respective. Problemele botanicei aplicate pot fi studiate în cadrul subdiviziunilor arătate mai sus, deci putem vorbi de fitopatolo-gie agricolă sau forestieră, de o sistematică forestieră sau dendrologie, etc.
   Infine, vorbim de Botanica generală, atunci când tratăm problemele diferitelor discipline ale botanicei cu referire la întreg regnul vegetal, şi pe care le desvoltăm prin exemple luate de la diferite grupe de plante; în cazul Botanicei speciale tratăm aceleaşi probleme pentru o anumită specie vegetală. In mod curent în literatură se mai înţelege prin Botanică generală o înşiruire de cunoştinţe din disciplinele Botanicei pure, ordonate în mod cât imai logic, cu scopul de a arăta unui începător problemele importante ale Botanicei, In ce priveşte clasificarea regnului vegetal, aceasta se va face în index. C. C. Georg.
Fig.
   BOTCĂ. - Apic. _ Fagurii clădiţi de albine sunt formaţi din celule, care sunt de trei feluri şi care in termen popular se numesc botei: botca de matcă, botca de trântore. botca de albină lucrătoare- - v. fagure. FI. Beg.
   BOTELNIC. - Parte constitutivă a căpăstru-lui - v. ac.
   BOTNIŢĂ. _ împletitură de curele sau sfoară, care se pune în botul unor animale -câini, cai nărăviţi, etc. _ pentru a-i împiedica de a muşca. Unii proprietari de vii, înainte de răsboi, puneau botniţă lucrătorilor la cules, pentru a-i opri să mănânce struguri. BOTGROS. - Zool. _ Sin. Cireşar, Sâmburar.
 Coccoth raustes-Gen de pasăre din fam. Fringil-lidae, cu cioc gros şi puternic, putând sparge sâmburii de ci-~
 |reş. Are capul acoperit cu pe-^ ne galbene - închis, pe spate fiind castaniu, iar pe coapse roşiatic; penele aripelor sunt albe la vârf şi vineţii cu dungi albe în curmeziş. Petrece iarna în păduri; vara atacă livezile de sâmburoase - Fig. 657 -.
   BOTHRIOCEPHALUS. - Zool. - Gen de
 vierme din fam. Bothriocephalidae, caracterizat prin orificiile sale genitale, aşezate pe mij.. locul feţii ventrale. Capul este prevăzut cu două ventuze, în general alungite, iar aparatul sexual este multiplu.
   B. latus - sin. Taenia prima, T. vulgaris, Dibothrium latuim, T. lata - este un vierme având în mijlociu 2-7 metri- De culoare gris-roşiatică, cap ob-long - de   2-5 mm.     prevăzut cu
   2 şanţuri laterale,  - Fig. 658 -
 numite botridii, care funcţionează ca nişte ventuze. Compus din 3-4000 inele, primele puţin distincte, apoi din ce în ce mai late, până la 20 mm.
   - Fig. 659 - După ce B. a a-juns la maturitate, inelele      se
   desfac unele de altele şi    încep să se dividă. Orificiile  ge-
   nitale sunt aşezate pe linia mediană a   feţei ventrale, ouăle
 Fig. 6 58. — sunt    de  culoare     cafenie-nea-
   CAP MĂ-      gră. elipsoide, lungi de 68      —
 RthpDioce°'    7»i.laţi de. 44-45         i*.  B.
   PHALTJS trăeşte în intestinul gros al o-
 657. — BOTGROS — Coccothraustes.
BOTR YCH1UM-BÖTRYT1S
 472
                                                       mului, purtând obişnuit numele de tenie - v. ac. Se mai întâlneşte la câini - B. caniş - la pisici - B. felis - la peşti _ în muşchi şi viscere.
                                BOTRYCHIUM. -Bot. - v. Iarba dragostei. BOTRIOMICOZĂ.
                             - Med. Vet. - Afecţiune locală, cu mers lent, se carac-erizează prin o proliferare cronică a ţesutului conjunctiv, cu producere de tumori inflamatorii, cutanate sau subcu-tante, de natură mi-crobiană, supurati-ve şi fistuloase- Se întâlneşte destul de des la cal, apoi la bou şi porc.
                                Etiologie. Cauzele afecţiunii ar fi soluţiile de continuitate, plăgile naturale  sau chirurgi-
                             cale, care favorizează pătrunderea în ţesuturi şi înmulţirea repede a unor agenţi microscopici ca: botryomi-ces - mycoses - sau botriococci - stafilo-coci  specifici. La
                             cal,  afecţiunea e
                             produsă de botrio-mices equi a lui Bo-Jinger, care formează un fel de ciorchine în ţesutul conjunctiv, înconjurat de o capsulă gelatinoasă.
    Simptome. Bot.riomicoza se caracterizează prin următoarele semne: o tumoare difuză, dură, puţin sensibilă, cutanată sau subcutanată, aderentă de piele, mobilă în părţile subiacente, având ca punct de plecare o plagă recentă sau imperfect cicatrizată. Tumoarea sub influenţa unei frecări sau din diferite cauze abcedează, se fistulizează, apare o scursoare, puţin caracteristică, de culoare gălbui închisă, cu grunji muriformi, formaţi din mici sferule, grămezi de stafilococi. Bo-triomicoza localizată în neoplasm nu e însoţită de inflamaţie periferică. Când sediul ei e în mamele are tendinţa de a invada tot organul.
                                                       Generalizări enorme se produc când e a-tacat plămânul, ficatul, splina , etc. Locul de
  selecţie al ţumorilor botriomicozice sunt în primul rând, funiculita - ciuperca - la cordonul testicular al masculuilui, în urma castraţiei la cal, bou şi porc; în urmă vin regiuni unde se freacă harnaşamentele, pielea, muşchii, coastele, apoi chiştii supuranţi şi mamelele. Bot.riomicoza se poate localiza şi în diferite mucoase, ca în pleură, precum şi în diferite organe. In centrul tumorilor se găsesc tufe constituite de agentul distrugător _ botrio-mices.
    Tratament. S’au preconizat difer-te medi-caţiuni ca: injecţii cu iod, iodurat sau albastru de .metilen în fistule. Debridarea fistulelor. Animalului i se prescrie intern io-dură de potar.;u. Tratamentul cel mai eficace însă e intervenţia chirurgicală. Trebue să se excizeze chiar şi din ţesuturile sănătoase, pentru a distruge complect focarul şi a evita recidiva.                                H.  D.
    BOTRYTIS. - Fitop. _ Gen de ciuperci microscopice, clasate printre Fungii imperfecţi. - v. ac.
    B. cinerea este cea mai cunoscută şi mai importantă, cauzând mucegaiul sau putrezirea nobilă - cenuşie - a strugurilor. Se prezintă sub formă de miceliu, pe foile şi lăstarii tineri ai viţei de vie; miceliul este la început alb, apoi puţin brumăriu; tot ţesutul atacat putrezeşte treptat; miceliul este ramificat şi cloazonat, unele ramuri arborescente şi puţin umflate la capete - conidioforii . poartă conid i solitare, unicelular**, ovale, care detaşându-se propagă boala. Organele plantei atacate, în
  Fig. 660. — SCLEROTINIA FUCKELIANA. 1, butaş de viţă cu scleroţii; 2, fructificaţia conidiană— BOTRYTIS CINEREA —;               3,   filament    conidian
  mărit: Co, conidii; 4, extremitatea filamentului, cu sterigme şi conidii Co; 5, scleroţii; 6, scleroţii cu Peziza; 7, secţiune printr’o Peziza; Hy, himeniu;
                                               8, ască as. şi parafize Pa.
 Ei n 19 *3
 I i 1 g
   B
 B m
 H Q
 I e
 §
 S3
 B ra 8 8
 a
 S3
                                                                 Fig. 659. —BOTHRIO-CEFHALUS LA TUS — fragmente —
 473
 ^ BOTULISM-BOU
 acest moment, par a fi prăfuite; această formă a ciupercei produce boala numită putregaiul cenuşiu. Forma sterilă se înfăţişează ca o pâslă de filamente uneori cenuşii, de cele mai multe ori albe, îmbâcsite, învelind întregul organ atacat, obiectele de prin prejur, cum şi pământul. Este ceiace plantatorii numesc pânza grădinarilor. Dacă însă ciuperca nu are hrană suficientă, atunci formează scleroţii negre, cu aspect de nodule lungueţe de 2-3 mm. diametru. In condiţii favorabile, pe ei se formează conidii sau pezize, cu asce şi ascospori-eliptici, hialini - aceasta fiind forma perfectă şi numindu-se Sclerotinia Fucke-liana. Fig. 660. Ciuperca se desvoltă destul de bine la umiditate şi la temperatura de -}-20° şi +25° C. Atacă - în afară de viţa de vie - toate plantele erbacee horticole, cum şi pe cele potajere, ce se găsesc conservate în pivniţi sau magazii.
   B. cinerea atacă şi tutunul în răsadniţă, în câmp şi în uscătorie, boala fiind mai gravă la răsad ,- botrioza tutunului -. Afecţiunea se manifestă prin formarea unui strat cenuşiu, alcătuit din conidiofori şi conidii, ce a-coperă foile fi tulpina. Mucegaiul apare în-tâiu pe frunzele de jos, pe care produce pete mari uscate brune, înconjurate de o zonă gălbuie; pe timp ploios, miceliul trece prin peţiol la tulpină, formând leziuni necrotice, înfundate, gris cu puncte negre; condiţiile favorabile boalei sunt: timpul ploios şi temperatura de +25° C. In seră, B. cinerea atacă zambilele, dalia, trandafirii, ciclamenul, mărgăritarul, begoniile, tuberozele, muşcatele, la. Ielele, etc.
   Dintre alte specii de B. fitopatogene, pot fi semnalate: B. alii . la ceapă -, B. antophila
 - pe flori de trifoiu -, etc.
   Combatere. Lucrările profilactice nu sunt greu de făcut. Pentru aceasta, este bine să se facă aerisirea serelor şi a răsadniţelor, să se înlocuiască îngrăşămintele organice cu cele chimice, să se facă lucrări de drenaj, pentru a se evita umiditatea prea mare, plantele să nu fie înghesuite, pământul să fie schimbat cât mai des şi să fie acoperit cu un strat subţire de nisip, care împiedică desvoltarea miceliului de B. cinerea. Când însă boala s’a manifestat puternic în răsadniţă, seră, sau cultura exterioară, este bine ca toate plantele bolnave, cum şi resturile atacate de ciupercă, să fie strânse şi arse, pământul să fie înlocuit sau desinfectat cu o soluţie antiseptică - 2,5 gr. sulfat de cupru cu 2,4 gr. amo. niac la 1 litru apă, sau bisulfit de calciu 1>5%, alternând cu prăfuirea cu pulbere uscată de carbonat de calciu şi sulfat de aluminiu, cel dintâiu 80%, cel de al doilea 20%. Se mai recomandă - în cazul când boala s’a încuibat prea tare - să se mute plantaţiile din locul infectat, pentru, o perioadă de 3-5 ani.
   BOTULISM. - Med. Vet. - Sub acest nume
 se înţelege intoxicaţia produsă de baccilul botulin, găsit în diferite alimente alterate, mai cu seamă în preparate de carne.
   Etiologie. Cârnaţii uşor alterabili, preparaţi cu sânge, cu ficat, caltaboşii, pateuri şi gelatine, ţinute în condiţiuni proaste de conservare, - în condiţiuni anaerobe -, sunt un mediu prielnic pentru desvoltarea baccilului botulin. Aceste alimente alterate consumate produc intoxicaţia numită botulism. Baccilul botulin se poate desvoltă şi în peşti ca şi în moluşte; intoxicaţia produsă prin consumarea cărnii de peşte se numeşte icthinism, iar prin consumarea moluştelor se zice mitilism. Preparatele de carne alterate au un miros rânced, din cauza gazelor produse de baccil.
   Baccilul botulin în condiţiuni anaerobe
 - lipsite de aer -, creşte la o temperatură de 18-25°, pe mediile obişnuite alcaline. Produce o toxină termolabilă distrusă la 7 0° în timp de o oră. La 80° în jumătate de oră baccilul este omorît. Sarea în concentraţie de 20%. nu numai că-i opreşte desvoltarea dar îl distruge, lucru important pentru conservarea cărnurilor.
   Simptome. Intoxicaţia - botulismul - se manifestă după vreo 3-6 ore cu simptome carac. teristice ca: turburări ale vederei - midriază -, paraliza pleoapei superioare - ptozis -, urmate de constipaţie, anurie, slăbiciune generală, care conduc către moarte. Mortalitatea se ridică până la 25-30% din cazuri.
   Profilaxie. Pentru apărarea sănătăţii publicului nu trebue permis de a se pune în vânzare preparatele de carne - cârnaţi, caltaboşi, pateuri, etc. -, fără un control serios. Cârnaţii trebuesc consumaţi numai în stare proaspătă, bine fierţi sau fripţi; iar cei cu miros rânced să fie înlăturaţi. Cărnurile să se ţină în saramură concentrată 20% sare, timp îndeajuns pentruca baccilul botulin să nu se poată desvoltă.                            H. D.
   BOU. - Zoot. - Bos taurus. Numele obişnuit al taurului castrat. Animal mult întrebuinţat în tracţiune, pentru docilitatea şi puterea lui
 - b. de muncă - şi în alimentaţie - b. de carne. Prin selecţiuni îndelungate, sau obţinut b. specializaţi în vederea producţiei de muncă şi de carne. Deasemenea, pielea, părul coarnele şi oasele lor sunt mult întrebuinţate în felurite scopuri industriale.
   In România, după modul de comportare, după regiunea de provenienţă, după talie, poporul a clasificat boii în modul următor: b. de câmp, aceia care au o talie înaltă, sunt lungi la trup, cornaci şi mai molateci; b. de pădure, mai mărunţi, mai iuţi şi mai închişi la păr; b. înfundaţi, mai trupeşi şi cu coarne potrivite; b. măgăreşti, înalţi, lungi, subţiri, cu coarne foarte lungi. In jud. Dolj se deosebesc 3 feluri de boi: b. câmpeneşti,, care sunt mijlocii de înălţime şi voinici; b. ungureni, mari, cu coarne lungi şi desfăcute în lături, plăpânzi, cerând o îngrijire deose-
BOU GHEBOS-BOY IN AE
474
 bită; b. munteneşti, mărunţi şi de putere redusă.
   B. poate fi: iute, trăgaciu, moale, leneş, beteag de un corn, aprins, hăitiş - calcă in lături - săritor, împungător, etc. B. moale se împerechează cu cel iute; cel moale se pune din stânga la jug şi astfel înjugaţi se numesc ,,de către om“; cel iute se pune din dreapta şi i se zice ,,din brazdă“; locul lor nu se mai schimbă.
   BOU GHEBOS. - Zool. - v. Bos indicus. BOU MOSCHAT. - Zool. - Bos moschatus,
rumegător din Obovidee, semănând cu oaia şi cu boul. Lungimea corpului 2.44 m., înălţimea la greabăn 1.10 m. Păr des, coarne lungi, culoare brună, carnea miroase a mosc. Trăeşte în Groenlanda.
   BOU DE NOAPTE. - Zool. . v. buha.
   BOUAR. Nume dat omului însărcinat cu păzitul boilor la păscut.
   BOUL DE APĂ. - Ent. - Sin. boul de balta.
_ Hydropihylus piceus L. Gen. de insecte din fam. Peltidee. Are corpul lătăreţ-oval, foarte neted şi strălucitor, de culoare neagră pe faţa dorsală, iar ventral este negru-castaniu. Toracele este acoperit cu perişori, iar picioarele specializate pentru înnot, deasemenea îmbrăcate în peri lungi şi deşi. Antenele scurte, maxilarele foarte lungi. “ Fig. 661 - Femela î;i depune ouăle într’un fel de ootecă, ce pluteşte deasupra apei; din ea, după 12-15 zile apar larvele. Acestea sunt moi, prelungi, comprimate lateral şi de culoare neagră, au şase picioare şi cap solzos, au respiraţie cutanee-B. de apă este o insectă greoaie, leneşă, umblă foarte greu pe pământ, dar înnoată
   Fig. 661. — BOU DE şi sboară bine. E
   BALTĂ Hydrophilus pi- cea mai mare insec-ceus.                   tă de apă din apele
                           noastre.
   BOUL LUI DUMNEZEU. - Ent. - Sin. Mă-riuţa, Mărămuţa, Gărgăriţa, Buburuza. - Coc-cinella. Gen de insecte Coleoptere, cu corp emisferic, aripi viu colorate, picioare scurte ascunse sub elitre, tarsul din 3 articole. Cuprinde mai mult d«e 1000 specii. Trăeşte pe plante şi este folositoare, prin aceia că, în stare adultă, atacă puricii, păduchii şi unele larve de Lepidoptere. Unele specii mănâncă însă şi frunzele plantelor pe care se găsesc. Femela depune oule primăvara, în grăme-
joare, de obiceiu în centrul unui focar de purici - Aphideae -; din ouă apar larve prelungi, agile, de culoare neagră sau cenuşie pătate cu roşu; acestea apucă puricii cu labele anterioare şi-i fixează la gură, mâncân-du-i. Cea mai coimună specie la noi este C. septem punctata, cu elitrele roşii, cu 7 puncte negre. Fig. 662.
  Fig. 6G2. — COCCINELE — Boul lui D-zeu. A, cu 7 puncte; B, larva sa; C, coccinelă cu 2 puncte.
    BOUR. - Zool. - v. bison.
  " BOURGOGNE. - Vitic. - Regiune viticola din Franţa, împărţită în Haute-Bourgogne şi Basse Bourgogne. Ultima produce vinuri roşii _ în Auxerre, Dannemoine, Joigny, etc. -şi albe în Chablis. Principalii port-altoi sunt: pinot noir, pentru viţele negre şi pinot-blanc, gamay, tressot. sacy, etc., pentru cele albe. Podgoriile din Haute -B. sunt situate în cele două departamente:        Cote-d’or şi Saone-et-
  Loire, Produc vinuri comune _ la Selongey, Talant, etc. -, bune - în La Cote de Dijon, etc. -, albe bune - la Rully, Buxy, Mercurey albe seci - la Fuissé, Pouilly, etc. Principalii port-altoi sunt: pinot blanc - chardonnav melon, aligóte, gamay, etc.
    BOVIDEE. - Zoot. - In sistematica zootehnică familia bovidee cuprinde toate animalele rumegătoare cavicorne, adică cu coarne scobite - deşerte. Acestea sunt antilopele, caprinele, ovinele care formează subfamiliile bovideelor. Strămoşul lor comun este animalul Gelocus, care a trăit în Miocenul inferior.
    BOVIN AE. -iZooti - Subfatmilie de animale ce face parte difr—Hlcrengătura vertebratelor, clasa mamiferelor, ordinul aftiodactilelor, sin. paridigitate sau bisculate, subordinul rumegătoarelor, familia bovideae, sin. cavicorne. B. fac parte din ordinul autodactilelor, grupa selenodontelor şi sunt caracterizate prin aceea că molarii au ornamentaţia semilunară, spre deosebire de grupa buonodontelor, din acelaş ordin. - ex.: suidee, ipopotamide, - a căror ornamentaţie a molarilor se prezintă mame* lonată sau cuneiformă.
    Filogenia Bovinelor. B. îşi au strămoşul în protungulatele din cretaciciul superior. După Zittel, protungulatele sau Condylartara
  - aveau caractere comune şi paridigitatelor şi imparidigitatelor. Forma Coryphodon, din
 475
BOV1NAE
  tabloul genealogia întocmit de Wilckens, după cum susţin cercetătorii Kowalewsky şi Marsch, avea la picioare 5 degete, din care cel de al treilea totdeauna mai desvoltat. Cele mai vechi ungulate aveau următoarea formulă dentară:                              3, 1,  4, 3,
                                                                                              3, 1, 4, 3,
     In eocen se produce un proces de diferen-ciere între urmaşii tipurilor colective, rezultând forme cari, prin adaptări, ne conduc către proboscidienele de astăzi: cabaline, porcine, bovine, etc. Cuvier a reconstituit şi descris un erbivor ce a trăit în bazinul parisian şi pe care l-a num:t Anoplotherium commu-nae.
     Era mare cât un asin, avea o coadă lungă, care se crede că ar fi ajutat an malului şi la înot, iar formula de'ntară            3, 1,  4, 3,
                                                                                              2, 1, 4, 3,
     Acest tip descris de Cuvier ar face parte din grupa Anoplotheridelor, cari au trăit în eocen, aveau o dentiţiune completă, molarii cu ornamentaţie de tranziţie, iar picioarele prevăzute cu 2 degete ce atingeau pământul şi încă un deget - sau două - foarte reduse.
     Kowalewsky susţine că această grupă ar fi dispărut şi nu ar fi contribuit cu nimic la formarea actualelor rumegătoare- Se susţine însă, că un urmaş al acestei grupe - genul Xifodon - asemănător gazelelor, ar fi marcat precis grupa rumegătoarelor.
     In miocenul inferior, Kowalevsky semnalea" ză prezenţa genului Gelocus» şis^afirmă că acjgţst gen ar fi cel mai vechi rumegător din Europa. Ii lipseau caninii şi incisivii superiori, avea molarii selenodonţi, iar caninii inferiori se ia-propiau de forma incisivilor, aşa cum au bovinele actuale. Către sfârşitul miocenului, din genul Gelocus, trecând prin genul Amphitra-galus, iau naştere liniile filogenetice, Cervus şi Antilopa, iar din acestea din urmă, liniile conduc spre genurile Bos, Antilopa, Capra şi Ovis.
     In evoluţia filogenetică a B. se observă următoarele transformări: a. - diferenţierea den-tiţiunii: can.nii şi incisivii la maxilarul superior se atrofiază, caninii de jos iau forma incisivilor, molarii capătă ornamentaţie se-lenodontă, potrivit hranei erbivore.
     b.    - Stomacul deaşemenea se adaptează regimului erbivor, din monogastric devenind poli gastric.
     c.    - Coarnele, care la primele tipuri erau foarte reduse, se desvoltă treptat până la actualele tipuri, având rolul de apărare.
     Sunt formate din tegumente, teacă, produs epidermic şi o formaţiune a stratului subcutanat şi al periostului - Duerst.
     Caracterele B. Bovinele sunt animale de talie mare, au craniul cu frontalele foarte des-voltate, parietalele înguste, locurile unde se prind coarnele sunt formate de apofize frontale, comunicând cu sinusul frontal. Botul e
 larg, umed, urechile sunt mari, gât scurt şi gros prevăzut cu salbă - bălţ, fanon. Coada terminată cu un smoc de păr. Copite puternice, picioarele deasemeni.            Temperament
 blând, femela unipară, cu mamela prevăzută cu 4 sfârcuri aşezate trapezoidal.
    Formula dentară este următoarea:
              .0   0       3      3
              i— c.—   p m. — m — =39
              4   0       3     3
 Coloana vertebrală se compune din: 7 vertebre cervicale, 13-14 dorsale, 5-6 lombare, 4-5 vertebre sacrale şi 1 9 vertebre coccigiene* Clasificarea B. L. Rutymeyer este naturalistul care are meritul pr mei clasificări a bovinelor, bazat pe cercetări filogenetice şi pe un bogat material documentar de muzeu.
    ¡Rutyîmeyer, bazat pe caracterele craniului şi mai ales pe desvoltarea frontalelor şi reducerea parietalelor, împarte bovinele în următoarele grupe:
  I. Grupa Bubalina cuprinde :
  Bubalus indicus. var. italica Bubalus arni
           sondai ca ,, caffer Probubalus celebensis
  II. Grupa Bisontina f Blsor e:                        l      ,
  cuprinde formele:
   III. Grupa Bibovina < cuprinde formele:
                                                                                            sonus europaeus americanus
   Bos. gaurus ,, sondâicus ,, indicus
       brachyceros
       grunniens
   IV. Grupa- Taurina, cuprinde :
  | Bo:
  Bos. taurus brachyceros primigenius frontosus trochoceros
    Tot după caracterele craniului, profesorul Duerst din Berna împarte bovinele în trei grupe:
  a) Probubalus.................         ...  Anoa
                    ( Bivoli cu coarne late
      3 'C
      PQ £
                                                                                                                                       §.5
                                                                                                                                      O 3
                                                                                                                                         d
                                                                                                                                      WÉH
  If I s S f
  e5 >
  b) Bubalina
  el) F'rotaurina
  b) Taurina
   Bubalus arni
            mindorensis ,,    indicus
   Bivoli cu coarne rotunjit©
            brachyceros ,,    equinoctialis
   Bos gauros Bos frontalis Bos banteng
   Taurine domestice
  a) Probisontina Poephagus grunniens
  b) Bisontina
 {Bi Bis
  Bisonus europaeus Bisonus americanus
     Din subfamilia B., ceeace ne interesează, este grupa Taurina, în care sunt cuprinse rasele domestice şi care au o importanţă din punct de vedere economic.
BOVINAE
 476
                                    TAURINELE DIN ROMÂNIA
    Taurinele noastre autohtone, au Ia origină ca strămoş pe Bos urus, sin. Bos primi genius, cunoscut în româneşte sub numele de Bour.
    Bos primigenius a fost mult răspândit în pleistocenul Europei, trecând mult şi în timpurile mai apropiate, cu o mare arie de răspândire. Bos nomadicus este considerat de Prof. Duerst, tot ca o formă de Bos primigenius şi a fost găsit în paturile pleistocenului din părţile Indiei.
    Multă vreme fosilele bourului au fost confundate cu ale lui Bison priscus, - Zimbru, -până când Cuvier face cuvenita diferenţiere, iar la 1826 Bojanus denumeşte bourul, Bos primigenius.
    Bos primigenius seamănă cu un taur lipsit de coamă, avea părul aspru, capul inare cuneiform, culoarea neagră-ruginie, salba foarte redusă, coarnele îndreptate înainte, de culoare albă şi mai la vârf negre.
    După Rutymeyer, din Bos primigenius a derivat o grupă de rase distincte, la care se păstrează foarte bine caracterele lui B. primigenius.
    Astfel: au craniul lung, cuneiform dela orbite în jos, fruntea formează un unghi drept cu suprafaţa occipitală, coarnele au felurite direcţiuni, sunt de culoare deschisă la bază şi negre la vârf, fruntea are 47% din lungimea craniului, orbitele puţin proeminente, maxilarul inferior prezintă ramura ascendentă mai oblică înapoi, iar porţiunea lipsită de dinţi mai lungă decât aceea care poartă molarii.
    Rasele ce derivă din Bos primigenius a-rată, în ce priveşte producţia de valori economice, o specializare numai într’o singură direcţie, rar aceste rase cumulează mai multe aptitudini. Dau maximum de producţie într’o singură direcţie, de exemplu pentru muncă, pentru lapte sau pentru carne.
    In grupa raselor ce aparţin lui Bos primi-prenius intră rasele de stepă: podolică, moldovenească, ungară, balcanică, rasele din Italia, rasele depe ţărmul Mării Nordice ca: o-landeză, friza oldenburgă, normandă, vitele albe din Anglia, etc.
    Prin urmare vitele noastre autohtone, derivă din Bos taurus primigenius. Intre zooteh-nişti este discuţie numai asupra ivitelor de „ munte, care după Prof. Adametz ar deriva din Bos taurus aeuropeus sin. taurus brachiceros şi tot astfel se crede despre vitele de Isker -Teodoreanu -. care sunt răspândite în Do-brogea.
    înainte de răsboi situaţia stocului nostru de taurine se prezenta astfel:
   Situaţiunea imediat după răsboi era următoarea:
Vechiul Regat Transilvania Bucovina .      .
Basarabia
                                  2.937.877 . .   .    2.401.654
                        . .   .      334.000
                        • •          725.232
                                                                                                                    Total 6.399.206
Vechiul Regat Bucovina Transi] vania Basarabia .
   1.754.625
                                                                                                                                173.041
   1.787.650
                                                                                                                                483.255
                                              Total 4.200.571
   După cum se vede ţara noastră a pierdut din cauza răsboiului circa 2.200.000 capete. Şi acum iată cum a evoluat stocul nostru de taurine, în epoca de după răsboi:
  1 919
  1920
  1921
  1922
  1923
  1924
  1925
  1926
  1927
  1928
  1929
  1930
  1931
  1932
                                              4.633,999 4.729.766 5.520.914 5.7 45.534 5.553.871 5.39$.704 5.049.078 4.798.384 4.452.166 4.435.697 4.33 1.441
                                              4.055.000 4.079.467 4.187.022
   Din examinarea acestor cifre, rezultă că în perioada 1922-1932 este un deficit de cca.
1.700.000     capete, ce nu s’a putut acoperi în epoca de după răsboi, şi cu o valoare a-proximativă de 1 0 miliarde lei.
   După statistica întocmită de Ministerul de Agricultură în anul 1930 şi harta răspân-direi raselor de taur.ne din publicaţia ,,Pour le maintien des races bovines indigènes“ de d-1 Prof. Dr. A. Cardas, se prezintă în felul următor, repartizarea raselor de taurine în România :
 Rasa de stepă: moldovenească, ialomiţeană 2.000.000 transilvăneană...............................   450.000
 75.000
 500.000
55.000 C50.000
200. 000
125.000
      „ lsker ...               . .
      munte ..........................
  roşie din sudul Basarabiei . Simmenthal curat şi corcituri Pintzgau curat şi corcituri . Schwitz ,,         ,,    ,,    .
   După datele statistice din 192 7, repartiţia taurinelor pe provincii, în procente, era următoarea: Vechiul Regat 16.6%, Transilvania 15.2%, Basarabia 11.2% şi Bucovina 18.6%.
   Dacă am raporta numărul total al taurinelor, repartizat pe provincii la 100 de ha., găsim următoarele cifre: în Vechiul Regat 16,6 capete, în Transilvania 15,2- în Bucovina 18,6, în Basarabia 1 1*5.
   Taurinele de tracţiune, raportate la întreaga suprafaţă arabilă a ţării - 13.486.608 ha. -revin la 8 capete pentru 100 de ha. Este o cifră mult prea mică pentru cerinţele unei agriculturi raţionale.
 477
BOVINA E
    Repartizarea taurinelor după categorii si pe provincii se prezintă astfel:
                     V. Regat Transil. Bucov. Basar.
 Tauri................   18.095    13.370    2.433    3.749
 Boi de muncă .        . 784.065  375.387   14.202  11S.854
 Vaci cu lapte .       . 646.756  652.358   128.286 203.630
    „ sterpe .      .  . 286.000  189.000   22.000   78.000
 Tineret ....            594.000  392.000   55.000  131.000
    Se constată din aceste cifre, că proporţional cu numărul de taurine din provinciile ţării, Vechiul Reg^t, se prezintă cu cel mai mare număr de boi de muncă, un număr
 însă din aceste rase s’au aclimatizat în con-diţiuni bune; multe au degenerat şi au dispărut. Chiar în Vechiul Regat, căutându-se a se obţine exemplare bune producătoare de lapte şi carne, s’au importat diferite rase, cu alte culori, astfel că stocul nostru de taurine nu se mai prezintă astăzi aşa de uniform ca acum vre-o 70 de ani.
   Aşa dar, stocul taurin existent pe teritoriul ţării noastre, se compune din rase autohtone şi rase importante. Vom trata aici numai rasele autohtone, urmând a se trata despre ra-
relativ mic de vaci fătătoare şi tineret, şi cu y-sele importate la cuvintele respective.
                                                                                                        Şi
 un număr foarte mare de vaci sterpe; spre deosebire de Transilvania, unde numărul vacilor fătătoare şi al tineretului se prezintă ~f~-mult mai bine.
   Printre cauzele care au contribuit în epoca de după război, la permanentizarea deficitului, se pot desprinde şi următoarele, din cercetarea datelor de mai sus: a. - reducerea numărului vacilor fătătoare; b. - mărirea numărului vacilor sterpe; c. - tineretul din an în an este mai redus, din cauza sacrifică-rei lui, înainte de a ajunge la completa des-voltare.
                                      Rasele autohtone din România.
   In Vechiul Regat, majoritatea (Vitelor) au-
Fig. 663. — TAURUL MOLDOVENESC GREOU.
                  Etatea 4 ani.
 tohtone derivă din Bos primigenius. In Ardeal, majoritatea vitelor care populau în trecut această provincie,“~aveau aceeaşi origină şi tot astfel şi în Bucovina până la 1870. Se poate spune acelaş lucru şi despre taurinele din Basarabia. Cu timpul, în Transilvania, Bucovina şi Basarabia, vitele^ ce aparţineau rasei sură de stepă, au fost înlocuite cu rase importate ca: Simmenthal, Schwitz, Pintzgau. Roşie, Olandeză, Bretonă, Romagnolă, vite din Cehoslovacia, din Franţa, Anglia, etc. Puţine
   A.     Rasa sură de stepă* In Europa, altă dată, rasa sură de stepă a fost mult răspândită; astăzi are o arie mai restrânsă, ocupând mai mult sudul Europei: pen. Balcanică, sudul Rusiei, sudul Poloniei, Ungaria şi România.
   La noi în ţară, aria de răspândire a rasei sure de stepă, se prezintă astfel: în Vechiul Regat, sudul Olteniei şi Munteniei, estul Munteniei şi Dobrogea; Basarabia; Moldova; iar în Transilvania, în jud. Ciuc, o parte din jud. Odorhei, Cluj, Năsăud şi Satu-Mare, pe cale de dispariţie se mai găseşte în centrul Transilvaniei. Fig. 663.
   Caracterele zootehnice. Animalele din a-ceastă rasă sunt de talie mare. Media măsurătorilor ce s’au făcut, arată la această rasă
 o        talie de 1.40 metri. Au capul mare, faţa lungă în raport cu fruntea, profilul capului drept, linia dintre coarne deasemenea dreaptă, coarnele mari în formă de liră, orbitele puţin proeminente, producţiunea piloasă abundentă. Gâtul lung, potrivit de musculos; grea-bănul ridicat., spinarea şi şalele lungi, crupa lungă, strâmtă şi ascuţită în partea posterioară, şoldurile şterse. Membrele înalte şi puternice, unghiile de culoare neagră şi rezistentă. Pieptul e desvoltat mai mult anterior, nu însă şi în sens vertical, din care pricină animalele sunt înalte pe picioare. Salba bine desvoltată. Ugerul e mic, cu sfârcuri mici şi uneori chiar suplimentare. Diametrul bicostal cam mic. Toate a-ceste caractere ne indică că această _ rasă este maximum specializată pentru muncă şi mai puţin pentru carne şi lapte.
 Culoarea variază între alb si negru, în genere culoarea este sură - cenuşiu argintie. La mascul, culoarea este mai închisă, mai ales pe părţile laterale ale gâtului, capul, spata şi laturile toracelui. La femelă, culoarea este variabilă. Botul e negru, extremităţile membrelor şi moţul coadei sunt deasemenea negre. Viţeii până la vârsta de 2-3 luni sunt de culoare galben-roşcată, iar după năpârlire iau culoarea vitelor.
   La noi în ţară, datorită condiţiuniilor în
BOV1NAE
478
 care s’a desvoltat această rasă au rezultat mai multe varietăţi - tipuri - şi anume: 1-varietatea moldovenească; 2- varietatea buc-şană; 3- varietatea ialomiţeană; 4- varietatea transilvăneană; 5- varietatea basarabeană; 6- varietatea Isker.
   I   - Varietatea moldovenească - tipul moldovenesc. Aria de răspândire a acestei varietăţi este Moldova; cu timpul trecând şi în Oltenia, Muntenia şi Dobrogea. Judeţele îr* care şi astăzi această varietate* se creşte în stare curată şi de unde se mai poate spera la o îmbunătăţire a vitelor moldoveneşti, sunt: Do-rohoi, Botoşani, laşi, Fălciu, Tutova, Roman, Vaslui şi Bacău. In trecut, această varietate a rasei sure de stepă, s’a bucurat de o mare însemnătate ca şi rasa de cabaline moldovenească. Judeţele amintite mai sus, se bucurau de un renume european. Mbimentan, dacă situaţia acestei varietăţi nu mai este ca în trecut, când era în plină vigoare, totuşi se mai poate încă spera într’o ameliorare a a-cestei varietăţi, întrucât degenerarea nu a mers chiar aşa de departe.
   Caractere zootehnice. Boul moldovenesc păstrează în cea 'mai mare parte, caracterele strămoşului său Bos primigenius, din care derivă. Are capul lung, fruntea largă, pro-tuberanţa fronto-occipitală puţin desvoltată, fiind aproape dreaptă sau concavă, cerbicea e mică şi aceasta datorită prea marei desvol-
 Fig. 664.— BOU D13 JUG, de la Ferma Model Boiu.
 tări a coarnelor. Profilul capului e rectili-niu,. ochii mari negri, botul negru, urechile mici cu chenar negru, coarnele mari în formă de liră; la tauri, coarnele sunt mai scurte, mai groase şi mai drepte. Culoarea coarnelor este neagră la vârf şi alb murdară către bază. Sub gât are o salbă, mare, gâtul e scurt şi destul de musculos. Greabănul este eşit în
 afară, crupa mai ridicată decât mijlocul liniei spinărei. Linia spinării defectuoasă, nefiind dreaptă. Cea mai defectuoasă regiune este crupa; e strâmtă, mai ales către partea poste-rioară, teşită, puţin musculoasă şi ascuţită. Picioarele sunt lungi, puternice şi se termină cu unghii negre foarte rezistente. Coada e lungă şi se termină cu un smoc de peri de culoare neagră. Producţia piloasă este foarte abundentă, din cauza condiţiunilor de mediu în care s’a desvoltat. Culoarea este sură deschisă, alb-arg:ntiu - la vaci - şi mai închisă la masculi capul, flancurile, crupa. Se întâlnesc şi boi moldoveneşti de culoare neagră. Aceştia, după Prof. Filip, nu sunt decât nişte variaţiuni spontanee. La boii moldoveneşti de culoare neagră s’a constatat o mai mare putere de muncă decât la cei de culoare sură. In ce priveşte conformaţia corporală, nu se deosebesc de boii moldoveneşti de culoare obişnuită. - Fig. 664.
    Biometria varietăţii moldoveneşti. Profesorul Filip a făcut, pe ,1a anul 1898, o serie de măsurători, care dacă nu întrunesc cerinţele unei biometrii moderne, totuşi ne pot da o idee, de modul cum se prezenta pe atunci această varietate. Măsurând un număr însemnat de indivizi, a ajuns la următoarele cifre medii:
 Talia la greabăn.........................1,45 metri
    ,, la spinare.........................1,39       ,,
          „ crupă ........................1,43       ,,
 Circonferinta pieptului..................2,08       ,,
 Lărgimea crupei între şolduri ....            0,51   „
 Lărg. crupei în. articul. coxo-femurală 0,48 Lărgim, crupei în. cele două ischioane        0,28  ,,
 Lungimea crupei..........................0,52
    ,,     corpului.......................1,84       ,,
            capului.......................0,23
 Greutatea vie............................      550 kg.
    Cercetând aceste cifre şi descrierea pe care am făcut-o m<ai sus, rezultă: a. - boul moldovenesc este un animal sueţ, fiind lung şi strâmt; b. - linia spinării lasa de dorit, nu e dreaptă. E dreaptă dela greabăn până la mijlocul spinării, apoi se lasă în jos pe o mică porţiune, pentru ca apoi să devină iar drep-tă până la articulaţia lombo-sacrală, când se urcă, formând o r dicătură la baza cozii, în regiunea sacrală. Aşa dar, linia spinării prezintă un profil neregulat. In ameliorarea acestei rase, una din ţintele care tre-bue atinsă, este şi în ce priveşte linia spinăiii, care este de dorit să fie dreaptă; c. - pieptul este destul de desvoltat. Coastele nu sunt prea rotunde, sunt cam şterse. - Fig. 665.
    O caracteristică a boului moldovenesc, care îl deosebeşte de varitatea transilvăneană, este următoarea: înălţimea membrelor anterioare scăzută din înălţimea taliei, ne dă diametrul supero-inferior. Acest diametru este totdeauna mai mare decât diametrul bicostal, ceeacé denotă că picioarele sunt scurte faţă de Iun" gimea corpului. Spre deosebire de aceasta,
 479
 BO\ INAK
 vitele din varietatea transilvăneană au picioarele mai lungi.
    Boul moldovenesc are un schelet foarte des-voltat, deaceea şi randamentul de carne e mic. Are pielea groasă, fapt ce face să fie foarte rezistent. Un lucru de care trebue să
Fii?. 6G5. — TAUR MOLDOVENESC
se ţină seama, la varietatea moldovenească, este că tegumentul subcutanat se desprinde uşor de ţesătura celulară, ceeace înseamnă că această varietate este aptă să formeze între tegumentul cutanat şi stratul celular, celule grase. Cu alte cuvinte, această varietate se poate îndruma către producţia de carne.
    In ultima vreme d-1 Prof. Dr. N. A. Dumi-trescu a făcut numeroase cercetări biometrice asupra acestei varietăţi, pentru a se vedea gradul de degenerare la care a ajuns. Măsu-rându-se 122 vaci moldoveneşti, s’au obţinut următoarele cifre medii:
 Lungimea capului............................49,5                cm.
 Lărgimea capului ...».......................21,5                 ,,
 Lungimea frunţii............................16,5                 ,,
 Lărgimea frunţii ...........................18.6                 ,,
 Lungimea coarnelor..........................40,2                 ,,
 Grosimea coarnelor..........................18,7                 ,,
 Distanta între coarne.......................48.3                 ,,
 Talia la greabăn............................128
 Talia la spinare............................126.6                 „
 Talia la crupă..............................132,9                ,,
 Lungimea    corpului dela extremitatea u-
 mărului la punctul fesei....................151,9                ,,
 Lungimea occipito-ischială..................197,1                ,,
 Circonferinta pieptului.....................172,6                ,,
 Diametrul   anterior                   al crupei    . . . . 48,5 ,,
     „       mijlociu al crupei..............41,9                 ,,
     ,,      posterior                  al crupei ....       49,5 ,,
 Lungimea    crupei.................................... .    49,5 ,,
 Distanta stern-pământ ......................60,5                 ,,
 Distanta grabăn-stern.......................60.9                 ,,
 Lărgimea pieptului..........................34,2                 ,,
    Din analizarea acestor cifre se desprind următoarele concluzii: a. - vaca moldovenească are corpul mai lung cu 23,9 am. decât înalt;
 b. - comparând lungimea occipito-ischială cu circonferinţa pieptului, observăm că cea dintâi e mai mare cu 24,4 cm. decât a doua dimensiune. Din observaţiile făcute, bazate pe cercetări biometrice, s’a ajuns la concluzia că aceste două dimensiuni trebue să fie
 egale. Când lungimea occipito-ischială este mai mică decât pieptul, atunci avem deaface cu rase precoce. Când situaţia se prezintă invers, cum e cazul la varietatea moldovenească, atunci avem deaface cu râse primitive, comune şi rău conformate.
   Din acest punct de privire, rasa moldovenească se află într’o stare de degenerare, nu însă iremediabilă. Această scădere se poate ameliora printr’o severă selecţ:une.
   c.   - Lungimea capului faţă cu lungimea occipito-ischială, deaseir.enea ne arată că varietatea moldovenească nu face parte dintr’o rasă perfecţionată.
   d.   - Din cercetarea înălţimilor la greabăn, la mijlocul spinării şi la crupă, rezultă că linia spinării nu este dreaptă.
   e.   - Comparând dimensiunile crupei ajungem la concluzia că regiunea crupei este cea mai defectuoasiă la vaca moldovenească.
   Măsurătorile biometrice făcute la varietatea moldovenească, deşi nu s’au făcut suficient, totuşi ne arată în deajuns defectele acestei varietăţi şi ţintele către care trebue să tindem, atunci când e vorba de ameliorarea a-cestei varietăţi prin selecţiune.
   Vacile din varietatea (moldovenească, se mai caracterizează printr’un uger potrivit de des-voltat şi de multe ori chiar mic. Uneori se găsesc şi sfârcuri suplimentare. Pielea ugerului e de culoare galbenă şi cam păroasă, ceeace e o scădere. Producţia laptelui este mediocră; media după Prof. Filip, a producţiei de lapte este.de 1000-1200 kgr. pe an. Perioada de . lactaţie este destul de. scurtă,
5-6 luni. Deşi cantitatea de lapte pe care o dă este mică, totuşi, conţinutul de grăsime este destul de ridicat. In ce priveşte producţia de lapte vaca moldovenească are şi calităţi, care necesită toată atenţiunea şi care trebue să ne determine la o ameliorare a a-
                     Fig. 666. — VACĂ MOLODOVENEASCĂ, cu constituţie bună şî robustă.
 cestei varietăţi şi în această direcţie. Deşi ugerul este relativ mic, totuşi poziţia şi direcţia sa sunt foarte bune. Deasemenea mărimea
BOVINAE
480
potrivită a sfârcurilor, poziţia lor trapezoidală precum şi prezenţa sfârcurilor supl'mentare, sunt calităţi care nu trebue desconsiderate, în ce priveşte ameliorarea acestei varietăţi pentru Lapte. - Fig. 666.
   Selecţiunea, hrana raţională, îngrijirea, a-dăpostul şi gimnastica funcţională, sunt singurele mijloace prin care această varietate se poate îmbunătăţi.
   Că această varietate moldovenească este aptă pentru a deveni o bună producătoare de lapte ne-o arată rezultatele la care s’a ajuns în instituţiile unde se lucrează la îmbunătăţirea ei. Astfel la tamaslâoul Popăuţi, producţia de lapte variază între 1400 litri - minus varianta - şi 3700 litri - plus varianta - a-nual. Media producţiei fiind 1.900 kgr. anual.
   In ce priveşte conţinutul de unt, arată o
   Fiff. 667
                    După N. Filip. BOI MOLDOVENEŞTI LA .TUG.
superioritate de care trebue să ţinem seamă. Media procentului de grăsime la Popăuţi este de 4,65%, el variind între 3,5-6%. Sunt a-nimale - plus variante - la care conţinutul <ie grăsime din lapte a atins 7%. Tot astfel, perioada de lactaţie este mult mai ridicată, variind între 8-11 luni. yiţeii vacilor moldo^— veneşti la naştere, din cercetările făcute s’a văzut că ei cântăresc în mediu 20-22 kgr. Este o greutate relativ mică. Sunt de culoare galbenă roşcată, însă după 3-4 luni dela naştere, capătă culoarea caracteristică varietăţii moldoveneşti. In ce priveşte greutatea viţeilorri atunci când vaca moldovenească a fost selec- V ţionată, ea arată o apreciabilă îmbunătăţire. Astfel la Popăuţi s’a ajuns la o greutate medie de 30 kgr., ea variind între 22-40 kgr. Este fără îndoială important acest lucru: totuşi, această greutate este mult prea mică faţă de rasele perfecţionate, unde viţeii ating la naştere, greutatea de 40-45-50 kgr.
   Producţia de carne. Media greutăţii corporale, găsită de Prof. Filip la varietatea moldovenească, la 1898, a fost de 550 de kgr. Astăzi, la Popăuţi, media greutăţii corporale este 5 1 5 kgr., şi aici trebue să ţinem seamă că avem de aface cu un material ales. După observaţiile făcute de Dr. Francisc Popescu, rezultă că vitele din varietatea moldovenească aduse la abator, au următoarea greutate medie: vacile 320 kgr. şi variază între 200-450 kgr.; boii au o greutate medie de 468 kgr. şi variază între 300-600 kgr.; taurii au o greutate medie de 550 kgr. şi variază între 500 şi 600 kgr.
   Ceeace este clar, privitor la varietatea moldovenească, este că de pe vremea cand Prof. Filip făcea cercetări asupra acestei rase şi până astăzi, ea a degenerat destul de mult.
   Spuneam în altă parte, că această varietate este aptă pentru a fi îndreptată şi spre producţia de carne. Deşi aceste animale nu sunt precoce, totuş supuse unui regim de îngră-¡1 şare, dau rezultate destul de bune. jj Astfel, s’a văzut că vacile sterpe, chiar la păşune, când aceasta este de calitate superioară, au at ns greutăţi de aproape 600 de kgr. Boii reformaţi, dacă se îngraşă greu la păşune, se îngraşă destul de bine la grajd, când sunt hrăniţi cu rezidii industriale, cărora li se adaogă diferite uruieli şi paie tocate. S’au văzut exemplare, care au ajuns la greutăţi destul de mari 900-1000 kgr. şi chiar mai mult. In ce priveşte randaimentul de aarne la varietatea semi-îngrăşaţi e de 51.1% şi variază între 43.9-61,1%; la vacile de lapte 4 7.2%şi variază între 38.8-57%; la tauri 59.4% şi variază între 5 7,8-62,2%. Cu cât animalele sunt mai grase, cu atât şi randamentul de carne este mai mare.
   Producţia de muncă. Varietatea moldovenească, în ce priveşte această aptitudine, este vestită. înzestrată cu picioare puternice şi unghii foarte rezistente, este specializată la maximum pentru muncă.- Fig. 667 - însăşi conformaţia corporală este potrivită acestei funcţiuni. Trenul anterior, atât al boilor cât şi al vacilor, este mai desvoltat decât cel posterior. Datorită unghiilor sale foarte rezistente, merge pe drumuri cât de rele, fără să sufere. Suportă cu uşurinţă frigul, căldurile şi musca, datorita pielei sale destul de groase.
   Ameliorarea varietăţii moldoveneşti. In a-fară de selecţiune^ care este cea mai solidă metodă pentru îmbunătăţirea varietăţii moldoveneşti, s’a utilizat şi corcirea. Selecţiunea este recomandabilă pentru următoarele . mo-f tive: a. - nu are nevoe de capital mare; b. " se obţin sigur însuşirile pe care le urmărim;
 c. - menţine nealterată aptitudinea de muncă.
 481
BOVINAE
    Corcirea s’a practicat pe o scara întinsă, mai mult în jurul centrelor de desfacere, impusă de cerere.
    Corcirea cu Simmenthal s a practicat pe o scară mai întinsă în Basarabia, fără însă să dea rezultate satisfăcătoare. Metişii Simmen-thal-Moldovenesc sunt de culoarea rasei Simmenthal, botul e de culoare alb cu negru, foarte rar roz; formele corporale sunt mai corecte ca la varietatea moldovenească.
    Corcirea cu Schwitz dă mai bune rezultate şi este recomandată în jurul centrelor de desfacere. S’a practicat încă de pe la 1900, odată cu introducerea rasei Schwitz la Domeniile Coroanei - Periş. Activitatea la acest Domeniu a fost remarcabilă, iar influenţa Schwitzului în regiune e destul de evidentă, având loc un proces de schwitzizare. Actualmente se lucrează în aeeastă direcţie în judeţele: Vlaşca, Prahova, Ilfov, Argeş, iar rezultatele sunt satisfăcătoare.
    Metişii Schwitz-Moldovenesc, se caracterizează prin: crupă mai largă, culoarea mai închisă, o dungă albă pe şira spinării, care se întinde dela greabăn şi până la coadă, păr abundent şi lung; în urechi*se constată prezenţa firelor albicioase; zona clară din jurul botului, care se află la rasa Schwitz în stare pură, la metişi este pigmentată cu negru; coarnele se menţin ca la varietatea moldovenească; ugerul este mai desvoltat ca la varietatea moldovenească şi mai puţin păros; vit ţeii la naştere au o greutate mai mare cu 1 0 kgr. decât la varietatea moldovenească- - Fig. 668.
                                                    Fig. 668. — CORCI SCHWITZ-MOLDOVENEA SCĂ
    S’a mai încercat corcirea varietăţii moldoveneşti şi cu rasa olandeză. Metişii obţinuţi este drept, că au dat o producţie bună de lapte, sunt însă foarte pretenţioşi în ce priveşte îngrijirea. S’ar potrivi aceşti metişi, pentru proprietatea mare şi mijlocie, unde ar putea fi crescuţi în mod raţional.
                                                     încercările de a corci varietatea moldovenească cu rasa Pintzgau, nu au dat rezultate.
    In concluzie: ameliorarea varietăţii mol-; doveneşti trebue să se facă prin selecţiune. \ Numai prin această metodă se poate păstra
aptitudinea de tracţiune, neîntrecută de vre-o altă rasă de taurine.
   In regiunile unde se află centre populate, şi unde nevoile de consum sunt mai mari în ce priveşte carnea şi laptele, acolo, corcirea este acceptabilă pentru a ridica rentabilitatea crescătorilor din jurul acestor centre. In a-ceste regiuni, corcirea este acceptabilă şi pentru motivul oă agricultorii tind să-şi înlocuiască boul de muncă cu alt animal de tracţiune, calul, deoarece acesta poate fi utilizat, în afară de munci agricole şi la transport.
Fig. 669. — VACĂ TIP BUCŞAN.
   In asemenea cazuri, ţinând seamă de faptul că populaţia noastră rurală actualmente nu dă o îngrijire deosebită vitelor, şi având în vedere condiţiile de climă din Vechiul Regat şi în special din Oltenia şi Muntenia, se recomandă corcirea cu Schwitz, întrucât metişii obţinuţi sunt destul de rezistenţi şi puţin pretenţioşi. In afară de aceasta, dau o producţie mulţumitoare de lapte, care nu se obţine dela metişii Simmenthal-moldovenesc şi au o greutate corporală mai mică, ceeace aduce după sine ^i o cantitate de hrană mai mică.
   II. Varietatea Bucşană - tipul bucşan.
   Diffloth, consideră această varietate ca o degenerescenţă a varietăţii moldoveneşti şi o numeşte ,»varietatea Bucşanescu".
   Nu au o arie de răspândire bine precizată. Se găseşte în Vechiul Regat şi mai ales în Moldova. Se spune că această varietate nu ar fi bine consolidată ca unitate etnică* întrucât s’ar fi obţinut din vite moldoveneşti - vite bucşane şi viceversa. Acest lucru însă, nu este definitiv fixat. - Fig. 669.
   Ceeace se pot spune despre această varietate sunt următoarele: cuprinde animale cu tendinţă spre brevimorfism. Sunt mai mici de talie în comparaţie ou vitele moldoveneşti. Au capul mai mic, fruntea mai pătrată, coarne mai scurte, gâtul e mai scurt şi gros; grea-bănui mai puţin proeminent; linia spinării mult mai corectă decât la vitele moldoveneşti, fiind mai dreaptă, pieptul mai adânc şî riiiai -mare. Crupa mai lungă şi mai puţin teşită; picioarele sunt mai scurte, dar mai puternice.
 31
BOV1NAE
 482
 Pielea mai fină, ugerul mic şi păros. Culoarea acestei varietăţi este cenuşie închisă bătând în vânăt, spunându-i-se şi porumbacă* Dealtfel, vitele bucşane mai sunt cunoscute şi sub numele de vite porumbe sau hulube. Extremi-f^
   Culoarea acestei varietăţi este ceva mai deschisă decât culoarea varietăţii moldoveneşti, Vitele din această varietate sunt mai doli.co-jnorfe decât vitele moldoveneşti şi foarte puţin apte pentru îngrăşare. Boii ialomiţeni sunt
tăţile - capul, picioarele, etc.- sunt negre. Boul\; vestiţi în ce priveşte puterea lor de muncă.
 Bucşan are un mers domol.
   Formele corporale sunt în genere mult mai corecte, decât la varietatea moldovenească; sunt mai îndesate, această varietate fiind aptă pentru produoţiunea de carne. Producţia de Lapte e mai mică, în comparaţie cu producţia varietăţii moldoveneşti. In ce priveşte munca, vitele bucşane sunt tot atât de rezistente ca şi vitele moldoveneşti. Şi această varietate are nevoe de ameliorare ca şi varietatea moldovenească. Şi aici, nu se poate recomanda decât selecţiunea şi numai în cazuri excepţionale curcirea cu Schwitz.
   111. Varietatea ialomiţeană - tipul ialomiţean.
   A rezultat din curcirea vitelor din Transilvania cu vitele locale de varietate moldovenească.
   Vitele din varietatea transilvăneană au fost aduse de românii din Transilvania din regiunea Braşovului şi Sibiului, care veneau să se stabilească în regiunea actualului judeţ Ialomiţa.
   Neavând reproducători din acea varietate, atunci erau nevoiţi să-şi încrucişeze vitele lor cu taurii moldoveneşti. Astfel a rezultat o varietate de «ine stătătoare, numită de Prof. Filip varietatea ialoaniţeană.
Fig. 670. — VACĂ TIP DE IALOMIŢA.
   Vitele din această varietate sunt şueţe, se aseamănă oarecum cu varietatea moldovenească, sunt însă mai mult intermediare între cele două varietăţi din care au luat naştere. Au coarne lungi în formă de liră, spinarea oblică dinainte înapoi, crupa foarte defectuoasă şi deasemenea aplomburile. - Fig. 670.
    S’a încercat la Lichireşti în Ialomiţa, cur-cirea acestei varietăţi cu Siimmenthal, dar nu s’au obţinut rezultate îmbucurătoare.
    IV.    Varietatea transilvăneană - tipul transilvănean.
    Vitele din această varietate au fost singurele răspândite până la 1820 în Transilvania. Această varietate mai este cunoscută şi sub numele de varietate ungurească.
    Conformaţia acestor vite este mai dolico-morfă. Sunt vite înalte: talia vacilor este în medie 1,55 m., iar taurii şi boii adulţi, au talia 1,58-1,60 m.
    Greabănul este mai proeminent; spinarea lungă, însă, tot defectuoasă; crupa mai lungă, însă tot strâmtă şi ascuţită. Pieptul e puţin desvoltat, diametrul bicostal mic. Gâtul e lung, prevăzut cu o,salbă mare şi foarte des-voltată. Coarnele mult imai mari, ajungând până la 75 cm. la vaci şi 1 m. la boi, având formă de liră desfăcută. Capul lung, cerbicea dreaptă. Picioarele sunt lungi, puternice, în-cheeturi largi şi solide, unghie neagră şi rezistentă, tendoanele desvoltate şi bine direc-ţionate.
    La această varietate nu s’au văzut indivizi de culoare neagră. Culoarea este mult mai deschisă la vaci, sură-argintie la boi şi mai închisă la tauri.
    Animalele din această varietate au în general o ţinută elegantă, sveltă şi sunt maii înalte pe picioare.
    Astăzi aria de răspândire a varietăţii de Transilvania este mult mai redusă ca în trecut. Se mai creşte în judeţele: Ciuo, Odorheii, Năsăud, Cluj, Someş, Alba, Satu-Mare, Bihor fi Arad.
    înainte de răsboi, sub regimul marei proprietăţi, s’a lucrat în vederea ameliorării acestor vite.
    Astei, printr’o alimentaţie raţională, această varietate a devenit oarecum mai precoce decât celelalte varietăţi, obţinându-se vaci de lapte^ care cântăreau 600-700~kgr. Tot prin ameliorare, greabănul s’a redus, desvoltându-se med mult trans,-versal; deasemenea pieptul s’a mai adâncit, iar spinarea şi crupa s’au mai corectat într’o oarecare măsură.
    Această varietate se exploatează pentru muncă, lapte şi carne. In ce priveşte munca,\A are aptitudini remarcabile; în celelalte două ; ramuri de exploatare lasă de dorit. Numai y. producţiunea de carne s’a ameliorat într o |
 483
BOVINAE
 oarecare măsură, aşa după cum am văzut şi mai sus.
    V.    Varietatea basarabeană - tipul basarabean.
    Asupra vitelor din Basarabia ce fac parte " din rasa sură de stepă, nu se ştie încă precis dacă formează o varietate de sine stătătoare sau nu .
    Atfel se spune, de către zootehniştii din Rusia, că vitele din Basarabia nu constituesc
 o  varietate de sine stătătoare, ci fac parte din varietatea podolică. In ce-i priveşte.^pe zootehniştii noştri, unii susţin că vitele sure ^ din Basarabia aparţin varietăţii moldovetreştr,^ iar alţii susţin că ele formează o unitate etnică de sine stătătoare, şi că fac tranziţia între varietatea moldovenească şi podolică.
    Mai de mult s'au adus în Basarabia vite din varietatea podolică, în vederea ameliorării celor autohtone din Basarabia, în scopul producţiunii de muncă. Tot în acest scop a fost introdusă cam pe la 1904-1909 şi rasa Romagnolă din Italia, care derivă tot din Bos primigenius. Reproducătorii din această rasă n’au putut fi introduşi într’un număr mai mare, din pricina greutăţilor de transport şi lipsei de capital.
    Varietatea Basarabeană - tipul basarabean
 -  este răspândită mai mult în Centrul Basara- , biei şi în spre Prut. Vitele din această va-"^ rietate au talia asemănătoare cu vitele buc-v şane. In ce priveşte conformaţia, sunt mai defectuoase în formele corporale, decât varietatea moldovenească. Culoarea animalului e mai deschisă decât a bucşanului şi mai închisă ca a moldovenescului. Se exploatează pentru producţia de lapte şi muncă.
    Vi- Varietatea de Isker.
    Această varietate are încă o origină discutată. Se susţine astfel că ea derivă din Bos primigenius. - A. Cardas şi G. K. Cons-
           X                     Clişeu N. Filip
 Fig. 671. — FRUMOASA, vacă din var. de munte.
 tantinescu -, iar pe de altă parte, ea ar deriva din Bos brachiceros - Teodoreanu.
    Varietatea de Isker este răspândită în Do-
 brogea şi mai ales în jud. Caliacra. Vitele din această varietate sunt mici de talie, vacile având 1,20 m.
    Sunt colorate mai deschis decât vitele moldoveneşti şi au coarnele mai mici. Au picioarele scurte, pieptul larg. Producţia de lapte e mai ridicată decât la varietatea moldovenească. S’au găsit din această varietate exemplare care au dat 10-15 litri de lapte pe zi, bogat în grăsime şi cu o perioadă de lactaţie de
 6-7 luni.
    Deşi vitele din această varietate sunt scurte pe picioare, totuşi sunt foarte bune pentru muncă.
    B. Rasa de Munte.
    In această rasă sunt cuprinse vitele de munte, a căror arie de răspândire o formează munţii Carpaţi, coborându-se în jos până la 5-600 metri. - Fig. 671.
    Aceste vite sunt cunoscute sub numele de: vite de munte, vite mocăneşti, «mocăniţe sau ciute.
    Privitor Ia origina lor, unii susţin că ele ar descinde din Bos primigenius, alţii din Bos brachiceros. Freitag, Adametz, Cornaivin, Prof. Filip, N. A. Dumitrescu şi Dr. Diaconu, atribue acestei rase o origină brachiceră.
    Prof. Cardaş şi Prof. G. K. Constantinescu, spun că sunt vite de stepă adaptate condiţiilor de mediu.
    Intre aceste vite de munte .fi vitele de stepă există diferenţe marcante. Astfel: vitele de munte sunt de talie mică. Vacile ajung la 1,17 m. - filip, Diaconu - pi variază între 1.15-1.20 cm.,; iar după alte date media este de 1,06 cm. - G. K. Constantinescu. Ambele cifre sunt verosimile, întrucât Prof. Filip a măsurat indivizi prezentaţi la expoziţii, bine conformaţi, prin urmare plus variantele, pe când măsurătorile făcute de prof. G. K. Constantinescu sunt făcute pe indivizi de rând.
    Aceste vite au capul mic, asemănător cu al celorlalte rase brachicere; fruntea concavă şi largă; orbite proeminente; ochii n6gri şi boboşaţi; în regiunea frunţii au o scobitură
 - oxicephalie - oasele craniului, se aseamănă ou ale raselor brachicere.
    Coarnele sunt mici, gâtul mic şi musculos, salba e redusă; linia spinării dreaptă, diametrul bicostal mare, crupa puţin defectuoasă, în tot cazul mai corectă decât la varietatea moldovenească. Aplombul membrelor posterioare cam defectuos, şi aceasta din cauza diametrului posterior al crupei, care e cam mic. - Fig. 672.
    Ugerul destul de desvoltat, cu piele suficient de fină şi păr puţin; sfârcurile bine aşezate. Culoarea vitelor din această rasă se apropie mult de culoarea celor bucşane, fiind vânătă închisă. Se găsesc însă şi indivizi de culoare brună-ruginie.
    La tauri culoarea e aproape neagră. In jurul botului prezintă o zonă deschisă, caracte-
BOVINAE
484
 ristică ras.elor din Bos brachiceros. Tot astfel pe spinare au o dungă mai deschisă. Iar în urechi se constată prezenţa perilor albi.
          de munte sunt foarte bune producătoare de lapte, în comparaţie cu celelalte vite autohtone din ţara noastră. Vaca de munte^ţ' dă între 10-15 kgr. pe zi cu peste 4% gră-s-me. S’au găsit în regiunea muntoasă a jud.
 /Dâmboviţa, exemplare cu o perioadă de lac-taţie de zece luni şi jumătate, cu o producţie totală anuală de 3000 kgr. lapte.
   In ce priveşte producţiunea de muncă, a-ceastă rasă este mai puţin bună faţă cu varietatea moldovenească, totuşi pentru muncile din regiunea muntoasă, este potrivită.
Clişeu N. Filip.
irig. 673. — JUNICĂ, metis Schwitz-var. de munte.
    Pentru producţiunea de carne este mai puţin aptă.
    îmbunătăţirea acestei rase se recomandă a se face prin selecţiune, iar în lipsă de reproducători masculi suficienţi, se poate face prin curcire cu rasa Schwitz, care derivă tot din Bos brachiceros. - Fig. 673.
    Creşterea, îmbunătăţirea şi industrializarea
 animalelor şi a produselor lor, trebue să con-stitue una din importantele ramuri de producţie ale agriculturii.
   Zoocultura rămâne strâns legată de agricultură şi va trebui să existe un echilibru între producţia vegetală şi producţia animală.
   Acest echilibru este menit să asigure exploataţiunilor agricole scopul către care tinde orice exploata-ţie; rentabilitatea. Importanţa capitalului animal, precum şi valoarea produselor lui anuale, reprezintă în economia ţării un factor de prim ordin.
   Fără îndoială că şi în zoocultură, ca şi în oricare ramură producătoare de valori economice, procesul de producţie trebue îndrumat cu mare grije. Succesul unei întreprinderi atârnă în cea mai mare măsură de calculele pe care crescătorul şi le face anticipat, luând în studiu amănunţit toţi factorii care concură la procesul de producţie. Factorii naturali: climă, sol, vegetaţie, vor hotărî ramura către care se îndreaptă crescătorul în zoocultură; asupra speciilor şi raselor corespunzătoare, precuim şi asupra metodelor de creştere cele mai potrivite, care sunt într’o strânsă corelaţie cu factorii naturali ai regiunei unde se află crescătorul.
   Factorii economici: debuşeu, transport, preferinţa consumatorului, conjunctura preţurilor, etc., sunt deasemenea să pună la îndemâna crescătorului posibilitatea de a întrevedea rezultatul sforţărilor sale.
   Un factor de o covârşitoare importanţă pentru progresul zootehnic îl constitue desfacerea, debuşeul. In sprijinul acestei afirma-ţuini stau martore cele două regiuni ale ţării, Ardealul cu Bucovina pe de o parte, şi Vechiul Regat pe de altă parte. Dacă în Ardeal şi Bucovina creşterea vitelor a luat o mare desvoltare, datorită condiţiunilor naturale, păşuni întinse şi de bună calitate şi climă prielnică, nu este însă mai puţin adevărat, că ,,factorul comercial*4 a avut ultimul cuvânt de spus.
   Desvoltarea centrelor orăşăneşti, a căror activitate puternică industrială, au mărit puterea de cumpărare a consumatorului şi prin urmare un preţ bun la producător, explică preferinţa agricultorului din Ardeal, pentru creşterea vitelor.
   Aceste prielnice împrejurări au făcut cu putinţă progresul zootehniei în Ardeal.
   In Vechiul Regat, creşterea vitelor a avut
o  oarecare desvoltare până pe la începutul secolului trecut, datorită condiţiunilor din acea vreme. Cultura cerealelor se făcea pe suprafeţe restrânse, din cauza monopolului
                                     Clişeu N. Filip. Fig-. 670. — MICUŢA, vacă din var. de munte.
 485
BOXĂ-BOZ
turcesc şi a posibilităţilor restrânse în materie de transport. In această situaţie creşterea vitelor era ocupaţia de căpetenie şi cea mai rentabilă din acea vreme, datorită terenurilor întinse de păşune.
   Tratatul deal Adrianopole - 1829 - dând libertatea comerţului de cereale în Vechiul Regat, cultura cerealelor a luat o mare des-voltare, înlocuind creşterea vitelor. De aici înainte creşterea suprafeţelor cultivate cu cereale, se face în dauna creşterii vitelor.
   Chiar dupăvtratatul dela Adrianopole, creşterea vitelor s’a menţinut, până la 1880, când se denunţă convenţia cu Austria, cel mai preţios debuşeu pentru producţia noastră a-nimală.
   De acum înainte Zoocultura în Vechiul Regat, a fost condamnată.
   Lipsa unei vieţi active orăşăneşti, precum şi standardul scăzut al vieţei rurale, nu au putut să ducă economia animală a Vechiului Regat, pe aceleaşi culmi ca în Ardeal.
   Din comparaţia acestor două situaţiuni zo-oeconomice, din Ardeal şi Vechiul Regat, se vede importanţa covârşitoare pe care o are factorul economic ».desfacerea“.
   In epoca postbelică, economia animală a fost crunt lovită de o politică agrară greşit îndrumată.
   Taxele puse la export, pe cap de animal, au paralizat această ramură de producţie. Statul fiscalist, a fost cel mai serios obstacol în progresul zootehnic al ţării.
   Când s’a ajuns să se pună 10.000 lei taxe -de export pe caţ^ de^xită, este dela sine înţeles că preţul la producător a suferit scăderi catastrofale, ceeace a determinat pe agricultori să nu «mai depună interes pentru creşterea vitelor şi să părăsească aproape total, îngră-şarea lor.
   Creşterea vitelor este o adevărată industrie; nimeni nu o încearcă dacă nu prezintă o speranţă de rentabilitate. Această rentabilitate, se bazează în ultima analiză, pe diferenţa dintre costul de producţie şi valoarea producţiei.
   Regimul taxelor de export, a pus în pericol această rentabilitate, reducând exportul şi desorganizând producţia.
   Astăzi, situaţia crescătorilor se resimte serios de pe urma acestei politici economice greşite şi greutăţile cu care luptă, sunt foarte mari.
   Statul este dator să facă toate înlesnirile posibile şi să acorde tot sprijinul, eforturilor pe care le fac crescătorii, pentrucă creşterea vitelor rămâne o ramură întregitoare în procesul nostru agricol.
   Un simplu calcul economic şi un elementar simţ de prevedere* ne impun să nu mai exportăm sub formă de materie primă orzul şi. porumbul.
   Să industrializăm aceste produse prin creşterea vitelor- Să transformămă pe loc aceste
 produse în carne şi grăsime, care sunt mai bine plătite.
   In afară de aceasta, creşterea vitelor repartizează uniform munca agricultorului din cursul unui an şi ar însemna pentru proprietatea mică, în condiţiunile tehnice de azi, singura intensificare agricolă.
   Statul este dator să organizeze: desfacerea în afară în condiţiuni optime, stimularea consumului intern, îmbunătăţirea mijloacelor de transport, scoborîrea la minimum posibil a impozitului aferent preţului vitelor şi să a-corde o asistenţă zootenică şi sanitară - veterinară, în adevăratul înţeles al cuvântului.
   Creşterea vitelor este o ramură de producţie, care nu poate fi neglijată.
   Ea este menită să contribue întro largă măsură, la ridicarea economică şi socială a ţărănimii şi odată cu aceasta, la refacerea economiei naţionale.                         I. Dr.
   BOXĂ. - Constr. Rur. - încăpere în interiorul unui adăpost de animale, în care acestea se separă una de alta, sau pe grupuri. Mărimea boxelor diferă după specia de animale şi etatea lor. Boxele se amenajează mai ales în adăposturile de porci - cocine - oi - savane- şi în cele de cai. Pe când boxele pentru cai sunt individuale, cele pentru porci sau
oi sunt în general construite pentru mai multe animale. In grajdurile de taurine se amenajează de asemenea boxe pentru tineret. Descrierea lor amănunţită se va face la adăposturile fiecărei specii de animale. V. C. BOXER. - Zoot. - v. câini.
   BOZ. _ Bot. - Sambucus ebulus L-. sin. Ebulum humile Gareke. Plantă erbacee, perenă, din fam. Caprifoliaceae. Are un miros neplăcut. Tulpina acoperită cu mici excres-
                      Figr. 674 — Corci BRABANCON X CARINTIAN — Ferma Laza.
cenţe. Frunzele dinţate pe margine. Florile alb-rozee, dispuse în pleochiazii late, corim-bifere. Fructul o bacă, de culoare neagră, rotundă. Creşte peste tot locul. Frunzele proas-
BRABANÇON-BRACHINUS
 486
pete ferte şi tocate, aplicate în cataplasme pe umflăturile recente sunt calmante, rezolutive.
  BRABANÇON. - Zoot. - Rasă de cai belgia, nă, formată în mod natural, din curcirea tipului ardenez din sud, cu cel flamand din nord.
- Fig. 674.
  Caractere zootehnice. Cap mic, profil drept, buze groase. Forme masive: gât scurt, des-voltat, înecat în grăsime; spinarea şi crupa duble şi muşchiuloase. Coada stufoasă şi prinsă jos, coama în două părţi. Membre puternice şi rezistente. Greutatea corporală 800-1000 kgr. Calul b. e tipul calului de tracţiune grea şi pas iute. Precocitate mare -la 2 ani poate fi pus la munci - şi rusticitate accentuată. întrebuinţat ca ameliorator, în special de americani, care cumpără reproducători d:n această rasă.
  BRĂBÂNOC. - Bot. - Pirola minor L. şi Pirola secunda L. - v. perişor.
  BRĂBĂNOC. _ Bot. - Vinca herbacea W. et Kit. şi Vinca minor L. - v. saschiu.
  BRABANT. - Mas agr. - Tip de plug pro-
venit din regiunea Brabant - Tarile de Jos -de unde pe la începutul secolului XVIII s’a răspândit în Franţa şi Germania, servind ca primul model de plug pentru arătură raţională. Astăzi sub ,,brabant“ înţelegem un plug caracterizat printr’un suport format din 2 roţi R de diametru egal - Fig. 675. - Suportul este articulat în a pe grindei, putân-du-se mişca în planul perpendicular pe direcţia grindeiului. Pentru schimbarea adâncimii de lucru, capătul grindeiului poate fi ridicat sau scoborît cu ajutorul ghiventului
Fig. 676. — PLUG BRABANT — R. Sack.
V. Schimbarea lăţimii de brazdă se face prin lungirea osiei suportului. In timpul lucrului, roţile suportului stau înclinat, iar trupiţa este menţinută în poziţia verticală printr’un dis-
pozitiv de fixare. B. poate fi sau simplu -cu o singură trupiţă ., sau dublu . cu 2 tru-piţe suprapuse B. dublu este mai răspândii.
 - Fig. 676 - arată un b. dublu .modern. Suportul este simplificat, întrucât schimbarea aclâncimii de lucru se face cu ajutorul pârghiei de reglaj, legată de osia suportului. Pârghia se fixează într’un segment dinţat. B. dublu se mai numeşte la noi plugul de coastă, plug întorcător, plug reversibil sau plug-gemene. Se construeşte sau cu cele 2 trupiţe mobile în jurul unei osii sub grindei sau mobile împreună cu grindeiul. A. Cherd.
   BRÂBĂNOI. - Bot. - Pirola rotundifolia L. Plantă din fam. Pirolaceae. Tulpina înaltă, de 20-40 m., scapiformă. Frunzele formează un buchet din mijlocul căruia iese tulpina- Florile sunt albe-roze, numeroase şi dispuse într’un raceim multilateral, lung şi lax. Caliciul are 3 lobi lanceolaţi. Stilul e mai lung ca petalele. Se găseşte prin pădurile umbroase şi umede din regiunea montană.
   BRABETE. - Zool.»- Numele bănăţean al vrabiei - v. ac.
   BRĂB1N. - Bot. _ Bunias orientalis L. Plantă erbacee din fam. Crucifere. Tulpina dreaptă, ramificată numai în partea superioară. Frunzele inferioare oblong lanceolate, cele mijlocii penate, iar cele superioare lineare. Florile sunt galbene, dispuse în paniculă compusă. Fructele nişte silicue. Se găse;te prin fâneţele uscate, coline aride, pe marginea semănăturilor.
   BRACHELYTRES. - Ent. - Sin. S aphylini-des. Familie de Coleoptere, caracterizate prin scurtimea elitrelor, care nu acoperă de cât
 o mică porţiune din abdomen. Corpul este alungit. (Inelele adbomenului - 6-7 - sunt foarte mobile. Picioarele scurte, tarsul cu 5-4 articole _ uneori 4 sau 3 -. Trăesc sub pietre, sub muşchi, sub scoarţa arborilor, atunci când acest a au intrat în putrezire, în unele ciuperci, etc. Se hrănesc cu materii vegetale. Larvele seamănă mult cu adulţii. Ele sunt carnivore şi se hrănesc cu insecte mici şi viermi.
   B. cuprinde mai mult de 4000 specii, 260 genuri şi 1 1 triburi.
   BRACHETTO. - Vitic. - Sort de vin italian, din ţinutul Torinului şi Alessandriei.
 Are 12-12,5% alcool.
   BRACHIGNATIE. _ Anat. _ Apariţie teratologică, care înseamnă o desvoltare prea scurtă a maxilarelor. Când este interesat numai un singur maxilar, ea poate să fie superioară sau inferioară. O desvoltare anormală, prea lungă a maxilarelor se numeşte prognaţie. - v. ac.
   BRACHINUS. - Ent. - Gen de Coleoptere din fam. 'Carabideae. Capul şi corseletul mai înguste decât elitrele; acestea sunt trunchiate la extremităţi şi lasă să se vadă abdomenul; ele sunt de culoare neagră sau albastră metalică, iar corpul este roşu-cărăm'-ziu. Po-
487
BRACHIPODE-BKACONAJ
 seda însuşirea de a da drumul prin anus -atunci când este atacat - unor picături de lichid care se evaporă instantaneu, producând un sgomot specific.
   B. cuprinde a-proape 1 70 de A specii şi se află pe tot globul. Mai importante: B. crepitans 6,5-8 mm. e-litre albastre închis, striate _ Fig. 677; B, explo-
                               - elitre fără strli; mm. - elitre cu o
Fig.
677. — BRACHINUS CREPITANS.
 dens - 5 până la 6 mm.
 B. sclopeta - 5 până la 7 pată roşie înapoia scutului.
   BRACHIPODE. - Zool. - Animale marine, cu corp alungit, adeseori fixat, prevăzut cu o cochilie bivalvă - una dorsală şi una ventrală. Au un aparat vibrabil prebucal, aşezat pe două braţe în spirală. Mult asemănătoare Moluşte-lar lamelibranchiate, de care se deosebesc
Fig. 678. —
                                                                                            CEFALE. — 1,
                     după Laroussic Art. CAPETE DE ANIMALE BRACHY-bou; 2. cal; 3. oaie.
 prin direcţia planului de simetrie - perpendicular. De aceia una din valve este în general mai mare, cealaltă funcţionând ca un simplu suport; ele sunt independente una de alta, dar de obiceiu sunt legate între ele printr’o membrană cărnoasă, prevăzută cu dinţi; muşchi aductori şi abductori deschid şi închid cochilia.
   B. se împart în 2 subordine:
 Articulate sau Testicardine şi Inar" ticulate sau Ecardine. Cele dlntâiu au cochilie calcaroasă şi art culată printr’o membrană cu dinţi; cele al doilea nu au această articulaţie au tub digestiv prevăzut cu anus.
   BRACHYCEPHAL. - Zoot. -
 Animal al ciârui craniu este scurt -mai mult lat decât lung. Pentru a determina brachiicefalia unui animal, se ia ca limită inferioară a craniului linia care uneşte cele două orbite, iar ca limită superioară, linia care uneşte baza ure. chilor; distanţa dintre cele două limite este mai mică decât cea dintre vârfurile celor două con-
 ducte auditive sau punctele cele mai ieşite ale paritalelor. La bovidee mai cu seamă, b. se măsoară prin linia plecată de la baza cornului - tangentă la punctul cel mai ieşit al arcadei orbitale - care este o verticală şi prin urmare paralelă la aceiaşi linie din partea opusă. - Fig. 678.
    BRACHYPODIUM. .. Bot. - Gen de plante din fam. Graminaceae. Baza plantei este ces-pitoasă. Marginele glumelei interne sunt pec-tinat şi setat-ciliate. Glumela externă este lan-ceolată sau subulată, cilindrică pe dos. Spi-culeţele puţine ca număr, scurt peţiolate şi aşezate în spice simple. Specii:
    B. pinnatum şi B. silvaticum. - v. obâsgă.
    BRĂCINAR. - Mas. agr. - Denumire populară dată fierului de legătură dintre coarnele plugului. - v. ac.
    BRACK. - Zoot. . v. câini.
    BRACONAJ. - Se înţelege prin b. vânătoa-rea sau pescuitul în timp nepermis, cu mijloace interzise, pe locuri rezervate, sau practicarea vânătoarei şi a pescuitului de către persoane fără permis. Mijolacele de care se servesc diferitele persoane, în practicarea b. sunt diferite. In vânătoare: arma întrebuinţată de persoane fără permis, cursele de fier sau substanţele toxice - stricnina mai ales Câini ciobăneşti şi dela ţară produc deasemenea mari pagube, imai ales în ceeace priveşte vânatul mic.
    In pescuit: prinderea peştilor cu plase cu ochiuri mici, sau pescuitul în epoca când urmează să depună icrele; întrebuinţarea dinamitei şi a sticlelor umplute cu var nestins. U_ tilizarea plantelor toxice enumerate mai jos, produce însă cele mai însemnate stricăciuni în pescuit, mai ales în râurile mici. Dintre plantele toxice, mai întrebuinţate sunt: lumânarea - Verbascum phlomoides L.; lipanul
 - Arctium lappa L. - e cel mai des întrebu:n-ţat: măselariţa- Hyoscyamus niger L.-măciadul
 - Anamista cocculus Wigt. et Am. -; laptele câinelui sau al cucului - Euphorbia heliosco-p«ia -; ciumâfaea - Datura stramonium - etc.
                                         V. L.
                          Fig-^679. —FORME DE BRACTERE — pd, pd’f peduncul; fr. fruct; f. frunză normală. Alături, floare compusă de Hel-minthia echioides, cu involucru din bractei
BRACONIDAE-BRAD
488
   BRACONIDAE. - E nt. - Familie de Hyme-noptere, având un abdomen pedunculat şi mobil. Insecte mici - 6 mm. lungime - intermediare între Ichneumonide şi Chalcidide. Corpul de obiceiu negru. Sunt entomofage, -şi de aceia, ajutătoare preţioase în combaterea insectelor vătămătoare. Genul Bracon cuprinde Spathius clavatus, a cărei larvă parazitează Coleopterele.
   BRACTEE. - Bot. _ Organ mambranos, aşezat în apropierea florilor. Se deosebeşte de frunzele adevărate, prin formă, culoare, consistenţă şi dispoziţie. După număr, se disting ca: solitare, geminate, etc.; după inserţie: articulate, axilare, laterale, amplexicaule, peţiolate; după formă: rotunde, cordiforme, lanceolate, setacee, întregi, pectinate, multi-fide, tomentoase, spinescente, membranoase, scarioase: după durată şi culoare: caduce, persistente, colorate. Ex. de b.: Melampi-rum arvense. - Fig. 679.
   BRAD. - Silv. _ Abies alba M:ll. Sin. Abies pectinata D. C., - brad alb, silhă, - fr. Sapin; germ. Weisstanne, Edeltanne; engl. Fir.
   B. este, - după molid -, arborele răşinos cel mai important pentru economia noastră forestieră, lemnul său fiind foarte preţuit de comerţul mondial. El formează la noi în etajul de vegetaţie al coniferelor _ zis şi montan superior sau subalpin - mai rareori arbo-rete pure, de regulă însă arborete în amestec, fie au fagul, fie cu molidul, sau cu amândouă. Este un arbore de mărime I, atingând 30-55 m. înălţime şi în cazuri excepţionale chiar până la 65 m. şi circonferinţe până la 2-5 metri. - Fig. 680.
   Tulpina este dreaptă, cilindrică, cu o mai mare massă lemnoasă decât molidul. Coroana la exemplarele izolate se menţine până jos, la cele din masiv începe de la 1/2-1/3 de la vârf; are formă piramidală, ascuţită la vârf, la exemplarele aflate în plină vigoare de creştere şi lăţită de forma unui cuib la cele bătrâne. Ramurile principale - de ordinul I _ sunt dispuse în verticile regulate, şi sunt perpendicular pe ax. Ramurile de ordinul II şi răimurelele stau în acelaş plan cu ramura principală, astfel că verticalele formează, mai ales la indivizii tineri, etaje distincte.
   Lujerii anuali cilindrici, cu peri scurţi, aspri, ruginii, la început verzi, apoi cenuşii; rămurele după căderea acelor netede, fără dungi adâncite, cu desene în formă de cerc, reprezentând cicatricile acelor.
   Mugurii ovali, umflaţi la mijloc, nerăşinoşi, cu solzii alipiţi, bruni-deschişi sau bătând în roşu strălucitor; mugurii terminali ai axului terminal şi ai ramurilor puternic desvol-tate pot fi acoperiţi de răşină numai la bază.
   Frunzele 2-3 cm. lungime, 3 mm. lăţime, aciculare, cea mai imare lăţime la mijloc, turtite, adică cu secţiunea transversală alun-git-eliptică, cu o singură nervură, îngustate
într’un peţiol scurt şi răsucit, la vârf ştirbite şi numai pe lujerii fertili şi terminali
                                       Fig. GSO. — BRAD cu port specific. Se observă sus „cuibul de cioară“.
 ascuţite; pe faţa superioară de un verde închis şi cu un şănţuleţ în lungul nervurei; pe faţa
 489
 BRAD
 inferioară de un verde albăstrui şi cu 2 dungi colorate cretaceu-cenuşiu, paralele cu nervura, care corespund rândurilor de stomate; aceste dungi sunt despărţite la mijloc prin o fâşie îngustă verzuie, în dreptul nervurei a-cului. Modul de orientare a acelor pe lujeri este variabil după poziţia şi modul de luminare a axelor purtătoare. Astfel, pe lujerii orthotropi, acele dispuse în spirală din ce în ce mai strânsă dela bază spre vârf, sunt alipite de jur împrejurul axului; pe lujerii plagiothropi-laterali _ acele, dispuse tot în spirală, se orientează, prin răsucirea peţiolului pectinat, adică pe 2 rânduri în dreapta şi stânga axului, ca dinţii unui pieptene - de unde si vechea denumire a speciei - sau se îngrămădesc ca firele unei perii spre faţa superioară a axului.
   Acele durează 6-8-9-11-15 ani; după uscare se menţin încă multă vreme aderente pe lujeri, din care cauză este preferat ca pom de Crăciun. In secţiune transversală, a-natomia acelor ne arată epiderma însoţită de o hypodermă, compusă din un singur rând de celulele sclerenchimatice adesea întrerupt; stomatele se găsesc pe faţa inferioră a acelor şi numai la exemplarele bătrâne aflăm ace cu stomate şi pe faţa superioară. In ţesutul fundamental, format din parenchim clorofi-lian, se găsesc 2 canale rezinifere, situate lateral şi care străbat acele în lung. Nervura principală prezintă 2 fascicole libero-lemnoase alipite.
   După morfologia şi structura lor, deosebim: frunze de umbră şi de soare. Acele de umbră sunt situate de obiceiu în părţile inferioare umbrite ale coroanei, au secţiunea transversală foarte turtită, iar canalele lor rezinifere din ţesutul fundamental, sunt alipite de epiderma inferioară. Acele de soare sunt situate către partea superioară - luminată -a coroanei, au o secţiune transversală lenticulară şi canalele lor rezinifere sunt cuprinse în ţesutul fundamental şi îndepărtate de epiderma inferioară.
   înfloreşte în staţiunile mai calde în a doua jumătate a lui Aprilie până la jumătatea lui Maiu, în staţiunile mai reci de la jumătatea lui Maiu până la jumătate lui Iunie.
   Florile imascule laterale, izolate fiecare la subţioara unui ac şi grupate în buchete imitând o inflorescenţă, la vârful şi pe faţa superioară a lujerilor din anul precedent; ele se produc în număr foarte mare în părţile superioare bine luminate ale arborilor. O floare masculă are formă de con gros şi alungit, obovat conic până la cilindric, subsesiiă, gal-ben-verzui până la roşiatică, spre bază este învelită de numeroase bractei verzi, imbricate. Staminele pedunculate, situate de jur împrejurul axului, de forma unui solz, cu doi saci polinici, deasupra cărora prezintă o prelungire de forma unui buton. Sacii polinici cu dehiscenţă oblică, pun în libertate o can-
titate enormă de polen; praful de polen are un gust dulceag şi un miros plăcut. - Fig. 68 1. Inflorescenţele femele apar pe faţa superioa-
                                                                                                            După Willlc.
 Fig. 681. — LUJER DE BRAD cu flori mascule.
                                                                  Stânga sus: floare masculă înainte de înflorire.
ră a lujerilor din anul precedent, situaţi în părţile superioare ale coroanei şi cari arată o puternică desvoltare. Ele sunt cilindrice, e-rectes de culoare alb-verzuie, 3-5 cm. lungime, izolate, apar din mugurii floriferi, cari se recunosc încă din August anul anterior înflorirei. Inflorescenţele abia eşite din mugure lasă să se recunoască două feluri de solzi fertili - cârpele - şi sterili - bractee la începutul înflorirei bracteele sunt mai mari decât carpelele, pe cari le acopăr cu totul, au
o  coloraţie verzue deschisă, sunt obovate, pe margini dinţate şi se termină brusc cu un vârf lung, lanciolat, care se încovoaie în afară.
                               Fig. 682. — BRAD. — Lujer cu inflorescenţă femelă.
După fecundaţie carpelele se măresc în suprafaţă, în timp ce bracteele rămân înguste. Conurile mature brun-roşcate, erecte, cilindrice, 6-16 cm. lungime şi câteodată până la 20 cm. lungime, 3-5 cm. grosime; lasă să se recunoască ambele feluri de solzi: solzii fertili - carpelele - bruni roşcaţi cu nuanţe violacee, de forma unei casmale lăţită în partea
 brad
490
anterioară şi îngustată brusc spre bază într’un peduncul scurt, spre margine cu peri deşi, secretă în afară picături de răşină, d-n care cauză conurile sunt foarte răşinoase; solzii sterili . bracteele - sunt liniar spatuliform, pe margine dinţaţi, casanţi, se termină prin un vârf îngustat brusc, lung, care trece peste marginea anterioară a carpelelor şi proemi-nează în afară, îndoindu-se înapoi. - Fig. 682 - Solzii, după coacerea conurilor, se desfac în timpul diseminaţiei după ax; axul conului rămâne pe lujer încă câtăva vreme de la căderea solzilor.
   Seminţele sunt în trei colţuri, obovate, în partea de jos cuneiforme, 8-9 mm. lungime şi 4-5 mm. lăţime, de culoarea brun-închisă lucioasă, aripate. Aripa largă, triunghiulară, de 2-3 ori mai lungă decât sămânţa, strălucitoare, casantă, de ouloare galben-violaceu sau golben-roşiatic; marginea de jos a aripei este îndoită, învelind aproape complect sămânţa cu care este concrescută; aripa se rupe neregulat deasupra seminţei. Tegumentul seminţei prezintă nişte umflături, cari corespund unor pungi de răşină; aceste pungi, sub forma unor băşicuţe, se sparg uşor şi după aceasta s’a constatat că se micşorează procentul de germinaţie al seminţelor; din acest motiv se recomandă ca să nu se transporte seminţele în saci, ci în cutii cu pereţii tari şi pe cât se poate în amestec cu solzii conurilor. Conurile se coc în Octombrie, când începe disemina-
ţia. - Fig. 683.
                                 Fig. 683.— BRAD — dreapta: lujer cu con; stânga: idem după căderea solzilor.
   Procent germinativ - 40 - 60-80%; facultatea germinativă redusă se păstrează numai de toamna până primăvara. 1 kgr. seminţe conţine în medie 23000 bucăţi desaripate;
1  hl. cântăreşte 24-27-30 kgr.; 1 1. conţine circa 8800 seminţe.
   Maturitatea destul de timpurie; în stare izolată produce seminţe germinabile la 30 ani, în arborete încheiate după 60-70 ani. După aceea fructifică în regiunile optime abundent în medie la fiecare doi anii iar în regiunile cu climat aspru la perioade de 5-8 ani. Produce seminţe germinabile până la vârsta de 120-150 ani.
   Germinaţia durează primăvara următoare
3-4 săptămâni de la semănare. Plantulele au de regulă 5-6 cotiledoane, dublu de lungi de_ cât frunzele ordinare; primul verticil apare în anul al 3-4-lea. Creşterea bradului este la început foarte mică; în condiţiuni normale creşterea în înălţime devine puternică de la 10-15 ani; ea se micşorează după 100 ani şi încetează după 180-200 ani. Un exemplar de 100 ani are în medie o înălţime de 28-34 m. după staţiune şi un diametru terrier de 40-80 cm. Longevitatea medie este de 300-350 ani; se găsesc exemplare izolate de 500-800 ani. Înrădăcinarea este puternică şi profundă; sistemul de rădăcini constă din un pivot şi numeroase rădăcini laterale oblice.
   Scoarţa tulpinei se menţine multă vreme netedă, de culoare brun-olivie, până la ce-nuşiu-albicioasă sau verzuie; în scoarţă aflăm pungi de răşină de mărimea mazărei, cari se sparg deseori spontan pe tulpinile bătrâne şi lasă să iasă afară o răşină bogată în ter-pentină, care se întăreşte apoi formând sgro-bunţuri. In majoritatea cazurilor după 50-100 ani, formează ritidom în grosime de 3-4 cm., cu solzi în formă de cerc sau poligonali, cari se desprind uşor.
   Lemnul de brad este de culoare uniformă, deschisă, inelele anuale evidente, cu duramen necolorat; se deosebeşte de lemnul de molid prin o coloraţie generală albicioasă, suprafaţa mată, dată la rândea păstrează încă scame; nodurile sunt aderente; în aer şi apă este mai puţin rezistent la putrezire; el este mai departe moale, se crapă lesne prin suprafeţe netede, dat la rândea lasă aşchii, foarte e-lastic, prin uscare se contractă puţin, la umiditate are un joc moderat.
   Caracteristicile sale microscopice sunt: este lipsit de canale rezinifere, după oare se deosebeşte uşor de lemnul de mold; razele medulare din un singur rând de celule parenchy-matice; parenchymul lemnos este neregulat distribuit numai la marginea exterioară a lemnului de toamnă.
   Bradul este o specie cu puţine varietăţi; nu prezintă rase fiziologice.
   In natură sau în cultură au apărut numeroase mutaţiuni:
   1.    Lusus pendula. Carr. Ramurile verticililor pendente;
   2. Lusus erecta Schr.;
   3.    Lusus virgata Casp. Ramurile de ordinul I foarte lungi şi puţin ramificate;
 491
 BRAD
   4. Lusus piramidalii;
   5.    Lucus varieşaia. Ace pătate în galben, etc.
   In cultură este foarte pretenţios; el cere un sol reavăn, profund bogat în humus, cu
o  proporţie potrivită în argilă; cele mai bune soluri pentru brad sunt cele lehmoase, rezultate din dezagregarea rocelor: granit, gneis, şisturi argiloase, conglomerate cu ciment ar-gilo-calcaros; nu-i convin porfirurile, grau-wackurile, micaşisturile cu cristalinitate mare, adică rocele greu dezagreabile, cari dau un sol superficial. Necesită o bună încălzire a solului şi a atmosferei, din care cauză nu se urcă aşa de sus în altitudine ca molidul. In staţiunile joase cere o mare umezeală a aerului, din care motiv se localizează în fundurile de văi şi pe versanţii nordici.
   B. are, după tisă, cea mai mică cerinţă faţă de lumină; în primii ani de desvoltare are nevoe de adăpost, după care apoi poate vegeta sub acţiunea directă a razelor soarelui. In masiv puţin luminat poate suporta umbrirea vre_ me îndelungată; dacă i se dă drumul la lumină, dă indivizi de viitor chiar după 30-40 ani de umbrire.
   Suferă de pe urma uscărei brusce a aerului, gerurilor târzii mai ales în tinereţe, gerurilor excepţionale din timpul iernilor aspre, de îmbibarea solului cu apă, etc.
   Ciuperci parazite: Fusoma parasiticum Tub., Plytophthora omnivora De Bary - putrezirea plantulelor. Pestalozia Hart.igiii Tub. - strangularea coletului la plantule. Telephora laci-niata Pers. - sufocarea tulpinei plantulelor. Phoma abietina - strangularea rămurelelor. Puccinastrum Goeppertianum şi Epilobii, Cae-oma Abietis pectinatae. Melampsorella Cary-pophyllacearum. Aecidium elatinum - rugina acelor. Lophodermium nervisequum _ căderea acelor. Trichospaeria parasitica - mucezirea aaelor. Melampsorella Caryophyllacearum -racila mătura vrăjitoarelor. Polyporus Harti-gii - burete de răni. Trametes Pini - putrezirea roşie a tulpinei. Trametes radiciperda - putrezirea roşie a rădăcinilor. Armillaria mellea Valh. - ghebă de arbore.
   Insecte parazite: a- pe rădăcini - Melolontha vulgaris şi hippocastani - cărăbuşul Gryl-lotalpa vulgaris - coropişniţa -; b- scoarţă, liber, alburn; Hylobius abietis, Pissodes piceae, Ips curvidens, Cryphalus piceae; c- lemn: Hy-lotrupes bajulus, Xyloterus lineatus, Syrex gigas, ‘Camponotus ligniperdus şi herculeanus. Sesia cephiformis. d- ace: Lymantria mona-cha, Cacoecia murinana, Otiorrhynchus ova-tus. e- seminţe: Harpalus pubescens.
   B.    se găseşte răspândit spontan numai în munţii Europei Centrale şi Sudice; spre nordul arealului său coboară în câmpie - Nor-mandia, Saxonia, Polonia epre Bialowicz pe când spre sudul Europei se află numai în regiunile înalte ale munţilor - Pirinei, Cor-sica, Macedonia. Optimul său de desvoltare îşi
are centrul său spre west; cele mai frumoase masive de brad le aflăm în Pyrinei, Munţii Jura, Vosgi, Platoul Central, Pădurea Neagră, In celelalte ţinuturi ale bradului în Munţii Alpi, Carpaţi, Metalici, Uriaşi Sudeţi, Ape-nini, etc., rareori formează buchete pure; de cele mai multe ori este în amestec cu fagul şi molidul.
   Arealul său cuprinde Estul Franţei, jumătatea sudică a Germaniei, Elveţia, Italia, Jugoslavia, Cehoslovacia, Westul Poloniei, Ro. mânia, Bulgaria, Albania, Nordul Greciei, Cor-sica. Acest areal a fost extins prin cultură mai în toate ţările Europene.
   In România se află în tot lungul Carpaţi-lor, unde este un element din etajul de vegetaţie al fagului, ajungând rareori până la etajul pădurilor pure de molid; altitudinele la cari îl aflăm sunt cuprinse între (400) 800-1000 (1200) m. Răspândirea sa în Garpaţi este inegală. Cele mai frumoase arborete de brad pure sau în amestec aflăm în Bucovina şi Moldova în munţii joşi sau la poalele culmilor înalte. Este mai puţin răspândit în munţii cristalini - Făgăraş, etc.- Teritorii insulare cu brad aflăm în Munţii Cernei, în munţii Semenicului, Poiana Ruscăi şi Bihor. In urma tăerilor rase practicate pe multe văi, bra_ dul a suferit o regresiune în răspândirea sa de ex.: în Munţii Teleajănului, Vrancei, etc. Silvicultura raţională favoriză din contra regenerarea bradului, cum s’a procedat în jurul Aninei pe Domeniul Reşiţei.
   Bradul este o esenţă foarte preţioasă, lemnul său având utilizări variate în industrie şi mai ales în construcţiuni. Scoarţa sa are un procent de 4-8% tanin, din care cauză poate fi întrebuinţată în tăbăcării; din scoarţă se extrage aşa zisa Terpentină a lui Stras-sburger, care e rară în comerţ. Acele sale sunt căutate ca aşternut pentru vite, iar în cazuri de foamete chiar ca nutreţ.
   In cultură la noi aflăm următoarele specii de brazi exotici:
   Bradul spaniol = Abies pinsapo Boiss. Arbore de mărime mijlocie cu un areal de răspândire foarte restrâns în munţii din Sudul Spaniei. Indicat pentru cultură la câmp; suferă însă de gerurile excesive din ernile aspre;
   Bradul numidîc ==; Abies numidica de Lam. Arbore de mărime mijlocie din Nordul A-fricei. Se poate cultiva în aceleaş condiţiuni ca şi specia precedentă;
   Bradul de Caucaz = Abies Nordmanniana Spach. Se deosebeşte- de bradttl nostru, cu care se aseamănă prin frunzişul său des şi bogat, lujerii anuali de obiceiu glabri. In parcurile din câmpie merge mai bine decât bradul nostru, li convin aceleaşi staţiuni ca şi bradului; în regiuni proprii creşte foarte înalt;
   Bradul de Grecia =: Abies cephalonica Lond. Prezintă mugurii răşinoşi spre deosebire de bradul nostru. Se poate planta în lo-
BRĂDET-BRĂDIŞOR
492
curi fertile, sub adăpost lateral; foarte decorativ mai ales în tinereţe;
   Bradul de Siberia = Abies sibirica Ledeb. Brad de mărimea I din munţii Siberiei. Indicat pentru staţiunile înalte; la câmp suferă de geruri târzii;
   Bradul de Canada = AJ>ies balsamea Mill. Răşina sa furnizează balsamul de Canada. Cultura lui reuşeşte în locuri înalte cu suficientă umiditate atmosferică.
   Brad argintiu = Abies concolor Lind. et Gord. Arbore de 20-50 m. înălţime, originar din California. Una din speciile de brad foarte uzitată în horticultură, din cauza acelor sale lungi şi acoperite cu o brumă albăstrui-cre-tacee. Arată mare rezistenţă la secetă, ceeace explică succesul culturei sale la câmp. In cultură se reproduce prin altoire.
   Brad de Japonia = Abies Veitchii Lindl. Arbore de mărimea I din munţii înalţi ai Japoniei de mijloc. Este un brad ornamental cu port svelt, conuri violacei şi faţa inferioară a acelor brumată argintiu.
                                 C.  C. Georg.
   BRĂDET. - Silv. - Arboret pur de brad. Brădeturile se găsesc în Carpaţii Orientali între altitudinile de 450-500-700 m., iar în Car. păţii Meridionali şi Apuseni de 750-800-1000 m.
   BRAD1PUL. - Zool. - Bradypus tridáctilas.
-  v. ai.
   BRÂDIŞOARĂ. - Zool. - Pasăre - v. alu-narul.
   BRĂDIŞ. - Bot. - Sin. Cosor, numire dată unor plante de apă, cufundate în întregime
                             Fig. 684. — BRĂDTŞOR — Lycopodium; 1. plantă întreagă: Tv, tije vegetative; Tf. tije tulpinalâ; Ef. spic; R. rădăcini. 2, sporange: Ec. bractee; mg. macrosporange, 3. spori.
sau în parte, corespunzând speciilor Cera-tophyllum demersmm, C. submersum, Myrio-phyllum spicatum şi M. verticilatum. Cerato-
phyllum are tulpina lungă şi subţire, foarte ramificată, articulat - noduroasă. Frunze se-sile, verticilate, divizate dichtomic în câteva segmente lineare. Florile sunt monoice, solitare, la subţioara frunzelor; fructele ovale»
nearipate, cu spini. Trăesc cufundate în întregime în ape limpezi stătătoare sau încet -curgătoare. Speciile de Myriophillum, numite şi Peniţă, sunt plante ierboase, aquatice, cu frunze dispuse câte 4-6 în verticile. Florile alburii, tot în verticile, formează spice ce ies deasupra apei. Prin ape adânci stătătoare sau lin - curgătoare.
  BRĂDIŞOR. - Bot. - Lycopodium Selago L. Plantă erbacee din fam. Lycopdiaceae. Tulpina dreaptă, dichotomic ramificată. Frunzele mici, aspre la pipăit, întregi, dispuse pe 8 rânduri, se acoperă reciproc. La subţioara lor se găsesc sporangii solitari, care pun în libertate spori globulari, cu aspectul unei pulberi galbene. Prin pădurile si păşunile umede şi pietroase d n munţi. - Fig. 684.
  BRĂDIŞOR DE APĂ. - Bot. - Fontinalis antipyretica L. Muşchiu pleurocarp din fam. Fontinalaceae. Tulpinile foarte ramificate, de culoare verde închisă, negricioase, uneori galbene. Frunzele pe 3 rânduri, imbricate. Creşte pe trunchi de copaci, pietre inundate, prin locuri umede, prin gropi, etc.
 493
BRADŞOT-BRÂNCĂ
   BRADŞOT. - Med Vet. - Boală microbiana ,a oilor tinere, 1 -2 ani* pricinuită de un microb anaerob, răspândită in ţările de la Nord. Apare mai mult toamna, când păşunele sunt îngheţate şi se manifestă prin colici, gemete, febră, din cauza leziunilor - oedem şi
Figr. 686. — CIORCHINE DE BRAGHINÄ.
gangrenă - mucoasei stomacale. Pagubele sunt importante. Combaterea se face evitând păşunele îngheţate şi prin vaccinare. M. M.
  BRADU CIUMEI. - Bot. - Juniperus co-munis Schur. Arbust din fam. Pivoceae. Frunzele lanceolate. Fructe bacciforme, mai scurte ca frunzele, creşte prin pădurile stâncoase şi păşunile pietroase din regiunea montană. -
Fig. 685.
  BRADYCARDIE. - Med. vet. - încetinire a bătăilor inimei, care rezultă fie dintr’o leziune a fascicolului His, fie dintr’o leziune a nervului vag, fie dintr’o intoxicaţie.
  BRADYPODIDE. - Zool. - Familie de mamifere rozătoare din America de Sud. Denumite şi leneşele. Cap scurt, rotund, asemănător cu cel al maimuţelor, ochi mici, urechile ascunse sub păr, buzele tari şi puţin mobile. Au câte 4-5 dinţi pe fiecare jumătate a maxilarului. Picioarele anterioare cu
2  sau 3 degete, coada scurtă sau lipsă. B. cuprinde 2 genuri: Cholaepus, cu membrele anterioare didactile şi Bradypus, cu membrele anterioare tridactile, supranumit şi ai - v. ac.
  BRAGHINĂ. _ Vitic. - Sin. vulpe bătută. Varietate de struguri, cu două forme: B. cu boabe mari şi B. cu boabe mici. Cea dintâiu mai cu seamă la Drăgăşani. Tulpina de vigoare mijlocie, lăstari lungi, frunze cu 3 lobi,
sinusuri puţin adânci, în formă de liră. Ciorchine strâns, cilindric, cu boabe sferice de culoare roz-clară, pieliţa tare, pulpă zemoasă .şi moale. Vegetaţie slabă, suferind la răceli în epoca înfloririi. Calitatea vinului superioară, dând un buchet ales. B. cu boabe mici. Sin. hulpe, vulpoaică, roşioară, seimea, cra-cană, corniţă roşie se distinge de cealaltă formă prin frunzele cu lobi adânc tăiaţi de sinusurile cari ajung până la nervura principală. Cultivată mai cu seamă în Dolj şi Me-hedinţi. Dă un buchet deosebit. - Fig. 6Ş.6*. "^BRÂGLA. - Industr. cas. - Sin. Vatala. Partea constitutivă a războiului de ţesut. -v. ac.
   BRAHĂ. „ Tehn. - Denumire transilvăneană a orzului măcinat, întrebuinţat la fabricarea berei - v. malţ. In Moldova, b. se numeşte rezidul organic care se depune în cazan, la fabricarea rachiului.
   BRAHMA. - Zoot. - Rasă de găini din India, îşi trage numele dela fluviul Brahma.
Pootra. Face parte din grupa găinilor pentru carne, putând ajunge la o greutate până la
4-5 kgr. Picioarele sunt acoperite cu un penaj abondent. Se deosebeşte de
Conchinchina,
cu care se aseamănă, prin aceea că are creasta bătută. Rasa Brahma are două varietăţi: hermi-nata, de culoare deschisă şi o varietate de culoare închisă. Fig. 687.                 V. G.
   BRAlIE. - Bot. - Tamus cammunis L. - v. fluerătoare.
   BRĂILA, brânză de. - Industr. agr. - v. telemea.
   BRÂNCĂ. - Bot. - Salicomia herbacea L.
Plantă erbacee din fam. Chenopodiaceae. Are culoare verde albăstrue. Tulpina articulată, ramificată. Nu are frunze. Florile alburii sau verzi, formează spice cărnoase terminale. Creşte prin locurile sărate şi pe ţărmul mării. Are proprietăţi antiscorbutice şi diuretice. -
Fig. 688.
   BRÂNCĂ. - Med. Vet. - Sin. ruget. Boală foarte molipsitoare a porcului. Produce pagube mari crescătorilor.
   Etiologie. Agentul producător al bolii este un microb, numit Baccîlus erisipelatus suis. Din organismul animalului bolnav, microbul e împrăştiat cu urina, fecale şi sânge pe pă-
                               Figr. 687. — GĂINĂ DE BRAHMA.
BRÂNCA PORCULUI-BRÂNDUŞĂ
494
şuni, drumuri, maidane, furage. La fel şi cadavrele porcilor aruncate la întâmplare, răspândesc boala. Porcii sănătoşi, odată cu alimentele şi apa, introduc în organismul lor acest microb. Inmulţindu-se repede, microbul, în splină, ganglioni, după 3-4 zile apar primele simptome de boală.
 a                          b
                               Fig. 688. — BRÂNCĂ — Salicornia herbacea. a, plantă întreagă; b, ramură mărită.
   Simptome. B. se prezintă sub trei forme:
I.  B. obişnuită sau acută, caracterizată prin temperatura de 41°-42° C., pierderea poftei de mâncare, tristeţe - ţine coada în jos -, stă retras şi ascuns în aşternut. Apar pete roşii pe piele, la baza urechilor, pe rât, gât, piept, burtă şi pe partea internă a coapselor. Petele dispar sub apăsarea degetelor. Tusă, mers nesigur, constipaţie urmată de diaree chiar cu sânge. 2. B. cutanată - a pielei - e urmarea primei forme, petele roşii sunt mai numeroase, se umflă şi iau aspectul unor plăgi, apoi pielea se mortifică şi se elimină ca nişte coji. 3. In B. cronică, care urmează celorlalte, apar leziuni la inimă - endocardie şi la articulaţii - artrite - survenind şi alte complicaţii, cari conduc la moartea animalului. Mortalitatea în b. este de 75-80%. Precizarea boalei în cazuri îndoelnice se face de un laborator bacteriologic.
   Tratament. 1 - curativ şi 2- profilactic. 1 -Porcilor bolnavi de b. li se injectează, dela primele simptome, doze mari de 30-50-80 cmc. de ser antirugetic - contra b. - 2- Tratamentul profilactic, care e mai important,
trebue făcut tot din 6 în 6 luni şi constă în inocularea sub piele, la toţi porcii, în regiunea internă a coapselor, a 5 cmc. de ser anti„ rugetic şi J/£ cmc. cultură de microbi de b.
 - vacin antirugetic -. Vaccinarea aceasta în regiunile mult infectate trebue urmată încă de o injecţie cu 1 cmc. de cultură de microbi
 - vaccinare de întărire.               H. D.
   BRÂNCA PORCULUI. - Bot. - Scrophula-ria Scopolii Hoppe. Plantă erbacee din fam. Scrophuîariaceae. Tulpina înaltă de aproape
 I m. Tulpina şi frunzele acoperite cu peri moi. Frunzele sunt oval-oblonge. Florile brun-verzui. Caliciul glabru. Creşte prin pădurile uscate, prin gardurile dela ţară.
   BRÂNCA URSULUI. . Bot. - Heracleum sibiricum L. si H. Spondylium L. - v. Crucea pământului.
   BRANCIOC. - Agrol. _ Sol pietros, de o grosime variabilă între 8 şi 10 cm. aşezat pe subsol de natură aluvionară, ceeace face ca apa să se scurgă repede şi să sufere de secetă. Acest sol este întâlnit pe ţărmul stâng al râului Prahova, între comunele Băicoi, Floreşti, Nedelea şi Tâfguşorul-Nou.
   BRÂNCUTÂ. - Bot. - Sisymbrium offici-nale Scop. Plantă erbacee d n fam. Crucifere Frunzele dinţate, lacinia terminală foarte
mare. Florile galbene, mici. Fructul silicuă. Creşte prin dărâmături, pe lângă drumuri, pe coline sterile. - Fig. 689.
   BRÂNCUŢĂ-DE PISICĂ. - Bot. - Dorycnium herbaceum Vili. - v. suliţică.
   BRÂNDUŞĂ. - Bot. - Crocus aureus Sibth.
495
BRÂNDUŞĂ ALBĂ-BRÂNZĂ
et Sm. - v. Brânduşă galbenă. Crocus Heuf-felianus Herb. . v. Brânduşă de primăvară şi Crocus reticulatus M. Bieb. - v. Şofran vărgat.
   BRÂNDUŞĂ ALBĂ - Bot. - Crocus reticulatus M. Bieb. - v. Şofran vărgat.
   BRÂNDUŞĂ GALBENĂ. - Bot. - Crocus au-reus Sibth. şi Sm. Plantă erbacee din fam. Iridaceae. Bulb solid au tunica brună. Frunzele liniare, cu nervura mijlocie albă; se des. voltă odată cu florile. Florile sunt de culoare galbenă aurie. Periantul campanulat. Filamentele staminelor pubescente. Stigmatul de 3 ori mai scurt ca limbul periantului. Se găseşte prin poeni şi pe marginea pădurilor.
   BRÂNDUŞĂ MICĂ. - Bot. - Crocus reticulatus M. Bieb. - v. Şofran vărgat.
   BRÂNDUŞĂ-DE-PRIMĂVARĂ. - Bot. -Crocus Heuffelianus Herb. sin. Crocus Cana-ticus Heuff. Plantă erbacee din fam. Iridaceae. Tulpină mică, împrejur cu numeroase vagine. Bulb cărnos. Frunze 2, 3, lungi, cu nervura mijlocie albă. Foarte rar glabre, se desvoltă odată cu florile. Florile violete sau albe cu dungi violete sau complet albe. Gâtul florii glabru. Are 3 stamine. Stigmatul trifid, ieşit afară din floare. Se întâlneşte prin poenile din regiunea montană până în cea alpină. Uneori se cultivă ca plantă ornamentală. BRÂNDUŞĂ DE TOAMNĂ. - Bot. - Sin.
                             Fig. 690. — BRÂNDUŞĂ DE TOAMNĂ — Colchicum autumnale L.
 Brânduşa morţilor. - Colchicum autumnale L.
 Plantă erbacee din fam. Liliacee. Este foarte veninoasă. Bulb complect, cu înveliş închis brun. Frunzele apar după apariţia florilor, în primăvară; sunt ascuţite. Florile de culoare roşiatică sau liliachie, au forma unei
pâlnii, lung tubuloase. Are 6 stamine şi 3 stile. Fructul o capsulă. Prin fâneţe şi păşuni umede. Seminţele ei sunt întrebuinţate în medicină. Poporul nostru o întrebuinţează la colorat. - Fig. 690.
   BRÂNDUŞEI. - Bot. - Colchicum autumnale L. - v. brânduşă de toamnă.
   BRANHII. - Anat. _ Organe adaptate respiraţiei în apă. In general, b. se prezintă ca nişte lamele, ieşite la suprafaţa corpului şi
                       Fig. 691. — AFARAT RESPIRATOR LA PAI.AE-MON — - c, c arată branhiile.
 înotând în lichidul ambiant; prin ele circulă sângele care ia oxigenul din apa în care trăeşte animalul. Tegumentul care le acoperă este subţire şi permeabil pentru gaze; deasemeni, prezintă o suprafaţă de contact cu lichid foarte mare şi de aceia apare şi sub formă de lame - la peşti - largi, sau ca apendici ramificaţi, sau ca lamele mult încreţite. Pen-trucă lichidul din care se absoarbe oxigenul să fie mereu primenit, b. sunt prevăzute cu cili vibratili care-1 agită. La Arthropode, unde nu există cili, b. sunt fixate la apendicii locomotori. - Fig. 691.
   B. se mai întâlnesc la: Echinodermate, Crustacee, Annelide, Moluşte, Tunicieri, Am-phioxus, Peşti, Broaşte în stare larvară, etc. BRANIŞTE. - v. aparatură.
   BRÂNZĂ. Produs obţinut prin ajutorul chiagului sau prin înăcrirea laptelui integral, smântânit parţial sau total, din zară sau zer, sau din amestecul acestor lichide. Pentru a fi bună de consumat, brânza trebue să fie sărată şi presată; în cele mai dese cazuri ea trebuie să sufere o maturaţie. In comooziţia brânzei intră substanţele proteice, grăsimea, apa şi ceilalţi compuşi ai laptelui.
   Prepararea brânzeturilor, fiind în general foarte grea, trebuie făcută după o normă specifică a brânzei dorite.
   Operaţiunile ce trebuiesc făcute la prepararea unei brânze, sunt următoarele:
   1.    Analiza laptelui - densitatea, aciditatea, grăsimea, cataliza şi proba fermentării. - Cunoscând rezultatele acestor analize, brânzarul ştie calitatea laptelui, deci şi felul cum trebuie tratată brânza în timpul fermentaţiei.
   2.    închegarea depinzând de mai mulţi factori: temperatura, aciditatea, calitatea laptelui şi puterea de închegare a chiagului, aces-
BRASSICA-BRÂU DE RODIRE
 496
 stea trebuiesc respectate, altfel reuşita produsului devine problematică.
   3.    Despicarea şi fărâmiţarea coagulului tre-buesc potrivite aşa fel, cum o cere tehnica de preparare a brânzei respective, altfel, produsul nu va reuşi.
   4.    Formarea şi presarea caşului cere o îndemânare şi anumite cunoştinţe. Brânza prea moale sau prea tare presată, va prezenta a-numite defecte.
   5.    Sărarea se poate face fie punând sarea în coacă, fie sărând la suprafaţă, fie băgând brânza în saramură. Fiecare fel de brânză are modul ei de sărare. Numai în caz când avem de afiace cu un lapte foarte bogat în microbi, cari produc gaze şi apoi umflă brânza, este de recomandat a se pune puţină sare şi în coaca brânzei împiedicând prin aceasta desvoltarea acestor microbi.
   6.    Fermentaţia brânzei este cea mai importantă operaţie din fabricarea brânzeturilor. Brânzarul care n’are noţiuni de bacteriologic nu poate să supravegheze bine o fermentaţie, din cauză că el nu-şi dă seama când a început să lucreze altă floră, decât cea specifică brânzei respective.
   Fermentaţia diferă după felul brânzei, fă-cându-se în general între 18-24° C. Deseori ne dispunând de căldură potrivită, camerele de fermentare trebuiesc încălzite sau răcite.
   7.    Depozitarea brânzeturilor trebuie făcută întodeauna la rece şi în special la brânzeturi cu pasta moale şi intermediară.
   Brânzeturile rău păstrate la vânzător, strică renumele firmei producătoare.
   8.    Desfacerea brânzeturilor cere şi ea anumite condiţiuni. Brânza frumos prezentată, în bucăţi mici cu o reclamă adequată, desfăcută prin prăvălii recunoscute curate şi cu serviciul prompt, se bucură întodeauna de căutare.
   După felul tehnicei de preparare şi condi-ţiunilor în care se lucrează şi în special al fermentaţiei, se obţin brânzeturi a căror pastă are diferite grade de consistenţă: moale, intermediară sau tare. Brânzeturile cu pasta moale - Camemberth, de Brie, etc. - fermentează dela exterior spre interior, pe când cele cu pasta tare - Schweitzer, Olanda, Caşcaval grecesc, etc. - fermentează simultan în toată masa.
   Din punctul de vedere al valorii nutritive şi comerciale, brânzeturile se împart în:
 Creme cu    peste 65% grăsime în substanţă uscată
 foarte grase ,,   55%    ,,                    ,, ,, ,,
 grase          ,, 45°'o  ,,
 8U ,,    „   ,,   35°|0
 ‘li..    »        2 5° Io
 4|4»     „   „    10%
 slabe         sub 109!o  ,,                    ,, ,,
   Brânzeturile fiind în general bogate în al-bumină, grăsime şi săruri minerale, au o valoare nutritivă care întrece carnea şi alte produse bogate în albumină.                  N.      O.
   BRASSICA. . Bot. - Gen de plante din fam. Crucifere. Frunzele sunt amplexicaule, a-desea dinţate sau sectate. Silicuă terminată cu un rostru gros, cilindrică sau aproape cilindrică. Alteori silicua nu are rostru. Seminţele sunt globuloase, în fiecare locul uniseriale. Plantă anuală sau bisanuală, foarte rar perenă, albăstruie. Cuprinde mai multe specii: B. oleracea - v. varză; B. elongata - v. muştar alb sălbatic; B. nigra - v. muştar negru; B. rapa - V. rapiţă sălbatică; B. oleracea - v. gulie; B. napus - v. broajbe; B. florea . v. conopida.
   BRAŢ. - Anat. - Este regiunea care are ca bază osoasă osul humerus.
   BRAŢ - de Dunăre. - Ramificaţiile cursului principal al unui râu sau fluviu. Ramificaţiile principale nasc de obiceiu numeroase alte braţe mici, gârle, privale şi bălţi, determinând valoarea piscicolă a unei întregi părţi din râu sau fluviu, Astfel, braţelor cari se despart din Dunăre, Volga sau Nil, formând cunoscutele delte, se datoreşte mare parte din bogăţia în peşte a acestor fluvii, în regiunile respective. La Dunăre, braţul Bor-cea _ care începe dela Călăraşi şi sfârşeşte la Hârşova, - formează regiunea inundabilă sau balta Borcii, cu marile şi cunoscutele bălţi: Vlădeni-Saltova, Feteşti, Burduşani, etc. Intre Hârşova şi Brăila, Dunărea, despărţin-du -se din nou în două braţe principale, - Dunărea mare şi Dunărea veche - formează regiunea inundabilă denumită balta Brăilei, cu bogatele şi cunoscutele pescării ale Fili-poiului şi Şerbanului. Apoi, despărţirea Dunării mai jos de Isaccea _ la aşa zisul „ceatal" al Ismailului - v. ceatal -, în două braţe, -Dunărea mare şi braţul Chiliei cu numeroasele Iui braţe suplimentare şi cu delta mai mică a Chiliei, precum şi despărţirea următoare a Dunării principale, la ceatalul Tuloei, în braţul Sulinei şi braţul Sf.
 Gheorghe, din care se desprinde vechiul braţ Dunavă-ţul, au dat naştere numeroaselor mari ,, Ghioluri“, lacuri, bălţi, cari formează delta Dunării, din care se pot socoti ca făcând parte din marile lacuri litorale:
 Razinul, Babadagul, Zemei-ca si Goloviţa.
 Daia
 BRĂŢARĂ. - Parte con-titutivă a coasei - v. ac.
   BRÂU DE RODIRE. - Pis- 692. — brâu Bandă de tablă de zinc, lată ^^apa^anda de 2-3 om. si crestată pe pe truncliiu. margini, imaginată de Poe-niiche. Se leagă strâns cu sârmă în jurul trunchiului - Fig. 692 -, forţând astfel seva să rămână în coronamentul pomului. Este în.
497                                                       BRAULA  COECA-BRĂZDAR
trebuinţat pentru a forţa să rodească pomii ce fructifică puţin sau de loc. Se aplică pe trunchiul pom lor mai tineri, în Aprilie-Mai, cel mai târziu în Iunie şi nu se ţine pe trunchiu de cât maximum 2 ani.
   BRAULA COECA. - Ent. - v. păduchele albinei.
   BRAZDĂ. - Agrol. - Făşie de pământ tăiată, mărunţită şi răsturnată de plug. In înţeles mai larg, tot b. se mai spune şi la porţiunea cuprinsă odată de un cosaş - o b. de cositură. B. de flori,^etc. ¡= răzor, strat. B. = urmă lăsată de torenţi, etc.
   B. în înţeles restrâns se spune de fapti numai fâşiei de pământ tăiat, mărunţită şi răsturnată de plug. Rostul acestei lucrări - aratul
- este acela de a aduce la suprafaţă straturi inferioare mai bogate în părţi fine - coloizii strecuraţi dela suprafaţă -, în săruri, mai îndesate şi care trebuesc mărunţite, amestecate, afánate şi expuse agenţilor atmosferici, pentru desagregare şi descompunere, să activeze oxidaţiile, să îngroape bălegarul şi să-i creeze condiţiuni de descompunere optime, să înmagazineze apă, aer, căldură, etc. să formeze un mediu favorabil pentru plante, să stârpească buruenile, - creiază proprietăţi fizice şi activează pe cele chiimice şi biologice.
   Brazda normală _ mijlocie - are adâncimea -faţă de lăţime - ca raportul
            1 : v/ 2=1:1,414 - ex.:
18 cm. adâncimea şi 25,45 cm. lăţime -, în care caz brazda este răsturnată sub un unghi de 90+45=135°, oferind expunerea cea mai potrivită - triunghi isoscel. Brazda din Fig. 693 este întoarsă mai întâi cu 90°, trecând dela A.B.C.D. la A”. B. C.’\ apoi la A”* B. C.“‘ D\ mai departe îşi schimbă
                      Figr. 693. — ÎNTOARCEREA BRAZDEI — după Fruwirth.
centrul de greutate dela O până la P şi apoi în Q şi în acest caz nu se mai sprijină în B, ci prin o mişcare de rotaţie de 45°, trece în D*, în care caz şi centrul de greutate s*a deplasat în R şi în sfârşit în S. In Fig. 693, -x... y reprezintă orizontala sub care trebue să cadă suprafaţa exterioară a brazdei. C’Fzzz EGi=AB=lăţimea b. (1) ; EFt=C* E=CA=z: adâncimea b. (a) ; D* este unghiul de înclinaţie al b. (tf) După formulele următoare, putem calcula elementele unei b.:
                  __         a
          l = a n/ 2 sau 1 = sin a
   Spaţiul gol rămas sub b., precum şi supra-
faţa mare exterioară expusă - în cazul b. dreptunghiulare -, sunt foarte favorabile a-genţilor fizici din timpul iernii, descompunerii materiilor organice îngropate, etc., însă se cere ca până la semănat, să se aşeze pământul, pentru ca radicelele plantelor să nu ajungă în goluri. Cu cât b. este mai în faţă
- mai puţin adâncă -, cu atât raportul se micşorează: 1 :2, 1 :3, în care caz b. este întoarsă complect - 180° cum se întâmplă la arăturile superficiale - şi la b. întoarsă cu hâr-leţul. In acest caz, suprafaţa de expunere a b. este cea mai redusă. La solurile grele, b. se ia îngustă _ raportul 1:1,2 1:1, etc.
   Secţiunea b., obişnuit este dreptunghiulară. Numai la raportul 1:1 _ adâncimea egală cu lăţimea - b. are secţiune pătrată, iar în cazuri extrem de rare, secţiunea b. poate fi trapezoidală - aceasta când fierul lat este săltat mai sus de extremitatea posterioară.
   Fundul b., îndesat de plasur.ile plugului se numeşte hardpan - podul, vatra sau talpa b. - şi aci se adună materialul fin „ coloizii, etc. _ cari împiedica pătrunderea apei şi a aerului.                          Amil. Vas.
   BRĂZDAR. - Mas. agr. - Sin. fierul lat. Partea principală activă a plugului. El taie brazda orizontal la adâncimea pentru care
plugul este potrivit. Este fixat în partea de jos şi dinainte a bârsei cu ajutorul a 2 sau
3  şuruburi. B. dela plugurile primitive avea forma de pană - Fig. 694 - f xată la vârful unei bucăţi de lemn, rudimentul bârsei de as„ tăzi. B. de astăzi are forma de trapez. - Fig. 695 arată b. în plan şi secţiune. Dimensiunile notate cu literele a. până la h. variază în limitele bine determinate în raport cu mărimea plugului, pentru care b. este destinat. B. se confecţionează dintr’un oţel rezistent la îndoire, la uzură şi la lovituri, mai ales în stare călită. Compoziţia oţelului normal, în-
Fig. 695. — BRĂZDAR IN FORMĂ DE TRAPEZ.
 trebuinţat pentru confecţionarea b.t este următoarea: C O, 4-06%; Mn 0,6-1,2%; Si
 32
BRAZILIA-BREI
 498
max. 0,5%; Ph-S max. 0,08%. Acest oţel are rezistenţa la tracţiune naturală - în stare necălită - de 70-85 kgr. pe m.p. şi o alun-gire de circa 12%. Acest oţel se poate căli la o temperatură de 800-820° C, răcit fiind în apă de 20-30- C. In urma călirii duritatea b. va fi.de 300-550 unităţi Brinell. A. Cherd.
   BRAZILIA. - Stat. - v. America de Sud.
   BREABĂNI. - Bot. - Dentaria glandulosa W. şi Kit. Plantă erbacee din fam. Cruciferae. Rizom orizontal, învelit . cu solzi cilindrici. La capătul lui e tulpina dreapă, netedă, la partea superioară cu 3 foi peţiolate, dispuse în verţicil. Florile sunt de culoare roşie purpurie, cam 2-3 la număr, reunite în raccime drepţe la vârful tulpinei. Se găseşte prin pădurile umbroase, mai ales la imunte.
   BREAZ. - Zoot. - Se spune despre un cal care are pe faţa anterioară a capului, o dungă albă, lată cam de grosimea a două degete, începând dela frunte în jos, până în dreptul nărilor sau chiar până la vârful nasului.
   BREBENEAC. - Zool. - Turdus musicus. -v. sturz.
   BREBENEI. - Bot. - Corydalis Marschalia-
na Pers. Planta erbacee din fam. Papaveraceae Rădăcina tuberoasă, solidă. Tulpina fără solz în partea inferioară, în partea superioară şi de imijloc are 2 frunze. Frunzele sunt biter-nate. Florile de culoare purpurie, roză, albă sau gălbuie, dispuse într’un racem scurt şi lax. Bracteele eliptice, mai lungi decât pedi-
Figf. 696. — BREBENEI — Corydalifi.
celele. Fructul o capsulă siliquiformă, cu multe seminţe negre, netede şi lucioase. Fig. 696. Corydalis solida Smith. Rădăcina tube-
roasă, solidă; la bază prevăzută cu fibre. Tulpina la bază are un solz. Frunzele biternate incise. Florile sunt de culoare purpurie, dispuse într’un racem alungit. Bractee digitat-
Fig. 697. — BREI — Mercurialis perennis.
partite. Fructele: capsule, îndepărtate unele de altele. Amândouă se găsesc de obiceiu prin păduri umbroase.
BRECIE. - Geol. - (Rocă sedimentară, de origină detritică, formată din elemente nefasonate, colţuroase şi legate între ele printr’un ciment silicios, silico-argilos sau de carbonat de calciu. B. de contact - vulcanică „ este un conglomerat care se găseşte la punctul de contact al rocei eruptive cu cea iruptă şi are un ciment de natură eruptivă. B. calcară e formată din bucăţi de calcar cristalin, putând fi întrebuinţată ca piatră de ornament. B. osoasă, formată din oase înglobate într’o massă de carbonat de calciu. B. porfirică, conglomerat de bucăţi de porfir în ciment ar-gilo-silicios, etc.
   BREDA. - Avic. - Rasă olandeză de găini, cu aptitudini mixte, mediocră, culoare neagră cu reflexe verzui, creastă rudimentară în formă de cupolă.                    V. G.
   BREHNACE. - Zool. - Specie de uliu. -v. ac.
   BREI. - Bot. _ Mercurialis perennis L. -
Plantă erbacee din fam. Euphorbiaceae. Ră-
 499
BREI DE CÂMP-BREVAJ
dăcina repentă. Tulpina mică, simplă de tot, cilindrică. Frunzele peţiolate, oval-oblonge sau lanceolate. Florile sunt de culoare verzue, dioice; cele feminine sunt lung pedunculate. Fructul o capsulă. Este foarte comună. Se găseşte prin pădurile umbroase din regiunea muntoasă. Fig. 697.
   BREI DE CÂMP. - Bot. - Mercurialis annua L. _ v. trepădătoare.
   BREMIA.--------Fitop. - Gen de ciuperci pa-
razite din Perenosporales. Conidiofori dicho-tomic ramificaţi, ultimele ramif.icaţiuni, formând platouri cu 4-5 sterigme, cu conidii mari, prezentând o papilă de germinaţie. Are şi organe de înmulţire sexuată: anteridii şi oogoane, cari formează oospori, cu epispori galbeni, fără îngroşeri. La germinarea coni-diilor ies filamente de infecţiune, fiind deci, o ciupercă siphonoblastă, - v. ac.
   Specii: B. graminicola separată de Naumoff şi B. lactucae foarte păgubitoare, când atacă salata şi lăptucă. Se desvoltă deasemenea pe Circium, Hieriacium, Cichorium, Centaurea, etc. In 1929-30, atăcând lăptucă a făcut ravagii. Se manifestă pe frunze, formând pete de decolorare, apoi petele galbene şi termină cu o făinare - ieşirea conidioforilor la suprafaţă. Mai departe, frunzele se sbârcesc, iar rozeta se încreţeşte. Atacul se petrece în special pe partea inferioară a frunzelor. Fig. 698.
Combaterea s’a încercat mai mult     în    Belgia şî
Olanda, unde lăptucă are cultura mai întinsă. S04 Cu, ar fi dat rezultate bune, dar face frunzele toxice. S’a aplicat de către Marchal un tratament pe cale internă, punând seminţele să germineze în soluţia nutritivă a lui
Fig. 698. - BREMIA. ?®?hs în, Car« 3 PUS, di' ferite subst. fungicide -
SO4CU în concentraţie de 1/10.000. - Se capătă astfel o imunitate internă, fără a imprima caractere de toxicitate plantelor. In loc de SO4CU, se poate întrebuinţa sulfat de fier, sau mangan, în soluţ.iuni diluate. Experienţele au dat rezultate foarte bune,          dar din cauza
metodei greoae        şi costisitoare, ele nu se pot
întinde în marea cultură.
   BRESSE. „ Avic. - Rasă franceză de găini, de mărime mijlocie, foarte renumită ouătoare, rezistentă şi rusitică. Cocoşul cântăreşte 2-2,800 kgr., iar găina 1,200-2,600 kgr. Cocoşul este prevăzut cu o creastă mare, dreaptă şi dinţată, de un roşu aprins, iar la găină este mare şi aplecată într’o parte, urechiuşele albe, picioarele negre. Fig. 699.
                                                         După coloraţia penajului distingem trei varietăţi: neagră, albă şi grisi. Cea mai răspândită şi mai apreciată este cea neagră. V. G. BRETONĂ. - Zoot. _ Este cea mai mică
 rasă de vaci din Franţa. Se creşte în provincia Bretania - Bretagne este bălţată cu
Fig. 699. — GĂINĂ ALBĂ DE BRESSE.
 negru sau roşu, are capul mic, constituţia fină şi se exploatează mai mult pentru lapte. Fig. 700. înălţimea vacilor este de 1-1.10 m.
                      Fig:. 700. — RASA BRETONĂ BĂLŢATĂ ALB CU NEGRU.
 iar greutatea variază între 120 şi 250 kgr.; dau până la 2000 kgr. lapte cu 5 % grăsime.
                                                                                              v. c.
   BREVAJ. _ Med. Vet. - Preparaţii medicamentoase lichide, pe care le administrăm forţat animalelor. Rumegătoarelor mici şi carnivorelor li se administrează în modul următor: se reazimă animalul pe trenul posterior cu capul ţinut în sus, îi tragem buccele şi turnăm în gură medicamentul. Dacă nu-1 înghite, presăm în jurul laringelui.
   La animalele mari - rumegătoare şi soli-
BREZĂTURĂ-BRJOALĂ
500
 pecie - e mai greu de administrat b. şi avem mai multe procedee: cu sticla, cu brevagerul, cu seringa şi cu sonda esofagienă. Capul animalului se ţine în sus, i se deschide gura şi conţinutul sticlei se varsă treptat. Gâtul sticlei îl învelim cu o bucată de cârpă, pentru a nu răni mucoasa. Animalul să nu fie cu capul forţat în sus, pentru a nu-i jena actul înghiţirii, şi lichidul să nu treacă în trachee cauzând broncho-pneumonie, ce se complică cu moartea. Brevagerele sunt n'.şte frâuri cu muştiucul înlocuit printr’un tub de metal deschis, la care se adaptează un tub de cauciuc, prin care se toarnă lichidul. B. se administrează şi cu sonde esofagiene sau ca-tetere.                            Gh. R.
   BREZĂTURĂ. - Zoot. - Este dunga albă a calului breaz. Această denumire se întrebuinţează de regulă când dunga albă este mai subţire decât grosimea unui deget.
   BRIBOl. - Bot. _ Geranium silvaticum L. Plantă erbacee din fam. Geraniaceae. Rizom vertical. Tulpină dreaptă, în partea superioară ramificată, acoperită cu peri scurţi şi albicioşi. Frunzele palmati-partite, cele bazi-lare lung peţiolate, cele tulpinale, mai scurt peţiolate; cele mijlocii şi superioare sesile. Florile purpuriu-violacee, dispuse în coriimbe. Pedunculii inflorescenţei şi ai florilor, acoperiţi cu peri. Caliciul cu 5 sepale t.rinerviate. Corola cu 5 petale, mult mai lungi ca sepa-lele. Fructul are un rostrum şi valvela acoperite cu peri glanduloşi. Se găseşte prin păduri, locuri pietroase şi umede, prin văi, în tufişurile din regiunea muntoasă, su-balpină şi alpină.
   BRICEAG. - Uneltă pentru altoit, de diferite modele „ v. altoit.
   BRIE. - Bot. Impatiens noii tangere L. - v. Slăbănog.
   BRIE. - Bot. _ Meum athamanticum Jacq., sin. Athamanta Meum L. Plantă erbacee, a-romatică din fam. Umbelliferae. Frunzele bi-penati-secate, foarte subţiri şi ascuţite. Florile albe, dispuse în umbelă. Fructul aproape cilindric. Prin livezile din regiunile montane.
 Fig. 702.
   BRIE, brânza de - Industr. agr. _ Specialitate franceză, fermentată, cu pasta moale şi cu procent bogat de unt. Se presintă variat, după regiunea în care se produce. Laptele din care se fabrică, are un procent de 3,2-3,4% unt. Coagularea laptelui sie face la 28-30°C, cu chiag în calitate suficientă; pentru a produce coagularea se pune în formă, sărându-se
 pe ambele părţi. Se lasă să se svânte la o temp. de 18-20°C, întorcându-se din 12 în 12 ore. Această svântare se continuă într’o
                                   Fig-. 702. — Athamanta meum L. — a, porţiune din tulpină înflorită; b, rădăcină; c, floare.
 cameră cu temp. de 1 2°C, timp de 15-20 zile, trecându-se apoi într’o pivniţă a cărei temp. este tot de 12°. Aci, datorită fermentaţiei, miezul devine moale, fraged, de culoare gal-ben-deschis. Greutatea calupurilor variază între 1-1 J/2 kg- Secretul de fabricaţie al veritabilei brânze de B. aparţine producătorilor din Franţa. Ei sunt organizaţi în Cooperative de producţie şi vânzare, cu sediile cele mai importante la Melun, Coulommiers şi Meaux.
   BRIGHIDĂU. - Intrument de lemn, cu care se bate caşul, la stână. Este alcătuit dintr’un ax fixat pe o roată, în care s’au practicat o serie de găuri.
   BRILIOANCĂ. - Bot. . Sin. Iarba fiarelor rânduniţă. - Vincetoxicum officinale Moench. sin. Asclepias vincetoxicum L. Plantă erbacee d n fam. Asclepiadaceae. Creşte prin livezi, crânguri şi pe lângă păduri, în toată ţara. Are rizom ramos, cu caul subţire, lung de 50-90 cm.; foile inferioare sunt opuse, cele superioare alterne, scurt peţiolate, ovale. Florile sunt mici, multe, aşezate în cime axi-lare şi terminale, albe. întrebuinţată în farmaceutică, ca sudoriferă şi depurativă. Provoacă vărsături şi inflamaţii gastro-intesti-nale.
   BRIOALĂ. - Bot. _ Sin. chimen de munte, chiimenul ursului. - Meum mutellina Gaertn., sin. Ligusticum m. AII. Plantă erbacee, aromatică, din faim. Umbelliferae. Frunze mult divizate, bipenat-secate; flori roşietice> aşezate în umbele compuse, petale ascuţite la vârf; fructele cilindrice, costate. Creşte prin
                                              Fig. 701. — BRÎ.BOI, fruct, s, sepale; stl, stil; gr, seminţe.
501
BRJZA-BROAŞTE ŢESTOSV
 pădurile din regiunea alpină, înflorind în Iu-lie-August.
   BRIZA. - Bot. - Gen de plante din fam. Graminaceae, sub tribul Festucine. Are spicu-leţe circulare sau cordiforme, comprimate lateral, multiforme, strălucitoare; panicol lax, cu ramuri dispuse pe două şiruri foarte subţiri; glumele convexe, cu spinarea rotunjită; florile se ating, fiind strâns apropiate în spiculeţ; paleile inferioare convexe, cu spi_ narea rotunjită, la bază cu câte o urechiuşă de o parte şi de alta, care îmbrăţişează pa-leia superioară. Cuprinde o singură specie, B. media - v. tremurătoare.
   BRIZĂ. - Meteor. - Vânt uşor şi zilnic, datorit variaţiilor diurne de temperatură. B. este de 2 feluri: marină şi de relief.
   Pe mare, variaţiile diurne de temperatură sunt de 2 sau 3°, în timp ce pe uscat ele ajung - şi uneori depăşesc - 10°. Astfel că, în timpul zilei, aerul de deasupra uscatului prezintă un centru de căldură, - şi invers noaptea. Rezultă de aici un schimb de aer, bătând ziua dinspre mare către uscat, numit b. de mare şi unul de noapte, dinspre ţărm către mare, numit b. de ţărm. Intre momentul de încetare a celui dintâi, şi începerei celui de al doilea, se interpune o scurtă perioadă de calm, variind între /i oră şi 1 oră şi jumătate, după configuraţia ţinutului şi latitudine. B. marine, fiind vânturi uşoare şi de timp limitat, nu se ridică mai sus de 150-200 m. altitudine.
   B. de relief sunt datorite variaţiilor de altitudine şi sunt frecvente la poalele munţilor înalţi. Acelaşi fenoimen ca şi la b. marine: noaptea vântul coboară de pe. munte - care se răceşte mai repede -, iar ziua aerul rece din vale se ridică spre vârfuri - care se încălzesc mai intens în aceiaşi unitate de timp. In cea de a doua alternativă, b. ridică odată cu ea vapori de apă, pe care-i fixează, până la o anumită oră din zi, în jurul munţilor, alcătuind o coroană de nori, care face să se spună că ,,muntele fumează“.
   BROAJBĂ. - Bot. - Brassica napus L. var. e&c.ulenta Dc. - v. napi.
   BROASCĂ. - Noţiune cuprinzând mai multe denumiri populare, ca:        I.   floarea  dela
stâlpii casei, 2. capul dela scaunul de doagă,
3. umflătura sub falcă la bou, 4. încuetoarea
Fig. 703. — BROASCA VERDE — Rana esculenta.
uşei, 5. drugul dela tejgheaua tâmplarului -în care se învârteşte axul dela roata morii.
   BROAŞTE. - Zool. - Denumire generică a Anurelor. Ordinul Anurelor cuprinde trei subordine: 1. Aglossa, 2. Oxydactyla şi 3. Discodactyla. Cele mai importante sunt Oxy-dactylele.
   A'lytes, gen caracterizat prin prezenţa din. ţilor pe maxilarul superior. A. obstreticans, prinde oule femelei de picioarele sale posterioare şi le cloceşte într’o gaură în pământ.
   Bombinator, caracterizat prin secreţia unui venin volatil, ce provoacă strănutul. In ţara noastră se află: B. igneus - broasca popii.
   Rana are dinţi pe maxilarul superior şi pe
Fig. 704. — BROASCA RÂIOASĂ — Buf o cinereus.
vomer, picioarele lungi. Specii: R. esculenta L. - broasca verde R. temporaria . broasca de ploaie şi R. argilis. Picioarele posterioare ale acestor specii se mănâncă. - Fig. 703.
   Buf o, caracterizat prin lipsa dinţilor de pe maxilare, pielea rugoasă la nivelul paroti-delor, pupilele orizontale şi picioarele posterioare scurte. Specii: B. cinereus - broasca râioasă. Secretă un venin lăptos, gălbui, a-mar, caustic şi cu un miros greţos. E otrăvitor, căci injectat sub piele, omoară păsărelele în câteva minute şi câinii într’o oră. - Fig.
704.
Hyla, trăeşte pe arbori şi în tufişuri. îşi schimbă uşor culoarea, luând aspectul frunzişului, datorită cromo-
blastelor. Specia H. vi-             705   _    BROTĂ-
ridis - brotăcel, buratac CEL — Hyla viridis. sau răcăteţ -, trăeşte în România. Fig. 705.
   Broaştele» hrănindu-«e cu insecte« viermi şi moluşte aunt folositoare agriculturii.
   BROAŞTE ŢESTOASE. - Zool. - Denumire generică a ordinului de reptile Chelonieni. Au corpul scurt, rotunjit, acoperit de o cui-
BROJBE-BROMUS
 502
rasă osoasă. Partea dorsală numită carapace, iar cea ventrală plastron. Prima are ca bază apofizeie spinoase ale vertebrelor dorsale, peste care sunt aşezate numeroase plăci der-mice. Cuirasa ventrală, e de origine dermică. Gura e lipsită de dinţi. Maxilarele sunt acoperite de tocuri cornoase, formând un cioc asemănător ciocului pasărilor. Membrele în număr de 4, adesea dispuse în formă de aripi înotătoare. Centura toracică şi pelviană sunt situate sub carapace. Sunt ovipare, terestre sau aquatice. In cele mai multe cazuri sunt carnivore.
   B. ţestoasă palustră - Cistudo europea
 trăeşte prin bălţile şi lacurile din ţară - Fig. 706. E de culoare verzue-murdară sau pă-
                         Fig. 706. — BROAŞTE ŢESTOASE — Ciotudo europea.
 mantie, punctată sau vărgată cu galben. Se hrăneşte cu insecte, moluşte şi peştişori. E adusă prin grădini pentru distrugerea insectelor şi moluştelor.
   B. ţestoasă grecească - Testudo graeca trăeşte în ţară; e terestră; de culoare galbenă pătată cu negru, lungă de 30 cm. In unele ţări - italia _ e căutată pentru frăgezimea cărnii, asemănătoare cu cea de viţel. Fig. 707.
                         Fig. 707. — BROASCĂ ŢESTOASĂ — Testudo graeca.
   B. ţestoase marine, sunt căutate pentru carapacea lor, din care se fabrică bagaua. Astfel este Chelonia imbricata din oceanul Indian şi Atlantic.
   BROJBE. - Bot. - Helianthus tuberosus L.
 - v. napi porceşti.
   BROM. - Med. Chim. - Corp halogen, lichid, de culoare roşie-brună închisă, densitatea 3,18, la temperatura ordinară degajă vaptJri iritanţi pentru mucoasele căilor respiratorii, iar sub formă de picături lichide atacă pielea, producând chiar ulceraţii. Are proprietăţi antiseptice puternice, dar nu se întrebuinţează fiind prea scump şi din cauza toxicităţii sale. Sărurile sale sunt foarte întrebuinţate în medicină.                 A. H.
   BROMELIA ANANAS. - Bot. - v. Ananas. BROMELIACEAE. - Bot. _ Fam. de plante din clasa Embriogene monocotiledonate pe-riante. Are periantul simplu nediferenţiat în sepale şi petale. Ovarul infer. Perispermul amilaceu. Florile regulate cu 6 stamine.
   BROMURĂ. - Med. Chim. - Sare a bromului. B. de potasiu se prezintă sub formă de cristale cubice, incolore, cu gust uşor sărat şi înţepător, solubilă în două părţi apă. In soluţii diluate este absorbită uşor pe cale digestivă, în soluţii concentrate este iritantă. Este un calmant şi un sedativ al sistemului nervos, exercitându-şi acţiunea sa asupra cre. erului şi centrilor bulbo-medulari. Se întrebuinţează în afecţiunile spasmodice şi epi-leptiforme ca: coreea, eclampsia, vertigii, nimfomania, otrăvirile cu stricnină, etc. Se administrează sub formă de poţiuni diluate, concomitent cu care e bine să se institue un reg:m declorurat, pentru a uşura absorbţia şi a întârzia eliminarea sa din organism.
   Dozele terapeutice sunt următoarele: cal: 20-10 gr.; bou: 50-100 gr.; oaie şi capră:
 5-15 gr.; câine: 0,25-5 gr. şi pisică: 0,25-1 gr. Cu aceiaşi acţiune şi întrebuinţări, însă cu efecte mai slabe avem: B. de sodiu, are avantajul că este inofensivă pentru cord - pota-siul este toxic -, pentru care motiv se recomandă în tratamentul de lungă durată. Se întrebuinţează sub formă de soluţie apoasă 40 %<r> pentru spălături la suprafaţa corpului şi a mucoaselor, sub formă de pomezi pe suprafeţele iritate şi sub formă de pudră, în generai asociată cu alte substanţe absorbante şi antiseptice ca: talc, oxid de zinc, iodofonm, tanin, etc. la suprafaţa corpului pentru a grăbi cicatrizarea diferitelor plăgi şi în e-xema umedă.
   B. de amoniu, de calciu, de bariu, de stron-ţiu, de magneziu, de litiu, etc. Se prescriu deobiceiu asociate.                      A. H.
   BROMUS. - Bot. - Gen de plante din fam. Graminaceae, subtribul Bromine. Are panico-lul ou axa cilindrică, ale cărui ramuri sunt dirijate în toate direcţiunile. Spiculeţe multi-flore, destul de mari, alungite, pedunculate. Axa spiculeţului se desface la maturitate în segmente ce cad împreună cu florile corespunzătoare. Glume inegale sau la vârf aristate. Paleile inferioare ierboase, cu 5-7 nervuri şi
 503
BRONŞIECT AZIE-BRONCHII
 de obiceiu cu aristă _ dreaptă sau curbată -. Ovarul este păros la vârf. Specii: B. ramosus - v. iarba vântului.
                                                            B. erectus, formează tufe dense, rizomul fără stoloane, tulpinele până la 1 m. înălţime,
                                     Fig. 708. — BROMTJS INERMJS.
 Fig. 709. —
 BROMUS
 SECALINUS.
 — BROMUS SECALINUS. spiculeţ; bi, floare.
  verde-închis. Frunzele îngust-lineare, plane sau cutate. Tecile la frunzele inferioare rămân întregi atunci când planta se usucă, sau se desfac în fibre paralele. Panicol erect, dens, cu 1-2 spiculeţe. Spiculeţul cu flori dense şi multe. Creşte prin fâneţe uscate, pe coaste însorite; este o plantă furajeră de calitate mijlocie. - Fig. 711.
     B. inermis Leyss are rizom târîtor, din care nasc stoloane lungi, subterane. Tulpina verde-închis sau auriu verzui, de 1 m. înăl-. ţime. Frunze plane, glabre sau ou peri roşii. Ligula scurtă - 2 mm. - trunchiată, fin dinţată. Panicol mare _ 10-15 cm. - erect, destul de dens, câteodată unilateral. Spiculeţe mari - 2 7 mm. - cu aproape 10 flori. Creşte pe coaste uscate, fâneţe uscate; foarte comună în stepă. Valoare mijlocie ca plantă de nutreţ. - Fig. 708.
     B. tectorum L. are tulpina dela bază fas-ciculat ramificată, înaltă până la 50 cm. Frunze plane, lung şi uşor ciliate. Ligula scurtă. Panicol destul de dens. Spiculeţe cu 4-5 flori, de culoare întâiu verde, apoi roşiatică. Creşte prin câmpuri, ca buruiană, prin locuri cultivate şi uscate, pe lângă drumuri, etc.
     B. sterilis are tulpina puţin fasciculat ramificată de la bază, ajunge 80 cm. înălţime; are culoare verde deschis şi este glabră până sub panicol. Frunzele plane. Ligula 4 mm. lungime, la vârf desfăcută în peri fini. Panicol mare - până la 20 cm. lungime -, foarte lax. Spiculeţe cu 6-10 flori verzi, apoi violacee. Creşte prin tufişuri, la marginea drumurilor, rar prin păduri.
     B. secalinus, are tulpina de la bază de regulă fasciculat ramificată, ajunge până la 1 m. înălţime. Frunzele plane. Ligula scurtă, trunchiată. Panicol mare, lax, erect. Spiculeţe cu 5-15 flori, galben-verzi sau brune. Creşte prin semănături, ca buruiană, pe lângă drumuri, etc. - Fig. 709 şi 710.
     B. arvensis are tulpină la bază mai imult sau mai puţin fasciculat ramificată, ajungând
  1  m- înălţime. Frunzele plane, dens păroase, pe margini aspre. Ligula de
  2  mm. lungime, sfâşiată.
  Panicol mare - 30 cm. lungime - lax, cu numeroase spiculeţe. Spiculeţe lanceolate, cu 5-12 flori, care se acoperă la maturitate în spiculeţ complet unele pe altele, la baza lor, restul rămânând libere. Creşte prin locuri cultivate, prin semănături, etc.
     B. racemosus are tulpinele puţin ramificate la bază, verzi, erecţie, atingând înălţimea de 60 om.
  Frunze plane, pe margini ciliate. Ligula scurtă, trunchiată. Panicol îngust, racemiform. Spicu_
  leţe cu 5-8 flori, verzi sau
           ii                 Fig. 711. — BROMUS
  aunu-galbene cu nuan-             ERECTUS.
  ţe violete. Florile la
  maturitate se acoperă în cea mai mare parte unele pe altele. Creşte prin fâneţe şi păşuni umede şi prin livezi de pomi fructiferi. Bună plantă de nutreţ.                După  Tr. Săv.
     BRONŞIECTAZIE. - Med. Vet. - Dilataţiu-nea bronşiilor.
     BRONCHII. - Anat. - Tuburi cartilaginoase prin cari tracheea se arborizează în pulmoni. Stnat formate la exterior din nişte inele cârti' laginoase, legate între ele de o membrana*
BRONCHO PNEUMONIE-BROSCARIŢĂ
504
apoi de un muşchiu care căptuşeşte la interior, inelele şi de o mucoasă.       V. I.
   BRONCHO PNEUMONIE. - Med. Vet. _ In flamaţia ţesutului pulmonar în unma unei alteraţii bronchice. Se mai numeşte încă şi pneumonie lobară sau pneumonie catarală, caracterizan du-se prin focare de inflamaţie risipite în diferiţi lobuli ai pulmonului şi sepa. paraţi între ei prin ţesut sănătos.
   Etiologie. Boala se datoreşte diferiţilor microbi: streptococi, stafilococi, cocobacili tiphi, etc., oare îşi măresc virulenţa sub influenţă unor cauze ajutătoare, ca: răceala, inkalaţia de gaze iritante, praf, nisip, curenţi de aer, etc. Bronchopneumon’ile pot lua naştere şi din o simplă bronchită care ţine una până la trei zile, inflamaţia trecând la bronchiole şi la veziculele pulmonare, formând focare inflamatorii, ca şi în cursul câtorva «maladii ce produc staze pulmonare. Broncho-pneumoniile cele »mai frecvente survin ca simptome în cursul unor boli infecţioase specifice - jigodia la câine, gurma, morva, febra tifoidă la cal, coriza gangrenoasă la bovidee, tuberculoza, etc. -, precum şi în afecţiunile parazitare ale bronchiilor. Ele pot fi datorite şi diverşilor corpi străini ca şi pneumoniile medicamentoase şi alimentare.
   Punctul de plecare al bronchopneumoniilor este o bronşită. Apare întâiu un exudat, care astupă broncholele, aerul nu mai intră în veziculele pulmonare, care se turtesc, se strâng şi se atelectaziază. Pătrund microbii şi formează focare. Pulmonul se poate gangreniza, se pot forma abcese, puroiu, caverne. Infecţia se poate generaliza şi moartea animalului e datorită asfixiei sau piemiei.
   Simptome. Tuse dureroasă cu caracter bronchic. Temperatura neregulată se ridică bru^c în momentul formării unui focar scăzând apoi. Respiraţia accelerată, dispneică şi suflu labial. Scursioare bronchică, mucoasă, apoi muco-purulentă, şi chiar cu strii - urme -de sânge. La ascultaţie raluri mucoase, crepitante, umede, sibilante şi suflu tubar. Percusia dă rezultate nesigure din cauza focarelor diseminate în toată massa pulmonului -matitate şi submatitate. Durata maladiei e variabilă. Nu sunt rari cazurile când moartea animalului se produce în câteva zile.
   Tratament. 1. - Preventiv, se vor feri animalele de umezeală, curenţi de aer, oboseală, etc., iar din alimentaţie se vor elimina principii greu de digerat. 2. - Curativ, se face uz de derivative ca: muştarul aplicat pe laturile toraxului, de vezicătoare, abces de fixaţie, pensulaţie cu tinctură de iod şi ga-iacol; intern se administrează diferite infuzii ca: specie spectoralis, polígala, însoţită de expectorante şi fluidifiante, antitermice, desinfectante. Pentru întărirea cordului se dă cafea şi se fac injecţii cu cafeina, oleu cam-forat, digital, etc. Se recomandă deasemenea injecţii cu ser normal ca şi injecţii de neo-
  salvarsan, la cal 4 gr., la câine 0,10-0,15 gr., etc. Pentru broncio-pneumoniile parazitare se vor administra medicamente specifice contra paraziţilor.                       H. D.
    BRONŞITĂ. - Med. Vet. _ Inflamaţia mucoasei bronşiilor pulmonare. Aceasta se poate prodţice în mod izolat de restul căilor respiratorii, însă de cele imai multe ori coincide cu inflamaţia ţracheei. După locul unde se produce inflamaţia în bronchii, avem: b. comune, iar când se localizează în bronchiile mici - bronchiole - dă loc la broncho-pneu-monii. - v. ac.
    B. mai pot fi acute şi cronice. B. acute a-par brusc şi au o durată scurtă. Sunt frecvente la tineret şi în deosebi în anotimpurile reci şi umede, primăvara şi toamna, când temperatura este supusă la variaţiuni mari. Semnele prin care se arată boala sunt: lipsă de poftă de mâncare, ţemperatură, respiraţia accelerată, tuse uscată, care mai târziu devine muco-purulentă.
    Când b. are o durată imai lungă, dă loc la b. cronică. B. cronice sunt produse de microbi şi sunt, de cele mai multe orii contagioase; de ex.: gurma, febra tifoidă a calului, morva caîului, tuberculoza ş. a. In b. cronice nu avem febră continuă, însă pot surveni accese. Animalul bolnav prezintă o tuse chintoasă, scurtă, slabă şi surdă; respiraţia în timpul repaosului este aproape normală, /insă în timpul lucrului se accelerează. La f nas apare o scursoare muco-purulentă care icâte odată are un miros neplăcut. V. G.
    BRONZAT. _ Avic. - Rasă de curcani -v. ac.
    BROSCARIŢĂ. - Bot. - Potamogeton natans
  L. Plantă erbacee aquatică, monocotiledo-
Fig. 712.  —  BROSCARIŢĂ —
Fotamogeton natans. 2 a, fi oare eu stamine — s — ş: ovare —
        2 c, fruct carenat.
 nată, din fam. Potamogetonaceae, cu tulpina simplă. Frunzele lung-peţiolâte. Sunt de 2 feluri: unele inferioare, sub apă, mai în-
 505
BP OTĂCEL-BRUCH US
  guste, a căror laimină se distruge în timpul înfloririi şi altele superioare, la suprafaţa a-pei, sunt coriacee, rotunde sau oblong-elip-tice, încreţite la bază. Florile albe-verzi, în spice pedunculate sunt hermafrodite, cu 4 stamine şi 4 cârpele. Înfloreşte în Iunie-Au-gust. Creşte prin apele stagnante şi curgătoare.
    BROTĂCEL. _ Zool. - Hy'la viridis - v. broască.
    BROUSSONETIA. - Bot. - Gen de arbori de grădină din fam. Moraceae, originară din Japonia. E dioic. Inflorescenţa masculă ci-lindro-conică, ciea femelă globuloasă portocalie, roşiatică.
    B.    papyrifera L. Herit. Are frunze oblic-ovate, acuminate, întregi şi serat-dinţate. înfloreşte în Mai. Din fibrele corticale, tenace si textile, se prepară hârtie chinezească. Fig.
 713.
Figr. 713. — BROUSSONETIA PAFYRIFERA — 1, ament mascul; 2, ament femel; 3, grupa do fructe.
    BROWNIENE. - Fiz. Biol. - Mişcările dezordonate ale particulelor foarte fine din-tr o soluţie coloidală suspensoidă, ce se observă la ultramicroscop, prin luminat lateral; apar ca nişte puncte luminoase ce se agită |pe un fond obscur. Fenomenul acesta a fost observat de botanistul englez Brown, la începutul secolului al XVIIl-lea, pe o suspen-siune de polen în apă. El se datoreşte mişcărilor moleculare ce se întâmplă în massa V lichidului în suspensiune.             A.  H.
 ţ BRUCELOZA. - Med. Vet. - Boală infec-pţioasă contagioasă, de care se pot îmbolnăvi ¡f capra, vaca, oaia sau porcul si pricinuită
 de microbii Brucella melitensis si Brucella a« bortus Bang, varietăţi ale genului Brucella. Ambii imicrobi au proprietăţi morfologice, culturale şi biochimice identice; se izolează însă, primul la capră şi al doilea de la vacă, oae şi porc.
   Prin consumare de lapte sau prin răni cutanate, omul se poate infecta de la aceste animale domestice şi boala pe care o capătă este caracterizată, pe lângă alte simptome, prin febră ou perioade neregulate de revenire la temperatura normală. De aceea se mai nu, meşte şi febra ondulantă sau, pentrucă a fost observată şi studiată - întâiu în insula Malta, febra de Malta.
   Capra infectată cu Brucella melitensis nu prezintă de regulă simptome; laptele însă este infecţios.
   La vaci, la cele de rasă în special, infecţia cu Brucella abortus Bang, este foarte răspândită şi pricinueşte pierderi serioase. Vaca infectată cu acest microb nu pare bolnavă, dar pierde fetusul în diferite epoci ale ges-taţiei sau, dacă îl fată viu şi la termen, nu trăeşte. Alteori rămâne cu boli ale uterului. Toate încercările de vaccinare au rămas infructuoase; s’a constatat însă că, din an în an, termenul fătărei premature se îndepărtează, până se ajunge la fătarea normală; animalul se vaccinează singur.
   Pentru combaterea b. la vaci, la oi sau la porci, ne vine în ajutor laboratorul, care ne poate spune, cercetând sângele _ aglutinare -animalelor, dacă sunt sau nu purtători de microbi.                                M. Mih.
   BRUCE Lowe. - Sistem de clasificare al iepelor pur sânge englez înscrise în stud-book în anul 1791. Bruce Lowe, hipolog australian, a precizat numărul lor la 43. Pro-duşii obţinuţi din fiecare iapă i-a clasificat într’o familie, aşa că după sistemul lui, rasa pur sânge englez are 43 familii. Urmărind aceste familii, el a stabilit că unele au dat buni cursieri, altele buni reproducători, iar altele nimic. Primele familii sunt numite Ru-ning, cele cu buni reproducători Shire, iar pe cele ce n’au dat nimic le-a numit autside. Familiile Runing sunt Nr. 1, 2, 3, 4 şi 5; familiile Shire 8, 11, 12 şi 14, celelate sunt autside. Familia Nr. 3 a dat buni cursieri şi buni reproducători.                   Gh. R.
   BRUCKENTHALIA. - Bot. - Gen de plante din fam. Ericaceae. De obiceiu arboraşi foarte scunzi. Frunzele în parte alterne. Caliciul pân,ă la mijloc fidat. Filamentele staminelor la bază concrescenţe. Specii: B. spiculifolîa
- v. coacăză.
   BRUCHUS. - Ent. . Gen de Coleoptere din fam. Curculionide. Insecta este lipsită de rostru, dar are aparatul bucal subţire. Ochii sunt ieşiţi înainte, iar antenele sunt drepte, uşor răsucite în afară, libere şi neînşirate în-tr’un şanţ, ca la majoritatea Curculionidelor.
BRUMĂ-BRUNELLA GRANDIFLORA
 506
Corpul mic, mult bombat dorsal. Aleargă şi sboară cu extremă uşurinţă. Larvele trăesc în grăunţele de cereale, dar mai cu seamă în cele de leguminoase. Cuprinde peste 400 specii. Cele mai importante sunt B. pisi _ v. gărgăriţa mazării; B. rufimanus, în fasole şi bob; B. pallidi comis, în linte.
   BRUMĂ. - Meteor. - Condensarea vaporilor de apă din atmosferă şi schimbarea lor în gheaţă, produsă pe pământ şi pe obiectele răcite prea mult din pricina unei radiaţii puternice. De obiceiu este un fenomen strâns însoţit de căderea de rouă - v. ac. care se congelează. B. are o înfăţişare cristalină, dar aceasta nu este decât aparentă, deoarece irizaţiile de lumină sunt date de picăturile îngheţate izolat şi juxtapuse. Când b. cade peste muguri tineri şi peste flori, aceştia se ofilesc şi în urmă se usucă. Ceiace provoacă însă aceste dezastre, nu este stratul de ghiaţă, care acoperă planta, ci răceala care însoţeşte formarea b. Condiţiile care favorizează căderea b. sunt: transparenţa atmosferei, expoziţie pe văi joase, aer calm - un aer calm este mai favorabil decât cea mai uşoară briză. In cel de al doilea caz, cantitatea de umiditate este mai abondentă, dar căldura -relativă - care o însoţeşte, nu-i îngăduie să se solidifice şi apa se depune numai sub formă de rouă. Temperatura aerului influenţează de asemeni în căderea b.: dacă la apusul soarelui temperatura este vecină de 0° şi dacă cerul este senin, b. va cădea cu siguranţă.
   Căderea b. se poate prevede după următoarele semne: vânt N. E., scăderea rapidă a temperaturii către ultimele ore ale zilei, o stare higrometrică slabă, transparenţa cerului, slăbirea vitezei vântului. Sunt câteva procedee de previziune - Kamermann, Dollfus, etc.
- dar nu sunt practice, după cum şi instrumente de avertizare - termometrul pagosco-pic. - v. ac.
   Ca măsură preventivă, ţinând seama de semnele care preced căderea b., este bine să se aprindă focuri de gunoaie în vii, livezi sau grădinării.
   BRUMAR. - Denumirea populară a lunei Noembrie, când cad cele mai multe brume din timpul anului.
   BRUMĂRIE. - Poim. - Varietatea de prune indigenă cu fructul ovoid, •.= asimetric, mic, vânăt, acoperit cu multă pruină _ brumă -din care cauză îşi poartă numele.
   BRUMĂRIE. - Vitic. - Sin. cu Plăvae sau Plăvană, varietate indigenă de struguri albi, foarte brumaţi > v. Plăvae.
   BRUMĂRIE. - Zoot. - Varietate de oi care face parte din rasa ţurcană. Oile b. se găsesc mai multe în Moldova, mai puţine în regiunea muntoasă a Munteniei şi rar în Basarabia şi Bucovina. Culoarea aceasta bru„ mărie se datoreşte unei asociaţiuni de fire negre cu fire albe, atât la lână, cât şi la puf,
în proporţie diferită dela animal la animal. După cum predomină firele negre sau albe, culoarea b. este mai închisă sau mai deschisă. Conformaţia corporală ca şi producţia acestei varietăţi sunt la fel ca şi la ţurcana albă sau neagră. Această oaie b. se exploatează însă în* special pentru pielicele, care sunt bine apreciate, deoarece seamănă foarte mult cu cele de karakul. Culoarea b. la oile ţurcane este dominantă, faţă de culoarea neagră, comportându-se la fel ca şi la rasa de oi karakul.
   La animalele adulte părul depe faţă şi extremităţi rămâne întotdeauna brumăriu deschis, iar lâna cu timpul devine aproape albă, aşa că la prima vedere se poate uşor confunda o oaie ţurcană brumărie cu una ţurcană albă.                          Gr. B,
   BRUMĂRELE. - Bot. „ Phlox L. Gen de plante ornamentale din fam. Polemaniaceae, cu frunze verticilate, nedivizate, lipsite de stipele. Caliciul 5-fidat, corola rotată, cu tubul lung. Inflorescenţa un ciorchine de cime bipare. Ovarul cu 3 loji. Două specii sunt cultivate:
   1.    Phlos Drummondii Hook, cu frunze ob-longi; plantă anuală. Are numeroase varietăţi cultivate. Culorile variază dela alb la cafeniu, roz, roşu violet. înfloreşte toată vara. Se cultivă în pământ uşor, de grădină, se-mănându-se în Februarie-Martie în pat cald.
 Fig. 714.
   2.    Phlox paniculata L. e vivace, cu frunzele cordat-ovate, glabre. Inflorescenţa pa-niculată. Laciniile caliciului drepte. Înfloreşte în August şi Septembrie. Florile de culoare liliachie. E una din cele mai frumoase flori. Se înmulţeşte prin despărţire - butaşi.
   BRUNĂ. - Zoot. - Rasă de taurine, originară din Elveţia, de culoare brună - şori-cie . şi cu producţiuni mixte. La noi se creşte în Nordul Transilvaniei, mai mult în judeţul Maramureş - v. Schwytz.
   BRUNELLA GRANDIFLORA. - Bot. - v. Coroabe.
 507
BRUŞI-BUB ALINE
   BRUŞI. - Bot. - Nigella arvensis L. - v. negruşcă.
   BRUSTAN. „ Bot. - Sin. lăptucu oaiei . Te-lekia specio&a Bmgt., sin. Buphtalmum cordi-folium W. et Kit. Plantă erbacee din fam. Compositae. Are tulpina rigidă, uşor ramificată. Frunze alterne, cele inferioare peţio-late, cordiforme, dublu-serate, cele superioare sesile, rotunde la bază sau cordiforme şi am-plexicaule. Flori galbene, aşezate în capitole la vârful tulpinei. Fructele sunt achene cilindrice multicostate. Creşte prin locuri u-mede şi pe lângă torentele din pădurile umbroase ale munţilor. înfloreşte Iulie-August.
   BRUSTURE. - Bot. - Sin. lapuc, lipan Lappa major Gaertn., sin. Lappa Officinalis AII., Arctium lappa L. Plantă erbacee din fam. Compositae. Tulpina anguloasă, ramificată, frunzele alterne, cele inferioare foarte
Fier. 715.
BRUSTUR — Lappa.
 mari, peţiolate rotunzite la bază, cele superioare mai mici. Flori hermafrodite, dispuse în capitole, de culoare purpurie - violacee; bracteele involucrului verzi, aproape glabre, încovoiate la vârf ca un cârlig, corola tu-beroasă cu 5 dinţi, fructul achenă anguloasă. Creşte prin dărâmături, pe lângă drumuri, pe maidane. înfloreşte Iulie-August. Fig. 715.
   BRUSTUR NEGRU. - Bot. - Symphytum cordatum W. et Kit. Plantă erbacee din fam. Boraginaceae. Rizom orizontal sau oblic, cilindric şi cu imulte nodule. Tulpina neramificată. Frunzele superioare ovale şi oval-lan-ceolate, cele inferioare cordiforme. Flori gal-ben-deschis aşezate - 1-12 - în racem ter*
 minai. Creşte prin păduri umbroase şi u-mede. înfloreşte Maiu-Iunie. Fig. 716.
   BRUSTURU CAPREI. - Bot. - Sin. B. oaiei
- Telekia specios^ - v. Lăptucu oaiei.
Fig.
716. — BRUSTURE NEGRU cordatum.
 Symphytum
   BRYONIA. - Bot. - Sin. împărăteasa. Gen de plante din fam. Curcu-bitaceae. Ierburi cu tulpini sarmentoase, adeseori acă-ţătoare. Filamentele sunt concrescute numai în par„ te, stigmatul este capitat, frunzele pătate, cârcei simpli, baca netedă. - Fig. 7 1 7.
BRYUM ARGENTEUM.
-  Bot. - v. Pomuşel.
BUBALINE. - Zoot. -Fac parte din sub-famil a bovinelor şi cuprind următoarele 3 specii din genul Bubalus sau Bivolii:
1.    Anoa - Bubalus de-pressicornis - cu coarne drepte şi dirijate înapoi. El este miic - 1 m. -. Trăieşte sub formă sălbatică pe insula Celebes şi pe al'be insule din archipelagul indian.
2.    Mindoro - Bub. min-dorensis - este mai mare
şi tsrăeşte pe insulele Filipine.
3. Bivolul propriu zis - Bub. Bubalus - care
Fig. 717. — BRYONIA.
BUBALUS-BUBA MÂNZULUI
508
are două rase: bivolul asiatic sau Arni si bivolul african.
   Arni este forma sălbatică a bivolului domesticit şi se găseşte astăzi numai în India. Formele domestice s’au răspândit afară din India şi în Caucazia, Arabia, Asia Mică şi în Balcan - v. bivol.
   Bivolul african n’a fost încă domesticit. El trăeşte sub formă sălbatică în mai toate ţinuturile din Africa şi prezintă mai multe varietăţi care se deosebesc între ele atât în desvoltarea lor corporală cât şi la culoarea părului. In general el este de culoare roşie şi are o talie dela 1,2-1,8 m. Coarnele au desvoltarea variabilă, sunt dirijate lateral şi cu vârfurile îndoite înăuntru.            A. M.
   BUBALUS. - Zoot. - v. Bubaline.
   BUBAT. - Med. - Denumire vulgară a variolei - v. ac.
   BUBA MÂNZULUI. - Med. Vet. - Sin. gurmă. Boală molipsitoare, numai la cai, catâri, măgari şi în special mânji şi cai tineri; uneori se îmbolnăvesc şi cei bătrâni. Apare mai ales la schimbările de temperatură, după ploi reci şi vânturi aspre; cam 85% din cai trec odată prin boală, rar de două ori. Boala e produsă de microbi. între carii se găseşte şi Streptococcus equi Schütz, care se găseşte ades în gură şi pe mucoasa aparatului respirator, fără ca să îmbolnăvească animalul; când sub influenţa unor cauze - ca frigul, ploaia rece, curentul, oboseala, hrana puţină şi rea, dar mai ales lipsa de higienă a grajdului, lovituri, operaţii, transportul pe cale ferată, etc. rezistenţa animalului scade, atunci microbii se înmulţesc foarte mult şi se produce boala, uneori fără ca într’un grajd sau herghelie să fie vre-un cal bolnav. Molipsirea se face cu mare uşurinţă şi repeziciune, direct dela calul bolnav, sau prin găleţi, jgheaburi, a-limente, harnaşamente, murdărite de puroi, prin personalul îngrijitor sau prin animale ca: pisici, câini, şobolani, cari murdărindu-se de puroiu, etc. de la caii bolnavi, vin în atingere cu alimentele ce se dau la caii sănătoşi. Microbul boalei este rezistent şi pe măsură ce îmbolnăveşte mai mulţi cai, devine mai puternic - virulent -. Microbii din gură, când pătrund în organism, se opresc în ganglionii submaxilari, se fixează aici şi produc inflamarea fi abcedarea lor, sau pătrund în sânge, putându-se localiza în diferite organe unde produc abcese, etc. ca: în pulmon, ficat, rinichi, etc. După molipsire, boala apare la 2-8 zile, calul e trist, somnoros, fără poftă de mâncare, febră - 40-41,5°
-  la 2-3 zile apare o scurgere pe amândouă nările, care e apoasă, apoi devine mucoasă şi purulentă, de culoare albă-cenuşie sau galben verzuie, ganglionii submaxilari se umflă, regiunea e caldă, dureroasă şi după 2-3 zile abcedează, curgând mult puroiu; uneori se sparg înăuntru. Scurgerea nazală şi puvoiul
fiind încărcaţi cu streptococi, întind boala. Boala poate cuprinde uneori şi ganglionii re-trofaringieni; în acest caz calul ţine gâtul întins, răsuflă greu, tuşeşte şi aruncă afară flegmă în mare cantitate. Uneori înghiţirea este anevoioasă, calul aruncă apa şi alimentele pe nări. Se mai produce laringită, bronşită, bronehopneumonie şi animalul moare de gangrenă pulmonară sau pleuro-pneumonie. Alte complicaţiuni sunt: abcese ale pielei, sau sub piele -, la gât, la spate, greabăn, piept, picioare, în rana de castraţie, la anus -, în aparatul digestiv - gură, faringe, intestin -, respirator, nervos - pe măduvă, creer şi nervi -, cum şi în articulaţii, tendoane, muşchi, oase, organe genitale, rinichi, ficat, splină, inimă; sau microbul trece în sânge, dând septicemia gurmoasă şi moartea animalului. Gurma trebuie deosebită de răpciugă - morvâ _ v. ac. -la care se observă scurgere nazală, unilaterală, cenuşie, uneori chiar verzuie, cu sau fără şuviţe de sânge, ganglionii sunt tari, fixi şi nu sparg. Vindecarea gurmei se face în 2-3 săptăimâni, ¿aiul se izolează şi se lasă în repaos, în grajd curat, aerisUTşiXcăl-duros, vara la conovăţ; i se fac inhalaţiuni cu substanţe antiseptice, pe regiunea ganglionilor se aplică o vezicatoare cu biiodur de mercur sau cataplasme fierbinţi. Abcesele se deschid cu termocauterul, apoi se pot spăla cu soluţii antiseptice sau se aplică iodoform. Pentru localizări pulmoare se fac frecţiuni rubefiante pe torace, aplicaţiuni de făină de muştar, abcese de fixaţie, tonice generale,
                              Fig. 718. •- BUBERIC — Scrophularia — a. vârf de ramură înflorită; b, floare; c, secţiune longitudinală printr’o floare.
cardiace, diuretice, hrană uşoară şi consistentă, laxative, iar pentru celelalte complicaţiuni se aplică tratament simptomatic. In cursul boalei espectoraţiile, puroiul, etc. se
 509
RUBER1C-BUGEAG
distrug prin foc, iar tot ceiace e murdărit de puroiu se desinfectează riguros pentru o-prirea întinderei boalei. La terminarea boa-lei se face o desinfecţie completă a grajdului şi mobilierului, care se va repeta după 2-3 săptămâni. înainte de introducerea de cai în grajduri necontaminate, se va aplica carantina pentru caii noui. Gurma este prevăzută în legea de poliţie sanitară veterinară ca boală contagioasă declarabilă. H. D.
   BUBERIC. - Bot. - Sin. frunză de bubă-rea, brânca porcului, poală, urzică neagră -Scrophularia nodosa L. Plantă erbacee din fam. Scrophulariceae. Rizom tuberculos, umflat. Tulpină dreptunghiulară, glabră. Frunze fără peri, opuse, ovale sau cordiforme. Flori verzi-'măslinii, brune dorsal, aşezate în pa-nicole terminale. Fructele sunt capsule. Creşte prin păduri şi tufişuri cu sol umed, pe lângă garduri, pe marginea râurilor şi bălţilor. înfloreşte Iunie-August. Plantă meliferă.
Fig. 718.
   BUBURUZÂ. - Ent. - Sin. găinuşă, cucuşor, vrăjitoare, vaca Domnului. _ Coccinella sep-tempunctata L. Coleopteră din fam. Cocci-nelide. Corp rotund şi bombat, tarsul cu 3 articole, picioare scurte, elitre roşii, . cu 7 puncte negre-brune. Ajunge uneori până la 9 mm. lungime. Larva groasă cu picioare prevăzute cu peri scurţi şi deşi, cu puncti^aţii negre pe corp. Insecta duce o luptă înverşunată împotriva puricilor, păduchilor ¿i larvelor mici. - v. Coccinela. /'
   BUCÂ. - Anat. - Este un tenmen popular întrebuinţat pentru regiunea fesieră şi cru-rală posterioară.
   BUCCAL. Aparat. - Zool. _ v. armătură, aparat.
   BUCĂLAE. - Zoot. - Subvarietate de oi care face parte din rasa ţigae, varietatea albă; are lâna de pe corp de culoare albă, iar părul -jarul - de pe cap şi membre este de culoare neagră.
   BUCAR. - Sin. curar, vânar, hamut. Parte din ham care se leagă cu pieptul hamului trecând peste buce. E partea cu care calul o-preşte trăsura.
   BUCĂŢEL. - Bot. - Agrostis canina. Plantă erbacee din fam. Graminaceae. Frunzele inferioare sunt răsucite în formă de sul şi terminate setaoeu, cele superioare sunt plane. Li gula oblongă. Flori aşezate lax, oval. Creşte prin fâneţe şi locuri umede. înfloreşte din Iunie până în August.
   BUCE. - Industr. cas. - Sin. duri, galii, târcoale. Sunt roţile pe cari alunecă sfoara ce susţine iţele răsboiului, când ţesătoarea le schimbă. - v. răsboiu.
   BUCCINATORI. - Anat. - Muşchi ai feţei, înapoia orbicularului buzelor şi înaintea mase-terului. Se însera pe marginea alveolară a celor 2 maxilari şi pe apofiza pterigoidă externă. In masticaţie aceşti muşchi aduc alimentele sub dinţi.
   BUCEA. - Mas agr. - Piesă cilindrică, în forma unui tub, din bronz sau din fontă moale, care se aşează în    interiorul unui  butuc al roţii, pentru a micşora               uzura osiei şi
a împiedica tocirea butucului. - Fig. 719, reprezintă secţiunea longitudinală printr’un butuc de fontă a unei roţi de plug.
In interior - 1 - este aşezată o bucea din fontă moale.
B U G E A G. Câmpia presărată de dealuri din sudul Basarabiei, cuprin- Fig. 719. — BUCEA, să între Prut şi Nistru.
   Se întinde peste judeţele Ismail, Cetatea Albă, cea mai mare parte din Cahul şi o parte din jud. Tighina, adică la sudul codrilor Lăpuşnei - aproximativ linia Leova-Căuşani.
   Relief. Altitudine 100-200 m. faţă de Marea Neagră.
   Clima aridă până la semi-aridă - una din cele mai aride regiuni dela noi -. Precipi-taţiunile atmosferice 250-400 mm. anual. Temperatura medie anuală în jurul lui 1 1° C, Vara este foarte călduroasă, cu vânturi puternice. Apa care cade, mai mult în Iunie, sub formă de ploi torenţiale, se scurge la vale sau este foarte repede evaporată. Epoca secetoasă ţine din Iulie până în Octombrie. Iarna este foarte rece, cu zăpadă puţină pe care o spulberă vântul.
   Solul, ca tip morfologic, este cernoziom cas_ taniu, cernoziom-ciocolat şi cernoziom propriu zis - tipic -, iar drept categorie este un lut bogat în humus - cernoziomul tipic -, până la un sol nisipo-argilos, - cernoziomul castaniu - Solul este format pe loess, nisipuri şi marne. Pe litoralul Mării Negre se află soluri bălane - castanii nisipoase -.
   Apa freatică în cea mai mare parte se află la adâncimi dela care nu poate fi folosită de către plantele agricole.
   Vegetaţia: cereale, plante de nutreţ, - ga-olean, etc. . leguminoase, oleaginoase - ricin pomi fructiferi, viţa de vie, etc. Ar trebuii să se planteze marginea drumurilor, căilor ferate, lacurilor şi a .islazurilor. Intre plantele spontane, tipice sunt gramineele.
   Animale dotmestice. Intre taurine este rasa roşie de lapte - se îmbunătăţeşte prin se-lecţiune, cu tauri de rasa Angheln a-duşi din Germania, sau tauri din rasa roşie poloneză -, tipul basarabean asemănător cu tipul moldovenesc - cel mai potrivit condiţiu-nilor naturale şi culturale ale Bugeacului -. Intre cabaline este calul basarabean, calul rusesc semi'-greu, calul de lux, etc. Intre ovine se găsesc ţigăile, ţurcanele stogoşele şi corcituri cu alte rase mai nobile.
   Animale vătămătoare, vânat, etc., ca şi în Bărăgan.
BUCENIŞ-BUCINIŞ
510
   Agricultura, foarte încercată de epocile secetoase, nu s’a acomodat încă la împrejurările locale. Recomandările făcute pentru Bă_ răgan, sunt valabile şi aici. In Bugeac sunt şi mai necesare perdelele păduroase de protecţie, ogorul american, oprirea spulberării zăpezii, plante tipice, etc. In ceeace priveşte staţiunile de experimentare agricolă, ar trebui înfiinţate trei: una pe cernoziomul castaniu, alta pe cernoziomul ciocolat şi ultiima pe cernoziomul tipic. Au şi Camerile de A-gricultură câmpuri de experimentare, în special, Camera dela Cetatea Albă. Există şi şcoli de agricultură - la Purcari şi Manzâr.
   Lacurile dela sud produc peşte.
   Căile de comunicaţie. Şosele naţionale nu sunt, exceptând şoseaua Ismail-Bolgrad şi Ca-hul-Oancea, în total 50 km. Nici şosele judeţene nu sunt, ci numai drumuri vicinale, neîntreţinute sau insuficient întreţinute.
   Căile, ferate: Galaţi-'Cetatea Albă şi Bâr-lad-Fălciu-Prut-Tighina şerpuesc Bugeac-ul. Dea&emenea Prutul şi Nistrul sunt în parte navigabile.
   O mină de lignit se află la împuţita, în jud. Ismail.
   —     Despre Bugeac au scris: Dimitrie Can-temir, Murgoci, Chiriţescu-Arva, Porucic, Docuceiev, Grosul Tolstoi, Nabokich, Don-ciu, etc.                        Amil. Vas.
   BUCENIŞ. - Bot. - Archanghelica officinalis Hofm. - v. anghelică.
   BUCHARA. - Zoot. . v. karakul.
   BUCHET. - Bot. _ Geranium pusillum L. Plantă erbacee, de mică înălţime din fam.
                                      Fiff. 720. — BUCHET —
                                             Geranium.
Geraniaceae. Tulpină difuză, cu peri scurţi şi glanduloşi. Frunze 7-9 partite, cu lacinii trifide sau multifide. Flori albastre sau liliachii, aşezate câte 2 la vârful pedunculelor. Fruct cu valve netede, seminţe de asemeni, înflorirea din Maiu-Iunie. Fig. 720.
   BUCHET. _ Pomic. - La pomii sâmburoşi,
-  prun, cireş, cais, et.c. - această denumire e dată unei rămurele foarte scurte, pe car** sunt grupaţi mai mulţi muguri florali; singur mugurele terminal e pentru lemn. Uneori la ţ?aza buchetului există un ochiu pentru lemn. E numit şi buchet de Mai.
Fig. 721.
BUCŞAU — Spartium Juneeum.
   —     Fior. - Gruparea florilor într’un vas, coş, etc., pentru decorarea apartamentelor. Se întrebuinţează afară de florile de diferite specii şi culori, ramuri de arbori sau arbuşti în floare, sau cu fructe - euoalipt, Piper ex* celsum, etc.
   Arta alcătuirii b. constă în combinarea culorilor, armonizându-le sau provocând contraste. Trebuesc astfel aşezate, încât să formeze un tot armonic, graţios.
   --- Oenol. Aroma vinurilor, datorită unor
compuşi volatili, ce nasc în timpul învechirii lor. Superioritatea b. depinde de proporţia eterurilor oenantice şi de combinaţiunile în care intră parfumul fiecăruia. Rapiditatea pierderii buchetului depinde de volatilitatea eterurilor şi de uşurinţa cu care se oxidează, când sunt expuse aerului. Nu trebue confundat b. cu parfumul vinului, care se datoreşte substanţelor mirositoare din pieliţa strugurilor şi care se disolvă în must şi alcool în timpul fermentării. Vinurile din regiunile temperate au un b. mai fin decât cele din regiunile calde. După b. se apreciază calitatea şi felul vinului.                T.  Pr.
   BUCINIŞ. - Bot. - Conium maculatum L. v. cucută; B. de apă - Cicuta virosa L. - v. cucuta de apă şi cucuta de baltă.
 511
BUCIU-BCGET
   BUCIU. _ Zoot. - Cal al cărui păr este de culoare vânătă pe cap şi spre cap, restul corpului fiind galben-cărămiziu.
   BUCIUM. - Instrument muzical întrebuinţat de baciul unei stâni. Alcătuit dintr’un tub lung - 3 m. în Bucovina - din coajă de teiu sau tinichea, care la unul din capete se lărgeşte, iar la celălalt se strâmtează. Are rezonanţă puternică.
   BUCLĂ. _ Zoot. - v. bonitură.
   BUCOVINA. - v. România.
   BUCŞAN. - Zoot. - Varietate a rasei sure de stepă. - v. bovine.
   BUCŞĂU. - Bot. _ Spartium Junceum L. Arbust din fam. Leguminosae - Papilionaceae. Ramuri lungi şi cilindrice, de culoare verde-albăstruie. Frunze simple, lanceolate, oblong-lanceolate, puţin numeroase . Flori mari, galbene, în raceme terminale, cu miros plăcut. Fructele, păstăi comprimate. Cultivată în grădini ca plantă ornamentală. înfloreşte Iunie-Iulie. Fig. 721.
   BUDACĂ. - Vas de lemn, întrebuinţat la stână, pentru pus laptele la chiag. Fig. 722.
   BUDDIZARE. - Ind. agr. -Metodă de conservare a laptelui, după Buddes din Ko-penhaga. Constă în adăugarea de apă oxigenată laptelui. Prin acţiunea enzimelor din lapte, H202 - apa oxigenată - e descompusă în apă şi oxigen, care distruge bacteriile din lapte. Nu a găsit o aplicare în industria laptelui, deoarece nu are o acţiune importantă.
   BUDIANĂ. - Bot. - Tagetes erecta L. şi Tagetes patula L. - v. vâsdoage.
   BUEDEA CIUMEI. ^ Bot. - Petasites officinalis Moench. - v. căptalan.
   BUESTRAŞ. - Zoot.- - Cal care merge în buestru. - v. ac.
   BUESTRU. - Zoot. . Mers al calului, în care
Fie. 723. — MERS IN BUESTRU.
 mişcarea picioarelor se face simultan şi a-aociat pe bipedele laterale - piciorul drept dinainte se mişcă în acelaş timp cu piciorul drept posterior, în cât s’ar putea asemăna
 b.  cu mersul a 2 oameni, care păşesc unul înaintea celuilalt. Viteza calului la b. este cu
 20 cm. mai mare . de 2 ori talia astfei că un cal de 1,60 m. la talie, face la b. 2,40 pe secundă, sau 8640 m. pe oră. Este un mers natural la elefant, cămilă şi girafă; sunt şi cai cu b. natural, dar de regulă el se dobândeşte prin exerciţiu si antrenament.
                                                                                            Gh. M.
   BUFNIŢĂ. - Zool. _ v. buhă.
   BUFFONIA. - Bot. - Gen de plante din fam. Caryophyllaceae. Capsulă bivalvulară, netedă, cu 2 seminţe. Frunze subulat-setacee, alipite de tulpină. Are un singur gen: B. parvi-flora Griseb., cu tulpină erectă, glabră, cu ramuri racemiforme. Frunzele superioare mai scurte ca cele inferioare. Sepalele de 2 ori mai lungi ca petalele. Creşte pe stepele cal-caroase din Dobrogea. înfloreşte Iulie-Au-gust.
   BUFO. - Zool. - v. broască.
   BUGET. - Econ. _ Este un plan de venituri şi cheltueli pentru o perioadă viitoare de timp, în care se enumeră şi se evaluează veniturile ce se pot percepe şi cheltuelile ce sunt de făcut. Acest plan este necesar pentru orice întreprindere, pentru orice administraţie publică, pentru orice gospodărie cât de mică.
   Etimologiceşte ,,buget“ derivă din cuvântul vechiu franţuzesc ,,boulgette“ care înseamnă sac, punguliţă. Drumul însă pe care î-a făcut cuvântul buget, până a întrat în ştiinţa finanţelor, este drumul istoric pe care l-au făcut multe cuvinte vechi franceze, ca prin Anglia să se întoarcă în ţara de origină şi în lumea întreagă cu înfăţişarea schimbată şi cu înţelesul deviat. Vechiul cuvânt francez luă în Anglia înţelesul de ,,punga regelui“. De aici, cu acelaş înţeles, apoi cu înţelesul lărgit de astăzi, s’a întors în Franţa, de unde mai târziu l-au împrumutat toate ţările* şi noi.
   Aceste consideraţii etimologice, duc la consideraţii istorice corespunzătoare. In trecut nu se făcea nici o deosebire între bugetul Statului şi bugetul personal al regelui - punga regelui, caseta regelui. - Noţiunea de buget al Statului a apărut pretutindeni, foarte târziu. In Prusia deabia Constituţia din 31 Mai 1850 garantează votarea veniturilor şi cheltuelilor de către reprezentanţii naţiunii. Şi totuşi, guvernul fiind independent de parlament, a dat posibilitate lui Bismark să eludeze acest drept al naţiunii şi să aplice, între anii 1862-1866, bugete alcătuite de el şi neaprobate de camera deputaţilor. In Franţa., dreptul bugetar a fost întronat în regimul reprezentativ de după 1 789, şi, totuşi, sub Napoleon I şi sub guvernul provizoriu din 1848, s’au pus impozite fără consultarea reprezentanţilor naţiunii, iar în 1852 Principele prezident, mai târziu Napoleon al III-lea, singur a redactat bugetul acelui exerciţiu. Aci nu e vorba de timpuri excepţionale de răz-boiu.
 Fig. 722. — BUDACĂ
BUGET
512
   In mod istoric cea dintâi ţară, care a întemeiat finanţele ei pe principiile ce şi astăzi stăpânesc bugetul Statului, este Anglia. Vechiul principiu al autorizării impozitului de către naţiune, consfinţit prin Petiţion of Right din 1628 şi Bill of Right din 1688, a atras supunerii parlamentului toate veniturile publice, astfel că înainte de sfârşitul veacului al XVII-lea, toate aceste venituri trecură sub controlul parlamentului. In schimb, principiul autorizării de către parlament, a cheltuelilor publice, a fost foarte greu şi mult mai târziu recunoscut în Anglia. încrederea în rege era mare, pentru a se supune controlului public actele sale de administraţie. Cât timp veniturile domeniilor Statului şi u-nele mici impozite, erau îndestulătoare pentru a acoperi necesităţile instituţiilor publice, nimeni nu se putea amesteca în afacerile coroanei şi să atingă prerogativele regale. De îndată ce aceste venituri n’au fost îndestulătoare şi a trebuit să se recurgă la impozite grele, amestecul public s’a infiltrat. Inca din secolele XIV şi XV, când regii cereau parlamentului autorizare pentru noui impozite, erau nevoiţi să dea explicaţii parlamentului prin comisarii lor, pentru a câştiga votul reprezentanţilor naţiunii. Acele explicări care se refereau, fie la necesităţile ce aveau a acoperi nouile impozite, fie la folosirea vechilor impozite încasate, sunt isvoarele principiului autorizării de către parlament a cheltuelilor publice. La început, aceste explicări erau foarte sumare şi de multe ori indicau numai un secret de Stat, de care nu avea Suveranul să dea nimănui socoteală. Insă în urma revoluţiei dela 1868, parlamentul a căpătat dreptul formal să controleze anumite cheltueli publice. Dar nici după această dată cheltuelile particulare ale casei regale nu au fost deosebite de cheltuelile Statului, deşi, pentru întâia oară, atunci, se fixase în Anglia o ,,listă civilă“. Prin listă civilă s’a înţeles atunci cheltuelile casei regale şi administraţiei civile: judecători, miniştri, ambasadori, pensii, astfel că majoritatea cheltuelilor publice, scapă controlului parlamentar. De-abia în 1830 şi mai precis în 183 7, la suirea pe tron a marei Regine Victoria, s'au dat toate cheltuelile publice ale Angliei în discuţia parlamentului, separându-se complet cheltuelile Coroanei de cheltuelile Statului.
   Principiul bugetului modern: discuţia anuală a veniturilor şi cheltuelilor publice, deşi admise de mult - 1689 - în Anglia, totuşi, din cauza introducerii treptate a evoluţiei lente a formelor publice, nici astăzi nu este în întregime aplicat. Sunt cheltueli şi venituri permanente, pe care parlamentul le a-probă odată pentru totdeauna şi venituri temporare sau cheltueli anuale, care înscrise pe estimate sunt cotate anual de parlament. Insă, în fiecare an, Ministrul de finanţe în expunerea bugetară pe care o face Camerii
 Comunelor, prezintă tabloul general şi comparativ al tuturor cheltuelilor şi tuturor veniturilor publice.
    In Franţa, fazele prin care a trecut noţiunea bugetului Statului sunt aproape aceleaşi ca cele din Anglia, cu deosebirea că au date mult mai apropiate de timpurile noastre. Parlamentul francez a câştigat în chip practic dreptul de vot al bugetelor de venituri şi cheltueli, deabia în 1817. Legea bugetară din acel an proclamă că ,,cheltuelile fiecărui ministru nu vor putea să depăşească creditul în massă, deschis fiecăruia din ei. Ei nu vor putea, sub responsabilitatea lor. să cheltuiască peste acest credit. Şi dela a-ceastă dată, evoluţia dreptului se face în sensul specializării creditelor. Astfel, ordonanţa din 1827 întinde principiul asupra diferitelor secţii ale cheltuelilor ministeriale, iar legea din 1831 asupra capitolelor fiecărei secţii.
    in România, istoria bugetului începe cu Regulamentul organic alcătuit în 1829. întâiul buget al principatelor 'româneşti - Moldova şi Muntenia - a fost alcătuit în 1831. De altfel, prin Regulamentul organic, se fixau cheltuelile anuale ale Statului, precum şi veniturile care urmau să fie încasate. Aceste cheltueli puteau fi modificate de Adunarea generală cu consimţământul corpului plenipotenţiarilor ţărilor garante. In art. 74 al Regulamentului organic al principatului Moldovei se stabilesc cheltuelile anuale ale Statului, după cum urmează:
                                                                                                        Piaştri
        I. Bir către Turci.................... 500.000
    II. Lista civilă a Domnului............. 800.000
        „De acum El nu va mai putea să-şi atribue nici o ramură de venit, nici să ceară dela nimeni biruri sau dări în natură“.
    III. Retribuţia funcţionarilor de tot felul 1.800.000
    IV. încălzitul şi luminatul diferitelor
        tribunale, departamente şi cancelarii 60.000
    V.   Cheltuelile agenţiei diplomatice a
        Moldovei la Constantinopol ... - 100       000
    VI Plata servitorilor dela tribunale,
        departamente     şi vămi...........  207   000
     VII. Echipamentul şi întreţinerea jandarmilor ................................ 850.000
 VIII.   Stabilirea şi menţinerea carantinei
        pe Dunăre............................ 100.000
    IX, întreţinerea poştei, cu poştalioane
        şi accesorii......................... 633  600
    X. Blanchete de poştă pentru serviciul
        guvernului...........................   30.000
    XI.  Pensii viagere şi ajutoare.......... 500.000
     XII. Şcoale publice, imprimerie şi bibliotecă ................................ 200.000
 XIII.   Seminarul de preoţi.................   60.000
 XIV,    Pavajul oraşului Iaşi............... 125,000
    XV,  Repararea drumurilor şi podurilor 75,000
 XVI.    Medici, subchirurgi, moaşe . . .       12,000
 XVII.   Casa Milelor........................  100.000
 XVIII.  închisorile publice.................   36,000
 XIX.    întreţinerea apeductelor............   75,000
    XX.  Indemnitate către Spitalul sf. cpi-
        riaon................................ *a.wv
 XXI.   Casa de rezervă...................... 259.975
                                                              Bugetul e făcut cu menţiunea că ,,Aceste
 513
BUGET
cheltueli hotărâte definitiv, vor servi de bază fixă şi permanentă pentru stabilirea impozitelor şi celorlalte venituri ale principatului, destinate să acopere totalul cheltuelilor şi nu vor putea fi destinate pentru alte servicii decât cele Specificate mai sus“.
   După cum se vede, din acest buget fixat prin regulament, viaţa publică era foarte redusă, cheltuielile neînsemnate. Un piastru reprezintă 22 bani. Cât de puţin se da şcolilor, lucrărilor publice, tuturor instituţiilor şi serviciilor publice, pentru funcţionarea lor.
   Pentru Muntenia, bugetul anului 1831 a fost încheiat în modul următor:
   La venituri;.............. Lei vechi 14.329.000
   La cheltueli..............„       ,,    12.144.628
   deci cu un excedent de . . ,,      „     2.184.372
                trecut la casa de rezervă.
   In general însă, bugetele principatului Munteniei s’au executat cu deficite însemnate, Lipsa unui recensământ, lipsa unei experienţe bugetare, nestrângerea dărilor la timp, populaţia sărăcită şi. redusă prin emigrările anterioare, au făcut ca gestiunea multor ani să se încheie cu deficite.
   In Moldova nu s’a întâmplat acelaş lucru. Bugetele acestui principat, de altfel jumătate din bugetul Munteniei, fiind mai cu îngrijire evaluate şi mai potrivite stării economice generale a ţării, s’au executat de cele mai multe ori cu excedente. Intre anii 1832 si 1850 numai în anii 1835 şi 1838, din cauza anilor agricoli răi, bugetele s’au soldat cu deficite.
   Greutăţile financiare, datorite în mare parte şi faptului că în principate nu plăteau dări decât clasele muncitoare şi productive, care din cauza modului neomenos cum au fost exploatate, erau într’o stare de mizerie şi decădere îngrijorătoare şi apoi, şi deselor schimbări politice ce au trecut asupra principatelor, au durat încă multă vreme, şi după Convenţia dela Paris.
   Deşi încă dela 1831 se găsesc bugete pentru principatele româneşti, ele nefiind votate de Adunări elective, nu sunt întemeiate pe principiile moderne ale bugetului. De abia la 1859, după încheerea Convenţiei dela Paris, când s’a recunoscut naţiunei dreptul de a consimţi impozitele sale prin reprezentanţii ei aleşi, dreptul de a consimţi şi discuta toate veniturile şi cheltuelile publice, de a discuta şi aproba bugetul alcătuit de Domnitor şi Guvern, dreptul de a controla şi a i se da seama despre executarea bugetului, se poate vorbi de un drept bugetar, în adevăratul înţeles al cuvântului.
   Convenţia dela Paris, întronând în principatele române o organizaţie democratică, a făcut să dispară şi nedreptatea privilegiilor, deoarece a adus principiul nou că: ,,toţi românii sunt egali înaintea legilor şi a impozitelor“. Această măsură n’a împlinit numai o
 necesitate socială, ci şi una economică, fiindcă din lipsa contribuabililor şi starea lor precară, veniturile publice erau din ce în ce^miÎf^ slabe şi mai neîndestulătoare, iar âătolria. Statului creştea la o proporţie însemnata faţă de totalul bugetului.                            .
   Astfel bugetul din 1859, nu este însemnat numai prin aceea că e întâiul buget votat de Adunarea naţională aleasă, dar şi prin^ aceea că el este întâiul buget prin care sjEiu impus la darea capitaţiei, toate clasele sociale.
   Dreptul bugetar introdus în ţările româneşti de Convenţia dela Paris dintr’odată şi în întregime, fără nici o legătură cu condiţiile juridice din trecut, este acelaş care la 1859 era cristalizat în toate ţările apusului. Prin Convenţie, se recunoştea suveranitatea naţiunii, în materie financiară. Art. 25 zice: ,,nici un impozit nu va putea fi înfiinţat sau adunat, dacă nu a fost consimţit de adunare“. Prin art. 22 se recunoaşte Adunării drepturile asupra votului bugetului: ,»Bugetul veniturilor şi acela al cheltuelilor, pregătite anual pentru fiecare principat, prin îngrijirea Hospodarului - Domnitorului - respectiv şi supuse Adunării, oare va putea să le amendeze, nu vor fi definitive, decât după ce vor fi votate de dânsa“. Iar prin art. 24 se recunoaşte dreptul de control al naţiunii: ,,încheerea definitivă a socotelilor, va fi prezentată Adunării, cel mai târziu în termen de 2 ani, socotit dela închiderea fiecărui exerc ţiu“. In urma unirei principatelor şi a unificării administrative, ce a avui. loc în anul 1862, s’a realizat o organizare financiară unitară, astfel că în 1863 avem întâiul buget unificat şi, deci, întâiul buget al României.
   Examinarea bugetelor principatelor româneşti, ne pune în lumină s tuaţia financiară grea în care se zbăteau, în ultimul timp, micile principate. Evaluări disproporţionate şi nereale de venituri, sporiri necurmate de cheltueli, apoi bugete nevotate la timp, sau chiar nevotate, continuându-se necurmat, fără control, bugetul anului trecut, au dus la ruina financiară a acestor ţări. Unirea principatelor a adus nouei ţări care se ridică, ca zestre, o situaţie financiară neînchipuit de grea, care, din cauza nevoilor de organizare ale administraţiei şi armatei, împroprietărirea ţăranilor, pierderea veniturilor din arenzi, de pe moşiile Statului, s’a înregistrat şi mai mult, astfel încât la sfârşitul domniei lui Alexandru Ion I. Cuza, creditul Statului era secat cu totul, casele publice goale şi tezaurul împovărat cu o datorie, pentru acele timpuri considerabilă.
   In desvoltarea istorică pe care a luat-o bugetul, se pot distinge următoarele trepte:
   întâia treaptă a fost, când s’a recunoscut principiul că impozitul trebuie să fie consimţit de reprezentanţii acelora cari au a-1 plăti;
 33
BUGET ŢĂRĂNESC
514
   A doua treaptă a fost, când reprezentanţii naţiunii au câştigat dreptul să supravegheze folosirea sumelor ridicate şi să discute motivele, care necesită impozitul;
   A treia treaptă a fost, când s’a câştigat dreptul să se d-scute veniturile şi cheltuelile, care nu intrau sub competenţa suveranului;
     A patra treaptă a fost, când s’a câştigat dreptul să se discute şi să se aprobe veniturile şi cheltuelile publice fără deosebire;
   Şi ultima treaptă a fost, când s’a câştigat dreptul ca adunarea electivă să discute şi să voteze periodic veniturile şi cheltuelile Statului.
   Din definiţia şi consideraţiile istorice, asupra bugetului, pe care le-am enumerat mai sus, se pot deduce caracterele bugetului modern.
   A face un buget, înseamnă a prevedea, a enumera, a evalua şi a compara periodic, dinainte şi pentru o per-oadă de timp viitoare, cheltuelile de făcut şi încasările de perceput.
   Bugetul, deci, nu este numai un tablou de venituri şi cheltueli, el este un act de prevedere, pentru o perioadă viitoare.
   Bugetul nu este un bilanţ - un tablou, conţinând activul şi pasivul Statului, într’un moment dat, o evaluare a averei şi datoriei Statului, într’un moment dat, un inventar din care să se vadă puterea financiară a ţării _ el este un program financiar, un plan de acţiune, cu evaluări exacte, ipotetice sau convenţionale.
   Bugetul nu este o evaluare mijlocie, - un tablou de cheltueli şi venituri ale unui an mijlociu, dedus din socotirea unui şir de ani trecuţi, un relevat statistic, - el este un act de guvernământ, un prograim financiar, pentru o perioadă de timp viitoare.
   Bugetul nu este un cont - un relevat de încasări efectuate, de cheltueli acoperite, într’un Stat dat, în cursul unei perioade de timp scurse, o situaţie financiară, precisă, cu excedent sau deficit sigur, o recapitulare a faptelor întâmplate - el este viitorul, drumul care este de parcurs, este o situaţie de prevedere, cu excedent sau deficit probabil.
   Bugetul nu este numai o evaluare aritmetică, ci un act juridic şi politic.
     Calităţile generale ale unui bun buget public, sunt: publicitatea, claritatea, sinceritatea, unitatea, anualitatea, personalitatea contabilă şi puterea de lege.
   Aceleaşi principii, mai puţin publicitatea şi puterea de lege, se aplică în totul şi bugetelor particulare, care sunt tot atât de necesare pentru toată lumea, fiindcă fără o ordine în operaţiile economice şi financiare şi fără o cumpănire raţională între cheltueli şi venituri, nu poate exista o rânduială în viaţa economică şi socială, nici particulară, nici publică, nici individuală, nici socială.
                                      N. Ghiul.
    BUGET ŢĂRÂNESC. _ Econ. rur. - Formular de anchetă economică, anuală sau întâmplătoare, folosit de Secţia Economică Rurală din Institutul de Cercetări Agronomice al României şi de Secţia Monografică a Seminarului de Sociologie, Etică şi Politică a a Facultăţii de Litere din Bucureşti, în cerce-, tarea gospodăriilor agricole mici. Cuprinde o parte descriptivă şi bugetul propriu zis. In prima se trece: numărul membrilor familiei şi etatea lor; valoarea inventarului gospodăriei compus din teren, clădiri, plantaţii, a-nimale, maşini, unelte şi provizii; terenul şi suprafaţa cuprinsă de fiecare plantă cultivată
    cu producţia respectivă.
    Bugetul propriu zis are 4 părţi deosebite: 1. Agricultura propriu zisă; 2. Menajul, -hrana 3. Familia; 4. întreprinderi anexe şi munca lăturalnică.
                                            Incheerea bugetului.
    1.    Agricultura propriu zisă. Se calculează înitâi venitul brut al gospodăriei. Acesta se compune din totalul încasărilor obţinute pe produsele vândute, la care se adaugă valoarea produselor luate din gospodărie pentru nevoile menajului şi familiei. Din venitul brut se scad cheltueielile gospodăriei - plata argaţilor, cheltueli făcute cu îngrijirea animalelor, amortismente, impozite, etc. .. şi se obţine venitul agricol care este partea din venitul brut cu care se întreţine o familie de agricultori mici. In cifra vefiitului agricol se găseşte înglobată cota cuvenită capitalului agr-col ca şi cota cuvenită muncilor prestate de familia gospodarului.
    Dacă din venitul agricol se scade plata muncii cuvenită, în urma socotelilor noastre, membrii famliei carii au muncit în gospodărie, şi se adaugă arenzile şi dobânzile plătite, se obţine venitul net.
    Datorită uşurinţei în calculare, venitul a-gricol este un criteriu mai sigur în judecarea situaţiunii economice a gospodăriilor ţărăneşti, iar venitul net are importanţă deosebită pentru gospodăriile mari unde familia nu depune muncă proprie.
    2.    Menajul. La valoarea totală a produselor cumpărate de pe piaţă se adaugă valoarea produselor luate din gospodărie pentru nevoile menajului şi cifra rezultată dă totalul c'heltuelilor efectuate pentru menaj.
    3.    Familia. La valoarea totală a produselor cumpărate de pe piaţă pentru familie - haine, ghete, opinci, lână, bumbac, tutun, etc. - se adaugă cheltuelile efectuate pentru nevoile familiei - copii la şcoală, danii, doctorii, medicamente, etc. - şi voloarea produselor luate din gospodărie pentru familie _ lână, fuior, etc. Cifra rezultată constitue cheltuelile totale aile familiei.
    4.    întreprinderi anexe şi munca lăturalnică. La venitul rezultat din întreprinderile anexe ale gospodăriei - de ex. dela o moară - se
 515
BUHĂ-BUJOR
 adaugă munca lăturalnică - cărăuşie, muncă efectuată de membrii familiei în gospodării străine, etc. şi cifra rezultată dă venitul întreprinderilor anexe.
   Dacă se adună venitul dela agricultura propriu zisă, adică venitul agricol, cu venitul întreprinderilor anexe, se obţine venitul total al gospodăriei. Din acesta dacă se scade consumul total al familiei - cheltuelile totale ale menajului, plus c/heltuelile totale ale familiei - se obţine excedentul sau deficitul u-nei gospodării, după un an de activitate.
   Prin excedent se înţelege surplusul de venit, după ce au fost satisfăcute menajul, familia şi agricultura. Deficitul se obţine când agricultura făcută într’o gospodărie, nu poate satisface traiul zilnic al familiei şi agricultorul este nevoit să recurgă la împrumuturi.
                                      I. Vas.
   BUHĂ. _ Zool. - Pasăre răpitoare nocturnă, din ord. Striges. Are ciocul mai întotdeauna recurbat chiar de la rădăcină, cu ceară acoperită de pene setiforme. Capul este rotund, mare, ochii proeminenţi şi mari, îndreptaţi înainte. Penajul feţei formează un văl. Piciorul este penat până la degete, uneori şi acestea sunt prevăzute cu pene. Degetul extern se poate îndrepta înainte sau înapoi. Penajul este uşor, moale, ceiace îi permite să sboare aproape fără sgomot. Aceste păsări stau ziua de obiceiu ascunse în scorburi, crăpături de stânci, mine, poduri de case, etc., în orice loc ferit şi întunecos, ieşind numai noaptea. Se hrănesc cu insecte şi mai cu sieamă cu mici mamifere. Păsări utile omului - din stomahul unui ciuhurez, Martin a scos 75 de larve mari, consumate toate odată, iar Lenz a calculat că o bufniţă comună poate consuma în-tr’un ian 1500 şoareci sau alte mici rozătoare.
   Speciile mai cunoscute şi mai frecvente în ţara noastră sunt:
   Stryx uralensis Pali. - v. ciuhurez cu coadă lungă.
   Bubo bubo L. Sin Stryx bubo L. - sin. buhă mare, bou de noapte, bufniţă, buhac, uhu. Este cea mai mare din toate. Capul prevăzut cu 2 moţuri de pene, aripele măsurând 34,5 cm. lărgime, pene ruginii. Trăeşte prin pădurile înalte, prin peşteri şi arbori scorburoşi.
   Sturnia uluia L. - v. ciuhurez porumbac;
   Stryx aluco L. - v. ciuhurez de pădure.
   Tyto alba Scop. _ v. strigă.
   Asio otus - v. ciuf de pădure.
   Asio flammeus Pantoff. - v. ciuf de baltă.
   Aegolius tengmalmi Scop. - v. cucuvea încălţată;
   Athene noctua Scop. - v cucuvea.
   Otus scops L. - v. ciuf pitic.
   Glaucidium passerinum L. v. cucuvea pitică de brădei.
   BUHA SEMĂNĂTURILOR. - Ent. _ Agro-tis segetum. Lepidopter din fam. Noctuelide. Fluture puternic, picioare armate cu spini
şi abdomen conic. Aripele anterioare sunt cenuşii-închis, cu desene caracteristice, - cele posterioare cenuş:i-deschis. Are o arie de răspândire foarte mare. Cauzează pagube im_ portante cerealelor, gramineelor şi chiar leguminoaselor. II putem observa, în câmp, din Maiu până în August. Larva e cunoscută sub numele de viermele cenuşiu, ce cauzează pagube mari, mai ales culturilor de sfeclă, varză, cartofi, etc., cărora le distruge părţile cărnoase.
   Iarna o petrece în pământ, în amorţire, până primăvara, când se transformă în insectă perfectă. F.ig. 724.
Fig. 721. — BUHA SEMĂNĂTURILOR. — Agrotis.
   Combaterea prin mijloace directe n’a dat rezultate practice, aşa că, s’a recurs la mijloace preventive. Pentru aceasta, se recomandă semănăturile timpurii, cia plantele să fie destul de viguroase la apariţia larvelor.
   BUHAI. - Zoot. _ Denumire dată taurului în Moldova.
   BUHAI. - Ind. ţar. - Sin. crainic. - Piesă la moara ţărănească - v. ac. - cu care se ridică sau se scoboară poliţa, pârsnelul şi pietrele, pentru a face făina mai măruntă sau mai aspră.
   BUHAI DE BALTĂ. - Zool. _ Botaurus stel-laris. Pasăre băltăreaţă, în trestiile de lângă apă. Se nutreşte cu peşti. Cioc lungăreţ şi ascuţit. Pe spate galben-ruginie, cu pete şi desene cenuşii, pe coapse mai deschisă. Creştetul negru şi gâtul alb. Pielea picioarelor e verde, pe la încheeturi galbenă. B. are obiceiul de a băga capul în apă şi a sbiera ca un viţel _ de unde îşi trage şi numele.
   BUIANDRUG. - Constr. - Suport., făcut din beton armat, lemn de stejar sau de altă esenţă tare, fixat deasupra uşii şi ferestrii cu scopul de a susţine mai bine greutatea porţiunei de zid care se construeşte în sus. B. trebue să fie de grosimea zidului şi se aşează cu capetele pe acesta.
   BUJOR. - Bot. _ Amaranthus caudatus L. Plantă erbacee din fam. Amarantaceae. Frunze alterne, oval lanceolate, peţ olate. Flori mici, monoice, aşezate în panicul de culoare roşie închis, atârnând în jos ca o coadă. Bracteele întrec puţin periantul, aré
 5 stamine. Originară din Indii şi cultivată
BUJOREI
516
 ca plantă decorativă. Sunt foarte multe varietăţi. înflorirea din Iulie-Septembrie. - Fig. 725.
   —      Paeonia offi-cinaÎis L. - sin. rujă de Rusalii, roşioară plantă erbacee din fam.
   Ranunculaceae. Rădăcini tuberculoase, tulpina simplă, frunze alterne, mari, neegale, flori mari, solitare, roşii-violacee, seminţe de mărimea unui bob de mazăre sau puţin mai mici. Origi, nară din Sud-ves-tul Europei. Cultivată ca plantă de grădini. înfloreşte Maiu-Iun:e. Fig. 726.
                                           Fig. 725. — BUJOR - - Ama ranthus caudatus.
Fig. 726. — BUJOR
Paeonia officinalis
   —      Paeonia roimanica Brandza - sin. bujor românesc plantă erbacee din fam. Ranunculaceae. Rădăcini fibroase, fasc’culate, tulpina erectă, frunze lung peţiolate, glabre, verzi închise, flori mari, roşii aprins. Creşte prin dumbrăvi, poene, marginea pădurilor. Introdusă şi în cultură. înfloreşte Maiu-Iunie.
   —      Paeonia romanica Brandza - sig. bujor de munte. - v. smirdar.
   BUJOREI. - Bot. - Sin. untu-vacii, sculă-toare, coaiele popii. - Orchis morio L. Plantă erbacee din fam. Orchidiaceae. Tuberculi glo-
 buloşi, nedivizaţi. Tulpină simplă, erectă. Frunze oblongi-lanceolate. Flori lila, rose, rar albe, dispuse în racem terminal. Creşte prin fâneţe, livezi, poieni şi margini de păduri. înfloreşte Aprilie-Maiu. Fig. 727.
   —     Orchis papilionacea L. - Sin. gemăna-riţă, sculătoare. Plantă erbacee din fam. Or-
Fig. 727. — BUJOREI — Orchis morio.
 chidaceae. Tuberculi întregi şi globuloşi. Tulpină dreaptă, 30 cm. înălţime. Frunze scurte, învaginate pe tulpină. Flori mari, purpurii, aşezate în spice ovale. Creşte în asociaţii prin livezile uscate, pe colinele expuse soarelui. Înfloreşte Aprilie-Maiu.
                           Fig. 728. — DIFERIŢI BULBI: bulb solid — Col-chicum autumnale, bulb solzos de crin, bulb tuni-cat de praz.
   —     Orchis fusca Jacq. _ Sin. poroinic. Plantă erbacee din fam. Orchidaceae. Tuberculi
 517
BULAT-BUl GAR1A
 întregi, ovali. Tulpina dreaptă şi puternică, Frunze mari, oblonge. Flori reunite în spic conic-oblong, casca roşu-brună, cu puncte roşii-purpurii, labelul alb sau roz, cu puncte
Fier. 729. — BULBUCI — Trollius europaeus.
 catifelate violaceu. Creşte prin păduri umede şi umbroase. Înfloreşte Maiu-Iunie.
   BULAT. - Ind. ţăr. - Cuţit pentru făcut cercurile de lemn.
   BULB. - Bot. - Un rizom scurt şi umflat, sau un mugure cărnos acoperit de solzi şi ascuns mai mult sau mai puţin în pământ. Aşa sunt: căpăţâna de ceapă, usturoi, etc. Fig. 728.
   BULBILI. - Bot. Mici bulbi ce nasc pe părţile aeriene ale plantelor.
   BULBOCODIUM. . Bot. - G-n de plante din fam. Liliaceae. Are perigonul profund. Tubul peri-gonulu’ scurt. Un singur stil, în trei lobi la vârf. Frunzele apar odată cu florile. Speca: B. ver-sicolor: frunzele verzi; florile ro-zacee; filamentele staminelor sunt verzi; stilele sunt libere ; fructul o capsulă cu 3 vârfuri.
   BULBOR. - Bot. „ Trollius europaeus L. -v. bulbuci.
   BULBUCI. - Bot. - Sin. bulbor, - Trollius europaeus L. Plantă erbacee din fam. Ranun-culaceae. Tulpina dreaptă. Frunze segmentate în 5, romboidal-trifide, de culoare verde
   închis. Flori mari, galbene, cu vinişoare verzi pe dinafară.. Fructe capsule linear-oblonge, coriacee, cu numeroase seminţe. Creşte prin păşunile alpine. înfloreşte Maiu-Iunie. Fig.
 729.
   B.    de balta. - Caltha palustris L. - are tulpina fistuloasă, frunze groase lucitoare, flori galbene-aurii. Creşte prin bălţ , mlaştini, locuri umede. înfloreşte Martie-Maiu.
   BULDOG. - Zoot. - v. câini.
   BULEMIE. - Med vet. _ Foame excesivă, urmată de ingerarea unei mari cantităţi de alimente.
   BULET. _ Zoot. - La cal este articulaţia dintre fluerul piciorului şi chişiţă; se mai zice gleznă.
   BULETURĂ. - Zoot. _ Deviaţia articulaţiei buletului - la cal - înaintea liniei de aplomb normal. Buletura este de gradul I, II, III, după cum deviaţia articulaţiei este mai puţin sau mai mult pronunţată. Ea se produce prin scurtarea tendoanelor îndoitoare ale picioarelor şi constitue un semn de uzare avansată şi pretimpurie.                       Gh. M.
   BULGĂRE. - Agrol. _ Bucată compactă de pământ. Campaccitatea bulgărilor este hotărltă de natura solului, apoi de aşezare - structură
 - şi conţinutul de apă. Argila uscată dă bulgării cei mai tari. B. cât. nuca sau ceva mai mari sunt favorabili semănăturilor de toamnă, căci adăpostesc plantele în timpul iernii, o-presc zăpada, iar primăvara se desfac şi acopăr lulp nile plantelor cărora le măreşte fixitatea şi le provoacă înfrăţirea - v. bulgăros.
   BULGARIA. _ Stat. - Suprafaţa totală 103.146 km." - din care 21.000 km.2 sterili;
 6 mii. locuitori.
   Agricultura. Agricultorii formează majo-
— BULGARIA.— Şcoala de agricultură de la SA-DOVA, cu câmpurile de experienţă.
 ritatea populaţiei _ 80%. Loturile «mici -5 ha. - sunt foarte numeroase. Proprietatea păşunilor şi a pădurilor este comună.
   Sistemele de cultură încă primitive, cu tendinţe de îmbunătăţire - întrebuinţare de maşini şi îngrăşăminte.
BULGARIA
 518
   Ultimii ani au adus o mărire a suprafeţelor cu cereale, în detrimentul plantelor comerciale - tutun şi trandafiri.
   Cultura orezului, care s*a triplat faţă de 1914, - se bucură de multă atenţie, ca şi a tomatelor, strugurilor şi trandafirilor pentru esenţă.
   Ouăle ocupă un loc important în exportul agricol, ca şi brânzeturile.
   Teritoriul agricol se împarte: arabil 3 mii.
 716.070   ha.; grădini 65.880 ha.; vii 68.046 ha.; trandafiri 7.650 ha.; duzi 2.576 ha.; livezi şi păşuni 1.320.090 ha.; păduri 2 mii. 881.264 ha.; păpuriş 95.360 ha.
   Creşterea animalelor formează o ramură destul de importantă. Valoarea produselor a-nimale exportate reprezintă cam a cincea parte din exportul general.
   rul lor se ridică la aproximativ 185 mii capete.
   Numărul de bovine se ridică la cca. 1 mii.
                             Fig. 731. — BULGARIA. — Şcoala de Viticultură din PLEVNA.
   Pieţele principale de desfacere sunt Con-stantinopole şi Palestina.
   Numărul de cai atinge o cifră de aproximativ 482 mii de capete. Rasa locală din Bulgaria este reprezentată printr’un cal de talie mică, robust şi foarte rezistent. îmbunătăţirea lui se face cu armăsari din rasele a-rabă, anglo-arabă şi în ultimul timp şi Nonius, pentru a creia un cal pentru agricultură. Statul întreţine 3 herghelii, la Kabiuk, Clementina şi Bojuriste, unde se găsesc aproximativ 300 iepe mame. Afară de herghelii, mai există 3 depozite de armăsari, la Fili-popol, Stara Zagora şi Kajaburun cu un total de oca. 300 armăsari. - Fig. 732.
   Alături de cai, în Bulgaria se creşte pe o scară destul de însemnată şi măgarul, care în regiunile muntoase înlocueşte calul. Numă-
                          Fig1. 732. — BULGARIA.— Cal arab la ferma CLEMENTINA.
 820.000  capete. Rasa cea mai răspândită este rasa Isker, - Fig. 733 - de culoare vânătă cu talia mică - 90-1 1 0 cm. _ şi o greutate de 1 20-150 kg. Printr’o selecţie metodic condusă, sau realizat în ultimul timp progrese apreciabile în îmbunătăţirea acestei rase, ajungând la animale cu greutatea de 300-400 kgr. şi cu o producţie de lapte de 1600-2000 kgr. pe an şi 5-8% grăsime. Boii din această rasă sunt apreciaţi pentru munca lor. Dintre rasele importate cele mai răspândite sunt Simmental, Pintzgau, Montafonă şi Angler. Alături de bovine, creşterea bivolului ocupă o treaptă importantă. Nuimărul lor se ridică la aproximativ 450.000 capete.
   Creşterea oilor este foarte răspândită, a-tingând o cifră de cca. 8.800.000 capete. Ea se faoe pe o scară relativ primitivă. Ca rase găsim cele mai importante, ţurcană şi Carna-bat. Valoarea economică a oilor este foarte mare. Producţia anuală de lână atinge cca. 14 milioane kgr., iar producţia de caşcaval
...
                          Fig. 733. — BULGARIA.— Boi de rasă Isker, la ST ANIM AK A.
 cca. 5-6 milioane kgr., şi a telemelei cca.
 22-25 mii. de kgr.
   Creşterea caprelor este mai puţin răspândită. Numărul lor se ridică la aproximativ
 1,260.000 capete.
519
BULGĂRESC-BULONEZ
   Dintre rasele de porci cele mai răspândite sunt rasa Mangaliţa şi câteva rase locale, dintre care cel mai important este porcul de Sadowa. Nuimărul de porci este de cca. 1 mii. de capete. îmbunătăţirea sie face cu rasa York.
   Acţiunea Statului pentru îmbunătăţirea raselor de animale se rezumă la procurarea de masculi buni, pentru staţiunile de montă şi la oreiarea sindicatelor de creştere şi controlul productivităţii.                    A. M.
   BULGĂRESC. Calul. . De aceiaşi origine ca şi calul românesc, e un amestec de cai arieni - trăpaşi mici _ şi mongoli. Aria geografică a calului bulgăresc e limitată în cuprinsul graniţelor statului bulgar. Odată cu venirea coloniştilor bulgari în Sudul Basarabiei el a fost adus şi în acest ţinut. In decursul dominaţiunii Turcilor asupra Bulgariei, ei au adus ciai arabi, cari au influenţat mai mult sau mai puţin asupra vechiului cal bulgăresc. Vechiul cal bulgăresc era de o talie mică, nearmonic în formele lui corporale, capul mare în raport cu gâtul. Spinarea lungă, crupa teşită, pântece mare, picioare bune, aploimb defectuos, mai ales la membrele posterioare, copită bună, păr abundent, rezistent, cu un temperament vioi şi puţin pretenţios la hrană. In decursul timpului, sub influenţa infuziunii de sânge arab, calul bulgăresc şi-a modificat formele. Aşa încât calul actual în general e mic şi îndesat, cu capul mic şi uscat, frunte lată, nările largi, ochii vii, urechile m'ci, ganaşele largi, gâtul subţire şi nu prea musculos, iar adesea se ob-seivă gât. de cerb; Greabănul este proeminent şi se prelungeşte cu o spinare scurtă şi largă. Şalele sunt scurte, largi şi muşchiuloase. De obiceiu se găsesc cai cu o crupă scurtă şi o-blică, iar uneori chiar cu o crupă destul de dreaptă. Pieptul este larg şi adânc. Spata este dreaptă şi lasă de dorit în privinţa lungimii. Membrele sunt scurte cu tendoane detaşate şi prevăzute cu articulaţii largi. Copitele sunt în general mici şi tari. Bolile de copită sunt
 o raritate. înălţimea la greabăn în medie e de 130-140 cm. Culoarea predominantă este murgă; ceva mai puţin răspândită e culoarea roibă şi rareori se observă culoarea vânătă sau neagră.
   Calul aşa cum l-am descris mai sus se află şi astăzi în ţinuturile muntoase şi de şes ale Bulgariei, acolo unde n*a intervenit acţiunea de ameliorare a rasei. Deşi cu mult fond, acest cal nu poate satisface toate nevoile şi toate exigenţele remontei, motiv pentru care guvernul bulgar se ocupă serios cu a-meliorarea lui. îndrumarea care i se dă astăzi prin intervenţia directă a statului, este în direcţia satisfacerii necesităţilor cavaleriei u-şoare.                                  V. L.
   BULGARIACEAE. - Bot. - Familie de ciuperci Ascomycete, subord. Discomycetes. Ca.
 racterizat prin fructul lor gelatinos şi tremurător, rotund sau cu forma de cupă. As-cele ies deasupra himeniului, iar ascosporii sunt aruncaţi afară cu putere.
   BULGĂROS. - Agrol. - B. este pământul ca. re rămâne în bulgări, nu se mărunţeşte când este lucrat - în special la solurile argiloase. Compacit.atea este în funcţie de coeziunea gră-unciorilor de pământ şi depinde de natura, mărimea acestora, spaţiul lacunar şi de canti. tatea de apă ce sie află în sol. Argila, prin natura ei şi prin fineţe, face să crească coeziunea. Un bulgăre de argilă curată complet uscat, va opune o rezistenţă la sfărâmare de 700 ori mai mare decât un bulgăre de humus uscat; când ambii bulgări conţin circa 20% apă - din capacitatea lor -, argila va opune
 o rezistenţă de 50 ori mai mare decât humusul şi când ambii bulgări conţin 40% apă, argila opune o rezistenţă de 20 ori mai mare decât humusul.
   Pentru ca solurile grele - argiloase - să se mărunţească, se cere să potrivim timpul de arat când pământul este înflorit - umiditate potrivită _ şi să grăpăm imediat. Gu-noirea cu bălegar de grajd - pentru îmbogăţirea în humus - şi arăturile adânci toamna
 - negrăpate - fac solul mai puţin compact -îl afânează -. Deasemenea şi marnarea - v. coeziune.                         Amil. Vas.
   BULION. - Med. - Mediu de cultură lichid; un fel de supă care se prepară din carne de bou, de cal, din ficat, din splină, o parte, apă două părţi. Pentru a prepara bulionul, se toacă mai întâi carnea, se adaugă apa şi se fierbe, amestecând cu o lingură până ce se produce o zeamă gălbue, limpede. Aceasta se strecoară printr’un filtru de hârtie sau prin vată şi lichidul limpede care se obţine, se numeşte apa de carne. Dacă la aceasta se adaugă 10 gr. peptonă şi 5 gr. sare de bucătărie, se fierbe şi se filtrează din nou, se obţine bulionul.
   Bulionul întrebuinţat în bacteriologie tre-bue să fie limpede şi să aibă o anumită re-acţiune _ se stabileşte PH. _ De la bulion se pleacă pentru a se prepara alte medii solide -agarul, gelatina -, sau lichide _ bulionul cu ser, bulionul glicerinat.              M.  M.
   BULION. - Ind. agr. - Produs de conservare al pătlăgelelor rofii - v. conservare.
   BULONEZ. - Zoot. _ Rasă de cai de povară din provincia Boulonnais _ Franţa în departamentul Pas de Calais. E o rasă veche şi are origină belgiană. Formată printr’o se-lecţiune riguroasă. Registrul genealogic datează de 40 ani. Talia între 1.58 m. şi 1,70 m. Grupată în două forme: b. mare - 1,70 m. _ şi b. mic - 1,60 m. - Are urechi mici, gâtul gros, încordat, spinarea scurtă, greabănul înecat în grăsime, capul pieptului des-voltat, muşchiulatură puternică, coada păroasă, prinsă jos, membrele scurte şi solide*
BULL-TERRIER~BUMBAC
520
 copita puternică. Culoare vânătă. Cai puternici, putând trage până la 4000 kgr. A-ceastă rasă a fost introdusă şi în ţara noastră, dar rezultatele nu au fost satisfăcătoare; se
Fig. 734. — CAL BULONEZ.
aclimatizează greu, iar corcii obţinuţi cu rasele autochtone sunt inferiori celor căpătaţi prin încrucişarea cu calul ardenez, bunăoară. - Fig. 734.
   BULL-TERRIER. - Zoot. - v. câini.
   BUMBAC. - Fit. - Gossypium. Gen de plante textile din fam. Malvaceae. Plante erbacee sau lemnoase . anuale în regiunile temperate, cu frunzele întregi, lobate sau palmat-lobate. Florile pe tipul 5, cu corola galbenă sau roşie. Fructul o capsulă loculicîdă, cuprinzând 30-35 seminţe acoperite cu peri lungi de 2-4 cm., unicelulari, în formă de panglică răsucită, peri ce reprezintă fibrele textile ale plantei. Sunt de culoare albă, rareori
                            Fig. 735. — BUMBAC ASIATIC — Gossypium her-baceum.
gălbui şi constituesc materialul denumit în comerţ bumbac. Seminţele cuprind 23% u-lei, comestibil, întrebuinţat în alimentaţie. Se cultivă mai multe specii:
   G. herbaceum L. originară din Asia, frun-
zele cu 5 lobi, rotunjiţi şi florile galbene. Are numeroase varietăţi. . Fig. 735.
   G. arboreum e o specie arborescentă, cultivată mai mult în Egypt, Arabia, India. Are frunzele cu 5 lobi, flori purpurii.
   G. peruvianum, originar din Cordilieri, important prin varietatea G. barbadense, foarie mult cultivată în nordul Americei. Are frunzele inferioare 5 lobate, iar cele superioare trilobate; florile galbene; este specia cea mai de demult cunoscută şi răspândită.
   G. Hirsutum, originar din America Centrală. Are portul înalt, stufos. Florile albe sau roşcate. Are vegetaţia mai lungă decât G. herbaceum. - Fig. 736.
   Bumbacul nu suportă îngheţul, De aceea, cultivat în regiunile temperate devine plantă anuală, deşi în ţările tropicale durează 3-5
                           Fig:. 7"6. — BUMBAC AMERICAN — Gossypium hirsutum.
ani. Cere un climat ploios în timpul creşterii vegetative şi unul uscat în epoca maturităţii. Cere un pământ afânat - argilo-nisipos sau chiar nisipo-argilos, cu mult humus. Are nevoie de cca. 500 mm. ploaie din care 2/3 în prima perioadă de vegetaţie. Ae-olamentul cel mai bun e cel trienal, în care bumbacul ocupă locul plantei prăşitoare.
   Cultura b. Se poate recomanda cultura bumbacului în Câmpia Dunării, începând din Banat până la Galaţi şi în Dobrogea. Solul şi clima din aceste părţi ale ţării, s’au dovedit bune pentru cultura b.
   Bumbacul cere un pământ gras, curat de burueni şi bine lucrat. Deaceia este absolută nevoie de o îngrăşare a pământului cu bălegar. B. are rădăcină pivotantă, puternică, merge adânc în pământ şi pentru aceasta este nevoie de o arătură adâncă de toamnă. Primăvara grăpăim puternic, sau dăm cu cultivatorul.
   Semănatul se face în cuiburi, după ce am
 521
BUMBACARIŢĂ-BUNGH1ŞOR
grăpat la sfârcitul lunei Aprilie. Distanţa între rânduri este de 80-100 cm., iar între cuiburi de 50-70 cm. In fiecare cuib se pun
 7-8 seminţe. Cantitatea de sămânţă ce se dă la ha. este de 25-35 kgr. Pentru a uşura în-colţirea seminţelor, e bine ca înainte de semănat să le ţinem ! 2 ore în apă călduţă. A-dâncimea de însămânţare este de 5-6 cm. Odată pusă în pământ, sămânţa se calcă uşor pentru a produce ridicarea apei din a-dânc la sămânţă, cu scopul de a înlesni în-colţirea. După semănat trecem peste toată întinderea cu grapa de fier cu colţii în sus sau cu o grapă de mărăcini. Pentrucă tulpina bumbacului se rupe uşor, va trebui să-l a-părăm de vânturi, făcând perdele de protecţie din sorg sau din porumb.
   Lucrări de întreţinere. Când plantele au 5-6 cm. înălţime şi rândurile se disting bine, dăm prima prăşilă, cât mai în faţă. La 3-4 săptămâni dela semănat vom completa cuiburile goale, fie prin transplantarea bumbacului din răsadniţe anume făcute, fie printr’o nouă însămânţare a acestor cuiburi.
   Răritul este deasemenea o lucrare importantă, şi trebue făcut când plantele sunt la
 3-4 frunze. In fiecare cuib se vor lăsa cel mult două fire, sănătoase şi bine desvoltate. După această lucrare vom prăşi cultura de bumbac de câte ori se simte nevoie, când se formează scoarţa sau când se ivesc burue-nile. In tot cazul, culturile de b. vor fi prăşite până ce plantele s’au desvoLat astfel, în cât umbresc bine pământul şi deci apa nu se mai pierde prin evaporare, iar buru-enile nu se mai pot ivi.
   Recoltarea b. se face atunci, când capsulele
 - fructele . sunt bine coapte. - Fig. 737 - Coa.
Fig. 737. — FRUCT DE BUMBAC.
 cerea se face începând cu capsulele din partea de jos a plantei, către vârf, Deaceia nu se recoltează de odată toate capsulele depe o plantă, ci numai acele bine coapte. Pe celelalte le lăsăm să se coacă complet. Recolta-
 rea bumbacului poate să înceapă cam pela 20 Septembrie. O capsulă bine coaptă se desface complet, puful este alb şi înfoiat, iar sămânţa tare. _ Fig. 738 - Nu se vor recolta capsulele care abia au început să se desfacă, deoa_ rece puful pe care-lvom obţine este necopt, lipicios şi greu de lucrat, iar seminţele nu vor
Fig. 738. — SĂMÂNŢĂ DE BUMBAC.
 încolţi. Recoltarea se face cam din 6 în 6 zile şi numai pe timp uscat. Ne voim feri de a amesteca puful cu părţi din capsulă sau frunze. Puful trebue luat cu 3 degete, astfel ca să rămână capsula goală pe tulpină. Recolta de puf se întinde în straturi subţiri pen. tru a se usca de ultimele urme de umezeală.
   Din seminţele de b. se extrage un ulei comestibil, iar resturile formează turtele întrebuinţate în alimentaţia animalelor.
   BUMBACARIŢĂ. - Bot. - Eriophorum an-gustifo!ium Roth. sin. E. polystachyum L. Plantă ierboasă din fam. Cyperaceae. Tulpina cilindrică. Frunze liniare. Florile hermafrodite, dispuse în spicul mic, roşcat sau ver_ de-negricios. Spiculele la vârful unui pedun-cul neted. Perigonul cu mulţi peri, care la fructificare ia aspectul de lână, lungindu-se până la 4 cm. şi ajută fructul la sburat.
   E. latifoliuim Hoppe - Tulpina obtus-triun-ghiulară. Frunzele la vârf au 3 muchi. Florile dispuse în mai multe spicule. Perigonul cu mulţi peri. Se găsesc prin fâneţele din munţi, care sunt umede şi mlăştinoase.
   BUMBUREZ. . Bot. - Schoenus nigricans L. Plantă ierboasă din fam. Cyperaceae. Tulpina rotundă şi lucie. Frunzele ajung până la jumătatea tulpinei. Capitulul este compus din 5-10 spice oaneiforme. Fructul în jur cu peri. Prin fâneţele mlăştinoase.
   BUNIAS. - Bot. - Gen de plante din fam. Cruciferae. Flori hermafrodite, cu înveli^ dublu, dispuse în raceme simple, galbene. Fructul o silicuă oblic ovată, sau cu 4 muchi, carenat aripată pe margini. Creşte prin semănături şi locuri necultivate, Specii:       B.
 erucago L. - v. hreaniţă şi B. orientalis L. -v. brăbin.
   BUNDUTA VÂNTULUI. - Bot. - Phlomis pungeus Wild. - v. scorogoi.
   BUNGHIŞOR. - Bot. _ Erigeron acris L. Plantă erbacee din fam. Compositae. Tulpina roşiatică cu peri aspri şi scurţi. Frunzele
BUNIUM BULBOCASTANUM-BUPLEURUM
522
 de multe ori cu peri aspri. Florile în capitule, cele marginale sunt femele, de culoare roză sau violacee, cele centrale hermafrodite, de culoare galbenă. Fructul achenă. Pe dealuri, munţi şi câmpuri, în general pe locurile a-ride. - Fig. 739.
Fi&. 739. — BUNGHIŞOR — Erigeron acris.
   BUNIUM BULBOCASTANUM. - Bot. - v. alunele.
   BUN. - Econ. _ Este denumirea lucrurilor şi actelor care au facultatea de a ne procura
 o  mulţumire, o satisfacere a necesităţilor noastre, de a ne fi utile, sau de a le dori. Noţiunea de b. este principiul esenţial al ştiinţei economiei politice. Cuvântul bun -bona în latineşte, bien în franţuzeşte, goods în englezeşte, gut în nemţeşte - e mai potrivit pentru sensul său economic real, decât boga ţie, avuţie. Cuvintele bogăţie sau avuţie trezesc ideia de sărăcie şi de dominaţie, de putere.
   Din definiţia dată se vede că b. nu siunt numai lucruri, domenii, imobile, mobile, măr. furi, ci şi acte, fapte, gesturi ale semenilor noştri, într’un cuvânt servicii, care ne sunt tot atât de utile şi mulţumitoare ca şi bunurile materiale. Aci este un argument mai mult pentruce cuvântul bun e mai potrivit decât cuvântul avuţie, fiindcă acesta din urmă nu se poate aplica decât la bunuri materiale, nu şi la servicii.
   De altă parte bunurile au şi înţeles de produse - produsele solului - în acelaş timp când şi solul, moşia, proprietatea sunt b.
   Necesităţile omului sunt foarte variate şi numeroase, şi ele dau naştere întregei activităţi sociale a lui. Caracterele principale ale necesităţilor omului sunt:
   1.    nelimitate ca număr şi pe măsura des-voltării şi ridicării omului în civilizaţie, numărul necesităţilor creşte; 2. limitate în capacitate - nu există necesitate care satisfă-
 cută să nu ajungă la saturaţie; 3. concurenţa între ele, una nu se poate desvolta decât în detrimentul altora, chiar până la substituire*
4. complimentare, adică se complinesc, totdeauna vin mai multe împreună; 5. capabile de renaştere, după satisfacere, astfel că duc uşor la obişnuinţă, la hereditate.
   Toate aceste caractere ale necesităţilor trec si asupra b.
   Utilitatea este proprietatea pe care o posed unele lucruri sau activităţi ale altora de a satisface unele din necesităţile noastre.
   Din punct de vedere economic, util, nu este ceeace se înţelege în vorbirea curentă prin nestricăcios sau nedepri&os. Astfel din punct de vedere economic putem vorbi despre utilitate când vorbim de alcool, sau de obiecte de lux, ca bunuri. De aceea economiştii folosesc în loc de cuvântul utilitate pe acela de valoare de folosinţă, de ofelimitate - raport de convenienţă - V. Pareto - sau de desirabilitate - Ch. Gide.
   Condiţiunile utilităţii sunt: 1. Trebuinţa găsirii unei relaţii oarecare între anumite calităţi ale unui lucru sau serviciu şi una din necesităţile noastre; 2. Putinţa folosirii pentru satisfacerea necesităţilor noastre.
   Obiectele şi serviciile trebuie să întrunească ambele aceste condiţiuni pentru a putea fi socotite ca bunuri din punct de vedere e-conomic.
   Numele de valoare de folosinţă, dat de vechii economişti, utiiltăţii, nu corespunde în totul ideei, fiindcă valoarea este o noţiune mult mai complexă. Valoarea este o noţiune relativă. Obiectele sau serviciile care satisfac necesităţile noastre au o ordine de preferinţă şi un grad de preferinţă, care dau o valoare utilităţii. Astfel valoarea nu este de cât gradul utilităţii - ofelimităţ i sau desira-bilităjii. Mai mult, valoarea unui obiect sau serviciu creşte cu cât este mai rar, mai greu de ajuns. Aceasta înseamnă că valoarea îşi are explicaţia în raritatea utilităţii . utilitatea rară, utilitatea finală, utilitatea limitată, utilitatea marginală, utilitatea liminală, după numele variat pe care i l’au dat diferiţi mari economişti - şi în sforţarea, în munca omului - avuţia nu este decât muncă acumulată _ care crează bunul. N. Ghiul. BUNZARIU. - Ent. - v. cărăbuş. BUPHALMUM CORDIFOLIUM. - Bot. - v. lăptucu oaiei.
   BUPLEURUM. - Bot. - Gen de plante din fam. Umbeliferae. Caliciul aproape că nu are dinţi. Petalele sunt întregi. Fructul ovoid sau oblong comprimat, achene cu coaste egale. Involucru nul sau cu 1 -4 foliole. Are mai multe specii: B. aureum Fisch. et Hoffm. -v. urechea iepurelui; B. diversifolium Rochel
-  v. urechea iepurelui; B. falcatum L. - v. urechea iepurelui; B. rotundifolium L. - v. urechea iepurelui.
 523
 BURĂ-BUREŢI
   BURĂ. - Meteor. - Ploaie măruntă şi deasă. E însoţită de ceaţă. E frecventă în vestul Europei, în Anglia şi Scandinavia.
   BURATIC. _ Zool. - Sin. brotăcel. - v. broască.
   BURBONEZ. - Zoot. - Rasă de porci din Franţa, rezultată din încrucişarea vechiului porc burbonez, cu rasele engleze - Yorkshire. Talia înaltă, de culoare albă, rareori pătată cu negru pe crupă sau cap. Animale precoce, se îngraşă repede şi au o carne apreciată mult.
   BURDIZZO, Pensa. - Med. - Instrument
Fig. 740. — PENSĂ DE CASTRARE BURDIZZO.
 întrebuinţat în medicina veterinară, pentru castrarea taurilor, armăsarilor, berbecilor* câinilor, iepurilor şi porcilor. - Fiig. 740 - A fost inventată de către Dr. N. Burdizzo, din Tor-no-Italia. Principiul prin care lucrează pensa B. este sdrobirea cordonului testicular, iar pensa pentru operaţie se aplică pe deasupra pielii. Cordonul este prins între cele două buze ale pensei şi fiind mai rig'id îl zdrobeşte, pe când pielea rămâne intactă sau cu o u-şoară plagă. - Fig. 741.
   Pensa B. se mai poate întrebuinţa şi pentru extirparea cozii.
   In comerţ se găseşte sub diferite mărimi după specia pentru care se întrebuinţează.
                                         V. G.
                         Fig. 741. — ÎNTREBUINŢAREA PENSEI BURDIZZO, la castrarea unui miel.
   BURDUF. - Piele netăbăcită, cusută sau nu, în formă de sac, în care se păstrează sau se transportă diferite produse ca: brânză, făină, sau apă, undelemn, etc. In majoritatea cazu-riolr se face din stomacul bovideelor..
   BURDUF, Brânză de. - Industr. agr. - Brânză preparată în general la munte - Prahova, Muscel, Buzău, Braşov, Sibiu, etc. - din caş
 fermentat. _ v. ac. - Este introdusă în burdufuri - piele de oaie, curăţată de păr - care sunt cusute si păstrate până la întrebuinţare.
   BUREŢI. - Bot. - Denuimire generală dată unei clase din Tallophites, caracterizată prin lipsa clorofilei. Carbonul necesar nutriţiei lor e luat din compuşii plantelor verzi sau putrezite. De aceia b. trăeşte în locurile grase, gunoioase, umede - saprofite - , sau ca paraziţi pe unele plante. Sunt comestibili şi necomestibili.
   BUREŢI COMESTIBILI:
   B. acru - Lactarius piperatus Fr., sin. Aga-ricus piperatus Scop., fam. Agaricaceae. Pălăria albă, puţin gălbue la maturitate, dură, compactă, la început convexă, umbilicată, apoi plană şi infundiformă, cu margini ondulate şi recurbate în jos. Lamele albe sau gălbui. Piciorul alb, solid, gros. Carnea albă »fragedă, pipărată, fără miros, cu lapte alb şi acru. Creşte în păduri, vara şi toamna.
   B. bălos - Hygrophorus eburneus Fr., sin. Agaricus eburneus Bull., fam. Agaricaceae. Pălăria vâscoasă, netedă, cu marginea răsucită şi tomentoasă. Carnea albă cu miros şi gust plăcut. Creşte pe pământ, în păduri de fag şi brad, toamna.
B. creţj sin. ră-murele - Clavaria botrytis Pers. fam.
Clavariaceae. Tulpina groasă, cărnoasă, alburie, mult ramificată. Vârfurile ramurilor sunt roşii, denticulare şi uşor comprimate. Are aspect de conopidă.
Carnea albă, suculentă, gust plăcut.
Creşte pe pământ, prin păduri de fag, de brad, vara şi toamna. Tot b. creţ mai este şi Hydnum coralloides Scop., mult ramificat, ramurile prevăzute cu spini lungi, unilaterali şi plecaţi în jos. - Fig. 742.
   B. de nuc _ Polyporus squamosus Fr., sin. Boletus sq. Huds., Boletus juglandis Scharf., fam. Polyporaceae. Pălărie galben-roşcată cărnoasă, prevăzut cu squame brune, forma unui evantai. Creşte pe trunchiul nucilor, fagilor si ulmilor din păduri.
   B. de spin - Rusula grisea Fr., sin. .Agaricus alutaceus Kromh., fam. Agaricaceae. Pălărie cenuşie, bătând în purpuriu spre margini, cărnoasă, sferică Picior alb, neted, strălucitor, carnea albă-violacee, cu gust dulce, inodoră. Creşte prin păduri pe pământ, vara. Tot. b. de spin se numeşte şi Tricholoma Georgii Fr. - v. nicorete.
   B. negru . Pleurotus ostreatus - v. păstrăv.
                                                    Fg. 742. — BURETE CRET — Clavaria.
BURHŢI
 524
   B. lăptos - Lactarius piperatus Fr. - v. iuţari.
   B. şerpesc _ Lepiota procera Scop., sin. A-garicus procerus Scop., fam. Agaricaceae. Pălăria oval-convexă, mamelonată. Picior fis-tu’os, înalt, mai umflat la bază. Carnea albă şi moale, miros şi gust plăcut.
   B. calului - Agaricus fimetarius L., fam. Agaricaceae. Pălărie cenuşie, verzuie sau roşiatică. P ciorul alb-scuamos. Carnea are miros plăcut şi după Quelet este comestibilă. Creşte pe pământ gras şi bălegar, vara şi toamna.
   B. vacii _ Lactarius subdulcis Bull., fam. Agaricaceae. Pălărie cărnoasă, gălbui-roşia-tică, subţire, deprimată la centru. Suc lăptos, inodor, întâiu dulce, apoi acrişor. Creşte pe pământ, în păduri de fag şi brad, până în regiunea alpină, vara şi toamna.
   B. călugăreşti - Poliporus frondosus Fr., fam. Polyporaceae. Pălării numeroase, brun-cenuşii, imbricate, lobate şi rugoase, reunite prin pedicele într’un singur trunchiu. Carne albă, cu miros şi gust plăcut. O singură ciupercă ajunge uneori până la 15 kgr. Creşte toamna, De rădăcinile şi trunchiurile stejarilor bătrâni.
   B. de conopide _ Clavaria corraloides L.t fam. 'Clavariaceae. Pălărie albă, bătând în cenuşiu. Picior gros: neregulat ramificat. Creşte vara si toamna în pădurile de brad.
   B. de mesteacăn, sin. pânişoare . Cortina-rius c nnamomentus Fr., fam. Agaricaceae. Pălărie cărnoasă, galben-brună mamelonată, subţire. Picior gros, gălbui. Carne gălbue, aromatică. Cresc în grupe, pe pământ, prin păduri, toamna.
   B. de prund „ Collybia esculenta Wulf., fam. Agaricaceae. Pălăria mică, galben închis, puţin cărnoasă, netedă. Carnea albă, gust puţin amar, întrebuinţată ca condiment pentru supe. Cresc în grupe, prin păduri, de primăvara până toamna. In Bucovina, se numesc şi b. de rouă.
   B. galbeni, sin. gălbiori, unghia caprei -Cantharellus cibarius Fr., fam. Agaricaceae. Pălărie cărnoasă, glabră, solidă. Picior conic, spre bază îngustă. Carnea albă, spre periferie gălbuie, miros plăcut, gust uşor pipărat. Creşte în grupe, vara şi toamna, în păduri de brad şi mesteacăn. - Fig. 743.
   B. Vineţi - Cortinar-us violaceus Fr., fam. Agaricaceae. Pălărie cărnoasă, picior bulbos, carne moale, inodoră. Cre;te izolat, prin frunzele uscate din pădure, vara şi toamna.
   BUREŢI NECOMESTIBILI:
   B. crăesc, sin. b. domnesc - Bulbitus fra-gilis L., fam. Agaricaceae. Pălărie membranoasă, margini striate, galbenă, uşor mamelonată. Creşte pe drumuri de câmpie.
   B, de bubă, sin. b. pucios, puia-calului > Phallus impudicus L., fam. Phallaceae. Pălărie conică, foarte scurtă, perforată la vârf şi traversată de pedicul, care este scobit şi umflat cu o substanţă verzuie cu miros; de cadavru. Piciorul de 12-14 cm. lungime, alburiu, fistulos, îndonjurat la bază de o vulvă, care acopere ciuperca în tinereţe. Creşte vara şi toamna. Muştele mănâncă pulpa conţinută în alveole. In alte părţi poartă numele-de B. puturos. - Fig. 744.
Fig. 744. — BURETE PUCIOS. — Phallus nnpu-dicus. A, secţiune longitudinală prin recepf.acoluî copt: m, miceliu; pa, peridiu extern deşirat:   pi»
resturi din peridiul intern deşirat; st, pedicelui interior; g, clopotul aşezat pe vârful pedieelului. — B, secţiune longitudinală prin receptacol; ni, mi-celiu; a, stratul extern; g, stratul intern gelatinos; i, picioruşul intern; n, baza lui, în formă de cupă; st, pedicelui; t, gleba; sp. masiv sporifer; x, nivelul la care «e va. produce deşirarea peridiurnului intern.
    B. de iască - Fome3 fomentarius şi F. igna-rius Fr., fam. Polyporaceae. Pălărie în forma unei copite de cal, de culoarea funiginei, ¡a-poi alburie, glabră, acoperită cu o coaje tare. Cre te pe fagi bătrâni şi mesteacăni. F. ig-narius, se deosebeşte de precedenta prin a-ceia că pălăria este acoperită dela început de un strat de peri alipiţi, alburii întâiu, bruni pe urmă.
    B. de rouă. Coprinus micaceus Fr., fam. Agaricaceae. Pălăria membranoasă, roşu-bru-nă. Creşte pe pământ şi lemn putred. C. myethemerus Fr., cu pălărie conic-cilindrica, cenuşie-roşiatică, crescând pe bălegarul din păşuni. C. stercorarius Fr., are pălăria la început clavat-caimpanulată, apoi întinsă şi cu marginea striată. Creşte pe bălegar.
    B. de soc. Hirneola auriculata Judae Berk., fam. Tremellaceae. Creşte pe trunchiuri bă-
                                                  Fig. 743.— BURETE GALBEN — Cantharellus.
 525
BURIOBUKN1ŢĂ
 trâne de soc, în special toamna. întrebuinţată odinioară ca purgativ.
   B. de stejar. Boleius sanguineus Krombh., «in. B. purpureus Fr., fam. Polyporaceae. Pă-Jărie emisferică, bombată, purpurie. Picior gros, puţin turtit spre bază. Carne albastră. Creşte prin păduri.
   B. şerpesc, sin. b. pestriţ - Amanita muscaria L., fam. Agaricaceae. Foarte veninoasă. Pălăria vâscoasă, roşie, acoperită cu pete albe. Inelul piciorului este alb, piciorul este înalt şi subţire. Creşte pe pământ în păduri, vara şi toamna.
   B. cerbilor, sin. beşina porcului. - Scleroderma vulgare Fr., sin. Lycoperdon cervi* num Boit., fam. Sclerodermataceae. Ciupercă sferică, galbenă ca lămâia, peridiu coriaceu, la maturitate prevăzut cu mai multe deschizături, prin care ies sporii de culoare brună. Carnea veninoasă, albă la început, apoi albăs-trie, marmoreată şi în urmă brună. Creşte în marginea drumurilor de pădure, vara şi toamna.
   B. de stejar - Fistulina hepatica Fr., fam. Polyporaceae. Ciuperca roşie, pălăria întreagă sesilă, sau pe un picior lateral şi scurt. Creşte pe trunchiul stejarului, vara şi toamna. Se extrage din ea cleiul de stejar.
   B. flocoşi - Lactarius torminosus Fr., fam. Agaricaceae. Pălărie gălbui-roşiatică, la început convexă, apoi plană. Conţine un suc lăptos şi extrem de acru. Creşte pe pământ, mai cu seamă în păduri de mesteacăn, vara şi toamna.
   B. gâlbişori - Agaricus auranticus F., fam. Agaricaceae. Pălărie cărnoasă, portocalie. Carnea cu un suc lăptos şi acru. Creşte toam-cicatricei ombilicale. - v. ombilic.
   BURIC. - Anat. - Denumire dată în popor cicatricei obilicale. - v. ombilic.
   BURIC. - Ind. ţăr. - Denumire dată găurii dela piatra de moară fixă, prin care trece fusul de fier al prâsnelului ce învârteşte piatra de deasupra - v. imoara ţărănească.
   BURICUL APEI. - Bot. - Sin. umbreluţă de apă - Hydrocotyile vulgaris L. Plantă din fam. Umbelliferae, cu tulpina filiformă, repentă, ramificată. Florile dispuse în umbele compuse 5-flore, globuloase, albe, roşiatice sau verzui. Frunzele dublu crenate sau scurt lobate. înfloreşte Iulie-August. Creşte prin mlaştinile din munţii Moldovei.
   BURICU PĂMÂNTULUI. - Bot. - Lathrea Squamoria L. - v. mama pădurii.
   BURIENIŢĂ. -Bot. - Euphrasia Rostkoviana Hayne şi E. sttricta Host. - v. silur.
   BURNAS. Câmpia înaltă, sau platforma Burnasului, este cuprinsă între lunca Dunării şi râurile Olt şi Argeş. Cei mai mulţi geografi îi fixează limitele între Vedea şi cotul Argeşului, dela graniţa jud. Ilfov, adică până la linia ferată Giurgiu-Bucureşti. Este o re-
 giune asemănătoare din multe puncte de ve* dere cu Bărăganul. Se întinde peste partea sudică a judeţelor Teleorman şi Vlaşca.
   Relief. Altitudinea deasupra Dunării şi Mă* rii Negre este de 50-100 m. Suprafaţa este plană, presărată de movile, în special dea-lungul Dunării - a căror origină nu este clarificată. Prezintă şi depresiuni superficiale, însă foarte întinse, aşa numitele găvane. Satele sunt concentrate în văile râurilor - în valea Călmăţuiului, pe o distanţă de numai 1 2 km. sunt înşirate 12 sate.
   Clima. Precipitaţiunile atmosferice se ri-d-că până aproape de 500 mm. anual. Temperatura medie anuală circa 1 Io C.
   Solul, ca tip morfologic, este un cernoziom ciocolat şi către Dunăre, pe o suprafaţă redusă, se află şi cernoziom castaniu. Din punct de vedere al constituţiei fizice, este un sol argilos mijlociu - lutos. Solul s a format pe loess, a cărui grosime este de 12-20 m. şi în care se găsesc ,,soluri înmormântate“ acoperite de depuneri noi.
   Apa freatică se află la 30-45 m. adâncime şi nu vine în consideraţie la aprovizionarea plantelor agricole.
   Vegetaţia. Domină cerealele ca plante de cultură, iar între cele spontane domină gra-mineele. Vegetaţia arborescentă este variată şi se găseşte mai ales pe văile râurilor.
   Animalele domestice sunt: boul de stepă -moldovenesc -, diferite corciuri, bivolul, calul moldovenesc, calul iaîomiţean, etc., oile ţigăi şi ţurcane. In ce priveşte animalele vătămătoare şi vânatul, ca şi în Bărăgan. -v. ac.
   Agricultura. înainte de 1850 erau foarte desvoltate: apicultura şi creşterea oilor, cari se trimiteau până la Istambul.
   Căile de comunicaţie. Şosele naţionale: Turnu Măgurele-Alexandria-Bucureşti şi Giur-giu-Bucureşti, Şosele judeţene plecând dela Giurgiu-Alexandria şi Turnu-Măgurele, străbat mare parte din câmpia aceasta. In fine, reţeaua drumurilor vicinale şi naturale completează arterele de comunicaţie. Căile ferate sunt reprezentate de linia Roşiorii de Vede-Zimnicea; Roşiorii de Vede-Turnu Măgurele; linia Giurgiu-Videle şi la extremitatea estică a Burnasului, linia Giurgiu-Comana-Bucureşti.
   —      Despre B. au scris: Cobâlcescu, De Martonne, Vâlsan, Chiriţescu-Arva, etc.
                                  Amil. Vas.
   BUROW. - Med. - Soluţia lui. - Fără precipitat, e o soluţie de acetotartrat de aluminiu; soluţia lui B. cu precipitat, o soluţie de acetat de aluminiu cu precipitat. Ambele se întrebuinţează în tratamentul contuziuniloi dureroase, sub formă de comprese. Au o acţiune antiflogistică şi calmează durerile.
   BURNIŢĂ. - Meteor. - Ploaie măruntă cu picături fine. In special toamna.
BURSĂ-BURS TĂ
526
   BURSĂ. - Econ. - Locul unde se adună cumpărătorii şi vânzătorii unui acelaş fel de marfă. Sunt b. de valori _ monede străine, e-fecte publice, obligaţii, acţiuni -, sunt b. de mărfuri, b. de cereale, b. de alimente, etc.
   Sunt b. oficiale şi b. neoficiale.
   Comerţul valorilor în b. oficiale este un privilegiu al agenţilor de schimb, care constată oficial cursul zilnic al valorilor cotate în b. şi lasă liber operaţii de schimb bancherilor şi curtierilor de schimb. Nu sunt cotate la b. decât acele valori care sunt acceptate de comitetul agenţilor de schimb, celelalte valori sunt negociate în târgul liber, care e mai puţin sigur şi mai puţin stabil.
   Operaţiile de b. sunt de două feluri: cu numerar şi pe credit. Primele sunt pure tran-sacţii comerciale, contracte de vânzare-cum-părare, secundele sunt operaţii pe termen, vânzări şi cumpărări pe credit. Operaţiile pe termen pot fi reportate, adică amânate, reprezentând un indiciu că pe piaţă e. exces de oferte de valori şi cereri de bani, semnul unei speculaţii ă la hausse. Această reportare e un contract de împrumut cu dobândă. Dacă situaţia este contrară, adică e semnul unei speculaţii â la baisse, şi pe piaţă sunt cereri de valori şi oferte de bani, operaţiile pe care le face acela ce nu poate sau nu voieşte să-şi împlinească obligaţiile la termen, cumpărând valorile pe piaţă, pot fi deportate, prin împrumutul de valori necesare. Această deportare e un contract de închiriere de titluri.
   Dacă cumpărătorul îşi rezervă dreptul de a anula o transacţie într’un termen determinat, prin abandon, în profitul vânzătorului, şi plăteşte o despăgubire, operaţia se chiaimă târg cu primă şi e o cumpărare condiţională, care pentru a deveni definitivă trebuie să intervie declaraţia cumpărătorului. Operaţia aceasta poate fi socotită ca un contract de asigurare.
   B. de mărfuri sunt acele unde se negociază mărfuri cu toptanul - en gros -. Şi operaţiile din bursele de mărfuri poţ fi cu numerar şi pe credit. Mărfurile care fac obiectul tran-sacţiiîor cu numerar sunt puse în intrepozite sau silozuri, unde rămân provizoriu. Mărfurile pe termen, sunt ferme sau cu prime. De multe ori transacţiile se fac pe mărfuri fictive. In b. se iau măsuri serioase pentru înlăturarea vânzărilor fictive, care de multe ori sunt făcute pentru scăderea preţurilor. Pentru aceasta se introduc aşa numitele filiere, avize sau ordine de livrare, emise de vânzători şi transmise prin andosare cumpărătorilor succesivi. Acele filiere prevăd locul şi data, unde şi când, imarfa a fost depusă.
   Operaţiile de b. când sunt reale şi cinstite sunt foarte folositoare producătorilor şi comercianţilor, când srnt fictive şi necinstite sunt un abuz şi o speculă imorală a deţinătorilor de capital.
   Operaţiile reale folosesc la o raţională a-provizionare, la nivelarea preţurilor, la economisirea cheltuelilor, pe care producătorii le-ar face pentru înmagazinarea prelungită a mărfurilor.
   Operaţii fictive duc la joc de bursă, în care cineva trebuie să piardă şi unde câte odată pierd unii speculatori, dar totdeauna pierd producătorii. Aceste operaţii sunt imo rale şi cu grave consecinţe sociale. N. Ghiul.
   BURSĂ DE CEREALE. - Econ. - Secţiune a bursei de mărfuri, ce s’ar putea defini ca a reuniune a comercianţilor în vederea efectu-ării operaţiunilor de bursă, determinate de legile şi regulamentele bursei. Origina lor este în piaţă. Astfel, întâia bursă de cereale s’a creat la Londra, la începutul secolului trecut4 ca o desvoltare a pieţii originale The Lon-don Corn Exchange Company. Simultan cu extensiunea pieţii mondiale a desvoltării culturii cerealice şi a stocajului, bursele de cereale au luat un avânt neobişnuit. Deosebirea faţă de piaţă este că tranzacţiunile bursiere au caracterul comerţului mare, încheindu-se de. obiceiu între comercianţi, marfa neapărând nemijlocit - ca pe piaţă, ci fiind indicată prin mostre şi tipuri. Azi, însemnătatea burselor de cereale rezidă mai mult în cotaţiuni, acestea furnizând o bază încheierilor de afaceri avute Ioc în afară de bursă.            A. P.
   BURSĂ DE LÂNURI. - Econ. - Instituţii creiate cu scop de a mijloci desfacerea lânurilor în condiţiuni cât mai avantajoase între producătorul şi comerciantul de lână. Operaţii de vânzare se fac sub formă de licitaţii sau acţiuni care se ţin în mod regulat şi periodic în lunile după recoltarea lânii. Prima acţiune de lânuri a avut loc la Londra în 1829. Astăzi ele se ţin în mod regulat de
 4-6 ori pe an în mai toate ţările din Occident. Bursele cele mai vestite sunt la Londra, Paris, Lipsea, Berlin, Budapesta. Organizarea şi conducerea acestor burse se face după un statut şi program care este anume întocmit şi legiferat în acest scop. .
   BURSĂ TESTICULARĂ. - Anat. - Pungă în care sunt adăpostite organele genitale mascule de excreţie - testiculele - Este formată din următoarele învelitori:
   1.     scrotum, care nu este altceva decât pielea corpului, puţin transformată - mai
 fină şi cu peri mai puţini.
   2.    dartos este prelungirea aponevrozei pe-rineale superficiale în regiunea testiculară.
   3; tunica celuloasă este o făşie foarte subţire.
   4. fibroasa cu cremasterul si
   5. vaginala.                         V. G.
   BURSITĂ. . Med. - Sin. Hygrom. - Infla-
 maţia unei burse seroase sub influenţa unei plăgi penetrante sau a unei infecţiuni din apropiere. Această inflamaţiune poate fi a-cută sau cronică. Hygroma cronică e carac-
        DIFERITE BURUIENI: I. Vinetka—Centaurea cyanus; 2. Podbeal—Tussilago farfara ; 3. Pălămida—Cirsium arvense ;
4. LPirul—Agropyrum repens ; 5. Măzăriche—Lathyrus plathyphyllos ; 6. Boz—Sambucus ebullus, a= fructificaţii ; 7. Neghina— Agrostemma githago ; 8. Muştar sălbatic—Brassicci elongata ; 9. Coada cânelui—Cynosurus cristatus, a= spic ; 10. Ovăscior— Arrhenatherum elatius, ai= tulpină şi panicol : 11. Scaiete—Cirsium lanceolaius ; 12. Coada cârtitei— Phleum pratense; 13. Pă-
pădie—Taraxacum officinalis, ai= fructificare ; 14. Pelincă—Arthemisia vulgaris. a= floare : 15 Ciumăfaie—Datura, stramonium, a= secţiune prin corolă.
 527
BUrsoacĂ-BURUENI
 terizată prin îngroşarea pereţilor bursei se-roase şi prin producerea unui lichid, sub influenţa unor traumatisme repetate. V. Laz.
   BURSOACĂ. - Bot. - Setaria glauca P. Beauv., S. verticillata P. Beauv. şi S. viridis P. Beauv. - v. mohor.
   BURSUC. _ Zool. - Meles taxus - v. viezure. BURSUCĂ. - Bot. - Bartsia alpina L. Plantă erbacee din fam. Scrophulariaceae. Tulpina glandulos-păroasă. Frunze opuse, dispuse, în cruce. Flori violete-închis, solitare la subţioara frunzelor şi în spic la vârful tulpinei. Corolă păroasă, fructul o capsulă. Creşte prin păşuni şi locuri stâncoase şi umede, din regiunea alpină şi sub-alpină. Inflorecte Iunie-August.
   BURSUCAR. - Zoot. - v. câine. BURUIANĂ. - Bot. . Denumire populară, generală pentru toate plantele erbacee, necultivate. Sub acest nume se cunosc numeroase specii din familii diferite. Astfel:
   B. cânească _ v. trepădătoare, breij
   B .de bubă - v. popalău;
   B. de bubă rea - v. spanac porcesc;
   B. de ceas rău - v. vetrice;
   B. de cel perit - v. ventrilică;
   B. de 5 degete - Sin. găinuţe, scrântitoare
 - Potentilla recta _ plantă erbacee din fam. Rozaceae. Tulpina erectă, rigidă cu peri lungi. Frunzele cu 5-7 foliole lungăreţe; florile galbene, mari, dispus« în corimb terminal multi-flor. Creşte prin poenile şi locurile pietroase din păduri. înfloreşte în Maiu-Iunie.
   B. de dalac - v. Lăsnicior;
   B. de divină - Siegesbeckia orientalis L. Plantă erbacee anuală sau bianuală, rară la noi în ţară, comună în Persia, China. E întrebuinţată în Japonia contra sifilisului, gutei şi scrofurilor. La exterior se dă contra her-pesului circinat, cheliei favoa&e. Ca principii active conţine darutina, un alcaloid cu proprietăţi de glicozid;
   B. de făcut copii - v. nemţişori de câmp;
   B. de friguri - v. traista ciobanului, laptele cucului, boglari;
   B. de in _ v. linarită;
   B. de lungoare - v. leuştean;
   B. de negei - v. laptele câinelui, - cucului, aior;
   B. de ţară - v. năfurică;
   B. de trânji - v. iarbă de şoaldină;
   B. lingoarei - v. leuştean;
   B. măgărească _ v. laptele cucului; aior;
   B.    porcească - Hypochoeris adicata L. Plantă erbacee din fam. Compositate. Rădăcina groasă, fusiformă. Tulpina ramificată, glabră. Frunzele sinuat-dinţate acoperite cu peri aspri. Florile galbene dispuse în capitule. Fructele achene terminate printr’un pa-pus. Creşte în fâneţele de pe coline, păşuni, poeni şi păduri tăiate;
   B. pucioaaa - v. iarbă puturoasă;
   B. surpăturii . Scleranthus annuus L. Plantă
 erbacee din fam. Caryophyllaceae. Tulpina şi frunzele de culoare verde deschisă sau găl-bue. Florile verzui cu laciniile caliciului o-vale, ascuţite, verzi. Înfloreşte în Aprilie-Iu-nie. Creşte prin semănături, prin locuri nisipoase şi pietroase;
   B. vermelui - v. punguliţă;
   Buruiene domneşti - v. vâsdoage; BURUIENI. - Fit. - Poporul românesc întrebuinţează acest termen pentru toate plantele erboase necultivate. - v. planşa.
   In sens agricol însă, chiar plantele ierboase cultivate pot fi considerate ca buruieni, dacă apar în semănături în mod accidental, în afară de voinţa omului. De ex.: ovăsul apărut într’un lan de grâu, etc.
   Buruienile primejduiesc desvoltarea şi chiar viaţa plantelor de cultură. Intr’adevăr, ele concurează plantele de cultură în pământ, sustrăgându-le o bună parte din apă si substanţele nutritive. Buruienile frunzoase precum: muştarul sălbatic, rapiţa sălbatică, bozul, etc., umbrind plantele cultivate le împiedică de a folosi lumina şi căldura. Când se găsesc în proporţie ceva mai mare îngreuiază uscarea recoltei şi treeratul, făcând, totodată» să crească procentul de impurităţi din recoltă. Contribuie apoi, la înmulţirea paraziţilor de tot felul întrucât multe dintre ele servesc drept gazde intermediare pentru aceştia. Un alt neajuns este şi încrucişarea naturală destul de frecventă între unele plante cultivate şi cele sălbatice apropiat înrudite, fapt care contribuie mult la degenerarea celor dintâi. Aşa este cazul cu ovăzul cultivat - Avena sa-tiva - şi ovăzul sălbatic _ Avena fatua Nu este de desconsiderat nici influenţa ce o au asupra încălzirii pământului. Buruienile umbrind pământul, îngreuiază încălzirea lui şi poate avea consecinţe grave mai ales în pământurile reci. Fiind adaptate la condiţiu-nile cele mai vitrege de viaţă şi bucurându-se de o foarte mare prolificitate, buruienile pot învinge cu uşurinţă plantele de cultură în lupta pentru existenţă, dacă nu intervine omul pentru a le înlătura din terenurile cultivate.
   Lupta în contra buruienilor este cu atât mai grea cu cât climatul este mai umed.
   Iată cari sunt mijloacele principale de combatere:
   1.    Să se întrebuinţeze sămânţă curată, lipsită de seminţe de buruieni.
   2.    Să se împrăştie gunoiul pe câmp numai după deplina lui putrezire, şi chiar în acest caz să nu se întrebuinţeze decât numai pentru îngrăşarea prăsitoarelor sau a acelor plan. te ce, prin felul lor de desvoltare, nu permit creşterea buruienilor - rapiţa, etc.
   3.    Să se întrebuinţeze un asolament potrivit în care să intre cât mai des plante de cultură din acelea ce, fie prin felul cum se desvoltă
- rapiţa, muştarul, etc. -, fie prin lucrările de
BUSUIOACE-tíUSUJOC                                                                528
întreţinere ce le necesită - prăsitoarele . împiedică desvoltarea buruenilor.
   4. Plivirea burienilor cu mâna sau maşina.
   5.    Lucrarea pământului la timp şi cu îngrijire. Sunt unele buruieni precum e pirul, care înmulţindu-se pe cale vegetativă, prin părţi subterane, nici nu pot fi înlăturate decât numai printr’o lucrare potrivită a pământului.
   6.    Grăpatul poate avea efect atât timp cât buruienile sunt mici.
   7. Prăsitul.
   8.    Stropirea sau prăfuirea semănăturilor cu diverse substanţe chimice. Substanţele chimice pot fi folosite numai pentru combaterea buruienilor ce se ivesc în lanurile de cereale, fâneţe şi păşuni, întrucât aproape toate plantele de cultură, ce nu fac parte din fam. Graminaceae, sunt vătămate de aceste substanţe.
   Substanţele chimice se întrebuinţează: a. _ în formă de praf. In acest fel se poate întrebuinţa cu rezultate bune cianamida de Ca sau Kainita singure sau amestecate împreună.
   Aceste substanţe au avantajul că servesc în acelaş timp şi ca îngrăşământ - cianamida cuprinde 17% N, iar kainita 40% KjO.
   Acest mijloc nu poate fi folosit decât numai dacă semănăturile, fie înainte fie după pră-fuire, se umectează uşor prin rouă sau ploaie
                         Fig. 745. — VARIETATE DE PĂR BUSUIOC. — Pom de 15 ani la pepiniera Rădăşeni. Produce până la 600 kgr.
ploile abondente spălând praful depe părţile aeriene, împiedică acţiunea acestor substanţe; b. - în formă de soluţiuni. Desavantajul
lor cel mare este că pentru împrăştierea so-luţiunii avem nevoie de maşini speciale. In această formă se întrebuinţează cu deplin succes: Sulfatul feros 15%; Ac. sulfuric -60° Be - 3%; Ac. azotic - 40° Be _ 3%; Ra-phanit 1,5%; Ledit 1-2%.
Fig\ 74 6.
PERE BUSUIOACE.
   Aceste substanţe au o acţiune eficace în special în contra buruienilor din fam. Cru-cifere - rapiţa sălbatică, muştarul de câmp, etc.                                   I. Za,m.
   BUSUIOACE. - Pom. - Varietate de pere, de origină românească, răspândită mai mult în Moldova. Arbore viguros şi de longevitate pronunţată. Portul coroanei dresat şi resfirat, ramurile scurte sau mijolcii, dresate; lăstarii mijlocii, netezi, de culoare verde-măslinie, cu puncte albe, mici şi rare; mugurii lungi, ascuţiţi şi dresaţi în afară; frunza mică, rotundă sau ovoidă, ascuţită la capete, fin zimţată; florile de mărime potrivită. Arbore rezistent la îngheţuri, secetă, insecte şi boale criptoga-mice. Fructifică însă târziu. Fructul de formă variabilă - alungită, ovoidă - conică, rotun-zită - de culoare galben-verzuie, roş aprins pe partea către soare, pe toată suprafaţa fructului sunt presărate puncte albe. Carnea albă, suculentă, semi-fondantă, plăcută la gust, parfumată. Var etate de masă şi de uscat. Se păstrează bine si suportă transportul. - Fig.
 745 si 746.       ‘                  v —
   BUSUIOC. - Bot . - Sin. bizilioc, mălăcină, văsileac - Ocimum basilicum L. - Fig. 747 -Plantă erboasă din fam. Labiatae. Rădăcină fibroasă, tulpina mult ramificată şi pubescen-tă. Frunze opuse, peţiolate, dinţate, de culoare verde-strălucitor. Flori mici, albe sau roze, dispuse în spice terminale. In cultură sunt mai multe varietăţi: O. basilicum L. var. bullatum, cu flori albe şi O. b. var. crispum« cu frunze creţe şi flori roşiatice-deşchis. înfloreşte Iu-lie-Septembrie. Plantă meliferă. Plantă originară din India şi China, cultivată pentru mirosul plăcut, datorit unei puternice esenţe volatile.
   Poporul numeşte b. mai multe genuri şi
 529
BUTACE-BUTĂŞIRE
 specii de plante din fam. Labiatae şi Ama-rantaceae.
   B.   de câmp» sin. b. sălbatic _ Brunella
Fig. 717. - BUSUIOC.
Ocimum basilicum.
vulgaris L., fam. Labiatae. Plantă erbacee, cu tulpina scurtă şi pubescentă. Frunze peţiolate,
de formă oblong-ovale, flori violete sau roşiatice. Creşte prin livezi şi marginea pădurilor. înfloreşte din Iulie-Sep-tembrie. Plantă meliferă.
   B.     cerbilor, sin. apărătoare-, izmă proastă, - Mentha pulegium L., sin. Pulegium vulgare Mill, fam. La-biiatae. Plantă erbacee, aromatică» şi pubescentă. Tulpina în patru muchii, frunze opuse, mici, uşor dinţate pe margini, flori purpurii sau mai rar albe. Creşte prin bălţi şi margi-Iulie-August. - Fig.
                               Fig. 748. — BUSUIOCUL CERBILOR — Mentha pulegium L.
   BUTACE. - Zoot. - Denumire populară dată coarnelor - la bovidee -, atunci când sunt scurte şi groase.
   BUTAŞ. - Pom. - porţiunea de plantă detaşată dela plantă mumă, pentru a o planta în pământ, cu scopul de a se înrădăcina şi obţine o nouă plantă. -
Fig. 749.
BUTĂŞIRE. - Pom. - Mod de înmulţire al plantelor* care constă în a planta în pământ umed şi moale porţiuni de plante, cu scopul de a le înrădăcina. Acest mod de înmulţire a făcut foarte mari progrese în ultimul timp şi cele mai multe flori şi plante de seră, apartament şi parcuri, se înmulţesc pe această cale.
Atât butaşii, cât şi butăşirea se fac în mai multe feluri. Butaşii se împart în: b..lemnificaţi, semilemnificaţi şi verzi, apoi b. de frunze, de rădăcini, etc. Prin butaşi lemnificaţi, se înmulţesc salcia, plopul^ viţa de vie, iasomia, coacăza, etc. Prin b. semilemnificaţi se înmulţesc: trandafirii agăţători, oleandrii, buxusul, Taxus ba cat ta şi numeroşi arbori de ornament. Prin b. verzi se înmulţesc mai multe flori ca: Pelargonii, Trades-canţii, Begonii, Crizanteme, Dalii, etc. Prin b. de frunză se înmulţesc uşor: Begonia Rex, Sanseviera, etc. Crinii se pot înmulţi şi prin butaşi de solzi, ş. a. m. d.
   Butăşirea arbuştilor şi arborilor cu frunzele
nea
748,
  râurilor. înfloreşte
                              Fig. 750. — BUTAŞI. — 1, 2, b cu călcâiu; 3, b simplu, cojit la bază; 4, b mugur, semănat.
căzătoare se face afară, în aer liber, în pământ desfundat, la 45 cm. adâncime. B. se taie din ramuri anuale lungi de 30-40 cm., cu sau fără o porţiune de lemn vechi de 2 ani. B. fără lemn vechi sunt numiţi b. simpli, iar cei cu o mică porţiune de lemn vechi -b. cu călcăi sau cu şea. - Fig. 750 - B. simpli sunt imai uşor de fasonat, însă se întrebuinţează numai la plantele ce se înră-
 14
BUTEONIDE-BUTOI
530
dăcinează uşor si în pământurile cu destulă umezeală; în pământurile uşoare şi expuse la secetă şi pentru plantele ce se înrădăcinează mai greu, sunt de preferat cei cu călcâi sau cu şea.
   B.    se plantează în rânduri la 15-20 cm. unul de altul, sau şi mai deşi, după plantele ce înmulţim şi la 50-70 cm. rând de rând, la
 o  adâncime de 1/2 până la 1/3 din lungimea lor, se udă bine, apoi se muşuroesc complet, formând biloane, pentru a-i feri de uscăciune.
   B.    cu butaşi semilemnificaţi _ la trandafiri de exemplu - se facfe în răsadniţe prin luna Iulie-August, în pământ de mraniţă, şi nisip curat de râu, cu un strat de 2 cm. de nisip curat deasupra. B. lungi de 15-20 cm. se curăţă de frunze, lăsând numai 2-4 foliole din frunza de deasupra şi se plantează în rânduri la distanţa de 10-15 cm. se udă bine, iar apoi se stropesc de 2-3 ori pe zi cu apă încălzită la soare. Peste răsadniţe se întind rogojini, ca să se păstreze umbră.
   B.    cu butaşi verzi se face simplu sau forţat, în şeră. B. simplă se poate face tot âiiul, însă de preferinţă primăvara. La florile^ de apartament se face în ghivece, în părrfânt compus din 1/3 mraniţă, _ pământ de frunze -, 1/3 pământ de ţelină şi 1/3 nisip de râu. La florile care se înrădăcinează mai greu, ghivecele se acoperă cu un geam deasupra, ca să se menţină aerul umed.
   Butaşii se taie jos, imediat sub o frunză, iar partea de sus, deasupra altei frunze. Frunzele de jos, se suprimă de tot, iar din cele de sus se taie numai jumătate din limb.
   B.    forţată se face în seră, pe paturi speciale de forţat, în nisip curat aşezat în strat de 3-4 cm. deasupra unui strat de mraniţă. Se menţine o temperatură de 25-28° C. şi o umezeală mare şi permanentă. B. se face de obiceiu iarna, pentru a avea până în primăvară butaşi înrădăcinaţi şi bine desvoltaţi.
   B.    de frunze cer o îngrijire specială şi nu se pot face cu succes decât în sere calde şi pe paturile .de forţat. - Fig. 751. M. Cost.
   BUTEONIDE. -Zool. - Familie de păsări răpitoare diurne din ord.
 Âccipitres. A u corpul îndesat, cap mare, cioc relativ scurt, comprimat şi recurbat de la bază, aripi de aproape 58 cm. Se hrănesc cu mamifere mici şi une. ori cu hoituri. In această familie sunt:
   Buteo butes L. . v. şorecar;* B ferox Gm.
- v. uliu mare; B. ferox Gm. - v. uliu mare BUTIRIC. - Chim. - Acid mo-nobazic. Are doi izomeri: acidul b. normal şi acidul izobutiric.
Cel dintâiu este rezultat din oxidarea alcoolului butilic normal. Se mai poate produce şi prin fermentarea glucozei sub acţiunea lui Baccilus amylobac-ter - v. siloz. Pentru a-1 prepara, se fermentează la temperatura de 30° un amestec de 100 părţi apă, 10 părţi zahăr de glucoză, 1 parte brânză şi 10 părţi cretă pisată. Se produce mai întâiu lactat de calciu, pe urmă butriaţi - săruri ale acidului b. care sunt descompuşi cu acid clorhidric. Formula acidului b. este: CFtaCFtaCFL'COăH.
Este un lichid unsuros, incolor şi cu un miros greţos. Densitatea la 0° este 0,988. Fierbe la 163°.
Solubil în apă, alcool şi eter.
Acfl’dul izobutiric deerivă din ni- Fi gr. 752. — triul i., tratat cu potasiu. Lichid BUTIRO-incolor, fierbe la 154°, densi-        METRU,
tatea 0.970.
   BUTIROMETRU. - Tehn. - Tub special cu gâtul gradat, care serveşte pentru determinarea grăsiimei din lapte - v. ac. - prin metoda Gerber, Hoyberg şi Morsin. _ Fig. 752. N. O.
                                           Fig*. 751. — BUTAŞ (i-n rădăcină rubenrată de Orchis. •
                          Fj&. 753. — BUTOIU PENTRU TRANSPORTUL PEŞTELUI VIU
   BUTOI. - Vas din doage de lemn, - ca şi garniţele de tinichea - care se foloseşte la transportul peşţelui viu.
   La transportul peştelui viu se folosesc de obiceiu butoiaşe cu capacitate de 250 litri apă, în care se pot transporta circa 100 kgr. peşte. Butoiaşele sunt prevăzute cu capac cu balamale şi lacăt, putându-se închide după voie. Capacul este bine să fie găurit, pentru ca apa să se poată reoxigena în timpul transportului. - Fig. 753.
   Unete butoaie sunt prevăzute cu pompe de aer asemănătoare trompetelor automobilelor, ţ cu care se pompează aer în timpul transportului.                                 Daia.
 531
BUTOIU-BUTON
   B.     de unt - putineiu - este un butoi de lemn special, de formă alungită, care ser-
Fig. 754. — BUTOIU DE UNT.
veşte pentru prepararea untului - v. ac. - din smântână. Unele b. âu montate în ele ma-laxoarele. B. de unt sunt acţionate în general prin forţa mecanică. - Fig. 754.         N. O.
Fiff. 755. — BUTOAIE DE VIN.
   BUTOIU. - Vitic. - Vas de lemn în care se face păstrarea vinului şi a altor lichide. Vasele pentru vin au fost inventate de Gali, care transportau v-nul din Galia la ‘Roma. Tot Galii au inventat şi afumatul b. Cel mai potrivit lemn pentru b; este stejarul, fiindcă
are lemnul dens şi conţine tanin, care păstrează vinul. B. pentru vin pot avea diferite forme: rotunde, ovale şi semi-ovale. Ca mărime, vasele sunt: mici - până la 20 decal. -, mijlocii - până la 50 decal. - şi mari - până la 100 decal. Vasele până la 500 decal. se numesc budane, iar până la 100 decal. zăcă-tori. - Fig. 755 şi 756.
   înainte şi după întrebuinţare, b. de vin se spală cu abur - 10-15 minute - la o presiune de 2-3 atmosfere, cu apă fierbinte cu sodă -200-300   gr. la 10 1. apă - cu   var - 1-2 kgr.
 la  10 1. apă - cu vitriol - ¡/2-1 1.   la 10 1.
 apă etc.  Vasele mucegăite   şi băhlite se pârlesc şi se                   strunjesc. După spălat, vasele se
 scurg, apoi se afumă la o lună odată cu pucioasă, păstrându-le astupate în magazie sau cramă. Capacitatea b. se măsoară prin umplere cu apă, prin cântărire, pr-n măsurare cu dublu-metru,              cu   cotul şi prin
 apreciere liberă.         I. Şlep.
   BUTOMUS. -      Bot. - Gen. de
 plante din fam. Butomaceae. Er-buri aquatice. Frunze radicale, lipite pe sitipuli, născând dintr’un rizom. Floare în  umbelă. Periant
   dispus în două    rânduri, ultimul
   rând sepale petaliode. Are 6 ovare unicelulare polisperme. Fruct format din cârpele. Seminţe foarte mici, nu au albumen. Are specia B. umbellatus L. - v. roşăţea. BUTOMACEAE. - Bot. - Fam. de plante aquatice, cu aceleaş caractere ca genul Bu-tomus.
   BUTON. - Med. vet. _ Producţie patologică, dezvoltându-se pe mucoasă, de formă rotundă, cât o gămălie de ac sau şi mai mare.
F»ff. 756. — BUTOAIE DE INTERIOR.
BUTON-BYTURUS
 532
 cu un conţinut moale, sau tare - necrotic. -Originea lor este microbiana sau parazitară. Ex. b. necrotic, pe mucoasa intestinală, în pesta porcină; b. care se dezvoltă pe creastă şi bărbii în variola păsărilor, etc.
    BUTON1 Marcă de metal, care se fixează în mod automat la urechea animalelor - porc, oaie, vacă _ spre a-1 individualiza. Pe o parte, acest buton poate avea imprimat un număr de ordine, iar pe cealaltă, iniţiale sindicatului sau a regkinei de creştere, sau chiar a crescătoriei -proprietarului. - Se întrebuinţează mult în sindicatele de creşterea animalelor şi mai cu seamă la porci.
                                 Gr. B.
    BUTUC. - Maş. agr. -Partea centrală a unei roţi, în care se fixează spiţele roţii şi prin care trece osia.
    BUTUC de viţă de vie. - Vitic. Sin. scaun. Partea de jos a viţei, care reprezintă un trun-chiu prescurtat, pe care sunt aşezate braţele
 coaja plantei Buxus sempervirens. Insolubilă în apă, foarte solubilă în alcool şi în eter.
   BUXUS SEMPERVIRENS. - Bot. - v. ci-mişir.
   BUZATĂ. - Zoot. - Subvarietate de oi,
 Fiff. 758. — BUZDUGAN. —
 Sparghium ramosum Huds.
 - crăcanii - şi viţele - coardele. - B. viţei de vie pot fi scunzi sau ridicaţi. Fig. 757.
    BUXACEAE. - Bot. - Familie de plante verzi, lemnoase. Frunzele sunt coriacee, întregi, fără stipele. Florile sunt monoice şi dispuse în glomerule la baza frunzelor. Învelişul floral este lipsit de corolă; 4 stamine, un singur ovar super şi trilocular. Fructul este o capsulă cu 3-6 seminţe. Are un singur gen: Bruxus.
 BUXIN. Substanţa alcalină, extrasă din
 Figr. 757. — BUTUC DE1 VITĂ DE VIE.
 care face parte din rasa ţigae, varietatea albă; are atât lâna de pe corp, cât şi jarul depe cap şi membre, de culoare albă, în afară de jarul - părul'« din jurul buzelor, care este colorat în negru.               Gr.  B.
    BUZA VACEI. - Bot. _ Cortinarius baltea-
 tus Fr. Ciupercă comestibilă din fam. Aga . ricaceae. Pălărie densă* brun-roşiatică, apoi uscată şi albăstrie pe margini. Picior gros, solid. Carne albă şi compactă. Creşte pe sub mesteacăni şi conifere, în locuri uscate.
    BUZDUGAN. - Bot. - Sin. capufl-iariciului, şovar . Spargniuim ramosum Huds. Plantă erbacee din fam. Sparganiaceae. Tulpină e* rectă, superior ramificată. Frunze lineare. Flori dispuse în capitule, cele superioare mas-cule, cele inferioare femele, de culoare verde-alburie. Fructe uscate, aesile. Creşte pe malurile apelor, bălţi, pâraie. Înfloreşte Iulie-Au-gust. - Fig. 758.
    BYERLEY TURK. _ Zoot. - Unul din cei trei mari fondatori ai rasei de pur sânge englez. Despre acest armăsar se ştie numai atât că, la despresurarea Vienei din asediul turcilor, a trecut ca pradă în stăpânirea căpitanului englez Byerley şi a fost adus la 1689 în Irlanda, în etate de 9 ani. Gh. M.
    BYTURUS. - Ent. - Gen de Coleoptere din fam. Malacodermes. Insecte mici, comune pe flori. De culoare galbenă - deschis sau alburie. Larva este lipsită de peri, dar este prevăzută, pe ultimul inel, cu două coarne îndoite la extremitate. Trăeşte pe fragi. Specie comună: B. pubescens, sin. B. ţomentosus. Nu produce, pagube prea mari.
Cai Dobrogeni
Fragment după Adjnchievici
 A B A L I N E. - Zoot. -Fac parte din încrengă. tura Vertebratelor, clasa Mamifere, ordinul Ongulate, subordinul Imparidigitatelor - Pe-rissodactyle . fam. Equidee , genul Equus, cu specia Caballus.
    Clasificarea cabalinelor s’a făcut la început după metode em. pirice, iar în urmă, aceste metode au fost bazate pe consideraţiuni ştiinţifice, acestea rămânând cele valabile. Printre cele empirice se menţionează: 1 - După serviciile prestate, în: cai uşori, intermediari şi de povară; 2 -După numele geografic al localităţilor de origină; 3 - In rase naturale şi artificiale;/ 4 -Occidentale şi orientale; 5 - Comune şi nobile.
    In clasificările bazate pe consideraţiuni ştiinţifice, două sunt ,mai principale: a lui Sanson şi Baron - Decambre.
    A* Clasificarea lui Sanson, se bazează pe măsurătorile craniului - craniometrie _ şi) împarte rasele în: a.- dolicocephale şi b.- brachy-cephale. Cele dintâiu, au distanţa dintre bazele celor 2 urechi mai mică decât distanţa dela baza unei urechi la unghiul extern al ochiului, după aceiaşi parte, adică capul este 'strâmt şi lung. Rasele brachycephale au a-
 ceiaşi distanţă mai mare, au deci capul lat şi scurt. Pentru fiecare din aceste două tipuri, Sanson deosebeşte mai multe rase, diferen-ciate între ele, prin forma oaselor faciale -frontale, nasale, lacrimale, etc.
   Din grupa Brachycephalelor, fac parte rasele: I- asiatică sau orientală - Equus caballus asiaticus, cu varietăţile: persană, arabă, siriană, ungară, rusă, englez de curse, camargă, etc.; 2- Africană - E. c. africanus, cu varietatea nubiană, berberă, etc.; 3- Irlandeză -E. c. hibernicus, cu varietatea poney - ş. a;
4-  Britanică > E. c. britanicus, cu varietăţile: Suffolk, Norfolk, etc. Exemplu de tip specific brachycephalic este rasa asiatică, având caracterele: frontale largi, netede - cap pătrat - arcade orbitare eşinde - orbita mare, nasale rectilinii, largi la rădăcină, lacrimalul deprimat în partea facială, arcada incisivă strâmtă; profilul drept, faţa triunghiulară, ta. lia în mediu 1.40-1.45-1.50 m., schelet fin, corp svelt, etc.
   Grupa dolicocephale, cuprinde rasele: 1. Germanică - cu varietăţile: daneză, normandă, andaluzii» marocană, etc.; 2- Frizonă: o-landeză, Clydesdale, Pinzgau; 3. Belgiană: brabanţonă, ardeneză, etc.; 4- Sequaneză • perşeronă mare şi mică, niverneză, etc» Ex. de dolicocephalic accentuat este rasa germanică: frontale curbate în sens longitudinal şj înguste, cu arcadele orbitare aproape şterse;
CABALINE
534
                                                          orbitele mici, nasalele continuă curba fronta. lelor, lacrimale deprimate, etc. Talia 1.60-
 1.70 m. Schelet puternic, massele musculare scurte, neelegant.
                                                          Cabalinele, cuprinse între tipurile specificate, au caractere amestecate, după origină.
   B.    Clasificaţia lui Baron-Dechambre se bazează pe coordonatele etnice, cari cuprind caracterele morfologice şi fiziologice, formând 3- grupe: I. plasticul, II. fanerotipica, III. energetica-
   I.    Plasticul cuprinde variaţiunile morfologice şi este împărţit în 3 grupe: siluetă -aloidism variaţiuni de format - hetero-metrie şi proporţiuni.
   Silueta - aloidismul. Se referă la profilul capului, care ne ind că, în virtutea legii de armonie organică, caracteristicele celorlalte părţi «de corpului. Se deosebesc 3 grupe:
   a.    - G. ortoidelor sau rectilinii, cu profilul capului drept.
   b.    - G. concavelor, coeloide sau salpingoide cu profilul capului concav.
   c- - G. convexelor, cytroide sau antractoide, cu profilul capului convex. Pentrucă în grupele concav şi convex sunt variaţiuni mai mari sau mai mici, Baron face următoarea clasificare: G. Concavelor cu subîmpărţirea: ultra concave, concave, subconcave; G. convexelor cu: subconvexe, convexe, ultracon-vexe. Exemple: Tip rectiliniu = calul Arian, concav = Breton, subconcav C. din Ca-marga, ultraconcav = C. Sthehtlandez, convex = C. Shirehorse, subconvex = C. Barb, ultraconvex C. din Germania-
   Există o corelaţie între natura extremităţilor şi profil: în grupul convexelor sunt animale cu extremităţile subţiratice, calul barb; în grupul concavelor, cu extremităţi grosiere, calul belg; în cel al ortoidelor, animale cu extremităţi potrivite, calul arab.
   Variaţiunile de format. Variaţiunile de format sunt subordonate la 2 legi:
   1     - In fiecare speţă de animale există un volum, o greutate medie, care corespunde u-nei combinaţiuni maxime şi de suprafaţă şi de masă, , a tipului viabil în speţă - T. Baron. - Această greutate medie favorizează la maximum speţa în lupta ei pentru existenţă. La speţa calului se admite că greutate de 435 kgr. ar fi greutatea imedie cea mai bună.
   2-    In fiecare speţă polimorfă sunt varia-ţiuni de greutate în minus sau plus- Aceste variaţiuni depind de condiţiunile de trai şi de modul utilizării animalelor din speţa calului. Sunt, din acest punct de vedere, diferenţe extraordinar de mari şi Dechambre ne afirmă că variaţiunile în greutate sunt cuprinse la cal între 80 şi 1.310 kilograme.
   Variaţiunilor în greutate, Baron le dă numirea de Heterometrie şi Heterometria o împarte în trei: a. - Grupul Eumetric, greutate
 mijlocie; b. - Gr. Elipometric greutate mică; c- - Gr. Ipermetric greutate mare.
    Pentrucă în grupele elipometrice şi ipermetric sunt variaţiuni uneori accentuate, a-ceste două grupe se pot împărţi în: a. * Elipojnetric: ultraminor, minor, subminor; b._ Ipermetric: sub imajor, major şi ultra major.
    Proporţiuni. Proporţiunile, adică raportul între lungimea, lărgimea şi grosimea diferitelor regiuni cari alcătuesc corpul unui animal, sunt supuse variaţiunilor. Aceste variaţiuni se conduc după următoarea regulă:,,E-lementele lărgime şi grosime variază în ace. laş sens şi în raport invers cu elementele lungime“.
    In conformitate cu aceste variţiuni, în fiecare speţă de animale sunt, din punct de vedere al proporţiunilor, trei tipuri principale:  1- Un tip cu proporţiunile medii
 Mezomorf = Medioliniu.
    2-    Un tip la cari elementele lărgime şi ecrosime sunt desvoltate :rzz Brahimorf Breviliniu.
    3-    Un tip la care elementele lungime sunt foarte desvoltate, comparativ cu grosimea şi lărgimea ~ Dolicomorf = Longiliniu.
    Din cauză că la grupele Brahimorfe şi Do-licomorfe sunt variaţiuni mai mari sau mai mici, Baron face următoarea clasificare:
    a.    - Brahimorfele: Ultra brevilinii, Brevi-linii, Sub brevilinii-
    b.    - Dolicomorfele: Sub dolicomorfele, Dolicomorfele, Ultra dolicomorfele.
    II. Fanerotipica cuprinde variaţiunile fane-
 relor sau dependinţelor pielii _ păr, coarne, cop ta, castane.             ,
    III.  Energetică - variaţiunile fisiologice, ca: fecunditate, precocitate, sânge şi fond.
    Dacă din punctul de vedere ştiinţific este mai bine să se grupeze rasele de cai, aşa cum le-a grupat Prof. Baron, practica V d6vedit că este mult mai bine să le studiem aşa cum sunt în fiecare ţară, pentrucă în a-fară de descrierea raselor mai putem studia şi intervenţia statului, societăţilor, etc., caşi rezultatele obţinute. Prof. Dechambre în lucrarea sa ,,Les Equides“ dă următorul tablou de clasificarea raselor de cai:
                 PRIMUL GRUP
      Tip rectiliniu: rase cu fruntea dreaptă Mediolinii    f Calul arab, turc\Numeroase sub-
    Rasa Ariană l sirian, persan /rase şi familii Longilinii Calul magyar- Vechiul cal unguresc?
                 {Calul din sudul Rusiei, calul Kir-ghiz, c. din Ucraina, trăpaşul Orloff, calul finlandez. Populatiuni fCalul de pur sânge englez, derivate \ ,, anglo-arab
                Î Calul din Boemia.
                Poneul din N. Tunisiei.
  _   ... ..    /Calul din landele Bretaniei.
  Longilinii |     .............. Gasconiei.
  Subbrevilinii • • • Calul corsican.
                fPoneul chinez şi indochinez. iPonei indieni din Pegu,
  Mediolinii
  Brevilinii
 535
CABALNEI
   ( o ( Mediolinii  . . Calul Percheron.
   Longilinii    . . „ Flamand» Frizon, Clydes-
   p,al                   dale,  Pointevin.
   M £ I Brevilinii . . Rasa Buloneză.
                                                 AL DOILEA GRUP
   Tip concav: rase cu fruntea concavă Mediolinii .  . Calul   de SolutrS, calul    camarg.
   Longilinii .  .  ,,       din Yemen, ,,      din Me-
                                                     sopotamia.
                  ÎCalul din stepele de Sud ale Ru-Brevilinii \siei europene, calul de Don, Kal-Imuk, Astrahan, Gabardin.
                  i              Calul siginilor; ponei din Europa Mediolinii . \ Centrală, Galitia, Transilvania, ^Grecia, etc.; ponei din Navara. Longilinii. . Ponei din Celebe.
   Brevilinif. . (Ponei din Englitera.
                  I  ,,    ,. Norvegia şi Islanda,
  Mediolinii Longilinii
                ' Calul cremonez.
  DMviiinii {Calul Breton cu derivaţi actuali. BreMlinn . . lNorfolk_Breton. etc.
  Calul ardenez.
                                                                                       belg. Pintzgau şi alte rasse de povară din Europa Centrală.
  nai -
                                     AL TREILEA GRUP Tip convex: rasse cu fruntea bombată sau profilul convex.
   ¡Algeria. Tunis. Abisinia. Eritrea. Egypt. /Calul marocan.
   Subbrevilinii\ ,, andaluz.
                   ^ ,, vechiu din Pirinei şi Navara Longilinii . . Calul Kirghiz.
   Calul din Pirinei, Limuzin, Au-vernia, l\2 sângele din Midi.
    ÍC.I
  1::;
  Populatiuni derivate .
   Cal din Europa Ccn-
   trală şi Meridională
 -¿România.
                     .Italia.
   Mediolinii
                                                                                                                                                 ÎEq.
                                                                                                                                            . ,1 dir
                                                                                                                                                \ no
   Przewalsky: Ponei berbecati din China, din Japonia şi Asia , Centrală.
                 J Poneul spaniol.
   Subbrevilinii'j  ,,    din Cordilieri şi Anzi.
                 ^ y,     ,» Falkland.
   Longilinii . .    „    berbecat  din  Sonde.
                                Mediolinii. . Calul fosil din Roemagen. Brevilinii . . Shire-horse, Black-horse, Suffolk
                 {Calul Dongolav, derivatele sale din Europa Centrală şi Occidentală; calul nemţesc şi danez, vechi cai normanzi şi englezi. Yorkshire Populatiuni derivate . . Cai de jumătate sânge. ‘L sânee I Anglo-normanzi. . franţuzesc )Vendee„i,
                 I* sânge din centru.
   ‘ta sânge fHanovra, Schleswig, Prusia Orien-german . .1         Oldemburg, Prusia Oeciden-
   ¡. a *. tală, Holstein, Provinciile Renane.
   11 s^ngre d n Holanda, Danemarca.
   I2 sânge englezesc şi din Irlanda.
   CAII DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ. Materia. Iul cabalin din ţara noastră, se prezintă diferit' delâ o provincie Ia alta, atât din cauza condiţiunilor de climă şi sol specifice, cât şi din cauza măsurilor luate şi metodelor întrebuinţate pentru creşterea şi îmbunătăţirea ă-cestui material, sub dominaţiile, austro-un-
gară şi rusească, cari au stăpânit provinciile alipite, după 1918* Din această cauză, atât istoricul cât şi descrierea diferitelor rase şi varietăţi de cai, existente între graniţele de azi ale României, se vor face pe regiuni.
   Calul românesc în trecut, aflat în vechiul Regat, era mult apreciat, atât în ţară cât şi peste graniţă, unde servea, fie pentru nevoile armatei, fie ca element ameliorator pentru rasele din ţările ce-1 importau. Datele istorice ne arată calităţile deosebite ale acestui cal: excelent fugar, bun pentru călărie, forme frumoase, cu făptură arăbească, sobru şi rustic. El era elementul indispensabil al poporului românesc.
   La formarea calului din ţara noastră, au luat parte cele două rase domesticite pentru prima oară în platoul central al Asiei: rasa ariană, cu profilul capului drept, ortoid, me-zomorfă, euimetrioă şi rasa mongolă, Tura-niană sau protoimongolă, cu . profilul capului berbecat, mezomorfă, eumetrică. Astăzi încă se observă, în făptura calului românesc, formele dela calul arian şi dela cel mongol. Origina calului românesc, nu este deosebită de a vechiului cal unguresc, dar cu toate a-cestea, calul din vechiul Regat era mai frumos, mai armonic, decât cel unguresc, fapt care explică dealtfel, întrebuinţarea de către Unguri, a calului românesc, drept ameliorator al raselor din ţara lor. Calul românesc se apropia prin caracterele sale exterioare maii mult de calul Arian, iar defectele celui unguresc: crupa teşită, profilul berbecat, lipseau. Mic de talie, avea o vigoare şi rezistenţă neîntrecut de mare. Era tipul calului răsboinic, putând rezista tuturor privaţiunilor unei campanii.
   Mihail Kogălniceanu în tratatul său ,,His-toire de la Valachie, de la Moldavie et des va-laques transdañubiens“ vorbeşte în felul următor despre cavaleria română din sec* XV: „Cavaleria română în al XV-lea secol era foarte renumită; era compusă din cai mici de talie, însă aşa de uşori, ca vântul şi atât de repezi, ca fulgerul. Ei străbăteau fără temere râurile, precipiţiile, torentele. Apăreau ş,i dispăreau neînchipuit de repede...**
   Cantemir în „Descriptio Moldaviae“ vorbeşte astfel despre caii, cari se găseau în Moldova: „Caii moldoveneşti în partea muntelui sunt mici de talie şi la făptură asemănători celor ruseşti, însă vârtoşi şi răbdători la lu* cru, iar la copită aşa de tari, încât nau trebuinţă a fi potcoviţi, putând merge- Ia orice drumuri grele. In partea câmpiei sunt cai mai mari şi mai frumoşi la făptură, potcoviţi la picioare, mai iuţi şi imai duri $i nu. sunt iubiţi numai de Poloni şi de unguri, dar şi de turci, cari au şi proverbul: un tânăr persan şi un cal moldovenesc este tot ce poate fi mai slăvit**.                                 *
   Xenopol în „Istoria Românilor“ vol. II,
CABALINE
536
ne spune că Principatele româneşti se ocupau în timpurile trecute cu cultura pământului şi creşterea animalelor. Cultura pământului se limita la producerea cerealelor necesare con-sumaţiunii interne, pe când creşterea an ma-lelor era ocupaţia cea mai de seamă. Se exporta în acele timpuri în: Bosnia, Lituania, Polonia, Silezia, Brandenburg şi de obice u în toată Germania, un mare număr de animale.
   Importanţa creşterii cailor şi menţinerea lor sub forma pomenită de anale, era foarte mare, deoarece în acele timpuri, cavaleria trebuia să fie bine organizată, ea fiind armata de încredere, cu ajutorul căreia se cucereau victoriile în nenumăratele răsboaie, pe cari domnitorii noştri erau nevoiţi să le susţină, contra atâtor cutropitori străini. Vlad Ţepeş, pentru a distruge armata turcă, comandată de Mahomet în 1462, s’a slujit de cavalerie. In anul 1446 cavaleria română a-vea 4.000 cai. In 1462 erau 10.000, Ştefan cel Mare în 1475, atacă pe Turci cu o armată de 50.000 oameni, cálárétf şi pedeştri. Matei Muriiio, medicul lui, spunea: „Prinţul este foarte înţelept, ţara e frumoasă, bogată şi cu multe animale. Armata are un efectiv de 40.000 pedeştri şi 20.000 călărâţi“. Numărul şi importanţa lor a crescut treptat, atât în Moldova, cât şi în Muntenia până la domnia fanarioţilor, cari contribuirá foarte mult la decăderea calului românesc, care se trimetea în Turcia sub forma de ,,epe fătătoare“.
   Date fiind calităţile excepţionale ale calului românesc, el era căutat foarte mult peste graniţă, unde servea ca ameliorator sau pentru armată. Numai Polonia cumpăra până la
20.000    cai anual. Austro-Ungaria făcea importantă reimontă în Principate. In 1767, Franţa cumpără 1000 cai moldoveneşti. In 1842 „Des Haras" un jurnal vienez, spune că 19 regimente se compuneau din ,,cai sălbatici“ ce veneau din Moldova, Basarabia şi Ucraina. Prusia importă în 1819, 1500 caii pentru dragoni şi lăncieri. Importul a mers apoi scăzând până în 1827, când nu s*a mai importat. Cele mai vestite herghelii din Germania si Austro-Ungaria, numărau în materialul cabalin al fiecăreia, numeroşi armăsari sau epe de provenienţă moldovenească*
   Această desvoltare a creşterii cailor şi menţinerii calităţilor care-i făcuseră să fie atât de mult apreciaţi în tară şi peste graniţă, era datorită după Prof. Dr. N. Filip, la 3 factori principali:
   1-     Marii proprietari, ce aveau moşii întinse din care numai o parte era lucrată, restul servind la creşterea vitelor.
   2-     Mănăstirile închinate şi neînchinate, o-cupau l*/3 din suprafaţa ţării.
   3-     Mocanii transilvăneni, ca mari crescători de vite, se bucurau de mari favoruri, în ţară
şi în Turcia, garantate lor, prin stipulaţiuni internaţionale.
   Hergheliile întinse de sub stăpânirea lor, au menţinut valoarea calului românesc. De a-tunci, au intervenit însă cauze, cari au contribuit mult la degenerarea lui. Aceste cauze sunt:
   1-     Exportul celor mai de seamă reproducători: armăsari şi epe. Intr’adevăr, acest export s’a făcut fără nici un fel de măsură, el fiind prima cauză a degenerării rasei noastre autohtone. Străinătatea: Rusia, Austria, Ungaria, Polonia, Turcia, etc., ne-au luat continuu, tot ce ţara noastră producea mai bun ca armăsar sau iapă şi nu ne-au lăsat decât pe aceia, cari nu îndeplineau condiţiile cerute. Astfel fiind lucrurile, degenerarea a început să se simtă încă dela 1817, pentrucă încă de atunci se simţea în ţară lipsa reproducătorilor buni, consecinţă fatală a acestei politici nechibzuite. Pe când ţările vecine şi-au îmbunătăţit stocul lor cabalin cu armăsari şi epe din ţara noastră, noi 1 psiţi de reproducători buni pe cari îi exportasem - fiindu-ne bine plătiţi - am împins rasa aceasta atât de valoroasă pe panta degenerării, iar acum tre-bue să facem sacrificii importante pentru a putea câştiga ceiace s’a pierdut.
   2-     Lipsa debuşeului, este o urmare a primei cauze, fiindcă odată materialul nostru cabalin scăzând ca valoare, iar ţările vecine îmbunătăţ:ndu-l pe al lor, emisarii străini n’au mai venit în ţara noastră să cumpere, lipsind astfel pe proprietar şi ţăran de stimulentul dinainte. Creşterea lui, fiind deci neglijată, degenerarea şi-a făcut loc mai mult.
   3-     Restrângerea păşunilor. înainte în Principatele române, păşuni mari şi frumoase se întindeau dela un capăt la altul, dând astfel posibilitatea creşterii în bune condiţiuni a vitelor. Intre întinderea acestor păşuni şi creşterea animalelor există o strânsă corelaţie. In toate ţările cu animale multe şi frumoase, Normandia, Anglia, Germania, Elveţia, păşunile sunt abundente. Ele procură animalelor tinere hrana cea mai importantă, se des-voltă în plin aer, fortificându-şi organismul, se adaptează la mediu schimbător, suportând variaţiile de temperatură cu mai multă uşurinţă, 4evin rustice, rezistente- De aceia este explicabil ca, odată cu restrângerea suprafeţelor de păşune, calul românesc să nu mai găsească condiţiuni prielnice de desvoltare şi să înceapă a. degenera.
   4-     Schimbarea mijloacelor de comunicaţie. Când drumurile erau puţine şi aproape impracticabile, s*a desvoltat foarte mult calul de călărie carè a fost antrenat ?i format în acest sens. Mai târziu, odată cu îmbunătăţirea drumurilor, s’a creiat şi calul de tracţiune uşoară, de trăsură, care a avut un rol deosebit de important în comunicaţie, la poş-talioane. ,,Ca vântul merge Ţarul în ţara
 537
CABALINE
sa rusească, dar tot nu aşa de iute ca poşta românească“ spune Regina Elisabeta. Odată cu apariţiunea căilor de comunicaţie moderne, nimeni nu s*a mai gândit să formeze cai pentru acest scop, iar importanţa lor a scăzut în cantitate şi apoi în calitate. Ceiace trebuia să se facă .acum, era să se adapteze calul, la noua sa chemare, la muncile agricole, pentru care el era însă nepregătit. S’a căutat să i se mărească talia prin curcire cu rase străine, neţinându-se socoteală de cele mai elementare noţiuni asupra încrucişărilor şi din cauza acestei grabe, calul românesc, a apucat şi mai mult pe panta degenerării. Hrănit bine, selecţionat, îngrijit în tinereţe, erau măsurile ce trebuiau luate pentru a opri degenerescenţa fi a adapta calul la nevoile ivite.
   5- Stabilitatea mai mare a locuitorului român în ţara sa. Nesiguranţa stabilităţii, din cauza deselor invaziuni stră ne în Principate, a făcut pe locuitori, să caute a-şi avea un mijloc de fugă rapid, pentru salvarea vieţii şi avutului. Ori acest mijlocu nu putea fi procurat, decât de cal, pe care ei au căutat să-l menţină în stare cât mai bună, de el fiind legată însăşi existenţa lor. Ei au adus în acest scop reproducători orientali, pe care i-au încrucişat cu epele autochtone, având în a-cest sens, foarte multă pricepere, reuşind să obţină produşi* cari făcuseră faima calului românesc.
   Odată ce această nesiguranţă a dispărut, nu s’a mai simţit aşa de mult nevoia unui
 a pierdut foarte mult din ceeace era. Nu sau mai putut găsi nici reproducători buni - specifici tipului românesc - astfel că, ameliorarea materialului cabalin din ţara noastră a trebuit să se facă în mare măsură, pe calea încrucişărilor cu alte rase perfecţionate, a-propiate ca talie ^i sânge de tipul calului românesc.
   Numărul cabalinelor, după statistica din 1935, este următorul:
            a- Armăsari ....     64.000
            b- Cai............. 906.000
            c - Epe ........... 857.000
            d- Tineret......... 339.000
                    Total . . . 2.166.000-
   In 1914-1915 toate ţările române la un loc aveau 2.300.000 cabaline. Răsboiul ne-a produs pierderi de 43%, dar stocul s’a refăcut treptat, încât în timpul din urmă pierderea nu meii este decât de 134.000 de capete sau 5.8%. Iată cum a mers această creştere din 1927 până la finele anului 1935:
  Anii    1927 1928 | 1929 | 1931 | 1932 1925 
Armăsari    63     61     65     63   66   64 
Cai . . .  788 799      80 L    839  961  906 
Epe . . ,  736 748       769    789  815  857 
Tineret.   354 337       324    297  292  339 
  Total   1941 1945     1959   1988 2134 2166 
   Cifrele indicate reprezintă sute de mii. Repartiţia cabalinelor pe regiuni agricole este următoarea pe anii 1932 şi 1935:
                          1932    1935 
  Şesurile Moldovei .   . 209     212  
 Carpatii Moldovei . .     79     84   
      „ Munteniei          158    164  
Şesul Dunării              355    384  
Dobrogea .....             187    208  
   Basarabia de N. .       238    290  
               „ S. . . . 239     257  
Bucovina.....              91       86 
Platoul Transilvaniei .    159    163  
   Şesul Tisei ....        278    277  
 Transilvania de N. .      53       53 
       Muncile agricole se fac de pre- 
Fig. 759. -
              Clişeu N. Filip. ARMĂSAR MOLDOVENESC.
cal iute şi rezistent de călărie, lăsându-se pe un alt plan această preocupare, aşa de importantă în trecut.
   Dacă la cauzele enumărate, se mai adaugă şi lipsa de stimul şi nepricepere în creşterea calului, cari au urmat acestor perioade, ne dăm seama de ce calul nostru autochton,
ferinţă cu boi, numai în judeţele de deal din Muntenia şi Oltenia, în rest, predominând cabalinele. Cel mai mare număr, repartizat la unitatea de suprafaţă îl găsim în şesul Dunării, Dobrogea şi Basarabia de N., regiuni unde terenul arabil, ocupă cea mai mare suprafaţă.
   DESCRIEREA RASELOR. Vechiul regat. Calul nostru autochton de origină ariano-mongolă - nu prezintă o u-niformitate, ci datorită condiţiunilor de climă şi sol specifice diferitelor regiuni, se prezintă sub imai multe varietăţi, dintiş» care cea mai importantă, este varietatea moldovenească, - specifică, a rasei autohtone - având aria de răspândire în Moldova. - Fig. 759.
CABALINE
538
v. ac. - mai ales la exemplarele degenerate. Pielea este subţire şi acoperită abundent cu păr de culoare variată: neagră, roibă, vânătă, cea mai des întâlnită, fiind cea murgă. - Fig.
760.
   Calul moldovenesc, are o desvoltare cam tardivă, ajungând la maturitate la 4-6 ani, ceeace constitue o scădere însemnată, dacă ne referim la rentabilitate. Este însă un cal ager, vioiu, sobru, cu o rezistenţă foarte mare, indicat pentru munci. Pentru defectele care le prezintă, se întrebuinţează pentru ameliorarea lui, ghidranul - v. ac. - care prezintă toate garanţiile cerute, nefiind în plus prea costisitor. - Fig. 761.
   2-    Calul de munte este o altă varietate a rasei autochtone, populând regiunile muntoase ale ţării. Are mare asemănare cu varietatea moldovenească, fiind însă mai scund şi
 uşurinţă origina sa, mai mult ariană; are ochii mari, expresivi, urechi mici, - mai păroase ca la arab. Profilul capului e drept, rareori, în regiunea frunţii convex, urmă a rasei mongole. Nări mari, bine deschise, indicând un fond ridicat. Capul cam mare în raport cu celelalte regiuni ale corpului şi /mai cu seamă cu gâtul, care este cam muşchiulos şi cam scurt. Spinarea este deobiceiu dreaptă - la exemplarele curate, şi rar concavă sau convexă. Pieptul este bine desvoltat, dar mai puţin ca la arab - din cauza lipsei de antrenament. Pântecele este puţin cam mare. Crupa e scurtă şi teşită - defect pentru cai de călărit şi tracţiune uşoară coada                    Fi&  762. _ cal DE MUNTE,
 bine prinsă. Incheeturi rezistente -
 cu forme corporale mai îndesate. Sunt cai rezistenţi, foarte buni, având în majoritate mersul buestru. - Fig. 762.
    Exemplare specifice varietăţii se găsesc în regiunile: Bisoca, Vrancea, Cărbuneşti, Rucăr, Suceava, etc*
    Caractere zootechnice. Talia 1,25-1,30 m. greutate 300-320 kgr. cu o făptură mai îndesată decât moldovenescul, cu profilul drept, câteodată convex în regiunea frunţii, sau puţin concav în regiunea feţei. Ochi expresivi, v.ii, urechi imici mişcătoare, coamă abundentă, gât cam scurt, piept larg. greabăn jos, spinare dreaptă şi lungă, sapă scurtă, largă şi teşită; coada bine prinsă, picioarele solide, cu aceleaşi coate de vacă, ca şi lă moldovenesc, Clişeu Stavrescu. sau chiar mai pronunţate. Culoarea       mai răs-
 Figr. 761. — MÂNZ DIN VAR. MOLDOVENEASĂ.           oândită este murgă, sau uneori, în      regiunea
                                                   Bisoceii, vânătă-rotată. - Fig. 763. afară de antebraţ _ deasemenea tendoanele; Calul de munte este sobru, foarte              rezistent
 copite mici şi rezistente. Uneori la membrele      şi blând. Calcă cu multă precauţiune pe dru-
 posterioafe, se întâlnesc „coate de vacă“ - murile de munte, fiind foarte mult întrebuin-
   Caractere zootechnice. Talia în medie 1,40 m. rar 1,45 m. înălţime. Greutatea corporala, 350-400 kgr. înfăţişarea capului, seamănă cu a arabului, deducându-i-se astfel cu
Fig. 760. — IAPĂ MOLDOVENEASCĂ.
 539
CABALINE
 ţaţi, pentru transporturile din aceste regiuni.
   Pentru corectarea defectelor şi pentru regenerarea acestei varietăţi, s’a propus ca a-meliorator calul Lipiţan, originar din munţii Karst-ului - Tirol - şi crescut la noi la herghelia dela Sâmbăta-de-jos, lângă Făgăraş. Rezultatele sunt satisfăcătoare.
Fi g. 763. — ARMĂSAR DE BISOCA.
   3-    Calul de Bărăgan sau Ialomiţean* O altă varietate a rasei româneşti. Este numit şi cal mocănesc, după numele Mocanilor, cari l'au adus din Transilvania. După Dr. N. Filip, a-cest cal nu este decât vechiul cal transilvănean, de origină tot orientală, curcit cu calul
Figf. 764. — CAL DE IALOMIŢA.
 . unguresc şi poate cu cel rusesc din Basarabia, pe. unde anticipat trecuseră Mocanii. In trecut, calul ialoimiţean, a format herghelii vestite între cari se menţionează: a fraţilor Se-wCeleanu, Hagi-Moscu, Niţă, Muscalul _ cu :peste 900 epe - etc. - Fig. 764.
 -   Caractere zootechnice. Atât din cauza con-diţiunilor pedologice specifice, cât şi originii Jui diferită, calul ialomiţean, diferă de moldovenesc şi calul de munte. Are talia 1,50-1,55
 m., iar greutatea 400-450 kgr. Capul este cam mare, cărnos şi fălcos, urechile lungi $i mai puţin agere; ochii fără expresivitate; profilul adesea convex - influenţa calului unguresc- In general fizionomia nu este atât de nobilă ca la moldovenesc sau calul de munte. Formele corporale, nu prea corecte; gâtul prea scurt în raport ¡cu capul; greabănul adesea destul de pronunţat, spinarea cam lungă. Piept bun, sapa puţin desvoltată, ţeşită, coada purtată rău şi prinsă jos. Culorile închise domină. înfăţişarea generală a acestui cal, nu este frumoasă. Are însă membre foarte bune, articula-ţiuni solide, tendoane şi copite dea-semenea bune. Ca forţă, rezistenţă şi sobrietate, nu lasă nimic de dorit, fiind superior calului unguresc cu care s’a încrucişat natural. Este un cal bun pentru imuncile agricole, precum şi pentru nevoile armatei.. Ameliorarea ialomiţeanului, se face cu rasa Nonius - v. (ac. - care dă rezultate bune. încercarea s’a făcut şi de către unguri, cu calul transilvănean, obţinând aceleaşi bune rezultate.
Caii din Dobrogea. Din cauza originii diferite a acestor cai, precum si din cauza populaţiunii diverse, care locueşte pământul Dobrogei, aspectul cailor este ai el divers. Au fost împărţiţi după origina şi caracterele lor în patru tipuri bine distincte: a. - Calul dobrogean propriu zis; b. - Calul basarabean;
c.  - Calul mocănesc; d. - Calul dobrogean curcit.
   a.    - Calul dobrogean propriu zis, nu este altul decât vechiul cal turcesc. - Fig. 766.
   Caractere zootechnice* Talia 1,30-1,35 m., capul cu făptură arăbească, profil adeseori
                                                                                       Clişeu N. Filip.
                                                      Fig-. 765. — CAL DOBROGEAN — tip de ORAN.
  convex în regiunea frunţii _ influenţa calului turcoman - urechi mici şi mobile, gât scurt şi gros. Pieptul, spinarea şi crupa bine con*
Clişeu N. Filip.
CABALINE
 540
 formate, membre foarte solide, păr abundent de culoare vânătă. - Fig. ,765.
    Este un foarte bun cal de călărie, având
 o tenacitate şi o viteză mult apropiată de cea a arabului. In anul 1899, pe Hipodromul din Iaşi, la distanţa de 8000 im. a ieşit învingător un cal dobrogean, în luptă cu alţi 5, dintre
Fi£. 76(5. — CAL DOBROGEAN.
cari 3 de pur sânge englez. Aceasta denotă pe lângă viteză, un fond ridicat, datorită în mare parte antrenamentului sever la care este supus de locuitori, în vederea alergărilor ce se fac ia diferite solemnităţi. Acest antrenament consta cia şi la arabi, în scopul de a-i reduce grăsimea, subţia pântecele ji mări musculatura membrelor. Amelioratorul cel mai bun, al calului dobrogean, degenerat, este anglo-arabul, dar acesta este costisitor şi greu de procurat. Rezultate bune sau obţinut însă şi cu Ghidranul, aşa încât acesta a rămas să fie amelioratorul indicat.
Fig. 767. — CAL BASARABEAN.
   b.   - Calul basarabean, răspândit în comunele locuite de nemţii şi ruşii veniţi din Basarabia, nefiind deci autochton, ci introdus de locuitori menţionaţi*
   Caractere zootechnice. Talia 1,55-1,60 m. Capul mare, profil aproape drept, ochii mici şi stinşi, urechi cam mari şi blegi. Pieptul şi capul pieptului, insuficient desvoltate. Grea-băn ridicat suficient, spinare lungă şi cam înşelată. Membrele osoase, puţin solide, cu art.iculaţiuni slabe, adesea cu umflături tari şi moi. Moţ, coamă şi coadă cu peri lungi şi abundenţi. Fig. 767.
   Calul basarabean, datorită numeroaselor lui defecţiuni corporale şi fiind pe deasupra limfatic şi cam moale, este întrebuinţat la muncile agricole, de care se achită destul de bine, precum şi în armată - artilerie. Îmbunătăţirea acestui cal, se face prin selecţiune şi curcire cu rasa Nonius.
   c.    - Calul mocănesc, are aceeaşi origină şi aceleaşi caractere ca şi calul din Bărăgan. Talie mare, cap cam berbecat şi cam urât: puţin armonici în foymele lor, rezistenţi. A constituit un bun remont pentru cavalerie.
   d.    - Calul dobrogean curcit, este eşit din împreunarea celor 3 tipuri menţionate. Are o conformaţie
 foarte defectuoasă; cap mare, picioare slabe, pântece desvoltat, piept strâmt. Nu are nici-o importanţă. Se încearcă a fi îmbunătăţit prin rasa Ghidran.
   Caii din Bucovina. 1. Calul bucovinean autochton. Este un cal de ]/l sânge datorită influenţii exercitată de caii crescuţi la herghelia din Rădăuţi. In această herghelie s’au perindat mai multe rase de cai - reproducători aparţinând raselor: arabă, pur sânge englez, ghidran, precum şi varietăţii moldoveneşti-Dintre aceştia, în special, purul sânge englez şi ghidranul, încrucişându-se cu calul bucovinean autochton de origină ariano-mongolă, au dat un cal de Yl sânge, care se găseşte azi în Bucovina.
   Caractere zootechnice. Talia 1,55-1,60 m., forme corporale mezomorfe; capul, cu o înfăţişare mai mult arăbească, ochi vii, expresivi, gâtul proporţionat, membrele solide, rezistente, cu aplomburi corecte. Corpul în general. este bine făcut, fiind un cal elegant. Culorile predominante, murgul, roibul şi vânătul. Are temperament vioi si mişcări uşoare. Foarte bun pentru călărie şi tracţiune u-şoară. In trecut, imperiul Austro-Ungar, făcea remontă însemnată în Bucovina. Azi sunt mult căutaţi pentru nevoile armatei noastre-
   2-    Calul huţul,. este un cal de Yl sânge bucovinean, răspândit în munţii Bucovinei şi cei din N. Moldovei, prin Suceava, Mălin, Borca, etc. şi deasemenea în Galiţia. De origină orientală. - Fig. 768.
                           Caractere zootechnice. Tal’a 1,20-1,35 forme corporale îndesate, brevimorf, cap nuc,
 541
CABALINE
 larg, cu profilul drept sau uneori uşor concav, ochi expresivi mari, urechi mici depărtate, agere; gât scurt şi gros, moţ abundent, coamă stufoasă; spinare scurtă, crupă teşită, cu tendinţa dg dublare sau chiar dublă,
                                         Fig. 768. — CAL HUTUL.
 greabăn redus; coada stufoasă, membre solide, scurte, cu defectul coatelor de vacă. Culorile variate, predominând cele închise. Este un cal ager, rezistent, cu trapul mic, fond ridicat. Bun pentru tracţiune şi povară* Face un bun serviciu locuitorilor din regiune, unde este foarte apreciat.
   In secţiunea dela Lucina - herghelia Rădăuţi - se găseşte o grupă de huţuli uniformă, perfecţionaţi prin selecjiune, care este dealtfel, metoda indicată pentru ameliorarea acestui cal. . Fig. 769.
                               Fig. 769. — REPRODUCĂTOR HUTUL.
   Caii din Transilvania. Calul transilvănean autochton, de origină mongolo-ariană, are 2 varietăţi:
   a.   - Varietatea de munte, asemănător calului mocănesc de pe versantul din Vechiul Regat.
   b.   - Varietatea de câmpie sau calul transilvănean, cu aptitudini pentru călărie şi tracţiune uşoară, având multă asemănare cu calul autochton românesc. Profilul capului este ber-
 becat - influenţă mongolă - caracter întâlnit şi la ialomiţean. Este un cal cu forme corpo rale frumoase, mai puţin degenerat, menţinut ca atare prin selecţiune şi curcire cu ghidra-nul*
   Un alt cal este cel şvăbesc, de origină ger mană, răspândit în regiunile din jurul Timişoarei.
   Caractere zoootechnice, asemănătoire vechiului cal german. Talie 1,55-1,60 m-, corpolent, cu caracter limfatic accentuat. Capul cărnos mare, cu proeminenţe osoase - caracteristic raselor puţin perfecţionate -, profil berbecat, ochii mici, gât gros şi scurt. Membrele şi spinarea puţin rezistente. In general, formele exterioare sunt nearmonice. Un cal limfatic, puţin rezistent, fiind totuşi docil, este întrebuinţat mult de coloniştii germani la munc-le agricole şi transporturi, de cari se achită bine, fapt pentru care este apreciat. Exemplarele cele mai frumoase sunt achiziţionate şi de armată - artilerie.
   Caii din Basarabia, se clasifică în uşori, intermediari şi grei.
   a.    - Calul uşor este reprezentat prin rasa autochtonă, asemănătoare rasei moldoveneşti, de care se deosebeşte însă puţin ca sânge. O-rigina este ariano-mongolă în N. Basarabiei şi mongolo-ariană în S., după cum ^ predominat tipul arian - reprezentat prin calul Tarpan nuimit şi Equus Gmelini sau tipul mongol, reprezentat prin Equus Przewalski. Ameliorarea acestui cal se face cu ghidranul, care a dat rezultate bune, mai ales în N. Basarabiei.
   b.    - Calul coloniştilor bulgari este dease-menea un cal uşor. Răspândit în S. este asemănător. cu calul dobrogean, având forme cor. porale frumoase şi aptitudini bune. Se găseşte mai mult în proprietatea Găgăuţilor-
   2-    Caii intermediari, au reprezentanţi în rasa Orloff - v. ac. - tipul de muncă .al coloniştilor germani din S. curcit cu alte rase şi mai ales cu Orloff, fiind întrebuinţat la muncile agricole.
   3-  Caii grei, fac parte din rasa Ardeneză.
 - v. .ac.
   Tabela sistematicii zootechnice a cabalinelor din România, după Prof. Dr. G. K. Constantinescu:
 Varietatea moldovenească.
                                                                                              Varietatea dobrogeană Varietatea transilvăneană Varietatea ialomtteană Varietatea de munte
  Rasa locală
           Rasa hutulă
             „ pur sânge englez fţ arabă Varietatea Ghidran Jumătăţi de sânge Trăpaşi americani
  engleze
  arabe
  anglo-arabe
CABKST AN“ CACHALOT
542
             Rasa lipitană Varietatea Nonius
             Jumătăţi de sânge engleze — Furioso-Northstar —
             Rasa Orloff
             Tipul coloniştilor germani din Basarabia şi Dobrogea Metişi de rasă ardeneză
{Rasa ardeneză ,, belgiană „ Pinzgau — ,, perşeronă
 varietatea murană -
   Rasele amelioratoare din România, Nonius, Ghidran, Lipiţan, Furioso-Northstar, pur sânge englez, etc., precum şi toate celelalte rase străine se vor descrie la litera respectivă a fiecăruia.                             Al. St.
   CABESTAN. - Mec. _ Scripete cu ax vertical, întrebuinţat pentru a efectua tracţiuni paralele cu solul. Compus dintr’un cilindru vertical, ale cărui capete sunt mobile în traversele inferioare şi superioare, în care sunt aşezate. Otgonul se leagă de greutatea M, pe care voim a o trage, se înfăşoară de câteva ori pe cilindru, iar în capătul B. este ţinut de oameni. Alţi oameni învârtesc de barele T. Pe măsură cu greutatea M. se a-propie, capătul B. se depărtează. Această maşină va fi în stare să tragă o greutate cu atât mai mare, cu cât numărul de oameni, care ţin capătul din B. al otgonului, este mai numeros şi cu cât barele sunt mai lungi în raport cu raza cilindrului. C. poate fi simplu sau dublu, acţionat de oameni sau de vapori. , Fig. 770.
   CABRARE. - Zoot. - Mişcare executată u-neori de animalele patrupede şi care constă în ridicarea părţii anterioare a corpului, sprijinul făcându-se numai pe membrele posterioare. Se observă de regulă la arămasr, tauri, etc., în timpul montei, precum şi în momentul săriturilor peste obstacole înalte. In c., baza de susţinere fiind foarte redusă, iar eforturile muşculare puternice, animalele nu se pot menţine în această poziţie, decât după exerciţii îndelungate şi dresaj special. Mişcarea inversă c. este ruada. - v. ac.
   CABUYA. _ Fuior lucrat din fibrele plantei Agave tuberosa, din care se fabrică funii şi otgoane foarte durabile.
   CACADAR. - Bot. - Rosa canina . v. mă-cieş.
   CACAO. Arbore de - Bot. - Theobroma Cacao L., arbore din fam. Sterculiaceae -Blitnerieae. Tulpina de 5-10 m. înălţime, ramuri numeroase, lemn moale şi uşor, frunze alterne, lanceolate sau eliptice, lucii, flori mici, galben- roşiatice, alezate în raceme. Fruct ovoid - bacă _ asemănător la formă cu un castravete, cu 10 coaste, acoperite cu asperităţi neregulate, cu 15-40 seminţe. Sămânţa este de mărimea migdalelor decorticate, acoperită cu un înveliş de culoare brună, cu cotiledoane cărnoase şi oleaginoase.
- Fig. 771.
   --- Med. - C. conţine o materie grasă,
untul de cacao, întrebuinţat în terapeutică, pentru fabricarea pastilelor zaharate sau a supozitoarelor medicamentoase. Se mai ex-
trage din C. un alcaloid foarte activ şi întrebuinţat mult astăzi, theobromina - v. ac.
   CÂCĂU. - Zool. - Coracias garrula L. - v. dumbrăvancă.
   CACHALOT. - Zool. _ Gen de Cetaceae-Denticetes, caracterizat prin desvoltarea e-normă a capului - o treime din lungimea totală a corpului. Capul are nişte cavităţi vaste, pline cu un lichid, numit sperma ceti sau alb de balenă. Maxilarul superior este lipsit de dinţi, în timp ce acel inferior are 40-50 de
 543
CACHEXIE-CADASTRU
dinţi conici, mari, toţi de aceiaşi formă. Masculul atinge 20 m. lungime; femela este mai mică. După forma capului, se disting 2 sub-genuri: Phyşter, cu capul rotunzit înainte, mai mult larg decât înalt şi Catodon, cu capul brusc trunchiat, mai mult înalt decât larg.
C.  se hrăneşte cu cephalopode şi peştişori. Este vânat de oameni pentru albul de balenă
   materie grasă, de o albeaţă strălucitoare atunci când este uscată, întrebuinţată altădată în medicină şi în prepararea cosmeticelor şi pomezilor.
   CACHEXIE. - Med. - Stare a organismului caracterizată prin slăbirea generală, pierderea forţelor, paloarea feţei, oedemul picioarelor şi febra hectică. Produsă de o maladie cronică - ftizie, cancer, febre palude, etc. Sub influenţa c., globulele roşii ale sângelui diminuiază, hemoglobina scade, globulele albe cresc. In c. canceroasă de ex., se admite că este un fel de auto-intoxicaţie produsă de secreţiunea celulelor tumoarei. Tratamentul
c.  este tratamentul boalei care a provocat-o: tonice, alimentaţie, băi reci, duşuri, etc.
   CACHEXIE APOASĂ. - Med. vet. - Maladie a ovideelor, -datorită prezenţei lui Disto-mum hepaticum în ficatul animalelor. Se recunoaşte după decolorarea mucoasei ochiului. Se previne evitând păşunile umede, unde se găsesc chişti de Distomum hepaticum. Se combate, până la un anumit punct, printr’o alimentaţie bună.
   CĂCHIŢEALA. - Sin. căpeţea, căpiţeală, căpiciu. - v. căpăstru.
   CACHRYS. _ Bot. - Gen de plante din fam. Umbelifferae. Margina caliciului este ob-soletă, petalele au acumen inflex, pericarpul umflat. C. alpina are foliolele ambelor invo-lucre liniar-setacee, fructul ovat, frunzele radical ternate. înfloreşte din Iunie-Iuhe. Creşte în Dobrogea, pe munţii Greci.
   CACICĂDERE. - Bot. _ Fructul de Rosa canina L. - v. măcieş.
   CACIU. - Sin. chichiţă, chilnar. Ladă de lemn, făcând parte din luntre şi aşezată la pupa acesteia.
   CĂCIUGÂ. - Piscic. _ v. cegă.
   CĂCIURE. - Zoot. - Se spune oilor care au lână neagră-roşcată, cu pete deschise în jurul ochilor.
   CACODILAT DE SODIU. . Med. - Sin. Dimetilarsinatul de sodiu. Se prezintă ca o sare albă, cristalizată, foarte solubilă în apă. Este un tonic general foarte bun, un stimulator al tuturor funcţiunilor şi măreşte pofta de mâncare. Se recomandă animalelor slabe, cari se nutresc rău şi pentru a scurta perioada de convalescenţă după diferite boale.
   Se administrează în injecţii subcutanate în soluţie de 10%. Doza zilnică pentru cal şi bou este de 3 gr. iar pentru câine, după talie, dela 0,10-0,50 gr.
   Aceste doze pot fi depăşite fără inconveniente, mărindu-se treptat, în cursul tratamen-
 tului, până la maximum, dela care iarăşi scade progresiv. Dacă tratamentul este de lungă durată, trebue alternat cu perioade de repaus.                                     A. H.
   CACTEE. - Bot. - Familie de Dialypetale, cuprinzând plante spinoase, cărnoase, cu syc apos sau lăptos. Tija cilindrică, deobiceiu ramificată, plană sau globuloasă, frunzele sunt lipsă sau reduse la ţepi _ afară de gentil Peresckia, care are frunze normale. Florile sunt sesile, adesea foarte mari, hermafrodite, cu sepale şi petale la fel colorate. Fructul este o bacă cărnoasă. Se prezintă sub formă de ierburi, arbuşti sau arbori. Cultivaţi în apartamente, ca plante de ornament. Genuri importante: Melocactus, Echinocactus, Ce-reus, Opuntia.                          L. Far.
   CADA. - Vinic. - Vas mare, de forma unui trunchiu de con sau cilindric, construit d n doage de lemn, cercuite, în care se pun strugurii sau se adună boştina.
   CADASTRU. - Imb. func. - Operaţiunea prin care se determină suprafaţa şi calitatea solului cu venitul net ce-1 produce. Aflarea suprafeţei, pe proprietăţi, o face secţiunea teh. nică a cadastrului - cadastrul technic -> iar determinarea calităţii naturale şi econojnice a solului, o face secţiunea economică - cadastrul economic sau, mai potrivit, termenul cadastrul agronomic.
   „C. funciar cuprinde descrierea tuturor proprietăţilor funciare şi reprezentarea lor topografică pe hărţi“ - Legea V. Niţescu din 1933, art. 2.
   Scopul c. funciar este: ,,a. - de a procura elementele necesare înfiinţării, completării, rectificării sau reconstituirii cărţilor funduare şi hărţilor acestora; b. . de a crea o bază justă pentru stabilirea conţinuturilor publice asupra proprietăţilor funciare; c. - de a facilita executarea lucrărilor de reformă a-grară de colonizare şi de comasare a proprietăţilor; d. - de a da siguranţa tranzacţiu-nilor asupra imobilelor şi a înlesni creditul funciar; e. - De a cunoaşte întinderea şi valoarea economică a proprietăţilor imobiliare ale Statului şi particularilor “ Legea V. Niţescu, art. 7.
   Planul - atlasul - şi registrele cu datele a-cestor constatări sunt adaptate necesităţilor şi sunt supuse evoluţiei - în special registrele cu datele agricole -economice.
   In cadastrul economic, care de acum înainte trebue făcut exclusiv de ing. agronomi,, se clasifică solul după calităţile lui naturale şi apoi se evaluiază venitul net pe ramuri de cultură. Aflând calitatea solului, ing. agronom respectiv poate recomanda plantele care reuşesc mai bine pe acel teren, ce lucrări necesită, ce îmbunătăţiri, ce îngrăşăminte, etc.
 -  felul optim de folosinţă. Recomandările acestea, isvorîte din contactul efectiv al ing. agronom cu fiecare petec de pământ al ţării, ar aduce, desigur, o schimbare temei'
CADAVERIOCĂDEREa cerealelor
544
 nică în bine a plugăriei noastre. C. economic ar fi prilej pentru o desfăşurare a forţelor agronomice la cercetarea pământului românesc. Prin aflarea calităţii naturale a solului şi determinarea venitului net, ing. agronom oferă astfel toate elementele de judecată pentru valoarea unui sol şi se înlesnesc muta-ţiunile de proprietate, comasarea, obţinerea creditului şi serveşte şi ca bază reală la aşezarea impozitelor funciare.
   In România există o direcţie a cadastrului . tehnic şi economic - în Bucureşti la Ministerul Agriculturii, condusă de un ing. agronom. In provincie sunt inspectorate technice şi e-conomice. In Vechiul Regat şi Basarabia sunt numai inspectorate technice căci nu s’a făcut cadastrul economic şi nu s’au introdus cărţile funduare. In Ardeal, Banat, Bucovina, sunt inspectorate technice economice - de fapt birouri technice, administrative şi economice -şi cărţi funduare. Desavantajos este faptul că nici aici Statul nu obligă fiscul să folosească ca baza de impunere venitul net deter, minat de serviciile cadastrului economic.
   Cât de curând trebuesc revizuite principiile de cadastru economic, care urmează să fie făcut mai aprofundat agronomic pentru a servi şi ca îndreptar la raţionalizarea agriculturii. Operaţiunea de cadastru economic ar trebui revizuită la fiecare zece ani în ce priveşte determinarea venitului net.
   Prin analogie, noţiunea de cadastru se poate aplica şi în alte domenii, aşa de exemplu: cadastrul grâului, cuprinde date asupra dis tribuţiei şi calităţii acestei cereale; cadastrul inginerilor agronomi ar cuprinde numărul şi calitatea - situaţia - tuturor absolvenţilor A-cademiilor de Agricultură/ etc. - v. clasificare sol, cartea funduară.              Amil. Vas.
   CADAVERIC. - Med. Vet. - Tot ceeace caracterizează un cadavru. Semne cadaverice: IRăceala morţii - algor mortis - este nivelarea temperaturii animalului mort cu a-ceea a mediului înconjurător; se termină în aproximativ 12-24 ore. In unele cazuri -tetanos - temperatura, în loc să scadăt se ridică după moarte din cauza contracţiunilor muşchiulare, care continuă câtva timp şi du pă moartea individuală.
   2.- Coagularea sângelui se face după Yl"
 1 oră de la moarte; fibrinogenul se transformă în fibrină din cauza imobilităţii sângelui şi a lipsei de antifermenţi. 3.- Hipostaza este scăderea sângelui, care ne mai circulând, este supus legei gravităţii ca orice lichid. 4.- Rigiditatea cadaverică - rigor mortis -poate să apară la câteva ore de la moarte prin coagularea miozinei de către acidul lac-tic derivat din glicogenul oare se află în muşchi. 5.. Autoliza sau autodigestia: celulele încep a se dizolva prin acţiunea propriului lor ferment, ne mai secretându-se antifermentul care în timpul vieţei împiedică autodigestia. 6.- Putrefacţia: descompu-
nerea substanţelor albuminoide în elemente simple anorganice sub acţiunea fermenţilor microbilor anaerobi.                 M. M.
   CADAVRU. - Med. Vet. _ Corpul unui animal mort.
   CĂDEREA CEREALELOR. - Fitot- - Accidentul prin care tulpina e îndoită şi culcată la pământ. Căderea - sin. polozire, culcare, pătulire, prăvălire, a vulpi - poate fi provocată de ploaie puternică şi vânt, mai ales atunci când primele două internoduri dela bază şi în special al doilea nu este destul de rezistent - în parte influenţează şi suprafaţa frunzelor. In mai toate cazurile, ambele a-ceste elemente climaterice - ploaia şi vântul -se unesc într’o acţiune simultană şi astfel îngreunând şi balansând-o, odată cu înmuierea terenului, îi slăbeşte fixitatea şi o culcă. Căderea poate fi cauzată şi de grindină. însăşi insectele care atacă baza paiului o pot provoca, după cum poate fi cazul şi cu bolile criptogamice: Fusarium, Ophiobolus grami-ms, O. herpotrichus, Leptosphaeria. Aici cuprindem agenţii naturali obişnuiţi care sunt în luptă cu planta: ploaiar torenţială şi vântul puternic, care provoacă căderea de care ne ocupăm.
   Cerealele cad ciând se formează spicul, care îngreunează planta. In acest caz bobul se poate matura şi jos, cu condiţiuneă ca să fi avut adunate înainte de cădere toate materiile ce-1 constituesc. O cădere aproape de maturitate poate trece fără pagube. Dacă căderea are loc la plantele tinere, acestea se pot ridica, siunt însă cazuri când nu se mai ridică; ceiace depinde de stadiul în care se găsesc şi fiind lipsite de lumină, asimilaţia este redusă, boalele criptogamice - rugina, făina-rea, fusarium - se desvoltă din cauza atmosferei umede pe care o întreţin plantele culcate, buruenile pot să iese deasupra plante-lor şi astfel recolta poate fi compromisă. In timpul înflorirei şi după coacerea verde, plantele sunt mai mult expuse căderii. O constelaţie rea a factorilor de vegetaţie favorizează căderea: lumină slabă, multe substanţe hrănitoare cu preponderenţa azotului, multă u-miditate, etc. Secara suferă pagube imari dacă cade înainte de înflorire, căci se îngreunează polinizarea străină. Grâul este mai rezistent la cădere decât secara.
   Cum se ridică planta? Nodul ce stă deasupra internodului îndoit, începe a-şi lungi celulele în mod inegal şi anume: îşi lungeşte foarte mult celulele din partea inferioară, adică din partea dinspre pământ - unde este umiditatea mai multă şi lumină mai slabă -iar celulele din partea superioară - unde este lumină intensă rămânând scurte, nodul formează în acest fel un genunche, care îndrep-tează tulpina în sus. De multe ori planta trimite din genunche rădăcini de susţinere, adevărate proptele. Nodul foliar _ baza va-ginei, bureletul - nodul tulpinal, zona inter-
 545
CADIUM- CAELOGLOSSUM
 calară a nodului, geotropismul, toate acestea sunt interesate la ridicarea cerealelor.
   Pagubele căderii sunt foarte variate: 10-20O/f) când cerealele au căzut după ce şi-au format bobul şi merg până la 50% şi mai mult când erau încă în plină vegetaţie. Boabele plantelor căzute sunt mai mici, supte şi inferioare în ce priveşte calitatea şi chiar puterea de germinaţie. 'Cerealele căzute pri-cinuesc un plus de muncă cu recoltatul.
   Cauzele care influenţează căderea sunt interne şi externe. Cauzele interne au origina în plantă, în massa ei ereditară şi se traduc la exterior prin următoarele - după Krauss 1.- structura morfologică a paiului, 2.- structura anatomică a pereţilor paiului şi calitatea mecanică a membranei celulelor ţesutului de susţinere; 3.- stadiul de desvoltare a paiului; 4.- fixitatea paiului în pământ;
 5-  echilibrul mecanic în organizarea totală a plantei. Intre cauzele externe socotim factorii vegetativi externi care pot influenţa felul de desvoltare şi construcţie a paiului, toţi aceştia depinzând de climă, sol, lucrări şi tratamente culturale.
   Lipsa de lumină este cauza externă principală. Paiul lipsit de- lumină - mai ales in-ternodul 1 şi 2 - se lungeşte foarte mult şi rămâne cu pereţii foarte subţiri - teoria etio-lării, datorită alungirei celulelor. Plantele de la marginea lanului rămân în picioare, tocmai fiindcă au lumină suficientă şi ţesuturile întărite. Ingrăşarea terenului cu bălegar mult, sau unilateral cu azot, provoacă o desvoltare prea repede a plantei care nu mai poate să-şi întărească internodurile inferioare, mai ales când este şi un timp umed şi cald, când se înmagazinează în corpul plantei multă apă, care îi măreşte greutatea. Potasiul ajută la desvoltarea ţesutului mecanic de susţinere şi astfel măreşte rezistenţa paiului. Fosforul şi calciul ajută şi ele întrucâtva la rezistenţa paiului. Creşterea paiului în formă de genunche - oblic, geniculat - este favorabilă, căci micşorează lungimea paiului. Dacă baza paiului este acoperită cu pământ, îl împuterniceşte faţă de intemperiile astmosferice. Sub acest raport nu este de neglijat adâncimea semănăturei, care influenţează asupra înrădă-cinărei şi înfrăţirei. O înrădăcinare puternică dă ajutor rezistenţei paiului. Mai multe etaje de rădăcini coronare constituesc tot atâtea ancore care măresc rezistenţa la cădere. Mulţi fraţi nu lasă planta să-şi desvolte sistemul radicular. Solul prea afânat oferă loc de balans rădăcinilor, care nu mai pot fixa suficient planta. Solul continuu umed, slăbit în coeziunea lui, lasă rădăcinile să balanseze. Se afirmă - Roemer - că reacţiunea acidă a solului, defavorizează întărirea ţesuturilor mecanice şi deci măreşte pericolul căderii. Felul de lucrare al solului, desimea semănăturei, îngrijirea semănăturei, stârpirea bu-
 ruenilor, toate pot influenţa căderea cerealelor. Buruenile, în special cele mici si dese, umbresc internodurile dela bază, etiolează plantele şi le expun la cădere. Gerurile târzii de primăvară slăbesc plantele şi le pot predispune la cădere. Lipsa siliciului a fost crezută ca o cauză a căderii cerealelor -teoria silicică de fapt însă plantele găsesc suficient siliciu în pământ, aşa încât nu se poate pune problema siliciului aici.
   Cum evităm căderea la cereale? Prin măsuri culturale; semănatul în rânduri dispune plantele în linii drepte şi egal distanţate, astfel că sunt cuprinse peste tot de lumină şi în consecinţă ţesuturile se îngroaşe. Semănatul mai rar favorizează pătrunderea lumi-nei la internodurile inferioare şi le fortifică construcţia. Semănatul în rânduri duble permite ca plantele să fie bine scăldate de lumină - atenţie la înfrăţirea mare în acest caz. Orientarea potrivită a rândurilor, în direcţia de unde vine lumina cea mai intensă. Adâncimea semănăturii influenţează fixitatea rădăcinilor. Potasiul întăreşte internodurile şi deci nu trebuie să lipsească din sol - în România, solurile au suficient potasiu. Alte măsuri:   păscutul semănăturilor, tunderea
 sfârcurilor frunzelor superioare, tăvălugirea _ după împăiere grăparea, răreşte şi luminează semănătura.
   Ameliorarea plantelor în sensul rezistenţei la cădere este eficace atunci când este practicată de amelioratori - rezistenţa la cădere poate fi un atribut al solului. întrunirea raţională a cât mai multe mijloace şi cât mai potrivite împrejurărilor date, cade în competenţa agricultorului.           Amil.   Vas.
   CADIUM, Oleu de. - Med. - Gudron lichid, sirupos, de culoare galben-brună, în strat subţire şi brun-închisă, în strat gros, insolubil în apă, solubil în corpi graşi şi benzină. Se extrage prin distilarea uscată a lemnului de ienupăr. Se întrebuinţează contra afecţiunilor diatezice şi parazitare ale pielii.
   CADUC. - Bot,. - Se spune unui organ al plantei, care cade înainte de vreme. Ex.: stil
 c., cel care cade înaintea maturităţii ovarului; frunze c.t la ţoţi arborii din regiunea temperată; caliciu c. la mac; stipuli c. la stejar, carpen, etc.
   CADUCĂ. - Med. - Mucoasa uterină, care cade în timpul fătării, fiind lipită de corion, cu care formează placenta. E de trei feluri: caduca serotină, este porţiunea mucoasei u-terului de care s’a sudat polul profund al oului; caduca resfrântă sau capsulară este zona mucoasă care acoperă oul de partea cavităţii uterine şi caduca adevărată, este restul mucoasei uterine care nu vine în contact cu oul.                                    G. R.
   CAELOGLOSSUM. - Bot. - Gen de plante din fam. Orchidaceae. Foliolele perigonului
 35.
CAER-CĂILE LACRIMALE
 546
sunt verzi. Frunzele eliptice sau îngust oblonge. Tuberculi fidaţi. înfloreşte Iunie-Iulie. Creşte prin locuri cu iarbă, stânci, în regiunea alpină şi în regiunea câmpiei, mai cu seamă în Dobrogea. Specii mai cunoscute:
C. viride Hartm.
   CAER. - Industr. cas. - Fuiorul pieptănat şi periat, gata pentru a fi tors.
   CAFEA, Arbore de . - Bot. - Coffea ara-
 Fig._ 772. — RAMURĂ CU FRUCTE din arborele
 de CAFEA — Colfea arabica. — a, secţiune prin fruct, pentru a se vedea cele două grăunţe.
bica L. Arbore din fam. Rubiaceae. Flori albe, regulate, hermafrodite. Frunze opuse, simple, ovale, totdeauna verzi. Fructul este
o  drupă globuloasă sau oblongă, mai mult sau mai puţin cărnoasă, cu sămânţă cu al-bumen cornos. Acesta conţine materii grase, glucoză, cloroginat de potasiu şi cafeină, o-leuri esenţiale şi aromatice, acid cafetanic şi materii minerale. Arborele este mult cultivat într’un mare număr de ţări tropicale. Cere o temperatură imijlocie de 22-26° C. -Fig. 772.
   —      Grăuntele de cafea din comerţ are o formă ovală, convexă pe faţa dorsală, plană şi uşor concavă pe cea ventrală, care este străbătută la rândul ei de un şanţ adânc. Sunt mai multe varietăţi de c.: Moka - din Arabia - de culoare galben-verzuie, de formă rotundă, faţa ventrală tot atât de bombată ca şi cea dorsală; Bourbon, alungită, aceiaşi culoare galben-verzuie; Martinica, verde, mai mare, cu faţa ventrală plată. Sorturile de cafea cele mai apreciate sunt cele care au o culoare clară verde sau galben-verzuie. Proprietăţile active şi stimulente ale cafelei sunt datorite unui alcaloid vegetal, numit cafeina. '
-  v. ac. - Infuzia de cafea este aromatică,
tonică, astringentă şi determină o excitatie vasculară trecătoare. Este prescrisă în medicină, în cazuri de dispepsie, împotriva somnolenţei, etc.
   CAFEINA. - Med. - Substanţă farmaceutică extrasă din cafea, cu aplicaţiuni medicale.
   Proprietăţi. Excitant cardiac, excitant general ,bun diuretic şi paralizant, al sistemului nervos simpatic _ antagonistul adrenalU nei.
   Indicaţiuni: în toate afecţiunile grave a-companiate de o depresiune a forţelor, de o-boseală, de slăbiciune generală şi aritmie sau asistolie cardiacă. Ca diuretic şi stimulant în anazarca solipedelor. E contra-indicat în hypertensiune arterială şi puls puternic. Se întrebuinţează ca injecţii subcutanate sau in-tramusculare împreună cu benzoatul de sodiu, în care se dizolvă bine, în doze: soli-pede şi rumegătoare 0,50-1 gr. cafeină, animale mici 0,05-0,1 gr. cafeină.
   Caii gurmoşi sunt sensibili la cafeină. Cafeina este antidotul narcoticelor şi al alcoolicilor.                 #               G. R.
   CAFELUŢE. - Bot. - Lupinus albuş şi Lupinus varius L. - v. lupin.
   CAIA. Cui care prin forma şi tăria lui, slujeşte la înţepenirea potcoavei la unghia calului. Caielele trebuesc să fie făcute din fier bun pentru ca să nu se rupă; se lucrează fie de mână, fie cu ajutorul maşinilor.
CAIE. - Zool. - Mil-vus regalis. Pasăre răpitoare din fam. Fal-conidae, având pene brune-ruginii pe spate, iar pe coapse mai deschise. Coada e bifurcată, roşie-ruginie, cu fă-şii deacurmezişul. Lungimea pasării este de 65-70 cm-, iar a cozii singure de 35 cm.,
Toamna migrează. Fig.
773.
CĂILE LACRIMALE.
- Anat. - Lacrimile secretate de glanda lacrimală se adună la unghiul intern al pleoapei, de unde trec prin căile lacrimale şi se varsă la comisura inferioară a nasului. C. lacrimale se compun din:   caruncul lacri-
mal, puncte lacrimale, conducte lacrimale, sa nazal.
   Carunculul lacrimal este o mică ridicătură situată la partea anterioară a corpului clig-notant, compusă dintr’un grup de foliculi. pilo-sebacei, acoperiţi de conjunctivă. Adeseori din el cresc fire fine de păr, de culoare
                                                           Fig. 773. — CAIE — Milvus regalis.
 lacrimal şi canalul!
 547
CAIMAC-CÂ1N1
neagră. Serveşte la îndreptarea lacrimilor spre punctele lacrimale, ce sunt două găuri mici, vizibile cu ochiul liber, lângă carun-culul lacrimal şi prin cari intră lacrimile dela suprafaţa ochiului în conductele lacrimale.
   Conductele lacrimale sunt două canaluri prin care se scurg lacrimile într’un rezervor numit sac lacrimaÎ, situat pe foseta lacrimală a planşeului orbitar.
   Canalul nazal sau lacrimo-nazal, este un conduct lung, întinzându-se din sacul lacrimal până în nas. Are două părţi: prima o-soasă, săpată în osul lacrimal şi maxilarul superior, iar a doua membranoasă situată sub mucoasa pituitară. Orificiul prin care se deschide canalul nazal se numeşte gaura nazală sau lacrimală şi e situată la comisura inferioară a aripei externe a nasului, ,1a intrarea în fosele nazale.                       G.  R.
   CAIMAC. - v. lapte.
   CÂINE. . Zoot. - v. Caniş domesticus. CÂINE DE MARE. - Zool. - Acanthias vul-garis, peşte din fam. Selacienilor. Ajunge până la 1 m. lungime. Trăeşte în Oceanul Atlantic, Marea Mânecei şi Marea Mediterană. Este foarte temut de pescari, cărora le rupe plăşile. Icrele sunt mari, dar puţin numeroase. Din ficat se extrage un uleiu. Pielea serveşte la lustruirea lemnului. Carnea se consumă uscată.
   CÂINI. - Zoot. - Clasificarea cea mai practică a raselor de câini este bazată pe întrebuinţarea lor, constituindu-se astfel cinci grupe : câini de vânătoare, ciobăneşti, de paza, şoricari şi de apartament,
                                       1. Câinii de vânătoare.
   Rasa Barzoi sau ogarul rusesc, cu părul lung, care s*a răspândit astăzi în toată Europa, are capul lung şi uscăţiv, fruntea strâmtă, botul ascuţit, urechile mici şi drepte la exemplare tinere şi jumătate îndoite la adulţi. Talia atinge. 80-82 cm. la mascul şi 72-75 cm. la femelă. Gâtul este potrivit ca lungime, pieptul strâmt însă bine descins, coastele plate, abdomenul mic şi membrele lungi. Capul, picioarele şi gâtul sunt acoperite cu păr fin şi mătăsos, pe când restul corpului este învelit cu păr lung, ondulat, moale şi buclat pe spinare, gât şi şolduri. Coloarea este albă, cenuşie, galbenă, roşcată cu pete negre şi neregulat dispuse.
   Rasa Sloughi sau ogarul african, are talia 73-75 cm., capul lung. botul ascuţit, gâtul musculos, pieptul bine descins, pântecele o-găresc, spinarea convexă şi membrele lungi. Corpul este acoperit cu păr scurt de culoare ce variază dela alb-gălbui la roz închis. - Fig.
 774.
   Ogarul englezesc se întrebuinţează la vânatul lupilor şi cerbilor. Are capul lung, faţa triunghiulară, acoperit cu peri aspri, înţepă-
  tori, cari formează sprincene groase şi mustăţi stufoase. Această rasă este aproape dispărută.
Fig. 774.— OGARUI, AFRICAN — Sloughi.
   Rasa Whippet a rezultat din încrucişarea ogarului cu terrierul. Seamănă mai mult cu ogarul, are talia 40-50 cm. părul scurt şi fin, de culoare foarte variată: alb bălţat, negru şi chiar roşie. In Anglia se fac curse cu aceşti- ogari mici, cari prin antrenament metodic au ajuns să alerge cu o viteză de 16 metri pe secundă.
   Rasa Greyhound se găseşte din timpuri vechi în Anglia şi se întrebuinţează la vânatul iepurilor. Are talia 65-70 cm., conformaţia corporală asemănătoare cu Sloughi şi se preferă exemplarele cu părul alb. Se mai întrebuinţează şi la curse speciale între ogari*
   Rasa Saint-Hubert. Talia mijlocie la mascul este 68 cm., iar la femelă 64 cm. Pielea corpului prevăzută cu pliuri profunde pe frunte şi faţă, urechile sunt lungi, grele şi flasce, buzele groase şi atârnânde, pchiul înfundat în orbită şi cu privirea tristă. In ansamblu este un animal solid, masiv şi cu mişcări greoae. Culoarea este neagră-roşiatică.
   Rasa Beagle originară din Anglia se întrebuinţează la vânătoare în grupuri. Câinele are capul rotund, faţa scurtă şi largă, urechile lăsate înainte şi corpul foarte bine pro-porţionat. Talia variază între 36-44 cm. Părul este scurt, de culoare albă cu pete negre şi roşii.
   Rasa Foxhound creată de englezi pentru vânătoare de vulpi. Capul relativ fin şi alungit, urechile prinse sus, corpul bine proporţionat este acoperit cu păr gros de culoare variată: albă sau albă cu pete negre, gălbui sau cenuşii. Este un câine de foarte mare viteză şi
 CÂINI
 548
poate parcurge 928 m. pe minut, aşa că este capabil a învinge vulpea în câteva ore.
   Rasa Gordon-Setter are culoarea neagră pe corp şi roşu la extremităţi. Talia mijlocie, la mascul este. de 62 cm., iar la femelă 59 cm. Capul este puţin masiv, ochii bruni şi expresivi, buzele uşor lăsate, iar mucoasa palatină neagră; Trunchiul este musculos, bine proporţionat, dându-i aparenţa unui a-nimal viguros şi elegant. Coada este scurtă, purtată aproape orizontal, iar pe faţa sa inferioară este acoperită cu peri lungi mătă-soşi. Partea posterioară a membrelor este prevăzută cu peri lungi, fini şi jnătăsoşi, uşor ondulaţi, formând franjuri.
   Rasa Setter-irlandez prezintă anultă asemănare cu Gordon-ul, are însă capul mai lung, fruntea largă şi unghiul cranio-facial puţin pronunţat. Culoarea părului este roşie ca sângele.
   Rasa Laverack-setter are culoarea albă cu pete negre-albăstrui. îmbrăcămintea piloasă este mai lungă şi de o fineţe maximă la marginea posterioară a membrelor, unde formează franjuri. Talia la mascul este 58 cm., iar la femelă 54 cm.
   Rasa Pointer. Are craniul bine desvoltat, unghiul frontal-nazal bine marcat. Urechile sunt purtate orizontal. Părul este scurt şi fin, cu o coloraţiune diferită: neagră, albă, băl-ţată cu galben, brun sau roşiatic, etc. Talia medie la mascul este de 61 cm.
   Rasa Brack are urechile blegi şi groase, iar buzele prezintă încreţituri. Talia variază între 50-65 cm. Părul este scurt, de culoare diferită, mai frecvent înspicată, cu pete închise pe flancuri, spinare sau pe cap. - Fig.
775.
Fig. 775.— RASA BRACK — cu păr lins.
   Rasa Griffon sau Schnauzer s’a întrebuinţat de imultă vreme la vânătoare în Germania sub numirea de Rauche Pinscher. Lungimea capului, dela vârful nasului până la creasta occipitală, trebue să fie de 1/3 din lungimea spinării, măsurată dela greabăn la baza cozii.
 Craniul este potrivit ca lărgime şi nu tre-bue să întreacă 2/3 din lungimea capului. Gâtul este scurt, pieptul profund şi bine descins, spinarea dreaptă şi puternică, iar coada se poartă tăiată la a treia sau a patra vertebră. Părul este potrivit ca lungime, foarte aspru şi este de culoare neagră sau cenuşie. Talia variază între 40-50 cm. la varietatea mijlocie; 35 cm. maximum la griffonul pitic şi 55-65 cm. la cel uriaş.
   Rasa Cocker se întrebuinţează la vânătoarea de cocoşi sălbatici şi sunt admirabile ^exemplare pentru aport. Are fruntea largă şi rotundă, urechi lungi garnisite de franjuri. Talia este mică. Culoarea părului poate să fie neagră, cu sau fără alb, neagră roşcată, brun-roscat, roşcată cu alb. etc. Din cauza caracterului lor vesel şi blând, «multe persoane le consideră animale de apartament. . Fig.
 776.
Fig. 776.-— Rasa COCKER.
                                         v 2. Câinii ciobăneşti.
   Câinele ciobănesc rămân este rustic, capul mare, uşor alungit, destul de larg şi boltit în regiunea parietală. Talia variază între 70-80 cm. la mascul şi 60-70 cm. la căţea. Urechile sunt de mărime mijlocie, uşor mobile şi acoperite de păr lung. Cavitatea toracică este largă şi adâncă, coastele bine ar-cate şi spata lungă, musculoasă şi oblică. Spinarea este dreaptă, trUnchiul relativ larg şi crupa uşor teşită. Coada păroasă, lungă, este purtată în jos, iar vârful ei îndoit în sus, în, formă de sabie. Părul lung, cu u-şoare ondulaţiuni neregulate, are culoarea cenuşie mai închisă pe partea superioară a corpului, cu o nuanţă mai deschisă pe părţile declive.
                             Câinele ciobănesc francez - de Brie - este
 o rasă cunoscută de foarte mult timp în Franţa, formată din încrucişarea vechilor câini francezi. Talia variază între 58-68 cm. la mascul şi 55-65 cm. la femelă. Este bine
 549
 CÂINI
CIOBĂNESC GERMAN.
OGAR ENGLEZ — Greyhound.
CÂINI
 550
proporţionat, rustic, solid şi foarte vioiu în mişcări. Capul bine desvoltat, destul <le lung, este garnisit çu peri lungi, cari câteodată de a-bia lasă să se vadă ochii; nasul este mai mult pătrat, fruntea uşor boltită, şanfrenul drept, dinţii puternici, urechi scurte şi drepte. Ochii sunt orizontali, bine deschişi, vioi şi de culoare brună. Gâtul este puternic şi musculos; pieptul larg, profund şi bine descins. Spinarea este dreaptă, crupai puţin înclinată, coada întreagă, uşor încovoiată la vârf şi purtată în jos, atingând adesea vârful jaretului. Membrele* au osatură puternică, ¡murchi bine des-voltaţi şi aplomburi regulate. Labele posterioare au pintenul cu două unghii, tàlpa tare şi degetele strânse. Părul pe tot corpul este lung şi ondulat, de culoare neagră, vânătă închis sau deschis, roşiatică şi nu trebue să aibă pete albe sau negre. Cea mai preferată culoare este cea închisă. Greutatea ajunge la 32 kgr. şi chiar mai mult. - Fig. 777.
  Calităţi şi aptitudini: întovărăşeşte stăpânul, supraveghindu-1 cu multă grijă şi este gata să-l apere în orice moment, se joacă cu copiii şi îndură toate capriciile lor fără a se împotrivi. Câinele ciobănesc de Brie poate fi considerat şi ca aniimal de agrément, însă din cauza părului său lung este pUţin preferat. In timpul răsboiului mondial acest câi-
coada este întreagă, puţin încovrigată la vârf şi purtată în jos. Membrele sunt solide, bine garnisite cu muşchi şi cu. aplomburi regulate. Greutatea câinelui adult variază între 22-28 kgr. - Fig. 778.
                               Fig. 777. — CIOBĂNESC, din vechea rasa DE BRIE.
ne inteligent şi curajos a adus servicii unităţilor militare.
  Câinele ciobănesc - de Beauce - obţinut prin încrucişare cu alte rase străine, avea părul lung şi încâlcit, însă prin selecţie. încă jdin anul 1898 au apărut la expoziţii exemplare cu părul scurt, talia mijlocie, de culoare neagră şi cu extremităţile mai deschise. In câţiva ani talia s’a mărit si perii de pe extremităţile membrelor au devenit roşu aprins. Talia variază între 60-70 cm. la mascul şi 58-68 la femelă, constituţia robustă, cap lung, fălci puternice, ochi orizontali, de mărime mijlocie, cu privire vioaie şi inteligentă. U-rechile sunt scurte şi purtate drept, iar gâtul este musculos şi uşor arcat. Spata este oblică, pieptul bine descins, larg si profund, spinarea dreaptă, crupa puţin înclinată,
Fig. 778. — CIOBĂNESC FRANCEZ — De Beauce.
   Calităţi şi aptitudini: câinele de Beauce este rohust, inteligent, ascultător şi curagios, însă adesea brutal. La început s’a întrebuinţat la păzirea turmelor, însă în .ultimul timp a dat bune rezultate în serviciul poliţiei din împrejurimile Parisului, fiind uşor de dresat.
   Câinele ciobănesc din Pirinei a fost adus de Mauri, cari întrebuinţau câinii pentru păzirea şi conducerea turmelor de vite. Astăzi se găseşte pe lângă turmele ce pasc în păşunile alpine ale munţilor. Caractere de rasă: talia 50-60 cm. la mascul şi 45-55 cm. la femelă; animal inteligent, atent, nervos, rustic, bine legat şi cu o îmbrăcăminte piloasă adaptată pentru a trăi în aer liber şi a rezista la intemperii. Are musculatură foarte puternică; capul este potrivit de lung, ochii de culoare închisă, cu privire inteligentă, a-desea aspră. Urechile sunt triunghiulare, scurte, drepte şi foarte puţin depărtate. Gâtul este puternic şi are o lungime mijlocie. Spinarea şi şalele sunt scurte şi largi, spata lungă, oblică şi unghiul scapulo-humeral ascuţit. Pieptul este puţin larg, însă foarte profund şi descinde cu cel puţin 2 degete dedesubtul cotului. Crupa este uşor oblică şi coada lipseşte din naştere la majoritatea câinilor, însă sunt indivizi cari se nasc cu ea scurtă sau chiar lungă. Membrele sunt bine desvoltate şi labele sunt largi şi seamănă cu cele de urs. Părul este abundent pe tot, corpul, firele sunt aspre şi la marginea poste-rioară a membrelor formează franjuri.
   Culoarea roşiatică, cu sau fără amestec de
CIOBĂNESC SCOTIAN — Coley.                           BASSET  — DACHS.
iii
CÂINI
552
peri cenuşii; cenuşie deschis cu pete negre şi adesea prezintă pete roşii la bot, deasupra ochilor şi la membre. Câinii cari au această din urmă culoare au un ochi sau ambii cea-
câri. - Fig. 779.
Fig. 779. — RASA CIOBĂNEASCĂ din Pirinei.
   Calităţi şi aptitudini: foarte inteligent, credincios şi curajos, este un excelent câine ciobănesc. Se întrebuinţează în păşunile alpine aîe Pirineilor pentru conducerea şi paza turmelor de oi, vite, cai şi măgari. Cumpărătorii de poney şi măgari spanioli, întrebuinţează mult aceşti câini pentru a conduce turmele lor în diferite târguri.
   Câinele ciobănesc german sau câinele lup, întrebuinţat înainte vreme la paza turmelor de vite, a devenit astăzi, graţie conformaţiei, inteligenţei şi uşurinţei cu care se poate dresa, să fie preferat pentru pază, poliţie, armată şi contra-braconaj. Exteriorul lui armonios şi elegant .a câştigat dragostea publicului, însă de câţiva ani moda lui descreşte în Franţa, Anglia şi Statele-Unite. .»Această rasă creată dintr’un material heterogen şi relativ recent, nu este încă absolut fixată“ - M. Ba-rais. - Origina acestei rase este în Germania şi s’a format prin încrucişarea mai multor feluri de câini, între cari şi vechiul câine ciobănesc al acestei ţări. In urma schimburilor făcute între ciobanii francezi şi cei germani, câinele ciobănesc german are şi sânge de câine Beauce. Pe de altă parte, mulţi crescători alsacieni, consideră valea râului Münster ca leagăn de formare al câinelui ciobănesc german, creat prin secolul X-lea, din încrucişarea lupilor din Vosgi cu câinii ciobăneşti aduşi de călugării scoţieni cari au înfiinţat mănăstirea Münster. înainte de anul 1914, această rasă era puţin cunoscută în alte ţări, deoarece era oprit exportul exem-
plarelor de clasă mare. Clubul pentru creşterea acestui câine, fondat în 1891, are 60.000 de aderenţi şi astăzi registrul genealogic conţine peste 324.000 animale înscrise.
   Caractere de rasă: exterior armonios, corp uşor alungit şi musculos, bine proporţionat. Mersul uşor şi liber. Capul este lung, proporţionat cu lungimea corpului, uscat şi cu o lărgime suficientă între urechi. Craniul este uşor bombat, iar botul lung şi uscăţiv. Maxilarele sunt puternice şi arcadele dentare cad perfect una peste alta, fără a se observa vreodată prognatism superior sau inferior. Ochii sunt în formă de migdală, uşor oblici, de culoare închisă, ou o expresie vie şi inteligentă. Urechile sunt triunghiulare, proporţionale, purtate drept şi în afară, distanţate la bază de circa 12 cm. şi se termină cu un vârf ascuţit. Gâtul de lungime potrivită, este puternic şi musculos. Corpul puţin lung, însă bine conformat şi lungimea sa, dela capul pieptului până la punctul fesei, nu trebue să întreacă înălţimea de cât cu
o  zecime din talia la greabăn. Pieptul este profund, însă nu prea larg şi coastele uşor arcate. Spinarea şi şalele sunt drepte, largi şi foarte musculoase. Crupa lungă şi uşor oblică, coada acoperită cu peri mai lungi decât cei de pe corp, este uşor curbată în repaos, iar în mers şi excitaţie, animalul o ridică fără însă a întrece verticala. Spata este oblică şi musculoasă, braţul orizontal, coapsele largi, prevăzute cu muşchi puternici. Membrele sunt bine conformate, cu articulaţii solide şi fără pinteni la cele posterioare. Părul este lins, cu firul lung de 4-6 cm. în regiunea spinării. Pe cap, părul este mai scurt şi mai fin, iar pe coapse şi membrele anterioare, la partea lor posterioară şi la gât, părul este mai mare. Culoarea poate să fie neagră, cenuşie, roşiatică, brună sau castanie. Câinii cari au culoarea lupie prezintă o nuanţă mai închisă la spinare şi laturile corpului. Pete albe pe piept şi la picioare sunt tolerate. Greutatea la mascul variază între 30-34 kgr., iar femela între 26-28 kgr. Talia variază între 60-65 cm., la femelă 55-60 cm.
   Calităţi şi aptitudini: ciobănescul german este excepţional înzestrat cu inteligenţă, temperament, vigilenţă, curaj şi rusticitate. Se caută mai mult exemplarele cu o culoare închisă cari ar avea mirosul mai desvoltat,.
   Câinele ciobănesc belgian, este inteligent rustic, are capul lung, botul ascuţit, urechile potrivite şi purtate în sus. Spinarea, de lungime mijlocie, este largă şi puternică. Coada este lungă şi purtată în jos atunci când animalul este în repaos. In mers, animalul ridică coada. Pieptul este puţin larg, însă este profund şi bine descins. Spata este lungă şi oblică, formând un unghiu foarte ascuţit cu braţul, care este îndreptat în sensul lungimei corpului. Crupa este musculoasă, coapsa Iun-
553
 CÂINI
gă. Are aplomburi regulate, iar părul este des şi abondent, formând o excelentă îmbrăcăminte. Ciobănescul belgian se grupează în mai multe rase sau varietăţi: „Groenendael“ care este de culoare neagră, talia 60-62 cm..
Fig. 780.— CIOBĂNESC ENGLEZ — Bobtail.
cu o greutate de 25-30 kgr. şi cu părul lung; „Tervueren“ care se deosebeşte de primul prin culoarea sa roşcată; ,,Malinois‘‘ al cărui păr este mai scurt, are culoare roşcată însă faţa este neagră; ,,De Lacken“ este un câine cu părul aspru zburlit, de culoare galbenă-aurie, lung de 2-3 cm.
   Rasa Colley sau ciobănescul scoţian, are origina; foarte veche, însă şi astăzi discutabilă; ;Buffon crede qă este cea mai* veche; rasă de câini ciobăneşti, iar Darwin susţine că se apropie cel mai mult de tipul primitiv. ■ Se afirmă că ar fi produsul de încrucişare între ciobănescul englez şi Greyhound. Ca exterior întruneşte: nobleţe, eleganţă şi puternicie. Corpul este bine proporţionat, botul ascuţit, urechile mici şi îndoite dela mijloc, sunt purtate înainte atunci când animalul este atent, sau lăsate înapoi pe laturile capului în timpul repausului. Gâtul este lung ii uşor arcat, corpul de asemenea lung prezintă un piept bine descins şi şale largi uşor convexe. In timpul repaosului coada este purtată jos, iar în mers, orizontal. Membrele sunt bine conformate. Părul este lung, aspru Ia pipăit, asemănător cu cel de capră, iar puful foarte des pe corp şi coadă. Culoarea este galbenă cu sau fără colier alb; albă cu capul roşcat; neagră sau tricoloră: neagră albă şi galbenă. Este unul din cei mai frumoşi câini ciobăneşti şi poate fi chiar de lux sau de casă.
   Rasa Bobtail sau ciobănescul englezesc ar fi originar din Scoţia. Capul este aproape pă_ trat, arcada orbitară proeminentă şi acoperită de păr, urechile mici şi bine purtate. Gâtul destul de lung este uşor arcat şi bine garnisit de peri. Corpul este scurt şi compact, şalele trebue să fie uşor arcate, iar trenul posterior foarte musculos; margine* pos-terioară a membrelor este garnisită de peri deşi şi lungi. Coada se taie foarte scurt, lăsând numai una sau două vertebre, în primele 4 zile dela naştere. Membrele anterioare sunt mai scurte, încât animalul este mai înalt la crupă. Părul este abondent, aspru şi uşor ondulat, de culoare cenuşie cu diferite nuanţe, cenuşie sau cu pete albe sau albă cu pete cenuşii. Talia medie este 55 cm. la mascul şi 52 cm. la femelă. Fiind foarte rustic şi robust, rezistă la oboseală, putând fi întrebuinţat la un lucru mai prelungit. - Fig. 780.
   Rasa Cattle-dog sau welsh-corgi este un câine de talie mică, cu botul ascuţit, picioarele scurte şi drepte, cu coada cât mai scurtă posibil. Corpul seamănă cu cel de vulpe, urechile sunt destul de lungi, corpul de lungime potrivită, pieptul larg şi profund, membrele scurte şi foarte solide. Talia nu trece de 30 cm. iar greutatea variază între 8- 1 1 kgr. Părul este de lungime potrivită şi poate să aibă toate culorile, afară de alb-uniform.
   Rasa Serra da Estrela, se găseşte în munţii cu acelaş nume din Portugalia şi este una dintre rasele de câini ciobăneşti din cele mai vechi ale peninsulei Iberice. Capul este mare, uşor alungit, urechile mici şi aplecate în lături. Corpul este scurt şi foarte musculos, membrele au osatură solidă şi aplomburi regulate. Părul poate să fie scurt sau lung,
                         Fig. 781. — CIOBĂNESC ITALIAN — Berga-masc.
                                                          neted sau uşor ondulat, având toate culorile, însă cea mai perfectă este cea roşiatică.
                                                          Rasa Castro Luboreira, este un animal viguros, cu frumoase forme corporale, excelent
CÂINI
554
câine ciobănesc, întrebuinţat mai ales în munţii Peneda şi Snajo din Portugalia.
   Rasa Komandor se creşte ,mai mult în Ungaria unde se întrebuinţează pentru păzitul turmelor şi casei. Talia variază între 75-85 cm.; capul este potrivit ca mărime, urechile sunt aplecate în jos, corpul musculos şi pro-porţionat, membrele solide şi părul lung de culoare albă.
   Câinele ciobănesc italian sau Bergamasc, se aseamănă foarte mult cu ciobănescul de Brie, ca talie, păr, colorit, cap şi aspect general. Este blând si bun păzitor al turmelor. - F:g. 781.
                                          §yrCâinii de pază.
   Câinele din munţii Pirinei ar fi originar din încrucişarea dogului din Tibet cu rasele locale, la care a contribuit mult şi influenţa mediului. Este un animal de talie mare, cu osatură desvoltată, membre musculoase şi totuşi nu este lipsit de eleganţă. Capul este a-lungit, puţin strâmt şi seamănă cu al ursului. Urechile sunt potrivite şi aplecate în jos dela jumătatea lor. Corpul este robust, pieptul larg, profund, însă nu bine descins. Coada este lungă şi stufoasă. Membrele puternice, prevăzute cu peri ce formează franjuri Ia partea lor posterioară. Părul este destul de lung, niciodată încreţit, iar culoarea totdeauna albă uniformă sau cu oarecari pete: portocalii, cenuşii sau lupii, la cap,. urechi, pe spinare sau flancuri. Este un admirabil câine de pază. - Fig. 782.
   Rasa Saint-Bernard. Origina acestei rase este : foarte veche, ajungând până la anul 962 când s’a fondat o mânăstire de către călugărul Bernard de Menthon în munţii Alpi.
Fig. 782. — CÂINE DE PAZĂ din Pirinei.
Călugării mânăstirei întrebuinţau câinii pen_ tru găsirea turiştilor surprinşi de viscole sau noapte în munţi. La muzeul din Berna se găseşte câinele Barry care a scăpat viaţa a treizeci de persoane şi care a fost omorât de un turist care l-a crezut lup. Se pare că
această rasă s’a format din încrucişarea unei căţele daneze cu un câine din munţii Pirinei, selecţionându-se de către călugări, mai mult din punct de vedere al exteriorului decât al calităţilor. Câinele are capul puternic, osul occipital desvoltat, pielea pe frunte mai mult sau mai puţin încreţită, urechile bine desvol-tate la bază şi prinse sus. Gâţul este destul de scurt, iar spata oblică şi musculoasă. Piep_ tul larg şi profund, spinarea orizontală şi largă, trenul posterior bine desvoltat, coada lungă şi bine prinsă, iar membrele au osa-
Fig. 783. — SAINT-BERNARD.
 tură puternică şi muşchii bine desvoltaţi. Părul este de lungime mijlocie, lins sau uşor ondulat. Culoarea este albă cu roşu, galben roşcat sau cenuşie cu pete albe, însă niciodată nu trebue să fie uniformă. Talia minimă la mascul este 70 cm., iar la femelă 65 cm. Dacă Saint-Bernard-ul n’are posibilitatea de a face în fiecare zi probe de eroism, el s’a dovedit ca excelent paznic. Având un caracter blând, îşi iubeşte stăpânul căruia îi arată un devotament neîntrecut de nici o altă rasă. -
 Fig. 783.
   Rasa Terra Nova are origina foarte obscură şi probabil că provine din câinii din Scandi-navia aduşi în insulă de Norvegieni în secolul XVI-lea. Unii autori cred că descinde din câinele Labrador. Capul este larg şi masiv, craniul plat cu occipitalul bine desvoltat, bo_ tul scurt, larg şi pătrat, urechile relativ mici, ataşate sus şi înapoi, sunt întâi ridicate în sus şi apoi lăsate în jos. Coada este purtată drept şi uşor îndoită la vârf. Trunchiul este musculos, membrele puternice, drepte şi foarte musculoase. Părul este scurt şi fin pe cap şi urechi, lung şi puţin ondulat pe restul corpului, formează franjuri la partea posterioară a membrelor. Culoarea părului este neagră strălucitoare şi adesea se admite o pată albă pe piept. Talia mijlocie este 67 cm. la câine şi 62 cm. la căţea. Ca şi Saint-Bernard-ul, câinele Terra-Nova este întrebuinţat pentru a scăpa pe naufragiaţi, căci este un exce-
 555
 CÂINI
 lent înotător, pentru pază sau înhămaţi la săniuţă. . Fig. 784.
Fig. 784. — Câine de TEHRA-NOVA.
   Rasa Bull-dog sau mops - s’a format în Anglia, unde acest câine se întrebuinţa pentru prinderea taurilor - bul înr taur, dog ' = câine. Câinele apucă taurul de nas şi pentru ca să poată respira bine s’a selecţionat în
   Rasa Boxer s’a format în Germania, la sfârşitul secolului XlX-lea prin încrucişare cu buldogul, de unde astăzi s’a răspândit pe întreg continentul. Ca înfăţişare este intermediar între bulldog şi dog. Capul este bine proporţionat cu corpul şi din orice parte ar fi privit, botul nu trebue să fie prea cârn. Pielea prezintă încreţituri pe bol. Maxilarul inferior este mai lung decât cel superior, musculatura este foarte desvoltată, u-rechile sunt ridicate în sus şi se poartă totdeauna tăiate. Gâtul este potrivit ca lungime şi musculos. Corpul trebue să fie mai scurt la mascul decât la femelă, să aibă musculatura puternică şi reliefată, spinarea dreaptă şi crupa uşor oblică. Spata să fie lungă şi înclinată, formând un unghiu drept cu braţul. Părul este scurt şi lucitor, de culoare galbenă cu diferite nuanţe. Culoarea poate să mai fie roşcată cu linii mai închise sau negre pe trunchi; petele albe sunt de asemenea admise şi se găsesc exemplare negre sau albe cu sau fără pete. - Fig. 786.
Fig. 755. — Rasa BULL-DOG — mops.
direcţia scurtimei maxilarului sup«rior, dând un tip cu nasul cârni Din Anglia această rasă s’a răspândit pe întreg continentul. Capul este foarte .mare, rotund, cu fruntea divizată de un şanţ median. Nasul este cârn, iar pielea capului prezintă multe creţuri. Urechile sunt mici, aşezate sus şi cu vârfurile îndoite în jos. Talia variabilă, gâtul scurt şi gros, pieptul foarte larg şi musculos, membrele scurte şi puternice, părul mic şi des, poate să fie galben roşcat sau cu diferite nuanţe. _ Fig.
785.
   Dog-ul danez este un câine de talie mare, musculos, însă nu Hpsit de eleganţă. Capul mare, lung, prezintă o ridicătură pronunţată deasupra ochilor, care înlocueşte unghiu] cranio-facial ce este puţin pronunţat. Ochii au mărime potrivită, culoare brună şi sunt rotunzi. Urechile sunt fixate sus şi se poartă amputate. Gâtul este lung, puternic, uşor arcat şi purtat în sus. Corpul este musculos, spinarea dreaptă şi scurtă, şalele uşor arcate, coastele rotunjite, pieptul larg şi bine descins, pântecele supt şi membrele drepte
CÂINI
 556
cu musculatură desvoltată. Părul scurt, des şi neted, prezintă mai multe culori: galbenă-aurie cu faţa şi unghiile negre; galben închis, cu zebruri mai închise sau negre, ex-
Fig. 786. — BULL-DOG GERMAN — Boxer.
cluzându-se petele albe la piept şi membre, ochii şi unghiile de culoare deschisă albastră, unde culoarea deschisă a ochilor este tolerată; neagră închis sau albă cu pete negre, distribuite pe tot corpul în mod neregulat. Talia variază între 78-82 cm. la mascul şi 72-78 cm. la femelă. Dogul danez, curajos şi activ, este un bun păzitor al stăpânului casei. - Fig. 787.
  Dog-ul german este perfecţionat în Germania, asemănător dogului danez, are talia medie 78 cm. iar culoarea este neagră cu pete albe neregulate şi de întindere diferită.
  Dog-ul dalmaţian sau danezul muscat dal-matin se întrebuinţează la vânătoare în Dalmaţia. Are talia maximă 62 cm., culoarea
   Caniche-ul lânos sau ordinar, numit în Germania Schaf-Pudel, are părul asemănă» tor lânei de oaie şi prezintă trei culori: şo-colatie, aibă sau neagră.
   Caniche-ul şnuruit sau Schnür-Pudel. Se caracterizează prin unirea părului în şnururi lungi de 40-50 cm. Aceste şnururi acoperă membrele şi câte odată ating pământul.
   Rasa Dobermann a fost creată în Ger» mania de hingherul Dobermann, prin încrucişarea a diferite rase: ciobănescul german» terrier-ul german, etc., începută la 1850, Este un câine la modă, are corpul solid, musculos, fără a fi masiv, cu aspect ce denotă viteză, forţă şi rezistenţă. Capul este lung de 25-26 cm. la un câine cu talia de 58 cm. Fruntea este dreaptă sau uşor bombată, craniul larg la partea posterioară se a-lungeşte treptat cu un bot lung, însă ascuţit moderat. Urechile se poartă tăiate, nici prea scurte, nici prea ascuţite. Gâtul este musculos, potrivit de lung şi uşor curbat la ceafă.
Fig. 787.— DOG DANEZ.
albă presărată cu pete negre mici, cari cu cât sunt mai uniforme ca întindere şi repartiţie, cu atât animalul este mai preferat.
Fig. 788. — RASA DOBERMANN.
Lungimea corpului este egală cu înălţimea. Corpul este bine proporţionat, coada netăiată nu trebuie să întreacă 10 cim. Părul este scurt, aspru şi strălucitor, de culoare neagră sau castanie şi cu pete de foc - roşu aprins -, Talia, variază între 60-65 cm. la mascul şi 55-60 cm. la femelă; iar greutatea ajunge la 20-21 kgr. Este un câine de pază şi poliţist. - Fig. 788.
         4. Câinii şoricari sau terrieri.
   Au talia mijlocie sau mică şi se întrebuinţează pentru vânatul animalelor sălbatice cari trăesc prin vizuini.
   Rasa Fox-terrier s’a format în Anglia, unde se întrebuinţa pentru prinderea vulpilor în vizuină. Capul fox-terrier-ului este relativ îngust la craniu şi alungit la faţă. Talia mijlocie este de 36 cm., corpul bine format. Coada se amputează şi este purtată în sus; culoarea albă cu câteva pete negre sau roşii
 557
 CÂINI
pe coaste, fese, urechi şi cap. Se deosebesc două subrase de fox-terrieri: cu părul scurt şi lins - rasa veche - şi cu părul aspru, numită fox-terrieri sârmoşi, Se întrebuinţează în ferme pentru prinderea şobolanilor.
   Rasa Airedaie-terrier s’a format în valea râului Aire din comitatul York-Shire. Are părul aspru şi creţ, de culoare neagră sau negricioasă pe părţile superioare ale corpului şi cu pete galbene pe părţile declive.
   Rasa Scottis'h-ierrier sau terrierul scoţian are capul alungit, fruntea uşor bombată, u-
are culoarea neagră pe părţile superioare ale corpului şi roşie castanie pe părţile declive. Numele îi vine dela această culoare, care se mai caracterizează şi prin două puncte cafenii deasupra ochilor, ce contrastează cu negrul de pe restul capului. Câinele se poartă totdeauna cu urechile tăiate. Talia variază între 35-40 cm.
   Rasa West Highland terrier s’a format din corcirea Skye-terrier-ului cu vechiul Scottish-terrier. Are talia mică, culoarea albă şi părul aspru.
Fig. 789 bis.
                                                                           Clişeu Camera de Agricultură Ialomiţa
CÂINI CIOBĂNEŞTI, de rasă românească. Proprietatea D-lui I. Cămărăşescu.
rechile mici, drepte şi ascuţite, membrele foarte scurte, părul aspru şi gros, de culoare cenuşie cu diferite nuanţe: negru tigrat sau gălbuie. Talia este de 22-26 cm.
   Rasa Skye-terrier s’a format în insula Skye, la Est de Scoţia. Capul este destul de mare, urechile sunt lăsate în jos, spinarea puţin arcată şi membrele scurte şi drepte. Părul este lung şi aspru, de culoare cenuşie închis sau deschis. Talia este de 21-23 cm. Este un bun vânător al vulpilor şi pisicilor sălbatice. Din cauza conformaţiei sale caracteristice se întrebuinţează drept câine de apartament.
   Rasa Bull-terrier s’a format din încrucişarea terrierului cu bull-dogul. Se caracterizează prin capul său larg între urechi şi subţire spre bot. Talia şi greutatea sunt foarte variabile. Trunchiul şi membrele sunt musculoase, iar părul lins, scurt si de culoare variabilă, gal£en, alb şi negru, negru şi galben, alb, etc. In afară de Anglia se mai creşte în Germania şi Austria.
   Rasa Black and Tan-terrier sau noir et feu,
   Rasa Sealgham terrier este tot o rasă mică, cu corpul lung, părul aspru, însă urechile sunt mai mari şi aplecate în jos.
           5. Câinii de apartament.
   Rasa spaniolă pitică - Toy-Spaniol. Capul este scurt şi rotund, faţa foarte scurtă, nasul cârn, ochii foarte mari şi depărtaţi, iar urechile foarte desvoltate şi învelite cu ciucuri de păr. Corpul este bine proporţionat şi acoperit cu păr stufos, lung şi mătăsos. Talia .mijlocie este de 23 cm. aşa încât îşi merită numele de toy _ jucărie ~. Se deosebesc patru subrase: King Charles de culoare neagră pătată cu roşcat deasupra ochilor, pe faţă şi membre; Blenheim care este alb cu pete castanii; Prince Charles, alb cu pete negre şi roşcate la urechi şii baza cozii şi Ruby-spaniol de culoare roşie.
   Rasa Peckineză se caracterizează printr’o talie mică, urechi aplecate şi coada întoarsă pe spinare.
 CAIS
558
   Rasa Tsin sau chin - spaniolul japonez -diferă de câinii spanioli pitici numai piin forma capului şi direcţia urechilor. Capul este rotund, faţa scurtă şi turtită, fruntea bombată, urechile mici, drepte sau aplecate, acoperite cu peri lungi şi frizaţi.
                                                                          Clişeu Camera de Agricultură Ialomiţa
                                   Fig. 789. — CÂINE DE PAZĂ ROMÂNESC. Proprietatea D-lui C. Popescu Bulancea.
   Rasa basset are capul cu fruntea bombată, faţa lungă, iar urechile mari şi aplecate. Corpul este lung, talia mijlocie atinge 32 cm., greutatea 18-24 kgr., iar culoarea variază: neagră, galben roşcat, bicoloră, etc. Se disting patru sub rase: bassetul cu picioare drepte de culoare tricoloră cu predominarea negrului şi coloraţia castanie a capului; bassetul cu picioare răsucite, are părul galben roşcat, cu negru pe spate şi extremităţi, iar gâtul alb, sau tricolor cu capul gălbui ca lămâia; bassetul german sau Dachsland, de culoare neagră cu pete roşcate la sprâncene şi cu extremităţile picioarelor roşcate, sau galben-roşcat cu dungi mai închise pe spinare; bassetul englez, care prezintă pielea pe cap încreţită şi urechile lungi îndreptate înainte, depăşind nasul.
   Rasa Malteză se caracterizează printr’o talie de 20-24 cm., păr lung şi mătăsos de culoare albă uniformă.
   Rasa Pudel sau caniche petit este una din cele mai mici rase de câini, are părul lânos şi fin de culoare albă.
   Rasa Bulldog pitic sau francez are capul foarte mare, fruntea turtită, unghiul fronto-nazal foarte pronunţat, fălcile mari, iar cea de jos este mai lungă decât cea de sus. Pielea capului prezintă sbârcituri, urechile sunt largi la bază şi rotunjite la vârf, corpul bine desvoltat şi musculos, iar părul scurt şi moale poate să fie alb sau pătat cu negru.
   Rasa Griffon pitic se caracterizează printr’o talie ce nu trece de 35 cm., capul rotund, faţa scurtă şi och i bulbucaţi. Această rasă cuprinde trei subrase: Affenpintscher, Smon-shondje şi Bruxelloise.
   Rasa Carlin are talia medie 32 cm., capul rotund cu pielea de pe frunte încreţită, coada răsucită în trompetă, membrele scurte, părul mic, fin, moale, de culoare galbenă, cu următoarea caracteristică:    faţa şi urechile
 negre şi o linie ce merge dela creştetul capului şi până la coadă tot neagră. Este un câine puţin inteligent. Englezii au creiat două familii în această rasă: Carlin-Morisson, de culoare galben-roşcată şi Carlin-Willonghby, de culoare neagră sau galben închis.
   Rasa Spitz sau Loulou este foarte răspândită în Europa occidentală. Se caracterizează printr’o talie variabilă, cap bombat în partea craniană, botul ascuţit şi ochii puţin oblici coloraţi închis. Urechile sunt mici şi purtate în sus, părul scurt pe cap, iar pe restul corpului lung. Culoarea părului este variabilă după ţări şi subrase: gris-gălbui, alb, negru, roş, etc. Este foarte vigilent şi vioi, se îngraşă uşor şi în China se întrebuinţează chiar ca animale de măcelărie.         D. V.
   CAIS. - Pom. - Armeniaca Vulgaris Lam. Arbore fructifer din fam. Rosacee, originar din A&ia - Armenia sau Persia după unii autori, China după autori mai noui. - Este cunoscut în Europa cu mult înainte de era creştină, cultivat şi răspândit de Greci şi Romani. La noi în ţară se crede a fi introdus de către Romani. Arbore de mărimea treia,
 Fig. 789 bis. — PLANTATIE TÂNĂRĂ DE CAIŞI
         —  la Pepiniera Vişan, Jud. Iaşi.
 5-6 m. înălţime, creşte foarte repede la început, iar după 2-3 recolte vigoarea slăbeşte. Ramurile groase, lucioase, de culoare verde roşcată la început, devenind brună roşcată după căderea frunzelor. Rădăcina pivotantă bine ramificată, cu coaja roşie. Mugurii multipli, - câte 3-5 la baza unei frunze, mai rar solitari. Mugur.'i de floare simpli şi situaţi lateral la mugurii multipli. înfloresc înainte de înfrunzire şi foarte devreme. Frunzele
 559
CA1U-CAL
 cordiforme, fin zimţate pe mărgini, lucioase, peţiolul lung şi subţire. _ Fig. 789.
   C.     este foarte puţin pretenţios la sol, preferă însă terenurile calde şi permeabile, negre, nisipo-argiloase şi chiar calcaroase. Pământurile compacte, argiloase şi umede nu sunt recomandabile, deoarece duc la scurgerea cleiului, provoacă o vegetaţie prea puternică şi prelungită şi pomii sunt expuşi la degerături în timpul iernii, deşi în general
c.  este foarte rezistent la ger. C. nu este pretenţios la climă şi poate reuşi în toată ţara cu o singură condiţie, ca terenul ales pentru plantare să fie ferit de îngheţurile şi brumele de primăvară, deoarece înfloreşte foarte de timpuriu primăvara şi florile sunt expuse la îngheţuri. Se vor alege numai terenurile înalte, platouri sau pante înalte expuse spre S., S. W. sau W.
   Port-altoi. In mod obi?nuit c. se altoeşte pe zarzăr, iar pentru terenurile mai umede şi compacte se recomandă corcoduşul alb -Myrobolan -. Foarte bune rezultate dă prunul Saint-Julien, care asigură o vegetaţie şi
                                                                               Clişeu Prof. M. Cosţeschi
                            Fig. 790: — RAMURĂ CU CAISE — var. Dulci-Vişan.
fructificaţie mai uniformă şi o viaţă mai lungă pomilor. Se mai întrebuinţează pentru terenurile calcaroase şi expuse la secetă, migdalul. Sistemul de altoire cel mai întrebuin-at este oculaţia - cu ochi dormind - la pueţii de 1 an, altoirea în triangulaţie, sau despi-cătură în coroană.
   Metode culturale. C. nu sufere tăieri şi se recomandă a fi cultivat în forme libere. Ne mulţumim în primii ani numai cu tăierile de formare şi de echilibrare, iar apoi cu rărirea coroanei şi suprimarea ramurilor uscate.
 Forma cea mai convenabilă este forma Gobelet sau piramidală pe trunchiu înalt sau trunchiu. Cea de semi-trunchuiu sau trunchiu pitic se recomandă numai pe locurile înalte şi bine expuse la soare. Se plantează la 6 m., iar în terenurile bogate până la 7 m. pom de pom. - Fig. 790.
                                                                                    Clişeu Prof. M. Cosţeschi.
   Fift\ 791. — CAISĂ — varietate Dulci-Vîşnn.
   Caisă. Frucţul caisului este o drupă. Sâmburele are miezul dulce, spre deosebire de zarzăre, care are miezul amar şi are aceleaşi intrebuiţări ca şi migdalele. Forma variază pu~ ţin, la fel şi culoarea pieliţei. Pieliţa este destul de aspră la pipăit şi are culoarea galbenă de toate nuanţele, uniformă sau cu roşeaţă pe partea dinspre soare. Pulpa galbenă sau portocalie, după varietate, suculentă sau puţină suculentă şi aţoasă, dulce acidulată şi parfumată. Se cultivă numeroase varietăţi, care se deosebesc una de alta după timpul coacerii, după formă, mărime şi culoarea fructelor şi în specia] după forma şi mărimea sâmburilor. - Fig. 791.
   C.     verzi se întrebuinţează pentru dulceaţă iar în unele regiuni ţăranii le întrebuinţează pentru înăcrit diferite mâncăruri. C. coapte se consumă în cea mai mare. parte ca fructe proaspete şi în industria casnică pentru dulceaţă, compot, marmelade şi fructe uscate. Există la noi în ţară mai multe fabrici de conserve de fructe - Istriţa-Buzău, Goleştii Badei - Muscel -, care prelucrează şi care tind a înlocui cu totul caisele uscate, pistilul de caise - pastă uscată - compoturile de caise, etc. ce se importau în cantităţi mari din străinătate.                                 M. Cost.
   CAIU. - v. cot.
   CAL. - Zoot. - Equus cabalus. Aparţine familiei Equideelor, ordinul Perisodactyle. Ani, mal monogastric, stomac m:c şi cecum desvoL tat. Formula dentară: incisivi 3/3; canini I /I ; premolari 3/3; molari 3/3; în total 40 la mascul şi 36 la femelă unde lipsesc caninii; membrele anterioare şi posterioare cu un singur deget; pe fiecare membru, se găseşte o producţie cornoasă numită castană - v. ac. -cubitus şi peronea atrofiate, corpul acoperit cu păr, mai abundent sau mai puţin abun-
 CAL
560
 dent, mai gros sau mai subţire, .după rasă, sex, mediu ambiant. Regim erbivor, mamele incvinale; animale unipare; durata gestaţiunii
 I I luni; speţă maleabilă şi cosmopolită, a-daptată consecutiv la mediul specific, de climă, sol, şi condiţiuni de trai. Dă omului mai multe foloase, cel mai principal fiind munca sub toate formele ei.
   Origina. Strămoşul cel mai îndepărtat al calului s’ar fi găsit în era terţiară, în oli-gocen, reprezentat fiind printr’un animal cu o talie mică, numit Paleotherium, descoperit de Cuvier, lângă localitatea Montmartre, lângă Paris, care-1 contestă a fi un strămoş al calului actual. Cuvier a fost un adept al fixităţii speciilor. Mai târziu, în 1881 Wortmann, spune că strămoşul ar fi un alt animal, studiat de prof. Mersch-Filadelfia şi denumit Phenacodus. In miocenul european, s’a găsit un alt fosil cunoscut sub numele de An-chiterium. Era polidactil, cu degetele laterale atrofiate, susnazalele mai puţin alungite, cubi-tus şi radius, tibia şi peroneul, cu început de sudare, talia mai ridicată. In pliocen s’a găsit un alt fosil, Hiparion, cu 40 dinţi, degetul mijlociu atrofiat. « Fiig. 792.
                                                                                                       După Zittel.
                               Fig. 792. — EVOLUŢIA FICIORULUI DREPT DINAPOI. 1, Cal; 2, Hipparion; 3, Anchitherium; 4, Paleotherium.
    In America în terţiar, se găseşte Phenacodus, care este mult diferit de calul actual, fiind polidactil şi cu dentiţie omnivoră. In eocenul american, s’au mai găsit 8 fosile: Eohippul şi Orohippul la cari unele dintre degete încep să se atrofieze iar den-tiţiunea este îndrumată spre regimul erbivor, cubitus radius, tibia şi peroneul nesudate -ca şi la Paleotherium. In miocenul american, apar Mesohippul şi Miohippul asemănătoare cu Anchiterium, deci mai apropiaţi de cal. In pliocenul american, Pliohippul şi Pro-tohippul asemănătoare cu Hiparion.
    In terţiarul superior se găsesc schelete cari au numai 3 degete. Din această epocă şi până la începutul erei cuaternare, nu s’au mai găsit fosile transitorii. ,
                                                              In straturile din timpul erei cuaternare s’au găsit mai multe fosile dintre cari Eq. Stenonis
în Italia, Franţa, Dalmaţia, cu o formă asemănătoare calului de azi. In cuaternar, caii erau foarte diferenţiaţi, specia Eq. Caballus, compunându-se dintr’o mulţime de specii minore, rase geografice primitive, cari se pot considera ca tulpini ale calului actual. Diferenţele constau în: a. - Osul cuboid dela încheietura tarsului, era mai mare la calul din cuaternar; b. _ Metacarpul şi metatarsul erau deasemenea mai desvoltate. Azi sunt în stare rudimentară; c.- Talia era mai mică, din cauza stării sălbatice în care trăia, nefiind încă sub îngrijirea omului. Scheletul calului din cuaternar era deasemenea diferit de cel al calului de azi.
   In era cuaternară în America de N. s’au găsit schelete din speciile: E. Parvulus, E. Pa-cificus, E. Major, E. Occidenţalis, eto. reprezentând strămoşii calului. Sunt specii dispărute, la descoperirea Americii negăsindu-se în acest continent cai. Ei au fost importaţi la început din Spania, răspândindu-se apoi foarte repede, din cauza condiţiilor de viaţă favorabile.
   După Raillet, Ecvinele se subdivid în 3 sub-familii: Hyracotherine, Paleotherine şi Ec-vine. Primele 2 sunt în stare fosilă, iar Ecvinele se găsesc în miocenul superior, pliocen şi cuaternarul vechiului continent.
                                      Filiaţiunea familiei Ecvinelor
 Subfamiliile l - Ecvinele: un singur sau 3 degete la cele 4 membre.
   b - Paleotherinele:
   3  degete la cele
   4  membre.
   c - Hyracotherine-le: 4 degete la membrele anterioare, 3 la cele posterioare.
  Europa
  Equus
Hipparion
Anchiterium
Paleoplotherium
Paleotherum
Epihippul . Paleotherum Pachynolophul sau Orohippul Pachynolophul Eohippul .   .  Hyracotherium
   In timpul perioadei neolitice, - piatra cioplită - calul era foarte rar. Prof. Duerst spune că, în timpul pliocenului şi pleistocenului, nu se găsea în vechiul continent, decât un singur tip de cal sălbatec, diferenţiat în mai multe specii locale.
   Din Eq. caballus Fossilis, tipul primitiv au derivat:Eq^ caballus Robustus - Nehring - calul stepelor, Eq. cab. Pumpelli - Duerst -calul deserturilor şi Eq. cab. Nehringi - Duerst - calul de pădure.
   In urma cercetărilor, s’a ajuns la concluzia că: rasele actuale de cai, au origina multiplă, având printre strămoşii lor varietăţi înrudite cu caii sălbatici, cari supraveţuesc în Mongolia, precum şi cu varietăţi adaptate vieţii de pădure, regiunii deşerturilor şi pla-tourilor, colinelor fi văilor.
                               1. Calul tip de pădure. Faţa aproape în
 561
 CAL
aceiaşi linie cu craniul, rădăcina internă a molarilor egală cu cel puţin jumătate din lungimea coroanei. Metacarpul principal este de 5.5-5.8 imai lung ca grosimea aceluiaşi os, luată în partea mijlocie. - Fig. 793.
Fig. 793. — CAL TIP DE FĂDURE.
   La unii ponei din Islanda dinţii şi fluerile sunt identice cu cele ale fosilelor din straturile ,,Elefant“ din Brighton şi paleolitic dela Solutré. Aceşti ponei din tipul de pădure, sunt de culoare galbenă deschisă, au o dungă dorsală, zebruri pe membre şi uneori pe grea-băn, gât, trunchiu, faţă, etc., având o mare asemănare cu strămoşul lor. Caii asemănători tipului de pădure într’o oarecare măsură, se găsesc în Coreea, Tibet, Rusia, Norvegia, Islanda de W., etc.
   In Europa se găseau în timpurile post-glaciale 3 varietăţi: a. - cu profilul drept,
Fig. 794.
CAL TIP DE PLATOU.
b.  _ convex şi c. - cârn - ca la poneiul Shet-landez. Prima varietate era specializată localităţilor joase şi mocirloase, a doua - calul de Grimaldi, specializată pădurilor rare din
părţile joase, iar a treia - calul Solutreen, -era adevăratul tip al calului de pădure. Rasele de cai noui caracterizate printr’o faţă scurtă, largă şi scobită, cu picioare groase, chişiţe drepte, copite largi, crupă rotundă şi ţeşită, coadă şi coamă stufoase şi mari, dungă pe spinare, cuprind cai de pădure printre strămoşii lor.
   Printre aceste rase se pot cita: calul din fortul militar roman Newstead, aproape de Melrose, poneiul Sthetlandez, de Islanda, calul fiordurilor, ardenez, perşeron, iar după Prof. Boale şi unii cai de povară d^n Anglia ca Suffolk şi caii masivi de povară cu crupa teşită şi fluerile largi.
   2-     Calul tip de platou, e de talie mai mică şi se pune în evidenţă prin faptul că-i lipsesc castanele. E vioiu, dar mai puţin bun şi folositor ca cel de pădure. Varietatea libiană a tipului de platou a contribuit la formarea tipurilor barbă, arabă, precum şi a numeroase corcituri esite din aceste tipuri. - Fig.
794.
   3-  Calul tip Siwalik, are profil convex,
Fig. 795.
CAP TIP SIWALIK.
faţa mai largă, ca la tipul de pădure şi lungă, ca cel de stepe. Rădăcina internă a ul timului premolar şi primului molar, mică asemănătoare cu calul de platou, iar a pri imului premolar, desvoltată. Are un gât lung greabăn înalt, coada prinsă sus, mers re pede şi temperament greu de stăpânit. Prof Ewart, presupune că unele rase de povară caşi altele mai uşoare, caracterizate prin u rechi lungi, ascuţite, proeminenţă între or bite, faţa lungă convexă, greabăn înalt, coa dă prinsă sus, au între strămoşii lor şi cai de
tip Siwalik. - Fig. 795.
 36
CAL
 562
    S’a demonstrat, că patria primitivă a calului, locul lui de naştere, a fost America de N., deşi în epoca preistorică acest continent era cu desăvârşire lipsit de cai, căci au fost introduşi odată cu venirea europenilor. In epoca preglacială, America de N. poseda, cel puţin vreo nouă forme de cai sălbatici, de mărimi variate. In timpul terţiarului, A-sia era legată de America, pe unde este astăzi strâmtoarea Beh'ring; pe acolo s’au împrăştiat caii şi în Asiia, de unde au trecut mai departe în Africa şi Europa, formând nenumăratele rase actuale.
    in pleistocen, cabalinele erau foarte răspândite în Europa, în special în West. Din ce cauză au dispărut complet din America, nu s’a putut lămuri.
    Numărul cailor în Europa a crescut şi mai mult în epoca post glacială, herghelii întregi rătăciau prin câmpurile Franţei, Angliei, Germaniei, Spaniei, etc., dovadă cantităţile mari de oase găsite în unele regiuni; astfel în localitatea Solutre din Franţa, profesorul Toussaint din Lyon, a evaluat resturile la peste 100.00 cai. In epoca paleolitică, Solutre era frecventat de oamenii preistorici, cari, desigur, în cursul anilor au vânat acel mare număr de cai.
    Acest cal de Solutre, s’a putut reconstitui ca un animal ce avea oasele grosolane, a-tingând înălţimea la greabăn circa 1,38 cm. Existau însă şi forme uşoare de cai, dovadă osemintele, precum şi desenurile descoperite tot în paleolitic.
    In grotele din sudul Franţei şi din Spania, aceste vestigii sunt abundente, astfel: în grota La Mouthe, s’a găsit sgâriat pe o bucată de corn, desenurile a doi cai, unul cu capul lung, .altul scurt, amintind întrucâtva caii o-rientali nobili, de astăzi. Pe lângă coamă, a-veau şi păr sub bărbie, aşa cum au şi astăzi unele forme trăitoare prin regiunile friguroase. Unele desenuri sunt asemenea cailor poney de astăzi. In epoca neolitică, domesticirea a fost foarte rară; primii locuitori preistorici ai e-pocei palustre, nu posedau cai. Tocmai târziu, către finele acestei epoci şi în epoca bronzului apare calul domesticit şi numai după ce cade în mâinile crescătorului, încep să se formeze rase.
    Forme originare sălbatice. Mulţimea de rase actuale cabaline, provenite în imare parte prin influenţa crescătorului, se împart în două mari categorii: rasele orientale sau impropriu zise, cu sânge cald şi occidentale, grele, sau cu sânge rece.
    Ex. de rase orientale: arabul, berberul, mongolul, etc.; exemple de rase occidentale belgianul, englezul mare, Shyre, Percheron, etc.
    a.    - Pentru rasele orientale mai toţi natu-raliştii sunt de acord a-i atribui origina în cunoscutul Equus Przewalsky, trăitor sălbatic,
 în stepele chirghize şi mongole, din Asia. Acest cal sălbatic a fost descoperit în anul 1879, de către călătorul rus N. Przewalsky, în pustiul Gobi din centrul Asiei; astăzi se găseşte adus în multe grădini zoologice din Europa. Deşi sunt mai multe forme apropiate, Aparţinând acestui Eq. Przewalsky, totuşi în genere se poate spune că e un animal de statură mică, de culoare roşcată, suriu, dungi maii deschise, puţin vizibile în regiunea umărului, profil nasal armat, urechi mari, coama dreaptă, coada cu păr numai în porţiunea inferioară. Trăieşte în herghelii mici, conduse de un armăsar, păşunând stepele sărăturoase
 - Fig. 796.
Fig. 79G. — CAL TIP PRZEWALSKI.
   Din acest Eq. Przewalsky descind vestiţii cai asirieni, dovadă basoreliefurile unde se vede modul cum era vânat şi domesticit. S’a răspândit mai târziu în Africa apoi în Europa pe la sud.
   Eq. Przeswalsqy, trăeşte azi în Mongolia unde este prins cu sutele şi apare ceva mai târziu ca animal domestic, decât Tarpanul -Eq. Gmelini. Barbarii, - Hunii şi Maghiarii -,
 l-au adus desigur şi prin părţile din răsăritul Europei, contribuind la formarea raselor de cai actuale.
   b.    - Pentru rasele apusene, origina s a găsit în calul diluvial din Europa. In diluviu, fosilele unui cal mare, greoiu, sunt destul de abundente, cum probează oasele şi desenurile. Nehring, descrie precis pe acest Equus diluvialis, din care au pornit rasele occidentale. Acest animal a trăit sălbatic, mult în perioada istorică, prin păduri şi munţi, formând un vânat delicios. In pădurile germanice era foarte răspândit; Strabon, afirmă prezenţa lui în Alpi; alţi autori, citează calul
 563
 CAL
 sălbatic prin veacul al 16-lea şi al 18-lea chiar.
   Şi Cantemir citează caii sălbatici ce se a-dunau pe malurile Nistrului, de-i prindeau Tătarii; totuşi ar fi posibil să fie numai forme sălbatice.
   In diluviu existau forme de cai sălbatici,
                                       Fig. 797. — CALUL TARPAN.
cari au trecut în regiunile de Nord ale Europei, după retragerea gheţarilor - Anglia, Suedia, Norvegia, marea Nordului.
   In timpurile istorice trăia un cal uj uşor cu faţa inferioară scurtă în su. dul Rusiei, Tarpanul sau Eq. Gme-lini -, oare a trăit până în sec. XIX. inclusiv. Cercetătorii Simonoff şi Moerdr, spun că ultimul reprezentant din această rasă, a murit în 1870. Tarpanul este caracterizat prin forme mai fine decât Eq. Przewalsky. Are^ picioarele mai subţiri, cu un păr şoriciu, membrele fiind murgi dela genunchi în jos.
Profilul capului e drept sau uşor concav. Tarpanul este numit de An-toniu Eq. orientalis, fiind considerat ca strămoş al cailor din rasa ariană din care a derivat şi calul nostru basarabean. - Fig. 797.
   Calul, de Nord, era numeros în paleolitic. Ne-a dat rasele poney, apoi poney-i celtici ai Angliei si formele lui s’au păstrat sălbatice până în evul mediu în calul celtic şi li-tuan. Un cal deci de pădure.
   In Europa s’a mai domesticit o formă provenită din formele păduroase cu regiuni bogate, umede, alpine, sau malurile mărilor nordice, asemănător formelor grele de azi.
   Domesticirea calului. Vechile popoare au fost conştiente de însuşirile acestui animal
şi spre a-i arăta nobleţea l-au pus în serviciul mai tuturor divinităţilor mitologice. La început, calul era un vânat preţios, carnea lui fiind foarte mult gustată. Astăzi încă, popoarele apusene îi consumă carnea, care este destul de gustoasă şi deasemenea higienică. Pe lângă muncă şi carne, a fost întrebuinţat în trecut, şi astăzi chiar există popoare care folosesec laptele de iapă, prelucrându-1 în diferite feluri. Aşa sunt iepele din rasa Chir-ghiză, care se mulg, din laptele lor fabricân-du-se o băutură fermentată, Kumisul.
   Aceste calităţi preţioase, au făcut ca a-cest animal să fie căutat de cele mai vechi popoare apărute în istorie. Indienii îl cunoşteau foarte bine, întrebuinţându-1 în răsboae, caşi în jertfele dedicate zeilor, cu zece mii de ani a. Chr. Asirienii erau renumiţi pentru caii sălbatici şi domestici din imperiul lor. Egyptenii, după năvălirea Hykso-şilior, Greoii, Romanii, Mezii şi Perşii, etc, au întrebuinţat din cele mai vechi timpuri, calul.
   Anatomia calului, se tratează în cursul lucrării, la litera respectivă a fiecărei regiuni componente. _ Fig. 798.
   Exteriorul este un capitol principal în studiul calului, servind la aprecierea acestuia. Armonia şi construcţia nu corespunde tot-
  Fig. 798. — REGIUNILE CORPORALE ALE CALULUI. — 1. cap; 2. grumaz; 3. înghititoare; 4. gât; 5. coamă; 6. grea-băn; 7. spinare; 8. şale; 9. şold; 10. crupă; 11. coadă; 12. umăr; 13. brat; 14. încheietura pieptului cu picioarele; 15. locul chingei; 16. coaste; 17. pântec; 18. coapsă; 19. fesă; 20. ante-braţ; 21. genunchiu; 22. fluerul piciorului; 23. ten-don; 24. chişită; 25. pintenul cu păr; 26. copită; 27. chişită;
                               28. pulpă; 29. jaret; 30. cotul jaretului; C. castană.
deauna cu utilul, dar se poate stabili în mediu, cum trebue să fie alcătuită o regiune corporală pentru a le împăca pe ambele. Pentru acest lucru se fac măsurători şi se examinează apoi fiecare parte a corpului, care prezintă importanţă în aprecierea animalului.
 CAL
564
   A.     Măsurătorile se execută cu: bastonul lui Lydtin, o panglică gradată, de 2 m. şi compasul lui Wilkens. In scopul măsurătorii, calul se aşează pe un loc plan, astfel oa greutatea corporală să se repartizeze egal pe cele 4 picioare; membrele posterioare să fie a-coperite la vedere de cele anterioare; cele din dreapta să ascundă pe cele din stânga şi invers; capul să fie în poziţie normală. Se iau următoarele măsurători: - Fig. 799.
   1     - Înălţimea la greabăn, dela punctul cel mai ridicat al greabănului, până la pământ.
   2-    Înălţimea crupei - punctul cel mai ridicat al crupei - pământ.
   3-    Înălţimea piciorului anterior - capătul superior al antebraţului - pământ.
   4-    Adâncimea pieptului - între greabăn şi stern sau scăzând înălţimea piciorului, din înălţimea la greabăn.
   5-    Lărgimea pieptului - între articulaţiile scapulo-humerale.
   6* Lărgimea şoldurilor - între capetele externe ale ilioanelor.
   7-    Lungimea trupului _ dela articulaţia scapulo-humerală până la marginea externă a ischioanelor.
   8-    Lungimea basenului - lungimea coxa-lului.
   9- Circomferenţa pieptului.
   1 0- Circomferenţa metacarpului.
   Se mai fac deasemenea, în chestiuni de detaliu, măsurători craniene - lungimea de la linia dintre urechi, la buza superioară, lungimea şi lărgimea frunţii, etc.
   Măsurătorile au mare importanţă, fiindcă ele ne dau toate variaţiile corporale, pe cari nu le percepe ochiul. Sunt bune, mai ales pentru cei cu puţină practică hipologică. Cifrele obţinute sunt reduse la o măsură luată ca unitate de comparaţie, şi exprimate ca procente. Măsura unitate se ia, înălţimea la greabăn sau lungimea trupului, se egalează cu 100 cm., iar celelalte cifre obţinute se raportează la aceasta.
   B. Regiunile corporale parţiale.
   Capul. D-n examinarea exteriorului lui, putem trage concluzii însemnate asupra: temperamentului, rasei, inteligenţii, constituţiei, sexului.
   Calul oriental, are regiunea cerebrală a craniului, mai desvoltată decât la calul occidental* greoi. Cei dintâiu sunt în genere brachy-cepkali, creerul este mai desvoltat, fiind mai ageri şi mai inteligenţi, decât occidentalii. Calul greu, are regiunea facială desvoltată, gură puternică, pentru o alimentaţie abundentă.
   Calul uşor are ochiul mare, nările largi, cu margini mobile, musculatura ochilor solidă, mişcă cu uşurinţă pavilionul urechii. Capul armăsarului este puternic, masiv, exprimă curaj, forţă; capul femei blândeţe, etc. Contrariu animalul nu prezintă caracterele sexului şi nu corespunde chemării sale.
   La caii nobili, fruntea este lată, puţin bombată, cu un smoc de păr lung şi fin, la cei greoi, fruntea e mai îngustă, cu smocul de păr mare şi ondulat.
   Urechile trebue să fie mici, să stea drept, să fie ascuţite şi cu păr fin, contrariu sunt indiciul unui cal inferior. Jocul lor indică tem. peramentul animalului.
   Solniţa la animalele tinere, este plină cu un ţesut grăsos, netedă, iar la cele bătrâne sau slabe, adâncătura aceasta! este foarte pronunţată. Geambaşii le umflă pe sub piele, pentru a înşela.
   In ce priveşte ochii, ei trebue să fie mari, limpezi, fără a fi prea proeminenţi, sclerotica fără pete, pupila mobilă, etc. Pleoapele sunt subţiri la caii uşori şi mai groase la caii grei.
   Nasul trebue să fie lat şi drept, nări puternice căptuşite cu o mucoasă roză, continuu umedă, fără umflături sau pete.
   Buzele, să se acopere în întregime, să nu fie grosolane, să nu atârne, să nu fie rănite. Epele gravide au uneori buză atârnândă şi la fel caii suferinzi de viermi intestinali.
   Valoarea unui cal este scăzută, când ţine limba afară - mestecatul nu se face normal -sau când este ,,tare de gură“ - puţin sensibil la zăbală - în care caz, se recomandă a se freca gingiile cu zahăr sau praf de pâine pentru a-i mări sensibilitatea.
   Conformaţia capului, relativ la volum şi profil, prezintă deosebiri simţitoare. Forme: Cap pătrat. Caracterizai prin lărgimea frunţii şi forma dreaptă a botului, cari dau un profil drept. Nările sunt dilatate mult, urechile drepte, ochii expresivi. Această formă de cap se întâlneşte la: calul arab, purul sânge, li-musin, etc.
   Cap concav, având concavitatea întinsă de la frunte până la vârful nasului. Exemple: poney-ul irlandez, bretonul.
   Cap berbecat - ou profilul arcat se întâlneşte la rasa mongolă şi deasemenea la rasele germane.
 565
 CAL
   Cap de oae, adeseori fruntea bombată, urmată de adâncătură, imprimă profilului forma caracteristică rasei africane; . varietatea barbă sau berberă.
   Cap de rinocer, la care botul prezintă o a-dâncătură profundă, urmată de o umflătură evidentă. Caracteristic raselor belgiene: Brabançon _şi Ardennes. Această conformaţie poa. te fi naturală - congenitală - sau câştigată prin fractura sus - nazalelor, sau prin întrebuinţarea abuzivă a căluşului _ pentru dresaj.
   Cap de babă, lung, osos, strâmt, cu solniţele scobite, proeminenţe osoase pronunţate. Caracteristic raselor flamande, dydesdal, olandeză, etc.
   Cap de iepure, foarte strâmt şi convex în regiunea frunţii.
   Cap de ştiucă, se caracterizează prin faţa nedesvoltată, capul strâmt, ochii puţin expresivi, iar botul convex.
   Capul ascuţit sau conic, cu extremitatea capului mult strâmtată.
   In ce priveşte mărimea capului, el trebue să fie desvoltat proporţional cu celelate părţi ale corpului.
   Un ciap mare, îngreunează picioarele dinainte, unul greoi indică adesea un temperament puţin viguros, iar un cap mic, imprimă o uşurinţă în mişcare, însă reducerea lui excesivă, strică echilibrul armonios dintre diversele părţi ale corpului, calul e lipsit de siguranţă în mers şi poticneşte.
   Felul în care este legat cu gâtul, diferă deasemenea. Un cap este bine legat, când formează o linie sinuoasă în dreptul legătur i dintre el şi gât. In cazul când capul se confundă cu gâtul, el se zice turtit, iar dacă linia de separaţiune este prea evidentă, capul este rău legat.
   Direcţiunea capului, influenţează asupra centrului de gravitate si organelor simţurilor. Cea mai avantajoasă este aceia de 45°. Celelalte direcţiuni - în minus sau plus _ atrag după ele o seamă de desavantagii.
   Gâtul. Partea superioară a gâtului este a-coperită cu coamă, care se întinde până la greabăn. Partea aceasta, este îngustă la caii uşori, lată la caii apuseni, în special la armăsari. Coama la caii orientali, este scurtă, formată din peri fini şi contrari.ii la caii greoi, unde cade în două părţi. Caii de trăsură trebue să aibă coama în afară, iar cei de călărie, o au cele mai adesea pe stânga.
   Lungimea gâtului, este normală, când are
4,5 % din înălţimea la greabăn - gâtul lung aparţine cailor de alergare şi cel- scurt al a-celora de tracţiune.
   Gâtul este bine prins de greabăn şi piept, când formează cu linia greabănului o uşoară adâncătură, iar spre piept, un mic arc spre exterior.
   Normal, gâtul trebue să fie lat spre piept,
să meargă oblic în sus, scăzând pe nesimţite în grosime şi lărgime.
   Forme. Gâtul drept sau piramidal, este cel mai căutat; marginile inferioare şi superioare converg în linie dreaptă. G. de lebăda, cu marginea superioară convexă. G. de cerb sau întors, cu marginea concavă, G. de porc, este extrem de scurt şi gros. Uneori gâtul devine excesiv de. subţire, fapt ce constitue un defect şi poartă numele de G. de scândură. Mai poate fi deasemenea prea încărcat cu muşchi sau alteori formează un puternic depozit de grăsime.
   Greabănul este considerat scurt când se întinde până la vertebra 9-a şi lung, până la
1  4-a. Apofizele desvoltate dau posibilitatea u-nei inseraţiuni abundentă de muşchi, ceiace va constitui un greabăn puternic. Când greabănul este lung, mişcările repezi sunt efectuate cu uşurinţă. Un cal de călărie, trebue să aibă greabănul înalt şi muşchiulos, în acest caz, şeaua aşezându-se într’o poziţie bună. Caii de tracţiune grea, cari merg la pas, au greabănul foarte puţin proeminent. Când formează aceiaşi linie cu spinarea, se numeşte ,,jos“ şi constitue un defect, dacă în acelaşi timp, gâtul are poziţie verticală. Uneori este acoperit cu carne şi chiar grăsime, fiind considerat. ,,rotund“. Pentru caii de tracţiune grea, greabănul jos, nu constitue un defect, pentru cei de viteză însă constitue. Acieastă formă de greabăn se mai întâlneşte şi la epe, cari au basinul mai desvoltat şi deasemenea la mânzi, unde trupul nu s’a prins bine de omoplate.
   Spinarea trebue să fie lată şi de lungime mijlocie, mai curând scurtă, capabilă de a a-sigura o tracţiune suplă şi integrală a forţei produsă de membrele posterioare. Spinarea prea scurtă este incomodă pentru, călăreţ, iar calul îşi atinge în mers picioarele dinainte cu cele dinapoi. Spinarea lungă, legată totdeauna de un greabăn scurt, constitue un defect când este exagerată. In ce priveşte forma ea poate fi adâncată - adică lăsată în jos, constituind un defect. Se întâlneşte la iepele cari au fost gravide adeseori, la mânjii, cari trebue să ia fânul din ieslele aşezate sus sau la caii întrebuinţaţi prea de vreme la călărie. In cazul când este mai puţin lăsată, nu constitue un defect, mai ales pentru caii de viteză. La caii de povară însă, defectul se resimte.
O  altă formă este spinarea înşelată, care prezintă o concavitate pe toată lungimea. Este defectuoasă indicând o lipsă de soliditate. Când este ascuţită, este expusă rănirilor.
   Spinarea rotundă este formată din muşchi mulţi şi plini, până la extremitatea apofize-lor. Când muşchii sunt prea abondenţi şi lasă la mijloc o adâncitură, se naşte spinarea dublă, întâlnită la caii de povară.
   Regiunea lombară. Caii orientali au această regiune foarte scurtă, uneori 5 vertebre. La
CAL
566
caii occidentali regiunea este mai lungă. Şalele lungi, au apofizele prea distanţate între ele, iar calul este nepotrivit pentru un călăreţ mai greu. Când sunt mai scurte, animalul este mai apt. Şalele bombate prea mult, prezintă un defect de exterior şi împiedică aptitudinile normale. In acest caz, şalele se chia-mă.de crap sau de cămilă. O spinare dublă, atrage după sine această formă şi în regiunea lombară - a şalelor. .
   Crupa, prezintă o deosebită importanţă, fiind partea cea mai musculoasă. C. lungă este specifică la caii de viteză, iar la caii de povară este lată. Forme: C. dreaptă este corectă şi se întâlneşte la caii arabi şi formele înrudite. C. puţin oblică înapoi, cea mai corectă. C. teşită este aceia cu oblicitatea foarte accentuată. Constiue un defect pentru călărie, dar nu şi pentru tracţiune. Când este însă şi scurtă C. de porc este defectuoasă şi pentru tracţiune. -C. dublă, despicată, întâlnită la caii de povară. C. ascuţită, înaltă - provocată de capetele interne ale ilioanelor, când este exagerată în acest sens, coada se prinde jos, _ defect de frumuseţe, . şi ia numele de
C.  de măgar. însuşirile animalului, nu sunt diminuate. C. într’un şold, când este aparent numai un capăt al ilionului, în cealaltă parte suferind un accident. C. neregulată, cu muşchii ambelor părţi, neegal desvoltaţi. C. ridicată mai mult decât partea anterioară a corpului stânjeneşte mersul repede.
   Coada poate să fie prinsă sus, în linie dreaptă cu corpul şi se întâlneşte la caii cu crupa orizontală, dreaptă sau ovală, fiind forma preferată. Coada jos pusă urmează direcţiunea înclinată a sacralului şi se întâlneşte la caii cu crupa teşită. Când este înfiptă înăuntru este urâtă, iar când se mişcă toată odată ca o vargă, se chiamă coadă de berbec.
   Pieptul. Se apreciază după cele 3 diametre: adâncime, lărgime, lungime. Adâncimea se ia cu bastonul Lydtin, dela greabăn până la stern; lărgimea se ia înapoia umerilor _ distanţa între articulaţiile scapulo-huimerale; lungimea se ia cam greu; este redată de lungimea sternului şi se măsoară cu aproximaţie, dela prima vertebră dorsală, până la ultima coastă falşă.
   Animalele precoce au pieptul larg şi lung şi invers cele tardive. Armăsarii au pieptul mai larg decât epele.
   Capul pieptului este porţiunea aşezată între membre. Caii de povară au pieptul a-dânc şi larg, iar cei de alergare, potrivit. Un sternum lung, este .apreciat pentru caii de călărie. Forma de piept larg, implică o poziţie corectă a membrelor anterioare. Când este exagerat de larg - piept de leu - distanţarea picioarelor este mare, mersul greu, legănat, încet, caracteristic cailor de povară. Pieptul îngust implică un sistem muscular slab. Caii aceştia sunt utilizabil? pentru călărie şi
tracţiune uşoară. Când sternum-ul este prea proeminent, dă naştere la aşa numitul piept de barză, defectuos.
   Acoperit cu muşchi puternici, chiar proeminent fiind, pieptul acesta nu prezintă decât desavantajul unei înhămări anevoioase.
   In cazul când capul pieptului apare a-dâncit, avem pieptul de capră sau deşert, fiind
o  formă defectuoasă, implică musculatură redusă. Pieptul cuneifonm, ascuţit, apare când partea posterioară a pieptului este largă, capul îngust, iar coastele întinse. Caii aceştia sunt defectuoşi, mai ales pentru călărie.
   Regiunea abdominală este limitată în partea de sus de coaste şi flancuri, în partea dinainte, de locul pe unde trece chinga şi) înapoi de organele genitale. Când linia pântecului este uşor convexă şi coboară lin, se spune despre el că este frumos, iar despre cal că este rotund. Când pântecul prezintă o conve-xitate pronunţată către partea sa mediană, se numeşte pântec de vacă; în acest caz, intestinele şi stomacul sunt foarte desvoltate şi e-xercită o presiune exagerată asupra aparatului respirator, care predispune animalul la ticnafes. Se remarcă această conformaţie la caii hrăniţi din abondenţă cu alimente grele. Alteori, linia inferioară es ridică repede şi drept în sus, iar pântecul se numeşte scobit. De obiceiu numai purul-sânge prezintă . atenuat - această conformaţie.
   Membrele şi copita. - v. ac.
   Culorile la cai pot fi simple sau compuse. Cele compuse pot fi uniforme sau bălţate.
   Culori simple: negru, roib, isabel şi alb.
C. neagră poate fi; negru mat, lucios, rotat, degradat, înspicat şi nins - cu mici stropituri albe, ca fulgii de zăpadă. C. roibă - roşie -acoperă tot corpul, inclusiv coama, coada şi extremităţile. Poate fi: ordinar - ca scorţişoara .. roib deschis, castaniu, vişiniu, arămiu, auriu, rotat, înspicat, nins. C. isabel -galbenă - inclusiv coama şi coada. Poate fi: deschis, închis sau ordinar _ între roib deschis şi alb murdar. C. albă - popular bălană. Sunt 3 feluri de cai albi: a. - cari au fost vineţi şi au albit cu timpul, rămânând negre, botul, irisul, genele şi copitele. Acestea sunt cazurile cele mai frecvente; b. -au fost albi din naştere şi au rămas aşa. Irisul şi botul pigmentate cu negru. Exemplare rare; c. - albi complet, fără nici o urmă de pigment, deasemenea foarte rari. Culoarea de alb poate fi: mată, lucioasă, murdară, porţelan - cu reflex albăstrui - şi rozată.
   Culori compuse şi uniforme: murg, sârg, vânăt, dereş, persiciu, şoriciu, lupiu. C. murgă asociaţie de pigment roşu, repartizat uniform pe tot corpul şi negru, limitat la coamă, coadă şi extremităţi. C. murgă poate fi: obişnuită, deschisă, închisă, vişinie, castanie, rotată, înspicată, ninsă. Murgul închis, se confundă cu negrul degradat. C. şargă, asemănătoare
 567
 CAL
cu murgă, dar în loc de roşu, este galben.
 C.  vânătă, provine dintr’o asociaţie de peri albi şi negri. Uneori, cu vârsta, devin albi. Se deosebesc: vânăt ordinar, deschis, închis, rotat, înspicat, muşcat, murdar. C. şoricie este un negru diluat pe corp, iar coama şi extremităţile sunt negre. Există şoriciu ordinar şi deschis-argintiu. C. persicie, este o asociaţie de peri albi şi roşii. Poate fi închisă şi deschisă. Culoare rară. C. lupie la care pe fiecare fir de păr, se întâlnesc 2 culori, închisă la o extremitate şi desch'să la cealaltă. închisă şi deschisă. C. dereşă, constă din 3 feluri de fire de păr, fiecare având o singură culoare. Există: fire albe, roşii şi negre, răspândite, mai mult sau rnai puţin uniform. Ordinar, închis şi deschis.
   Culorile compuse bălţate, constau din pete mari colorate, peste un fond alb, sau când sunt prea mari, fondul este colorat şi albul formează petele. Există: bălţat cu negru, roşu, galben, şoriciu, lupiu. Când petele sunt roşii, mici, pe fond albicios, culoarea se chiamă pestriţă - cu pete mici. Este vechea culoare a rasei Pinzgau.
   Forme corporale speciale. Rasele sunt clasate pe grupe de caractere: profil, greutate, talie, culoare, etc. - v. cabaline.
   După serviciul prestat se deosebesc în: cai de călărie, de trăsură, de tracţiune uşoară şi grea, de muncă, fiecare având o conformaţie corporală anumită.
   Calul de călărie este un cal de viteză, destinat să poarte un călăreţ în trap sau în galop şi să susţină această aliură, mai mult timp. Prezintă în general, un cap uşor, mic şi uscat, urechi mici cu jocul regulat, frunte lată, dreaptă, nasul lat, drept, prea puţin ar-cat în partea inferioară. Nări largi, buze mobile, gâtul lung şi îngust puţin convex, coamă lungă, deasă şi fină, greabăn bine conturat, înalt, lung şi lat. Spinare scurtă şi dreaptă, şale la fel; crupă lungă, lată, plină; coadă ^sus prinsă. Pieptul potrivit de lat, sternul lung, coaste arcate, abdomen normal -mai mult îngust - flancuri pline. Membre uscate cu aplomburi corecte, mersul deaseme-nea corect, fără defecte la articulaţiuni, tendoane, copită, eto. In plus, un cal bun de călărie, mai trebue să suporte bine şeaua, să nu aibe ticuri sau năravuri. Tipul perfect al calului de călărie se găseşte realizat în calul arab, barb, purul-sânge englez, Hunter, /i sânge francez şi englez, etc.
   Calul de trăsură este în general cu forme corporale mai pline decât cel de călărie. Cru„ pă mai rotundă, pieptul mai desvoltat. Membrele şi în general musculatura mai scurte, cerându-li-se pe lângă viteză, şi tracţiune. Un cal bun de trăsură este anglo-normandul.
   Calul de tracţiune - uşoară - trebue să ducă încărcături de o greutate care să-i permită a merge într’o aliură mai rapidă, în ge-
 neral la trap. Acest tip de cal are formele corporale mai accentuat pline, cu o musculatură puternică, care să învingă rezistenţa. Greutatea unui asemenea cal, nu trebue să treacă de 600 kgr., căci el ar deveni prea greu pentru scopul în speţă.
    Distincţia şi eleganţa nu dispar încă, dar fanerele sunt prea desvoltate. Aceştia sunt caii întrebuinţaţi în special pentru armată -artilerie- trebuind să fie rezistenţi la marşul lung, compacţi, cu pasul mare. Caii de talie mijlocie şi mică, sunt foarte buni pentru a-cest scop.
    Calul de tracţiune - grea -, este un cal greu, voluminos, capabil a duce greutăţi e-norme la pas. întrebuinţat în fabrici, oraşe porturi. Are capul în general greu - afară de belgian _ gâtul scurt şi gros, forme corporale îndesate, greabăn larg, spinare şi şale largi, crupă adesea dublă, membre puternicie scurte, copite foarte tari1. Sunt cai de obiceiu precoci, având cel mai bun reprezentant în Brabançon - Belgue.
    Calul pentru munci, în special agricole, este puternic, cu pasul solid, întrebuinţat mai mult la pas, cu temperament liniştit, putere de tracţiune, rezistent, sobru, cu poftă de mâncare.
    Alimentaţia calului. Pentru stabilirea raţiei alimentare pe care trebue s’o primească un cal supus la un anumit serviciu, trebueşte calculată întâiu raţia de întreţinere, la care se va adăuga raţia de muncă. - v. raţii.
    Aceste raţii variază în raport cu efortul efectuat, calculat în kgm. Pentru o muncă uşoară numărul kgm. este de 1.5 milioane, pentru una mijlocie, de 2.5 milioane kgm., iar pentru una grea, încordată, 4 mii. kgm. Ştiind că la 533 mii kgm. corespunde 1 kgr. valoare amidon, vom putea calcula câtă valoare în amidon, corespunde pentru fiecare caz în parte.
    Exemplu: Raţia de întreţinere a unui cal de 500 kgr. greutate vie, trebue să cuprindă 3,3 kgr. valoare amidon. Dacă acest animal efectuează o muncă egală cu 2 mii. kgm., atunci numărul de kgr. amidon pe care va trebui să-l primească în plus va fi de: 2 mii. : 533.000 z=: 3.75 kgr. In total furajul va conţine raţia de întreţinere . 3.3 kgr. -+ raţia de muncă - 3,75 kgr., deci 7.05 kgr. valoare amidon.
    Cu o muncă zilnică de 8 ore şi o iuţeală mijlocie de 4 km. pe oră, se socotesc următoarele raporturi pentru producţia zilnică a cailor de muncă:
Greutate vie kgr. . . 300  400  500  600  700 
Tracţiune . . . .       45   56   67   78  80 
Lucru mecanic mii.                            
de kgr. ....          1 44 1.80 2.16 2.52 r-s 
                                          00  
                                          00  
Această muncă cere în baza datelor pre-
CAL
 568
 cedente, raţiile alimentare următoare exprimate în val. amidon:
pentru întreţinerea a-
nimalului .          2.35 2.84 3.30 3.75 4.13 
pentru lucru mecanic                          
efectuat ....        2.70 3.38 4.05 4.73 5.40 
Total kgr. vai. ami¬                          
don ......           5.05 6.22 7.35 8.46 9.53 
   Caii mai uşori produc în raport cu greutatea, mai mult decât cei grei. Aşa, un cal de 300 kgr. dă o producţie de 4.8 milioane kgm. raportat la 1 000 kgr. greutate vie, iar un cal de 700 kgr. produce muncă de 4,1 1 mii. kgm. Nevoia de alimentaţie este inversă: Calul de 300 kgr. cere pentru I imil. kgm. 3.51 kgr. val. amidon, pe când un cal de 700 kgr. pentru acelaşi lucru mecanic, întrebuinţează numai 3.3 1 kgr. val. amidon.
   Pentru animalele slabe, hrana la început va fi mai abundentă, pentru a aduce corpul în stare normală. Modul cum se stabileşte o raţie alimentară se tratează la acest cuvânt
   La hrănirea cailor se pot întrebuinţa următoarele nutreţuri:
   Păşunea bună, poate servi numai la întreţinerea cailor, când stau în repaos şi iepelor de prăsilă, dar celor ce muncesc trebue să le dăm nutreţ pregătit gata, căci ace:tia numai în pauză, nu vor putea să-şi procure tot nutretul de care ei au nevoe şi apoi ei trebue să se şi odihnească. Nutreţuri verzi trebue să li se dea în cantitate mai mică, căci ele, ca şi păşunile de altfel, nu numai că îngreunează animalele, dar le şi deformează, dilatându-le cavitatea abdominală. Fânu-r.ile de graminee şi leguminoase priese foarte bine, când sunt de calitate bună. Paiele leguminoaselor sunt mai puţin bune pentru cai, decât ale cerealelor.
   Povara pe care o impune animalului aceste materiale de mică valoare, jena respiraţiei din cauza volumului prea mare al raţiei şi conţinutul slab al acestor alimente în principii susceptibile a furniza forţă, obligă ca, unui animal ce trebue să muncească intens să nu
 i se dea mai mult de 20 kgr. furaj fibros pentru 1 000 kgr. greutate vie. Câte odată se impune ca această doză să fie mai mică chiar de 15 kgr., de multe ori chiar decât 10 kgr. Reducerea completă a furajului fibros nu poate fi suportată decât un timp foarte scurt şi chiar dacă se dă o cantitate mare de ovăz ce conţine pleavă, tot apare curând lipsa de poftă de mâncare şi turburări ale aparatului digestiv.
   Grăunţele cerealelor sunt foarte bune şi mai ales ovăzul e nutreţul concentrat cel mai
    Proteina pură digestibilă în nutreţul de producţie, trebue să reprezinte 1/8 din valoarea amidon. Acest raport, variază însă şi cu felul muncii efectuată de animal. Pentru caii care trebue să se mişte repede, raportul creşte până la 1/5 din valoarea amidon, fi-inefeă în acest caz, consumul este mai mare. Caii muncind mai repede decât boii, volumul raţiei lor trebue să fie mai mic decât al a-cestora, din care cauză vor primi cantităţi mai mici de nutreţuri apoase şi substanţe celulozice, mărindu-se raţia de nutreţuri concentrate.
    Pentru caii de muncă, întrebuinţaţi în a-gricultură, la 1000 kgr. greutate vie li se dă:
    Val. amid.
 6.5
 6.5 -f 2,8 =   9.3
 6.5 + 4,7 = 11.2
 6.5 4 7,5 =    14
 bun pentru cai şi s’a »căutat să se explice acest lucru prin faptul că el conţine o substanţă numită avenină, căreia i s’ar datora această acţiune bună; însă cauza mai probabilă, e bogăţia în materii hrănitoare, a grăunţelor, albuminoase şi grase şi uşoara lor mistuibilitate. La caii de alergări, de lux, trebue să li se dea numai ovăz de calitatea cea mai bună, iar la ceilalţi, cum sunt cei întrebuinţaţi în agricultură, la cărăuşie şi chiar celor întrebuinţaţi de armată, li se poate da şi uruială de porumb, orz, precum şi alte nutreţuri concentrate, fără ca să se observe vre-un inconvenient.
    Porumbul în ultimul timp a căpătat o importanţă considerabilă ca aliment concentrat. Aceasta însă influenţează întrucâtva viociu-nea animalului şi face ca animalul să asude mai uşor decât atunci când este hrănit cu orz; cercetări noui pe caii de armată au arătat însă că înlocuirea orzului cu porumb nu micşorează întru nimic capacitatea de muncă şi temperamentul calului. Caii de cavalerie şi artilerie, cari au primit ca aliment concentrat numai porumb, au executat în garnizoană, ca şi în manevre, exact acelaş serviciu şi în acelaş timp şi aceiaşi aliură, ca şi caii hrăniţi numai cu ovăz, fără să se poată constata cea mai mică diferenţă în felul de a se comporta al acestor animale. - Kellner - Porumbul are a-ceiaşi valoare amidon ca şi ovăzul.
    Şi orzul poate înlocui ovăzul, dar este de observat, că compoziţia .acestei cereale este foarte variabilă şi să se întrebuinţeze numai un orz cu bobul plin. Un orz cu bobul plat sau tare, este eliminat nedigerat şi nu poate înlocui aceeaşi cantitate de ovăz. Se întrebuinţează câte odată ?i secara la hrana cailor, dar fiartă şi numai în proporţie de 1 la 2-3
                               Sub. uscată Prot. digest. Nutreţul de         întreţinere  20 kg.   0,7
      ,,     pt.     munca uşoară  20  ,,   0,7 -f- 0,3  = 1.0
      ,,      ,,       ,, potriv,  23  ,,   0,7 -f  0,6  = 1.3
                         încord.   26  „    0,7  + 1,0   = 1.7
 569
 (.AL
 părţi ovăz. Grâul este mai puţin propice în hrana calului, care se dă mai mult la armăsarii de reproducţie, dar care ca şi hrişcă, produce iritaţiuni ale pielei ce pot nelinişti puternic animalul.
   Dintre boabele leguminoase cele mai bune sunt bobul şi mazărea, mai ales pentru muncile încordate. Tărâţele în cantităţi mici, până la 2 kgr. merg, dar mai mult nu, căci pri-cinuesc deranjări ale tubului digestiv şi formarea de pietre intestinale. Turtele nu pot fi date, decât în cantităţi mici', numai până la jumătate din cantităţile date la vacile de lapte, cele de rapiţă şi de cânepă, ca şi seminţele de cânepă, date în cantitate mică priesc bine, grăbind îndreptarea cailor slăbiţi şi lucindu-le părul. Morcovii de nutreţ priesc foarte bine şi pot fi daţi până la 20 kgr., sfecle de nutreţ pot fi date numai la animalele ce se mişcă încet, până la 20 kgr., cartofi până la 10 kgr. Borhotul e mai puţin bun şi poate fi întrebuinţat până la 20 kgr. mai ales la caii ce stau în repaos.
   Melasa s’a arătat în special foarte avantajoasă în alimentaţia calului, singură, sau în amestec cu resturile de la fabricile de bere, cu turte de porumb sau de palmier, pae tocate, etc. Dată în doză ce poate merge până la 3 kgr. pe cap şi în 24 ore, ea nu numai că menţine animalele în bună stare, dar are de asemenea o acţiune dietetică foarte favorabilă. S’au obţinut rezultate egal de bune cu zahăr brut, care s’a arătat a fi un aliment de 3 primul rang, în ce priveşte producerea de energie. Este însă costisi- ^ tor.
   Armăsarii şi iepele la muncă primesc aceiaşi raţie, ca şi caii de muncă.
   Hrănirea armăsarilor în timpul montei e ceva mai bogată. Să se evite nutreţurile voluminoase în cantitate mare şi e bine ca pe lângă ovăz să se dea şi ceva tărâţe.
   Iepelor gravide li se dă ceva mai multă hrană, fără însă a le îngră;a, ceea ce ar face ca fătatul să fie mai anevoios. După naştere fiindcă sufăr de constipaţie să li se dea o supă călduţă de tărâţe. Animalul, ce alăptează, trebue să primească o hrană ceva mai bogată în valoare în amidon şi proteină, asemănătoare cu a vacilor de lapte. Păşunatul e foarte recomandabil şi pentru mânji.
   Este de foarte mare importanţă să se excludă din raţia calului, care este un animal sensibil şi nervos, tot ce poate împovăra fără folos organele digestive sau tot ce ar fi vătămător. Se vor evita deci alimentele care cer mai multă apă decât obişnueşte animalul.
1 rebue să se observe de asemenea cu deosebită grijă calitatea , alimentelor de întrebuinţat şi să se îndepărteze cele stricate sau încinse din cauza ciupercilor, precum şi cele cu impurităţi ce ar f.i vătămătoare. Calul trebue să aibă o pauză de 2-2Yl ore pentru consumarea furajului, pentru ca digestia să se facă în linişte, înainte ca animalul să fie pus la munoă.
   E recomandabil ca hrănirea cailor să se facă în trei timpuri, dimineaţa, la amiază şi seara, iar la munca grea, în două răstimpuri intermediare. Nutreţul brut se dă mai mult seara, mai puţin dimineaţa şi de loc sau foarte puţin la amiază. Apa se dă tot de trei ori pe zi; calului obosit şi înfierbântat i se dă puţină apă şi numai după ce se linişteşte, i se dă mai mult. Lipsa de poftă de mâncare e pricinuită de o muncă prea încordată de deranjuri ale tubului digestiv şi de dureri de dinţi. Un bulgăre de sare în iesle e recomandabil.
   Higiena generală a calului. Pentru a menţine calului o bună higienă, trebue să se observe mai multe condiţii: curăţenia grajdului, alimentele să fie sănătoase şi proprii animalului, serviciul să fie regulat, după întoarcerea dela lucru animalul să fie curăţit şi şters, etc.
   îngrijirea de curăţenie se referă mai cu
seamă la pansaj, băi, ţesălat şi periat. Ţesă-latul are drept scop a se întreţine o bună stare a pielii, trecând pe corpul calului ţe-seala, _ care adună toate corpurile stră ne aşe-
Fig. 800. — LOCURILE BOALELOR LA CAL. — 1. Morvă şi gurmă; 2. Colecţiunea sinusurilor; 3. Cataractă; 4. Fluxiune periodica; 5. Răceala grumazului; 6. Parotida; 7. Gală; 8. Boale ale greabănului; 9. Răceala şalelor; 10. Tumori; 11. Ieşirea rectumului; 12. Vezigoane; 13. Castană; 14. Umflătură; 16. Ariceală; 17. Crăpături, degerături; 18. Furbură; 19. Seimă; 20. Molete tendinoase; 21. Eparven; 22. îndoire; 23. Exomphale; 24. Burete; 25. Umflătură osoasă; 26. Maladie naviculară; 27. Bleimă; 28. Seimă; 29. Javart cartilaginos; 30. Crapodină; 31. Molete; 32. Umflătură osoasă; 33. Sr-rin-teala umărului; 34. Flebită; 35. Adenită; 36. Cornaj.
CALA MAGOSTRIS
570
zate pe păr. Picioarele trebuesc şi ele curăţate. Operaţia ţesălatului se face începând de .sus în jos, dela crupă la gât. Se caută a nu se atinge regiunile osoase: genunchiul, jar-retul, vârful umerilor, etc., apoi se perie cu grijă dela gât către crupă şi se şterg ochii, nările, buzele, organele genitale fi anusul. Pansajul favorizează expirarea piei i, dă poftă de mâncare şi întreţine sănătatea animalului. Băile moaie pielea, întăresc ţesuturile şi favorizează exerciţiul regulat al organului; în acest timp cailor nu trebue să li se dea nici apă, nici să fie puşi la post, nici să fie cu stomacul prea încărcat, pentruca boalele să nu poată pătrunde în organism. - Fig. 800.
   Indicaţiuni necesare Ia aprecierea şi cumpă. rarea calului. Odată fixaţi asupra categoriei de cal, care trebue cumpărat, el trebueşte examinat cu atenţie pentru a-i determina calităţile şi defectele. Examenul trebue să se facă în grajd, afară şi în stare de mişcare. In grajd se judecă caracterul său şi se vede dacă este sperios când te apropii de el, se observă dacă nu este prea scurt legat - fapt ce se întâmplă, la caii răi, cari muşcă vecini -dacă are ticuri, dacă nu are defecte de conformaţie.
   Afară, în primul rând, se examinează o-chiul, observând dacă pupila se dilată la lumină, imediat ce a ieşit din grajd, sau se simulează o lovitură în dreptul ochiului, observând dacă clipeşte sau nu.
   Se determină apoi vârsta, după dentiţiune.
- v. ac. - Se examinează jgh abul, care nu trebue să fie plin; se presează partea superioară a tracheei artere, calul trebuind să tuşească puternic fără a avea jetaj - secre-ţiune - purulent - v. ac. -; se observă dacă apăsând şalele, coloana vertebrală se cabrează; se examinează cu atenţie picioarele, ri-dicându-le _ pentru a vedea dacă animalul se supune docil la operaţie - si se examinează copita. - v. ac. - Nu se va da prea mare atenţiune părului, fiindcă orice fel de păr, poate ascunde un bun animal. Se va examina calul în mers, observându-se diferitele aliuri
- v. ac. _ după fiecare caz. Aceste probe, ne permit a judeca viteza, fondul, eleganţa an -malului, şchfopăturile - v. ac. - sau emfizem pulmonar - ticnafes - v. ac.
   Trucurile cu cari geambaşii - v. ac. - vor să înşele pe cumpărător sunt numeroase: a-gitare,a unui băţ deasupra calului, pentru a-1 excita; vopsitul părului albit de timp, precum şi a pleoapelor, în scopul de a-1 întineri; introducerea aerului în solniţe, pentru a apărea netede; ascunderea cicatricelor şi semnelor cu ajutorul unor unsori năclăioase; potco-vire cu capetele braţelor ridicate, în scopul de a-1 înălţa; întinerire prin machiaj; pilirea dinţilor, pentru a-i ascunde vârsta; introducerea unui gh-imbir în rectum pentru a-1 face să ţină coada în sus, etc. O bună examinare
a calului din cauza numeroaselor condiţiuni de care depinde o apreciere judicioasă nu se poate face decât de un specialist - medic veterinar.
   Cum se înscriu semnalmentele unui cal. Se
 îijseamnă: 1- sexul şi starea organelor genitale; 2- rasa; 3- serviciul; 4- culoarea şi semne particulare; 5- starea cozii şi coamei; 6-vârsta; 7- talia; 8- tare şi alte particularităţi;
 9- data.
   Exemplu: Vifor, cal castrat, anglo-arab, propriu pentru tracţiune uşoară, părul de culoare murgă, rotat pe crupă şi pintenog la piciorul drept dinapoi şi cu o mică pată albă pe greabăn, coada scurtă, coama în dreapta, vârsta 14 ani, talia 1,58 m. Prezintă un mic spavan în stânga, urme de cauterizare, pe tendoanele membrelor anterioare, se coseşte uşor la glezna posterioară stângă; cumpărat cu .... de către . . . dfn . - . locul si data.
                                                                                          Al. St.
   CALAMAGOSTRIS. - Bot. - Gen de plante din fam. Graminaceae, cu panicol mare, spi-
 Fig. 801. — CA-         Fig. 802.  — CALA-
 LAMAGROSTIS             MAGROSTIS VILLO-
 LANCEOLATA. —              _         •  , .
   a, spiculeţ.            SA  — a’ sPlcul*t-
 culeţe uniflore, cu axa întrecând floarea şi prevăzută la bază, sub paleia inferioară, cu peri lungi, ce întrec în lungime paleia inferioară. Glumele îngust lanceolate. Paleia inferioară la vârf sau dorsal fin aristată, sau nearistată. Paleia superioară cu două coaste, mai scurtă decât cea inferioară. Lodicule a-lungite. Cariopsele rămân închise în palei. Specii mai cunoscute: C. lanceolata Roth., rizom subteran, târîtor. Ramurile panicolu-
 571
CALAMBUCHIC-CALCAN
 lui subţiri, spiculeţe îngiist-lanceolate. Creşte prin locuri apătoase, mocirle, dealungul pâ-raelor, pe locuri nisipoase, în câmpie. -Fig. 80K
   C.     arundinacea Roth. - v. trestioară de pădure..
   C.     varia Host,., rizom târîtor, tulpina e-rectă, frunze plane, panicol 6-20 cm. lungime, spiculeţe compact violete. Creste prin păduri, tufişuri, poeni şi rărişuri, în regiunea muntoasă.
   C.  epigeios 'Roth. - v. trestie de câmp.
   C.     vi'ilosa Mutei., rizom subteran, târîtor, tulpine erecte, până la 1.20 m. înălţime, frunze plane sau răsucite, panicol lax, de
 10-20 cm. lungime, spiculeţe 4-5 mm. de lungi, gluimele la bază verzi, spre vârf mai mult sau mai puţin violete, mai rar pe margini până la bază colorate inegal, paleia inferioară dorsal aristată, arista mai lungă decât păleia ce o produce. Creşte prin locuri umede, nisipoase sau stâncoase, în regiunea de pădure, tufişuri, mai rar în fâ-neţele din regiunea montană. - Fig. 802.
                             După Tr. Săv. CALAMBUCHIU. - Bot. - Numele macedonean al plantei Zea Mays - v. porumb.
   CALAMUS SCRIPTORIUS. - Anat. - Scobitura ce o prezintă bulbul rachidian la faţa superioară şi formează planşeul ventricolu-lui ial IV-lea. Se numeşte astfel, căci seamănă cu o pană de scris. I se pot deosebi: a.-în partea posterioară o mică ridicătură numită ciocul calamu&ului; b.- iar pe mijloc un silon median numit tijul calamusului. Deoparte şi de alta a acestui silon se află următoarele puncte distincte:   1- aripa albă in-
 ternă, originea nervului hypoglos; 2- aripa cenuşie corespunde cu origina nucleelor senzitivi ai pneumogastricului; 3- aripa albă externă, originea nervului acustic; 4- eminenţa teres, origina nervului oculomotor-extern şi a facialului; 5- locus caeruleus, origina rădăcinilor senzitive a trigemenului. G. R.
   CALANDRA. - Ent. - Gen de insecte din fam. Curculionide, de 3-4 mm. lungime, subţiri, cu un corselet tot atât de lung ca şi elitrele, cu un rostru alungit, dar mai scurt decât corseletul. De culoare > brună-uşoară, antene cudate, elitre cu şănţuleţe paralele, longitudinale. Specia cea mai cunoscută este
 C. granaria. - v. gărgăriţa grâului. CĂLĂRIT. - v. equitaţiune.
   CĂLBAZĂ. - Bot. - Sin. fierea pământului, muşchiul de fântână. - Marchantia polymorpha L. Plantă erboasă din fam. Marchantiaceae. Organul vegetativ este un thal, puţin cărnos, compact, pe faţa superioară verde, pe cea inferioară verde-decolorat cu perişori. Reproducţia asexuată prin conceptacule şi se-xuată prin antheridii şi archegoane. Creşte prin locuri umede, fântâni, pe pietre şi ziduri adăpostite. - Fig. 803.
  CĂLCÂIU. - Zoot. _ Regiune pereche, care se găseşte dedesubtul şi înapoia copitei calu-lui, acolo unde peretele de corn se îndoaie
Fig-. 803. — CĂLBAZĂ — Marchantia polymorpha.
—   A, tal femei; B, tal mascul; a, capsulă femelă văzută dedesubt, pentru a se vedea archegoanele;
                b, capsulă masculă.
ca să formeze barele de o parte şi de alta a furcuţei. Din punct de vedere anatomic, călcâiul la animale nu corespunde cu cel delaom; calcaneul care constitue călcâiul la om, formează vârful jaretului la animale. La boi, oaie şi porc, cele două călcâie dela picior sunt despărţite prin despicătura dintre unghii.
   CALCAN. - Piscic. _ Rhombus maeoticus, Peşte de mare din genul Pleuronectes. Corpul turtit şî lat, înconjurat dorsal şi ventral de
Fig. 804. — CALCAN — Rhombus mujoticus.
solzi lungi şi foarte tari, ochi aşezaţi pe partea stângă a capului. - Fig. 804. - Altă varietate eşte R. laevis, cu corp mai mic.
CALCAN-CALCI FI CARE
572
   CALCAN. - Constr. - Zid înalt si drept, în care nu se practică nici un fel de deschizătură, - uşi sau fereşti aşezat pe laturile şi in spatele clădirilor, în special la acelea al căror acoperiş are o singură apă sau cel mult două.
   CALCANEU. - Med. Vet. - Os scurt, care face parte din oasele jaretului. Este situat vertical înapoia jaretului şi formează baza osoasă a călcâiului. - Fig. 805.               V.  G.
   CALCAR. - Geol. - Rocă sedimentară, formată din carbonat de calciu. Se recunoaşte cu uşurinţă, după faptul că face efervescenţă cu acizii, este sgâriată de oţel şi quarţ şi nu sgârie sticla. Sunt mai multe feluri de roci calcaroase - după puritatea, cristalizarea sau corpurile străine ce le conţin.
   Marmora sau c. zaharoid, este format din mici cristale de calcită, greu de delimitat, cu strălucire deosebită. Dacă C. este pur, are o culoare albă frumoasă şi este căutat pentru sculptură.
   Creta, formată prin precipitarea chimică
 - evaporarea acidului carbonic, în urma căreia carbonatul rămâne în disoluţie, - în perioada cretacic.ă. Creta albă este c. pur. Când proporţia de argilă este însă mai mare, ea devine o cretă marnoasă, sau chiar marnă
 - v. ac. - Creta s a depus în fundul mărilor calme şi adânci, în apele calcaroase, cum şi pr'n sedimentarea cochiliilor de Foramini-feri. _ Fig. 806.
Fig-. 806. — CALCAR Fig 807           _    CALCAR
    cu foram:niferi.              numulitie.
 C. oolitic sau pisolitic, num t astfel după aspectul ce-1 are, fiind compus d n grăun-
cioare sferice, asemănătoare oulor de peşte. Această aşezare este rezultatul precipitării c* în jurul boabelor de nisip. - Fig. 807.
   C.    litografic este un c. silicios, compact, omogen şi cu grăunţe foarte fine. Răspândit în straturile jurasice.
   C.    dolo,mitic, când c. este amestecat cu magneziu.
   Tufurile calcaroase sunt datorite precipitării c. din isvoarele încărcate cu această rocă, pe scheletul arbuştilor.
   Din punct de vedere agricol, c. are multă importanţă - v. sol. In România, c. formează mare parte din Carpaţii meridionali şi sudici.
C. poate fi întrebuinţat ca piatră de construcţie, de ornament, de fabricarea varului şi cimentului, în agricultură - v. amendament, în litografie, etc.
   CĂLCĂTOR. - Vitic. - Jghiab lucrat din scânduri, sau cioplit din trunchiul unui arbore gros, în care se aşează strugurii, spre a fi călcaţi cu picioarele. - v. vinificaţie.
CĂLCĂTURĂ DE URS. - Zoot. -
Viers al calului, care se observă a-tunci când chişiţa este lungă şi elastică, iar copita foarte înaltă în călcâie. In momentul sprijinului, chişiţa ia o direcţiune, descriind cu copita - al cărui perete este vertical - un un-ghiu aproape de 90°, cu deschidere posterioară.
CALCE. - Chim.
-  v. var.
C A L C E A CALULUI.-
Bot. - Sin. bulbuc capra nemţească, scalce. - Caltha palustris
L. Plantă erbacee din fam. Ranunculaceae. Tulpina fistuloasă, frunze groase şi lucitoare, flori imari de culoare galbenă-aurie. Creşte prin bălţi, pe marginea pâraelor şi prin locuri umede. înfloreşte Martie-Maiu. _ Fig. 808.
   CALCIFUG. - Bot. _ Termen care arată că o anumită specie de plante nu se poate desvolta în terenurile bogate în combinaţiuni ale calciului - carbonaţi, etc. - cum ar fi de ex.: lupinul.
   CALCIFICARE. - Med. vet. - Depozitare de săruri calcare - carbonaţi şi fosfaţi - în ţesuturi cari astfel devin tari, osoase. Calci-ficarea este normală - fiziologică - şi patologică.
   Calciflcarea normală se face de către ce-
                                                  Fig. 808. — CALCEA CALULUI. Caltha palustris.
 573
CALCINAŢIUNE-CĂLDURĂ
 lule speciale - osteoblaste - care depun substanţa osoasă - săruri calcare transformând astfel ţesutul cartilaginos în ţesut osos.
   Calcificarea patologica constă în depunerea de săruri calcare în ţesuturi, cari în mod normal nu trebue să se osifice: calcificarea pereţilor vaselor - arterioscleroza -f calcificarea ţesutului conjunctiv supus la presiuni susţinute, calcificarea tumorilor, a focarelor necrotice, etc.
   CALCINAŢIIUNE. - Chim. - Operaţiunea cu ajjutorul căreia combinaţiunile diferitelor metale sunt transformate în oxizi. De exemplu din piatra de var - CaCOa - prin calcinare
 - încălzire la temperaturi înalte - se obţine oxidul de calciu - CaO - sau varul nestins. CaC03+ Căldură = CaO+COa. I. F. R.
   CALCIU. - Chim. - Element chimic. Metal alb ca argintul. Se păstrează în glicerină. In natură c. e foarte răspândit'cu deosebire sub forma de carbonat, fosfat, sulfat, etc.
   CALCIVORE. - Bot. - Plante ale căror apotecii scobesc cavităţi în rocile de calcar. Fenomenul se datoreşte bioxidului de carbon eliminat de plantă şi disolvat în apa de vegetaţie - acid carbonic. Pe măsură ce roca este disolvată, apotecia străbate mai în interior. Ex.: de plante c.: Lecidia calcivora, Verrucaria calcivora, etc.
   CALCUL. - Med. Vet. - Concreţiune care se formează în mod accidental în corpul animalelor. Se întâlnesc calculi în articulaţii, căile biliare, intestine, pulmon, prostată, veziculele seminale, căile salivare, căile urinare, etc.
   Calcul artritic este compus din acid uric şi urat de sodiu. Calcul biliar. Se disting calculi cistici, hepatici şi hepato-cistici, după cum sunt în vezicula biliară, canalele biliare sau în canalul coledoc. Sunt formaţi d:n co-lesterină, săruri biliare, fosfat de calciu şi altele. Calcul intestinal. - v. enterolite. Calcul salivar. Concreţiune care se găseşte câte odată în glande salivare, mai des în conductele salivare şi care e format d n carbonat de calciu, carbonat de magneziu şi fosfat de calciu unite prin mucus. Calculii parotidei duc la formarea de fistule salivare, iar cei ai glandei sublinguale la formarea broscuţei.
   Calcul urinar. Calculii urinari sunt cei mai importanţi şi cei mai comuni. După regiune se deosebesc: calculi renali, ur eter ici, vezicali şi uretrali. Sunt formaţi din acid uric, uraţi de amoniac, uraţi de potasiu, de sodiu şi de calciu, din fosfat amoniaco- mag-nezien, xantină, fosfat de calciu, carbonat de calciu şi de magneziu; oxalat de calciu şi cys-tină. Aceste elemente sunt unite pr'n mucus şi sunt dispuse în straturi concentrice asemănătoare sau diferite.
   Calculii renali sunt corpuri mici granu-loase de mărimea unei măciulii de ac, uneori mâi mici, de consistenţă variabilă, formaţi din părţi organice şi minerale. Uneori nu pro.
duc nici o turburare, alteori ei produc simp-tome inflamatorii şi dureroase, mai ales în momentul expulzării. Această formă nisipoasă de calculi se numeşte gravelă. Când con-creţiunile au un volum mai mare însă fără să treacă limitele canalelor, de aşa manieră că pot fi eliminate, iau numele de graviere. Dacă ele sunt aşa de mari că nu pot traversa conductul excretor, se numesc calculi. Aceste trei noţiuni, adesea, se confundă în practică.
   Gravelâ este sinonim cu lithiază.
   Calculii renali produc colici nefritice cari sunt foarte dureroase, mai ales la cal. - v. colici.
   Calculii yez-cali variază în grosimi dela mici granulaţiuni care sunt eliminate cu u-rina sub formă de nisip, până la mase enorme a căror greutate se ridică la mai multe kilograme - ex. 3.900 kgr. - De obiceiu se găsesc câteva. Se citează cazuri când sau găsit câteva zeci. Ca formă variază. Sunt netezi la suprafaţă, alteori prezintă asperităţi - calculi muriformi. Ca consistenţă variază dela moale până la duritatea marmorei. Ei se des-voltă în jurul unui corp strein care constitue nucleul şi care poate fi un gravier coborît din rinichi, mucus, chiag de sânge, un ac, un fragment de os, o bucată de lemn, un păr,
o  pană, diferite celule, etc. Calculii vezicali se scot pe cale de operaţie prin cistomie sau lithotitrie.
   Calculii uretrali când trec de 11-14 mm. diametru nu pot trece prin canalul uretral. Aci ei capătă dimensiuni considerabile cauzând leziuni foarte mari. La cal se întâlnesc în partea intra.pelvienă a uretrei, puţin înaintea sau înapoia inflexiunei ischiale. La bou se întâlnesc în prima curbură a S-ului penien, deoarece ei nu pot urca ramura ascendentă a
S-ului şi rămân acolo. D:n cauza acestei construcţii speciale a uretrei, boul este unul dintre animalele domestice cel mai frecvent a-tins de calculoză uretrală. La oaie se găsesc în partea subţiată a uretrei şi sunt bogaţi în fosfaţi amoniaco-imagnezini. La câine calculii sunt întotdeauna opriţi înapoia osului penien sau în gutiera acestuia.
   Calculii uretrali se remediază pe cale de cateterism, operaţie - v. uretrotomie sau lithotitrie.                                C. S.
   CĂLDARE. - v. cazan.
   CĂLDURĂ. - Fiz. - Fără căldură viaţa nu se poate manifesta. Sursa principală de căldură pentru pământ o constitue soarele. Cantitatea de căldură pe care o primeşte pământul pe unitatea de suprafaţă, depinde de intensitatea şi de durata insolaţiei - strălucirii soarelui - şi de înclinarea suprafeţei considerate, raportată la raza respectivă. Intensitatea calorică şi luminoasă este maximă atunci când raza face un unghiu de 90° cu suprafaţa pe care cade. In afară de acestea, încălzirea solurilor a-rabile şi capacitatea de înmagazinare a căldurii depinde de constituţia fizică a solurilor,
CĂLDURI
 574
   coloarea lor, de conductibilitatea pentru căldură a particulelor teroase, de gradul de umezeală, etc. Ca să scoatem în evidenţă rostul mare pe care îl are căldura pentru viaţă, este deajuns să amintim, că nu peste tot pământul, în toate regiunile, se găsesc aceleaşi animale şi aceleaşi plante. In ceiace priveşte plantele, de ex. cele cultivate la noi, se ştie că porumbul, fasolea, etc. nu se seamănă primăvara, pânăce pământul n’a atins un oarecare grad de căldură. Deasemenea este ştiut, că plantele ca şi animalele nu pot trăi sub un anumit grad de căldură - minimă că trăesc şi se desvoltă cel mai bine la un anumit grad de căldură - optimă - şi că viaţa încetează la un anumit grad de căldură - maximă. Pentru a ilustra cele spus-e mai sus, vom indica căldura minimă, optimă şi maximă, măsurată în grade Celsius, pentru germinaţia principalelor plante de cultură, întrucât fiecare stadiu de vegetaţie are un minim, optimum şi maximum de căldură.
                        minima   optima   maxima 
Muştarul.......           0° C     27°C    37° C 
Lucerna, trifoiul . .     1 ,,    30 ,,    37 ,, 
Mazărea, măzărichea     1-2 ,,    30 ,,    35 ,, 
Inul.........            2-3 „    25 ,,    30 ,, 
Rapita.......           2-3 ,,    28 ,,    40 ,, 
Sfecla de zahăr . . .   4-5 .,    25 ,, 28-30 ,, 
Floarea soarelui • .    8-9 ,,    28 ,,    35 ,, 
Porumbul......         8-10 ,, 32-35 ,, 40-42 ,, 
Fasolea......             10 „    32 ,,    37 ,, 
Castraveţii, dovlerii    12 ,, 33-35 ,,    40 ,, 
Tutunul.......        12-14 ,,    28 ,,    35 ,, 
Pepenii • . . • ...   12-15 ,,     35 „    40 ,, 
   Deasemenea, căldura condiţionează şi posibilitatea de fructificare a plantelor, pentrucă dela germinare şi până la maturitate este nevoie de o anumită cantitate de căldură, pentruca acest ultim stadiu să poată fi atins. Aşa de ex., pentru plantele de mai jos, dela germinare şi până la maturitate, este nevoie de următoarele cantităţi de căldură, măsurate în grade Celsius.
            Orz.................. 1750° C
            Grâu de primăvară • 2000 ,, Grâu de toamnă . • 2100 ,,
            Ovăz.................2100 ,,
            Porumb............... 2800 ,,
            Secară...............2100 ,,
            Mei.................. 2300 ,,
   Acelaşi lucru se poate spune şi despre viaţa miraculoasă din sol, adică microorganismele folositoare ca şi cele vătămătoare, au un minimum, un optimum şi un maximum de temperatură, peste care viaţa încetează de a se mai manifesta.                Dr. I. F. R.
   CĂLDURI. - Med. Vet. - Semnele prin care se exteriorizează instinctul genezic la animalele domestice, iar Ia cele sălbatice se numeşte rut. Manifestările sunt de ordin fizic sau organic şi psihic, numit şi libido - pofta de împreunare. Căldurile sunt la ambele sexe.
   a.    - Căldurile la masculi. Masculii au in-stnctului genezic mai desvoltat ca la femele,
    având şi o putere mare de prolificitate. Sunt mult mai accentuate la masculii animalelor sălbatice în timpul de reproducere, când caută femela cu multă ardoare .şi încetează când femelele nu mai sunt în călduri. La animalele domestice sunt prezente tot timpul anului, însă sunt mai puţin violente. Această permanentizare a instinctului genezic este una din consecinţele domesticirei. La masculi, instinctul genezic, se manifestă prin semne de ordin psihic. Masculii unor animale sălbatice răspândesc un miros caracteristic în timpul rutului, iar la alţii, ex. la cerb, se produce o tumefacţie vizibilă a testiculelor, semne ce nu se disting la masculii .animalelor domestice, afară de berbec, la care apare o tumoră caracteristică la ceafă, în epoca mârlitului. E-recţia nu e un semn al instinctului genezic, ci un moment al actului sexual, căci există instinct genezic fără erecţie şi erecţie făr£ instinct genezic.
   b.     - Căldurile la femele. La femele, instinctul genezic nu e permanent, ci prezintă între_ ruperi, semnele psihice sunt mai puţin intense însă se exteriorizează mai mult prin semne organice, interesând vulva, vagina şi uterul.
   La femelele sălbatice, rutul se manifestă odată pe an, primăvara, exceptând iepuroaica, la care căldurile apar de 4 ori pe an.
   La femelele domestice căldurile se succed mult mai des şi nu sunt legate de anotimp, ci apar periodic în tot cursul anului, perioadele de activitate fiind întrerupte de perioade de linişte, alternând una cu alta, sub formă ciclică. Perioada de timp cuprinsă între începutul unor călduri şi începutul căldurilor următoare, constitue un ciclu de călduri. Un ciclu de călduri cuyrinde perioada de călduri, plus pauza care urmează după ele, şi are următoarele perioade:
   1-  Prooestrum sau perioada pregătitoare;
   2-  Oestrum sau căldurile propriu zise;
   3-     Metoestrum sau perioada de dispariţie a căldurilor;
   4-     Anoestrum sau perioada de linişte, de inactiviate.
   Pe această bază animalele se împart: mo-noestrice, la cari apar căldurile - oestru -
o  singură dată pe an, ex.: animalele sălbatice; dioestrice, care au două cicluri de călduri pe an, ex.: căţeaua şi polioestrice, la care ciclurile şe repetă de mai multe ori pe an, ex.: vaca, iapa, scroafa, etc.
   Simptomele căldurilor la femele.
   Iapa prezintă o tumefacţie a buzelor vulvei, între care se scurge un mucus cenuşiu. Mucoasa vaginală este roşie, edematoasă şi a-coperită de un mucus sticlos, sclipitor şi fi-Iant. Ţine coada într’o parte, caimpează des pentru urinare, deschide buzele vulvei, lăsând să se vadă clitorisul. Camparea e caracteristică, fiind mai mult o lăsare în jos a crupei şi o bombare a coloanei vertebrale. Iapa nu consumă raţia întreagă, e gâdilicioasă şi pri-
 575
CALENDULA-CALICIU
meste armăsarul. La unele iepe, pot. trece neobservate, căldurile manifeslându-se foarte liniştit. De aceea se practică probarea iepelor cu un armăsar încercător, ce nu face monta, fiind reformat; dacă iapa nu e în călduri, loveşte şi nechează.
    Vaca are vulva uşor tumefiată şi între buzele ei se scurge un mucus sticlos. Mucoasa din jurul clitorisului prezintă pete he-moragice. Manifestările psihice sunt în raport cu gradul de excitaţie. Vacile sunt neliniştite, rag toată ziua, au privirea strălucitoare şi când sunt în libertate sar pe alte animale, turburând toată turma. La unele vaci privirea e blândă, mănâncă şi aceste călduri liniştite pot ţrece aproape neobservate. In libertate manifestările căldurilor sunt violente.
    Oaia, manifestă mai slab dorinţa de mascul. Ea behăe ceva mai des şi la vederea berbecului se apropie de el. Pentru a le recunoaşte se întrebuinţează berbeci de probă, al căror penis se înveleşte cu un şorţ.
    Capra se manifestă mai evident. Vulva e tumefiată, din vagin se scurge o secreţie şi mişcă coada.
    Scroafa refuză hrana, e agresivă, face spumă la gură din cauza salivaţiei produsă prin mişcarea fălcilor, sare pe alte animale, rupe lemnele de la coteţ şi caută vierul. Violenţa căldurilor depinde de rasă, de starea de în-grăşare, care face ca femelele să fie mai liniştite.
    Căţeaua este doritoare de mascul, dar nu manifestă enervare, ci e blândă şi se împreună cu orice câine se întâlneşte. Are vulva roşie şi tumefiată, prezentând o scurgere sangui-nolentă la început, apoi din ce în ce mai spălăcită, până nu mai are culoare. In timpul când se observă scursoarea roşie, ea nu primeşte masculul, ne fiind posibilă fecundarea.
    Pisica manifestă mai viu dorinţa de împreunare decât căţeaua.
    Durata şi succesiunea căldurilor la diferite specii.
               Căldurile                   Căldurile
                                                  se succed la:
  Specia   apar după     Căldurile 
           fătare          durează 
Iapa . . .    9    zile     9 zile 
Vaca . . .   3-8   săpt.  6-36 ore 
 Oaia . .    6-8           24-36 „ 
Capra . .    2-3           36-48 „ 
Scroafa .    5-8         1- 3 zile 
Căţeaua .  2-3'\2  luni   10-14 ,, 
Pisica . . 3-3l!jj         10-14 „ 
   3 săpt. 3   „
   3    ,,
   3     „
   6 ,,
   3 luni
    Intre ciclul căldurilor şi ciclul ovarien e-xistă o legătură de simultaneitate, fără a fi subordonate unul altuia sub raport cauzal, căci nici ovulaţia nu e cauza căldurilor şi nici căldurile nu sunt cauza ovulaţiei, ambele fiind sub dependinţa secreţiei interne a ovarelor, care declanşează ciclul sexual. Ovulaţia esite însoţită întotdeauna de călduri. Ovulaţie fără călduri nu există. La rozătoare, ovulaţia de-
 pinde de actul copulaţiei. La iepe putem să avem călduri fără ovulaţie, când avem de a face cu călduri false. In astfel de călduri lipsesc manifestările organice exterioare ale organelor genitale, iapa ne mai manifestând decât fenomene psihice de acceptarea masculului. Căldurile de la animale nu sunt acelaş îucru cu menstruaţia de la femee, ci căldurile sunt intervalul dintre două menstruaţii şi nu menstruaţia însăşi. La animale ovulaţia şi căldurile se suprapun, la specia omului ovulaţia alternează cu. menstruaţia şi anume menstruaţia survine Ia un interval cam de două săptămâni după ovulaţie. După Meyer, menstruaţia e un proces patologic, nu fizio/logic. Legea naturii cere ca ovula să fie fecundată, iar dacă aceasta nu se întâmplă, ovula moare şi menstruaţia survine „ca expresia unui fenomen natural“.                      G.  R.
    CALENDULA. - Bot. - Gen de plante din fam. Compositae. Prezintă flori radiale fertile, în timp ce florile rr.ascule ale discului sunt sterile. Flori de culoare galbenă. Plante anuale. Specii cunoscute:
    C. arvensis - v. hiliimică.
    C. officinalis - v. filincicâ.
    CALICIU. - Bot. - înveliş de protecţie al elementelor tinere şi nobile din floare. Format din frunzişoare verzi, mai mici decât cele de pe tulpină - sepale -. După aspectul lor, c. pot fi de două feluri: eleuterosepal si ga-
                                 Fig. 809. — CALICIU NEREGULAT de Aconitum.
Fig. 810. — FLOARE DE TUTUN, cu cali-ciu - s - gamosepal.
                                                       Fig. 811. — CALICUL Şi CALICIU dialisepal la fragă.
 mosepal. Cel dintâiu are sepalele libere, cel de al doilea le are concrescute. C. gamosepal poate fi tubulos - când concreşterea se face la bază, vârful rămânând liber -, labiat - 2
CALICUL-CĂLIRE
576
sepale sunt aşezate posterior, iar 3 în jos ulciolă, - când sepalele ,au o aşezare în formă de ulcior. După timpul cât se menţine în jurul floarei, c. poate fi de 3 feluri: caduc
- când cade imediat după fecundaţie, - deci-dum - când cade după deschiderea completă a floarei persistent - când rămâne şi în timpul maturităţii floarei. _ Fig. 809 şi 810.
   CALICUL. - Bot. - Sin calicullus. Verticil alcătuit din foliole aşezate în afara caliciului. Ex.: Malva. - Fig. 811.
   CALIF AR. - Zool. - Casarea rutila, pasăre înotătoare din fam. Tadornidae. Pene peste tot ruginii, afară de tâmple şi aripi - albe -iar cele care alcătuesc plutitoarele din aripi şi cârmacele din coadă, negre. Cioc negru, picioare sure, lungimea corpului 62 cm., aripelor 36 cm., cozii 14 cm. Trăeşte prin părţile noastre, iar iarna migrează în regiunile sudice ale Europei şi în Asia.
   CALIFORNIA, mere de. - Pom. - Sub acest nume sunt cunoscute mai multe varietăţi de mere, în general colorate în roşu, ca Iona-than, Wagner, etc., importate din California sau din Australia. Nu este însă o varietate anumită, care ar purta acest nume şi ar fi cultivată la noi în ţară.
   CĂLIN. - Bot. - Viburnum opulus L., fr. Viorne obier, germ. gemeiner Schneeball, englez. cranberry-Bush. Arbust mare atingând până la 4 m. înălţime din regiunea de dealuri şi zăvoaie. Lujerii anuali galbeni-bruni* rotunzi sau colţuraţi, lăstarii sau drajonii svelţi colţuraţi cu 6 muchii. Mugurii opuşi, bruni-
roşcaţi, ovoizi, ascuţiţi, lipiţi de ax, glabri, acoperiţi de doi solzi sudaţi. Frunzele pedunculate, peţiol 1,5-2 cm. lungime, pe faţa superioară tu două glande reniforme în apropiere de lamina şi cu un şănţuleţ în lung-îngust; lamina - 5,5-10 . 12 cm. lungime şi
4,5-7,5 cm. lăţime, de formă generală întreagă, lobii ascuţiţi cu marginea neregulat dinţată, faţa superioară de un verde închis, cea inferioară de un verde mai deschis şi dotată cu toment fin. Stipule perzistente, mici, lungueţe. Inflorescenţele în cime umbeliforme, 5*7 raze. Horile de două feluri: cele de la exteriorul inflorescenţei sunt sterile, mari, corola nesimetrică, petale mari, albe lobate; cele din centrul inflorescenţei sunt hermafrodite, mici, corola alb verzue simetrică, sta. minele proeminează cu ¡/2 în afara corolei. Fructele sale zise căline de forma cireşei, subglobuloase, drupe cu un înveliş cărnos de culoare roşie de carm:n şi în interior un sâmbure lenticular cu pericarp tare; carnea fructelor are un giist acrişor şi amărui. Înfloreşte în a doua jumătate a lunei Maiu şi începutul lui Iunie. Fructele se coc în August şi Septembrie. - Fig. 8 1 2.
   De regulă se desvoltă sub forma unui tufăriş, din cauză că prezintă mai multe tulpini; adeseori însă desvoltă o singură tulpină cu o coroană globuloasă. Tulpina sa este acoperită de o scoarţă netedă gri-lu-cioasă, care se crapă longitudinal. Lemnul său are un miros displăcut, este destul de greu, cu duramen colorat brun-deschis, putrezeşte lesne în aer, are o putere calorică redusă, fără întrebuinţări.
   II aflăm de regulă în regiunea de dealuri la marginea pădurilor, pe fâneţe sau chiar ca arbust în subarboret. In regiunea de câmpie devine rar şi se localizează numai în staţiunile cu sol fresc şi mai ales umed - zăvoaie, turbării, etc. - In altitudine se ridică până la circa 1000 m. Foarte comun în tot cuprinsul ţării. Din punct de vedere forestier este o specie preţioasă în subarboret pentru protejarea solului. Este preţuit în horticul-tură ca arbore de ornament pentru bogăţia de flori, frunzişul său decorativ, care toamna primeşte o coloraţie roşiatică, pentru fructele sale numeroase, care perzistă timp îndelungat. Se recomandă plantarea lui în părţile mai umede ale parcurilor, fie izolate, fie în buchete cu alţi arbuşti. Se cultivă frecvent var. sterile DC. - roseum Hort la care totalitatea florilor sunt sterile şi cu corola nesimetrică, mult desvoltată. Inflorescenţa are o formă globuloasă.
   Modurile sale de reproducere analoage cu acelea întrebuinţate la cultura liliacului; se pretează ca şi acesta la înflorire forţată. A-realul său de răspândire Europa, Africa de Nord şi Nordul Asiei, Asia Mică. C. C. Georg.
   CĂLINICĂ. - Bot. - Calendula officinalis L. _ v. filimică.
   CĂLIRE. - Mec. - Operaţiunea la care poate fi supus un oţel cu un conţinut în carbon de peste 0,3%, în scop de a-i mări duritatea. C. se face încălzind întâi piesa de otel la o temperatură destul de ridicată, care variază
 577
CA LLIPHORA-CALOMEL
după calitatea oţelului. Pentru oţeluri obişnuite, temperatura de c. este de 800-850° C. - roşu, roşu-vişiniu. - După încălzire, piesa este repede răcită. Răcirea se face într’un curent de aer, în apă - 20-3O10 C -, în apă cu săpun, în ulei, în mercur, etc.
   CALLIPHORA. - Ent. - Gen de insecte din fam. Muscinae. Trompă .moale, specializată pentru a suge, epistonul puţin ieşit înafară, al treilea articol al antenelor de patru ori mai mare ca al doilea. Specii curent întâlnite:
   C. vomitoria L. . v. musca de carne;
   C. erytrocephalla produce un fel de miază gastrică;
   C. limensis provoacă miaze nazale. CALLIPTERUS. - Ent. _ Gen de păduchi
 - pureci - de plante, din tribul Callipterini, subfam. Aphidinae, fam. Aphididae.
   CALLITRICHACEAE. - Bot. _ Plante mici. submerse în apă, perene sau anuale, frunze opuse, întregi, fără stipele, cele superioare aşezate într’o rozetă care înoată la suprafaţa apei. Flori mici, la subţioara frunzelor, monoice, cele mascule constau dintr’o singură stamnină filamentoasă. Fructul o nuculă in-dehiscentă.
   CALLITRICHE. - Bot. - Gen din fam. Cal-litricliaceae. - v. drenţe.
   CALLITRIS. - Bot. - Arbori sau arbuşti răşinoşi înrudiţi cu Thuja _ subfam. Thujoi-deae - din flora Africei. Totalitatea speciilor la noi se pot cultiva în sere reci. - Fig. 813.
 Fig. 813 — CALLITRIS. A, înfăţişarea thalului;
         B, fragment mărit, cu spori sp.
   Callitris quadrivalvis Vahl. Arbust mic din munţii Atlas şi insulele spaniole din Medi-terană; lemnul său foarte preţuit în comerţ, este cunoscut sub numele de Sandarac. Furnizează răşina zisă de Sandarac, întrebuinţată ca substanţă aromatică şi la fabricarea fur-nirurilor; vebhii Egipteni o utilizau la îmbălsămarea cadavrelor.              C. C.  Georg.
   CALLUNA. - Bot. - Gen de plante din fam. Ericaceae. - v. iarbă neagră.
   CALLUS. - Bot. _ Proemihenţă pe orgatlele plantei, care are de obiceiu o consistenţă mai pronunţară decât restul organelor. Ex. fructele de ’Ruinex.
   CALLYSTEGIA. - Bot. - Gen de plante din fam. Convolvulaceae Juss. - v. volbură.
   C. sepium L. _ v. cupa vacii.
   C. silvestris W. R. are bracteele umflate, flori mari. înfloreşte Maiu-lunie. Creşte prin păduri, în special în Transilvania si Banat.
 CALMAR. . Zool. - Lo-ligo vulgaria, nevertebrat marin dintre moluş-tele cefalopode; înrudită cu Sepia; cu 10 braţe tentaculare în jurul capului; scoică rudimentară. In Mediterana şi Atlantic.
 Comestibilă. - Fig. 8 I 4.
 Ant. I.
 CALOCERA VISCO-SA. . Bot. - v. barba boe-rului.
 CALOMEL. - Med. -
 Clorură mercuroasă. Se 814- — CAL-prezintă sub forma unei            MAR.
 pulbere albe, fine.
   Aplicat la suprafaţa pielii şi mucoaselor, sub formă de pomadă, sub acţiunea produselor de secreţie se disolvă în parte, devenind congestionant şi uşor antiseptic.
   In stomac se transformă în cloroalbuminat de mercur şi sodiu, solubil şi resorbabil, de-aceia dozele uşoare şi repetate dau intoxicaţii subacute, cele ridicate sunt purgative, în doze prea mari dau superpurtaţie, iritaţi« şi inflamaţii gastro-intestinale.
   Calomelul solubilizat excită terminaţiile nervoase şi glandele intestinale, iar secreţiile exagerate, produse, înmoaie excrementele şi dau diaree.
   Doza purgativă nu este periculoasă, căci exagerând secreţia şi penstaltismul intestinal, împiedică absorbţia.
   Extern se întrebuinţează în pomadă 2-4 p. 30, având proprietăţi antiseptice şi resolu-bile şi sub formă de colire pulverulente, fie singur, Jrie amestecat cu praf de zahăr.
   Intern se dă ca antiseptic intestinal, vermi-fug şi purgativ, în următoarele doze:
   * Cal .......              4—8    gr.
       Bou ...............    5—6     ,,
       Porc .......           1—4
       Câine        ...... 0,03—0,3    „
       Pisică...0,01-—0,05            ,,
   Nu este indicat ca purgativ la cal şi bovine, căci are un efect prea slab şi diareea este însoţită de o inflamaţie gastro-intestinală.
   Pentru a-i asigura efectul purgativ, se a-sociază cu Aloes, jalapa, rubarbo, etc. cari împiedică absorbţia.
   La animalele mici se întrebuinţează ca an-tihelmintic, dându.se amestecat cu santonină şi jalapa.
   Este un excelent diuretic în hidroptiziile de origine cardiacă, dozele ]/£ din dozele purgative.
 37
CALUS-CĂLUGĂR1ŢĂ
 578
   In rezumat, este un .antiseptic intestinal, un adjuvant vermifug, un colagog, diuretic şi la la porc şi la câine un bun purgativ.
   Este incompatibil cu iodura de potasiu, clorurile şi acizii, cari-.i activează solubilitatea şi transformarea în sublimat corosiv. A. H.
   CALUS. - Med. Vet. - Cicatricea osului care a suferit o fractură. Este de mai multe feluri: a. - Calus diform. Este un viciu de consolidare a unei fracturi din cauza deplasării permanente ale capetelor osoase, sau din cauză că acestea formează un unghiu sau că se încalecă unul peste altul. Dacă consolidarea este recentă şi căluşul încă moale, se poate redresa prin extensiune continuă, combinată cu compresiune gradată; în caz contrariu, se remediază pe cale de operaţie; b. -Calus dureros. Este un calus care produce dureri, fie din cauză că este inflamat sau comprimă o ramură nervoasă, sau din cauză că există o adevărată osteo-nevralgie. In primul caz se utilizează antiflogis-ticile şi revulsivele; în al doilea caz, se descoperă nervul şi se liberează ramura nervoasa comprimată şi în al treilea caz se fac in_ jecţii, fricţiuni revul-sive, uneori se face re-zecţia nervului; c. - Calus exuberat. Este un calus mărit din cauza supraabondenţei de ţesut osos. Când comprimă o ramură nervoasă, devine un calus dureros şi se tratează ca atare.                                    q g
Fig. 815. — CALOMFIR.
A, secţiune prin capitul; CALOMFIR. - bot. -
   B,  floare Isolată.      Sin. Calapar, Caran-
fil, Isma Maicei Preceste. - Ta-nacetum balsa-mita L., sin. Bal-samita vulgaris Wild. Plantă ierboasă aromatică, din fam. Compo. sitae. Tulpina erectă, frunze ovale, de culoare verde deschis, flori aşezate în capitule terminale. Se cultivă în grădini, la ţară. Înfloreşte August-Sep-tembrie. Fig. 815.
   CALOSOMA. - Ent. - Gen de insecte din fam. Carabiide. Abdomen lăţit, umeri ieşiţi în afară şi formând un unghiu drept, elitrele lungi, acpperind aripele bine desvoltate. Întâlnit mai cu seamă pe arbori, vânând larve.
   C. sycophanta trăeste pe pin şi stejar. .
Fig. 816.
   C. inquisitor, pe tufişurile de stejăriş, trăind pe cheltuiala Microlepidopterelor.
   CALTABOŞI. . v. carne.
   CALTHA. - Bot. - Gen de plante din fam. Ranunculaceae. - v. calcea calului.
   CĂLŢUNAŞ. - Bot. - Viola odorata L. - v. toporaşi - şi Tropaeolum majus L. - v. con-duru doamnei.
   CĂLŢUNU-DOAMNEI. - Bot. - Sin. ceren-ţel# crânces. Geuim nivale L., plantă erbacee din fam Rosaceae. Tulpina dreaptă, frunzele inferioare lung-peţiolate, cele superioare trifoliate, flori galbene cu vinişoare roşiatice, pedunculi scurţi, caliciu erect, păros, corola cu 5 petale late. Creşte prin locurile umbroase, pe marginea pâraielor şi a isvoarelor din pădurile regiunei montane. Înfloreşte în Maiu-lulie. - Fig. 81'7.
   CĂLŢUNAŞU-POPEI. _ Bot. - Tropaeolum majus L. - v. conduru-doamnei.
                                Fi g. 816. — CALOSOMA SYCOPHANTA.
Fig. 817. — CĂLTUNU-DOAMNEI. Geum nivale.
   CĂLUGĂRITĂ. - Ent. - Mantia religiosa»
Insectă Orthopteră din fam. Mantiide, de culoare uneori verde, altădată brună. Stă nemişcată pe frunze şi tufişuri, cu picioarele ridicate, aşteptând prada. Când a zărit o victimă, c. lunecă spre ea şi o prinde între picioare şi coapsă. Larvele apar în Iunie şi Iulie. C. este o insectă curioasă, atât prin formă, cât şi prin obiceiurile ei. Are o poziţie asemănătoare unei călugăriţe care se închină - de unde i se trage numele. In timpul copulaţiei, femela mânâncă capul masculului* apoi întreg corpul. > Fig. 818.
579
CALUL DRACULUI-CALVILLE
 CALUL DRACULUI. - Ent. - Sin. cobiliţă, calul popeit cal turtit, calul lui Dumnezeu -
Fig. 818. — CĂLUGĂRITA — Mantia religiosa.
Libelula depressa L., insectă din fam. Libe-lulidelor. Corp de culoare galbenă închisă, lung şi turtit, iar aripele, de asemenea lungi şi late, sunt străvezii. Larvele lor trăesc în ape şi sunt carnasiere ca adulţi, buza infe-
                             Fig. 819. — CALUL DRACULUI — Libelula depressa.
rioară este alungită, formând un aparat a-prehensibil special, numit mască. - Fig. 819.
   CALUP. - Constr. rur. - v. başlic.
   CĂLUŢI. - Ent. - Insectă din fam. Acridiide.
- v. cosaşi.
   CĂLUŢ DE IARBĂ. - Ent. - Locusta viri-dissima. _ v. lăcustă.
   CALVILLE. - Pom. - Clasă de mere, cuprinzând numeroase varietăţi şi care se caracterizează prin fructe mari sau mijlocii, de formă neregulată, cu suprafaţa ondulată, formată din cinci coaste ce se disting pe toată lungimea fructelor, sau numai pe partea superioară. Fructele au pieliţa elastică, subţire, netedă şi mătăsoasă, pulpa moale, fină, delicioasă, parfumată foarte plăcut. După culoarea pieliţei, această clasă se împarte în trei 'grupuri şi anume:       l - Unicolorate,  ex.
Calville blanc d’hiver. 2- Dungate: ex. var. Gravenstein, Gestreifter Herbst Calville. 3- Cu roşeaţă: ex. var. Calville rouge d’hiver, Calville rouge d’été, etc.
   Calville blanc d’hiver. Varietate socotită ca cea mai bună din toate varietăţile de mere câte există. Arborele viguros şi foarte productiv şi se pretează la tot felul de forme şi tăieri. Reuşeşte bine, altoit pe Doucin şi pe Paradisiaca, iar în pământurile inundabile de
aluviune dă bune rezultate chiar altoit pe sălbatic. Frunzele mari şi late, cu peţiolul lung. Fructele mari sau foarte mari, de mărime variabilă pe acelaş pom, cu suprafaţa foarte ondulată, cu pieliţa fină, albă gălbue, mătăsoasă. Pulpa excepţional de fină, de calitate extra-superioară. Fructele din această varietate se vând cu bucata, cu pjeţul dublu sau triplu faţă de celelalte varietăţi superioare. Maturitatea Noembrie-Aprilie. Din nenorocire, această varietate este foarte gingaşă. Pomul este foarte atacat de puricele lânos - Schi-zoneura lanígera -, şi de diferite boli şi insecte şi cere o cultură cu totul intensivă. Fructele deasemenea sunt foarte expuse la Fusicladium dentriticum şi Monilia fructigena. Se recomandă a fi cultivat în spalieri şi în locuri bine adăpostite, altoit pe Doucin. - Fig. 820.
   Calville neige. Varietate foarte răspândită în Basarabia şi mai puţin în Transilvania şt Vechiul Regat. Pomul viguros, cu portul divergent, crengile lungi, subţiri şi atârnate, la pomii bătrâni. Pomul foarte nepretenţios la climă şi sol, rodeşte de timpuriu, la 4-6 ani, abundent şi destul de regulat. Fructele mijlocii sau supra mijlocii, de culoare albă-găl-bue, fără roşeaţă, pulpa albă ca zăpada, foarte fină, suculentă, delicioasă, cu parfum de bomboane sticloase. Maturitatea Noembrie-Fe-bru^rie. Varietate de comerţ şi pentru amatori; nu trebue să lipsească din nici o grădină.
Fig. 820. — CALVILLE BLANC D’HIVER.
   Calville rouge dTiiver. Varietate de iarnă, destul de răspândită în toată ţara şi în special în regiunea codrilor Basarabiei. Pomul viguros şi productiv, se pretează la toate formele. Fructele mari, alungite, de formă neregulată tronconică, cu coaste pronunţate pe partea superioară a fructului. Pieliţa verde, acope-
CAM ARĂ-CAMBRIDGE
 580
rită aproape în întregime cu un roş carmin, violaceu închis pe partea dinspre soare. Pulpa albă-verzue, puţin roşiatică în apropierea pieliţei, fină, suculentă, dulce, parfmuată, de calitate bună sau foarte bună. Maturitatea: Noembrie-Martie. Excelentă varietate pentru amatori şi pentru comerţ. - Fig. 821.
                                                                                             M. Cost.
Fig. 821. — CALVILLE ROUGE D’HIVER.
   CAMARĂ. Constr. - v. casă.
   CAMAŞA BROAŞTEI. - Bot. - Hydrodic-tiyon reticulatum L. Algă verde de apă dulce din fam. Hydrodictyaceae, caracteristică prin celule lungi cilindrice, reunite în colonie -cenobie _ de forma unei reţele. Se înmulţeşte prin zoospori cu câte 2 cili. In lacuri, bălti şi ape lin curgătoare.      Panţu
   CĂMAŞA LUI DUMNEZEU. - Bot. _ Con-vulvus arvensis - v. volbură.
   CAMBAR. - v. Kambar.
   CAMBIE. _ Econ. - Instrument de circulaţie monetară, prin care subscritorul ordonă cuiva de a plăti la un anumit termen, o sumă determinată la ordinul unei terţe persoane. La o c. iau parte: trăgătorul sau subscriitorul, care face poliţa şi-i primeşte valoarea; beneficiarul. care procură valoarea şi devine astfel proprietarul titlului; trasul, plătitorul sau acceptantul. C. sau poliţa se scrie pe hârtie timbrată, de anumită formă, sau pe hârtie simplă, pe care se aplică timbrul cuvenit, mobil. Acest timbru trebuie anulat de trăgător. C. emisă de comercianţi trebuie să poarte menţiunea: ,,bun şi aprobat de imine pentru suma de lei...“ urmat de semnătură. In legăturile internaţionale, c. mai poartă numele de trată. Intre data emisiunei şi data scadenţei, poate fi transmisă prin simplu gir sau andosare. Toţi giranţii răspund solidar pentru suma cuprinsă în c. După scadenţă, c. poate
 să fie transmisă prin act separat de cesiune. C. poate să fie garantată prin simplu aval, sau garanţie scrisă pe faţa c. prin orice semnătură, chiar fără menţiune. La scadenţă în caz de neplată, c. se protestează pentru a se putea menţine răspunderea giranţilor. C. scăzută poate fi învestită cu titlu executoriu şi executată. Când la confecţionarea c. intervin numai două persoane, confundându-se trăgătorul sau acceptantul, în aceiaş persoană, poartă numele de bilet la ordin. Toate acestea intră în categoria efectelor de comerţ şi se înscriu în contabilitate ia capitolul efectelor de comerţ - de plată sau de primit.
                                                                                                   P. Mor.
   CAMBIUM. - Bot. _ Zonă generatrice internă, aşezată în faţa şi în interiorul liberului primar din rădăcină. După situaţia sa, mai poate fi nuimit şi zona intraliberiană. Pe cheltuiala periciclului - v. ac. _ se formează focare generatoare, în faţa fascicolelor lemnoase; mai întâiu distincte şi separate, aceste focare se unesc, pentru a forma o zonă continuă, mai întâiu sinuoasă, care lasă în afară fascicolele liberiene şi înăuntru pe cele lemnoase. încetul cu încetul sinuozităţile dispar şi c. sfârşeşte prin a lua o formă aproape circulară. Pe faţa internă produce lemn secundar, iar pe faţa externă liber secundar. Straturile succesive, care se formează periodic, pot arăta vârsta unei rădăcini. - Fig. 822.
                       Fi gr. 822. — SECŢIUNE TRANSVERSALA prin-tr’o ramură de 3 ani. C, cambium.
   CAMBRAT. - Zoot. - Denumire întrebuinţată pentru a arăta că j are tul şau genunchiul este deviat în afara liniei de aplomb normal. Membrele anterioare sau posterioare, privite din faţă sau dinapoi, descriu împreună litera O.
   CAMBRIDGE. - Mas agr. - Tăvălug com-
 581
CAMBULĂ-CAMEMBERT
pus din inele de 2 forme diferite, arătate în Fig. 823. Inelele cu imarginea dinţată se învârtesc liber pe butucul inelelor cu marginea continuă. Din cauza diferenţei de diametru, viteza de rotaţie a celor 2 feluri de inele este diferită şi tăvălugul nu se încarcă cu
Fig. 823.
 înălţime, se fac câteva grăpări pentru rărire. Spaţiul cel mai bun între tulpini trebue să fie
 0.15-0.18 m, în toate direcţiile. _ Fig. 824.
 Recolta are loc în Septembrie, atunci când plantele îngălbenesc, când siliculele încep să se usuce, iar boabele au o culoare galben-roşcată. Recoltatul şi bătutul c. se fac ca şi la rapiţă.
     Producţia la ha., variază între 12-20 hl. Greutatea hl. este 67-70 kgr. Din 100 kgr. boabe se extrag 2 7-31 kgr. uleiu. Bobul conţine 31-34% uleiu, de culoare galben-aurie, care se usucă cu uşurinţă. Amestecat cu borat de magneziu dă o culoare verzui-gris, care se usucă încet. Mult întrebuinţat Secţiune prin tăvălugul CAMBRJDGE. în industria săpunurilor.                     H.  G.
 pământ. Se recomandă pentru soluri grele. Inelele sunt confecţionate din fontă. Diametrul lor variază între 300 şi 500 mm., iar greutatea tăvălugului este de 200-400 kgr. pe metru liniar.                    A.  Cherd.
   CAMBULĂ. - Zool. - Pleuronectes flessus L., peşte marin cu corpul nesimetric, turtit lateral, trăind culcat pe funduri nisipoase. Amândoi ochii pe partea superioară, colorată cafeniu, cea inferioară fiind albă. Primăvara intră în lacurile litorale pentru reproducere. Carnea albă, foarte gustoasă, 25-30 cm.
                                        I. Ant.
   CAMELINĂ. - Fit. _ Camelina sa ti va, plantă industrială, din fam. Cruciferae. Frunze întregi, cordate, auriculate la bază, - cele inferioare de multe ori penatifide. Flori mici, fără bractei, de culoare galbenă. Perioada de vegetaţie scurtă :                             în
 cel mult 3 luni, în împrejurări obişnuite sămânţele ajung la maturitate completă. Este adesea cultivată în locul rapiţei colza, distrusă de gerul iernii, sau chiar în locul inului. C. nu este atacată de purici şi poate rezista la căldură şi secetă. Plantă rustică. Merge bine pe soluri uşoare, nisipoase. Epoca de semănat cea mai potrivită pentru ţara noastră este în luna Maiu şi începutul lui Iunie. Se dau 3-5 kgr. la ha., cu maşina de ce-mănat. Sămânţa trebue să se amestece cu nisip, deoarece este prea mică, cum şi pentru a obţine o uniformă repartiţie a ei. Când planta a atins 0.80-0.12 m.
                                                     Fig. ^ 824. — CAMELI NĂ. A, floare; B, fruct.
   CAMELLIA. - Bot. _ Gen de arbuşti decorativi din fam. Ternstroemiaceae. Frunze persistente, flori cu formă şi colorit minunat. Două specii mai importante: C. Japonica fi C. theifera. - v. ceaiu. - Fig. 825.
C. se înmulţeşte prin mar* cotaj. Ii trebuie un pământ uşor, bogat în humus.
Este mult atacată de pureci şi de insecta Kermes.
CAMEMBERT.
_ Indu&tr. agr. -Brânză cu pastă moale, din aceiaşi categorie cu cea de Brie, de care diferă doar prin formatul mai mic -       10
sau 1 1 cm. dia-metru. Fabrica- / J tă întâia dată în localitatea Camembert - Vi-moutiers d i ]
F ranţa.
   Preparaţie. Laptele se aşează în bidoane de zinc, se aduce la temperatura de 26-32° după gradul de aciditate şi după sezon şi i se adaugă colorantul şi cantitatea de chiag necesară pentru ca să se coaguleze în 3 ore.
Este preferabil însă ca închegarea să nu se facă deodată asupra întregei cantităţi de lapte, ci să se împartă în cel puţin 3 stadii. După coagulare, laptele este introdus în calupuri speciale,
-                  Fig. 826 - găurite, cu un diametru de 12 cm. Acestea                se aşează unul lângă altul, pe
nişte rame    de     lemn construite din vergele
Fig. S25.
— CAMELIA PONEZÄ.
Fig. 826. — CALUP DE CAMEMBERT.
CAMERE DE AGRICULTURĂ
582
subţiri - 2 mm. diametru - unite între ele prin fire de rafie. Uneori, calupurile se întorc chiar în seara zilei când au fost aşezate pe rame, alte ori însă, numai a doua zi. La aproximativ 36-48 ore, calupurile sunt evacuate, iar la 1 Zi-2 ore de la aceasta începe sărarea. T.rebue să se lucreze cu multă atenţie în acest moment, evitându-se ca pasta să fie umedă _ în acest caz sarea este absorbită
Fig? 827.
Expoziţie de produse agricole. CAMERA DE BRAŞOV.
 în interior şi nu se poate doza cu precizie. După această operaţie, brânza este dusă în uscătiorie, unde este din nou aşezata pe alte rame - de o construcţie puţin mai deosebită, decât cele dintâiu aici stă până în clipa oând „au înflorit4* adică nu se mai lipeşte de deget. De aici este transportată în pivniţă
 - cam la 15-20 zile dela fabricaţie - unde este ţinută vreme de 2-3 săptămâni. Camem-bert-ul este definitiv gata când are o crustă galbenă, semănată cu pete cenuşii şi albe, când este elastic la pipăit şi când se prezintă ca o pastă omogenă şi fără goluri de aer. Din acest moment începe ambalajul în cutii speciale.
   Altădată, brânza de C. se fabrica exclusiv în Normandia, unde se află puternice cooperative de producţie. Astăzi însă este preparată în mai toate regiunile din Franţa, care cresc vaci de lapte.
   CAMERE DE AGRICULTURA. Instituţii menite a ajuta promovarea şi redresarea a-griculturei româneşti, prin îndrumarea, edu-. carea şi sprijinirea masselor agricole. Camerele de Agricultură au luat fiinţă pe baza legii din 17 Aprilie 1925, ca urmare a înscrierii înfiinţării lor în Constituţia din 1923.
   Organizarea agricultorilor prin Camerele de Agricultură a fost o inspiraţie fericită, absolut necesară, până la formarea unei educa-
 ţii şi înţelegeri mai înaintate concretizată prin asociaţiuni profesionale particulare, cum sunt: asociaţiunile agricole de producţiune, sindicatele agricole de tot felul, cooperativele agricole de desfacere şi aprovizionare, instituţiile cooperative de credit şi altele.
   Pe baza acestei legi au luat fiinţă în 1926, C. A. judeţene şi Uniunea lor. C. de A. sunt instituţiuni elective. Membrii lor se aleg de agricultorii din judeţele respective. Membrii de drept, sunt specialiştii diferitelor servicii agricole, veterinare şi silvice. Ele sunt conduse de un Consiliu de administraţie, ales de Adunarea generală, având în frunte un preşedinte secondat de Secretarul General, care trebue să fie Inginer agronom şi de un personal de birou, compus dintr’un contabil, un casier, o dactilografă. Că personal exterior, funcţionează diferiţi specialişti:             Ingineri agro-
 nomi, medici veterinari, silvicultori şi agronomi, potrivit cu nevoile C. A., pentru rezolvarea multiplelor chestiuni tehnice, de propagandă şi de îndrumare. Numărul specialiştilor a fost progresiv sporit odată cu extinderea activităţii Camerelor de agricultură, fără a corespunde multiplelor lucrări şi studii tehnice, din cauza veniturilor reduse.
   Uniunea C. A. se compune din membri delegaţi d:n partea C. A. împreună cu membrii de drept, conducătorii diferitelor Direcţiuni tehnice ale Ministerului de Agricultură, având în frunte un preşedinte, un Consiliu de administraţie, pentru rezolvarea lucrărilor curente, aleşi de ‘Adunarea generală şi un personal tehnic. Executarea lucrărilor Uniunii, se face
Fig. 828.
 — Stand la expoziţia de fructe. — CAMERA DE TIGHINA.
 de către Directorul General, ajutat de specialiştii tehnicieni în diferite ramuri ale agriculturii, precum şi de personalul administrativ, necesiar. Controlul şi îndrumarea la faţa locului se face de către inspectorii Uniunei. C. de A. şi Uniunea lor, au fost creiate din nevoia imperios simţită a ridicării agriculturii
583
CAMERE DE AGRICULTURĂ
 şi a îmbunătăţirii producţiunii agricole, cantitativ şi calitativ.
   Toate ţările civilizate au astăzi C. de A. Unele le-au adoptat mai de mult, altele mai de curând, dar nu există ţară civilizată să nu aibă astfel de asociaţiuni profesionale, publice, cari satisfac o triplă nevoie:
   Fiecare ţară a adoptat sistemul /mai potrivit nevoilor sale. Sunt unele ţări care n’au văzut în C. de A. decât organe de reprezentanţă profesională. Ele sunt, deci, aşa fel organizate, că n’au decât menirea să apere interesele a-gricultorilor. In această categorie ar intra. F ranţa.
Figr. 829.— STAND din Expoziţia internaţională de la PRAGA, — organizat de U. C. A.
 a.    - Aleg, în ţările, în care parlamentele reprezintă categorii profesionale, pe reprezentanţii agriculturii.
 b.    - Apără interesele agricultorilor, ori de câte ori este nevoe.
 c.    - Sunt organe de autogospodăr:e agricolă, locală, ale agricultorilor.
   Alte ţări văd în C. de A. organe de auto-goşpodărire agricolă. In această categorie sunt: Austria, Germania, Ţările Nordice.
   Sunt probleme agricole ale unei regiuni, care depăşesc posibilitatea de realizare a individului, pe care însă C. de A. au tot interesul şi pregătirea pentru a le rezolva. In
CAMERE DE AGRICULTURĂ
 584
concepţia legiuitorului din 1925, C. noastre de A. au corespuns acestei triple nevoi; ele trimit reprezentanţii lor, în Senat, sunt chemate să apere interesele profesionale; ¿unt organe de autogospodănre locală.
   De câte ori s’a cerut avizul C. de A., l-au dat. în cunoştinţă de cauză. Când, însă, au avut de luptat în marile chestiuni cari interesau plugăria, acţiunea lor a fost puţin timidă; de fapt, ele fiind emanaţia guvernelor, n’au putut lupta împotriva lor. In ceeace priveşte autogospodăr.rea agricolă, acţiunea C. de A. a fost determinantă.
                              Fig. 830. — Struguri de masă — CAMERA IALOMIŢA.
    Odată legea votată, nevoia fiziologică a oricărui organism, de a se desvolta şi de a activa în direcţia unde găseşte mai multă posibilitate şi, totodată, starea inferioară a a-griculturii româneşti, care cerea să fie împinsă către progres, a determinat Camerele noastre de agricultură la această activitate de gospodărie agricolă locală. Datorită acestei activităţi, s’a înregistrat progresul de care se bucură în prezent agricultura românească. Aici s’au discutat toate marile probleme tehnice ale agriculturii noastre. In jurul lor s’a creat acea ambianţă agricolă, a?a de necesară unei bune gospodăriri agricole. In adunările lor generale şi în consil ile lor de administraţie, s’a pus problema seminţelor şi animalelor selecţionate, a luptei ce trebue dusă contra boalelor criptoganv-ce si a duş-
 manilor agriculturii, etc. Datorită acţiunii lor avem câmpuri de experienţă, câmpuri demonstrative şi de înmulţirea seminţelor, de care se ocupă şi pe care le întreţin. Acţiunea pomicolă, viticolă, silvică, etc., a fost cunoscută prin C. de A. Organizarea de staţiuni publice de maşini agricole, tot lor se dato-reşte. Acţiunea zootehnică, de asemenea a fost intensă. C. de A. întreţin staţiunile de montă, procură şi subvenţionează procurarea de reproducători, susţin acţiunea de combatere a epizootiilor. Avicultura este mult încurajată şi susţinută prin răspândirea unor rase valoroase sau selecţionarea celor locale. C. de A. au organizat expoziţiuni agricole şi zootehnice. Dela 1925 în fiecare an şi în fiecare judeţ, au avut loc mai multe expoziţii. Ştiinţele agricole sunt difuzate în toate colţurile ţării, datorită acţiunii culturale a C. de A., întreţinând conferenţiari, susţinând publicaţiuni, şi împărţind lucrări de ştiinţă agricolă, etc.
   Această activitate ,a fost sporită în ultimii ani şi prin faptul că toate Camerele de agricultură şi-au impus a susţine activitatea Ministerului de Agricultură, pe măsură ce resursele acestui Minister se restrâng din lipsă de resurse bugetare.
   Unele C. de A. au luat asupra lor, întreţinerea şcolilor de agricultură din judeţele respective, dându-le posibilitatea să funcţioneze în condiţiuni mulţumitoare. Au susţinut şi au dat concurs mişcării pomicole, ofensivei agricole şi oricărei mşcări pornită să sprijine plugăria noastră.
   In ce priveşte recrutarea conducătorilor, eligibili în timp şi lă anumite judeţe, a lăsat de dorit. N’au putut intra la conducerea a-cestor insttuţii, întodeauna, oamenii cei mai indicaţi, cu mai multă pregătire ?i mai des-brăcaţi de anumite porniri politicianiste. A-cesta a fost şi mai este încă, un mot:v puternic pentru care C. de A. sunt criticate, iar acţiunea lor nu este destul de luminoasă. Ultima lege din 1934 a redus prea mult veniturile Camerelor de agricultură, stânjenindu-le activitatea.
   Totuşi C. de A. ------ opera legiuitorului din
 1 925 —, răspunzând unei clare concepţii de organizare agricolă a acestei ţări, au dat rezultate netăgăduite si au intrat în obişnuinţa agricultorilor noştri. De aceia nu avem decât
 o singură datorie, de a ameliora organizarea lor.
   Dela înfiinţare, legea C. de A. a suferit 5 modificări, astfel că activitatea acestor institu-ţiuni s’a desfăşurat potrivit prevederilor ui mătoarelor legi:
   1 - Legea pentru înfiinţarea Camerelor de agricultură din 1925, a dat acestora a-tribuţiuni de reprezentare a intereselor agricultorilor şi atribuţiuni de îndrumarea acestora pe calea economică şi de ajuto-
 585
CAMERE DE AGRICULTURĂ
 rare, asigurându-le o completă autonomie. Ele îşi întocmeau bugetul care se aproba de U-niunea Camerelor de agricultură. Puteau să voteze cotizaţiuni benevole. Ele îşi numeau personalul necesar, care se confirma de U-niune. Gestiunile Camerelor de agricultură se aprobau şi li se dădeau descărcare de către Uniune. Această lege a funcţionat până în
1930,  când s’a modificat pentru următoarele
merele judeţene de agricultură cu o Uniune şi li se lasă latitudinea pentru înfiinţarea facultativă a Camerelor regionale de agricultură. Se sporesc veniturile. Se creiază comitetul agricol local, ca organ de legătură, de in-formaţiuni si de execuţie al Camerei, la comună. Membrii comitetelor agricole locale formează colegiul locali care alege membrii Camerei de agricultură. Activitatea princi-
Fig. 831. — Expoziţie de fructe, la CAMERA DE BIHOR.
consideraţiufti: a. - C. de A. n’au organe de legătură şi de execuţie la comune - sate
b. . Sistemul de alegere al membrilor, făcân-du -se de către colegiul agricol, prin vot secret, cu scrutin pe listă, a împins la frământări politice; c. - Camerele au desfăşurat mai mult o acţiune economică, în loc de o acţiune culturală şi de reprezentarea intereselor agricultorilor. Adeseori s’au avântat în întreprinderi comerciale, care le-au provocat pierderi materiale; d. - Activitatea C. de A. se desfăşoară alături de a altor organe locale, cum sunt: Serviciul agricol, administraţia judeţeană, etc,., fără a fixa o colaborare :i o armonie între ele.
   2-    Legea pentru organizarea Camerelor de agricultura din 28 Iunie 1930, păstrează 'Ca-
pală a Camerei, se desfăşoară mai mult pe tărâmul educaţiei profesionale. Se calcă principiul autonomiei C. de A. prin trecerea Con-silieratelor agricole la Camere, pe motivul armonizării şi unificării activităţii organelor de specialitate din judeţ. Acestora le dă atri-buţiunea de organ de execuţie al Camerelor. Ministerul Agriculturii îşi rezervă dreptul de a confirma personalul 'Camerelor.
   Această lege a funcţionat până la 22 Iulie
1931,   când s’a propus modificarea ei pentru următoarele consideraţiuni: a. - Degrevarea agricultorilor de sarcinile prea mari, pe care le au din par ¿'ea C. de A.; b. - Numărul membrilor Camerelor e prea mare şi se fac chel-tueli însemnate cu deplasarea lor la şedinţe;
c. _ Ministerul Agriculturii n’are posibilitatea
CAMERE DE AGRICULTURĂ
586
de a controla bugetul Camerelor; d. _ Ministerul Agriculturii nu are posibilitatea de a dizolva Camerele de agricultură, în caz de neregulă sau de inactivitate.
   3-    Legea pentru organizarea Camerelor de agricultură din 22 Idiie 1931, reduce venitu-
Fig. 832.
EXPOZIŢIA CAMEREI DE BACĂU — Standul Emil Ghika.
siliul de ad-ţie al Camerei, e şi comisarul guvernului pe lângă Cameră, cu putere de a suspenda executarea oricărei hotărîri a a-cesteia. Serviciul agricol, care e organ al Statului, a fost însărcinat şi cu executarea ho-târîrilor Camerei, iar Directorul Serviciului agricol a fost trecut, de drept, secretarul Secţiei; d. - Veniturile Camerelor au fost reduse cu 50%.
    Din aplicarea acestei legi s’au putut face următoarele constatări: Camerele de circumscripţie au luat fiinţă, dar de fapt, n’au putut funcţiona. Activitatea lor s’a redus numai la ratificarea chel-tuelilor făcute de Secţii, deoarece tehnica aprobării cheltuelilor de către Camerele de circumscrip. ţie, prevăzute de lege, s*a dovedit greoaie şi inaplicabilă. Din aceasta pricină Camerele au dat Secţiilor latitudinea de a executa programul 'de activitate şi de a aproba chelţuelile în limita prevederilor bugetare.
    Camerele de circumscripţie n’au putut desfăşura nici-o activitate, deoarece Secţiile nu
 rile C. de A. prin micşorarea adiţionalului la impozitul agricol dela 3 la 1 % şi cota din încasările islazurilor, dela 5-3%. S’a stabilit că exercitarea mandatului membrilor Camerelor de agricultură şi ai Uniunii, la şedinţe, să fie onorifică). Se accentuiază restrângerea autonomiei Camerelor de agricultură, prevăzând că bugetele Camerelor se aprobă de Ministerul Agriculturii şi că membrii Consiliului de ad-ţie, în parte sau în total, pot fi revocaţi.
   Această lege a funcţionat până la 30 Aprilie 1934, când pentru motive de degrevarea contribuabilului şi a reducerii cheltuelilor de personal s’a propus modificarea ei.
   4-      Legea pentru organizarea Camerelor de agricultură din 30 Aprilie 1934. Prin această lege, adus legii din 1931, modificări damentale şi anume: a. - Camerele de agricultură funcţionează pe circumscripţii câte una la 2 sau mai multe judeţe; b. - La judeţ, funcţionează o Secţie agricolă; c. - Autonomia Camerelor, prevăzută la art. 3 din această lege, a fost cu totul restrânsă. Astfel în comitetul de direcţie al Secţiilor agricole, sunt 3 membri de drept şi numai 2 membri aleşi. Inspectorul general agronom, membru în Con-
Fig. 833. PALATUL AGRICULTURII BRĂILA.
  s au fun-
 au înţeles să finanţeze decât acţiunile care s’au desfăşurat în cuprinsul judeţului lor, pe care ele le cunosc şi le-au putut îndeplini mai bine decât Camerele regionale; e. - Nu s’au putut realiza economiile scontate de legiuitor, deoarece Secţiile au avut aceleaşi cheltueli de ad-ţie şi de personal ca şi vechile C. de A.
   Acţiunile folositoare, începute în trecut, de către Camerele judeţene, care contribuiau în mare măsură la progresul agriculturii şi la ridicarea economică a agricultorilor şi a ţării, au sistat aproape cu totul.
 587
CAMERE DE AGRICULTURĂ
 Fig\ 834. — Standurile U. C. A. dela Expoziţiile Internationale din Praga şi Varşovia.
CAMERE DE AGRICULTURĂ
 588
   Agricultorii obişnuiţi să aibă înlesnirile de mai înainte, au fost cei dintâi care au protestat contra reducerii veniturilor camerelor de agricultură. In multe judeţe, ei au votat şi au dat contribuţiuni benevole, pentru sporirea veniturilor C. de A.
legea a impus Camerelor să se încadreze în planul de lucru întocmit de Minister. Pentru a asigura selecţionarea conducătorilor, şi pentru a scoate conducerea acestor instituţiun: de sub influenţele politice, legea a prevăzut prin-e’piul reprezentării agricultorilor, potrivit cu
Fig. 835. — Cal premiat la o expoziţie a CAMEREI de TIMIŞ-TORONTAL.
   Această lege a funcţionat până în Aprilie I 936.
   5-    Legea pentru înfiinţarea Consiliului Superior Economic . şi organizarea Camerelor Profesionale dela 29 Aprilie 1936. Prin a-ceastă lege, Camerele regionale, au fost des-
fiinţate. Pentru a da un caracter mai armonios acţiunei de îndrumare pe care Camerele de agricultură sunt chemate s’o desvolte şi pentru ca această acţiune să meargă mână în mână cu aceia a Ministerului de Agricultură,
cele trei categorii, mari, mijlocii şi mici, proprietari, ai căror reprezentanţi să asigure o alcătuire armonică a C. de A. Aceleaşi condi-ţiuni s’au prevăzut şi pentru alegerea conducătorilor Comitetelor agricole locale. Veniturile C. de A. au fost puţin sporite, cu atât mai mult cu cât din cota lor se dă, o cotă şi pentru acoperirea chieltuelilor de funcţionare a Consiliului Superior Economic. Pentru a asigura continuitatea de lucru, în activitatea C. de A. şi a Uniunii lor, legea prevede, printre membrii de drept, în Consiliul de ad-ţie al lor, pe foştii preşedinţi. In afară de aceasta, legea prevede că ,,planul de activitate înceut de o Cameră şi ¿probat de Uniune, precum şi angajamentele de plată contractate pe bază de. lege şi cu îndeplinirea formelor legale, nu pot fi anulate de Consiliul de ad-ţie următor, decât cu aprobarea Ministerului A-griculturii“.
                   Fig. 836. — Grajd comunal — CAMERA de TIMIŞ-TORON-TAL.
589
CAMERE DE AGRICULTURĂ
Fig. 837. — Produşi animali ai Camerelor de Timiş-Torontal, Ialomiţa şi Cojocna.
CAMERE DE AGRICULTURĂ
590
  Veniturile realizate de C. de A. au fost în perioada dela 1926 la 1935:
1926         .........    Lei    94.468.563.—
1927         .................  220,802.232,—
1928         ...........  ,, 246.895,515,—
1929         .......       „ 274.806,035,—
1930      '  ...........   „ 277,093,740,—
1931         •..........  ,,    286,194.457,—
1932133      ........     ,,    227,857,334,—
193-3134     . .........  ,.    135,034,632,—
19 3 4 i 3 5 ...........  ,, 126,252,567 —
 Veniturile Uniunei C. de A. pentru anii 1926-1935 au fost:
 1926  .........................................Lei 8.223.688
 1927  ..........................................   11.809.478.
 1928  ..........................................    13.023.795
 1929  ..........................................    17.170.214
 1930  ...........................................   14.605.781
 193   1.........................................    17.194.961
 *1932/33    .....................................   21.80S.457
 1933/34     ......................   .     .   „    17.S86.723
 1934/35     ....................................    13.483.815
 1935/36     ....................................    12.177.040
  ACTIVITATEA U-NIUNII CAMERELOR DE AGRICULTURĂ s*a desfăşurat în următoarele con-diţiuni: 1 - îndruma-
rea .şi coordonarea lucrărilor C. de A.; 2. 'Controlul şi supravegherea - activităţii C. de A.; 3. Reprezentarea şi apărarea intereselor agriculturii; 4. Promovarea a-griculturii, prin acţiune directă de ordin material şi cultural profesional; 5. Colaborarea cu Ministerul Agriculturii.
  1. îndrumarea şi coordonarea lucrărilor
Fi&. 839. — Cocină — CAMERA DE TIMIŞ-TORONTAL.
 591
CAMERE DE AGRICULTURĂ
Fig. 840. — Produşi animali ai CAMERELOR de ŢIMIŞ-TORONTAL şi„ IALOMIŢA-
CAMERE DE AGRICULTURĂ
592
Camerelor de Agricultură s’a făcut prin numeroasele instrucţiuni date în scris, în fiecare an, sub formă de circulară, care cuprind un bogat imaterial şi un întreg program de îndrumare, cât şi prin sfaturi la faţa locului, date de membrii Consiliului de ad-ţie şi inspectori
sunt prea reduse, faţă de multiplele nevoi ale agriculturii. Acţiunea Camerelor în vederea reprezentării intereselor agriculturii, precum şi de îndrumare, prin propagandă şi mijloace culturale, este o parte foarte importantă şi ea se poate întreprinde cu fonduri relativ mici.
Fig. 8 41;
Produşi ai CAMEREI de TIMIŞ-TORONTAL.
ai Uniunii. Dela început, Uniunea a stăruit s» a amintit Camerelor în toate împrejurările şi le recomândă stăruitor şi de aci înainte, să dea cea mai mare atenţiune acţiunii de reprezentare a intereselor agricole şi acţiunii
Figr. 842.
Iork dela CAMERA IALQMITA.
de îndrumare a agriculturii, prin mijloace culturale. De asemeni a urmărit până acum şi se recomandă pentru Viitor, a căuta sa stimuleze Spiritul de solidaritate şi de organizare al agricultorilor. Aceasta, cii atât mai mult, cu cât bugetele Camerelor au fost s»
   2-    Controlul şi supravegherea activitaţii C. de A., se face prin corpul inspectorilor tehnici, datorită cărora s’a putut cunoaşte, în tot momentul, activitatea desfăşurată de fiecare Cameră, potrivit statutului tip, anume întocmit, pentru fiecare regiune, şi, potrivit mijloacelor materiale de care au dispus. Osebit de aceasta, s’au dat îndrumări şi sfaturi de către membrii Consiliului de ad-ţie şi de către specialiştii Uniunii la faţa locului, cu ocazia inspecţiunilor făcute la sediul lor şi în judeţele respective; prin numeroase circulări tehnice, în cursul anilor, şi prin publica-ţiunile editate, în acest scop. Astăzi acţiunea C. de A. se desfăşoară după un program bine întocmit, adaptat nevoilor locale, greutăţilor econoimice actuale, şi, în cadrul programului general de activitate al Ministerului A-griculturii.
   Controlul administrativ şi financiar a înlesnit acestor instiţuţiuni, aplicarea programului lor de activitate, în limitele stricte ale prevederilor bugetare şi potrivit dispoziţiii-nilor legii contabilităţii publice.
   3-    Reprezentarea şi apărarea intereselor a-griculturii, în comisiunile instituite pe lângă diferitele instituţiuni şi ministere, precum şi
 593                                                      CAMERE DE  AGRICULTURĂ
Figr. 843-849. — Produşi animal! ai CAMERELOR de IALOMIŢA şi TIMIŞ-TORONTAL.
 38
CAMERE DE AGRICULTURĂ
594
prin intervenţiuni documentate, pornite din proprie iniţiativă sau la cererea Camerelor, către d’ferite autorităţi, precum şi în Parlament, s’a făcut la vreme, cu cea mai deplină sinceritate ?i energie.
   Preocupările Uniunii s’au concentrat asupra următoarelor probleme agricole:
   1-    Asupra Creditului eftin şi îndestulător, pentru înzestrări agricole, seminţe selecţio-
nate, animale de reproducţie din rase ameliorate şi pentru îmbunătăţiri funciare, a format, în fiecare an, obiect de discuţie şi de intervenţie pe lângă guvernele care s’au succedat. Prin memorii documentate, Uniunea a cerut înfiinţarea creditului agricol ipotecar cu termen lungf cu dobânzi mici, pentru in-vestiţiuni, şi a creditului eftin cu termen scurt, pentru cheltueli de exploatare.
   2-    Asupra suprimărei taxelor de export, care au comprimat mult beneficiul agricultorilor, care a găsit o rezolvare favorabilă, numai în anul 1931.
   3-    Asupra reducerii taxelor vamale, la importul mărfurilor necesare agriculturii, în deosebi la uneltele şi maşinile agricole.
   4-    Asupra scăderii tarifelor de transport pe căile ferate pentru produsele si muncitorii agricoli.
   5-    Asupra eftinirii combustibilului petrolifer, întrebuinţat în agricultură, faţă de care s’au obţinut rezultate satisfăcătoare.
   6-  Asupra reglementării funcţionării oboa-
relor de cereale şi a târgurilor de vite, făcând să înceteze, în cea mai mare parte, şicanele şi impunerile nelegale, la care erau supuşi agricultorii.
    7-     Asupra modificării legii poliţiei rurale, pentru a se da posibilitatea m eilor agricultori să-şi îmbunătăţească sistemul de cultură.
    8-     Asupra desăvârşirii operei de reformă agrară, prin terminarea lucrărilor de expropriere, de măsurătoare şi de împroprietărire.
    9.     Asupra obţinerii de scăderi simţitoare şi repartizarea mai dreaptă a impozitelor, precum şi armonizarea lor cu valoarea produselor agricole.
    10. Asupra măririi rentabilităţii
 şi asigurarea propăşirii agriculturii, Uniunea a propus: a. - Organizarea agricultorilor în asociaţi-uni, sindicate şi cooperative agricole , în vederea:        îmbunătăţirii
 producţiunii agricole, aprovizionăm rii exploataţiunilor agricole şi des, facerea în comun a produselor ob_ ţinute; b. - Armonizarea preţurilor şi produselor industriale, cu a-celea ale produselor agricole, re-vizuindu-se costul de producţiune al acestora; c. - Intervenţia Statului pentru valorificarea tuturor produselor agricole, cum a făcut pentru valorificarea grâului; d. -Armonizarea tarifului de transport la valoarea comercială, a produselor agricole şi industriale; e. -Comprimarea cheltuelilor judeţe_ lor şi comunelor la strictul necesar pentru a se putea reduce impozitele directe şi indirecte, care
 apasă prea mult asupra producţiunii agricole şi industriale; f. - Revizuirea tarifului vamal pentru adaptarea taxelor de import a produselor, la valoarea depreciată a produselor a-gricole şi industriale; g. - Statul să creeze debuşeuri pe pieţele străine căutând să asigure preţuri remuneratorii produselor agricole, pe calea acordurilor sau a înţelegerilor economice; h. - Organizarea creditului eftin, pe calea cooperaţiei sau pe cale bancară, limitând dobânzile şi reglementând funcţionarea lui; i. - înlesnirea acordării creditului pe gaj de produse agricole; j. - Pentru înlesnirea Warantării, statul să intensifice construirea magaziilor şi silozurilor, în centrele agn-, cole pentru a uşura întrepozitarea mărfurilor.
    1   1 - Pe lângă Uniunea Camerelor de agricultură, s’a ataşat Comitetul permanent român al afacerilor internaţionale agricole, menit să ţină legătura cu străinătatea, să informeze guvernul şi să caute soluţiuni pentru solidaritatea agricultorilor din toată lumea.
    1 2_ La congresele agricole din ţară şi străi-
                              Fig. 850. — Vaci Schwitz, cumpărate pentru agricultori, de CAMERA de ILFOV.
595
CAMERE DE AGRICULTURĂ
 natale, reprezentanţii autorizaţi ai Uniunii au        contribue, în mod efectiv la progresul agricol,
 arătat adevărata situaţiune a agriculturii din         Pentru atingerea scopului             Uniunea a avut o
 ţara noastră, apărând interesele ei şi propu-          acţiune directă, materială,          şi o acţiune cul-
 nănd soluţiuni potrivite.                              turală, profesională.
Fig. 851. — TAURI MOLDOVENEŞTI, din com. Ciocoreşti, cumpăraţi de C. de IALOMIŢA
;t':
£            Fig-. 852.   —  Ramuri   anexe ale aviculturii.  —  Porumbei.     CAMERA  de  TIMIŞ-
r-.                                                   TORONTAL.
 £   4- Promovarea agriculturii s’a realizat şi                                  A. ACŢIUNEA DIRECTĂ, MATERIALĂ
 ^se realizează prin desfăşurarea unei activităţi                                        se concretizează prin:
 p,de îndrumare, destul de bogată, menită să                           1- Cumpărarea şi distribuirea de seminţe
CAMERE DE AGRICULTURĂ
596
selecţionate; 2- prin îmbunătăţirea creşterii vitelor şi încurajarea culturii plantelor de nutreţ; 3- prin stabilirea celor mai bune tipuri şi sisteme de instrumente şi maşini agricole, organizând demonstraţiuni de arături şi alte lucrări agricole; 4- prin îndrumarea agricultorilor spre cultivarea raţională a pământului,* stimulând C. de A. la organizarea punctelor mici demonstrative, a gospodăriilor model şi a centrelor agronomice.
                            Uniunea a îndrumat pe agricultori, direct şi prin C. de A.: să cultive plante care aduc
o  mai bună rentabilitate muncei lor şi care contribue, în acelaş timp, la îmbunătăţirea balanţei comerciale a ţărei, prin activarea exportului, şi pe cat posibil, reducerea importului. In acest scop, a făcut o largă propagandă şi a iajutat cultura bumbacului, ricinului, inului, ¡cânepei şi altele.
                            5i Pentru sporirea şi îmbunătăţirea recoltelor, a încurajat producerea şi îmbunătăţirea
                                  Fig. 853. — Distribuirea premiilor la expoziţia din Olteniţa. — C. de ILFOV.
seminţelor selecţionate, contribuind la înfiinţarea asociaţiunilor C. de A. pe regiuni naturale şi acordând subvenţiuni însemnate. Ca urmare au luat fiinţă următoarele asociaţiuni:
   a.    - Asociaţiunea C. de A. din Basarabia pentru selecţionarea grâului, în câmpul dela Tighina;
   b.    - Asociaţiunea C. de A, din Oltenia, pentru selecţionarea grâului în câmpul dela Studina, jud. Romanaţi;
   c.    - Asociaţiunea C. de A. din Banat, pentru selecţionarea grâului, la şcoala de agricultură Ceacova, jud. Timiş;
   d.    - Asociaţiunea C. de A.: Lăpuşna, Orii ei, Soroca, Bălţi, Tighina, Gahul şi Ismail, pentru selecţionarea porumbului, la şcoala de agricultură Cricova, jud. Lăpuşna;
   e.    - Asociaţiunea C. de A.: Timiş, Severin şi Caras, pentru selecţionarea porumbului românesc, la şcoala de agricultură Ceacova, jud. Timiş-Torontal.
   6-    Pentru îmbunătăţirea calitativă a produselor agricole şi pentru o imai bună valorificare a cerealelor şi a altor seminţe, a dus
o  vie propagandă şi a ajutat C. de A. la procurarea uneltelor şi maşinilor perfecţionate,
în deosebi a celor de semănat şi de curăţat seminţele. Datorită acestei iniţiative* Came-' rele de agricultură au procurat şi distribuit, cu preţ redus, un mare număr de: pluguri, prăsitoare, vânturătoare, trioare, maşini de semănat, ş. a. In unele judeţe, unde acestea nu erau cunoscute sau întrebuinţate de agricultorii mici, Camerele au înfiinţat staţiuni de folosirea maşinelor, care se dau, spre întrebuinţare agricultorilor, în mod gratuit sau cu
o  chirie foarte mică.
   7-     Direct, cât şi prin C. de A., Uniunea a susţinut şi a încurajat desvoltarea şi îmbunătăţirea culturii trifoiului şi a lucernei.
   In asociaţiune cu C. de A., Uniunea a înfiinţat Staţiuni pentru curăţirea şi decuscu-tarea seminţelor de trifoi şi de lucerna la: Cernăuţi, pentru asociaţia C. de A.: Cernăuţi, Suceava, Rădăuţi, Storojineţ, Câmpulung, Ho. tin, Botoşani şi Baia; la Braşov, pentru asociaţia C. de A.: Braşov, Trei-Scaune, Ciuc, Făgăraş şi Odorhei.
   Apoi, la Blaj, Tg. Mureş, Deva, Timişoara, Cluj şi Oradea Mare* de C. de A. respective.
   8-     A luptat şi luptă împotriva duşmanilor animali şi vegetali ai plantelor care înjumătăţesc producţiunea agricolă a ţării.
   In acest scop sau ţinut conferinţe şi cursuri cu aplicaţiuni practice pe teren, in&truind, atât organele C. de A., cât şi pe agricultori. S’au evidenţiat pagubele pricinuite de mălură, tăciune, mană, oidium, monilia, fusicladium, etc., a insectelor de tot felul, a şoarecilor şi şobolanilor şi i-a învăţat mijloacele practice de pregătirea eftină a diferitelor materiale pentru combatere/
   9-     A dat o deosebită atenţiune viticulturii, dându-se îndrumări, cu privire la alegerea soiurilor de altoi, pentru obţinerea strugurilor de masă şi a celui mai bun sortiment pentru vin, potrivit podgoriilor respective. S’au dat sfaturi şi îndrumări scrise şi verbale pe teren, cu privire la cultivarea şi îngrijirea viilor, cât şi pentru pregătirea raţională a vinului, a păstrării şi valorificării lui. Un»deosebit interes s’a depus la oprirea »plantaţiunilof cu hibrizi producători direcţi şi la limitarea plan-taţiunilor de vii, la şes.
   10-    Pentru îndrumarea pomiculturii, s*a întocmit următorul program de acţiune: a. -înainte de a se facie noui plantaţiuni, să îngrijim pe cele existente; b. - Să se organizeze desfacerea fructelor, în scopul unei mai bune valorificări; c. - Sistematizarea nouilor plantaţiuni, în vederea obţinerii fructelor de acelaşi soiu, în cantităţi mari, pentru export;
d. - S’a preconizat fabricarea în regie, de către Uniune, împreună cu C. de A. a substanţelor fungicide şi insecticide, care, în prezent se vând în comerţ cu preţuri exorbitante; e. - Să continue propaganda, jprin publicare de broşuri; f. - In colaborare cu Mi-
CAMERE DE AGRICULTURĂ
Fig. 856.
— Corci Simmenthal — CAMERA TIMIŞ-TORONTAL.
CAMERE DE AGRICULTURĂ
598
 nisterul Agriculturii, să întocmească hărţile pomicole ale ţării.
   1    1 - Pentru a încuraja şi desvolta cultura zarzavaturilor şi legumelor, Uniunea a cumpărat şi cumpără anual, seminţe pe care le-a distribuit agricultorilor, în mod gratuit.
   12-     In ceiace priveşte creşterea animalelor, Uniunea a dat C. de A. îndrumările necesare, în cadrul programului zootehnic stabilit de Ministerul Agriculturii, precum şi concursul material pentru procurarea si distribuirea, cu preţ redus* a unui mare număr de reproducători. A făcut o propagandă stăruitoare prin broşuri şi reviste editate de ea, prin corespondenţă directă cu crescătorii, cât şi prin îndrumări la faţa locului. A acordat premii în bani, medalii şi diplome, cu prilejul expoziţiilor şi concursurilor de animale, organizate de Camerele de agricultură sau de asociaţiunile particulare. A organizat asociaţia pentru selecţionarea vitelor de rasă Sim-menthal, la ferma Beclean-Făgăraş. S’a îmbunătăţit îngrijirea şi hrănirea animalelor prin construcţii numeroase de grajduri comunale, grajduri pentru staţiuni permanente de montă, pentru depozite de creşterea şi întreţinerea reproducătorilor şi prin introducerea pe scară întinsă a plantelor de nutreţ. Pentru desvol-tarea aviculturii, Uniunea • împreună cu C. de A. a înfiinţat şi întreţine, Staţiunea avicolă experimentală dela Băneasa.
   Pentru intensificarea creşterii albinelor şi a viermilor de mătase şi pentru îndrumarea a-gricultorilor către aceste ocupaţiuni, Uniunea a pus la dispoziţia Camerelor, specialişti în aceste materii.
   B.   ACŢIUNEA CULTURALA, PROFESIONALĂ se concretizează în:
   1    - Editarea la început a ,,Buletinului Uniunii Camerelor de Agricultură“, transformat apoi în revista ,,Agricultura“ în care sau publicat diferite rapoarte, referate, articole originale şi dări de seamă asupra activitătii C. de A.
   ■2- Publicarea între anii 1930-32 a revistei săptămânale „Ştiri agricole“, în 3.000 exemplare.
   începând cu 1 Ianuarie 1931, cu concursul C. de A., Uniunea a scos revista bilunară ,,Drumul Nou“, în circa 30.000 exemplare. Datorită felului variat şi bine documentat, cum a fost scrisă, revista ,,Drumul Nou“ a câştigat, într’un timp scurt, autoritatea morală şi dragostea populaţiunii rurale, pe întreg cuprinsul ţării. Urmând sfaturile date, în multe localităţi sătenii au adoptat pe o scară întinsă, metode mai raţionale de cultivarea pământului precum: întoarcerea miriştilor, facerea arăturilor de toamnă, cultura plantelor textile, leguminoase, industriale, etc., folosirea reproducătorilor animali de rasă, a maşinelor agricole perfecţionate şi combate-
 rea bolilor şi paraziţilor la pomii fructiferi, etc.
   3-    A editat peste 30 de cărţi şi bromuri de popularizarea ştiinţelor agricole, care au fost distribuite, în mod gratuit, tuturor C. de A. şi instituţiunilor cu caracter agricol.
   4-    A cuimpărat şi a distribuit Camerelor, broşuri, cărţi, tablouri şi reviste de specialitate, pentru uzul specialiştilor şi al agricultorilor.
   5-    A procurat şi distribuit Camerelor, cu preţ redus, colecţii cu diferite seminţe de plante agricole, de produse ale industriei agricole, de îngrăşăminte chimice, mulaje, reprezentând rasele mai principale şi mai perfecţionate de animale, potrivite ţării noastre, cum şi un bogat material instructiv, reprezen. tând, diferite insecte şi boale care atacă animalele, plantele cultivate, viile, pomii roditori şi pădurile.
   6-    A instituit concursuri cu premii, pentru cele mai bune manuscrise, tratând despre: creşterea şi îngrijirea cabalinelor, ovinelor, bovinelor, porcinelor şi păsărilor, precum şi asupra culturei plantelor de nutreţ.
   7-    Pentru înlesnirea propagandei, a cumpărat un număr însemnat de aparate şi filme de cinematograf, cu caracter agr col, pe care le împrumută gratuit C. de A., spre a fi proectate cu ocaziunea ţinerii conferinţelor, cursurilor, etc. In prezent, Uniunea dispune de 126 filme cinematografice, cu un metraj total de39.000 metri liniari.
   8-    A organizat excursiunr în ţară şi străinătate cu agricultorii delegaţi ai Camerelor de Agricultură, pentru ca aceştia să poată vedea o agricultură mai înaintată, cu exploa-taţiuni bine organizate şi care să le servească de exemplu şi imbold la orânduirea gos5-podăriilor lor.
   9-    In colaborare cu Ministerul Agriculturii şi C. de A., a organizat expoziţii agricole Ia târgurile de mostre d n străinătate: la Praga, Varşovia, Lemberg. Datorită acestei manifestări reuşite, produsele noastre au fost apreciate şi cerute de comerţul internaţional, intensificând legăturile şi trăgând învăţăturile de rigoare asupra cerinţelor pieţelor străine.
   1   0- A participat şi participă la organizarea de congrese si conferinţe agricole, Ia Bucureşti si în diferite părţi ale ţării, singură şi în colaborare cu C. de A.
   1     I - Pentru împrospătarea cunoştinţelor a-gricole ale inginerilor agronomi, directori ai oficiilor agricole judeţene şi ai Camerelor de agricultură, cum şi pentru ţinerea lor la curent cu ultimele descoperiri ale ştiinţei a-gricole aplicate, Uniunea, împreună cu C, de A. şi cu Ministerul Agriculturii, a organizat
o   serie de cursuri de specializare, cu durata până la 15 zile. Cursurile s’au ţinut de către profesor’i şi conferenţiarii Academiilor de înalte Studii Agronomice şi de alţi specialişti.
 )9
CAMERE DE AGRICULTURĂ
Pig. 858. — Aspecte din acţiunea techn*c-agrieolă a CAMEREI de TIMIŞ-TORONTAL.
CAMERE DE AGRICULTURĂ
 600
   12. Faţă de multiplele probleme, dela a căror deslegare se aşteaptă îmbunătăţirea situaţiei economice, Uniunea şi-a mărit bibilo-teca cu cele mai însemnate şi recente lucrări de specialitate. Biblioteca stă la dispoziţia publicului interesat^ ?n toate zilele şi orele de serviciu.
   13-     A acordat însemnate subvenţii, drept premii agricultorilor merituoşi, cu ocazia expoziţiilor şi concursurilor, organizate de C. de A. A acordat ajutoare studenţilor români, lipsiţi de mijloace, atât în ţară cât şi în străinătate, pentru studii agricole, veterinare
 Minister, asupra diferitelor chestiuni de reformă agrară.
    3-     In conformitate cu dispoziţiunile art. l din „Legea pentru reglementarea plantaţiu-nilor cu vii“, Uniunea a judecat, în ultima instanţă, toate apelurile făcute de viticultori, *contra hotărîrilor Camerelor de agricultură, prin care Ii s*a respins eliberarea autoriza-ţiunilor pentru plantări noui de vii, de refacere sau de reconstituire.
    In general Camerele de agricultură au procurat şi distribuit în intervalul déla 1 926-1 933 Aprilie, următoarele materiale:
               Fig. 859. — Demonstraţie de arătură cu tractorul — CAMERA de BRAŞOV.
şi silvice, precum şi facultăţii de medicină             Seminţe agricole:
veterinară din Bucureşti, pentru intensificarea
fabricaţiunii de seruri şi vaccinuri şi eftinirea        Grâu select.onat....................... 47.079.390
preţurilor acestora.                                     2* f’orumb          .............        2.999.868
    14- A centralizat şi sistematizat datele sta-        3‘ °r^..................     .......... 2.059.083
tistice, adunate de C. de A., dând posibilitate 4* °vâz _....................................... . 2.574.853
informărei la timp, atât a publicului, cât şi            5. Secară .         ...................     41.927
a autorităţilor de Stat, asupra măsurilor ce se          6* Lucernâ.............................  1.304.342
impun pentru îndrumarea şi ajutorarea agri-              J* Trifoi..............................    302.761
turii#                                                   8* Cartofi.............................  1.094.680
                                                        9. Mazăre .........................."       489.252
    Colaborarea cu Ministerul Agriculturii               JJ' Sfwecf de nutret .......               248.198
                   Şi Domeniilor.                        £        che   ...................   • •  1010.155
                                                        12. Fasole.......................            38.838
    1- Potrivit dispoziţiunilor legii pentru or-      .   ^ushie ...............................    82.455
                    *   1. .                 iii*      14. In .....................    .             54 439
 gamzarea C. de A., Uniunea a dat, dela in-                      -                                     *
                                      .       .        15. Canepa ..............................    17.314
 fiinţare pana m prezent, 284 avize motivate           16  Mei                                       16 037
 asupra proectelor de legi şi asupra diferitelor       17  Linte................................     62 962
 regulamente cu caracter agricol.                      îs! Sparcetă  !‘ !! !•!!';!!! !               15 962
   2-  Potnvit „Legn pentru modificarea şl a-          19. Iarba de  Sudan......................      ^   ^
 brogarea unor dispoziţium din legile pentru           20. Bumbac...............................     69.431
 reforma agrară“, din 2 Noembrie 1932, atri-           21. Gaolean                   ...........      11718
 buţiunile Comitetului Agrar, ca organ consul-         22. Diferite ierburi                            6.084
 tativ al Ministerului Agriculturii, au trecut         23. Soia.................................     6.880 >
 asupra Consiliului Uniunii şi C. de A. Dela           24. Ghizdei .............................         684
 promulgarea acestei legi, până în prezent,            25. Zarzavat.............................    10.545
 Uniunea a dat 256 avize motivate, cerute de           26. Ricin................................       3.108
CaMLRE de agricultură
Fig. 861. — Distribuirea grâului de sămânţă. ■— CAMERA ARAD.
CAMERE DE AGRICULTURĂ
602
  Pomi fructiferi, altoi, pepinieri:
  1.  Măr.......................................      519.684
  2.  Păr .     . . ■...........................      126.613
  3.  Caişi .   .   .................... .  .   .      86.259
  4.  Piersici .................................       31.383
  5.  Cireşi....................................      107.420
  6.  Vişini ...................................       12.082
  7.  Nuci .....................................       28.641
  8.  Pruni.....................................      355.442
  9.  Gutui.....................................       12.054
  10. Dud.......................................      474.477
  11. Migdale...................................        1.166
  12. Castani ..................................          824
  13. Vite altoite..............................    2.081.035
  14. Pueii.....................................    1.695.908
  15. Diferiţi arbori........................... 15.107.633
  Animale şi păsări selecţionate:
  1.  Tauri, vaci...............................       12.442
  2.  Armăsari, epe ............................          986
  3.  Vieri, scroafe ...........................        7.738
  4.  Oi .......................................          724
  5.  Cocoşi, .găini, rate, gâşte, curcani .           32.060
  C. Epuri de casă..............................          161
  Maşini şi instrumente agricole:
  1.  Tractoare ................................           61
  2.  Selectoare                                           65
  3.  Trioare ..................................        2.534
  4.  Vânturătoare......................                1.663
  5.  Pluguri desfund., pluguri cu 2 brazde,
  pluguri obişnuite, pluguri de vie şi grădini, pluguri de coaste ....                  11.435
  6.  Staţiuni descuscutare.....................            8
  7.  Grape de fier, grape pentru livezi                1.473
  8.  Tăvăluge .................................          233
  9. Semănători în rânduri, semănători cu aparate pt. împrăşt. îngrăşămintele, Sem. împrăştietoare, maşini pt. sem. trifoi, maşini pt. sem. cartofi, semă-
  nători pt. câmpuri de exper.           . . .      3.803
  10. Cultivatoare...............................       1.688
  11. Rărite ....................................         577
  12. Sape şi casmale............................       1.300
  13. Scarificatoare....................                   15
  14. Secerători.................................         543
  15. Coase......................................       2.341
  16. Greble mecanice,, greble de      fier  .   .         67
  17. Maşini pt. întors fânul....................           3
  18. Furci pt. scos sfeclă......................       1.480
  19. Garnituri de treer, diferite unelte a-
  gricole şi piese de schimb       ....             5.742
  20. Batoze pentru cereale ......                         21
  21. Maşini pt. treer, trifoi...................          10
  22. Batoze pt. porumb..........................         248
  23. Batoze pt. sfecle..........................          12
  24. Uruitori de porumb ........................           7
  25. Tocători de nutreţ, tocători de   sfeclă   .        467
  26. Zdrobitori de struguri, teascuri       . . .        158
  27. Fompe de stropit pomi, pompe de
  stropit vii................................       1.325
  28. Stropitori de mână.........................         687
  29. Prăfuitori.................................         591
  30. Aruncători de flăcări......................          28
  31. Clocitori, cuiburi, capcane, inele pt.
  păsări.....................................       2.818
  32. Butoae pt. ales unt, semănători pt. pepiniere, cuşti pt. iepuri de casă, separatoare de lapte ............................         119
  33. Prese de faguri............................          33
  34. Stupi pt. albine...........................       4.525
 Propagandă, îngrăşăminte, premii:
 1.  Aparate de cinematograf, aparate de fotografie, aparate pluviometrice, a-parate pentru proecţii, aparate germinat seminţe, aparate pt. măsurat
    ştiuleti, microscoape, samovare pt. cereale, termometre, siringi pt. injectat păsări, lupe, cântare zecimale, cântare mici pt. ouă......................         797
 2. Serovaccinuri Lei....................  .    22.166.492
 3. Sulfat de cupru, porzol,      abavit, păcură,                                         cerealină, clei pt. pomi, ker-
 •  mocid, porumb şi grâu otrăvit, pucioasă, sulfat de carbon,           var, arse-
    niat de plumb, Verde de Paris, sulfat
    de fier, dif. preparate insecticide       .  22.34C.971
 4. Galbenol, distol, vitan, distozan      .  .     364.177
 5. Hârtie pt. inele de clei..................        1.487
 6. Superfosfat, cianamidă, guano, sare potasică, sulfat de amoniu, sulfat de
    Chili, făină de oase..................8.521.647
 7. Ferme, câmpuri de experienţă, câmpuri demonstrative, pepiniere, Depozite de reproducători, Staţiuni de
    montă, Grajduri...........................       17.816
 8. Cărţi, broşuri, buletine, foi de popularizare ..........                            4.356.071
    Conferinţe................................       18.875
    Cursuri demonstrative.....................        1.916
    Şcoli, expoziţii-târguri .................          631
    Premii în bani............................   24.185.785
    Ajutoare Lei..............................   36.052.227
    Subvenţii............................26.0S1.176
    Din examinarea ci/relor, se poate observa că toate Camerele şi Uniunea, au dat o deosebită atenţiune acţiunii directe, procurând şi distribuind la agricultori un însemnat material agricol.
    Acţiunea directă a Uniunii s’a produs în următoarele domenii:
    1   - Cultura plantelor şi patologia vegetală. Pătrunsă de necesitatea ameliorării calitative şi a sporirii cantitative a producţiunii vegetale» U. C. de A., în colaborare cu C. de A., au dat 9 deosebită atenţiune, urmărind pe de o parte ameliorarea sistemelor de cultivarea pământului, utilizarea seminţelor de soi, folosirea maşinelor şi uneltelor perfecţionate, introducerea în cultură a plantelor mai rentabile, ca: in, cânepă, ricin, bumbac, cartofi, şi a diferitelor plante furajere ca: trifoi, lu-cernă, sfeclă, furajeră, iarbă de Sudant etc., iar pe de altă parte vulgarizarea, sistematizarea şi raţionalizarea mijloacelor de combatere a inamicilor de origină an mală şi vegetală la plante şi la pomi.
    Uniunea şi C. de A. au acţionat, folosind următoarele mijloace: a. - Erborizarea diferitelor boale; b. , Conferinţe si publicaţiuni de popularizare; c. - Aplicarea diferitelor tratamente şi obişnuirea agricultorilor cu prepararea diferitelor reţete, utilizate în combaterea duşmanilor animali şi vegetali, la plante.
    Pentru îmbunătăţirea culturilor şi pentru o mai bună valorificare a produselor, Uniunea Camerelor de agricultură a dus o susţinută • propagandă pentru înfiinţarea asociaţiunilor agricole şi a cooperativelor de desfacere.
    2-    Pomología. Uniunea împreună cu C. de A., a făcut studiul regiunilor pomicole din ţară, în scop de a cunoaşte, pe de o parte, J terenul şi expoziţia naturală, iar pe de altă parte, speciile şi varietăţile de pomi, care se cultivă în prezent, ca pe viitor să poată şti
603
CAMERE DE AGRICULTURĂ
Fig-. 863. — Tineret bovin — CAMERA de T1MIŞ-TORONTAL.
CAMERE DE AGRICULTURĂ
604
şi recomanda cu preciziune cultura anumitor specii, care reuşesc mai bine în regiunile respective. Cu ocaziunea acestor studii, s au ţinut numeroase conferinţe cu *plicaţiuni practice, cu privire la plantarea pomilor, la îngrijirea lor, urmărind în special ca agricultorii să cunoască'paraziţii de origină animală şi vegetală care atacă şi distrug pomii şi să cunoască deasemenea mijloacele de combatere. Uniunea a organizat cursuri de perfecţionare în pomicultură, cu diferiţi specialişti ai C. de A., Serviciilor agricole.
Figr.
                        864. —Semănatul seminţei de salcâm, în păşunea Slobozia. CAMERA de IALOMIŢA.
   In vederea valorificării fructelor, Uniunea a recomandat C. de A. să organizeze expoziţii de fructe în cadrul ,Săptămânii fructelor**, şi* să contribue cu subvenţii şi premii în bani, medalii şi diplome la încurajarea bunilor pomicultori. Scopul acestor expoziţiuni este, de a face cunoscut publicului, frumuseţea şi calitatea fructelor noastre şi de a înlesni desfacerea lor, punând pe consumatori direct în legătură cu producătorii.
   Viticultura. Prin specialiştii săi, Uniunea a dat îndrumări cu £rivire la alegerea terenului, a port altoilor potriviţi, a soiurilor de altoi, pentru obţinerea strugurilor de masă, precum şi a celui mai bun sortiment pentru vin, potrivit podgoriei respective. S*au dat sfaturi şi îndrumări cu privire la cultivarea şi îngrijirea viilor, a pregătirii raţionale a vinului, a păstrării şi valorificării lui.
   Uniunea C. de A. a pus un interes deosebit Ia combaterea plantaţiunilor cu hibrizi producători direcţi şi la limitarea plantaţiunilor de vii la şes.
   4-    Zootehnia. Uniunea a dat direct şi prin C. de A. o deosebită atenţiune creşterii vitelor, care reprezintă o ramură de produc-ţiune foarte importantă.
   In ce priveşte desvoltarea şi îmbunătăţirea cabalinelor, bovinelor, ovinelor şi porcinelor, Uniunea şi C. de A. au dat îndrumările necesare în cadrul programului zootehnic, stabilit de Ministerul Agriculturii. Pentru stimularea bunilor crescători de animale. Camerele
de agricultură au organizat expoziţii de animale, unde s’au distribuit numeroase premii în bani, medalii, diplome.
   C. de A. întreţin în fiecare an staţiuni de montă pentru reproducători de rasă şi dau sub»venţiuni comunelor pentru procurarea reproducătorilor, pentru construirea grajdurilor, precuim şi pentru procurarea seminţelor de lu-cernă şi de trifoi, pentru desvoltarea culturii plantelor necesare hrănirii animalelor.
   Pentru combaterea boalelor şi epizootiilor la animale, Uniunea şi C. de A. au desfăşurat o acţiune viguroasă, stăruind pentru eftinirea medicamentelor, a serurilor şi vaccinurilor, spre a facilita folosirea lor de către crescători, pe scară cât mai întinsă. Prin această acţiune a urmărit, în primul rând, reducerea mortalităţii mari a animalelor, şi în al doilea rând, asigurarea unei bune stări sanitare pentru înlesnirea exportului animalelor.
   Datorită acţiunii intensă, întreprinsă de Uniune şi de C. de A., creşterea păsărilor de curte a luat o mare extindere. Uniunea a contribuit în largă măsură la înfiinţarea şi funcţionarea Staţiunei a-vicole experimentale dela Băneasa.
   Pentru intensificarea creşterii albinelor şi a viermilor de mătase, Uniunea, ţine la dispoziţia C. de A., specialişti.
  Fig.
 865. — Tratament de iarnă al pomilor; — CAMERA DE IALOMIŢA.
   2-   Acţiunea culturală, profesională se manifestă prinţr’o activitate culturală, profesională, deosebită, în scop de a populariza în marea masă a agricultorilor mici, în deosebi, cunoştinţe agricole mai înaintate;, în toate ramurile de producţiune agricolă, prin: publicaţii de reviste, broşuri şi planşe, lucrări de specialitate, filme cinematografice, etc.
   Revista ,,Drumul Nou“, şi-a continuat apariţia, păstrându-şi caracterul de foaie de popu-
 605
CAMERE DE AGRICULTURĂ
Flg. 867. — Acţiunea technic-agricolă a CAMEREI de TIMIŞ-TORONTAL«.
CAMERE DE AGRICULTURĂ
 606
 larizare a cunoştinţelor agricole mai înaintate, de îndrumătoare spre progresul agricol, prin tălmăcirea pe înţelesul poporului, a tuturor chestiunilor în legătură cu o mai bună organizare şi exploatare a gospodăriilor agri-Ocole.
 ?ig. 868. — Demonstraţie de tratarea pomilor.
                                                                                          de COJOCNA.
   Biblioteca şi publicaţii. Faţă de multiplele probleme care se pun la ordinea zilei, dela a căror des-legare se aşteaptă îmbunătăţirea situaţiei economice, Uniunea C. de A. şi-a mărit biblioteca qare stă la dispoziţia publicului, cu un stoc însemnat de volume dintre lucrările recente.
   Uniunea poartă acelaş interes şi organizării bibliotecilor C. de A., tipărind un însemnat număr de cărţi şi broşuri, pe care le-a răspândit în mod gratuit agricultorilor şi C. de A.
                                                                   Muzee, imateriale culturale şi demonstrative, filme cinematografice.
 Uniunea apreciind însemnătatea muzeelor agricole, în acţiunea de propagandă şi educaţie profesională şi pentru a înlesni ‘C. de A. adunarea materialului potrivit în vederea înfiinţării acestor muzee, a procurat o serie de colecţii ca: planşe cu caracter educativ, agricol, zootehnic, pomologic şi silvic, mulaje, reprezentând diferite rase perfecţionate de animale şi păsări, şi altele pe care le-a distribuit Camerelor cu preţ redus. Pentru înlesnirea propagandei, U-niunea a cumpărat un număr însemnat de filme cu caracţer agricol pe care le împrumută gratuit C. de A., spre a fi proectate în diferite ocaziuni, conferinţe, cursuri, etc.
    In cadrul programului de activitate tehnică şi culturală, întocmit de Ministerul Agriculturii, Uniunea şi C. de A., au contribuit, cu specialiştii lor, alături de cei ai Ministerului, precum şi cu fondurile băneşti necesare, la organizarea şi ţinerea cursurilor de popularizare a cunoştinţelor agricole.
    De aseimeni U.C.A. cât şi Ca-> merele au suportat o mare parte din cheltuelile ce au fost necesare pentru executarea acţiunilor în legătură cu programul ofensivei agricole, pornită de Ministerul Agriculturii.
    In general, se constată un progres continuu în toate ramurile activităţii agricole. Agricultorii au început să se convingă de roadele unei bune lucrări a pământului, folosirii de seminţe selecţionate, u^ tilizarea uneltelor şi maşinelor a-gricole şi a îngrăşămintelor, mai ales, a gunoiului de grajd. De a-semeni îngrijirea livezilor cu pomi a făcut progrese apreciabile, grădinile de zarzavat au sporit considerabil ca nuimăr. Creşterea pă-; sărilor se bucură din ce în ce de
CAMERA
Fig. 869.
 — Acţiune de împroprietărire a CAMEREI de IALOMIŢA.
 mai mare atenţiune. Cererile pentru păsări de rasă sporesc din an în an, asemenea cererile pentru ouă de păsări de rasă pentru clocit.
    Creşterea porc'lor s’a ameliorat mult. Animalele aduse pe piaţă sunt bine condiţionate. Cererile pentru purcei de rasă, adresate Ca^ merelor agricole devin din ce în ce mai numeroase, aşa că de multe ori ele nu pot fi.
 607
CAMFOR-CAMION
satisfăcute în întregime. Consultarea d n ce în ce mai numeroasă a medicilor veterinari, arată interesul sporit al agricultorilor pentru sănătatea animalelor.
   Faptul că cererile pentru tauri de rasă, devin din an în an mai numeroase, ne arată interesul crescând al agriculturilor pentru animale de rasă. Condiţionarea produselor agricole şi animaliere este în continuu progres.
   Laptele adus pe pieţele diferitelor oraşe este mult mai curat, asemeni untul, oule, zarzavaturile şi fructele aduse la târguri sunt calitativ mai bune. Agricultorii au început să se pătrundă că marfa bună şi mâi bine condiţionată se vinde mai uşor şi se obţin preţuri mai avantajoase.
   înfiinţarea gospodăriilor model şi a centrelor agronomice sunt de mare însemnătate. Ele conâti-tue mijlocul practic de ajutorarea agricultorilor şi de îndrumarea practică spre progresul agricol.
   Toate aceste constatări ne îndreptăţesc a afirma că agricultura noastră este în plin progres.
   . Personalul de specialitate al Uniunii şi C. de A. a depus o intensă muncă pentru realizarea propăşirii agriculturii.
   Producţiunea agricolă în toate ramurile ei, a fost mult stimulată şi încurajată prin întreaga acţiune educativă şi de ajutorare, desfăşurată de Uniune şi de C. de A.
                                      Fig. 870. — Stupină sistematică, - unde se tin cursuri de apicultură. CAMERA DE COJOCNA.
   CAMFOR. - Med. - Substanţă farmaceutică extrasă din planta Laurus Camphora, cu aplicaţiuni practice în medicină.
   Caracterele. Corp alb cu miros caracteristic. Solubil în apă, foarte solubil în alcool, eter şi uleiuri.
   Proprietăţi. A. Intern. Srdativ în cTioză
— Acţiunea de propagandă a CAMEREI DE ARAD
slabă, excitant în doză mijlocie, convulsivant în doze ridicate Antiseptic si anafrodisiac -contra excitaţiilor genezice. - Tonic cardiac şi stimulant al centrilor nervoşi. In pudră e bun antidiareic. B. Extern. Antiseptic, desin-fectant, cicatrizant şi calmant în tratamentul plăgilor.
   Indicaţiuni. In pneumonie ca tonic cardiac, în traumatisme grave cu hemoragii puternice şi în orice afecţiuni febrile.
   Modul de întrebuinţare. Preparatele farmaceutice în care intră camforul sunt: alcoolul camforat, întrebuinţat Ia fricţiuni, eterul camforat şi uleiul camforat, întrebuinţat sub formă de injecţii intramusculare sau subcutanate şi pomada camforată sau pomada fenol-camforată - Slavu ce se întrebuinţează ca unguente. Se mai poate întrebuinţa sub formă de brevaje, boluri, electuare şi pudră.
Doza:
   A. Pe cale digrestivă:
      Solipede..........     5-15 gr.   Porc    1-5 gr.
      Rumegătoare mari      10-25 gr.  Câine  0,2-2 gr*
           ,,       mici      2-8 gr. Pisică 0.1-0.5 ,,
   B Injecţii tonice cardiace      de   eter   san ulei
camforat:
      Solipede şi rumegătoare 10-20 gr.
      Animale mici............    1-5    gr.
   CAMION. - Mas. agr. - Vehicul de construcţie simplă servind la transportul mărfurilor sau al produselor agricole - în special al
Fig. 871.
CAMOM1LLA-CÂMP DE EXPERIENŢĂ
608
fructelor. C. se compune dintr’un planşeu, montat sau nu pe arcuri, pe 4 roate; planşeul irebue să fie aşezat jos, pentruca mărfurile să poată fi încărcate cu uşurinţă.
Roţile se mişcă sub planşeu, în toate direcţiile. Planşeul este sau nu prevăzut cu apărători - scânduri » de 15-20 cm. lăţime.
                                                                  C. sunt de 2 feluri: cu tracţiune animală şi cu tracţiune mecanică.
Cele dintâiu sunt întrebuinţate pentru deservirea nevoilor de transport pe distanţe mai reduse şi pentru a se asigura o mai bună conservare produselor transportate; cele de al doilea slujesc pentru transporturi pe distanţe mari. -
Fig. 874.
                                                                     CAMOMILLA, flori de. . Med.
Sin. flori de muşeţel. Se recoltează din planta Anthemis nobilis şi conţin o esenţă şi câţiva principii a-mari. Se întrebuinţează sub formă
  Prin experimentare se cercetează fenomenele naturale pentru a le înţelege mecanismul, sau chiar se avansează asupra naturii
Fig1. 873. — Cooperativă de pescari. CAMERA DE IALOMIŢA.
                            Fig. 872. — Stupăria I. Ionescu-Ghenipel la expoziţia CAMEREI DE IALOMIŢA.
de infuzie 20-30 gr. pentru 1 1. apă, ca sto-machic, antispasmotic şi vermifug uşor; în doze mai ridicate calmează crampele stomacului şi intestinelor şi chiar a vezicei şi uterului. La exterior se întrebuinţează sub formă de spă-lături pentru calmarea inflamaţiunilor mucoaselor, în special a conjunctivei. Este un remediu popular cunoscut.            A. H.
  CÂMP DE EXPERIENŢĂ. . Fit. - Suprafaţa de teren pe care se urmăreşte rezolvarea unei probleme de intures practic sau ştiinţific agricol.
  O     experienţă în câmp este rezolvarea pe teren a unei probleme - ecuaţii- cu o singură necunoscută. Se variază numai un singur fac_ tor, acesta pe care îl urmărim, pe când ceilalţi se menţin constanţi.
însăşi. Numai dela introducerea experimentului, ştiinţa s’a debarasat de balastul contemplativ şi exclusiv al observaţiei, luând înfăţişarea exactităţii care a imprimat un nou puls mersului civilizaţiei. Aci logica este condiţionată de rigiditatea cifrelor; subiectivismul este înlăturat. Experimentarea poate influenţa şi asupra persoanei prin modelarea, ordonarea şi precizarea gândirii şi faptelor aceluia care experimentează
    Numai prin experimentare se poate găsi răspuns la întrebările ce le întâlnim aşa de des în toate domeniile ştiinţei. Experimentarea fiind disciplina vieţii active, se înţelege că nu putea trece nefolosită de agricultură.
    In agricultură, experimentarea este de dată recentă. Empiria sus-
Fig. 874. — CAMION pentru transport.
 ţinută de reţete universale şi logici diferite, a trebuit să cedeze terenul experimentării cu
 609
CÂMP DE EXPERIENŢĂ.
 unica ei logică ,aceia întemeiată pe preciziu-nea cifrelor.
    Experimentarea în agricultură caută să reducă oarecum subiectivismul agricultorului, înlocuindu-1 printr’o constatare de fapte o-biective. Agronomii nu mai pot recomanda nimic până nu au dovada lucrurilor afirmate, pana ce nu au exj >erin*entat.
    Dacă experimentarea a ridicat producţia cu 10-1 5 % într’o ţară cu agricultura mai a-vansată cum este Germania, este uşor de înţeles că la noi experimentarea poate avea un folos cu mult mai mare _ în special asupra lucrărilor cu plugul, grapa, sapa şi bălegarul.
    In România, toate problemele de agricultură practică şi ştiinţă; agronomică legate de > condijiunile noastre naturale, economice şi so, ciale, îşi aşteaptă dezlegarea. Până acuim . ne-am orientat şi am importat rezultatele experimentatorilor străini şi în special după acelea ale Germanilor. De-acum, trebue experimentat pe solul, cu plantele şi în oondiţiunile noastre economice şi sociale.
    Experienţele în câmp nu sunt decât nişte analize în timp şi spaţiu, făcute cu reactivul natural planta, în mediul natural de climă şi de sol _ analize fiziologic-vegetale conduse până la maturitatea plantei care înregistrează singură transformările din sol dealungul timpului. In laborator nu este mediul natural, nu se poate extinde experienţa în spaţiu, nu se poate experimenta cu plante până la maturitate, etc.
    Problemele ce se pun în câmpul de experienţă, cele mai multe se inspiră din practica agricolă existentă în regiune. Numai pro^ blemele cu obiect nepractic în regiune - îngrăşăminte, etc. - pot fi puse fără consiilta-rea practicii din localitate, unde nu vom găsi nici amănunte empirice.
    Pentru ca rezultatul câmpului de experienţă să poată fi transpus în cultura mare, la alegerea câmpului - fie câmpul fix, fie câmpul mobil mutat în fiecare an pe altă tablă a moşiei şi anume în tabla cu planta la care experimentăm -, se cere ca solul şi clima câmpului de experienţă să fie aceleaşi, sau foarte apropiate de acelea ale regiunei unde le vom aplică. însăşi mare parte din lucrările ce le dăm -plantelor din experienţă, vor fi acelea din cultura mare îngrijită.
    Istoric. Primele experienţe ou obiect agricol au; fost acelea făcute cu îngrăşăminte şi anume în laborator sau în Vase de vegetaţie. In câînp, primele experienţe au fost făcute de Boussingault în anul 1834 - cu îngrăşăminte. In 1840 Liebig inaugură teoria minerală care a prilejuit discuţii şi experienţe. In anul 1843 s’a înfiinţat primul câmp de experienţa'din lume: Staţiunea experimentală dela r Roţ^mst^dy din Anglia. In anul 1851 s’a în-^ ţemeia t staţi unea experimentală dela Moc-kern-Germania. După această dată s’au în-
 fiinţat şi alte staţiuni. In Germania sunt ara numitele cercuri experimentale, formate din câţiva agricultori mari, sau societăţi ale agricultorilor mici, care angajează un agronom şi care face pe moşia fiecăruia experienţele necesare.
   Intre marii experimentatori cităm pe: La-wes, Gilbert, Wolff, Wagner, Drechsler, Rum-ker, Pfeifer, Larsen, Nielsen, Kristensen, Har-ris, Russel, Prjanişnicov, Kir&anov, Roemer, Mitscherlich, etc.
   In România s’au făcut experienţe în mic la şcolile de agricultură de toate gradele, la fermele statului, în special la Academiile de Agricultură şi acum în urmă - în cuprins mai mare - se ocupă Institutul de Cercetări Agronomice, înfiinţat special pentru experimentări agricole. Câmpuri de experienţă în România avem: la cele 3 şcoli superioare de a-gricultură - Cluj, Chişinău, Bucureşti . la câteva şcoli, ferme şi camere de agricultură, la Societatea Naţională de Agricultură şi la Institutul de Cercetări Agronomice - I.C.A.R. Acesta din urmă are următoarele staţiuni cu câmpuri de experienţă: Băneasa, Mărcu-leşti, Tg-Frumos, Iaşi, Cenad, Câmpia-Turzii şi Cluj. In afară de staţiuni proprii, I.C.A.R colaborează încă cu câteva camere de agricultură, şcoli, proprietari, etc.
   Unde ar mai trebui înfiinţate câmpuri de experienţă - staţiuni? In general, «unt necesare în fiecare regiune distinctă prin sol, climă, etc. şi chiar la o grupă de comune. La noi,^deocamdată* toată sarcina experimentării revine înc^ Statului. Astfel ar trebui câmpuri de experienţe: 1_ în regiunea de şes a Olteniei; 2- în regiunea de dealuri a Olteniei; 3- în Bucpvina; 4- în regiunea cuprinsă între Piteşti şi Burnas; 5- în regiunea cuprinsă între oraşele Buzău, Râmnic şi Brăila;
 6-  în regiunea podzolului din Moldova de mijloc; 7- în Bugeac pe solul castaniu; 8- în Bugeac pe cernoziomul ciocolat; 9_ în Bugeac pe cernoziomul propriu zis; 10- în jurul oraşului Bălţi pe cernoziomul ciocolat; 11-în Bucovina pe podzol; 12- la Tg.-Mureş;
 13. la Blaj; 14- pe solul de pădure din apropierea Aradului; 15- în Cadrilater pe solul de pădure; 1 6- în Dobrogea pe sol bălan - nisipos-; 18, 19, 20 - circa trei câmpuri - în regiunea munţilor Apuseni şi Carpaţi.
   In ce priveşte câmpurile experimentale -staţiuni viticole ar trebui înfiinţate: 1- în regiunea Cotnari; 2- în regiunea Odobeşti-Pan_ ciu; 3- sudul Basarabiei; 4- Drăgăşani; 5-Târnave; 6- Arad, etc.
   In ce priveşte câmpurile experimentale -staţiuni - pomicole ar trebui înfiinţate:     1 -
 în Bucovina; 2- în Basarabia; 3- Bistriţa-Nă-săud; 4_ Satu Mare; 5- Oradea-Mare, etc.
   In ce priveşte câmpurile experimentale -staţiuni - horticole ar trebui înfiinţate:   1-
 39
CÂMP DE EXPERIENŢĂ
 610
Bucureşti; 2- Iaşi; 3_ Chişinău; 4- Cernăuţi; 5- Banat; 6- Cluj, etc.
   Ce probleme se studiază. într’un câmp de experienţă?
   In legătură cu solul: lucrări technice-cul-turale: arături, grăpări, cultivator, praşile -adâncimi diferite, epoci, număr, combinaţii între diferite arături şi grăpări, etc tăvă-lugiri - la epoci diferite, etc. - muşuroiul, metoda Lister la porumb, ogorul american, etc.; semănatul: metode, cantităţi, distanţe: îngrăşăminte: determinarea felului - calitativ -de îngrăşământ chimic ce lipseşte solului, de> terminarea cantitativă a îngrăşământului care lipseşte solului, determinarea epocei optime la care se aplică diferite îngrăşăminte, determinarea adâncimii, determinarea modului de încorporarea solului _ împrăştiere peste tot, sau numai pe rând, sau la cuiburi, etc. - determinarea reacţiunii solului prin experienţe în câmp, determinarea raporturilor armonice
 f“ *
   6 râu
   <D
  (D
  Porumb
   Sfeclă
   <D
   Orzoaica
                                                               Cereale a<? Priroăw ® ■
                                                               Mazăre
                                                                 <D
  2 3
  A 1
                                                                            Po.'üTOD
                                             Grâu
                                             ®
 îjljlk
 3U
 l Mi 2
 -r
                                                                     Fâneţe
 0 ¡PK jNK |NP ÎMPK
Fig.
875. — Planul unui CÂMP DE EXPERIENŢA
— de la Academia Agricolă din Cluj.
dintre elementele fertilizante, experienţe cu îngrăşăminte verzi, cu bălegar, etc.
   In legătură cu planta se studiază: care sunt soiurile cele mai valoroase' - producţie, calitate, rezistenţă la calamităţi, etc.
   In legătură cu ameliorarea plantelor - în câmpul de ameliorare Aci experienţele au
 un aspect meticulos . micro-experienţe -căci se caută o îmbunătăţire a însăşi imaterialului ereditar al plantelor cultivate.
   Cum se înfăţişează, un câmp de experienţă? Fig. 875 reprezintă câmpul de experienţă al G&tedrei de Agric. G-lă dela Academia Agric. Cluj. Problemele în acest câmp sunt încadrate în 4 asolamente: de 4 ani, de 3 ani, de 2 ani extensiv, de 2 ani intensiv* apoi experienţe cu lucrări şi îngrăşăminte la fâneţe. Asola-mentul de 4 ani cuprinde următoarele plante: leguminoase - de obiceiu mazăre la care în prezent se experimentează distanţa între rânduri simple, rânduri duble, praşile grâu de toamnă - aci se experimentează distanţa între rânduri, cantităţi de sămânţă, grăpări. preîntâmpinarea căderii prăşitoare - la porumb se experimentează epoca de semănat, numărul de praşile, decapitarea inflorescenţei mascule, distanţa între rânduri şi pe rând, bălegar, ară. turi -, cereale de primăvară - distanţa între rânduri, cantităţi de sămânţă, tratamente an-ticriptogamice. - In asolamentul de 3 ani se urmăresc:     borceagul . proporţii  de  amesteo
 între măzăriche şi ovăz, epoca de recoltat -, grâul - îngrăşăminte -, cartofi - soiuri şi semănatul tuberculilor întregi şi tăiaţi. „ In asolaimentul de 2 ani extensiv este grâu şi porumb aşa cum se cultivă în cultura ţărănească In asolamentul de 2 ani zis intensiv se cult.fă sfecla şi .apoi orzoaica de bere.
   In tabela destinată unei plante, experienţele se fac numai pe o treime, iar pe celelalte două treimi ale tabelei se cultivă aceiaşi plan* tă, însă fără experienţe. Acest lucru se face cu scopul ca fiecare din cele 3 treimi de teren să fie ocupată numai un an cu experienţe, iar doi ani să fie liberă de experienţe - cu planta cultivată obişnuit şi cum de altfel va fi şi martorul din experienţe - pentru a se uniformiza terenul. In alte câmpuri de experienţă se face numai pe un sfert de tabelă destinată unei plante.
   Cum se pune o problemă experimentală în câmp? Să luăm cazul că trebue să aflăm ce elemente fertilizante lipsesc solului nostru din cele principale _ analiza calitativa azot, fosfor, potasiu. înainte, experienţa aceasta se făcea prin prezenţa elementului nutritiv, de ex.: O | N | P | K |. In care 0=z netratat cu nimic. Desigur că toate aceste parcele tre-buesc repetate de 4-6 ori. Această schemă nu este bună fiindcă se poate ca într’o parcelă să fie în minimum unul sau ambele din celelalte 2 elemente nedate solului şi astfel să nu ştim care element lipseşte şi- cât poate influenţa. Schema care constelează - împerechează - elementele nutritive aşa ca numai unul singur să poată varia, adică se determină necesitatea de îngrăşăminte prin absenţa elementului nutritiv: O | PK | NK | NP | NP v Bine înţeles că aceste parcele se repetă de
 4-6, n ori. La soiurile de plante, aşezarea
CÂMP DE EXPERIENŢA CU PLANTE FURAJERE - Camerş Arad
611
CÂMP DF. EXPERIENŢĂ
în parcele se face după talie, forţa de vegetaţie, etc.
    Nomenclatura în câmpul de experienţă: Parcelă este o porţiune de tren care primeşte un termen al problemei. Parcele repetiţii -parcele paralele - sunt toate parcelele tratate la fel si care sunt în număr de 4-6 - de ex.: toate parcelele care au primit PK. . Parcele comparative, sunt toate parcelele dintr’un grup liniar tratate diferit. Bloc - lot sau strat -este grupul parcelelor comparative dintr’o experienţă. Parcele de protecţie, sunt parcelele fără experienţă care străjuesc, de o parte şi de alta a laturilor, parcelele, din experienţă şi cari au rostul de a oferi parcelelor din marginea experienţelor aceleaşi condiţiuni de lumină, aer, etc.Manta sau bandă de protecţie, este centura de teren cultivat care înconjoară toată experienţa, cu scopul de a o pune peste tot în aceleaşi condiţiuni de mediu extern. Parcelă .martor - standard, etalon sau parcelă de control - este parcela care serveşte drept comparaţie în experienţă. De exemplu, la experienţele cu îngrăşăminte, standardul s*a luat de obiceiu parcela oare n’a primit nici un îngrăşământ - netratată. Acum se consideră ca standard parcela oare a primit îngrăşământ complet. La soiurile de plante, parcela standard conţine un soiu local dintre cele mai răspândite şi sigure în regiune, sau un soiu stabilizat - ameliorat la care se raportează
                                              In benzi lungi IZade)
                                                  Q si 4 soluri
    Intram rand (şir linear)
TaWâ 5ah In două rânduri
   Fig. 876. — CÂMP DE EXPERIENŢĂ — aşezarea parcelelor.
producţia, etc., a celorlalte soiuri. Tratament
- variantă, clasă experimentală, membru experimental, soiu comparativ, doză de îngrăşământ, etc. - este un obiect al experienţei. Obişnuit se iau 5-10 tratamente - minimum 2 -într’o experienţă fiindcă dacă s’ar lua prea multe s'ar îndepărta prea mult pe teren parcelele aceluiaş tratament şi astfel am avea neuniformităţi datorite variaţiei solului. Culturi comparatiye sunt experienţele unde se compară ceva, adică se determină comparativ producţia unui soiu - în comparaţie cu altele _ a unui îngrăşământ, etc. Experienţe oarbe sunt parcelele care se fac abia la recoltă într’un lan de plante cultivat obişnuit, pentru ca prin cântărirea producţiei fiecărei parcele să ne dăm seama, - să tatonăm - uniformitatea solului unde vrem să înfiinţăm un câmp de experienţă. Experienţe demonstrative, care arată marelui publ-c ce va rezulta în
câmpul de experienţă. Aci nu se fac repetiţii şi nu se aplică calcule de interpretare. - Fig.
876.
   Câţi ani se urmăreşte o problemă? Fiindcă factorii climaterici diferă ca intensitate în fie., care an, vom prelungi experienţa - vom repeta-o - timp de 3-5 ani şi chiar mai mult şi anume, atâta timp până când întâlnim ani favorabili şi nefavorabili, sau cel puţin un an favorabil.
   Preciziunea experienţelor în câmp depinde de: 1 - Aşezarea parcelelor în câmp - metoda liniară sau pe rând a lui Mitscherlich, unde un bloc constitue un pătrat; metoda liniară a lui Rümker, unde parcelele dintr’un bloc formează un dreptunghiu; metoda în tablă de şah, metoda în rânduri duble sau pe două rânduri, metoda în făşii lungi sau a lui Zade. In ce priveşte rânduirea parcelelor între ele, la fiecare metodă de mai sus se poate aplica metoda standard unde se repetă parcela mar, tor după fiecare parcelă din experienţă, sau după 2 parcele, sau după 3, sau după 4 parcele din experienţă. Aşezarea parcelelor în câmp are rol la înlăturarea sau repartizarea uniformă între parcele, a variaţiei solului, la economisirea muncei în câmp şi poate oferi mai multe sau mai puţin posibilităţi de calcul la interpretarea rezultatelor -; 2- Mărimea parcelelor . influenţează lucrul şi cheltuiala în raport cu suprafaţa. La cereale, parcelele se fac de 5-1 0-20-25 m2, mai adesea 20 m.2, la prăsitoare 25-50 m.2 -; 3- Forma parcelelor - are importanţă asupra repartizării ne-uniformităţii solului şi asupra uşurinţei de lucru-; 4- Numărul repetiţiilor - influenţează exactitatea. Se fac, obişnuit 4-6 repetiţii. Noţiunea de experienţă propriu fcis denotă aşezarea variantelor în repetiţii şi aplicarea calcului probabilităţilor la interpretarea rezul-
            5-  Mărimea suprafeţei totale - su-
tatelor
praf aţa mare aduce neuniformităţi de sol şi astfel scade exactitatea -; 6- Clima sau vremea anului - clima defavorabilă influenţează recolta şi indirect exactitatea 7_ Acţiunea marginii - dă influenţe care se pot înlătura la recoltă; 8- Influenţa vecinilor. - Acolo unde nu sunt cărări între parcele. Se poate exclude prin înlăturarea la recoltă a rândurilor marginale vecine 9- Golurile - influenţează e-xactitatea. Se înlătură prin considerarea aşa ziselor plante normale 10- Lucrările de semănat - erori de lucru -; 11 - Lucrările de recoltă - prin felul de executare şi natura plantei, pot influenţa exactitatea.
   (Relativ la amănunte se va aviza la lite-tura de specialitate: diferite instrucţiuni e-laborate de Ministerul Agriculturii, apoi autorii: Saidel T., Săulescu N., Amilcar Vasi-liu etc.).                             Amil. Vas.
CÂMP DEMONSTRATIV-CÂMPIE
612
   CÂMP DEMONSTRATIV. - Fitot . v. cui-tură comparativă.
   CAMPANULA. - Bot. - Gen de plante din fam. Campanulaceae. - v. clopoţei.
   CAMPANULAT. _ Bot. - Termen întrebuinţat pentru a arăta că o floare sau o corolă este în formă de clopot. Ex.: floare de Campanula.
   CAMP AT. _ Zoot. - Se spune despre aplombul unui cal, la care membrele, privite dintr’o
Fig. 877. — CAL CAMPAT.
parte, se depărtează de centrul de gravitate: cele anterioare sunt oblice înainte şi în jps, iar cele posterioare înapoi şi în jos. Un cal poate fi campat dinainte sau dinapoi, sau de ambele bipede. Aplombul campat dinapoi se observă aproape în imod normal la caii grei de povară, ca şi la trăpaşi. In general, această atitudine o iau caii obos'-ţi, precum şi acei cu boale de copite - furbură. - Fig. 877.
                                     G. M.
   CAMPBELL. - Maş. agr. - Tăvălug compus din inele cu diametru mare 500-700 mm., de forma arătată în Fig. 878. Inelele au o lăţime mică în raport cu greutatea Jor şi secţiunea conică. Acest tăvălug pătrunde în
 Fig. 878. ■— Secţiune prin tăvălugul CAMPBELL.
 pământ destul de adânc. Din cauza conicităţii inelelor, pământul este presat la câţiva centimetri sub suprafaţă, aceasta din urmă rămânând afânată. Se întrebuinţează în special în America, în regiuni secetoase. Lăţimea de lucru a tăvălugului Campbell poate fi
de 1400-2250 mm., iar greutatea pe un metru liniar de 250-350 kgr. Inelele sunt confecţionate din fontă dură.             A. Cherd.
   CAMPBELL. - Med. Vet. _ Rasă tânără de raţe, la crearea căreia a contribuit raţa Or-pington, raţa indiană şi raţa sălbatică. Ca orice rasă nouă datorită încruciişerilor de sânge şi campbell-ul se bucură de o mare vitalitate, de dezvoltare rapidă şi de o mare putere de rezistenţă. începe a oua chiar de la a 5-a-a
6-a lună, continuând a oua chiar în timpul friguros, aproape fără întrerupere. Este deci o foarte bună ouătoare. Oule au o greutate de 70 gr., sunt de culoare absolut albă şi producţia unei raţe bine îngrijite este de peste 200 ouă anual.
   Această rasă este creată în Anglia de d-1 Campbell. Masculii au o culoare kaki uniformă, capul si coada puţin mai închisă. N. M. " CAMPHOROSOMA. - Bot. - Gen de plante din fam. Chenopodiaceae. Perigon tubulos, alb la maturitate,    cârtii,aginos, lobii verzi.
Fruct comprimat lateral. Frunze scurte. C. ovata are flori albe,,frunze la bază puţin dilatate. Plantă păroasă, crescând în Muntenia, Transilvania şi Banat. înfloreşte Iulie-Septem-brie._
   CÂMPIE. - Agrol. - Latin czz campus - Sin. şes. C. este o suprafaţă de teren netedă, regiune de teren plan, un loc întins.
   Regiunea de c. în ţara noastră ocupă o suprafaţă de circa 5 milioane hectare, sub următoarele denumiri: platforma Olteniei, C. Dunării _ se întinde sub regiunea dealurilor dela T.-Severin până la Şiret -, C. Bugeacului, C. Tisei, C. Torontalului, etc. Pe alocurea C. Ardeleană _ însăşi regiunea dealurilor -este considerată c., după relieful, clima şi flora caracteristică pe care o poartă.
   In c. agricultura este mai desvoliată şi diferită de aceia din alte regiuni, datorită factorilor naturali diferiţi: solul şi în special clima, cari dau acestei regiuni caracterul de stepă. In special în c. predomină cultura cerealelor, plante adaptate acestor regiuni secetoase _ 250-600mm. precipitaţiuni anuale şi
8,5-10-11° C. temperatura medie anuală. -Dintre plantele spontane, gramineele sunt cele mai numeroase. Dintre esenţele lemnoase se întâlnesc pe alocurea păduri de stejar, iar în stepa propriu zisă, numai ;mărăcinişuri şi câteva plantaţii de salcâmi făcute de mâna o-mului.
   C. care se află deasupra unei înălţimi se numeşte platou, podiş sau platformă - v. ac. -v. C. Română, C. Ardeleană, Bărăgan.
   Câmpia română. - înainte, sub acest nume se înţelegea şesul Dunării - dela Porţile de Fier, până aproape de oraşul Bârlad. -Acum - după Vâlsan - se înţelege câmpia începând dela Olt, până la confluenţa Şiretului cu pârâul Geru şi o linie nordică Panciu-Corod jud. Covurlui.
   Acum termenul de C. română este înlocuit
 613
CAMPYLOTROP-CANAL
cu acela de C. Dunării în care se cuprinde : C. Olteniei, Burnasul, Bărăganul şi câmpia până la Şiret.
   Câmpia Bugeacului . v. Bugeac.
   Câmpia Tisei se înt-nde pe o făşie îngustă dealungul graniţei de vest a ţării. Clima, ca în câmpia Dunării: 1 0-1 1° C temperatura me-d*e anuală şi 500-600 mm. precipitaţiuni anual. Solul este cernoziom ciocolat, cernoziom degradat şi sol de pădure. Vegetaţia foarte variată şi bogată.
   Podişurile: Transilvaniei, Moldovei şi Do-brogei, cu peste 200 m. înălţime, sunt impropriu num'te câmpii.
   Câmpia ardeleană. Sin. Câmpia Transilvaniei, - de fapt pod şui Transilvaniei -, este suprafaţa frământată de dealuri, cuprinsă între Turda-Cluj-Bistriţa-Reghin şi cursul Mureşului - circa o jumătate milion ha. Dealurile ,,câmpiei“ au o altitudine ce variază între 250-650 metri.
   Clima este aceia de antestepă: temperatura medie anuală circa 9° C, precipitaţiunile atmosferice 500-700 mm. anual.
   Solul este de tipul de pădure, cernoziom degradat, cernoziom rendzinos, podzol, aluviuni si pe alocurea rendzine şi sărături. Din punct de vedere al categoriei, este un sol greu - argilo-lutos, argilo-nisipos - până la sol mai uşor _ nisipo-argilos - în unele regiuni.
   Subsolul este constituit din marne, argile, dacite, aluviuni, etc.
   Vegetaţia spontană, foarte variată. Din plantele cultivate se întâlnesc mai toate. Păşunile şi fâneţele au mare extindere - Prodan, Pop-Câmpeanu şi Poruciuc. Ajmil. Vas. CAMPYLOTROP. - Bot. . v. ovul. CANADA BLANC, Reinette du. - Pom. -Mere din clasa Reinettelor Rambure, de origină puţin cunoscută. Se cirede a fi din Nor-mandia - Franţa - de unde a ajuns în Canada şi s’a reîntors în Europa cu numele nou de R. du Canada. Pomul viguros, formează coroana largă şi resfirată. Crengile lungi şi groase. Reuşeşte altoit pe măr sălbatec şi pe Doucin şi în orice formă. Fructificaţia timpurie, dela 5-6 ani, abundentă şi regulată, a-proape în fiecare an. Pomul puţin pretenţios la climă şi sol. Fructele supra-mijlocii sau mari, uneori foarte mari, de culoare verde-închis, apoi verde gălbui, pieliţa aspră cu pete de rugină. Pulpa albă verzue, la completă maturitate gălbue, de consistenţă tare, fin parfumată, suculentă, dulce acrişoară, plăcută la gust, de prima calitate. Maturitatea Decembrie-Mai. Excelentă varietate pentru comerţ şi pentru amatori. Mai sunt încă câteva sub-varietăţi de .Reinette du Canada, din care la noi în ţară este răspândită Reinette grise du Canada şi mai puţin R. du Canada Verte. Reinette grise are fructele mai mari
 şi mai turtite şi cu suprafaţa aproape complect acoperită de rugină. Pulpa însă este fină şi de prima calitate: _ Fig. 879. M. Cosi.
   CANAL. - Hidr. - Scurgere artificială de apă în vederea irigării sau drenării solului, navigaţiei, creerii de căderi de apă, alimentării cu apă a centrelor populate, bălţilor şi eleşteelor, etc.
   C. de irigaţie servesc la ducerea apei pe suprafeţele de irigat din bazine sau râuri. In general, c. mari se construesc de Stat sau Societăţi particulare, ele necesitând investiţii mari de capital. C. au o porţiune moartă, -c. de aducere a apei cu debit constant dela gura de alimentare şi până la marginea perimetrului udat. Dela acest punct începe c. principal, care trebue să domine toată suprafaţa de irigat. Cum această suprafaţă nu e totdeauna plană, ci e străbătută de văile pâraelor, se construesc o serie de c. secundare, derivate din cel principal, pe linia de despărţire a apelor. Din acestea derivă alte c. terţiare, iar din acestea, ranv.ficându-se, rigolele de diferite mărimi. Trasarea c, depinde de configuraţia terenului şi modul de cultură al solului. Studiul trasării canalelor necesită ridicarea nivelmetrică asupra feţei de irigat, determinarea pantei şi secţiunii pent u a asigura debitul necesar.
   C. au în general o pantă mică, variind între anumite limite spre a evita eroziunea pereţilor sau depunerea materiilor în suspensiune din apă. Când terenul are o pantă prea mare, se construesc baraje. - v. ac. ... în traaeul canalului, în modul acesta micşorând-o. Energia produsă se util'zează ca forţă motrice. Viteza apei fiind în funcţie de panta canalului, de mărimea particulelor în suspens;e şi de consistenţa colului, variază şi ea. Dăm mai jos
CANAL
614
Fig. 880.
CANAL, la Vâlcov.
un tablou de viteza maximă şi panta pe fundul canalului - după E. Risler şi G. Wery.
■ci i i *   , •    Viteză  maximă.
Felul terenului la fund în misec Panta la km
                                                  
Nisip.......                                      
Pietriş mărunt . . . . 0.609 . . . .    . 0.433 „ 
                                      • • 0.570 „ 
                                                  
Bolovani.....        • 1.520 . . . .              
                                                  
                                                  
Depunerile de material au loc        sub o viteză 
medie de:                                         
0,25 mţsec. pentru curenţi de ape cu nămol        
0,30                                 nisip fin    
0,50
 Denumim perimetrul udat P, lungimea laturilor FG+DF+CD.
 Secţiunea utilă a canalului este suprafaţa
Fig.
2. — AŞEZAREA CANALELOR DE IRIGAŢIE.
                          Fig. 881. — SECŢIUNEA UNUI CANAL DE IRIGAŢIE SAU DRENAJ.
   C. au în general forma unui trapez isoscel
 - Fig. 881 - cuprinzând mai multe părţi: fundul apei i=: DF; înălţimea apei în canal h = OE; pereţii canalului BD şi FH; banchetele AB şi HI.
 trapezului cu bazele CG si DF si înălţimea apei în canal h=OE.
             i/2 (CG+DF) OE
 Raza canalului R este dată de raportul S_______
                                                                                               P „
 înclinarea pereţilor canalului ne este de raportul GK şi variază după natura solului.
             FK
615
CANAL
 Astfel avem pentru:
 piatră, stâncă...........
 agrilă...................
 sol ârgilos..............
 „ argilo-nisipos . . •
 „ nisiqo-agrilos . . •
 ,, nisipos...............
     Când canalele se construesc în rambleu, înclinarea pereţilor se măreşte, dar trebue e-vitată aceasta prin faptul că necesită chel-tueli mari pentru a nu pierde apa prin infiltraţie.
                                 Fig. 883. — Secţiunea unui canal de irigaţie în terenuri permiabile.
    Cantitatea de apă necesară pentru a iriga
 o suprafaţă dată - v. irigaţii - trebue transportată de canal, deci trebue aflat debitul şi apoi secţiunea lui.
    Pentru calcularea secţiunii canalelor, se întrebuinţează mai multe formule, între care cele mai întrebuinţate sunt ale lui Ganguillet Kutter şi M. M. Bazin, cari pleacă dela relaţiile ce stau între secţiunea, debitul, panta canalului şi viteza apei. Astfel, însemnând cu li=:DF fundul canalului, h=:OE= înălţimea apei în canal, S = CD+DF+FG = perimetrul udat , Fig. 881 . cu V = viteza medie a apei în canal, A = debitul canalului, I != panta lui şi R = raza hidraulică, avem următoarele relaţii:
    (1)    RI=bV2           V=C/EI (2)
    (3)     Q=SV              Q=SC\/RI  (4)
 C=—-—care este un coeficient de rugozitate,
    v/ b
 ce se determină prin experienţă. Ganguillet şi Kutter au stabilit:
                    , 0.00155 . 1
                                            ■»+——
                                        , + (»*. MÎ1L.)
  m 0.00-pereti vertica 1
  m=------
       0.25
       1
  m=------
       0.50
       1
  m=—
       1
  iar M. M. Bazin:
                                                                                                          0=^ = —!î— v/b 1+^L \/ |R
  Pentru aflarea exactă a debitului sau a secţiunii canalului, calculul se face prin tatonări. Pentru uşurare, Schewior a făcut pe baza formulelor lui Ganguillet şi Kuţter tabele ce simplifică operaţiunile. ,
  Valoarea coeficientului n variază după natura pereţilor:
  Pereţi foarte netezi-ciment, lemn.........." • 0.010
  „  netezi-piatrâ, cărămizi. .......          0.013
  ,, în piatră de râu........................0.017
  ,, de oământ...............................0.026
  ,, de pietriş sau plante aquatice ....       0,030
  „  neregulaţi, rău întreţinuţi ......        0.035
  „  foarte neregulaţi • • ..................0.040
  iar a coeficientului C., din faimaula v=Cv/ri
  Lucrările de artă cuprind: barajul de derivare al apei pe canal, stăvilarele, vanele, podurile sifoane, etc. Ele se fac cu scopul de a limita volumul de apă după necesităţi, de a menţine constant un nivel maximum, de a opri scurgerea apei pe canal, podurile şi si-foanele - v. ac. -, nu prezintă nici o particularitate.
                                                    i
  Fig. 884. — CASCADĂ pentru un canal secundar.
  C. în drenaj sunt închise, din pământ ars şi deschise, asemănătoare _ acestea din urmă -cu cele de irigaţie, cu deosebirea că urmează, părţile cele mai joase ale terenului.
CANAL-CANALIZARE
 616
   C. de navigaţie, sunt căi artificiale de comunicaţie pe apă; când cursul unui râu prezintă dificultăţi pentru navigaţie în timpul a-pelor scăzute, ca stânci sau bancuri, se cons-truesc c. în albia lui sau paralel cu aceasta. Când panta canalelor e prea mare, pentru a micşora viteza apei se construesc ecluse - v. ac. - cari asigură cantitatea de apă necesară şi o navigaţie continuă şi regulată.
   Pentru România, c. de navigaţie au o deosebită importanţă. Astfel un canal ce ar lega Marea Baltică cu M. Neagră între Vistula, Bug, Nistru şi Prut, ar avea rezultate foarte bune asupra regiunilor agricole învecinate, fără a socoti suprafaţa de cca. 1 70.000 Ha-, dată culturilor agricole în basinul Prutului.
                                                                                             T. Pr.
   CANAL. _ Constr. . Locul pe unde se scurge urina. In grajdul animalelor urina trebuie să se scurgă imediat ce s’a produs. Locul de sub animal trebue a fi uşor înclinat - 1 cm. pentru un metru -, urina se va scurge uşor spre alee, care are un canal, descoperit sau acoperit cu un grătar metalic şi o înclinare spre o extremitate a adăpostului, unde canalul - şanţul _ trece printr’un grătar de sârmă, se deschide în groapa de pişălău, care este săpată lângă platforma de gunoiu. In canal nu trebue să stagneze urina, deoarece prin descompunere produce miros şi vapori amo-niacali dăunători sănătăţii. înclinarea canalului e de 0.25-0.50 cm. pentru un metru liniar, adâncimea de 6-15 cm., lărgimea de
 7-12 cm., dimensiuni cari pot varia după capacitatea grajdului. Pentru vacile de lapte canalul poate ajunge la 35 cm. lăţime, astfel că materiile fecale cad direct în canal. Canalele sunt absolut necesare în toate grajdurile pentru orice specie de animale; sunt betonate sau cimentate pentru a opri infiltraţia urinei.
   CANALE. - Bot. - Sin. balsajmine, cănăluţe, copăcei, persicei. . Impatiens balsaimina L., plantă erboasă din fam. Balsaminaceae. Tulpina suculentă, frunze alterne, flori albe, roşii sau pestriţe. Originară din India. Cultivată la noi ca plantă ornamentală. înfloreşte Iunie-Iulie.
   CANALICULAT. - Bot. _ Termen întrebuinţat pentru a se arăta că un organ al plantei este brăzdat în formă de jghiab-ca-nale. Ex.: bulbul de Allium sphaerocephalum.
   CANALIZARE. Construcţii în subsolul o-raşelor, satelor, etc. făcute cu scopul de a scurge deşeurile, apele de ploaie, etc. C. se fac sub străzile oraşelor «au satelor de asanat. Ele sunt mai mult sau mai puţin ramificate după terenul străzilor. - Fig. 885. -având panta necesară scurgerii. In general c. comportă canale de scurgere, apeducte si lucrări accesorii ca guri de inspecţie, şi lucrări accesorii de golire, legături cu clădirile. Tuburile de scurgere au un colector principal, care primeşte apele de scurgere a
 canalelor. Colectorul principal se varsă în râu sau pârâu direct, sau printr’un canal deschis sau închis. Tuburile de scurgere confecţionate din ciment, fontă, etc., deobiceiu cilindrice, nu vor avea un diametru interior mai mic de
                      Fig. 885. — CANALIZARE — Aşezarea unei reţele de canale de scurgere.
 30 cm., pentru a le feri de înfundare. Când volumul apei de scurs este mare, tuburile sunt înlocuite prin conducte mai mari. Ele se construesc în cărămidă sau beton, de forma ovoidă, având înălţimea de 1.7-1.8 m. în general. Pentru a înlătura deteriorarea lor de substanţele chimice conţinute în apele de scurgere, se acoperă cu un strat de gresie lustruită, partea interioară a conductelor.
   Reţeaua canalelor de scurgere urmează străzile fie prin mijlociul lor, fie sub trotuoare. Pentru a permite scurgerea apelor, canalele şi galeriile trebue să aibă o pantă continuă şi în acelaş sens. Când se întâlnesc ridică-turi, se adânceşte şanţul canalelor sau se ocolesc. Invers când trebuesc traversate vâlcelele. Pentru a evita depunerea materiilor solide în suspensie, deci astuparea canalelor, viteza apei trebue să fie suficientă. A-ceasta e în funcţie de pantă. In practică panta tuburilor de ciment cu un diametru de
 0.30 im. este de 0.01 m. Această limită maximă se micşorează pe măsură ce se măreşte diametrul canalului.
 Galeriile mari putând fi văzute de lucrători şi curăţate mecanic, au
 o pantă mai mică, maxima netrecând de 0.04 m. Când strada de deservit are o pantă prea mare, se corecteaaă excesul de pantă prin cascade. Secţiunea canalelor e determinată de mai mulţi factori: apa de ploaie, apa întrebu-
Fig. 886. — SECŢIUNEA UNEI GALERII.
 617
CANAR-CANCER
 inţată pe zi şi pe cap de locuitor - variază delà 60 la 200 1., etc. Trebue prevăzute şi a-versele mari în timp de furtuni - se admite cea. 50 mm. pe oră - ceeace ar da aproape de 30 ori debitul normal al canalelor. Pentru
a evita cheltueli prea costisitoare cu mărirea secţiunilor canalelor se leagă din loc în loc colectoarele, printr’un canal de scurgere, cu pârâul. „ Fig. 887.
                                                            Lucrările accesorii canalizării se fac pentru inspecţia şi curăţirea galeriilor, racordarea
legăturilor, etc. Gurile de inspecţii au* în general o secţiune pătrată sau circulară colectoarelor construite în zidării sau beton pe traseul. - Fig. 888 - Ele servesc şi pentru aerisirea şi construirea cascadelor pe traseul colectoarelor, rigolele colectoare conduc a-pele depe străzi în colectoare. Gurile de scur-
                              Fig:. §89. — INSTALAŢIE DE CANALIZARE a unei clădiri rurale.
gere se aşează în punctele mai joase ale străzilor pentru a da panta necesară rigolelor. Ele se acoperă la suprafaţă cu un grătar de fontă. In sate din cauza costului prea ridicat al galeriilor, se construesc colectoare cu sec-
ţiune mai mică, gurile de scurgerea apelor de pe străzi fiind prevăzute cu sifon.
   Legătura cu clădirile se face prin tuburi de fontă sau beton trecând prin beciul clădirii. Panta lor trebue să fie cel puţin 0.05 m. la metru. Scurgerea nu se face direct în colector ci apele trec fie prin sifoane, fie prin bazine de decantare. _ Fig. 889.
   Pentru curăţirea colectoarelor se construesc bazine în cari se înmagazinează cantităţi mari de apă, ce se golesc apoi deodată. Când colectorul principal trebue să traverseze o depresiune sau valea unui râu, trecerea se face prin sifoane aşezate pe fundul râului. Capul d n amonte va fi prevăzut cu un bazin de decantare.                              T. Pr.
   CANAR. - Zool. - Fringilla canaria L., pasăre cântătoare din fam. Fringilidelor. Pene de culoare verde-gălbuie.
   CĂNĂRIŢĂ. - Bot. - Cerastium arvense L. _ v. cornuţ.
   CANARUL BĂLŢII. - Bot. - Limosella a-quatica L. Plantă mică, erboasă,, din fam. Scrophulariaceae, cu frunze liniare şi flori mici roşii. Creşte prin locuri umede şi inundabile. înfloreşte Iunie-Iulie. _ Fig. 890.
 Fig-. 890.— CANARUL BĂLTII — 2a, floare; 2b, capsulă nematură; 2 c, pistil; 2 d, sămânţă.
   CANAT. - Zoot. - v. uşă.
   CANCER. - Med. Vet. - Tumoare de rea natură _ malignă - comună omului şi animalelor, desvoltându-se din piele şi mucoase sau din glande - adeno-carcinom. - Tumoarea cuprinde un parenchim şi o stromă con-jonctivă. Proporţia dintre aceste elemente diferă: când predomină parenchimul, tumoarea este moale, suferă ramolirea centrală şi chiar supuraţia, numindu-se din acest motiv C. histoid; când predomină ţesutul conjonc-
CANCER
 618
 tiv, tumoarea este de consistenţă tare şi se numeşte schiros.
   Cancerele variază ca formă şi aspect: acela care se dezvoltă la suprafaţa pielei sau a mucoaselor se arată ca o îngroşare a pielei sau a mucoasei urmate de ulceraţie; alteori se dezvoltă escrescenţe globuloase, anfrac-
  vasele limfatice în ganglionii limfatici sau în alte organe interne, ca ficat, splină, pulmon, rinichi, unde se dezvoltă alte /ocare de cancer.
     Starea generală a animalului bolnav de cancer este foarte rea, atât din cauza pozi-
  • ţiei tumoarei, care împiedică buna funcţionare a organelor, cât şi din cauza intoxicaţiei pe care o suferă organismul din cauza absorb ţiei produselor toxice ale tumoarei; se produce anemie, slăbire generală, inapetenţă -cahexie canceroasă.
     La animalele domestice, cancerul este mai frecvent la locul de trecere dintre epiteliu şi mucoasă - rectum, buze, pleoape - şi la mamele; mai rar la stomac şi organele genitale femele.                            M.  M.
                                Fig. 891. — TUMOARE CANCEROASĂ — a, celule epiteliale; b) foliculă sebacee; c. trunchiuri epidermice.
 tuoase, de aspectul unor conopide de culoare albă-cenuşie sau roşietică şi de consistenţă cărnoasă. In interiorul organelor formează noduli de diferite mărimi, rotunde, ovale şi mai mult sau mai puţin limitate; întreg organul poate să fie înlocuit prin tumoare care ajunge astfel Ia o greutate şi volum care depăşesc cu mult pe cele normale. - Fig. 891*
   Aspectul microscopic al cancerului este caracteristic: din epiteliu se formează rădăcini şi insule care, rupând bariera - mem-
 Fig. 892. — CANCER INTESTINAL la câine. —
                            A, cavitate foliculară; E, îmbrăcăminte epitelialâ; C, stromă.
                            brana bazală - dintre epiteliu şi ţesutul con-jonctiv, se dezvoltă în aceste din urmă în cantitate mai mare sau mai mică. - Fig. 892.
                                                        Carcinomul dă metastaze, adică porţiuni microscopice din tumoare, sunt purtate prin
După Smith,
                              Fig. 893. — CANCERUL SFECLEI cauzat de Bact. tumefaciens.
      CANCER. - Fitop. - Denumirea generică a unei boale, manifestată prin eroziunea ră-dăcinei sau tulpinei la diferite plante, produsă de un agent patogen. După natura agentului, c. poate fi o bacterioză sau o micoză.
      1.    Bacteriozele sunt produse de Bacterium tumefaciens. Acesta atacă mai toate plan-. tele şi arborii din regiunile noastre. întâlnim, cancerul bacterian la: hamei, - Humulus -,r; măcriş - Ruimex -, sfeclă - Beta vulgaris varză - Brassica -, ridiche - Raphanus -, gu-tuiu - Cydonia măr - Pirus malus -» ricin
 619
CANCER
-  Ricinus communis -. viţa de vie - Vitis vi-nifera -, mur _ Rubus -, trandafir - Rosa -, prun - Prunus domestica -, piersic - Prunus
                                                                                           După Arnand
                                      Fig. 894. — CANCER LA UN PUET DE MĂR — Bacterium tumefaciens.
persica -, cireş _ Prunus avium -, vişin -Prunus cerasus -, lucerna - Medicago -, trifoiul
-  Trifolium mazărea - Pisum -, pătlăgele roşii - Solanum lycopersicum tutun - Ni-cotiana -, salcie _ Salix -, plop - Populus -, etc. - Fig. 893 - 895.
   In general, .modul de comportare al bacteriei este peste tot la fel. La plop, bunăoară, c. se arată mai adesea pe ramurile tinere, sub formă de pete prelungi, galben-mnurdare, iar scoarţa începe a se deşira. In interiorul lemnului se găsesc bacteriile, care produc leziunea. Leziunea se întinde în sens longitudinal, din ce în ce mai profund, rana căpătând o coloraţie brună-murdară. De jur împrejurul plăgii se produce o reacţiune a plantei, stabilindu-se un echilibru între scoarţă şi liber. Celulele se divid activ, astfel încât se formează un adevărat cerc cicatrizant, oare izolează ţesutul infectat. Când însă planta nu isbuteşte să se apere în modul acesta, rana se adânceşte, din ce în ce, iar planta moare. Combaterea şi tratamentul acestei boale este destul de dificil. De aceia, pentru
fiecare plantă în parte se cer anumite condiţii culturale preventive. Dacă boala s’a manifestat, se vor tăia ramurile uscate şi se vor arde.
   2-    Micozele se datoresc ciupercilor parazite. La pătlăgelele roşii întâlnim un c produs de ciuperca Didymella lycopersici. Este o boală destul de răspândita, care începe dela baza tufelor prin formarea de pete negricioase. Miceliul ciupercii trăieşte în ţesuturile sub-epidermice. In dreptul imiceliului ţesutul se desface, se întâmplă descuamarea şi se formează cancere deschise. Planta este trântită la pământ. Această boală produce pagube importante. Mijloacele de combatere sunt mai mult preventive decât curative: se va evita umezeaTa mare prin drenajul solului, se vor da îngrăşăminte de calciu, indivizii bolnavi vor fi distruşi, iar dacă boala persistă, se va schimba locul de cultură.
   La foarte multe plante lemnoase apar c. provocate de ciuperca Nectria. Acestea aunt de două feluri: a. - deschise, produse de N. ditissima şi b. - închise, produse de N. galli-gena. La cele dintâi, infecţia progresează centrifugal, pătrunzând în interior până la cam* bium. Ţesuturile sunt excitate, se formează strate concentrice suprapuse, oare ne arată
                              Fig. 895. — CANCER pe ramură de măr.
numărul de ani de când a avut loc infecţia şi tot odată progresiunea ciupercii, cercurile fiind din ce în ce mai mari. Rana nu se închide niciodată şi creste mereu. -
Fig. 896.
   Cancerul închis se observă Ia fag. Infecţia se face în locul celei mai mici rezistenţe, da-
CANDILI SINAP-CÂNEPĂ
 620
torit unei cauze mecanice. Miceliul creşte şi excită ţesuturile, formându-se gale, dar cele dintâi cresc şi acopăr pe cele din urmă, ci-
Str. stromă. - 3. Conidii - Co în vârful sterigmelor. - 4. Conidii: An, anostomoză; CoS, conidii secundare. - 5. Secţiune prin lemnul atacat: V, vas; Pp, porţiune din vasul ciuruit; Rm, rază medulară; K, gumă din rană; My, miceliul- ciupercii. — Schemă după Delacroix.
catrizându-le. Atacul începe dela bază, umflăturile fiind şi mai mari aici. Boala e frecventă şi la Pomaceae - măr - şi produce multe pagube. Pe conifere - molift, brad, pin -acest cancer e caracteristic, căci nu se manifestă pe o regiune separată de «rest, ci e o
şi umede. Cauzele mecanice ?i înţepăturile de insecte pot produce răni, pe care se grefează Nectria, care este prin urmare un parazit de răni şi de slăbire a plantei. Un individ în completă validitate, nu poate fi infectat.. Infecţiunile sunt mai frecvente după iernile geroase. Boala poate trece şi pe fructe.
   Combatere. Selecţiunea varietăţilor rezistente - în special la frig tăierea ramurilor uscate până la lemn şi desinfectarea secţiunei cu carbolineum 30% _ după care se va unge cu lut stropiri cy. zeamă bordeleză, de cel, puţin 2 ori, toamna după căderea frunzelor si primăvara înaintea apariţiei acestora.
   CANDILI SINAP. - Pom. - Varietate de mere de iarnă de origină rusească, foarte râs, pândit în Krimeia şi Kaucaz, iar la noi în ţară în Basarabia şi în special pe malul Nistrului, în terenurile de aluviune ri inundabile, în care dă cele mai bune rezultate. Pcimul foarte viguros, formează coroana deasă şi piramidală ca plopul şi se recomandă a fi plantat pe marginile aleilor.. Pomul trăieşte până l,a 100 de ani, rodeşte alternativ, un an abundent şi un an de loc, sau foarte puţin în vârful ramurilor, care atârnă ca nijte candele, din care cauză îşi poartă numele. Singurul defect al pomului este că rodeşte târziu, începând dela 12-14 ani. Fructele mari sau foarte mari, cilindrice, de culoare albă-găl-buie, cu roşeaţă aprinsă pe partea dinspre soare. Merele C. Sinap sunt considerate ca unele din cele mai frumoase. Calitatea foarte bună. Maturitatea: Ianuarie-Maiu. * -Fig. 897.
                                       M. Cost.
   CÂNEPĂ. - Fit. - Cannabis sativa L.,
 plantă erbacee din fam. Urticaceae. Tulpina erectă, HstuJc.n'îă, de 1 -3 m. sau ckiar 4 m.
Fig. 897. — CANDILI SINAP în floare
umflătură mare internă. Boala este mai frecventă şi cu efecte mai grave în regiunile reci
Fig. 898. — CÂNEPĂ. — 1. plantă masculă; 2. idem femelă; 3, lloare masculă — S, sepale; A, stamine —; 4, idem femelă — Ca, caliciu; Stg, stigmat —; 5, fruct - Fr. înconjurat de caliciu — Ca.
 înălţime. Frunze digitate cu 5-11 lobi ascuţiţi şi„ dinţaţi pe margine. Flori verzui, dioice, cele unascule în panicole axilare la vârful tulpinei, cele femele în glomerule la subţioara frunzelor superioare. Fructul este o achenă învelită de o bractee. Originară din India, de unde s*a introdus şi în Europa. Se cultivă ca
CANDILI SINAP-CÂNEPĂ
620
torit unei cauze mecanice. Miceliul creşte şi excită ţesuturile, formându-se gale, dar cele dintâi cresc şi acopăr pe cele din urmă, ci-
Fig. 896. — NECTRIA DITISSIMA. — Secţiune prin stromă cu fructiticaţie: Pe, peri tecii; C'o, conidii; Str. stromă. - 3. Conidii - Co în vârful sterigmelor. - 4. Conidii: An, anost.omoză; CoS, conidii secundare. - 5. Secţiune prin lemnul atacat: V, vas; Pp, porţiune din vasul ciuruit; Hm, rază medulară; K, gumă din rană; My, miceliul- ciupercii. — Sohemă după Delacroix.
catrizându-le. Atacul începe dela bază, umflăturile fiind şi mai mari aici. Boala e frecventă şi la Pomaceae - măr - şi produce multe pagube. Pe conifere - molift, brad, pin -acest cancer e cariacteristic, căci nu se manifestă pe o regiune separată de «rest, ci e o
Fig, 897. — CANDILI SINAP în floare
umflătură mare internă. Boala este mai frecventă şi cu efecte mai grave în regiunile reci
şi umede. Cauzele mecanice ?i înţepăturile de insecte pot produce răni, pe care se grefează Nec'.ria, care este prin urmare un pa-razit de răni şi de slăbire a plantei. Un individ în completă validitate, nu poate fi infectat. Infecţiunile sunt mai frecvente după iernile geroase. Boala poate trece şi pe fructe.
   Combatere. Selecţiunea varietăţilor rezistente - în special la frig tăierea ramurilor uscate până la lemn şi desinfectares secţiunei cu carbolineum 30% _ după care se va unge cu lut stropiri cu zeamă bordeleză, de cel puţin 2 ori, toamna diîpă căderea frunzelor si primăvara înaintea apariţiei acestora.
   CANDILI SINAP. - Pom. - Varietate de mere de iarnă de origină rusească, foarte răs^ pândit în Krimeia şi Kaucaz, iar la noi în ţară în Basarabia şi în special pe malul Nistrului, în terenurile de aluviune ri inundabile, în care dă cele mai bune rezultate. Pcimul foarte viguros, formează coroana deasă şi piramidală ca plopul şi se recomandă a fi plantat pe marginile aleilor., Pomul trăieşte până l,a 100 de ani, rodeşte alternativ, un an abundent şi un an de loc, sau foarte puţin în vârful ramurilor, care atârnă ca nifte candele, din care cauză îşi poartă numele. Singurul defect al pomului este că rodeşte târziu, începând dela 12-14 ani. Fructele mari sau foarte mari, cilindrice, de culoare albă-găl-buie, cu roşeaţă aprinsă pe partea dinspre soare. Merele C. Sinap sunt considerate ca unele din cele mai frumoase. Calitatea foarte bună. Maturitatea: Ianuarie-Maiu. " -Fig. 897.
                                      M. Cost.
   CÂNEPĂ. - Fit. - Cannabis sativa L., plantă erbacee din fam. Urticaceae. Tulpina erectă, HstuJcn'îă, de 1-3 m. sau chiar 4 m.
Fig. 898. — CÂNEPĂ. — 1. plantă masculă; 2. idem femelă; 3, iloare masculă — S, sepale; A, stamine —: 4, idem femelă — Ca, ca’iciu; Stg, stigmat —; 5, fruct - Fr. înconjurat de caliciu — Ca.
 înălţime. Frunze digitate cu 5-11 lobi ascuţiţi şi„ dinţaţi pe margine. Flori verzui, dioice, cele unascule în panicole axilare la vârful tulpinei, cele femele în glomerule la subţioara frunzelor superioare. Fructul este o achenă învelită de o bractee. Originară din India, de unde s’a introdus şi în Europa. Se cultivă ca
                                CANCERUL LA'PtANŢE.
                     , !                                     ‘I*-'           ’ "
 1.  Tumoare bacieriană pe măslin, — Bacterium Savastanoi.
 2.  Cancerul tutunului, — Bacterium tumefăctens.
 3.  4. Cancer pe rajj%ură de măr, — Neetria ditişsima.
 5, b. Cancer pe măr, însoţit de-turnaţi produse de Purecefei fânos— Schizoneura lanigjera. > u ~                      v                         ^ .
 7.  Forma cpijidiaiiă a ciupercii Neetria cinnăbarina, văzută cu lupa.
 8.  Filamente cţmidiene.
 9.  Secţiune prin stromă ,• miceiiul iese prin scoarţă, cu conidii la suprafaţă.
 10. Leziune pe ramură de măr, provocată de Neetria ditisşima.
 11. Aspectul exterior — pe o ramură — a formei conidiene de la Neetria cinna•
        barina.
CANDILI SINAP-CÂNEPĂ
620 :i
torit unei cauze mecanice. Miceliul creşte şi excită ţesuturile, formându-se gale, dar cele dintâi cresc şi acopăr pe cele din urmă, ci-
Fig. 896. — NECTRIA DITISSIMA. — Secţiune prin stromă cu fructiiicaţie: Pe, peritecii; Co, conidii; Str. stromă. - 3. Conidii - Co în vârful sterigmelor. - 4. Conidii: An, anostomoză; CoS, conidii secundare. - 5. Secţiune prin lemnul atacat: V, vas; Pp, porţiune din vasul ciuruit; Rm, rază medulară; K,. gumă din rană; My, miceliul- ciupercii. —‘Seli’enfLă după Delacroix.
 şi umede. Cauzele mecanice fi înţepăturile de insecte pot produce răni, pe care se grefează Nectria, care este prin urmare un parazit de răni şi de slăbire a plantei. Un indi-        £
 vid în completă validitate, nu poate fi infec-         ^
 tat. ftifecţiunile sunt mai frecvente după ier-        4
 nile geroase. Boala poate trece şi pe fructe*         ;1
 Combatere. Selecţiunea varietăţilor rezis-          1
 tente - în special la frig tăierea ramurilor           ^
 uscate până la lemn şi desinfectarea secţiunei cu carbolineum 30% _ după care se va ung© cu lut -, stropiri cu zeamă bordeieză, de c«l          J
 puţin 2 ori, toamna după căderea frunza                M
 lor si primăvara înaintea apariţiei acest&gsî Jfl CANDILI SINAP. - Pom. - Varietate &T mere de iarnă de origină rusească, foarte              ^
 pândit în Krimeia şi Kaucaz, iar la noi în iară        $
 în BasarabjL^şi, în. special pe malul Ni*milui * în "terenurile ae aluviune ?i inundaţie, în            ^
 care dă cele mai bune rezultate» PcttmiÎ foart«        |
 viguros, formează coroana deasa 0 p'ranrdU          '£jf
 dală ca plopul şi se «recomandă Jf' fi planta <pb ' Înarginile * aleilor« Pqmul .ţr&ţtsşte până li $
 >.-J.JD0-de_ ăm)^5^ţrtA3lternativ^ \iffc an abut* .3TVI/oMtun an, de loc, sair foaetfe puţin în v&r catrizandu-le. Atacul începe dela baza,v um.r ful damurilor, care. atârr^â > <ia,: flăturile fiintj şi mai mari aici. Boala e frec-> din care cauză îsi ventă şi la Pomaceae - priin“ - şi produce multe - defect al IlT^ţfeAn1 pagube. Pe conifere 1’ molift, brad, mn^ ^Vţ^#dela' iTUk « fructele acest cancer e caracteristic, căci «Acr'st; jmani-
 festă pe o regiune separată de’ «-est; -ei e ol8Sv^Jei r^e^ggftjMns&sftesiţ
 ¿a^VteoSV^Werele' C. ^Jpiâp sunt                ***
                                                      t^#^y4'rumoai3;e<. “CeSBiTea io**!«» oiţnă. .Maturity
                                                                                             Fit. -
plantă
Fig, 897. — CAND#Î^^AP în floare
umflătură mare               Boala  este mai frec-
ventă si cu efecte "*«¡5 grave în regiunile reci
                               p]&. 898. — CÂNEPĂ. — 1. plantă masculă; idem femelă; 3, lloare masculă — S, sepale; stamine —; 4, idem femelă — Ca, ea’iciu; Stl stigmat —; 5, fruct - Fr. înconjurat de caliciu Ca.
 înălţime. Frunze digitâte cu 5-11 lobi ascţa ţiţi şi dinţaţi pe margine. Flori verzui, dioic* cele unascule în panicole axilare la vârf^j tulpinei, cele femele în glomerule la subţioai frunzelor superioare. Fructul este o acheir învelită de o bractee. Originară din India, unde s’a introdus şi în Europa. Se cultivă
 621
CÂNEPA
                                                         plantă industrială. Înfloreşte Iulie-August. -
 Fig. 898.
                                                            Principalele varietăţi de c. cultivată sunt:
    1     - C. comună - C. sativa - care are buna fire textile şi sămânţă oleaginoasă; greutatea hl. t^ste 55-60 kgr.
    2_ C. de Piemont sau italienească dă rezultate foarte bune în ţară la noi, dar degenerează repede şi necesită în fiecare an sămânţă originală. Produce fuior de bună calitate şi în cantitate apreciabilă - 11.700 kgr. cânepă netopită la ha.
    3-    C. de Bologne §i cea de Carmagnole -C. sativa excelsior -, este o varietate înaltă, dar degenerează repede. Nu se cultivă la noi. Greutatea hl. este de 55-60 kgr.
    4-    C. Fleischmann, selecţionată în Ungaria dă în ţara noastră rezultate tot atât de bune ca şi cea italienească, în plus este mai ief-timă şi mai uşor de procurat.
    5_ C. de Australia a fost cultivată înainte de răsboiu în Transilvania şi a dat o producţie satisfăcătoare.
    6-    C. de Argon, varietate frumoasă, care nu este altceva decât generaţia a 2-a sau .a 3-a din cea de Piemont.
    7_ C. de China sau C. uriaşă - sinensis -ajunge până la 4 m. înălţime. Este însă prea tardivă pentru climatul nostru.
    8-    C. de India - C. indica - din ale cărei flori se extrage haşişul. Este însă tardivă şi dă fibre de proastă calitate.
    Condiţiunile favorabile culturei. C. preferă climaturile dulci, umede şi călduroase de câmpie. Rezistă însă la răcelile târzii de primăvară şi chiar sub zăpadă nu suferă prea mult. Faţă de natura solului, c. nu este prea pretenţioasă. Reuşeşte în orice fel de pământ, în afară de cele nisipoase uşoare şi cele ar-giloase grele. In solurile argiloase, adânci şi bogate în humus, merge destul de bine. Dar pământul ei preferat este acel uşor ar-gilo-nisipos, în ţelină sau în aluviuni. Bune plante premergătoare pentru c. sunt trifoiul, lucerna şi leguminoasele - la noi se cultivă chiar după cereale. Deasemenea, este bună premergătoare, la rândul ei, pentru toate cul„ turile, care cer un pământ curăţit de burueni. Pentru însămânţare, se vor avea în vedere mai multe condiţiuni: o arătură adâncă d'; toamnă, o gunoire îndestulătoare, bălegarul fiind îngropat încă înaintea iernii sub brazda unei arături de 10-12. cm. adâncime. Peste iarnă, arătura se lasă în brazdă crudă, iar primăvara se lucrează numai cu grapa sau cultivatorul.
    Cultura. Epoca cea mai prielnică pentru însămânţare este în prima jumătate a lunii Aprilie. O sămânţă bună trebue să aibă un procent de încolţire variind între 85-90 şi pusă pe o tablă înroşită, să se salte în sus
 - Kerenyi şi Pârvulescu. Cantitatea necesară unui ha., în acest caz, este de 70-90 kgr. la *10-12 cm. depărtare între rânduri şi la
 5-6 cm. adâncime. După semănat, arătura se grăpează sau se tăvălugeşte - după natura solului. După 5-6 zile planta răsare. După
 15-16 săptămâni ea este matură.
   Recoltarea se face, practic, cam pe la mijlocul lui August, atunci când c. îngălbeneşte şi scuturând-o împrăştie în jur polen. Planta este tăiată de la suprafaţa solului sau este deadreptul smulsă. Este însă preferabil a fi tăiată cu secerea sau, în cazul când este prea mică - 2 m. bunăoară - cu cositoarea mecanică. După aceasta este strânsă în mănunchiuri, care se lasă pe câmp, pentruca să se usuce, vreme de 3-5 zile. In urma uscării, c. este legată în braţe potrivit de groase, care sunt transportate apoi în gospodărie şi aşezate în clăi, peste care se pun paie, pentruca ploaia şă nu înegrească plantele. Un ha. de c., în mijlociu, poate produce 7-8000 kgr. de braţe uscate.
   C. de sămânţă cere o cultură deosebită de cea de fuior. Pentru a o obţine, se seamănă numai 8 kgr. la ha., la 60-70 am.' depărtare între rânduri. Când plantele au atins înălţimea de 12 cm. se răresc, lăsând o distanţă de 15 cm. pe rând între ele, iar când, au ajuns la 45-50 cm. se muşuroesc. Pe la mijlocul lui August se recoltează indivizii masculi, lăsându-se numai plantele femele, care sunt încă verzi şi în plină vegetaţie. In Septembrie se taie si acestea, iar mănunchiurile se bat pe o scândură peste care s’a pus un aşternut: cele dintâiu seminţe care sar sunt cele mai bune, şi numai ele trebuesc păstrate. Producţiunea de sămânţă este de 450-500 kgr. la ha.
   Prelucrarea c. urmează mai multe faze: topitul, bătutul, meliţatul şi pieptănatul.
   Topitul se face în ape curate şi călduţe, în 4-5 zile - în lunile de vară. Se obţine în acest caz un fuior alb, moale şi rezistent. In gospodăriile mari, operaţia topitului se face în basinuri speciale, în care alimentarea cu apă şi scurgerea se pot regula după necesităţi. Dăm după Kerenyi şi Pârvulescu, dimensiunile unui bun bazin: lungimea 20 m., lăţimea 20 m., adâncimea 0,90 m., nivelul apei fiind la 0.80 m. Capacitatea lui este de
 1 Yl vagon de c., care poate fi topită în 7 zile. Când lemnul a devenit sfărâimicios, iar fuiorul se deslipeşte cu uşurinţă şi în toată lungimea lui, c. poate fi socotită ca topită. In acest moment se scoate, se spală şi întinde la soare pentru a se usca.
   Urmează apoi operaţia bătutului. Aceasta se face cu maşina specială sau cu mâna. In gospodăriile ţărăneşti, bătutul se face cu un fel de maiu zimţuit, pentru a se sfărâma lemnul din tulpini, sau pe o masă prevăzută cu
 2 cuţite de lemn.                   '
   Meliţatul are de scop să cureţe cât mai
 bine fuiorul, să-l răsfire şi să-l facă mai moale. Operaţia aceasta se execută cu un instrument special, numit meliţă.
CÂNEPA CODRULUI-CANIS
622
   In general la 100 kgr. c. topită şi uscată se obţin 12-18 kgr. fuior şi 4-5 kgr. câlţi.
   Duşmanii c. sunt de natură vegetală şi ani. mală. Adesea lanurile sunt invadate de Cus-cuta europaea - cuscuta sau tortelul care trebue imediat stârpită. O boală de natură
criptogamică este cancerul produs de ciuperca Peziza Kauffmaniana, cum şi mucegaiul, datorit lui Botrytis infestans. Dintre insecte,
c. este atacată de larva cărăbuşului _ Melo-lontha - cum şi de o lepidopteră, Botys nu-bilalis - molia porumbului.
   CÂNEPA CODRULUI. - Bot. Eupatorium
Fier. 900. — CÂNEPA CODRULUI.
cannabinum L., plantă perenă erbacee, din fam. Compositae. Tulpina rigidă, erectă, frun_ ze dinţate pe margini, flori roşii, dispuse în capitule şi acestea în corimbe. Creşte prin
locuri umede. înfloreşte Iulie-August. - Fig.
900.^
   CÂNEPIOARĂ. - Bot. - Eupatorium canna. binum L. _ v. cânepa codrului.
   CANEPIŞTE. Denumire întrebuinţată pentru a arăta un lan de cânepă. - v. ac.
              CANEVAS. - Topogr. - Scheletul sau baza, formată din o serie de triunghiuri, pe care se sprijină ridicarea detaliilor unui plan al terenului.
   CANIŞ. - Zool. - Gen de Mamifere din fam. Canideae. Animale cu 42 de dinţi, cu 3-lea molar inferior foarte mic sau chiar lipsă. Craniul alungit. C. se împart - după Huxley . în- 2 grupe: Thooida şi Alopecoida. Cele din-tâiu prezintă o separaţie bruscă între frunte şi partea inferioară a museum-ului, aşa fel, încât a-ceste două regiuni formează între ele un unghiu mai mult sau mai puţin deschis. Coadă de lungime mijlocie şi relativ puţin stufoasă. Pupile circulare. Animale diurne.
   I.    Thooida cuprinde 1 - C. Ja-vanicus Desm., răspândit în sud-estul Asiei, dela Himalaia până la Borneo.
   2- C. lupus L. - v. lup.
   3-    C. aureus L. . şacalul -. Ras. pândit în India, Ceylon, Cauca-sia Asia mică, Turcia asiatică, Morea, Birmania, etc.
     II.       Alopecoidele au o frunte care se continuă pe nesimţite cu partea superioară a museum-ului. Coada lungă şi stufoasă. Pupila adesea ovală cu direcţie verticală. Animale nocturne. In această grupă intră:
   1-    C. procyonoides Gray - câinele Raton -răspândit în Japonia, în nordul Chinei şi în Ţara Amurului.
   2- C. vulpes - v. vulpe.
   3-    C. familiaris L. sin. C. domesticus. Au următoarele caractere fiziologice: apţi pentru reproducţie de la vârsta de 10-12 luni; animale lascive; masculul poate fecunda în orice timp; femela numai de 2 ori pe an, odată vara şi odată iarna, căldurile durând 10-15 zile; gestaţia durează 63 zile la rasele mari şi 59 zile la cele mici; de fiecare dată naşte
4-5 pui; aceştia au ochii închişi şi nu-i deschid, decât după 10-12 zile; durata vieţii este de obiceiu 14-15 ani. Serviciile aduse de c. sunt dintre cele mai utile: păzitori, de vânătoare, la pescuit, etc.
   Unii autori susţin că toţii câinii ar proveni din lup sau şacal, alţii pretind că şi vulpea ar fi contribuit la formarea raselor de câini. Câinele cel mai vechi ar fi Caniş milei» descoperit într’un strat dela sfârşitul faunei
                         Fig. 899. — TOPITORIA DE CÂNEPÂ a fabrîcei din PARDANI-Timiş.
 623
CANNA-CANTARIDÄ
glaciale. Era un câine de talie mică, intermediar între caracterele vulpii şi ale şacalului. In straturile mai recente sau găsit fosile de talie $i tipuri variate, cărora paleontologii
                              Fig. 901. CÂINE. — Delimitarea regiunilor corporale.
  le-au dat diferite numiri. Astfel din Caniş palustris ar proveni câinii de vânătoare, din Caniş matris optimae, cei ciobăneşti, iar din, Caniş leineri, ogarii.
 / f 1    \ • fl!. Si'/
 va./ V j-j
 J\
 8 -9
 Fig. 902. — CÂINE. A: pozitiuni bune alo urechilor. B: pozitiuni bune ale cozii; 1, în excitatie; 2, în mers; 3, în repaos; 4, jaret bun. C: 5, picioare scâlciate înăuntru; 6, conformaţie bună; 7, scâlciate în afară; 8, conformaţie bună; 9, conformaţie rea.
 CANNA. - Bot. - Gen de plante din fam. Cannaceae. Cuprinde multe specii cultivate în grădini.
 C. indica - v. belşiţă.
 C. edulis Ker., plantă vivace, rizom tube-ros, tija fermă, ajungând până la 2 m. înălţime. Flori roşii-orange.
 C. discolor Lin dl., plantă vivace, tija de
 2  m., frunze ovale oblongi, cele inferioare
 bătând în roşu sanguin, cele superioare cu vine purpurii. Flori roşii-orange, foarte frumoase.
   C. Annei Hort., tijă robustă, mai înaltă de 2 m.t frunze drepte, spice foarte numeroase, cu flori mari, de culoare galbenă în interior şi roşcate la exterior.
   C. latifolia IRosc., frunze ovale-oblongi, tijă de 1,70 m., flori pedunculate. Cea mai frumoasă specie a genului Canna.
   C. coccínea Mili., tijă de 1,50 m.t frunze ovale lanceolate cu margini ondulate şi membranoase. Florile dispuse în ciorchini, de culoare roşie. înfloreşte din Aprilie până în August.
   C.    limbata Roscoe, specie remarcabilă prin staminele sale petaloide, foarte mari, de culoare roşie-aprinsă înconjurată de o bandă de un galben auriu.
   C.    iridiflora Ruiz et Pav., cere o cultură în seră. Flori în ciorchini atâmători, lung-tubuloase, de culoare roşie-sângerie.
   Horticultorii au ameliorat mult speciile de Canna prin -seminţe şi prin hibridări. Cel mai renumit dintre aceştia este Crozy, din Lyon, care a obţinut cei mai mulţi şi mai frumoşi hibrizi.
   CANTAL. - Industr. agr. _ Brânză cu crustă rezistentă, fabricată în Franţa. Are forma u-nui cilindru - 30 cm. în diametru şi 35 cm. în înălţime. Se pune la chiag la temperatura de 320° C. Coagularea durează o oră. După închegare, laptele este aşezat într’un calup prevăzut cu un singur fund şi găurit şi se presează. Presarea durează 12 ore. După a-ceasta, brânza este dusă într*o cameră caldă, unde fermentează vreme de 2-3 zile. Insfâr-şit, se sărează - 2,50 kgr. pentru 100 kgr. de brânză. Urmează o nouă presare, după care lucru c. este dus în pivniţă, unde rămâne cel puţin 4 luni. Abia după aceasta,
 c. poate fi pus în consumaţie.
   CANTALUP. - Bot. - Sin. cantaloş. Varietate de Cucuimis Meló L., un fel de pepene galben foarte parfumat şi cu coastele proeminente şi sgrăbunţoase. Unii botanişti consideră această excelentă varietate de pepeni ca o specie deosebită, sub numirea de Cucu-mis Cantalup Ser. Numele de cantalup vine vine dela italienescul Cantaluppo, o vilă a Papilor, în apropiere de Roma, unde s*a obţinut mai întâi această varietate. - v. pepene.
                                                                                                   Panţu.
   CÂNTAR. - Fizic. - v. balanţă.
   CANTARIDĂ. - Ent. _ Litta vesicatoria,
 coleopteră din fam. Vesicantelor. Insectă lungă de 7-15 mm. de culoare verde-aurie, antene lungi, corselet transversal, elitre a-proape cât lungimea corpului. C. apare în luna Iunie pe frasin, căreia îi mânâncă frunzele, răspândind un miros puternic şi caracteristic. Femela depune în pământ oule, de culoare galben-murdară, în număr de 40-50. După 3-4 săptămâni apare larva, care îşi
CANTARIDĂ-CaP
624
 continuă ciclul de evoluţie în cuibul unei albine solitare _ viespe, bărzăun, etc. - unde mănâncă mierea gazdei. Aici se metamorfo-
F.g-. 903. — CANTARIDA — Adult şi A, larvă.
 zează într’un vierme alb, mare, hexapod, puţin mobil. După aceasta se înfundă în pământ, transformându-se în nimfă. _ Fig. 903.
   CANT ARIDĂ. - Med. - Substanţă obţinută din coleopterul Litta vesicatoria. Are un gust acru şi arzător; ingerată în doze mari determină o gastro-enterită gravă, însoţită de colici puternice, vomitări şi/diaree sanguino-lentă. Aplicată la suprafaţa corpului sub o formă de pomadă sau liniment, are o acţiune vesicantă, produce o erupţie vesiculoasă intensă, cu scurgerea unei serozităţi şi umflarea regiunei, după 8-10 zile vesiculele se usucă se formează un fel de cruste cari cad împreună cu perii ce le acoper, cari, însă, cresc din nou Se foloseşte pentru maturarea abceselor, ca stimulent în cicatrizarea plăgilor întinse şi pentru imobilizarea diferitelor regiuni mai ales la animalele mari în eforturi ale diferitelor articulaţii.
Fie. 904. — CANTHARELLU-S.
   Principiul activ este cantaridina, anhidrida acidului cantaridic, care fiind liposolubil, se absoarbe la suprafaţa pielii şi a plăgilor şi se elimină prin rinichi. Când absorbţia este masivă, în special luat pe cale bucală, produce nefrite parenchiimatoase grave, urmate de
 anurie. albuminurie şi uneori hematurie. Are acţiune excitantă asupra organelor genitale.
                                                                                                 A. H.
   CANTHARELLUS. - Bot. - Gen de ciuperci din fam. Agaricaceae cu picior central, fără vulvă, fără inel, nu este lăptoasă, putrezeşte fără să se înmoaie. C. cibarius este comună în păduri, toamna şi vara. Piciorul este de culoare galben-orange. Pălăria, cu marginile recurbate; are 3-6 cm. lăţime şi o culoare galben-brună. Carnea este brună, cu miros plăcut. C. aurantiacus şi C. tubaeformis sunt ■suspecte. _ -Fig. 904.
   CAOLIN. - Chim. - Argila cea mai curată. Rezultă cia produs final din descompunerea feldspaţilor. Se foloseşte foarte mult în industria porcelanului, etc.
   —      Ter. _ Pudră absorbantă, uşor astrin-gentă, foarte fină la pipăit. Sterilizată, se întrebuinţează la exterior pe plăgi, iar interior pentru a combate diareea.
   CAP. - Anat. - Partea anterioară a trunchiului, de care se leagă prin gât. C. conţine creerul şi cele mai multe organe de simţi/re. Baza scheletică este craniul. La cal capul este prismatic şi cu aspect ce variază după rasă: mic, uşor, expresiv şi fin la rasele u-soare perfecţionate; mare, greu şi fără expresie la cele mai multe rase de povară.
   Din punct de vedere al formei, deosebim:
 a. - cap pătrat, cu frunte largă şi faţa scurtă;
 b. - cap drept, cu profilul în linie dreaptă;
 c. - cap conic, subţiat către partea anterioară;
 d. - cap buscat, cu profilul convex în toată lungimea lui - berbecat sau de oaie -; e. - cap de iepure, cu profilul convex numai în regiunea frunţei; f. - cap cârn, - v. cârn -; g. - cap de rinocer, cu profilul concav numai în regiunea nasului. - Fig. 905.
   Ca direcţiune, capul poate fi: vertical, orizontal şi oblic. Cel mai preferabil este capul oblic.
   Ca ataşare cu gâtul, capul este: a. -r bine ataşat, când la locul de unire există o uşoară depresiune, care facilitează mobilitatea capului; b. - placat, când nu există depresiunea de demarcaţie între cap şi gât; nu este imobil;
 c. - descusut, cu depresiune foarte pronunţată la locul de ataşare cu gâtul; se observă la caii slabi sau cu gâtul subţire.
   La bou, capul se deosebeşte de al calului, prin prezenţa coarnelor şi prin fruntea mai largă. Taurul are fruntea mai largă şi mai puternică, iar coarnele mai groase şi mai
                 Fig. 905. — CAP BINE CONFORMAT, CÂRN, DE RINOCER, BERBECAT.
 625                                                   CAP DE   MORT-CAPACITATE
scurte decât vaca; pr-n castrare, coarnele se lungesc. Deosebim aceleaşi forme de cap ca şi la cal. - Fig. 906.
                              Fig. 906. — CAPETE DE BOI — A, profil uşor convex; B, profil concav.
   La oaie, capul este conic şi berbecat, iar faţa este acoperită cu lână _ rasa Merinos -sau cu păr scurt, numit jar. Cele mai multe rase de oi au coarne _ Fig. 907.
                               Fig 907. — CAPETE DE OAIE — frunte acoperită cu lână, cap pleşuv.
                                                             Capra are capul conic ca şi oaia, dar are profilul drept şi un smoc de peri sub bărbie.
   La porc, capul este conic şi terminat la partea anterioară cu râtul. Forma, lungimea şi profilul capului variază după rase: lung şi cu profilul drept la mistreţ şi la rasele europene primitive; scurt şi cu profilul concav la rasele perfecţionate.
   La câine, forma capului variază după rase.
   Păsările au în general capul mic, globulos şi prevăut cu cioc.                        G.  M.
   CAP DE MORT. - Ent. - Sin. strigă, sfinx, ştrîgoiu. - Ache-rontia atropos, fluture din fam.
Sphingidelor, având 12 cm. lăţime. Corp voluminos şi acoperit cu un strat subţire de perişori.
Pe torace firişoarele au o coloraţie galbenă şi sunt astfel dispuse încât alcătuesc desenul u-nui cap de mort. Abdomenul este înconjurat cu cercuri de culoare galbenă şi neagră şi traversat de o bandă Ion-                        Fig. 908.
gitudinală mediană, cenuşiu-albăstruie. Aripele anterioare sunt cenuşii-brune, cu desene galbene. Aripele posterioare sunt galbene, cu 2 benzi negre. Trompa mare, puţin mai lungă decât capul. Se hrăneşte cu mierea albinelor, pătrunzând în stupi, unde poate produce pagube importante. Fluture nocturn. Din pricina unei vesicule aşezate înaintea stomacului, prin deschiderea trompei, poate produce un sunet strident, asemănător cu acel al liliecilor. Larva - 13 om. - trăeşte pe cartof, datura, etc. Se recunoaşte după aceia că este de o culoare galben-verzuie, cu benzi oblice, pe marginea fiecărui inel. - Fig. 908.
   CAPACITATE, pentru apă. , Agrol. - Cantitatea de apă absorbită şi reţinută de pământ. Depinde de mărimea grăuncioarelor de pământ - la grăunciorii mai mici capacitatea pentru apă este mai mare - natura grăuncio-rilor humusul absoarbe şi reţine cea mai mare cantitate de apă - şi în special de spaţiul lacunar - mărime, formă, calibru.
   Ilmportanţă: corpora non agunt nisi fluida
-  nici un corp fără apă. Apa fiind cel mai important factor de vegetaţie, se înţelege că ne interesează de aproape capacitatea solului de a absorbi şi reţine apa. Din punct de vedere experimental, ne interesează următoarele stări ale apei: apa higroscopică - apa moartă sau fiziologic inactivă - apa capilară - capacitatea relativă sau apa fiziologic activă _ şi apa totală - capacitatea maximă sau totală pentru apă.
   Determinarea: apa higroscopică se determină cu exicatorul lui Mits,cherlich - sol în prezenţa SO4U2 10%, timp de circa 6 zile apa capilară se poate determina la solul în
CAP DE MORT. — Acherontia atropos.
 4a
CĂPĂSTRU
626
structură naturală ridicat cu ajutorul cilin-drelor pe care le punem apoi cu baza în apă, unde stau până la greutate constantă, sau solul în structură artificială, cu ajutorul cilindrelor Wolff-Wiahnschaffe. _ v. capilari-tate; apa totală - apa capilară, plus apa din spaţiile lacunare necapilare _ se poate determina la probe de sol în structură naturală, ridicate cu ajutorul cilindrelor de metal şi apoi vârâte complet în apă până la saturare, sau metoda Heinrich cu tuburi băgate în sol şi udate pe deasupra. In structura artificială se poate pune solul într’o pâlnie cu filtru şi apoi îl saturăm complet cu apă -Schubler -sau se poate lucra ca şi la apa capilară, însă vârîm compleţ tuburile Wolff-Wahnschaffe în apă - v. capilaritate. Se mai poate considera apa egală cu volumul spaţiului lacunar total aflat prin diferite metode. Apa care se află în spaţiile lacunare necapilare nu este reţinută, ci se infiltrează, gravitează către apa freatică, aşa încât în sol rămâne numai apa capilară. Este bine să se determine relaţiile solului cu apa, numai la solul în structură naturală. In afară de cele amintite, sunt încă foarte multe metode de determinarea apei din sol: conductibilitate electrică, alcool, centrifugare, etc. Un sol foarte nisipos nu are apă higroscopică; apa capilară poate ajunge până la 20% din greutate - depinzând de fineţea materialului iar apa totală circa 40%.
   Un sol argilos mijlociu are circa 8-10% apă higroscopică, circa 40% apa capilară şi circa 60% apă totală din greutatea solului. Un sol bogat în humus are circa 10-17% apă higroscopică, 50% apă capilară şi 70-100% apă totală. Pentru a mări capacitatea pentru apă se poate afâna solul prin arături, îngrăşa cu bălegar şi se are în grijă rotaţia plantelor.
   Capacitatea pentru aer este cantitatea de aer oe o poate reţine un sol. Depinde de natura so. lului, gradul de mărunţire, structura, cantitatea de apă, puterea de absorbţie, presiunea atmosferică, etc. Este antogonistă capacităţii pentru apă - cu cât estg apă mai multă în sol, ou atât va fi aer mai puţin şi invers. Cu cât «olul este mai organic, mai afânat, cu apă, mai puţină, absorbţie mică, cu cât presiunea este mai mare, cu atât solul conţine aer mai mult. Aerul este indispensabil în viaţa din sol şi în procesele fizico-chimice - strat izolator contra evaporaţiei, regulator al temperaturii solului, al schimbului de gaze, transportă vaporii de apă în sol, ia parte la reacţiuni, întreţine viaţa din sol, etc. Scăzând apa capilară - spaţiul lacunar capilar _ din spaţiul lacunar total, aflăm volumul spaţiului lacunar necapilar, care, obşinuit, este plin cu aer. Sunt şi aparate pentru această determinare. Când solul este uscat, atunci se află aer şi în spaţiile capilare. Intr’un sol cultivabil este bine să fie circa 15-20-30% aer din spaţiul lacunar
   total _ când are sub 6%, plantele sufăr. Circulaţia aerului în sol - permeabilitate pentru aer - se află cu aparate care dau timpul în care trece o cantitate de aer la o anumită presiune printr’un volum şi secţiune dată. A-fânarea solului - îngrăşarea cu aer - se obţine ^ prin lucrări technice-culturale - arături, gră-pări, bălegar, etc. - v. capilaritate, spaţiu lacunar, permeabilitate.
    Capacitatea pentru căldură este proprietatea ce o are solul de a absorbi şi reţine căldura “ cantitatea de căldură necesară să ridice temperatura unităţii de greutate, sau volum, cu 1° C. Depinde de natura şi culoarea componentelor solide, de conţinutul în apă şi aer al solului, de expoziţie şi înclinaţie, de suprafaţa de expunere, apoi de factorii în legătură cu razele solare: durata şi intensitatea de radiaţiune a soarelui, de starea higroscopică a atmosferei, etc. Isvoarele de căldură ale pământului sunt: razele solare -cel mai important isvor de căldură - activitatea microorganismelor, condensarea vaporilor, amestecarea, reacţiunile chimice exotermice, căldura internă a globului. Se determină încălzind corpul respectiv la o anumită temperatură şi vârându-1 în apă cu temperatura apei şi astfel vom şti câte grade de căldură a cedat corpul respectiv - operaţia se face cu calorimetrul. Căldura specifică a apei este de 1,00, a nisipului de quarţ 0,200, a carbo-natului de calciu 0,210, a argilei 0,220, a humusului 0,50. Aceste cifre sunt raportate la greutate. Determinarea la unitatea de volum dă: apă 1,00, nisip de quarţ 0,520, carbonat de calciu 0,570, argilă 0,560, humusul 0,600 - deci căldura specifică variază între 0,5-0,6 calorii.            Amil. Vas.
    CĂPĂSTRU. Harnaşament pentru a-plioat şi ajustat pe capul animalului. C. e format din o serie de curele, catarame şi inele; bucăţile de piele _ curea - au numiri în legătură cu regiunea capului pe care se sprijină, aşa: cefarul format din o bucată de piele lată şi cusută în dublu, trece îndărătul urechilor peste ceafă şi se desface la fiecare capăt în două bucăţi; fruntarul e la baza urechilor peste frunte şi la fiecare capăt are un inel de care se prinde câte o ternii“ naţiune a cefarului pentru a nu luneca înapoi; subgâtarul leagă celelalte 2 capete a cefarului pentru a-1 opri să cadă în faţă; ftd**' carul este prins între cefar şi frontal; hotarul “ botniţa - trece de jur împrejurul botului, fiind adeseori format din 2 piese, una deasupra şi alta dedesubtul botului. C. care este harnaşament de legare poate fi ades scos de cal din cap şi de aceia se poate în-trebuinţa căpăstrul de forţă Ia caii nărăvaşi, la armăsarii răi când sunt duşi la montă, etc.. care este un c. din piele cusută în două sau împletită şi bine ajustat pe capul calului.
 C.  pot fi şi mai simple sau chiar mai com-
627
CĂPĂŢÂNOASĂ-CAPILARITATE
plicate, având garnituri felurite, iar nomenclatura pieselor variază dela o regiune la alta. - Fig. 909.                           P.  F.
                          Fig. 909. — HARNAŞAMENT — 1. cefarul; 1 bis, căpetea; 2-2 căpăstru; 3, ochelari; 4, botniţa căpă-strului; 5, botniţa căpetelei; 6, dârlogi sau hăţuri; 7, pana căpăstrului.
   CĂPĂŢÂNOASĂ. - Bot. - Echinops sphae-rocephalus L. _ v. rostogol.
   CAPELET. - Zoot. - Umflătură moale şi nedureroasă, aşezată la cal pe vârful osului calcaneu, care formează cotul piciorului dinapoi. Este o igromă provenită prin con tu -ziuni sau iritaţiuni repetate produse în vârful cotului, care strivesc ţesutul conjonctiv sub-Gutanat şi provoacă formarea unei pungi pline cu lichid seros. De regulă nu produce şchio-pătură, dar constitue o deformare neplăcută a regiunei şi este foarte greu de vindecat. Caii care au capelet, obişnuiesc să lovească cu picioarele de dinapoi.             G. M.
   CAPERE. - Bot. _ Condiment fin furnizat de mugurii floriferi recoltaţi dela arbustul spinos şi căţărător Capparis spinosa L. Vegetează spontan şi se cultivă în Europa de Sud; la noi se menţine numai în sere reci. A-cest produs se suroghează cu fructe de colţunaş « Tropaeolum majus - şi cu muguri floriferi de Cal ce a-Calului - Caltha palustris.
                                                                                      C. G. Georg.
   CAPIE. - Zoot. - Se spune despre o oaie bolnavă de ciăpiere. - v. ac.
   GĂPIERE. - Med. Vet. - Boală provocată de aşezarea în creer a teniei, care trăeşte în intestinul câinilor. Animalul bolnav prezintă următoarele simptome: trist, ochii congestionaţi, se poticneşte, se învârteşte mereu în jurul ei însăşi, etci. Boala nu are tratament curativ şi e urmată de imoarte. Creerul oilor atinse de c. va trebui să fie ars, pentru a nu fi mâncat de câini.
 CAPILARE. - Fiz. - Tuburi metalice sau de sticlă cu un diametru interior foarte mic. Tot capilare sunt şi spaţiile dintre particulele teroase cu un astfel de diametru. - Fig. 910. CAPILARE SANGUINE. - Anat. - Con-
 ducte cu pereţi subţiri şi transparenţi, cu un diametru variabil între 6-30 p* în care circulă sângele sau limfa. Ele sunt anastomozate, formând reţele mai mult sau mai puţin dense, adaptate texturii ţesuturilor şi organelor în care se află. In regulă generală capilarele sanguine fac legătura între artere şi vene. Totuşi se pot găsi reţele de capilare interpuse, fie numai între artere, fie numai între vene, constituind sistemul port,. Sistem port-arterial găsim în glomerulul renat interpus între 2 artere şi în ficat sistem port venos, aşezat între două vene. Capilarele sunt formate dintr’un endoteliu şi o membrană bazală. Endoteliul e format dintr’un strat de celule turtite, alungite în direcţiunea capilarului, prezentând din loc; în loc nişte orificii numite stomate - lacune intercelulare
 - şi stigmate - lacune intercelulare - pe unde se fac emigrările diapedetice a leucocitelor din capilare. La exteriorul membranei există în mod constant câteva elemente contractile, aşezate în sensul marelui ax al capilarelor. La nivelul capilarelor se fac schimburile nutritive între sânge şi ţesuturi. 'Capilarele limfatice sunt ceva mai largi, având un calibru cuprins între 20-100 diametru. Ele nu sunt interpuse între două vase: aferent şi eferent, ci iau naştere în ţesutul conjonctiv sub formă de degete de mănuşă şi se continuă cu ve-nulele limfatice, căci limfa circulă într’o singură direcţie, dela periferie în spre interior.
                                            G. R.
   CAPILARITATE. - Agrol. - Fenomen de ascensiune a apei prin spaţiile lacunare capilare. CapiJarele sunt locurile goale rămase între grăunciorii sau agregatele pământului şi care formează tubuleţe fine, numite încă şi vase sau tuburi capilare - circa 0,25-0,50 mm. diametru. Ridicarea apei în aceste tuburi fine din profunziune până la suprafaţă, se datoreşte forţei de adeziune a apei de pereţii tubului, forţă care este mai mare decât puterea de coeziune a moleculelor apei între ele şi decât gravitatea. Ascensiunea apei capilare depinde în special de: calibrul spaţiului lacunar - structură - apoi de mărimea grăuncio-rilor - textura - de natura grăunciorilor, de
  Fig. 910. — FENOMENE DE CAPILARITATE.
  a, a = ascensiunea apei în tuburile capilare; '
  b, b = căderea mercurului în aceleaşi tuburi.
  înălţimea de ascensiune, de temperatură, de concentraţia apei în săruri, de conţinutul în aer al apei şi solului - la un sol umed apa capilară se urcă mai uşor. Aproape de pânza
CAPIL1ŢIU-CAPITAL
 628
 de apă freatică, viteza de ascensiune a apei capilare este mai mare şi ea scade cu înălţimea. Intr’un sol prea argilos - fără structură - vasele capilare fiind extrem de fine, apa nu se mai poate ridica prin ele, din cauza fricţiunei mari dintre apă şi tuburile capilare prea înguste. Importanţa capilarităţii este covârşitoare, întrucât ea poate face aprovizionarea cu apă a straturilor dela suprafaţă pe timp de secetă. Apa conţinută în tuburile capilare, circulă aşa de încet, încât ea este folosită de către plante - apa fiziologic activă. Capilaritatea se determină la solul în structură naturală: prin observaţiunl pe pro-file asupra timpului şi felul cum se ridică apa, cu ajutorul probelor de sol ridicate în cilindre şi cu oapilarimetrul lui Korneff. La solul în structură artificială, capilaritatea se determină cu tuburile Wolff-Wahnsckaffe, capilarimetrul lui Versluys, capilarimetrul lui Weiland, aparatul Wjalhnschaffe, aparatul Cluj
- acestea două din urmă servesc numai pentru determinarea vitezei de ascensiune capilară. In tuburile pentru determinare se pune solul căruia i se dă anumită aşezare, se vâră apoi tubul cu baza în apă sau se aşează pe hârtie de filtru şi de aici apa se va urca prin capilare până la suprafaţa solului din tub. Prin cântărire aflăm apa absorbită de vasele capilare şi deci volumul total al acestora. Spaţiile largi care nu permit ascensiunea apei, se numesc spaţii lacunare necapilare. Spaţiile lacunare capilare şi spaţiile lacunare necapilare, loate la un loc constituesc spaţiul lacunar total. Spaţiul lacunar capilar, faţă de cel necapilar, trebuie să fie în medie de 3:1-75% capilar si 25% necapilar.
   In cazul solului, unde pereţii tuburilor capilare nu sunt verticali şi nici nu sunt formaţi din grăunciori egali ca mărime şi natură
- totuşi grăunciorii presupuşi uniform amestecaţi şi aşezaţi, ceeace desigur că nu se întâlnesc în natură -. Mitscherlich a stabilit o formulă care dă suprafaţa - F - a tuburilor capilare, sau înălţimea de ascensiune - h - a
                     2 h Wc h Wc
Fy
apei:        F  =--------= ------- de unde h =
                    2 y        y
şi unde Wc este cantitatea de apă ridicată capilar şi y este constanta capilarităţii apei -Zunker foloseşte şi alte formule. Deasemeni, sunt formule pentru aflarea vitezei de ascensiune, a timpului de ascensiune, etc. Capilaritatea se poate influenţa prin: 1“ Amestec de grăunciori de diferite constituţii şi mărimi
- influenţabil de om în oarecare măsură -.2-Gruparea şi aşezarea grăunciorilor - structura - în agregate mijlocii 1 -3 mm. diametru
- a căror aşezare să fie mijlociu de afânatâ -spaţii lacunare capilare în cantităţi şi calibru optim. Pentru aceasta, în soluri cu structură nedesvoltată se poate da calciu sau marnă şi în special materie organică - bălegar, etc.
• care produc humus şi a cărei funcţiune de
 ciment natural este cunoscută. 3- Menţinerea în stare umedă a solului - înmagazinarea apei prin arături adânci de toamnă, mijloace de reţinerea zăpezii, păstrarea apei prin lucrări de întreruperea capilarităţii la suprafaţă şi presarea stratului dela 8-10 cm. de sub suprafaţă - compactoare, compresoare -, lucrări potrivite cu natura solului, cu soiurile de plante, etc.  4- In               cazuri foarte rari şi de
 este posibil, se poate                năzui la ridicarea apei
 freatice.
   In general, un sol cu o proporţie bună de argilă brută _   circa                  33% -, nisip -  circa
 58% -, humus     5“ 10 - şi calciu - 1 % .,              apoi
 bine şi la timp lucrat, va oferi totdeauna con-diţiuni optime de capilaritate - v. capacitate pentru apă, spaţiul lacunar. Amil. Vas.
   CAPILIŢIU. - Bot. - Totalitatea filamentelor sterile, subţiri, divers întretăiate şi ornamentate, din sporangiul unor Myxomicete şi Gasteromycete. Au rol în deschiderea sporan-gilor, fiind foarte higroscopice.
   CAPISTERE. Albie de dimensiuni potrivite, în care se cerne făina şi se prepară aluatul de pâine, în fabricaţia casnică.
   CĂPIŢĂ. Nume dat unei grămezi de fân, intermediară între polog şi claie. De obiceiu în c. fânul stă numai pe câmp, şi numai cât timp se usucă.
   CAPITAL. - Econ. - Este al treilea factor de producţie, alături de natură şi imuncă. Capitalul este instrumentul muncii; capitalul şi munca nu pot fi socotite ca egale, cu atât mai mult munca, nu poate fi subordonată capitalului.
   Din punct de vedere economic, capital este orice bun economic de o oarecare importanţă, deci nu este numai bogăţia care serveşte să procure un venit posesorului ei, independent de munca acestuia, adică bogăţia care aduce o rentă, nici numai bogăţia economisită şi destinată producţiei şi exploatării muncii. Pământul, bogăţiile naturale -căderi de apă, mine, etc. - toate bogăţiile productive, sunt capitaluri. Capital poate fi în monedă, în proprietăţi, în materii prime, în sămânţă, în maşini şi scule, în mărfuri, etc., după situaţia economică a posesorului capitalului.
   Bogăţiile productive folosite sunt capitaluri vii sau active, bogăţiile productive nefolosite sunt capitaluri moarte.
   Este fix capitalul care, folosit în producţie, rămâne, într’o privinţă, acelaş şi după producţie. Acest capital, numit şi capital de investiţie, este reprezentat prin instrumente de producţie, care se conservă, bine înţeles cu uzurele sau pierderile inerente, dealungul u-nei serii de producţii. Este circulant, capitalul care este consumat în timpul producţiei şi anume: sumele necesare pentru materii prime, combustibil, materii fabricate, materii de în-
 629
CAPITAL
 treţinere, salarii, etc., sumele necesare pentru schimb sau pentru consum.
   Proprietarii de capitaluri fixe sau circulante, fie că le folosesc singuri în operaţiile economice, fie că fac şă fie întrebuinţate de alţii, sunt capitalişti.
   Capitalurile folosite de proprietari sunt capitaluri productive, celelalte capitaluri lucrative.
   Când capitalurile sunt folosite de alţii, aduc proprietarilor un venit, care pentru capitalurile fixe se ckiamă chirie, rentă; pentru capitalurile circulante se cheamă dobândă, dividend. In cazul al doilea, împrumut de consumaţie. In aceste situaţii poate fi vorba de rentabilitatea capitalului nu de productivitatea lui, poate fi vorba de câştig fără muncă personală, actuală. C. a început, la cei vechi, ca instrument de muncă, pentru a deveni, târziu, în mâna celor bogaţi, un instrument de exploatare a muncii altora.
   Capitalul ca factor de producţie, primul factor de producţie, este totuşi un produs al muncii şi naturii, el nu este niciodată numai muncă acumulată, cristalizată, deci capitalul nu poate fi creat fără capital.
   In formaţia capitalurilor joacă rol şi abţinerea de la consum, abstinenţa, economia, precum poate juca rol, un viciu de repartiţie, când produsele bogăţiilor sunt cu mult prea mari, faţă de necesităţile de consum, sau prevederea, cumpătarea şi alte virtuţi morale. Economia nu este însă socotită ca generatoare de capital, decât atunci când bogăţia este asimilată cu acumularea de monedă. Cu toate că şi înlăturarea risipei în producţie, poate fi, indirect, prin sporirea produsului, generatoare de capital, economia nu poate fi socotită ca un factor de producţie, decât a-tunci când e folosită în producţie sub formă de capital. Dar originea capitalului nu trebue căutată numai în economie ci şi în forţă, în abilitate, în şansă, în politică, uneori în nedreptate şi chiar în acţiuni necinstite.
   După starea în care se află, capitalul poate fi funciar sau mobiliar. Terenurile agricole, terenurile industriale, casele, etc., constituie capitalul funciar; acesta poate fi colectiv, familial, individual. Averea mişcătoare, mijloace de transport, vite, mobile, monede, acţiuni industriale, miniere, bancare, comerciale, etc., rente, titluri, obligaţii, etc., cons-titue capitalul mobiliar, şi când averea e în bani sau hârtii de valoare, ea constitue ca-pitalul-monedă, sau capitalul fiduciar.
   După raportul cu societatea, capitalul poate f,i social - când e produs de societatea economică pentru un folos ulterior, de obiceiu, general -, poate fi particular - când e produs de un om bogat, pentru folosul propriu. In-tr o societate comercială, capitalul social este capitalul societăţii sau totalitatea capitalurilor individuale ale membrilor ce alcătuesc so-
cietatea; suma de bani băgată în întreprindere pentru realizarea scopului ei.
   Capitalul, în orice sens ar fi luat, social sau particular, reprezintă totdeauna factorul economic principal în raporturile economice de astăzi - de producţie, schimb, consum sau repartiţie - şi un agent viu şi indispensabil în evoluţia şi progresul societăţii noastre.
   Capitalul dă naştere şi alimentează toate importantele noastre instituţii economice, între care putem cita: Creditul, Banca, Târgul, Bursa de valori, Bursa de mărfuri, etc. - v. bancă, bursă, credit.                  N. Ghiul.
   Capital agricol. - Prin capital agricol se înţelege totalitatea elementelor ce compun averea exploataţiei agricole şi cari concură la producţie.- E. Laur. Pentru a circumscrie diferitele elemente din care se compune capitalul, trebue să facem o diferenţiere, cât mai lămurită, între exploataţia agricolă, întreprinderile anexe şi comptul privat al întreprinzătorului. Din examinarea elementelor ce compun capitalul agricol, reese lămurit că ele pot să formeze mai multe categorii, toate înglobate sub denumirea de capital agricol. De sigur, că fiecare categorie poate fi împărţită în subdiviziuni. In consecinţă, distingem următoarele capitaluri:
   1-    C.-pământ: pământul propriu zis, cu toate condiţiile sale de cultură şi climă, bălţi, eleştee, etc. 2- C. îmbunătăţiri: îndiguiri, drenaje, etc.; 3- C. construcţii: clădiri, împrejmuiri, etc.; 4- C. pomi fructiferi; 5- C. forestier; 6- C. vie; 7- C. avansuri făcute a-supra culturilor: ogoare, însemânţări, etc.; 8- C. vânat şi piscicol; 9- C. animale: bovine, cai, ovine, albine, etc»; 10- C. mort sau c. instrumente şi maşini: pluguri, butoaie, diferite unelte, etc.; 1 1 - C. provizii sau produse în magazie: furaje, mărfuri agricole, etc.; 12-C. bani sau creanţe: bani în casă, creanţe. Totalitatea acestor elemente reprezintă activul. Totalitatea datoriilor constitue pasivul. E. Laur, unul dintre renumiţii autori moderni dela care împrumutăm cele ce urmează, împarte c. agricol în două mari grupe: c. de exploataţie şi c. de exploatare.
   C. exploataţiei cuprinde elementele constitutive ale proprietăţii agricole, adică: pământuri, clădiri, îmbunătăţiri funciare, si arbori. C. de exploatare cuprinde elemenetele cari iau parte la exploataţia proprietăţii, adică: vitele, capitalul mort, capitalul circulant şi avansurile asupra culturilor.
   In tabloul ce urmează, se găseşte o clasificare practică a c. active agricole:
   Capitaluri agricole active:
   I.  Capital exploataţie.
   1-  Pământuri de diferite naturi;
   2-    îmbunătăţiri: îmbunătăţiri funciare de lungă durată;
   3-    Construcţii: clădiri, împrejmuiri, suprafeţe construite, curţi, drumuri, etc.;
CAPITAL
630
 4- Plantaţii: a. - Arbori fructiferi; b. - Păduri, arbori răsleţi, perdele de protecţie, etc.;
 5- Vânat, eleştee şi iazuri) de peste,
   II. Capital de exploatare.
   1-    Inventar: a. - Viu, vite de muncă# sau animale de rentă; animale domestice; b. -Mort, sau instrumente şi maşini: instrumente manuale sau cu tracţiune, maşini, motoare, mobilier, etc.
   2-    Capital circulant: a. - Provizii: produsele domeniului, material auxiliar cumpărat, material pentru reparaţie; b. _ Bani şi creanţe: numerar, creanţe, titluri.
   3-    Avansuri asupra culturilor: avansuri făcute asupra recoltelor viitoare: arături, îngrăşăminte, însămânţări, etc.
   CAPITAL EXPLOATAŢIE. O clasificaţie raţională a exploataţiilor agricole trebue să se sprijine mai mult pe rolul ce-1 joacă conducătorul lor, decât pe întinderea ce-o ocupă. După acest criteriu, deosebim următoarele exploataţii:  I-   Exploataţie  foarte  mică; 2-
 Mica exploataţie ţărănească; 3-Exploataţie ţărănească mijlocie; 4- Marea exploataţie ţărănească; 5- Marea exploataţie; 6. Marea proprietate funciară - latifundia.
   Exploataţia foarte mică, denumită şi parce. Iară, nu poate să dea de lucru suficient şi nici să hrănească pe acela ce o cultivă. Exploatatorul trebue să aibă în consecinţă venituri accesorii.
   Mica exploataţie ţărănească, dă de lucru în tot timpul anului cultivatorului şi soţiei sale, copii adulţi nu mai găsesc însă ocupaţie. Agricultorul şi soţia fac toate muncile şi nu recurg la mână străină decât numai excepţional.
   Exploataţia ţărănească mijlocie. Munca soţilor nu este suficientă. Ei trebue să fie ajutaţi fie de copii în stare să lucreze, fie de lucrători salariaţi.
   Marea exploataţie ţărănească. Va recurge pentru supravegherea personalului la logofeţi sau alte ajutoare similare, oare însă vor lua parte şi la diferite munci.
   Marea exploataţie. Conducătorul ei este ajutat de administrator sau persoane având atribuţii analoage, adică cari nu fac munci agricole în mod constant.
   Marea proprietate funciară - latifundia -sunt domenii ce cuprind mai imulte exploataţii depinzând de o administraţie centrală. In urma exproprierii nu a rămas în ţara noastră decât un număr foarte restrâns de astfel de proprietăţi.                  ,
   Capital pământ. Cuprinde pământul cu toate condiţiile sale culturale şi materiale, dreptul de folosinţă parţial al solului, izvoare, cursuri de apă, bălţi, eleştee, etc. Agricultorul proprietar poate să-l folosească aşa cum crede de cuviinţă în limitele fixate de diferitele legiuiri.
   Capital îmbunătăţiri. Prin acest termen înţelegem îmbunătăţirile funciare de lungă durată cum e cazul îndiguirilor, drenajelor, irigaţiilor, etc. Capitalul îmbunătăţiri nu este productiv decât în mod indirect. Scopul său este de a creia un ansamblu de condiţii, cari să permită diferiţilor factori naturali, cari cion-tribue ca producţia să aibă o mai mare eficacitate.
   Capital construcţii. Din acest fel de c. fac parte toate oonstrucţiile exploataţiei agricole, cari sunt fixate de pământ. In c. construcţii se înglobează lucrări de amenajare exterioare, conducte de ape, drumuri, împrejmuiri, poduri şi lucrări analoage. La estimarea valorii unei construcţii, trebue ţinut seama şi de valoarea terenului pe care se află, întrucât acel teren a fost substras culturii.
   C. construcţii poate fi împărţit după cum urmează: 1- Clădiri, 2- Amenajament exterior, 3 Terenurile ocupate de clădiri, curţi, drumuri, 4- ^Dreptul de folosinţă al clădirilor şi drumurilor.
   C. plantaţii. Din acest c. fac parte pomi fructiferi, păduri, vii, perdele de protecţie şi orice alte plantaţii de lungă durată. Acest c. se deosebeşte de clădiri şi de inventarul mort prin aceea, că posedă el însuşi facultăţi productive.
                                  CAPITAL DE EXPLOATARE.
   C. animale, sau inventarul viu, cuprinde în ţara noastră boi, cai, râmători, oi, capre, catâri, bivoli, păsări, iepuri de casă, albine, viermi de mătase, câini, etc. După scopul urmărit de agricultor, putem să împărţim inventarul viu în două categorii şi anume: în vite de muncă si vite de rentă. Ca şi c. plantaţii, c. animale, are proprietatea de a fi productiv, chiar şi fără intervenţia omului.
   Inventarul mort «au capitalul instrumente şi maşini, cuprinde toate obiectele şi imobilele, cari pot fi folosite de mai multe ori mtr o exploataţie. E greu să stabilim o limită între maşini şi unelte. Totuşi s’ar putea înţelege prin unelte, obiectul în a cărei folosinţă mâna omului joacă rolul principal, pe când maşina este auxiliarul în utilizarea căreia forţa motrice joacă rolul preponderent, rolul omului limitându-se la conducere şi supraveghere.
   C. circulant. Prin această denumire se înţelege un anumit număr de elemente ale a-verii, ce nu sunt întrebuinţate decât o singura dată în cursul producţiei. Această folosire unică, provoacă dispariţia lor totală sau m parte. C. circulant se împarte în c. provizii şi c. numerar şi creanţe.
   Sub denumirea de c. provizii sunt cuprinse toate proviziile produse sau cumpăratele exploataţie. Ele pot fi destinate vânzării - ca-zul mărfurilor agricole - sau să servească la producţie - materiile prime sau semilucrate.
631
CAPITALISM-CAPRĂ
   C. numerar şi creanţe, cuprinde bani lichizi şi creanţe. In acest c. sunt înglobate numai creanţele în legătură directă cu profesia directă a agricultorului, cum sunt creanţele în cont-curent sau carnetele de economie. Titlurile hipotecare, obligaţiile, împrumuturi de Stat, acţiuni sau alte valori similare nu sunt c. agricole.                          A. Frunz.
   CAPITALISM. Este regimul social-economici, a cărui structură este dată de rolul preponderent, pe care îl are capitalul în producţia bunurilor, faţă de munca, pe oare o stăpâneşte şi o comandă.
   Capitalismul modem după normele fixate de economistul Werner Sombart, îşi bazează organizaţia economică pe schimb, prin colaborarea în procesul de producţie a proprietarilor mijloacelor de muncăi cu lucrătorii fără proprietate, şi este dominată de principiul beneficiului şi al raţionalismului economic.
   Agricultura intrată, în sistemul capitalist, de dată mai recentă, îşi fixează deasemeni drept scop al oricărei întreprinderi agricole, principiul beneficiului.
   Cercetările ştiinţifice şi perfecţionarea technicei agricole ca în orice ştiinţă aplicată, conlucrează împreună cu toate celelalte măsuri pentru ridicarea agriculturii, în vederea sporirei şi îmbunătăţirei producţiei agricole, deci pentru mărirea beneficiului.
   Toate formele de proprietate mare, mijlocie sau mică, se încadrează perfect în noul sistem al capitalismului agrar.
   Ultimile măsuri de organizare a agricultu-rei în Germania, sub actualul regim naţio-nal-socialist ne indică originalitatea încadră-Tei producţiunei şi proprietăţei ţărăneşti, în sistemul capitalismului agrar.
   Economia ţărăneasca de la noi — sub forma de economie familială de altă dată tinde să dispară complect, dând loc economiei capitaliste!; iar forma de îndrumare a agricul-turei ţărăneşti în cooperaţie îmbracă tot ac€-laş caracter al capitalismului agrar.
                                                                                                   C. Jor.
   CAPITAT. - Bot. - Sin. capitatus. Denumire întrebuinţată pentru a arăta că un organ se termină într’o măciucă mai mare sau mai mică. Ex.: stigmatul de la Polygonum, Cuscuta, etc.
   CAPITUL. - Bot. - Inflorescenţă la care florile sesile sunt fixate pe faţa lăţită a axei primare. Suprafaţa plană imai mult sau mai puţin rotundă, este înconjurată de bractei, cari în totalitate alcătuesc involucrul. Ex.: păpădia, floarea soarelui, etc. - Fig. 911.
   CAPPARIDEAE. - Bot. - Familie de plante Dycotiledonate. Erbacee anuale, arbuşti, sau arbori. Răspândită în regiuni tropicale şi temperate. Gen.: Capparis. - v. capere.
   CAPRĂ. - Zoot. - Rumegătoare din genul ca vi comelor, sub-familia caprovinelor.
   Origina. Din punct de vedere zoologic, ca.
 prele sunt înrudite cu oile, având origina comună. Formele de astăzi se crede că ar fi apărut în ,.terţiar“, iar dela această dată până în zilele noastre, conformaţia caprelor s’a schimbat relativ puţin. Domesticirea caprelor se crede a fi foarte veche. In grotele rămase din epoca de piatră . din Spania şi Franţa . sau găsit diferite desene de capre a căror linii nu diferă prea mult de aceea a caprelor de azi. Locuitorii paluştri creşteau caprele în număr mare, mai ales la începutul erei de piatră; către sfârşitul acestei epoci, numărul caprelor diminuiază în favoarea oilor. Asupra originii caprelor europene sunt o mulţime de păreri. Astfel, August - citat de Pusch - crede că ele au derivat din 3 tipuri diferite: capra hircus strepsiceros), C. h. en-sicornis şi C. h. palustris. C. h. strepsiceros a fost răspândită mai mult în Vestul Europei, iar în peninsula Scandinavică trăia C. h. ensicornis. Capra palustră se crede că ar fi dispărut. C. h. strepsiceros a dat naştere la două varietăţi celtice, care în decursul timpului sau răspândit mai mult în Europa şi
                             Fig. 911. — CAPITUL la Calendula. — 1. văzut din fată; 2, văzut din spate, pentru a se arăta involucrul; 3, sect. longitudinală; 4, floare tubuloasă centrală; 5, floare periferică.
 s*au curcit cu C. h. ensicornis. Din această curcire au rezultat varietăţile de capre care se găsesc astăzi în Europa. Adametz, crede că actualele capre îşi trag originea din: Capra Aegagrus, Capra Prisca şi capra Falco-nieri.
   Creşterea caprelor poate fi privită la noi în ţară din două puncte de vedere: economic şi saniţar. Producţia cea mai importantă a caprelor europene este laptele. Faţă de talia şi greutatea ei, capra dă o foarte mare cantitate de lapte, aceasta fiind delà 1 5 până la 30 de ori mai mare ca greutatea ei corporală, din care cauză se numeşte pe drept cuvânt vaca săracului. Această denumire este îndreptăţită şi prin faptul că este crescută mai ales de oamenii săraci. Laptele de
CAPRĂ
 632
 capră este considerat ca un aliment ideal pentru copii. Această afirmare se datoreşte faptului că la capre anumite boli frecvente la taurine, ca de exemplu tuberculoza, strepto-cocia şi avortul epizootie apar foarte rar şi deci pericolul de infectare a nouilor născuţi cu aceste boli, este mult micşorată. Studiile întreprinse _ Dr. Grassl-Germania-au demonstrat veracitatea afirmaţiei de mai sus, consta-tânduse pe bază de statistici că mortalitatea infantilă este mult mai mică în regiunile cu multe capre decât în regiunile lipsite de a-ceste animale.
   Carnea de capră, în ceiace priveşte compoziţia ei chimică, se apropie de aceea a oii; ea conţine după Heine: apă 25,76%, albumină 19,77%, grăsime 3,01%, săruri 1,46%. Pielea caprelor are o mulţime de întrebuinţări în industria pielăriei, iar gunoiul de capră se întrebuinţează cu mult succes în gră-dinărie ca îngrăşământ; el este mult mai bun ca gunoiul de taurine, căci 1 9 kgr. de gunoi de capră înlocuesc 100 kgr. gunoi provenit dela taurine.
   După statisticele existente în România, se creşteau în 1925 un număr de 554.000 capre, iar în 1932 numărul lor a scăzut la 420.870.
   Rasele de capre, după producţie, se împart în două clase: producătoare de lapte şi de păr.
   I. Rase de lapte:
   1 - Rasa de Saanen este originară de pe valea râului cu acelaş nume din Elveţia. Caractere zootehnice: corpul lung, şueţ: fără carne, acoperit de un păr mărunt, de culoare albă. Capul proporţionat, mai lung la capră şi mai scurt la ţaD. Gura largă, ochii vioi şi prietenoşi, urechile lungi, subţiri şi mobile.
                                                                                                      Clişeu Inst. Nat. Zoot.
                                  Fig. 912. — RASA DE SAANEN, crescută, la noi în tară.
Gâtul în general subţire, dar bine legat de trunchiu. Greabănul trece dela gât la spinare pe nesimţite, formând astfel «o linie a spinării aproape corectă. Pieptul adânc şi larg
cu coastele bine arcate. Spinarea este destul de largă, crupa însă e puţin teşită. Membrele sunt lungi şi puternice, iar ugerul bine des-voltat, are o formă globuloasă caracteristică, ocupând tot spaţiul dintre membrele poste-
 • rioare. Mamelele sunt bine desvoltate şi îndreptate puţin înainte. Talia 70-80 cm., iar producţia de lapte în medie 800 kgr. - la sindicatele din Germania - anual. Plus varian-
„Vie â la Campagne“
                              Fig. 913. — OAFRĂ ALPINĂ — producţie zilnică 7 litri lapte.
 tele extreme au o producţie mai mare de 2000 kgr. şi peste 80 kgr. unt. Capre de Saanen se găsesc şi la noi în ţară; ele au fost importate în diferite rânduri de către Stat şi feluriţi particulari. _ Fig. 912 .
    2-    Rasa Mont d’or face parte din grupul de capre alpin şi se creşte în Franţa, mai mult în regiunea Lyonului. Conformaţia este asemănătoare rasei de Saanen. Culoarea este băl-ţată sau cenuşie, iar părul poate fi scurt sau lung. Talia 70-80 am. producţia laptelui se apropie de aceea a rasei Saanen. _ Fig. 913.
    3-    Capra nobilă germană are mai multe varietăţi: albă, brună, roşcată şi de Toggen-burg.
    a. - Varietatea albă îşi trage originea din
 caprele de Saanen, importate în Germania în diferite rânduri şi încrucişate cu caprele locale din Hessen şi Nasau. Importul acestei rase a ,, fost sistat însă la 191 0 şi de atunci această., varietate este considerată ca autohtonă - ger-mană. - Conformaţia corporală nu diferă de ; aceea a rasei de Saanen deoarece asupra va-, j rietăţii locale germane s*a practicat încrucişa-^ rea de absorbţie.                                   5
    b.    - Varietatea roşie brună s’a format din-.^ tr*o mulţime de tipuri autohtone, asemănă-/? toare ca conformaţie şi culoare şi selecţio-v| nate în acest sens, timp mai îndelungat; este prin urmare rezultatul unei încrucişănj| sistematice între plus variantele tipice ale ra- ^ sei autohtone care a dat naştere la un animal/-aproape uniform în ceeace priveşte culoarea j
633
CAPRĂ
 şi conformaţia. Varietatea roşie brună este considerată din punct de vedere al producţiei şi creşterii pe aceiaşi treaptă ca şi rasele culturale de capre. - Fig. 914.
Clişeu Dr. Honcher
                             Fig. 914. — CAPRĂ DE FĂDUREA NEAGRĂ — Germania.
   Culoarea acestei varietăţi este asemănătoare aceleia a căprioarei, cu diferenţă de nuanţe dela brun-cenuşiu până la negru-cenuşiu.
   c.    - Varietatea de Toggenburg este un produs de încrucişare format în Thuringia - Germania - din rasa locală şi ţapi de Toggenburg şi ţapi importaţi în acest scop din Elveţia -Cantonul St. Gallen. - Culoarea acestei varietăţi este brună-şocolatie. Are părul scurt, fără coarne, cu o constituţie puternică, rezistentă, şi puţin pretenţioasă.
   Toate varietăţile amintite sunt animale mari de talie, putând ajunge până la 90 om. înălţime. Greutatea corporală variază la capre între 55-75 kgr. iar la ţapi între 85-100 kgr. In general însă varietatea albă este ceva mai mare decât celelalte varietăţi.
   Crescătorii de capre dTn Germania sunt asociaţi în sindicate cari fac controlul producţiei. La 1895 se controla producţia la 1000 capre. Producţia medie a fost în 1930 de 842 kgr., iar producţia maximă în 1930 de 2220 kgr., cu 3,90% grăsime medie şi 86,50 kgr. grăsime totală. Producţia zilnică cea mai mare a fost constatată în 1929; ea a fost de 8,4 kgr. lapte.
   4-    Rasa Malteză este de asemenea o capră bună producătoare de lapte. Mare de talie
-  60-90 cm. -, cu constituţia fină şi de culoare foarte variată - albă, neagră, roşcată, brună închisă sau deschisă. - Capra de Malta dă până la 700 kgr. lapte anual, având şi o prolificitate însemnată.
   5-    Rasa de Siria sau Maimloină este răspândită mai mult în Asia Mică şi Egipt. Este o
capră de talie mijlocie, cu urechile foarte lungi şi blegi şi lipsită de coarne. Pe lângă cantitatea mare de lapte pe care o dă - 4-5 kgr. la zi -, mai produce şi un păr lurig, care îşi găseşte întrebuinţarea la fabricarea stofelor şi covoarelor. Caracteristic la această capră este laptele lipsit de miros, cu un gust plăcut, ceeace-1 face bun pentru consumare.
   6-    Rasa de Nubia _ Africa. - Caprele care aparţin acestei rase sunt foarte rustice şi în acela$ timp destul de productive. Dau până la 700 kgr. lapte anual. Unele exemplare dau imediat după fătare până la 7 kgr. lapte la zi. Se consideră în general ca un animal care transformă foarte bine hrana în lapte, din care cauză este mult apreciată de Nubien:.
   II. Rase producătoare de păr:
   1 - Rasa de Angora se creşte în regiunea oraşului Angora din Turcia. Este un animal de talie mică, cu înălţimea la greabăn de 50-65 cm.; crupa teşită; imembrele scurte şi puternice; greutatea corporală la ţapi până la 50 kgr., iar caprele adulte ajung până la 40 kgr.; coarnele mari la ţap şi răsucite în formă de spirală şi mici la femelă. Corpul este acoperit cu păr de culoare albă, neagră, galbenă sau gris; cea mai frecventă culoare este însă cea albă. Tunderea se face primăvara când se obţine dela ţap 3-6 kgr. păr, iar dela capră până la 3 kgr. Fineţea părului este de 25-50 microni, el se compune din două categorii de fire: fire groase şi lungi de 30-40 cm., care formează şuviţe frumos ondulate pe suprafaţa corpului şi puful compus din fire subţiri şi scurte. Calitatea părului este influenţată în mare măsură de climat, hrană, etate şi sex. La alegerea berbecilor se are în vedere, pe lângă conformaţie, ca părul să fie bogat în usuc. Această calitate fiind ereditară, se transmite şi la descendenţi. Din părul caprelor de Angora numit ,,imohair“ se confecţionează covoare orientale şi stofe de mare valoare. Caprele de Angora produc puţin lapte, dar în schimb dau carne gustoasă şi lipsită de mirosul caracteristic cărnii de capră. - Fig. 915.
                                                                         „Vie â la Campagme“
 Fig. 915. — CAPRE DE ANGORA
    Afară de Turcia, capra de Angora a fost importată de multe ţări în care se creşte pe o scară întinsă. Astfel* în Africa de Sud
CAPRĂ
634
 se cresc peste 4 milioane de capete, iar în A-merica de Nord 3 milioane. In ţările europene, din cauza climatului, creşterea acestei capre nu prosperează ca în ţara de origină.
   2-    Rasa de Caşmir se creşte în regiunea Caşmirului din munţii Himalaia. Este un animal lipsit de coarne, de talie mijlocie, are culoarea albă sau cafenie. Părul se compune din fire groase şi subţiri. Din puful subţire se fabrică vestita ştofă de caşmir şi şaluri preţioase.
   3-    Rasa de Tibet - China - este înrudită cu rasa de caşmir şi are o producţie piloasă abundentă, pentru care se şi creşte.
   Capre româneşti. Caprele dela noi din ţară se cresc pentru lapte şi aparţin după profesorul Fi lip, grupului carpatin. Prin lipsa de omogenitate, caprele dela noi nu pot fi însă clasate în anumite rase. In aceeaşi regiune sq întâlnesc diferite nuanţe de,culoare şi a-nimale de conformaţie diferită, datorită unei
                 Clişeu Inst. Nat. Zoot. Fi gr. 916. — CAPRĂ ROMÂNEASCĂ.
 lipse totale de sistematizare în creştere. Din acest motiv, zootehnia modernă le clasează în rasa comună sau autohtonă. Producţia laptelui este în medie de 400 kgr. anual, cu plus variante care ajung până la 7-800 kgr. Caprele româneşti încrucişate cu rase perfecţionate îşi măresc considerabil producţia de lapte. Astfel, încrucişate cu rasa Saanen pot da până la 5 kgr. la zi. Perioada de lactatie la caprele româneşti durea?ă de regulă din Martie până în luna Noembrie, deci ca şi aceea a oilor.
   Caracterele zootehnice ale caprei autohtone sunt următoarele: corp lung, şueţ şi slab; spinarea îngustă şi în general ascuţită; crupa teşită şi pieptul relativ strâmt; picioarele lungi, sprintene, iar culoarea foarte variată. Astfel avem capre albe, negre, cenuşii, roşcate, băl-ţate, etc. In general se pasc în turme mici, singure sau în asociaţie cu oile. Coarnele la ţap sunt foarte desvoltate, ale femelelor sunt mici, rudimentare şi uneori chiar lipsesc. Lipsa coarnelor se crede a fi în legătură cu o producţie mai mare de lapte. - Fig. 91 6.
   Hrana caprelor. Ca animale producătoare de lapte, hrana trebue să fie bogată, de bună calitate şi raţională. La noi în ţară, alimentaţia caprelor se face în mod primitiv; ele sunt supuse la acelaş regim ca şi oile. Păşunea formează pentru ele hrana principală, fără adaus de substanţe concentrate, ceeace este în detrimentul producţiei. Climatul şi păşunea de munte sunt preferate de capre. Piscurile înalte şi acidentate şi stâncile prăpăstioase formează pentru aceste animale sprintene şi vioaie păşunea preferată. In general însă caprele sunt mai pretenţioase ca oile. Nu pasc bucuros terenurile gunoite şi nu suportă mirosurile de putrefacţie; cele aromatice din contra le iubesc cu pasiune. Fânul bun de livadă ,otava, apoi trifoiul, şi lucerna sunt furaje care ar trebui să intre în hrana zilnică a caprei în sezonul de iarnă şi primăvară. Pe lângă acest furaj, o capră trebue să mai primească 5-800 gr. uruială, la zi, făcută din: orz, ovăz, poruimb, măzăriche şi turte. Proporţia adestei uruieli trebue să fie de aşa natură ca să satisfacă atât nevoile organice, cât şi producţia de lapte. Uruiala se dă deci după producţia animalului.
   Zootehnia modernă cere ca hrana caprei să fie astfel compusă, în cât ingerată, să dea senzaţia de sătul animalului; deci să fie suficient de voluminoasă ca să umple compartimentele stomacale. In urma cercetărilor făcută în această direcţie - Kronacker şi Kliesch
- s’a ajuns la concluzia că pentru un kgr. de greutate vie e necesar 5 0 gr. substanţă uscată în hrana zilnică. Astfel de exemplu, pentru o capră de      43 kgr. ar  fi  nevoie   de
2150 gr. substanţă     uscată la zi,   pentru   ca
animalul să fie bine hrănit. Pentru o mistuire mai bună se va da      în sezonul  de  iarnă,   pe
lângă fân şi uruieli,  o cantitate de  sfeclă sau
porumb murat până la 3 kgr. la zi.
   Rolul covârşitor în producţia caprelor îl au substanţele concentrate. Acestea formează pentru animal raţia de producţie. In mod ştiinţific o capră de 47-50 kgr. greutate vie are nevoie, pentru întreţinerea organismului, de 50 gr. albumină digestibilă şi 250 gr. valoare amidon. Astfel, o capră de 48 kgr. greutate vie, cu o producţie de 4J/2 kgr. lapte are nevoe, conform principiilor amintite mai înainte, la zi, de 1200 gr. fân bun, 2Yl kgr. sfeclă furajeră, 500 gr. uruială de orz şi o-văz şi 600, gr. turte de floarea soarelui.
   Caprele pline, până la 3 ani sunt în creştere. ’Hrana acestora va fi prin urmare mai bogată ca aceea a caprelor bătrâne.
   înainte de fătare cu 6 siăptămâni, capra trebue să fie înţărcată. In acest timp de re-paos, organismul reface şi îşi adună forţe noui pentru viitoarea perioadă de lactaţie. După fătare, iezii vor fi lăsaţi să sugă sau vor fi alăptaţi artificial, după metoda introdusă
635
CAPRĂ NEAGRĂ
de gospodarul respectiv. Cantitatea de lapte ce se dă unui ied creşte dela 500 gr. în prima săptămână la 2 kgr., în a patra săptămână. Iezii de reproducţie se alăptează până Ia etatea de 3 luni. In săptămâna 4-a dela naştere, iezii pot primi ca hrană fân, tărâţe şi uruieli.
   Pe lângă hrana raţională, caprele trebue să fie întreţinute chibzuit. Adăpostul trebue să
Fig. 917. — BOXE HIGIENICE PENTRU CAPRE.
fie luminos, uscat, ventilat şi curat. Temperatura interioară nu trebue să scadă iama sub 9° C, iar vara să nu fie mai imare de 15° C. Adăpostul să fie suficient de mare pentru ca animalele să se poată mişca liber. In cazul când gospodarul posedă un adăpost convenabil, caprele pot fi ţinute şi în stabulaţie. A-nimalele de reproducţie în acest caz e bine să se procure din turmele trăite în libertate, căci numai în modul acesta se poate feri turma de degenerare. _ Fig. 9 1 7.
   Curăţirea animalelor trebue să se facă zilnic cu peria şi ţesala. Unghiile trebuesc îngrijite în fiecare lună odată. Prin curăţirea animalului se micşorează mirosul urât al laptelui, ceeace-1 face bun pentru consumat.
   Prăsirea caprelor. Dintre toate cornutele, caprele se prăsesc cel mai uşor. La etatea de 7 luni, caprele se pot da la montă, iar la 1 an dela naştere ele fată. Sunt rari crescătorii cari ţin caprele până la 1 an fără să le dea la montă. Monta caprelor se începe la finele lui August şi durează până în luna Decembrie. Fătarea are loc în lunile Martie şi Aprilie. Richter, făcând cercetări pe un număr de 19.505 capre, asupra prolificităţii, a constatat următoarele: procentul de fecunditate al caprelor este foarte mare comparativ cu celelalte animale domestice; el este de 97%. A-vortul este foarte rar - 1.35% iar numărul masculilor comparativ cu acela al femelelor este mult mai mare - 58.9% masculi, 39.3% femele şi 1.8% hermafrodiţi. - In ceeace priveşte numărul iezilor născuţi de aceeaşi capră s’au putut constata la 7.316 naşteri următoarele procente:          30%    naşteri   simple,
57.8% cu doi iezi. 11,2% cu 3 iezi, 0,9% cu 4 iezi, 0,09% cu 5 iezi şi 0,1 % cu 6 iezi. In mod normal însă o capră nu poate creşte
în bune condiţiuni imai mult de 2 iezi, Dacă se ţin mai mulţi iezi la aceiaşi capră, din lipsă de lapte suficient, ei rămân debili. De aceea se recomandă să se selecţioneze pentru reproducţie numai capre care fată câte 2 iezi, căci numărul de iezi născuţi la o fă-tare se crede a fi ereditar.
   Un ţap adult poate monta până la 30 capre lunar şi 120 anual. Durata gestaţiei este de
5   luni. In ţările din Apus ţinerea ţapilor este reglementată prin lege. Nu se pot ţine decât animale din rase curate şi de calitate superioară. Crescătorii de capre în aceste ţări sunt asociaţi în sindicate de creştere şi fac controlul laptelui.                     V. C.
   CAPRĂ NEAGRĂ. - Zoot. - Rupicapra eu-ropaea, din faim. Bovideelor, cam de aceleaşi dimensiuni cu căprioara. Corp solid, mai greoi pentru şes, dar perfect adecvat traiului pe stânci. Părul des, de culore gris la bază şi roşcat la vârf. Iarna nuanţe de culoare mai închisă.
   Pe şira spinării părul ajunge la 20-40 cm. lungime şi e de culoare închisă - Gemsbart pentru un vânător e un trofeu preţios. Ochii mari, urechile lungi şi ascuţite. Dantura constituită din incisivi şi molari, lipsesc caninii. Coarnele crescute pe o bază osoasă, sunt
                           Fig. 918. — CAPRĂ NEAGRĂ — Rupicapra europaea.
goale înăuntru şi cu aspect inelat, la bază se încovoaie şi se ascut la vârf. - Fig. 918.
   Lungimea corpului este de 1.10-1.20 cm. înălţimea până la gât 70-80 cm. Greutatea 40-45 kgr. Epoca împerecherii de la sfârşitul lui Octombrie-Novembrie. 'Capra carpatină este atât în greutate şi forţă, cât şi în coarne, superioară caprei alpine: părul este mai scurt, epoca procreaţiunii la noi începe
CAPRAFOI-CĂPRIŞOR
636
deja pe la mijlocul lunii Octombrie. După 1 2 săptămâni, femela fată un pui - mai târziu şi 2-3. La trei ani aceştia sunt capabili de reproducţie. Pentru stabilirea vârstei, vânătorului îi e necesară cunoaşterea danturii.
   Capre negre se găsec în munţii înalţi din Bavaria nordică, Tirol, Elveţia, Steirmark, Carpaţii centrali, în Grecia şi Spania. La noi se află în munţii cu peste 2000 m. altitudine şi foarte prăpăstioşi - Retezat, Parâng, Făgăraş, Bucegi, Rodna, etc. _ unde trăeşte în cete dela 30 capete şi mai mult.
   Regiunile unde trăeşte capra neagră sunt părţile cele mai înalte ale munţilor cu caracter alpin. Ei îi plac, ba chiar îi sunt indispensabile vieţii, golurile munţilor, în special cele cu stânci prăpăstioase, cu desişuri de jnepeni ori arini şi cu ape cristaline.
   Caprele negre, cari acum 50 ani erau foarte numeroase, populează astăzi în massă compactă Carpaţii apuseni, dela Piatra Craiului şi Braşov, până în spre Reşiţa; imai numeroase ca ori unde se găsesc în teritoriul Făgăraşului şi al Retezatului. In Maramureş se menţionează astăzi numai în muntele Pietrosului, în număr mic, dar în schimb sunt reprezentaţi prin indivizi foarte viguroşi şi de calitate deosebită. De acolo provin corniţele de 34 cm. lungime şi cele ce au obţinut recordul lumei în 1 9 1 0 - Baronul Donald Schonberg şi Principele Odescalchi.                     Gh.  Ned.
   CAPRAFOI. - Bot. - Sin. caprifoi, caşie. Denumire dată diferitelor specii de Lonicera.
- v. Lonicera.
   C APRIF O LI A CE AE. - Bot. - Familie de Dicotyledonate gamopetale, cuprinzând plante erbacee, arbuşti sau arbori. Frunze opuse, fără stipule, flori hermafrodite, regulate sau neregulate, aşezate în cime, fructul o bacă sau o drupă, sămânţa cu albumină. Genuri Andoxa, Sambucus, Viburnum, Symphoricar-pus, etc.
   CAPRILEMĂ. - Bot. - Lepidium draba L. - v. urda-vacii.
   CAPRINE. - Bot. - Narcissus poeticus L. -
- v. zarnacadele şi Narcissus radifîorus Saliib.
- v. coprine.
   CĂPRIOARĂ. _ Zool. - Cervus capreolus, ordinul erbivorelor, familia cervideelor. Cel mai mic, gingaş şi elegant reprezentant al a-cestei familii: corpul aproape triunghiular, caracteristic, pată neagră, umedă, pe care e plasat nasul, pupilă lunguiaţă, ochiul cu iris albastru închis, aproape negru; ureche ovală, ascuţită; gâtul subţire, trupul la fel, coadă scurtă, aproape invizibilă; picioarele foarte elegante, subţiri, terminate cu copite negre solide; părul scurt lipit de corp, la încheetura picioarelor din spate mai lung şi des.
   Culoarea este vara galben-roşu, sau roş* închis, iarna cenuşie - la anus o pată alburie. Puiul se naşte cu 14 dinţi, de lapte cari sunt apoi înlocuiţi - 8 incisivi şi 6 măsele. Cu-
noaşterea schimbării dinţilor permite stabilirea precisă a vârstei în primii 2 ani. După acest timp, numai uzura dinţilor dă o indicaţie. In general lipseşte caninul din falca de sus - se cunosc şi excepţii. Evoluţia coarnelor
• foarte rapidă. Prima etapă se desăvârşeşte în primele luni de viaţă. începe la cca. 7 luni. Coarnele cad în fiecare an, prin luna Oqtombrie şi mai târziu si cresc din nou cu ramificaţie. Prin luna lui Aprilie se cu-Tătă de pielea cu care sunt îmbrăcate. - Fie
  919.
Fig. 919. — CĂPRIOARĂ — Cervus capreolus.
    Perlajul, culoarea, forma rozetei, greutatea, etc. sunt elementele de apreciere a valorii cornului. Coarnele de ţap prezintă variate şi numeroase desvoltări abnorme, datorite intrării de corpi străini în materia moale a cornului în formaţie, care provoacă o infla-maţie. Puroiul umflă celulele osoase şi apoi uscându-se, le lasă goale şi diforme. Abnor-mităţi mai rare, coarne duble, cornul simplu* etc.
    Epoca reproducţiei 1 5 Iulie- 1 5 August. Femela fată de regulă 2 pui, mai rar unul sau trei. Căprioara trăeşte în păduri mari, compacte, cât şi în cele cu întindere mai mică, atât în pădurile de şes, cât şi în regiunile înalte ale Carpaţilor. E însă un vânat care preferă cultura omenească.
    Cel mai potrivit teren pentru căprioare este acela în care variază complexe nu prea mari; de pădure, cu câmpii şi poeni. Preferă ca şi * cerbul pădurea mixtă.                Gh. Ned.
    CĂPRIOR. - Constr. - Lemn pentru con-| strucţia acoperişului, de obiceiu de groşi:! mea 8/12 cm. C. are în partea de jos crestătură numită călcâiu, prin care se fi-| xează cu cuie de lemn de cosoroabe. C. se| «mai numesc şi legători. Peste ele se hatp laţii învelitoarei.                               J
    CĂPRIŞOR. - Bot. - Cyperus flavescensj L. plantă erbacee din fam. Cyperaceae. Tul-* pina are înfăţişarea unui paiu în 3 muchii»^
637
CAPSIŢĂ-CĂPŞUNE
 Flori aşezate în spicule lanceolate comprimate, de obiceiu cu 3 stamine, iar ovarul cu 2 stigmate. Fructele nucule, oval-rotunde bilateral comprimate. Creşte prin locuri u-mede şi mlăştinoase, pe malurile apelor pe nisip, argilă sau turbării. înfloreşte lulie-August.
   CAPSIŢĂ. - Bot. - Atriplex litoralis L. -v. loboda.
   CAPSELLA. - Bot. - Gen de plante din fam. Cruciferate, caracterizat prin siliculă nearipată, dilatată spre vârf, triunghiulară sau de forma unei inimi răsturnate.
   Specii cunoscute: C. bursa pastoris - v. traista ciobanului.
   C. procumbens Pries., silicule ovale sau oblongi. Creste în fâneţele sărate din regiunea marină.
   CAPSICUM. - Bot. - Gen de plante din fam. Solanaceae. Erbacee, perene, mai rar frutescente la bază. Fructele lor sunt bace alungite, cu pereţi oărnoşi până la tari, diferit coloraţi galben, roşu, negru; au forme variate şi neregulate; în interior spre bază sunt împărţite în două loji, iar către vârf devin uniloculare. Se cunosc vre-o 20 specii, care cresc prin regiunile calde ale Americii. C. annuum. " v. ardei.
   CAPSULĂ. - Bot. - Fruct aproape întotdeauna uscat, care se deschide deobiceiu conţine mai multe seminţe. Deschiderea fructelor are loc după uscarea învelişului _ pericarpu-lui - şi se poate face după crăpături longitudinale sau transversale. - Fig. 920.
 Fier. 920. — CAPSULĂ DE MAC, deschisă lateral pentru a se vedea seminţele.
                          IpFig. 921. — Plantă de CĂPŞUNE cu stoloni şi rădăcină.
 Căpşune. - Hort. _ Plantă vivace, herba-
cee din fam. Rosaceae, genul Fragaria. Cuprinde mai multe specii cultivate, cu numeroase varietăţi. Din punct de vedere botanic, majoritatea varietăţilor cultivate prezintă produsul încrucişărilor diferitelor specii de fragi şi căpşuni, în special al speciilor de căpşuni între ele. Fragii sunt de origină europeană şi derivă dela speciile: Fragaria vesca
- fragii de pădure Fragaria alpina - fragii de Alpi sau de patru sezoane şi Fragaria elatior, iar căpşunele sunt în imajoritatea lor de origină americană şi provin din încrucişarea speciilor: Fragaria virginiana, Fr. chi-liensis, Fr. ananas, etc.
   Fragii se deosebesc foarte puţin de căpşuni. Fragii au deobiceiu frunzele şi foliolele de formă alungită şi ascuţită, nepeţiolate, păroase, iar fructele mici, lunguieţe, acri-şoare şi foarte parfumate, având caliciul desvoltat şi sepalele lipite de baza fructului, iar căpşunele au frunzele mari cu foliolele rotunjite, cel din mijloc sau toate peţiolate, fructele mari, mai puţin parfumate şi mai puţin dulci ca la fragi, caliciul cu sepalele răsfrânte în afară, lăsând baza fructului goală şi care este deobiceiu netedă şi fără achene
- seminţe. In urma
numeroaselor încrucişări, aceste deosebiri puţin însemnate, a-proape au dispărut şi în mod practic se numesc fragi, fragii de pădure şi varietăţile cultivate cu fructul mic, iar varietăţile cultivate cu fruc-: i                              CĂPŞUNE.
tul mare se numesc *
căpşune.
   Cultura căpşunilor. Căpşunele şi fragii se înmulţesc în mod obişnuit prin stoloni, despărţire de tufă, sau prin seminţe, când dorim să obţinem varietăţi noi şi plante mai viguroase. înmulţirea prin stamine se întrebuinţează în special pentru varietăţile remon-tante sau de patru sezoane şi la cele fără stoloni. Semănatul se face în Aprilie sau August, în straturi care se ţin curate şi u-mede. Când plantele au 3-4 frunze, ele se repică.
   înmulţirea prin stoloni şi despărţire de tufe se face în Aprilie sau August în pământ curat săpat la o pană de hârleţ şi în rânduri la 35-40 cm. una de alta şi 50-60 cm. rând de rând. După plantare avem grijă să udăm bine plantele şi în caz de secetă udatul la 4-5 zile, până ce plantele s’au prins şi au dat primele frunze. Plantând stoloni puternici în August, avem avantajul, că în anul viitor vom căpăta recoltă bună şi nu pierdem terenul în primul an, putând fi cultivat până în August cu altceva. Plantaţia de căpşuni
Fig. 922.
FLOARE DE
CĂPŞUNE
638
şi fragi nu trebue să stea pe acelaş loc mai mult de 4-5 ani. Plantaţiile se prăşesc de câteva ori pe vară, pentru a ţine terenul mereu curat, şi avem grijă a suprima mereu stolonii. Toaimna târziu, sau iarna, avem grija să îngunoiem bine - să îngrăşăm - cu bălegar descompus plantaţia.
   Cultura căpşunelor în apropiere de oraşe este o întreprindere foarte rentabilă, putând da un venit de peste o sută mii lei la ha.
   Fiind o cultură foarte uşoară şi putându-se face printre pomii tineri sau în grădiniţe, de lângă casă, cultura căpşunelor este la îndemâna tuturor.
   Varietăţile cele mai bune şi mai răspândite sunt: Jucunda - plantă foarte viguroasă, frunzele mari, rotunjite, fără peri, foarte productivă. Fructele mari sau foarte mari, conice, neregulate, de culoare roş deschis, de calitate bună. Maturitatea târzie: sfârşitul lui Iunie începutul lui Iulie. Fruct de comerţ şi pentru amatori. - Fig. 923.
Maiu. Fructele mari sau foarte mari, de formă conică neregulată, turtită uneori, cu coaste de culoare alb roz, pulpa albă la completă maturitate, roz pal, dulce, suculentă, de calitate foarte bună. Maturitatea sfârşitul lu-nei Iunie-Iulie. Varietate rustică, reuşeşte bine
Fig. 923. — CĂPŞUNE — Var. Jucunda.
   Madame Moutot. Plantă foarte viguroasă, frunzele mari rotunjite, pe peţiol lung dresat, înfloreşte de timpuriu, şi produce abundent fructe foarte mari, până, la 60 gr., de culoare roşu închis, pulpă roză, dulce, foarte suculentă excelentă. Maturitatea începutul Iunie.
   Noble. Plantă viguroasă şi extrem de productivă, în anii favorabili este remontantă. Fructele foarte imari sau mari, sferice regulate, de culoare roşie deschis, peţiolul lung şi subţire, pulpa albă, puţin suculentă, de calitate destul de bună. Maturitatea timpurie -sfârşitul lui Mai începutul lui Iunie. Excelentă varietate pentru comerţ, deşi fructele sunt mai puţin gustoase, ca Ia alte varietăţi. -
Fig. 924.
   Louis Gauthier. Plantă cu frunzele înalte şi dresate, înfloreşte târziu în mijlocul lunii
Fig. 924. — CĂPŞUNE — var. Noble.
în ori ce teren si produce abundent. - Fig. 925.
   Sharplass. Varietate americană, foarte productivă, cu fructul foarte mare, turtit şi cu falduri ca o creastă de culoare roş deschis, de calitate bună.
   Matilda, cu fructul mare, roşu strălucitor, carnea roză, tare şi foarte gustoasă; plantă viguroasă şi productivă.
   Roter Elefant. Fructul foarte mare, rotund, frumos colorat în roşu, carnea roşu închis, tare şi gustoasă; planta foarte viguroasă cu
Fig. 925. — CĂPŞUNE. — var. Louis Gauthier.
frunzele mari pe codiţe lungi, rodeşte foarte bine, maturitate timpurie.
   Apricose. Fructul mare sau foarte mare, rotund sau elipsoidal, de culoare roşu carmin strălucitor, carnea roză suculentă, dulce acn-şoară, parfumată fin, cu miros de caise. Plantă productivă şi rezistentă.
 639
CAPTALAN-CÄPUSÄ
  Foarte bune sunt şi varietăţile: Flandern, König Albert, Von Sagsen, Hansa, Lucida perfecta, Sieger, The Duke, etc.     M. Cost.
  CAPTALAN. - Bot. - Sin. brustur dulce,
                                          Fig. 926. — CĂPŞUNE — var. Deutscher Kronprinz.
buedea-ciumei, căptălaci, cucuruz, rădăcina ciumei, sudoarea laptelui. Petasites officinalis
Moench., plantă erboasă din fam. Compositae. Rădăcini groase, lungi şi cărnoase, tulpina dreaptă, acoperită cu numeroşi peri moi, frunze radicale. Creşte prin locuri umede, pe lângă pâraiele din pădurile montane, înfloreşte Martie-Aprilie.
   CAPTALAN-NEGRU. - Bot. - Sin. somnoroasă. Verbascum nigrum L., plantă erboasă din fam. Scrophulariaceae. Tulpină anguloasă în partea superioară, frunze alterne, flori galbene cu staimine violete. Creşte pe marginea pădurilor, prin fâneţele de pe colinele sili-
                         Fig. 927. — CÂPSUNE — planta din var. Princesse royale.
cioase, pe lângă drumuri şi pe malul râurilor, înfloreşte lulie-August. Frunzele sunt întrebuinţate în mod nepermis la omorîrea păstrăvilor, după ce se râstocesc pâraele. In regiu-
nile în cari se face cultură raţională de păstrăvi se procedează la distrugerea acestei plante.
   CAPTARE. - Hidr. - Operaţiuni şi construcţii de colectarea apei potabile pentru necesităţile aglomeraţiunilor umane. Pentru a-ceasta se curăţă terenul la gura isvorului şi se urmăreşte vâna de apă până la stratul impermeabil. Se aşează apoi contducta - drenul _ până la unul sau mai multe basine de decantare, după cum apa are sau nu partioole de substanţe solide. - Fig. 928 dă o schiţă a lucrărilor de captare a unui isvor. - V. dren, put.
   CAPTIVITATE. - Zoot. - Una din fazel'e domesticirii. Se deosebeşte de starea sălbatică prin aceea că animalul captiv este prins de om şi ţinut închis. Animalul captiv e tot un animal sălbatic, dar lipsit de libertate. Ani-
                       Fig. 928. — LUCRĂRI DE CAPTAREA UNUI ISVOR.
malele din menajerii sunt animale captive. Caracteristica lor este că ele părăsesc omul i-mediat ce devin libere, reluându-şi viaţa lor sălbatică.                       G. R.
  CAPU-CĂLUGĂRULUI. - Bot. „ Leontodón autumnalis L., plantă erbacee din fam. Compositae. Tulpina erectă, cu unu sau mai multe capitule, frunze de obiceiu bazilare, glabre sau acoperite ou peri, flori galbene, fructele achene, cu papus; radiile papului conforme, toate pubescente. Creşte prin fâneţe şi păşuni, până în regiunea alpină. înfloreşte Iulie-Octombrie.
  CAPU-ŞARPELUI. - Bot. - Echium rubrun Jack., plantă erbacee din fam. Borraginaceae. Tulpina erectă, striată, frunze liniar-lanceo-late, flori roşii sanguine, aşezate în cime simple, reunite în o inflorescenţă lung pani-culată. Fructele nucule cu suprafaţa rugoasă. Creşte prin fâneţe, prundişurile râurilor, pe coline aride şi prin tufişuri. înfloreşte Maiu-Iunie.
  CAPU-VIPEREI. - Bot. - Echium vulgare L. - v. iarba şarpelui.
  CĂPUŞĂ. . Med. Vet. - Acarieni din fam. Ixodidelor, paraziţi temporari pe corpul mamiferelor, îndeplinind rolul de gazde inter-
CĂPUŞE-CAR
 640
 mediare ale piroplasmozelor - babeziozelor trăesc în stare vagabondă în locuri pădu-roase, pe mărăcini, ierburi înalte, etc. Când au ocazia se agaţă şi se fixează pe pielea
                              Figr. 929. — C'APUŞA CÂINELUI — Ixodes hexagro-nus, femelă fecundată. A mărime naturală, R partea ventrală, C partea dorsală.
trebuinţate la toate muncile agricole, - el este un mijloc comod şi sigur de tracţiune. După necesităţile locale, după materialul prim avut la îndemână .mneori, chiar după inventivitatea constructorilor . c. variză dela regiune la regiune. Astfel, deşi toate sunt construite din lemn cu armătură de fier, - unele din ele au roţile dinapoi mai înalte ca cele din faţă, altele au ambele roţi egale în diametru, lungimea dintre cele 2 osii uneori este mai mică, alteori mai mare, distanţa între roţile aceluiaşi tren variind şi ea, în unele părţi roţile sunt îmbrăcate în şine de fier, în alte părţi nu, etc.
                                                       Cel mai comun tip de c. este carul mocănesc, întrebuinţat în cele mai multe regiuni
animalelor domestice. Femelele parazitului fecundate, înfig hypostomul lor, un fel de ac, în piele, sugând sângele şi luând mari dimensiuni. împlântate în piele, determină e-ritreme, câteodată mici ulceraţii, datorite sa-livei lor care are o acţiune toxică. Femelele sătule de sânge, se detaşă, cad pe pământ şi depun ouă; larvele ieşite îşi continuă des-voltarea pe animale.
   Infectate ereditar, a_ ceste larve transmit a-nimalelor piroplasmo-za. Se disting mai multe căpuşi diferite între ele prin specia animalului care-1 parazitează şi prin câteva caractere morfologice se_ cundare. Aşa avem genul Ixodes, Hyaloma, Hemophisales, Derma-Fig. 930. — Rhipicepha- cen,tor» Rhiphicepha-
   lus sanguineus Satr. lus, etc. Paraziţii, de pe corpul animalului, se pot detaşa prin punerea pe corpul lor a unei picături de acid fenic, benzină, petrol, esenţă de terebentină, etc., care îi omoară prin asfixie. Fig. 929 şi 930.             H. D.
   CĂPUŞE. - Bot. - Ricinus communis L. - v. ricin.
   CAR. - Ent. - Sin. cariu. Denumirea şub care se înţelege larva insectei Anobium pertinax, coleopter care roade interiorul lemnului din care sunt făcute imobilele. C. de scoarţă este larva insectei Bostrychus typo-graphus. - v. ac.
   CAR. Vehicul cu patru roate, slujind la transportul produselor agricole, al mărfurilor grele şi de dimensiuni mari, etc. C. este în special adaptat condiţiilor economice ale micii proprietăţi. Prin aceia că se foloseşte de tracţiune animală, iar animalele pot fi în-
                                 Fig. 931. — CAR pentru transportul paelor sau fânului.
ale ţării şi fiind specific acestui fel de vehicul. Lungimea lui este, în medie, de 2.50 m., iar lăţimea de 0.60 -1 m., - după trebuinţă sau după localitate. Acest fel de c. se compune din următoarele părţi distincte: I- Roţile; 2- Osiile; 3- Inima; 4- Podul; 5- Coşul;
6-  Proţapul; 7- Jugul.
   1   - Roţile c. sunt alcătuite din mai multe elemente: a. - obezile care sunt bucăţi de lemn d« stejar - fag, fasonate şi îndoite prin fierbere, prinse între ele prin cui/e mici de lemn _ cepi -; peste obezi se aşează o şină de fier, care este fixată prin cuie de fier, cu
Sloare mare; b. - spiţele sunt bucăţi de lemn special lucrate pentru a face legătura între obezi . în care li se introduce unul din capete - şi butuc - în care se introduce al doilea capăt -; ele trebuesc să fie elastice, pentru a suporta presiuni mari fără ca să cedeze, -şi de aceia sunt făcute din lemn de frasin;
c.  > butucul este un trunchiu de lemn de dimensiuni mijlocii, dat la strung şi prin mijlocul căruia se practică o gaură, prin care
 641
 CAR
se va fixa de osie; această gaură este îm~ brăcată într’un manşon de fier, numit bucea; butucul are înfăţişarea a două trunchiuri de con puse bază la bază; cele două vârfuri se nvumesc bureţi; în partea îngroşată, către care
                                  Fig. 933. — CAR, schemă — 1. inima; 2, furca; 3. urechile proţapului; 4, proţap; 5. furculiţele; 6. huîudetul; 7. crucea; 8. lambile; 9. coardă.
se prind spiţele, b. este înfăşurat într’un manşon îngust de fier, pentru a-1 feri să nu crape. B. poartă diferite nume, după regiune: bute, buştean, buciuim, căpăţână, etc.
                                                                                 2- Osiile sunt două bucăţi de fier sau lemn, (care, împreună cu ro-iţile, alcătuesc trenul anterior şi posterior al carului. Ele trec pe sub car, legând roţile două câte două. O osie este alcătuită din: a. . podul osiei, adică partea mai groasă, dintre roţi;
b.                           - fusul osiei, este partea osiei, care trece prin gaura butucului; în vârful lui, ca să ţină roata să nu iese în afară, se trece un cuiu, numit cocoşel? c. . stragalia sau ţacalia este un cerculeţ de fier, aşezat între capătul podului osiei şi butuc, pentru a împiedeca frecarea acestuia din urmă; d. - oporul este acea parte din podul osiei, care vine în atin-
Fis. 934.— SCHEMA BUTUCULUI. —        1,
                                          roată; 2, butuc; 3, butucul spre osie; 4, podul osiei; 5. cocoşel; 6 stragalia.
                               Figf. 935. — SCHEMA OSIEI DIN FATA. — 1. vârtej; 2, perinoc; 3, osia; 4, rotile.
gere cu stragalia; e. - fixate pe osia din faţă, se mai găsesc două piese; gresia, baargicul sau scaunul . o bucată de lemn prinsă de osie prin verigi de fier numite oporniţe - şi vârtejul sau băbutul, aşezat pe gresie; pe osia din spate, sunt fixate: perinocul dinapoi -scaunul - găurile crăcilor şi scobitura inimii.
   3-    Inima este piesa de legătură între osia din faţă şi cea din spate, fiind întotdeauna construită din lemn. De ea sunt legate două părţi: a. . piscul, furca sau gruiul, - o piesă de lemn de forma unei lire, ale cărei braţe sunt aşezate cu mijlocul pe osie şi cu vârful legate - printr’un lemn, numit splină - de inimă; b. - lişiţele, furculiţele sau gemănă-rile sunt două piese încovoiate, fixate fiecare gu un capăt în acelaşi punct pe inimă, iar cu celalt capăt pe podul osiei. Inima carului este prinsă pe osia din faţă printr’un singur cuiu, fiind mobilă; pe osia din spate, este prinsă însă definitiv, fără a se putea mişca; partea din inimă, care trece de osia din spate, ie-
Fig. 936.— SCHEMĂ REPREZENTÂND PARTEA DINAPOI A CARULUI. — 1, leuca; 2, ciocul leu-cei; 3, vârful leucei; 4, carâmbul de sus; 5, run-cul; 6, speteaza loitrei; 7, carâmbul de jos; 8, roata.
şind în afara carului, se numeşte coada ini-mei sau coada carului.
   4-     Podul c. este făcut din scânduri groase de brad, aşezat cu un capăt pe periiiocul<o-siei dinapoi şi pe vârtejul osiei din faţă. In unele părţi ale ţării, podul se mai numeşte şi pomostină.
   5-     Coşul este partea de deasupra a carului, pe care se aşează încărcătura. Este compus din: a. . leuce, piese de legătură, de formă curbată, între fusul osiei şi speteaza loitrei; b. - măseaua sau clenciul leucei - scobitură prin care se prinde cu un lanţ de
   Fig. 937. — COŞ DE NUELE, pentru car.
loitre şi ciocul sau copilul leucei; c. - loi-trele sau drăghinele, piese de lemn de forma unei scări aşezate pe lat* alcătuind lăturile carului; sunt compuse din: carâmbul de sus
41
CARABAN-CĂRĂBUŞ
642
sau drucul - bucată de lemn de lungimea spaţiului dintre cele două trenuri şi - carâmbul de jos, de forma şi mărimea celeilalte; între ele sunt aşezate spetezele, care prind carâmbii între ei, cum şi cercelul sau scoaba, lemn mai gros şi plat, care susţine carâmbii. Loitrele sunt sprijinite - prin leuce - de fusul osiei. In fundul carului, pentru a-1 închide, se pun scânduri prinse între ele, alcătuind aşa numitele fundători; alteori însă fundul este astupat printr’o piesă specială, de forma unei scări, cu capetele recurbate şi susţinute de loitre, prin două lanţuri subţiri, - numită codârlă sau scărilă. In unele părţi ale ţării şi în special când se transportă lucruri cari ar putea să cadă printre spetezele loitrelor, se înlocuesc loitrele prin scoarţe de scânduri sau prin coşuri de nuele împletite - lese - de forma carului.
   6-    Proţapul, este o piesă de tracţiune intermediară între jug şi car, făcută din lemn. La capătul dinspre car, proţapul este crăpat şi scobit, pentru a îmbrăca vârful furcei, de care este fixat printr’un cuiu, numit huludeţ, pentru a fi mobil în sus şi în jos. Tot aici - şi perpendicular pe el _ se află prinsă o piesă de lemn - crucea sau orciicul -; capetele acestei cruci sunt susţinute de fusul osiei, prin lanţuri
Fiff. 938. — PROŢAP.
subţiri, numite Iambi sau întinzători. La capătul dinspre jug, proţapul are o piesă derivată numită japiţă, janchiţă sau jimbiţă, cu un ca. păt fixat pe lemnul proţapului, iar cu celălalt liber; prin capul liber al japiţei şi prin proţap se introduce un cui de fier - ciocâlteul -cu care se prinde jugul.
   7- Jugul. - v. ac.
   Afară de aceste părţi componente, carul mai are şi alte piese accesorii, cum şi diferite variaţii de construcţie, după regiuni. Astfel, pentru a păstra păcura cu care se ung osiile, este folosit un vas de leimn sau de scoarţă de arbore, numit păcorniţă, atârnat de carâmbul de jos, între trenul anterior şi cel posterior; băţul cu care se unge osia, se chiamă feleştiuc, iar lemnul pe care se reazimă osia, când este unsă, posteucă.
   Când se aşează în car greutăţi mari, roţile sunt legate prin cruci şi Iambi, cele din faţă cu proţapul, cele din spate cu inima. - v. vehicule agricole.                     H. G.
   CARABAN. - Ent. - Oryctes nasicornis L.
- v. dubălar.
   CARABĂT* - Ent. - Numele popular al larvei insectei Culex pipiens L. _ v. ţânţar.
   CARABIDAE. - Ent. - Familie de Coleop-
tere carnivore. Prezintă 5 articole la fiecare tars, antene filiforme cu 1 1 articole, 2 perechi de palpe maxilare, abdomen cu 6-7 inele, dintre care primele 3 sunt sudate. Larvele se hrănesc cu animale mici, alte larve, viermi, insecte, etc. Ies numai noaptea după hrană; când sunt prinse, exală un miros specific neplăcut, datorit unui lichid secretat de glandele anale. Sunt mai mult de 9000 de specii de C. Genuri mai însemnate sunt: Cărăbuş, Brachinus, etc.
    CĂRĂBUŞ. - Ent. - Sir. C. de maiu, găinuşe, C. mare, gândacul de Maiu, vruch, bă-
                                    Fig. 939.— CĂRĂBUŞUL — K, capul; B1 primul inel toracic, B2 al doilea inel toracic, S seut.ellum, II. abdomenul.
  zariu, brângoase de svărnaică, bumbăr, etc. Melolontha vulgaris L., coleopteră din fam. Laimellicornes.
     C. adult, are o lungime de 20-27 mm. Antenele sunt formate la extremitatea lor din reuniunea mai multor lamele. Acestea sunt mari, mai desvoltate şi în număr de 7 la mascul, mai mici, mai reduse şi în număr de 6 la femelă. Corpul de culoare neagră, este mai mult sau >mai puţin păros. Antenele, elitrele şi picioarele, de culoare roşie brună. De
  o  parte şi alta a abdomenului, se găsesc nişte pete triunghiulare albe. Ultimul inel abdominal, prezintă o prelungire care este cunoscută sub numele de pygidium. Oule de culoare albă-gălbue, translucide, sunt de mărimea seminţei de cânepă. Larva gândacului de Mai, este cunoscută sub numele de vierme alb, ciormag, ciorma, Bake, etc. Când a ajuns la completa ei oreştere, are o lungime de 40-45 mm.; corpul îi este de culoare alb-gălbui; capul de culoare galben roşcat, iar inelul anal, de culoare negru violaceu. In mod normal, această larvă şade încovoiată în arc de cerc. Prezintă trei perechi de picioare foarte puternice. - Fig. 939 şi 940.
643
CĂRĂBUŞ
   Nimfa - papula - de culoare albă-gălbue, se găseşte în pământ la o adâncime, care variază între 30 cm. şi 60 cm., adăpostită de un fel de gogoaşe, făcută din pământ bătătorit.
   Viaţa cărăbuşului. Pentru desăvârşirea metamorfozelor, cărăbuşul are nevoie la noi în tară de 3 ani. In unii ani, numărul cărăbuşilor este mai mare - „an de cărăbuşi“.
   Apariţiunea cărăbuşilor coincide cu luna Mai, - de unde şi numele popular de ,,Cărăbuş de Mai“. Totuşi această apariţiune se găseşte şi sub dependinţa climatului şi altitudinii.
   Cărăbuşii ies din pământ seara, dar mai
                               Fig. 040. — CĂRĂBUŞ. — Melolontha vulgaris Fabr.
ales noaptea. Ieşind din pământ au corpul moale; caută să se urce pe plantele ce se găsesc în preajma lor; se fixează pe ele si stau astfel cam 24 ore, nemişcaţi. In acest timp scheletul lor s’a întărit şi deîndată ce soarele a încăjzit atmosfera, îşi iau sborul. Din acest moment caută să-şi astâmpere foamea cu frunze de arbori cari le servesc de hrană.
   Gustul ir.âncărei nu-1 au desvoltat. Atacă aproape toate esenţele de arbori; stejar, plop, mesteacăn, nuc, cireş, prun, etc. .şi chiar viţa de vie.
   Pe răcoare - noaptea, dimineaţa cără-bu fii stau amorţiţi pe ramurile arborilor, iar cea mai mică adiere îi face să cadă.
   îndată ce soarele a încălzit atmosfera, cărăbuşii devin foarte activi: unii se reped cu furie asupra frunzelor cărora le mânâncă pa-renchymul; alţii îşi iau sborul; alţii se împe-rechiază, iar alţii îşi caută culcuşul pentru depunerea oulor.
   Femelele fecundate se afundă în pământ la o adâncime de 10-20 cm., fac o mică cameră, bătătorind pământul jur împrejur, în care depun un număr variabil de ouă - 30-40. După aceia ies la suprafaţă, se fecundează din nou şi iarăşi caută un alt loc pentru a-şi depune un nou rând de ouă, însă în număr mai mic ca prima dată - 15-30.
   Se întâmplă dese ori ca, încă a 3-a şi chiar a 4-a oară, femelele să iasă din nou şi iarăşi să depună un număr de ouă, care însă este
d*n ce în ce mai mic. Astfel, o femelă poate ajunge să depună până la 80-90 de ouă.
   Locurile în cari îşi depun oule cărăbuşii, sunt cele uşoare şi bogate; niciodată în cele prea tari, prea umede sau prea uscate.
   Viaţa cărăbuşilor este cam de 40-45 zile. Dispariţia lor este de obiceiu bruscă.
   Oule depuse clocesc şi dau naştere după vre-o 20 zile la mici larve. Acestea se resfiră puţin de jur împrejurul locului de naştere, ca o pată de unt-de-lemn, ducându-se pe rădăcinile plantelor pe cari le rod, spre a se hrăni.
   Aceşti viermi albi - zişi larve de I-ul an -vor urma să trăiască în regiunea rădăcinilor, cu cari se hrănesc tot timpul călduros.
   Cu sosirea frigului însă, se afundă în pământ - uneori până la 60 cm. - îşi fac un culcuş, bătătorind pământul în jurul lor şi cad într’un somn care ţine toată iarna. Odată cu încălzirea pământului din primăvara ce urmează, viermii albi .Jes din somnul în oare erau şi se urcă din nou în regiunea Rădăcinilor.
   Atacul viermilor albi din anul al 2-lea în care au intrat, începe să se vadă şi răul este cu atât mai mare cu cât sunt .mai numeroşi. Din zi în zi, prin grădini, straturi întregi de legume se usucă; - prin pepiniere rânduri-rânduri se ofilesc şi pier -; prin păşuni apar vetre uscate.
   Cu venirea timpului friguros, viermii albi se afundă din nou în pământ - ca şi prima dată - căutând un adăpost de iarnă. Cad în somn şi stau astfel până la primăvara anului ce urmează, când, odată cu căldura se trezesc şi se urcă din nou în regiunea rădăcinelor. Viermii albi au intrat astfel în al 3-lea an.
   Dacă, în această din urmă perioadă, viermii albi nu vor sta în regiunea rădăcinilor un timp prea îndelungat - aproximativ 3 luni -, în schimb, răul ce fac, depăşeşte pagubele ce au produs în cei doi ani precedenţi. Prin grădini, prin pepiniere şi chiar prin tinere plantaţiuni de viţă, când numărul le este mare, pagubele se got socoti ca un dezastru.
   Pe la sfârşitul lunei Iunie, - dar mai cu seamă în Iulie viermii albi se afundă din nou în pământ. De *^ăata aceasta, ajungând adulţi, se pregătesc să-şi formeze păpuşa
- nimfa. Intr’adevăr, după ce-şi fac culcuşul prin bătătorirea pământului, cad într’un scurt somn, schimbă pielea şi apar sub forma de păpuşe - nimfă.
   Sub această formă de păpuşe vor sta 30-45 zile, după cari apar cărăbuşii adulţi. Aceştia însă vor rămâne pe loc nemişcaţi, până în anul care urmează, când în luna Mai vor ieşi din nou la suprafaţa pământului, şi astfel vor reîncepe ciclul.
   Sunt cazuri însă când, toamna fiind mai lungă şi călduroasă, să apară cărăbuşi răs-leţi.
CĂRĂBUŞ
644
   Vor fi însă pierduţi, căci cu primul frig, pier.
   Pagubele ce produc cărăbuşii. Cărăbuşii produc pagube ca adulţi, desfoind arborii; însă, sub formă de viermi albi - larve -, răul ce-1 produc poate ajunge în anumite regiuni la o totală pierdere a culturii. Sub această din urmă forimă, gustul le este mai desvoltat şi au predilecţiuni pentru anumite plante.
   Viţele din pepiniere - şi chiar plantaţiile noui făcute -, din cauza căluşului care atrage viermii albi, sunt distruse uneori în întregime.
   Plantaţiunile de căpşuni şi fragi sunt - cu deosebire - atacate de viermii albi.
   In categoria căpşunilor cad şi culturile de lăptuci - salată verde care deasemenea sunt mult căutate de viermii albi.
   După cele expuse mai sus, putem extrage următoarele: 1- ,,Anii de cărăbuş“ sunt la noi în ţară din 3 în 3 ani; 2- Terenurile uşoare sunt cele mai căutate de cărăbuşi; 3- Sub forma de adult, cărăbuşul sade amorţit în timpul răcoros al nopţii şi al dimineţii, pe crengile arborilor. Cea mai mică mişcare a a-cestora îi face să. cadă pe pământ; 4- Viermii albi - larvele cărăbuşului - îşi petrec viaţa în pământ. Adâncimea la care se găsesc variază cu anotimpul, . mai profund în timpul iemei aproape de suprafaţă, în timpul ve-rei; 5- Pagubele sunt produse şi de adulţi şi de viermii albi larve răul cel mare îl fac însă aceştia din urmă; 6- Cărăbuşul atât sub forma de adult, cât şi sub forma de larvă, are gustul foarte desvoltat, din cauză că are preferinţe printre plante.
   Această preferinţă, pentru adulţi variază după regiune. In lunca Argeşului, preferinţa se resfrânge asupra plopilor şi nucilor; în regiunea Odobeşti asupra nucilor, stejarilor şi viţei de vie; în regiunea Făgăraş asupra arţarilor şi mesteacănului, etc.
   Larvele au gustul şi mai pronunţat, astfel că li se cunoaşte azi preferinţa pentru rădăcinile de căpşuni şi fragi, rădăcinile de lăptuci şi căluşul altoaelor de viţă.
   Distrugerea cărăbuşilor. Faţă de puterea de înmulţire a cărăbuşului, într’o timp relativ pcurt, nu mai ar fi posibilă nici o cultură. In mod natural, cărăbuşul are numeroşi duşmani, cari prin acest singur fapt , devin cei mai buni prieteni ai agricultorului.
   Dintre pasări: găinile, curcile, bibilicile, dar mai ales raţele distrug un însemnat număr de cărăbuşi şi larve.
   Ciufii - Scopus corbii - corbus -, ciorile, coţofenele - Pica « graurii - Sturnus codoba. tura - Motacilla ciocârlia, mierla, piţigoiul, bufniţa - Bubo uliu mic - Accipites -, vrabia, sunt din cei cari îi reduc într’o mare măsură.
   Dintre insectele ce avem în ţară: Carabus ullrichi şi Procrustes coriaceus, fac un răsboi continuu viermilor albi. Deasemeni: sobolul
-  cârtiţa -, ariciul §i broaştele, distrug cu înverşunare cărăbuşii.
   Dar în afară de diferitele animale cari sunt temuţi vrăjmaşi ai cărăbuşului, acesta mai este distrus şi de infecţiuni produse de anumite ciuperci.
•  Una dintre aceste ciuperci _ Isaria densa -poate, în anumite împrejurări, să nimicească toţi viermii albi dintr’o întreagă regiune.
   Dar cu tot numărul mare de duşmani pe cari îi are cărăbuşul, el apare în mod periodic în anumite regiuni, în număr atât de mare încât periclitează culturile făcute.
   Lupta contra cărăbuşilor trebue să fie sistematizată pentru ca să se poată obţine rezultate apreciabile.
   Cercetările făcute încă înainte de 1800 în Europa, şi urmate până azi, au arătat cari sunt măsurile cele mai bune de luat, pentru a preveni sau pentru a opri invaziunile de cărăbuşi.
   Este necesar să se cunoască şi anumite procedee de luptă cari au o importanţă practică şi cari, deşi cun9scute de timp îndelungat, se mai pot aplica şi astăzi cu rezultate bune. Astfel:
   Arăturile. Arându-se miriştile imediat după seceră şi strângându-se pentru ca să fie distruşi toţi viermii albi, cari se întâlnesc în brazda plugului, se reduce numărul acestor duşmani. Acest procedeu are un dublu avantaj: se aplică o bună practică agricolă şi se distrug cărăbuşii.
   Lupta pe cale biologică. In 1890, când s*a constatat că ciuperca Isaria densa poate nimici ,,viermii albi‘‘, s’a crezut că mijlocul practic de distrugere al cărăbuşului este găsit. Din nenorocire, în urma primelor încercări făcute, insuccesele au fost mai numeroase decât succesele şi abia atunci s’a constatat că acest mijloc de luptă care în principiu este ideal, reclamă cercetări şi studii, ce nu se pot face într’un scurt timp. Fără să se renunţe la acest mijloc de luptă, cercetările îşi urmează cursul.
   Insectifugele. Întrebuinţare lor a avut ca scop apărarea unor anumite porţiuni de teren, contra depunerii oulor de către femele. S’a întrebuinţat: naftalina în proporţie de 400 kgr. la ha. Rezultatele au fost încununate de succes, - terenul nu a fost contaminat de larve
-  însă costul acestui procedeu l-a făcut sa nu poată fi răspândit.
   Plante-capcane. In culturile de pepiniere, -pentru ca să nu fie atacate de viermii albi -, se seamănă între rânduri salată verde “ lăptuci. ^iermii^ albi, având o predilecţiune pentru aceasta din urmă, se vor fixa pe dânsa. Observându-se liniile de salată în fiecare zi, acolo unde aceasta va fi ofilită, se va scormoni puţin în pământ în preajma rădăcinei, iar viermii albi cari se vor găsi, uşor pot fi striviţi.
 645
CĂRĂBUŞ DE COLORADO
   Gaze asfixiante. întrebuinţarea gazelor asfixiante contra cărăbuşilor, este limitată la întrebuinţarea vaporilor de sulfura de carbon. Sulfura de carbon sub formă lichidă poate fi uşor mânuită de oricine, cu singura obligaţiune de a se lua toate măsurile de siguranţă pentru evitarea unui incendiu - această substanţă luând foc foarte uşor. Aplicarea âul-furei de carbon se face pentru suprafeţele restrânse, prin ajutorul unor aparate speciale, cunoscute sub numele de ,.pale injectoare“, -Iar pentru suprafeţe mai mari, prin ajutorul ,,plugurilor de sulfurat“. Cantitatea de sul-fură de carbon necesară la ha., este de cel mult 200 litri în timpul verii, pentru a nu aduce prejudicii culturilor, - şi de 400 litri în timpul toamnei sau iernii.
   Aplicarea sulfurei de carbon în timpul ve-rei, pe un teren plantat, trebue făcută cu multă băgare de seamă. Adâncimea la care trebuie injectată sulfura de carbon este de 20 cm. în timpul verei şi 30 om. în timpul iernei. Tratamentele nu trebuiesc făcute în pământurile umede. Terenurile tratate cu sul-fură de carbon sunt mult mai fertile.
   Preţul sulfurei de carbon fiind prea mare la noi în ţară, tratamentul acesta nu se poate aplica decât Ia suprafeţe restrânse - floricul-tură, arboricultură, legumicultură.
   In momentul de faţă se fac încercări cu chloropicrîna. Această substanţă însă* fiind mult mai toxică pentru plante - chiar în timpul repaosului lor -, fiind şi mai greu de manipulat, - este periculoasă pentru om şi animale -, astfel că întrebuinţarea ei va fi limitată.
   Recoltarea adulţilor.
   Noaptea şi dimineaţa, cât ţine răcoarea, cărăbuşii stau amorţiţi pe ramurile copacilor şi la oea mai mică mişcare a ramurilor, ei cad, fără să încerce măcar să sboare. Această slăbiciune pe care o prezintă cărăbuşii în viaţa lor, poate fi utilizată în mod gractic, cu rezultate sigure şi pe scară întinsă, pentru distrugerea lor. Atât de practic este acest mijloc de luptă, încât sunt numeroase ţări cari l-au legiferat. - Legea din 1888 în Franţa, etc.
   Rezultatele acestui mijloc de luptă sunt consemnate în toate publicaţiunile cari tratează despre paraziţii plantelor cultivate. Ca simplu exemplu edificator cităm că, in regiunea Meaux - Franţa - în anul 1889, s’au recoltat 143.156 kgr. de cărăbuşi, iar în anul 1907, în aceiaşi regiune cu aceleaşi mijloace, nu s’au putut recolta mai mult de 7.774 kgr.; atât se redusese numărul cărăbuşilor, şi a-ceasta chiar în interval de 18 ani.
   Recolta cărăbuşilor trebuie făcută între orele 3 jum.-7 dimineaţa, în modul următor:
   Se vor forma echipe de câte 8 copii. Fiecare echipă va fi prevăzută cu următorul material :
   a.    - O prelată de 2 m. pe 4 m., prevăzută la capete cu beţe de cari se poate ţine şi întinde ;
   b. - O prăjină cu un cârlig la vârf;
   c. - Saci obişnuiţi;
   d. - Sfori pentru legat sacii.
   Patru copii vor ţine prelata întinsă sub ramurile arborilor pe cari se găsesc cărăbuşii. Unul din copii va scutura craca prin ajutorul prăjinei. Doi copii vor strânge cărăbuşii căzuţi în prelată şi îi vor pune în saci, iar un alt copil va avea grija sacilor şi a legatului lor.
   Cărăbuşii puşi în saci, sunt aduşi prin ajutorul căruţelor - puse la dispoziţie de comuna respectivă - la un loc anumit unde s’a făcut
o  groapă mare şi care se poate acoperi ermetic prin ajutorul prelatelor. Se aşează sacii unii peste alţii în groapă - şi se pun peste ei câteva străchini cu sulfură de carbon -             1
kgr. sulfură de carbon pentru fiecare mie de kgr. de cărăbuşi -; apoi se acoperă groapa şi se lasă 5-8 ore astfel. După acest timp se scot sacii şi se varsă cărăbuşii cari au murit, pe pământ; se resfiră ca să se evapore sulfura de carbon, după care pot fi întrebuinţaţi ca aliment fie pentru pasările din curte, fie pentru porci, sau ca îngrăşământ. - După D. M. Caimbon, 100 kgr. cărăbuşi conţin: 3,900 kgr. azot, 0,700 kgr. acid fosforic şi 0,500 kgr. potasă.
   Recoltarea cărăbuşilor trebuie făcută zilnic şi tot timpul cât ţine apariţiunea lor - aproximativ 45 zile.                           G.  Ar.
                         Fig. 941. — CĂRĂBUŞUL DE COLORADO — Lep-tinotarsa decemlineata Say.
   CĂRĂBUŞ DE COLORADO. - Ent. - Do-
ryphora, gen de insecte Coleoptere. Fitofagă. Lungimea corpului 2 cm., culoarea galbenă, cu 3 linii longitudinale negre pe fiecare e-
CARACATIŢĂ-CARAGANA
646
litră. Specifică Statelor-Unite ale Americii. Ca larvă şi ca adult produce pagube mari, mai cu seamă cartofului. Are 3 generaţii pe an. -
Fig. 941.
   CARACATIŢĂ. - Zool. - Sin. cracatiţă -Polypus - Octopus - vulgaris, moluscă cefa- • lopodă marină, cu 8 braţe tentaculare, egal de lungi, fără scoică. In Atlantic, Marea Me-diterană, Roşie, etc., ajungând la 3 rn. lungime.                                    C. Ant.
   CARACTER. - Zoot. - Deprindere individuală, rezultată din modul de creştere şi tratament al animalului. Nu trebue confundat cu temperamentul, care este expresia calităţii sistemului nervos şi care este ereditar. Caracterul e bun sau râu. Un animal crescut în bătăi are un caracter rău: muşcă, loveşte, se sperie, etc. Caractere bune: blândeţea, etc. CARACTER. _ Amel. - v. factor. CARACTER EREDITAR. - Gen. - Particularitatea individuală transm'-sibilă urmaşilor. Ex.: culoare, cap berbecat, fătări gemene, lipsa coarnelor, şi toate diferenţele ce se transmit urmaşilor. Aceste caractere sunt moştenite fiind prezente şi la părinţi, sau individul se poate naşte cu ele, fără să le fi avut părinţii, fenomen numit mutaţie, ce este rezultatul modificărilor substratului ereditar, adică al plasmei germinative.
   Variaţiunile, cari provin în timpul vieţii individului, fiind rezultatul influenţei mediului înconjurător nu se pot transmite, nu sunt ereditare şi ca atare nu pot fi categorisite între caracterele ereditare. Caracterele ereditare, stabilind asemănările sau deosebirile dintre indivizi şi grupuri în diverse rase, formează caracterele de rasă. Cu transmiterea caracterelor ereditare se ocupă mendelismul. Caracterele ereditare sunt de două feluri: morfologice şi fiziologice.
   Caracterele ereditare morfologice se referă la conformaţia corporală a individului, după care se poate identifica din ce rasă face parte. Acestea sunt: talia, greutatea corporală, conformaţia corporală cu diferitele regiuni, pielea, părul, penajul si culoarea. Cu descrierea lor amănunţ tă se ocupă Exteriorul.
   Caracterele ereditare fiziologice sunt însuşirile de ordin funcţional ale individului. Din punct de vedere zooeconomic ele ne interesează mai mult decât caracterele morfologice, fiind în legătură cu rentabilitatea animalelor. Astfel unele rase sunt precoce, altele tardive, unele mai agere, altele mai molatice, unele vaci sunt mai bune de lapte, etc. Caracterele fiziologice sunt mai variabile dela un individ la altul în cuprinsul aceleaşi rase decât caracterele morfologice, care sunt mai fixe. Caracterele fiziologice sunt următoarele: constituţia, aptitudinea zooeconomică, folosirea hranei, precocitatea, puterea de aclimatizare, temperamentul şi prolificitatea.             G. R.
   CARACTERE SEXUALE. - Zoot. - Particularităţile prin care se disting masculii de femele. Sunt de două categorii: primare şi secundare. Caracterele sexuale primare sunt constituite din organele, care servesc la reproducţie, ad-că din aparatul genital. Caracterele sexuale secundare sunt toate caracterele morfologice sau fiziologice, cari diferenţiază individul mascul de cel femei, în afară de organele genitale. Aceste diferenţe între sexe constitue dimorfismul sexual, fiind mai pronunţate la unele spec i. Desvoltarea caracterelor sexuale secundare începe la epoca pubertăţii, când începe să se trezească instinctul generic. Diferenţele sexuale se raportă la mărime, greutate, schelet, musculatură, grăsime, piele, fanere, mamele, temperament, voce, etc.
   Pentru admiterea animalelor de prăsilă se cere ca masculul să fie mascul şi femela să fie femelă, neadmiţându-se masculi cu expresie feminină şi femele cu expresie masculină.              ,                   G. R.
   CARACUDĂ. - Piseze. - Carassius vulgaris L. - v. caras.
   CARAGANA. - Bot. - Arbori si arbuşti din familia Papilonaceae ;> cca. 20 de specii în Asia Centrală până în Europa de Est. Frunzele alterne, adeseori reunite la un loc câte
2-4, paripenate; rachisul frunzei se termină prin un iir prelungit, sau un spin; stipulele uneori transformate în spini. Inflorescenţele în corimb cu puţine fiori; acestea sunt în majoritate galbene, lung pedunculate.
   Caragana frutescens D. C. Tufă lemnoasă. Drăcilă. Specie spontană în flora noastră, în Rusia de mijloc şi sudică, Siberia şi Cauciaz. Arbust stufos, de 2-2,5 m. înălţime. Frunzele cu două perechi de foliole, dispuse aproape palmat către vârful peţiolului; stipulele devin înţepătoare. înfloreşte în Maiu, florile de un galben-viu, cu un peduncul de lungimea sau mai lung decât corola. Foarte bogată în forme; la noi Săvulescu a aflat var.: a. - mollis C. K. Schn. Frunze cenuşiu-pufoase; din stepa de Sud a Basarabiei până în stepa de Nord a Bălţilor; b. - xerophytica C. K. Schn. Ramurile la început păroase, foliolele frunzelor mici, permanent păroase pe ambele feţe. Ci-mişlia, Topal - Basarabia -; c. - silvatica Să-vul. et Rayss. Arbust mic târâtor cu rizom lung, lujeri glabri; frunzele cu foliole mici şi redus păroase. Merişani _ Basarabia. Borza descrie şi var. sibulata Kom., frunze glabre, foliole spatulate, peţiol scurt. Cocorozeni -Basarabia. In afara Basarabiei, unde se află pe coastele văilor de stepă cu cernoziom degradat, a mai fost găsită lângă Iaşi - de Dr. Brânză - şi în stufărişuri pe malul expus către Nord al văii Cara&u _ de Enculescu. Specie cultivată în grădini şi întrebuinţată m.ai ales la facerea gardurilor vii; se recomandă intro-
647
CARAGAŢĂ-CĂRĂMIDĂ
ducerea sa în perdelele de protecţie din stepe, ca arbust protector al solului.
   Caragana grandiflora D. C. Speciie din Cas-pica până în Basarabia; se deosebeşte de specia precedentă prin flori «mai mari, caliciul evident păros şi la bază pintenat. A fost a-flată de Săvulescu la Ceadăr-Lunga şi Cola-ciovca - Basarabia- pe coaste cu stepă.
   La noi se cultivă Caragana arborescens Lam., specie originară din Siberia. Frunzele prezintă 4-6 perechi de foliole; perechea dinspre vârf adeseori de-svoltată unilateral, astfel încât asemenea frunze ne apar ca uni-pare compuse. Foliolele destul de pedunculate rotunzite la ambele capete, pe faţa superioară mai târziu glabre, pe faţa inferioară fin alipit păroasă. Stipule adeseori ghimpoase. înfloreşte în Maiu. Inflorescenţele 3-4 flori situate pe lujeri scurţi; florile lung pedunculate, mari de un galben viu. Arbust până la arborescent 4-5 m. înălţime. Se cultivă var. fructico&a Crem. Arbust de .2-3,5 m., Folio-lele mai lungueţe, ascuţite la vârf, pe faţa inferioară tomentoase. Florile de un galben pal. Se întrebuinţează mai ales pentru garduri vii; var. pendula Hort. cu ramuri pendente. Specie de importanţă forestieră; cultivată cu succes în pădurile din antestepă şi în perdele de protecţie de stepă pentru protecţia solului. înmulţirea speciilor de Caragana prin sămânţă; uneori drajonează. Formele horticole se înmulţesc prin altoire.
                                                                                      C. C. Georg.
   CAR AGAŢĂ. - Zool. - v. coţofană.
   CARALAMBE. - Bot. - Brassica oleracea var. gongyloides - v. gulie.
   CARAMAN. - Denumire populară - în special în jud. Brăila - dată unui bou de culoare neagră.
   CARAMFIL. _ Bot. - Tanaceium balsamita
- v. calomfir.
   CĂRĂMIDĂ. - Teh-n. - Piatră artificială, de forma unui paralelipiped drept, întrebuinţată în construcţie. C. are obişnuit dimensiunile 7:14:28. Se face din argilă arsă sau uscată la soare. După modul de fabricaţie, se deosebesc 2 feluri de cărămizi: uscate şi arse.
   C. uscate au fost întrebuinţate în antichitate. In climatele calde şi uscate, au o rezistenţă mare. Dacă ploile sunt însă dese, ele se desagregă cu uşurinţă. Se pot totuşi întrebuinţa şi în climatul nostru, în construcţii provizorii sau de mică importanţă. Trebuesc însă foarte bine uscate. Se fac din argilă cu nisip, amestecate cu resturi de paie.
   C. arse, au aceiaşi compoziţie oa şi cele de mai sus - argilă şi nisip, - dar fiind supuse acţiunei focului, sunt mai rezistente la. acţiunea desagregantă a ploii . Argila întrebuinţată trebue să fie bine şi uniform umezită, amestecată şi frământată.
Preparaţie. Argila se scoate toamna la suprafaţa solului şi se lasă până în primăvară,
pentruca ploaia şi aerul să pătrundă bine în toată masa ei. Apoi se adaogă apă şi se dă la malaxor - v. ac. - pentru a o face omogenă. După prepararea pastei, se trece la punerea în forme. Această operaţie se face fie cu mâna, fie cu maşini speciale. In operaţia cu mâna, pasta se aşează în calupuri speciale, de forma cărămizii pe care voim s’o avem. Acestea sunt nişte cadre dreptunghiulare, fără fund, dispuse pe o masă şi sunt presărate cu nisip, pentruca argila să nu adere de imâini sau instrumente. După aceasta, formele sunt luate şi aşezate pe aria cărămidă-riei _ un teren curăţat, uscat şi bătut _ unde stau mai multe zile, pentru a se usca bine. După ce pasta s*a întărit, se scot ramele, iar formele sunt puse pe o bancă specială, unde sunt bătute cu o lopată de lemn, pentru a se presa. In urmă, sunt aşezate unele peste altele lăsându-se spaţii între ele, pentruca să poată pătrunde şi circula aerul. Când grămada de forme s’a mărit, se dă foc.
      Dacă întreprinderea de cărămidărie este mai mare, toate operaţiile de mai sus se fac în mod mecanic. Maşinile de acest fel se reduc la 4 tipuri principale: a. - Maşină, care im-tă munca omenească, construită dintr’un cadru de fontă care serveşte de formă, şi care trece pe sub o targă din care se varsă pasta; a-ceasta, la rândul ei, este presată de un piston,
 b. - Maşină care pune în forme, printr o mişcare de rotaţie continuă, c. - prin decupare;
 d. - pr-ntr’o filieră; aceasta este de obiceiu dublă şi este prevăzută cu 2 încăperi şi 2 pistoane montate pe o tijă-cremalieră, animată de o mişcare de du-te vino: în timp ce pasta iese din una din încăperi, cealaltă se umple.
   După ce cărămizile au fost uscate la aer, sunt supuse arderei. Aceasta are de scop să le facă mai consistente şi mai dure. Arderea se face fie în cuptoare, fie pe Ioc. Acest din urmă mod este mai întrebuinţat. Pe un fundament de cărămizi vechi, se aşează cărămizile noui, în grămadă regulată, alternându-se cu straturi de combustibil - lemne, h*uilă sau turbă, după regiune - fi se dă foc. Arderea durează 20-30 de zile. Se ard împreună până Ia 500 m i bucăţi de cărămidă. Cuptoarele sunt acoperite cu planşeuri de scândură sau alt material, pentruca ploile care ar putea să cadă în timpul fabricaţiei să nu le strice.
   Calitatea cărămizilor nu depinde numai de compoziţia argilei întrebuinţate, dar si de felul în care sunt arse. Cum arderea nu se face uniform în toate părţile cuptorului, rezultă de aici diferite calităţi de cărămidă, după distanţa la care acestea se găseau de foc. Cele bune, nu trebue să fie deformate prin ardere, ci trebue să a'-bă un sunet clar şi o densitate mare, cele mai arse cântărind 2.200 kgr. metrul cub, iar cele mai puţin arse, numai 1500 kgr.; trebue să nu absoarbă apa şi
CARANTINĂ-CARBON
648
6ă se taie drept, prin lovire cu ciocanul -cantitatea de apă absorbită de 100 kgr. de cărămizi este 13,11 kgr. In general, acestea sunt puţin rezistente şi se macină cu uşurinţă. Pe lângă cele suficient arse, se găsesc altele, care au suferit o ardere în exces; acestea sunt întotdeauna deformate şi sunt intrate în bună parte în procesul de vitrificare, sunt dure şi nu absorb apa de loc. Insfârşit, a treia categorie de cărămizi este aceia care sunt nearse. In general, cărămizile de bună calitate sunt de culoare roşcată-pământie, uneori cu câteva pete violacee, cu secţiune netedă şi uscată, omogene în toată masa lor.
   Cărămizile arse sunt de mai multe feluri: presate, cu găuri şi refractare. Cele dintâi u se întrebuinţează la construcţia faţadelor, sau la ornamentarea acestora. Cele cu găuri au în interior spaţii dreptunghiulare în toată lungimea. Se întrebuinţează la construcţii uşoare, sunt rezistente, nu transmit cu uşurinţă căldura şi sunetul şi sunt foarte uşoare. Cărămizile refractare sunt în stare să reziste la temperaturi înalte, fără ca să se sfărâme. Lineo ri sunt făcute din argilă puţin sau de loc feruginoasă, alteori din 10-15 părţi siliciu, la care se adaugă 1 parte argilă; în alte cazuri se introduce şi aluminiu, magneziu sau calciu în compoziţia lor.                    H. G.
   CARANTINĂ. - v. poliţie sanitară veterinară.
   CARAPACE. - Anat. - Formaţiune tegu-mentară, care acoperă întreaga faţă dorsală sau numai o parte din aceasta, la unele animale: crustacee, broasca ţestoasă, unii peşti, etc.
   CARAS. - Piscic. - Carassius vulgaris, peşte din fam. Cyprinide. Corp înalt, cocoşat, plat,
Fig. 942. — CARAS — Carassius vulgaris Nils.
 jumătate lat cât lung. Capul scurt, gura terminală, mică, cu buze subţiri şi fără mustăţi. Dinţi faringieni 4-4. Aripioara dorsală lungă, începe cam dela jumătatea spinării şi ţine până aproape de coadă. Aripele pectorale, ventrale şi cea anală sunt uşor rotunjite la colţiyi; coada puţin scobită. Solzi mici, linia ventrală vizibilă. Coloraţia variază după ape:
 în lacuri şi bălţi mlăştinoase negricioase, în bălţi adânci, mai deschis: aurii, roşiatice, găl. bui. De obiceiu însă, spinarea este verzui-ca. fenie, iar laturile gălbui. Este peşte tipic de apă stătătoare. Ii place apa bălţilor liniştite şi calde, nu prea adânci; în heleştaie nu trebue amestecat cu crapul, pentrucă se curceşte cu uşurinţă. Se hrăneşte cu organisme inferioare
Fig. 943. — CARACUDĂ — Carassius vulgaris Nils.
de lângă maluri, preferind stuful, buruenile, brădişul şi gozul putrezit. Reproducerea prin Aprilie-Maiu; leapădă icrele cu sgomot pe burueni, la mică adâncime. Mărime obişnuită de 15-20 cm. Pescuirea se face cu instrumente obişnuite: undiţă, cârsnia, etc. Carnea gustoasă, afară de aceea de lacuri şi bălţi mici, care miroase a nămol. Se prepară pe grătar, saramură şi prăjit în untdelemn. . Fig. 942 si 943.
  CARBON. - Chim. - Metaloid foarte răspândit în natură, fie în stare de amestec, fie în stare de combinaţiuni, rar singur. Corp inalterabil prin căldură, se volatilizează în arcul electric la 3.500°, solubil în toate lichidele, bun conducător de căldură şi electricitate. Absoarbe gazele; din această cauză e întrebuinţat ca desinfectant. Din punct de vedere chimic, carbonul încălzit în prezenţa oxigenului din aer, se combină cu acesta şi arde fără rezidii solide. Când oxigenul este în exces, rezultatul combustiei este anhidrida carbonică. Cu sulful se combină, dând sulfura de carbon - CS2 -. Cu hidrogenul dă aceti-lena - C2H2 -. Cu azotul, impregnat într’o soluţie de potasiu, dă cianogenul - CN -care combinându-se cu potasiul, are de rezultat cianura de potasiu:
  3C+2N+2ICOH=2 (CNK) + H20+C0 ^
  Carbonul este un reductor puternic: dacă se trece un curent de vapori de apă pe c. înroşit, într’un tub de porţelan, se degajă hidrogen şi oxid de c.: C+H2D=CO+2H.
  C. formează cu oxigenul 2 compuşi importanţi: oxidul de carbon - carbonilul - şi anhidrida carbonică, din care rezultă acidul carbonic.
 649
CARBONAŢI-CARBURATOR
   CARBONAŢI. - Chim. - Compuşi ai acidului carbonic cu diferite metale. Se găsesc în mare număr, fie în stare solidă, fie în soluţie. Carbonatul de calciu alcătueşte majoritatea rocelor terestre, iar carbonátele alcaline se găsesc în mai toate apele minerale.
   C. de potasiu este o sare albă, foarte solubilă în apă. Este întrebuinţată în agricultură, ca îngrăşământ. - v. ac.
   C. de calcar, răspândit mult în natură ca marnă, etc. - v. îngrăşământ.
   C. de sodiu, sare albă, solubilă în apă, întrebuinţată în medicină.
   CARBONIZARE. - Chim. - Operaţiunea -sau procesul - în virtutea căruia o substanţă organică oarecare - plante lemnoase, paie, coceni, etc. - se îmbogăţeşte în carbon, devenind astfel un material combustibil de primul ordin. De exemplu, din lemn se obţine cărbunele de lemn sau mangalul, din oase, cărbunele de oase, etc. Prin urmare carbonizarea nu este altceva decât o ardere incompletă, în urma căreia hidrogenul şi oxigenul se elimină sub formă de apă, din care cauză substanţa respectivă devine mai bogată în carbon.                            I. F. R.
   CARBUNCUL. - Med. Vet. _ Infecţie a pielei cu stafilococi, constând dintr’o sumă de furuncule dezvoltate unul lângă altul şi însoţită de reacţiune confluentă a ţesutului înconjurător. Pielea se necrozează profund, până la ţesutul conjonctiv, vasele sunt trombo-zate şi stafilococii sunt în numeroase grămezi. Complicaţii grave ale carbunculului sta-filococic sunt piejmâa şi nefrita.
   Infecţia primară a pielei cu B. Antraxului, mai rară la animale, mai frecventă la om: pustulă de culoare gălbue până la roşie-brună, cu conţinut seros sau sanguinolent, caldă, dureroasă - pustula malignă - şi care, prin necrozare, se transformă în ulcer. M. M. CĂRBUNE. - Industr. agr. - Rezidiu solid,
                                  Figr. 944. — CĂRBUNE DE LEMN — aşezarea lemnului.
 negru, obţinut prin arderea incompletă a lemnului, la o temperatură ridicată şi fără aer, sau prin distilaţie în vase închise. De o-biceiu, cărbunii se fabrică direct în pădure, din lemne uscate. Se aşează lemnele în grămezi rotunde, pe teren fără umiditate, bine
 uscat şi tasat. In centrul grămezii se bate un par vertical în pământ, pe care se sprijină celelalte lemne. Se dă foc şi când se observă că fumul are o culoare albăstruie - a-ceasta după 2 sau 3 zile - însemnă că s’a terminat carbonizarea. Cărbunele bun trebue să fie uşor, casant si să sune când e lovit.
   CĂRBUNE ANIMAL. - Med. - Negru animal, sau cărbune de oase, se prezintă sub formă de pulbere fină, de culoare neagră, cu proprietăţi absorbante, desicative şi desodorante.
   Se întrebuinţează intern sub formă de bre-vage, electuare, suspensiuni apoase, capsule sau tablete în eteritele acute cu diaree şi desvoltare de gaze, în doză de 10-15 gr. pentru animale mari şi 5-10 gr. pentru animale mici.
   Extern intră în pudrele absorbante şi excitante ce se aplică la suprafaţa plăgilor. Pentru proprietăţile sale absorbante e foarte recomandat în metrite şi în reţinerea învelito-rilor, introdus în cavitatea uterină, fie sub formă de praf, fie sub formă de bastonaşe.
   Cărbunele vegetal, cărbune de lemn în pulbere fină, cu aceleaşi proprietăţi şi întrebuinţări ca şi cărbunele animal. A. H.
   CĂRBUNI. - Bot,. - Sin. Schinuţă, spinuţă -Phyteuma Vagneri -, mică plantă perenă, erbacee, din fam. Campanulaceae, frunzele inferioare lung-peţiolate, ovale, la bază cordiforme, cele de sus sesile, lanceolate, sau linear-lanceolate, toate neregulat-crenat-serate; florile negre-violacee, dispuse într’un capitul globulos în timpul înflorirei, iar după înflorire, capitulul devine elongat şi cilindric. Prin păşunile pietroase din regiunea alpină şi sub-alp^nă. înfloreşte Iunie-Iulie.
   CĂRBUNI DE PĂMÂNT. - Mineral. - Materii organice vegetale, închise în rocile sedimentare şi constituind combustibili preţioşi. Sunt de mai multe feluri: a. - Turba; b. -lignitul; c. - huila; d. - antracitul şi e. - grafitul. - v. ac.
   Antracitul este un cărbune mai pur, conţinând 82-95 părţi carbon. In secţiune este fin şi strălucitor; densitatea 1,6. Nu lasă nici un rezidiu după ardere. Se crede că antracitul ar fi huilă, care a suferit modificări datorite metamorfismului.
   CARBURATOR. - Mas. _ Dispozitiv accesoriu unui motor cu explozie, cu ajutorul căruia se face pulverizarea combustibilului şi a-mestecarea lui cu aer în proporţie dorită.
 - Fig. 945 - arată schematic un carburator şi legătura lui cu cilindrul motorului. In A este rezervorul de combustibil al carburatorului. B este plutitorul, care menţine în A nivelul constant al combustibilului. C este închizătorul canalului de intrare al combustibilului în carburator. Acest închizător funcţionează automat, fiind comandat de plutitor şi de 2 greutăţi cu pârghii, ce se văd deasupra plutitorului. D este canalul de intrare
CÂRCEA-CÂRCfcAG
650
al combustibilului în A. Prin E este absorbit aerul necesar pentru formarea amestecului. Absorbirea aerului se produce în urma miş-
cărilor pistonului în cilindru, care deci funcţionează ca o pompă de absorbţie. Aerul ab-eorbit trece cu viteză lângă F, jicler, plin cu combustibil. Aci se face amestecarea aerului cu combustib 1. G este difuzorul, cave în-
gustează canalul de trecere al aerului şi prin aceasta îi măreşte viteza. H este clapa de închidere a canalului de aer. I este supapa de admisie a motorului. L pistonul şi N cilindrul motorului.                  A.  Cherd.
   CARCEA. Partea de lemn, ce leagă proţapul de tânjală. C. de fier sau zale, când lemnul este înlocu t cu un Lanţ.
   CÂRCEAG. - Med. Vet. - Sin. piroplasma sau babesioza oilor. Boală enzootică, specifică oilor, datorită înmulţirei în sânge - în globulele roşii - a unui parazit foarte mic, rotund sau ovular, numit piroplasma sau ba-bes a ovis, descoperit în 1892 de V. Babeş. Cârceagul fiind boala sezonului cald, începe prin luna Mai, bântue cu furie în lunile de vară şi se termină prin Octombrie. In mod natural boala se transmite dela oile bolnave la cele sănătoase numai prin intermediul căpu-ş:lor aduite, născute din părinţi cari au supt sângele oilor bolnave.
   Cârceagul evoluiază, clinic, sub trei forme: a. - forma supra* acută sau fulgerătoare -oile mor în 1-3 ore, cu temperatura de 42° C, hemoglobinurie - urina roşie negricoasă . şi colici; b. - forma acută în care oile sunt triste, abătute, nu mănâncă, temperatura se rid că până la 42° C, respiraţia la început accelerată, devine greoaie până la sfârşit, când
Fjg. 946.— SECŢIUNE PRIN CARBURATORUL DUBLU GKAETZIN. — 1 Jicler principal; 2 Jicler pentru adaus de aer; 3 Suport de jiclere; 4 Teavă transversala. 5 P;ston pentru schimbare de combustibil. 6 Tijă de piston; 7 Canal pentru mersul în gol; 8 Orificiu de eşire a combustibilului ; 9 Pulverizator; 10 C'lapet de strangulare; 11 Canale de încălzit; 12 Jicler pentru mersul în gol; 13 Camera de flotor; 14 Flotor; 15 Cui de fixare al suportului flotorului;
                                      16 Dispozitiv de apăsare asupra flotorului.
 651
CÂRCEI-CARDON
oaia moare în asfixie. Se mişcă cu greutate, din cauza pareziei şi chiar paraliziilor. Consti-p,aţia e urmată de diaree. Boala agravându-se mucoasa oculară devine icterică - gălbue -, a-pare hemoglobinuria. Moartea e precedată de
 o  perioadă de colapsus, când temperatura scade la 35° sau chiar 31° C. Moartea survine în 4-6 zile dela apariţia primelor simptome, sau în 6-12 zile, într’un procent de 90-96%. Uneori oile se vindecă singure, însă convalescenţa durează 2-3 luni. In fine forma cronică ¿au avortată, se întâlneşte mai rar la oile a căror părinţi au zăcut de cârceag sau au fost născuţi în regiuni cu cârgeac endemic.
 Î^ig. 947. — CÂRCEI, — a. vită. ele vie; b, dovleac.
   In toate formele, de cârceag, moartea e datorită anemierii totale a animalului şi de intoxicaţia datorită distrugerii globulelor roşii din sânge.                                    H. D.
   CÂRCEI. - Bot. - Frunze cari şi-au transformat funcţiunea lor într’un organ cu ajutorul căruia planta se agaţă de lucrurile apropiate de ea - Laraci, sârme, garduri, etc. Ex.: vită de vie, hamei, fasole, măzăriche, etc. -
 Fig. 947.
                         Fig. 948, — CÂRCTUMĂRESE — Zinnia elegans Jacq.
   CÂRCEL. - Bot. - Ephedra distachya, plantă din fam. Gnetaceae. Tulpina verde, surie, indesuit ramificată, ramuri opuse, cil ndrice,
 fin sulcate, foliole membranoase, la bază concrescute, formând un tub; florile femele câte două; bacă falsă. înfloreşte Aprilie-Mai. Creşte pe locurile lutoase şi stâncoase din Dobrogea şi Transilvania.
   CÂRCIOARE. - Zoot. - Se spune olor cu lână creaţă.
   CÂRCIUMĂRESE. - Bot. - Sin. Ochii cucului, Zinie - Zinnia elegans, plantă erbacee din fam. Compositae. Tulpină rigidă, acoperită cu peri aspri, ramificată; frunzele opuse, ce&ile, cordiform-ovale, ascuţite, undulate, aspre, floriile mari şi frumoase, formează capitule solitare, în vârful pedunculelor, mai lungi decât frunzele; florile marginale ligu-late, obovale, aproape orbicuLare, persistente, de culoare albă, galbenă, purpuriu, liliachiu sau roşu-cărămiziu; involucru campanulat, format din 3-4 rânduri de foliole obtuse, cu marginea neagră, receptacul cu braţe late, pectinat-dinţate, colorate la vârf, florile centrale tubuloase, colorate în galben. Originară din México, se cultivă mult şi la noi, ca plantă ornamentală. înfloreşte Iulie-Septembrie.
   CÂRD. Denumire întrebuinţată pentru a arăta turma de porci scoasă la pă_ sune, _ cum şi pentru un grup de gâşte sau raţe.
 CARDIA.- Anat.
 - Deschiderea esofagului în stomac.
 Ea este formată din cele trei straturi de fibre mus- Fig. 949. — Porţiune de sto-culare cari concu.      mac, cu CARDIA.
 ră la formarea penetului musculos al stomacului. - Fig. 949.
                                      V. G.
   CARDIOTOMIE. - Med. - Disecţia sau deschiderea pe cale chirurgicală a inimei.
   CARDON. - Leg. _ Cynara Cardunculus L. Plantă vivace din fam. Compositate, se întâlneşte în stare sălbatică în S. Europei şi N. Africei. Această plantă împreună cu an-ghinarea provin din aceiaşi spete botanică, care în urma culturii, a dat naştere la două variaţiuni: a. - cardón - plantă cu peţiolii frunzelor foarte desvoltaţi şi b. . anghinarea
 - având desvoltate receptacolele florale.
   Tulpina cardonului, care apare în anul al doilea, creşte până la 2 m., este dungată, de culoare albicioasă. Frunzele sunt foarte mari, penate, de culoare verde-gris .. pe partea superioară şi albă pe cea inferioară. La unele varietăţi extremităţile fiecărei diviziuni de frunze sunt înarmate cu spini foarte ascuţiţi. Peţiolii frunzelor, foarte cărnoşi, până la 80 cm. lungime, în stare înălbită formează partea comestibilă ,a plantei. Capitúlele florale sunt cu mult imai mici ca la anghinare. Seminţele sunt mari, rotunjite, cu dungi de cu-
CÂRPU-CARIE
 652
 loare brună-închisă. Un gram de seminţe conţine circa 25 boabe. Facultatea germinativă a seminţelor se păstrează timp de 7 ani.
   Dintre varietăţile mai însemnate sunt: 1-C. de Tours, cu ţepi pe frunze; 2- C. plin, fără ţepi; 3- C. de Spania, foarte răspândit în Occident. Fig. 950.
                           Fig. 950 — CARDON — stânga var. plin, dreapta var. de Tours.
   Cultura. Pentru întrebuinţarea în timpul verei şi toamnei, semănăturile se fac în răsadniţe. Pentru iarnă semănăturile se fac direct afară. Plantatul se face la distanţe de 70-80 cm. Pământul trebue să fie afânat şi bogat îngrăşat. Ca lucrări de întreţinere se fac săpatul şi eventual udatul. După ce plantele s'au desvoltat suficient, li se leagă frunzele în mănunchi pentru a se înălbi. Pentru păstrat în timpul iernei, plantele se scot cu pământ şi se aşează în locurile de păstrare în nisip.
   Pentru producerea seminţelor se aleg e-xemplarele cu peţiolii mai desvoltaţi şi plini. Plantele iernează în pivniţe şi primăvara se plantează la distanţa de 1 m.
   Cştrdonul este atacat de aceleaşi boli şi insecte, de care suferă şi anghinarea. H. Cui.
   CÂRDU. - Bot. - Dispacus silvestris - v. varga ciobanului.
   CARDUUS. - Bot. - Gen de plante din fam. Compositate. Perii papului scurt uniţi într’un inel la bază, sau într’un nodul şi cad cu acesta. Frunzele de obiceiu spinoase. Specii:
   C. nutans L. - v. ciulin.
   C. leiophyllus Petrovici - C. hamulosus Ehrh., C. cylindricus Borb., C. alpestris Wild., C. viridis Kem., C. glaucus Baum., C. cris-pus L., etc. toate v. spin.
   CARECTEI. . Bot. . Carpesium cemuum L. - v. dosnică galbenă.
   CARENĂ. - Med. Vet. - Termen anatomic, întrebuinţat la oasele cu formă de creastă. Aşa este de ex. carena stemală la osul ster-num.
    CARENĂ. - Bot. - Denumirea dată la 2 petale cari sunt mai mult sau mai puţin sudate între ele la partea inferioară, formând un fel de luntre. Se întâlneşte la florile de leguminoase . Papilonaceae. - v. corolă.
 . CARENAT. - Bot. - Se spune despre organele cari prezintă carenă. - v. ac.
    CARETĂ. - v. trăsură.
    CAREŢII. - Zool. - Numele popular al larvei teniei, care se introduce în creerul oilor şi care le produce căpierea. _ v. ac.
    CAREX. - Bot. - Gen de plante din fam. Cyperaceae, cuprinzând mai mult de 500 de specii. Ierburi cu tulpina silicioa&ă, cu frunze ascuţite pe margini, trăind în general în lo-rile umede. Plante perene, cu rizom repent, cu flori monoice - rar dioice - aşezate în spice, cu fructul o achenă învelită de utri-culă. Specii:
    C. rupestris Bell. in AII.; C. pyrenaica Whlbg.; C. pauciflora Ligthf.; C. cyperoides L.; C. curvula AII.; C. ligerica Gay.; C. ste-nophylla WahJbg.; C. diandra Schrk.; C. pa-radoxa Wild.; C. paniculata L.; C. praecox Schreb.; C. curvata Knaf.; C. brizoides L.; Frunzele se întrebuinţează ca surogat în locul erbei de mare la umplutul saltelelor, pernelor, etc.; C.elongata L.; C. pairaei F. Schultz; C. divulsa Good.; C. remota L.; C. stellulata Good. ;C. disticha Huds.; C. gracilis Curt., etc. etc. Toate trăesc în asociaţii, formând rogozul.
 - v. ac.
    CARFIOL. - Bot. - Brassica ol era cea L., var. Botrytis DC. - v. conopidă.
    CARI. Denumirea obişnuită a larvelor care rod lemnul - v. car.
    CARIE. - Med. Vet. - Inflamaţie supu-rativă a ţesutului osos cu mers lent, însă progresiv, fără tendinţă de cicatrizare, desvoltată sub influenţa unei cauze interne, caracterizată prin procese regresive care însoţesc procesul inflamator, întreţin supu-raţia şi provoacă o distrucţiune succesivă a părţilor prinse sub formă de sequestre mai mult sau mai puţin voluminoase. Aceasta este caria osoasă. Mai exisită şi o carie dentară.
 Cauzele cariei osoase sunt locale şi generale. Cauzele locale sunt: contuziunile, traumatismele, plăgile, fracturile, plăgile articulare cu denutaţia osului, etc. şi ^¿ria toate cauzele susceptibile de a de- ©sului termina inflamaţia osului. Apoi se braţului găseşte ca o complicaţie în diverse maladii ca: cuiul de stradă, javartul, naviculartrita, boala greabănului, bleimâ, se-imă, keraphyllocel, etc.
    Cauzele generale susceptibile de a predispune animalul la carie sunt puţin cunoscute; se incriminează slăbirea organismului prin
653
CARIERĂ-CARIOCHINEZĂ
 muncă intensă sau lipsa de hrană. Insă rolul lor este rău determinat. S’a văzut caria o-soasă la porcii scrofuloşi, la câinii canceroşi, la caii morvoşi, la câinii cu afecţiuni de piele foarte vechi, etc.
   La om este demonstrat că scorbutul şi si' filisul, diateza scrofuloasa, reumatismul şi guta joacă un rol foarte important în des-voltarea cariei osoase. Nu se ştie precis dacă la animale, ca la om, caria afectează mai mult pe tineri decât pe bătrâni.
   Natura cariei osoase la om este bine deter~ minată. Astăzi se ştie că este datorită tuberculozei şi este înglobată în afecţiunile o-soase numite osteopatii tuberculoase. La animale nu se ştie precis; rămâne de determinat dacă are aceeaşi natură.
   Caria poate afecta toate oasele, însă cele ce sunt superficiale sunt mai expuse violenţelor exterioare, aşa că sunt mai des afectate; ea atinge mai des oasele scurte ca cele lungi şi la acestea mai mult epifizele decât diafi-zele.
   Caria este caracterizată la început prin tumefacţie şi uşoară durere; apoi se formează un abces care conţine un puroi gris, con* sistent şi amestecat cu grunji albuiminoşi şi particole osoase. Abcesul fistulizează şi prin fistulă curge puroiul care în contact cu aerul devine brun şi foarte fetid - miros de carie. Dacă nu se intervine, maladia progresează, se formează noi abcese care prin deschidere sapă mai multe traecte fistuloase. Boala poate persista astfel toată viaţa animalului prezentând perioade de ameliorare ce alternează cu perioade de agravare. Este o boală foarte gravă pentrucă nu vine niciodată la starea normală şi se vindecă greu.
   'Ca tratament se preconizează un tratament general şi un tratament local. Tratamentul general se aplică în cazul când osteita este manifestaţiunea unei diateze generale. In cazul acesta se recomandă: igienă, soare, fe-ruginoase, arsenicale, tonice, alimentaţie bună şi suficientă.
   Tratamentul local constă în a combate abcesele, fistulele şi caria osoasă însăşi. Abcesele se deschid cu bisturiul sau oauterul şi se drenează scurgerea puroiului printr’un dren prins cât mai în profunzime. Pentru a combate pioemia şi septicemia, se fac pansamente antiseptice.
   Fistulele şi caria se tratează prin injecţii modificatoare carii au de scop eliminarea părţilor moarte prin excitarea vitalităţii părţilor vii. In acest scop se utilizează: tinctura de iod, sol. nitrat de argint, de clorură de zinci, de eter iodoformat, alcool camforat, etc.
   Dacă injecţiile modificatoare nu dau rezultate imediate, nu trebue aplicate mult timp, ci se va utiliza cauterizaţia actuală sau potenţială a părţilor cariate. Aceasta grăbeşte pro. cesul de necroză şi de eliminare a părţilor
moarte şi limitează procesul de carie. Se cauterizează cu fierul roşu sau cu substanţe caustice chimice - nitratul de argint, clorura de zinc, acizi), etc. Fiindcă substanţele caustice sunt periculoase «e recomandă cauteri-zarea cu fierul roşu.
   Când nici această intervenţiune nu dă rezultate, boala continuă să progreseze, se va proceda la extirparea osului cariat după ce acesta a fost descoperit, cu reneta, chiureta sau foarfeci. După raclarea osului mort este bine să se facă şi o uşoară cauteriza re cu fierul roşu.
   Carie dentară se observă kt animalele bătrâne. Uneori este consecutivă unei alveolite cauzată de tartru dentar; alteori are ca punct de plecare o crăpătură a smalţului. Ea provoacă dureri vii, turburări în masticaţie, a-norexie, gura exală un miros fetid de carie, dintele cariat prezintă o cavitate mică cu pereţii negricioşi. Singura intervenţiune în caria dentară este extracţiunea dintelui cariat.
                                                                                                   c. s.
   CARIERĂ. - Tehn. - Locul de unde se scoate piatră pentru exploatare. Conţine piatră de construcţie, gresii, ardezie, marmore, granituri, pietre de calcar şi gips, basalturi, cretă, argilă, caolin, lavă, silex, etc. Exploa-taţia c. se face la fel cu cea a minelor. - v. ac.
   CARIOCHINIEZĂ. - Gen. - Diviziunea celulelor care compun corpul animal sau vegetal. Există perfectă analogie între celula animală şi vegetală. Distingem două feluri de diviziuni: directă şi indirectă. Prima are loc la plantele inferioare şi în cazuri patologice; a doua se produce la plantele superioare şi mai poartă numele de cariochineză, mitoză, citodiereza, kineza. Cauza c)are produce diviziunea nu-i precis cunoscută. Se bă-nueşte a fi marea influenţă a ,,pH*‘, apoi un joc al factorilor electrocoloidali cu forţele electrice, elastice, osmotice, de difuziune, de viscozitate, de tensiune superficială şi de afinitate chimică, forţe care acţionează în complexul celular.
   In mod schematic, celula în momentul di-viziunei indirecte trece prin următoarele faze:
   1-    Profaza. Cromatina din nucleu, care în repaos e răspândită în mod neregulat, începe să se condenseze ceva mai mult, devenind mai densă. In acelaş timp, filoanele de cro-matină se apropie unele de altele, formând
o  aglomeraţie de substanţă fină în formă de fire, ca un ghem în spirală. Apoi filamentul acesta se dedublează - despică - longitudinal în două jumătăţi ce rămân unite una de alta; acest filament dublu se rupe transversal în-tr’un număr precis de fragmente - cromozomii care se găsesc totdeauna în număr fix pentru fiecare specie animală sau vegetală. Acum dispare membrana nucleară şi nucleolii.
   2- Metafaza. Cromozomii liberi acum în
CARIOGAM1E-CARIOSOM
654
massa celulară, ©migrează spre centrul celulei, unde se dispun pe placa ecuatorială în jurul unui fus format din fibre fine acromatice, - fusul nuclear. Aici, jumătăţile longitudinale ale cromozomilor se separă, aşa încât din fiecare cromozom rezultă doi) cromozomi fii, cari stau un timp alipiţi unul de altul, apoi încep să emigreze către cei doi poli. Din acest moment începe
   3-Anafaza:     nouii cromozomi sunt alipiţi de fibrele fusului printr’o parte determinată a corpului, mereu aceiaş şi fiecare cromozom alunecă în lungul f-brei de care este ataşat, spre cei doi poli ai celulei, însă în aşa fel, încât totdeuna cromozomii fraţi merg spre polii opu$i.
   4-             Teleofaza. Cele două garnituri de cro-mozomi-fii, ajunse la antipozi, se reunesc, îşi pierd individualitatea, sie vacuolizează şi se anostomozează în reţeaua cromatică asemănătoare aceleia dela care a pornit mitoza, fusul dispare, în jurul fiecărei reţele cromatice se formează o membrană nucleară, apar nucleolii. Au rezultat deci doi noui nuclei, fiecare conţinând o cantitate egală de cro-matină. In planul plăcii equatoriale, în protoplasma celulei-mame, apare o membrană celulară, care separă celula în două jumătăţi egale, fecare cu câte unul din cei doi nuclei noi formaţi. Au născut astfel două celule fiice identice celulei mame, de care nu se deosebesc decât prin mărime; ele se hrănesc cresc şi ajunse la maturitate se divid din nou după planul arătat.
   Mitoza descrisă se produce în toate elementele vegetative ale plantei şi poartă numele de mitoza somatică _ equaţională, vegetativă -pentru a o distinge de mitoza de maturaţie sau reducţională - meioza -, diviziunea me-iotică _ şi care nu se observă decât în celulele sexuale - gameţi în ultimele două diviziuni, înainte de fecundaţie. In diviziunile reducţionale, numărul cromozomilor este mai întâi redus la jumătate prin unirea lor
2   câte 2, ceiace dă gemeni sau cromozomi bivalenţi. Garnitura de cromozomi poartă numele atunci de haploidă şi are x cromozomi. Gemenii sunt formaţi din 2 cromozomi sudaţi în mod intim unul de altul. Totuşi, substanţa lor nu fuzionează A fiecare îşi păstrează individualitatea; unirea lor este temporară. După aceia, prin 2 diviziuni succesive, cromozomii bivalenţi se transformă în univa-lenţi - segregare - se separă unul de altul, emigrând spre polii opuşi, pentru a forma noui nuclei; totuşi numărul cromozomilor în nouile nuclee, cari s’au format, rămâne a-celaş, adică redus la jumătate. Astfel imediat înainte de fecundaţie, celulele sexuale O şi 9 au fiecare o jumătate de garnitură; prin fecundaţie, celula $ , primind cromozomi
O   , va continua nuimărul complet de cromozomi, adică atâţia câţi are celula vegetativă.
 Acum garnitura cromozomială este deci di-ploidă şi are 2x cromozomi.          V. Gh.
   CARIOGAMIE. - Biol. - Fenomenul de combinare al nucleilor celulelor sexuale, într’un singur nucleu diploidal. - v. ac.
   CARIOLIZĂ. - Anat. - Sin. cromatoliza. *Disolvarea cromatinei în zona nucleară, sau în substanţa citoplasmică, fenomen întâlnit în degenerescenta K-ialină.
   CARIOLOGIE. - Biol. - Parte din ştiinţa biologie:, care se ocupă cu studiul nucleului v. ac. - şi al celulei. Cariologia plantelor cultivate a preocupat mai cu seamă pe savanţii americani, japonezi, ruşi şi germani. Grâul -bunăoară - numără mai mult de 2000 rase, care d-feră între ele prin caractere moifolo-gice exterioare. Clasificaţia lor are mare importanţă asupra hibridărilor, cum şi asupra standardizărilor. Astăzi se admit 4 metode fundamentale de clasificaţie, bazate pe studiul nucleului. 1- Metoda hibridologică, bazată pe gradul de rudenie dintre rase; 2-Metoda serologică sau serodiagnostică, stabilită pe modul de 'reacţiune al unui cobai inoculat cu extrase din diferite varietăţi de grâu; 3- Metoda imunizării, care sistematizează rasele după gradul de rezistenţă la inocularea cu unele boale criptogamice; 4- Metoda cromozomică, după numărul de cromozomi. Toate aceste metode au dat aceleaşi rezultate practice, ceiace dovedeşte că toate sunt naturale şi exacte.
   Cunoaşterea nucleului la plantele cultivate este o mare utilitate pentru progresul ştiinţelor biologice, cum şi pentru interesul practic agricol. Elementul material oare determină desfăşurarea organizărei exterioare a speciei, se află în nucleu, care concentrează în el proprietăţile vitale ale organismului.
                                După V. Gh. CARIOPSĂ. - Bot. - Fruct uscat, format dintr’un ovar, care a conţinut un singur ovul. Acesta, crescând pentru a deveni matur, s’a desvoltat atât de mult, încât a umplut complect cavitatea pericarpului, lipindu-se de pereţii acestuia. C. se întâlneşte la grâu, secară, orez şi aproape la toate plantele r            ““
 i. r                     r-*   OAnLUrbA —
 din ram. Uraminaceae. rig. t>0b de grâu.
 952.
   CARIOSOM. - Biol. - Formaţiune protonu^ cleară, în jurul căruia se găseşte substanţa cromatică reticulată - dispusă la periferie - în fenomenul de protomitoză - v. ac. Cariosomul va forma mai târziu centrosomul - v. ac. Nu trebue să se confunde c. cu nucleul, care dispare în timpul diviziunei. C. serveşte ca un câmp magnetic de distribuţie al cromozom’-lor, - v. ac. - Intr’un stadiu mai înaintat al protomitozei, cromozomii capătă un contur
 655
CÂRLAN- CÂRMÂZ
mai regulat şi se dispun radiar în jurul c., oare şi el intră în dviziune. Aceasta reprezintă stadiul de placă equatorlală - v. cario-chineza. Mai departe, c. se alungeşte, capătă forma de halteră şi serveşte ca un fus diriguitor al diviziunei. In acest moment se produce desfacerea fiecărui cromosom în două. In prolomitoză nu se cunoaşte existenţa unui fus nuclear. Cromosomii rezultaţi prin desfacerea cromosomilor anteriori sunt de 2 ori mai numeroşi: c. devine din ce în ce mai subţire central, iar cu timpul, mijlocul cario-somului dispare. Jumătate din numărul de cromosomi - rezultaţi prin desfacere - este atrasă la extremitatea celulei, iar cealaltă jumătate la extremitatea dimpotrivă, în jurul cariosomului. Ex. de existenţă si rolul c., la alga verde Cladophora glomerata.
  CÂRLAN. - Zoot. « Nume ce şe dă ani-
Fig. 935.— CÂRLAN.
malelor tinere în diferite regiuni ale ţării. Astfel în Moldova şi Basarabia cuvântul cârlan sau câilană se dă oilor tinere de un an; iar în Oltenia acest nume însemnează mânz sau mânză în Moldova, strijnic în Basarabia, noa-ten sau noatenă în Muntenia şi cârlan sau cârlană în Oltenia, Banat şi Transilvania. -Fig. 935.                          I. Şlep.
  CÂRLIGAT. - Bot. - Polygonum bistorta L.
- v. răculeţ.
  CÂRLIGIOARĂ. - Bot. - Bidens cernus L.
- v. iarbă roşie.
  CARLIN. - Zoot. - v. câini de apartament.
  CARLSBAD, sare de. - Med. Vet. . Sare obţinută din apele minerale dela Carlsbad -prin evaporare conţine sulfat de sodiu, bicarbonat de sodiu, clorură de sodiu şi sulfat de potasiu.
  6    gr. din această sare dă un litru de apă minerală cu compoziţia identică celei de Garls-bad.
   In comerţ se află sare artificială de Carls-bad, care cuprinde aceleaşi săruri şi în aceleaşi. proporţii, ca cea naturală. Se întrebuinţează ca stomaohic, reconfortant, anticataral, alcalin, laxativ şi purgativ, după mărimaa dozei.
   Doza laxativă: la câine 2-5 gr.; la cal 1 00 gr.                             A. H.
   CÂRMACE. - Piscic. - Sfori groase $i lungi
 - uneori chiar de 50 m. - dealungul cărora sunt atârnate mai multe sfori - până la 100 -, subţiri, de care se agaţă undiţele. Cârmaoele se aşează întotdeauna în curmezişul cursului apei, frânghiile fiind lăsate la suprafaţă -cu plute - sau date la fund - cu buturugi. Cu ele se prind somnii pe Dunăre, morunii şi nisetrii la gurile ei, etc.
   CÂRMÂZ. - Bot. _ Sin. Carmâz vegetal, Ru-meioarâ, Rumenioară. - Phytolacca decandra L. Plantă perenă de 1 -3 m. înălţime, originară din America de Nord, cultivată şi sălbăticită la noi în ţară în regiunile .mai calde.
   Rădăcina îngroşată ca un morcov imare. Tulpina erectă, rotundă, erbacee până la se-milemnoasă, foarte ramificată. Frunzele simple, scurt pedunculate, oval-eliptice, ascuţite, cu marginea întreagă. Inflorescenţele către partea superioară a tulpinei, terminale; tul-
Fig. 954.— CÂRMÂZ — Phytolacca decandra L.
 pinile se ramifică sympoidal, astfel că inflorescenţele apar opuse frunzelor. Florile dispuse înghesuit în racem pe tipul 5. Perian-thul simplu, compus din 4-5 sepale albicioase până la verzi, stamine 1 0, pistilul din 1 0 cârpele reunite, ovar 10 loji, în fiecare lojă un
CARMIN-CRRNE
 656
 ovul, 10 stile, de unde denumirea speciei. Fructul o bacă, turtit-sferică, cu 10 dungi longitudinale, până la 10 mm. grosime, cu
 1 0 seminţe.
   Plantă cultivată în tot sudul Europei. La noi în ţară o aflăm cultivată în sudul Banatului, în Oltenia şi în unele părţi ale Dobro-gei. Din cultură a devenit subspontană în tot sudul Banatului, mai ales în văile şi versanţii dinspre Dunăre, unde o aflăm în subarboret, pe grohotişuri, pe marginea drumurilor şi pe lângă garduri. In arboretele de salcâm din sudul Olteniei - Ciuperceni, etc. . a invadat în o proporţie atât de mare încât joacă rol important în protejarea solului. Introdusă în cultură în Deltă, de dată recentă - satul Le-tea - tinde să se răspândească subspontan pe nisipuri, pe lângă garduri şi chiar în băsma-curile păduroase.
   Sucul florilor colorat în roşu serveşte la colorarea vinurilor - falsificarea vinurilor roşii - şi a substanţelor alimentare zaharate, de unde şi denumirea de câimâz. C. C. Georg.
   CARMIN. - Techn. - Substanţă colorantă roşie, foarte frumoasă, extrasă din insecta Coccus cacti. Principiul colorant stă în acidul carminic, solubil în amoniac. Întrebuinţată în pictură ei vopsitorie.
   CÂRN. - Zoot. - Se spune despre un animal, la care capul, văzut din profil, este concav, iar nasul este mai scurt decât în mod normal. Cap cârn există la câinele mops - bulldog -şi pechinez, la porcul York şi Berk.
   La cal, tendinţa spre cap cârn au unele exemplare din rasele: arabă, bretonă şi ar-deneză.                                  G.  M.
   CARNALITÂ. _ Agrol. - Componentul principal al sărurilor de Abraum din minele dela Stassfurt-Germania şi din Alsacia, în alternanţă cu straturile de sare gemă. Mineralul pur este o clorură dublă de potasiu şi magneziu - C1K, CkMg. -f- 6H20 - concrescută cu sarea gemă - CI Na - şi cu chizerita -S04Mg. + H20 în proporţie de 61 % caraa-lită - 16'% clorură de potasiu -, 25% sare gemă, 12 % chizerită şi 2 % anhidridă şi argilă. In general, formarea sedimentelor pota-sice se datoreşte concentraţiei sărurilor în Marea permiană şi a cristalizărei lor ulterioare în legătură cu mişcări tectonice de ridicare şi scufundare. Ca formaţie naturală, a rezultat probabil din metamorfoza sărurilor componente.
   C. de culoare roşie de carmin şi gust a-măruiu, se înmoae la aer, uşor solubilă în apă şi cu 9-12% KaO.
   C. se utilizează, atât ca sare brută, măcinată, cât şi ca materie primă la fabricarea sărurilor potasice concentrate şi în special a clorurei de potasiu, îngrăşământul cel mai utilizat din agricultură. Materialul brut se macină grosier, se introduce într*o soluţie de
 clorură de magneziu şi se încălzeşte cu vapori de apă până se dizolvă şi separă astfel clorură de potasiu.
    C. este mai eftină şi exercită acţiuni secun. dare datorită sărurilor accesorii - CINa şi Cl2Mg. - Efecte secundare favorabile: mobi-
 1 lizează materiile nutritive în sol, păstrează solul mai reavăn din cauza higroscopicităţii sale, scade evaporaţia solului şi economiseşte potasiu, care este substituit parţial prin sodiu în nutriţia plantei. Efecte nefavorabile: sporeşte coeziunea şi încheierea solurilor grele, prin formarea carbonatului de sodiu, arde coaja tuberculelor şi le stânjeneşte germinaţia, depreciază calitatea recoltelor din cauza clorului, scăzând conţinutul în zahăr Ia sfeclă, în feculă la cartof şi în special capacitatea de ardere Ia tutun.
    Sărurile potasice germane sunt comercializate de Sindicatul potasic din Berlin.
                                        I.  C. D.
    CARNE. - Alim. - In inspecţia alimentelor, sub cuvântul generic de carne, se înţelege ţesutul muscular, împreună cu celelalte ţesu_ turi cu cari este în legătură, ca: ţesutul con-jonctiv, grăsimea, tendoanele, aponevrozele, zgârciurile, vasele, nervii, ganglionii limfatici, oasele, etc. Din acest complex de ţesuturi, 83% îl formează ţesutul muscular, 84% oasele, iar restul celelalte ţesuturi.
    Carnea este unul din alimentele cele mai importante din hrana omului. Prin felul cuim e alcătuită, ea conţine aproape toate substanţele hrănitoare de care corpul omului are nevoie. Din punct de vedere chimic, carnea se compune din două părţi principale: substanţe azotoase şi neazotoase. Din substanţele azotoase fac parte albuminoidele, care au valoarea cea mai mare pentru hrana o-mului. Substanţele neazotate cuprind hi ¿raţii de carbon sau zahărurile şi grăsimile. Aceste substanţe, toate la un loc, la care se mai a-daogă apa, sărurile minerale si vitaminele, formează hrana complectă a omului.
    In ceeace priveşte valoarea nutritivă a cărnii, după cercetările făcute de diferiţi cercetători reese, că cea mai potrivită compoziţie o are carnea mijlociu grasă. König dă următorul tablou de cercetări:
 Carne slabă
 Apă............. 76,37' |o
 Subst. azot . . 20,9 Rülo Grăsime • • • l,740|o
   mijlociu
   grasă
   72,05°‘c 20,9 6° |c 5,31°|0
  53,05°lo
  16,75°|'J
  29,28°je
    Deci carnea slabă conţine mai multă apă ca cea grasă, iar carnea grasă conţine puţine substanţe albuminoide.
    Carnea e cunoscută ca aliment principal din timpurile cele mai vechi. Omul .primitiv, cu armele lui simple, vâna animalele sălbatece pentru a-şi procura o hrană bogată şi
 657
CARNE
 plăcută, din oasele animalului răpus îşi făcea instrumente casnice etc., iar din blana animalului haine căldurose pentru zile răcoroase.
   Popoarele vechi apreciau de asemenea car. nea, dar făceau o qarecare deosebire între a-nimalele de tăere. De regulă, popoarele cari locuesc mai spre miazăzi - sud - mâncau carne mai slabă decât cele dinspre miazănoapte -nord Astfel, dintre popoarele vechi, Evreii. Babilonenii, Fenicienii, Asirienii, Egiptenii, mai pe urmă Mahomedanii, împărţeau animalele de tăere în două clase: curate şi necurate. Animalele curate se mâncau, iar cele necurate nu. Dintre animalele necurate face parte şi porcul, care după credinţa unora dintre aceste popoare ar îmbolnăvi omul de lepră, râie, mazăre - cisticercoză trichinoză, etc. Natural, unele dintre aceste boale cum sunt cisticercoză şi trichinoză le poate lua omul care mănâncă carne de porc, afumată şi nefiartă, dar celelalte boale au cu totul altă obârşie. Conducătorii acestor popoare, ajutaţi de legiuitori înţelepţi, au oprit consumarea ^numitor cărnuri grase prin legi re-
— după Ostertag. 1 = 1, 2, 3; 11 = 4, 5; 111 = 6;
                         IV = 7, 8.
 ligioase din cauza ţinuturilor călduroase în cari locuiau acele popoare, căci într’un climat •cald nu se pot mânca cărnuri grase, cum este de ex. carnea de porc.
    Strămoşii noştri Romanii, consumau cu multă plăcere carnea. Ei cunoşteau mâncăruri speciale, făcute din anumite părţi ale corpului, pe cari le căutau foarte mult, cunoşteau <le asemenea prepararea anumitor cârnaţi din carne, de porc, săratul şi afumatul cărnii. Ei aveau şi abatorii şi chiar hale de carne, cari «rau controlate de anumiţi funcţionari superiori - edili curuli.
    Importanţa cărnii a crescut cu timpul, ciăci civilizaţia omului a adus cu sine şi o mulţime de metode de preparare. Acestea aveau menirea să mulţumească gustul tot mai pretenţios al omului.
    Dacă cercetăm de aproape o bucată de carne prpaspătă, vedem că ea se compune dintr’o mulţ^pie de firişoare numite fibre, acoperite cu 9 pieliţă. Mai multe firişoare din acestea fornfiează fascicole^ iar mai multe fascicole un muşchiu. Grăsimea se depune şi în muş-
 chi, mai ales la carnea de porc. Când grăsimea se depune în jurul fascicolelor, carnea se numeşte martnrorată căci muşchiul tăiat în două seamănă cu marmora, iar când se depune în jurul fibrelor se numeşte perselată. De gradul perselării şi marmorării depinde calitatea cărnii.
Fig. 956.— CATEGORIILE DE CARNE LA VTTEL. — dupâ Ostertag. I = 1, 2; II = 3, 4, 5; III = 6, 7, 8;
                                                 IV = 9, 10.
   Nu toată carnea din corpul unui animal este de aceiaşi calitate. Unii muşchi sunt mai gustoşi, alţii mai puţin gustoşi la mâncare, după grosimea pe care o ocupă în corp. Iată deci câte calităţi de carne se găsesc în corpul unui râmător:
   Categoria I. Şunca sau jambonul - membrul posterior antricoatele şi cotletele cari se prepară din muşchii spinării - ilinospinali.
   Categoria II. Jamboanele - membrele anterioare.
   Categoria III. Pieptul, coastele ji pântecele.
   Categoria IV. Capul şi picioarele.
   Şi organele sunt de meii multe calităţi; astfel avem:
   Categoria I. Creerul şi limba.
   Categoria II. Mamela şi rinichii.
   Categoria III. Inima.
   Categoria IV. Ficatul şi splina.
Fig.'957. — CATEGORIILE DE CARNE LA OAIE. — dupâ Ostertag. — 1 = 1, 2; 11 = 3; III = 4, 5.
   Aceleaşi categorii de carne se găsesc a-proape la toate animalele domestice, cu mici variaţii în pluş sau în minus, la care se mai adaugă bineînţeles denumirile specifice diferitelor părţi componente la fiecare specie de animale în parte.
 42
 659
CARNE
sau autoliza - este un proces chimic care se petrece în intimitatea ţesuturilor cărnii conservată la frigorifer, după 24-48 ore, în favoarea consumatorilor. Astfel, această carne devine meii gustoasă, mai fragedă decât carnea proaspătă şi se digeră cu med multă uşurinţă. Reacţijinea acestei cărni este acidă, culoarea ei este mai roşie la suprafaţă şi are consistenţa mai mică. Pe suprafaţa de secţiune a cărnii maturate se scurge un lichid caracteristic, care nu există la carnea proaspătă. Maturaţia, după Salkowsky, este procesul prin care moleculele complexe de substanţe proteice se reduc la forme mai simple prin intermediul enzimelor - fermenţilor -
                            Clişeu Dr. Contescu Fig. 959. — JAMBOANE AJUSTATE, dela porci de diferite rase.
cari se găsesc în însăşi fibra musculară. Din acest motiv, carnea maturată se consideră jumătate digerată.
   Carnea fesandată este o carne la care procesul de maturaţie este avansat. Se fesandează de regulă vânatul. Fesandarea se recomandă să nu fie prea avansată, căci în acest caz carnea intră în putrefacţie.
   Conservarea cămurilor se face cu scopul de a opri procesele de alterare şi în modul acesta de a prelungi durata timpului în care acest aliment să poată fi consumat fără pericol pentru sănătatea omului. O carne bine conservată trebue să aibă aceeaşi valoare a-limentară la data întrebuinţării ca şi carnea proaspătă. Conservarea cămurilor depinde de
2  condiţiuni: intrinsece şi extrinsece. Condiţiile intrinsece se referă la cantitatea de sânge sau de serozitate, conţinută de carne, cantitate care este în funcţie de starea animalului în momentul tăerii - stare de boală, oboseală, etc. - şi de metoda de tăere. Condiţiile extrinsece se referă la amenajarea locurilor de conservare - temperatură, umiditate, curăţenie, etc.
   Se cunosc mai multe metode de conservare a cămurilor; ele sunt: fizice, chimice şi fizico-chimice.
   1. Metodele fizice sunt următoarele:
   1  - Uscarea cămurilor este o metodă de conservare care se întrebuinţează şi la noi,
mai ales la prepararea pastramei. Uscarea se face fie la curenţi de aer cald, fie la soare. Uscarea se poate face însă şi prin căldură artificială. Această metodă a fost introdusă la noi de Prof. Vasiliu şi Atanasiu în 1916, la Iaşi, pentru uscarea zarzavaturilor şi conservarea cărnii de vacă. Carnea de vacă conservată prin această metodă nu suferă nici
o  degradare a substanţelor proteice. Avantajul acestei metode constă în faptul că acest aliment nu-şi schimbă compoziţia, conservarea nu este în funcţie de timp, volumul cărnii se reduce la 1/4, ceeace micşorează cheltuielile 4© transport şi ambalaj.
  2-    Fierberea cărnii este mai mult o metodă culinară, care în marea practică nu-şi găseşte întrebuinţare. Sterilizarea cămurilor sub acţiunea vaporilor la temperatura de 120° C, şi-a găsit întrebuinţare la cărnurile insalubre, cari însă după sterilizare pot fi date în consumaţie. Această metodă de conservare îşi găseşte o largă întrebuinţare la prepararea conservelor de carne în cutii de tinichea. Enormele cantităţi de conserve reclamate de hrana trupelor în războiul mondial, au fost preparate prin această metodă. Prin sterilizare se distruge toată flora microbiană; de asemenea şi paraziţii.
  Conservarea cărnii prin frig este metoda cea mai veche, cunoscută de om. Poporul Iakut din Siberia şi în zilele noastre îşi mai hrăneşte câinii cu carnea maimuţelor conservată în gheţurile nordice de mii de ani. Conservarea prin frig se poate face prin două
                             Clişeu Dr. Contescu Fig. 960.— JAMBOANE DE FORC — imediat după detaşare.
metode: prin refrigeraţie sau prin congelare. Refrigerarea cărnii sie face la + 3°-4°C, în frigorifere sau gheţare. Prin această metodă carnea nu poate fi conservată mai imult de
3  săptămâni. Congelarea cărnii constă în baterea cărnii cu o temperatură iniţială de —10°. După îngheţarea cărnii, temperatura se ridică la —1-2° C şi la această temperatură se poate conserva un timp foarte îndelungat, fără să i se schimbe gustul. In consumaţie se dă această carne numai după ce a
CARNE
660
fost întâi refrigerată, căci astfel la ridicarea temperaturii în mod brusc, ies din ea o mare parte din substanţele nutritive.
   II.    Metodele chimice pentru conservarea cărnurilor se referă la diferite săruri, cari prin acţiunea pe care o exercită asupra cărnii măresc durata conservării.
   Sarea de bucătărie se întrebuinţează din timpuri foarte vechi la conservarea cărnurilor. Acţiunea sării asupra cărnii se exercită în modul unmător: sarea extrage apa din ţesuturi şi face carnea improprie pentru desvoltarea microbilor; ea are şi o uşoară acţiune bactericidă. Conservarea cărnii prin sare se face prin 2 imetode: uscată şi umedă. Metoda uscată constă în sărarea cărnii cu sare măruntă şi depozitarea ei într’un vas, în straturi. Metoda umedă constă în conservarea cărnii în saramură, care nu trebue să fie mai concentrată de 12%. Saramura trebue să aibă 20-25° C; acesteia i-se mai adaugă şi o oarecare cantitate de azotat de potasiu
 - salitră. - Astfel se poate conserva 20-30 zile până când se dă în consumaţie.
   Cărnurile conservate cu sare pierd 10-15% din valoarea nutritivă; ele se digeră greu şi au o acţiune defavorabilă asupra organismelor debile, în special sunt contra indicate în afecţiunile renale.
   Afară de sarea de bucătărie se mai întrebuinţează la conservarea cărnurilor: acidul boric, acidul sulfuros, acidul salicilic, etc.
   III. Metodele fizico-chimice. Cea mai cunos-
                        Clişeu Dr. Conţescu Fig. 961. — COTLETE DE PORC.
 cută metodă este afumarea. Acţiunea fumului asupra cărnii se poate face în 2 moduri: la cald şi la rece. Afumatul la rece se face după oe carnea a fost supusă acţiunii sării sau saramurii. Fumul are o temperatură de 20-25° C, iar afumarea durează 20-30 zile după preparat. Afumatul la cald se facie după acţiunea sării la fum cu temperatura de 80-90° dar într’un timp mai scurt. Fuimul acţionează asupra cărnii atât prin căldură« care usucă carnea, cât şi prin impregnarea ei cu diferite substanţe cu acţiune de conservare. Focul se face de regulă cu lemne de esenţă
 tare. La afumatul şuncilor se preferă fagul. Uneori peste foo se aruncă diferite plante aromatice pentru a transmite cărnii o aromă specială.
                              Preparatele de carne. Din carne se fabrică
  • anumite preparate, dintre cari unele se consumă în stare proaspătă, ca de ex.: cârnaţii, caltaboşii, etc., altele însă se pot conserva
Clişeu Dr. Conţescu
                               Fig. 962. — COSTIŢE DE PORC, preparate pentru consum.
  un timp mai îndelungat, numite preparate de durată, ca de pildă, şuncile, costiţele, diferite categorii de salamuri şi cârnaţi, ghidemul, păstrama, etc.
    1   _ Preparatele de scurta durată. In această categorie intră diferitele categorii de cârnaţi, cari se fabrică de regulă dintr’un amestec de carne de porc şi de vacă în anumite proporţii.
    Cârnaţii de carne se prepară din carne tocată de porc şi de vacă numită maia, la care se adaugă sare, piper, boia de ardei şi usturoi pisat în proporţii determinate, după cantitatea de carne întrebuinţată. Acest amestec se bagă în intestine de porc. Carnaţii se prepară în mod diferit, după regîane.
    Cârnaţii de sânge sunt preparaţi din sângele de porc, colectat în momentul tăierii şi amestecat în unele regiuni cu orez, păsat şi tocătură de carne sau diferite organe.
    Toba este un preparat de sânge defibrinat, cu carne de porc rezultată din regiunea capului. învelişul tobei este stomacul de porc sau colonul.
    Galantina este un preparat asemănător cu toba; este un preparat de lux. Se prepară din carne de porc - limbă - ouă şi sânge. Se alterează repede.
    Cârnaţii de organe numiţi şi caltaboşi, câr-tahoşi, sunt preparaţi din tocătură de organe, la care se adaugă diferite condimente.
    Cremwurştii se prepară din 40% carne grasă de porc, tocată fin şi 60% maia de carne de vacă, la care se adaugă anumite condimente. Amestecul se pune în intestine de oaie.
    Cârnatul polonez - polnischwurst - se prepară din 30% carne de porc şi 70% carne de vacă. Carnea este tocată în bucăţi mari.
661
CÂRNICE-CAROLCA
 La amestec se adaugă 3 % sare, usturoi şi piper. Se bagă în intestine de porc.
   Parizerul se prepară din 20% carne de porc, 10% slănină tocată în bucăţi mari şi 70% carne de vacă, apoi piper, usturoi şi sare în anumite proporţii. Amestecul de carne se bagă în intestinul numit coecum, de oaie. Tot în această categorie intră diversele mezeluri, cu o durată scurtă de conservabi-litate.
   Preparatele enumerate până aici, conţinând
 o mare cantitate de apă, se alterează uşor; deaceea nu pot fi păstrate un timp îndelungat.
   II. Preparatele de lungă durată.
                              Clişeu Dr. Contescu Fig. 963. — ŞUNCI DE PORC', preparate pentru consum.
   Salamul de Sibiu este preparat numai din carne de porc la care s’au adăugat diferite mirodenii şi condimente. Prepararea acestui produs de mezelărie se face după un procedeu cunoscut; numai specialiştii îl pot prepara. Salamul de Sibiu, după preparare, se pune la fum rece, timp de 45 de zile.
   Ghidemul - potcoava - se fabrică din carne de oaie, uneori şi din carne de vacă. La noi cel mai bun ghidem este cel de Botoşani. Se prepară mai ales vara.
   Şuncile sau jamboanele se prepară din membrele posterioare ale porcilor de carne, cum ar fi de ex. rasele Berk, York, etc. Se prepară mai ales toamna. Prepararea şuncilor bune este o chestiune de specialitate şi de gust. In Europa cele mai bune şunci se prepară din membrele anterioare.
   Pastrama de vacă se prepară din carne cuşer, din bucăţi de carne de 2-3 kgr. şi de
 4-5 cm. grosime. Este consumată mai mult de populaţia evreiască.
   Pastrama de oaie este un produs specific românesc si se prepară mai mult în Muntenia. Modul de preparare este următorul: după sacrificare, oaia se împarte în 2 jumătăţi şi pe urimă fiecare jumătate în alte două jumătăţi. Se scot oasele sirii spinării, femurul şi scapulul şi humerus. Din fiecare sfert rezultă un fel de evantaliu. Se pune apoi la saramură
 unde stă toată iarna, se spală, apoi se presează şi se usucă la vânt. După mai multe zile de uscare se dă în consumaţie. V. C.
   CARNICE. Denumire populară pentru oile care umblă răsleţe de cârd.
   CÂRNIT. - Pom. şi Vitic. - v. ciupit.
   CARNIVORE. Animale care se hrănesc cu carne. In zoologie, ordin din clasa Mamiferelor. Animale ongulate, cu degete libere; dentiţie completă; caninii puternici, molarii ascuţiţi; placentă zonară - după iRaillet. Organizate mai cu seamă în vederea alergării şi a sărituluui. Unele sunt digitigrade, altele plantigrade. Degetele, în număr de 4-5, a-proape întotdeauna libere, sunt prevăzute ou ghiare. Condilul maxilarului inferior alungit în sens transversal. Dinţii puternici: 3 incisivi, de o parte şi de cealaltă a maxilarelor şi câte un canin; molarii variază,, deosebin-du-se în premolari, carnasieri şi tuberculoşi. Premolarii, în număr de 1 -4 sunt ascuţiţi, cu
 o asperitate mediană; carnasierii sunt cei mai puternici, având o coroană ascuţită, divizată în 2-3 lobi. Stomacul c. este simplu, intestinul scurt, coecum-ul puţin desvoltat, sau lipsă. Testiculele ascunse în scrotum. Femelele au uter bicorn şi mamele ventrale. Animale monogame. Ordinul Carnivorelor cuprinde 7 familii: Canidae, Ursidae, Procyni-
Fig. 964. — GAROLCA — Pom înflorit.
 dae, Mustelidae, Viverridae, Hyaenidae, Felidae.
    CAROLCA. - Pom. - Varietate’"de mere de origină basarabeană, din regiunea inundabilă
CAROTIDĂ.-CARPIN
662
 a Nistrului - jud. Tighina - foarte răspândită şi apreciată la export, din cauza merelor albe-gălbui cu roşeaţă pe partea dinspre soare, de calitate superioară şi care se păstrează foarte uşor până în Aprilie. Pomul de
Fipr. 965. — OAROLCA — ramură cu fructe.
 vigoare mijlocie, cu portul dresat, coroana ovală, rodeşte de timpuriu şi foarte abundent, odată la doi ani. Reuşeşte bine şi în regiunile de deal.                      M. Cost.
   CAROTIDĂ. - Med. Vet. - Arteră care pleacă din aorta anterioară şi transportă sângele la cap. La gât îşi are traectul prin gu-tiera jugulară, împreună cu vena jugulară, fiind separată de ea - în treimea superioară a gâtului - printr’un muşchiu. Acest fapt are
 o însemnătate pentru injecţiile intravenoase, cari se fac în această regiune. In cazul când se perforează vena, artera este . apărată de acest muşchiu. In treimea inferioară, între venă şi arteră, nu există muşchiu oi numai un ţesut per vascular.                   V. G.
   CAROTINĂ. - Bot. - Substanţă colorantă, din leucite, unde o aflăm împreună cu clorofila, în chloroleucite _ «au singură, - în chromoplaste - sub formă de cristale. Compoziţie chimică C4o H56.
   CARPELÂ. - Bot. - Prin acest nume se înţeleg frunzele modificate, care alcătuesc pistilul - v. ac. - Ia Angiosperme, sau poartă cvulele la Gymnosperme.
   CARPIN. - Silv. _ Carpen, Carpân - Car-pinus Betulus L. - fr. Charme, angl. Horn-beam, gerim. Weissbuche. - Arbore de mărimea I-II-a din pădurile de câmp si dealuri, cu tulpina subţiată rapid în sus, mai rareori cilindrică, cu coaja netedă, albicios-cenuşiu-argintată. Coroana alungit-ovoidă, fasciculată, ramurile principale şi rămurele lungi, îndreptate în sus, astfel că în stare desfrunzită prezintă aspectul de mătură. Lujerii anuali subţiri, verzui-olivii, cu peri alipiţi, cari ciad în anul II-lea, când axele devin brun roşcate; din anul al Vl-lea coaja rămurelelor ia culoarea gri-argintie. Mugurii distici, oval alungiţi, lipiţi de ax, acoperiţi de numeroşi solzi imbricaţi; solzii bruni cu peri moi, albioioşi, lungi îngrămădiţi către vârful şi pe marginea solzilor. La baza lujerului anual se găsesc numeroşi muguri mici, cari rămân în stare donmin_ dă; aceşti muguri dau numeroase rămurele fine,*, după tăerea lujerilor, normală, din care cauză carpenul se pretează admirabil pentru garduri vii.
  Mugurii floriferi se găsesc către baza lujerului anual, sunt mai umflaţi şi slab îndepărtaţi de ax. Frunze distice, peduncul scurt - 10-15 mm. lungime, ovale până la oval-lanceolate, ascuţite la ambele capete, spre bază slab nesimetrice, limbul 5-8 (10) am. lungime şi (2,5) 3-4 (4,5) cm. lăţime, pe margine dublu dinţate, glabre, numai peţiolul păros, cu 10-15 nervuri secundare, între nervuri parenchymul mai ales în tinereţe pronunţat cutat. Stipule linear lanceolate, gălbui, caduce. Frunzele apar în cursul lunei Aprilie şi cad în Octombrie-Noembrie. Amenţii masculi de 3-5 cm. lungime, verzui-palid roşiatici, apărând pe lujerii din anul precedent în număr mare primăvara. Florile mascule izolate la subţioara unui solz - bractee _ oval-ascuţit, de culoare verzui galbenă cu vârful roşcat şi slab ciliat pe margine; floarea nudă,
   Fig. 966.2— CARPINUS BETULUS L. — A. lujer cu inflorescenţe fructifere; B, lujer anual cu inflorescenţă masculă - m - şi femelă -f 1, floare masculă văzută în profil; 2, idem din faţă 3, idem dinăuntru; 4, o stamină; 5, inflorescenţă simplă femelă; 6, floare femelă acoperită de cupulă; 7, idem după îndepărtarea cupulei; 8, fruct cu cupulă; 9, fruct după îndepărtarea cupulei; 10, sămânţă; C. plantulă.
constă numai din 6-12 stamine libere, cu filamente bifurcate, fiecare raimură a filamentului purtând câte o jumătate de anteră, dotată la vârf cu un fascicol de peri. Amenţii femeii apar deasupra inflorescenţelor mascule către extremitatea lujerilor anuali, odată cu frunzele; sunt puţin pedunculaţi, pendenţi;
 663
 CARPIN
pe axul inflorescenţei găsim numeroase brac-tee dispuse în spirală, îngust-lanceolate, cu peri lungi albicioşi şi pe margini lung ciliaţi; la subţioara lor aflăm câte două flori femele aproape sesile; către maturitate bracteele cad. Fiecare floare mai este învelită lateral de o cupulă perzistentă membranoasă, care la început este mai miciă decât bracteea principală şi apoi o întrece mult în mărime; floarea femelă constă din un singur pistil bicarpelat, ovarul cu două loji, infer şi poartă câte un perigon format din 4-5 sepale, abia vizibile; ovarul se prelungeşte prin un stil scurt şi două stigmate filiforme, roşii care ies în timpul înflorirei dintre bractei ca nişte fire mici, după cari putem recunoaşte inflorescenţa femelă. In fiecare lojă a ovarului un singur o-vul; din cele două ovule ale ovarului unul singur ajunge la maturitate. Inflorescenţele fructifere pendente, sesile, 8 cm. lungime; pe axul lor aflăm cupulele de forma şi conzis-tenţa unei frunze, de culoare verzuie, străbătute în lung de trei nervuri, prezintă spre vârf trei lobi, din cari cel median este de
3-4 mai lung defcât cei laterali, marginea dinţată. La subţioara fiecărei cupule se găseşte câte un fruct, învelit de aceasta parţial; fructul o achenă, 5-9 num. lungime, de culoare \erzuie apoi brună, prezentând în lung 5-8 coaste proeminente şi spre vârf urmele peri-gonului uscat. înfloreşte aproape odată cu în-frunzirea către a doua jumătate a lunei Aprilie. - Fig. 966.
   1    hi. de frucite cântăreşte 42-50 kgr. şi conţine 24.000-32.000 fructe. 'Coeficientul de germinaţie 60-70%. Maturaţia timpurie; indivizii proveniţi din lăstari în stare liberă fructifică de la 12-15 ani, iar în masiv pe Ia 20 ani. Fructifică foarte abundent, periodicitatea anilor de sămânţă 2-3 ani. Fructele se coc în Octombrie. Diseminaţia are loc în majoritate primăvara, fructele rămânând pe arbori în tot cursul ie mei. Germinaţia la fructele semănate toaimna are loc în primăvara următoare; fructele semănate primăvara germinează în anul următor. Seminţele păstrate în aer liber îşi păstrează facultatea de a germina numai ¡lână în primăvara următoare. Germinaţia e-pigee. Plantula prezintă două cotiledoane obovate, mici, spre bază «agitiforme, frunzele primordiale următoare puţin diferite ca formă de cele definitive. In priimul an creşte
5-15 cm.; creşterea se menţine înceată în primii cinci ani, după care devine din ce în ce roai mare până la 30-40 ani, de când scade apoi treptat; la 120 ani creşterea în lăţime se închee. Carpinul atinge 20-28 m. înălţime şi diametre până la /i m. Longevitatea sa destul de redusă până la 100-120-150 ani, când i se usucă vârful şi tulpina putrezeşte în interior. Tulpina este în genere strâmbă, în secţiune transversală este dotată cu coaste. înrădăcinarea în soluri profunde, afânate este profundă;
se zice că tulpina este canelată; rădăcina principală se duce în profunzime şi se îngroaşă mult partea superioară; din această regiune îngroşată pornesc un număr redus de rădăcini laterale, slabe. Lăstăreşte puternic din care cauză este apt pentru cultura în crâng.
   Lemnul de culoare albicioasă, este lipsit de duramen colorat, foarte greu, se despică greu, foarte rezistent la frecări şi lovituri, are o mare putere calorică apropiată de a fagului;
1  mc. cântăreşte proaspăt 1085 kgr., uscat la aer 750 kgr. (Razele medulare « false - largi se observă ou ochii liberi; limita inelelor a-nuale se recunoaşte cu greutate şi în dreptul razelor medulare arată o curbură interioară; în fine în lemnul de toamnă se remarcă linii fin ondulate paralele cu limita inelului anual. Din punct de vedere anatomic lemnul este caracteristic prin prezenţa a două feluri de raze medulare: avem raze medulare fine, formate din un singur rând de celule şi raze medulare false, largi, formate din mai multe rânduri de celule.
   Var. serrata Beck. Frunze oval-alungite, 1 0-14 nervuri laterale, lung acuminate, la bază rotunjite. Cupula foarte mare, lobul anterior mijlociu lung, ascuţit şi dinţat. Transilvania şi Basarabia.
   Var. carpinizza Neil. Frunze slab dinţate, spre bază nesimetrice, cu 7-9 perechi de nervuri laterale. Cupula cu lobul mijlociu rotunjit şi marginea nedinţată. De unii autori este considerat ca un hibrid. C. Betulus, C. orien-talis. Munţii Poiana-Ruscăi.
   Carpinul este un arbore din Europa centrală, sudică şi estică, Asia centrală şi vestică, Asia mică. Este un arbore de câmpie şi dealuri unde se asociază cu stejarul şi gorunul. La noi în ţară arealul său prezintă o limită către stepă şi alta altitudinală în regiunea muntoasă. Linia sa de limită către stepă porneşte de la Nistru la Purcari, se urcă până în jud. Lăpuşna pentru ca «ă scoboare din nou în jud. Cahul - vezi Săvulesicu, Floria Basarabiei. In Moldova linia aceasta trece pe la sudul jud. Fălciu, estul jud. Tutova şi Tecuci; în Muntenia linia de l’mită urmează la oarecare distanţă de limita pădurilor către Bărăgan şi Burnas. Alte limite aflăm în jurul stepei Bălţilor, stepei centrale Dobrogene, precum şi Ia vest spre câmpia Tisei.
   Linia de limită altidudinală a carpinului este în Carpaţii nordici - Maramureş - 660-920 m.; Carpaţii orientali 800-950 m. şi în fine Carpaţii meridionali 890-1200 m. Optimul arealului său îl aflăm în pădurile de şleau de câmp şi în regiunea inferioară de dealuri până la 300-400 m. In acest optim prin exploataţiuni iraţionale s’a favorizat răspândirea carpinului, care are o mare putere de regenerare, graţie puternicei sale proprietăţi de a lăstări şi abundentei sale fructificaţiuni.
   Preferinţe staţîonale:    îi   convine un sol
CĂRPINIŞ-CÂRSNIC
664
nisipo-argilos; suportă şi soluri compacte argiloase când sunt suficient de reavăne. Pe soluri uscate sau turboase, sau umede nu vegetează, din care cauză nu-1 aflăm nici în arboretele de limită către stepă sau în cere-turi, rici în zăvoaie. Preferă staţiunile calde, ferite primăvara şi toamna de geruri târzii şi timpurii.
   Este un arbore de semiumbră, din care motiv vegetează bine în arboret. Carpenul este una din esenţele principale ale economiei noastre forestiere. Ea este folosită ca esenţă principală de amestec în pădurile de şleau din regiunea de câmp şi dealuri joase. Lemnul său este preţuit ca material de foc, la fabricarea calapoadelor - fiind rezistent la loviri cozilor de unelte, piese de maşini -măsele de roţi, etc. - fiind rezistent la frecări.
   In parcuri este cultivat mai ales pentru garduri vii, dând prin tăiere numeroase rămurele bogate în frunze.
   Inamici: Pete pe frunze: Gnomoniella fim-bnata Pers. Mătura vrăjitoarelor; Taphrina Carpini. Putrezirea ramurilor sau tulpinilor tinere; Dermatea Carpiea. Frecvente scurgeri roşii de sevă primăvara din răni.
   Insecte defoliatoare: Lymantria imonacha şi dispar, Dasychira pudibunda, Melontha vulga-ris şi kippocastani. Fructe: Harpalus pubescen«.^                           C.  C. Georg.
   CĂRPINIŞ. - Silv. - Arboret format din carpen pur. Cărpinişurile sunt bine luminate, din care cauză solul se bătătoreşte şi se iner-bează; asemenea arborete aflăm adeseori în etajul de vegetaţie al şleaului, adică al pă-durei de stejar în amestec cu alte foioase, unde s’au practicat extracţiuni ale speciilor de valoare. Cărpinişurile sunt asociaţiuni vegetale tranzitorii; sub ele se reconstitue, dacă sunt lăsate în libertate de creştere, pădurea în amestec de foioase.            C. C. Georg.
   CĂRPINIŢĂ. - Silv. - Cărpeniţă, Grabar, Sfineac - Carpinus orientalis Mill. =1 Carpinus duinensis Scop. Arbore de mărimea IH-a sau arbust răspândit în regiunile mai calde ale ţărei. Se deosebeşte de carpin prin următoarele: lujerii anuali foarte subţiri, în tinereţe păroşi. Muguri mai mici şi în patru muchi. Frunzele mici 2,5 - 4-5 om. lungime şi 1,5 - (2-5) cm. lăţime, de forma celor de carpin, cu dinţătura mai fină şi mai ascuţită, 12-14 perechi de nervuri secundare, pe ambele feţe verzi, pe faţa superioară la maturitate glabre, pe faţa inferioară cu peri lungi în lungul nervurilor ca şi pe pe-ţiol. Cupula fructelor semiovală-lăţită, 5-8 nervuri paralele, pe ambele margini sau numai către vârf cu o dinţătură grosolană. Fructele mici până la 5 mm., se coc în timpul verii.
   La noi în ţară îl aflăm: în Banat la Sud de o linie, care începe la Nord de Băile Her-culane şi apoi merge în direcţia Est-Sud-Est
către Vest-Nord-Vest, până spre Reşiţa; în Transilvania în Munţii Poiana-Ruscăi - V. Cer-nei -; în Oltenia în împrejurimile Vârcioro-vei şi Turnul-Severin şi într’o insulă pe malul drept al Jiului din apropierea Craiovei; în Muntenia insule pe malurile Vedei lângă Ţigăneşti şi Roşiori de Vede - Enculescu - şi altele în judeţul Buzău pe dealurile Slănicului, Sărăţele, etc.; în Dobrogea este o specie comună ca şi în Sudul Banatului.
    Cărpiniţa este o esenţă foarte preţioasă pe terenurile pietroase, unde o aflăm protejând solul împreună cu Fraxinus ornus, la cari se mai poate asocia pe calcar şi liliacul, Scumpia, stejerica -Qu. pubescens ., etc. Este o esenţă de importanţă forestieră în Dobrogea şi Sudul Banatului.                      C. C. Georg.
    CÂRPIT. Denumire populară, întrebuinţată pentru a arăta operaţiunea sâmănării din nou a boabelor de porumb, care nu au răsărit.
    CARPOCAPSA. _ Ent. - Gen de Microle-pidoptere din fam. Torticidae. Specie principală: Carpocapsa pomonella - v. molia mărului.
    CARPOFAGE. Se spune despre animalele care mănâncă fructe.
    CARPOFOR. _ Bot. - Pedunculul, care susţine fructul la Angiosperme. La Hepatice şi Muşchi, c. suportă capsula.
    CARPOGON. - Bot. - Parte din aparatul reproducător femei, care va da naştere organelor de multiplicaţii - sporii - în fructul unor Basid omycete şii alge Floridae.
    CARPOSPOR. - Bot. - Sporul care se formează în carpogonul algelor Floridee.
    CARSNIC. - Piscic. - Sin. cârstaş, posfat, iărăbuc, tifan, alău, halău. Unealtă de pescă-
                                                                              . rie, formată din-
                             tr’o reţea de sfoară - Fier. 967 -
         I  \           întinsă pe 2 nuele. Prin
 /                    \ ochiurile de la marginea
                       reţelei se trece o sfoară
                       mai sro,asa» Ia ce^e Pa"
                       tru  colţuri aranjată în
                       formă de laţ. Se iau a-Fig. 907. — CÂRSNIC. poi 2 nuele - de preferinţă de alun - de aceiaşi grosime pe toată întinderea lor, lungi încă-odată cât latura reţelei. Nuelele se cojesc, apoi   se afumă, li se dă  o formă încovoiată,
 apoi   sunt legate cruciş, drept la mijloc; se
 crestează la capete şi îndoindu-le în semicerc, le vârăm cu crestătura în lanţurile eforii, în cele 4 colţuri ale reţelei. In cele din urmă, legăm de mijlocul nuelelor o prăjină lungă şi subţire, care să ajute la cufundarea şi la scoaterea din apă a cârsnicului.
    Cu această unealtă se pescuieşte în ape liniştite, Stau în ochiurile apelor repezi. Pescuirea se face strecurând apa. C. este aşezat în fundul apei, unde este lăsat 5-10 minute, apoi este ridicat către suprafaţă, cât se poate
665
CĂRSTĂNEASĂ-CARTE FUNDUARĂ
de încet şi mai lin - sunt însă şi cazuri, când c. trebue scos brusc, smucindu-1. Pescuitul cu c. se face mai mult noaptea şi în ape tulburi, în special după ploi.
FIr. 968.— LA PESCUIT, CU CÂRSNICUL.
   CÂRSTĂNEASĂ. - Bot. _ Ajuga Laxmanni Benth. - v. barba boerului.
   CARTARE. înscrierea - reprezentarea - în hărţi, cu diferite semne convenţionale sau culori, a categoriilor de sol. Este rezultatul clasificării solului înscris în hărţi. Hărţile cartografice se recomandă să fie la scara de
1/25000, 1/10000, 1/5000, etc., după întinderea suprafeţei luată în cercetare. Aceste hărţi sunt un sprijin preţios, un tablou sinoptic la cunoaşterea cultural-agricolă şi e-valuarea solurilor. In cazuri de studii amănunţite şi pentru a nu încărca prea mult hărţile acestea cu semne, etc., putem face hărţi anexe pentru unele din proprietăţile solului, astfel pentru reacţiune, elemente fertilizante, apa freatică, amelioraţiuni fondiare, a-solamente, profile, etc., precum se pot da şi lămuriri scrise.
   In România, cartografierea solurilor , de fapt clasificare şi apoi înscrierea în hărţi -a fost făcută după tipul de sol de către Mur-goci, Enculescu, Protopopescu-Pache şi Sa dei. Această operaţiune este foarte preţuită şi ea serveşte la luarea măsurilor principale de agricultură pe regiuni mari - după tipurile de sol. Este foarte necesară o cartare făcută de agronomi după categoriile de sol cuprinse înlăuntrul unui tip. Hărţile cartografice, în sistemul imaginat de noi, constituesc planul cu diferitele reprezentări, adică o parte din ceace numim Proect de clasificarea şi bonita-area. solului. Cartarea sau cartografierea cuvintelor este înscr’erea în hărţi a ariei geografice de răspândire a cuvintelor, constituind un aşa numit atlas linguistic. - v. categorie şi clasificare.                  Amil. Vais.
   CARTE FUNDUARĂ. Instituţie ce cuprinde descrierea proprietăţilor funduare cu ară-
tarea drepturilor reale imobiliare. Drepturile personale, faptele sau raporturile juridice în legătură cu bunurile cuprinse în cartea fun-duară, vor fi înscrise, numai în cazurile când legea prevede expres această înscriere. Definiţia este dată de art. 3 din legea pentru organizarea cadastrului funduar şi pentru introducerea cărţilor funduare în vechiul Regat şi Basarabia din anul 1 933. C. f. cer înfiinţarea unui registru de proprietăţi, având des-tinată pentru fiecare proprietate câte o foaie cu: indicaţia proprietăţii, a posesiunii şi a sarcinelor - ipoteci şi servituţi -; sunt deci registre de starea juridică a proprietăţii. Fundamentul juridic se evidenţiază prin aceia că dreptul de proprietate, servitute sau ipotecă se dovedeşte numai prin înscriere în cartea funduară, iar încetarea dreptului de servitute sau ipotecă, nu poate fi opusă terţilor de bună credinţă, decât după radierea lor în cartea funduară. Baza tehnică reală a C. f. este cadastrul, cu care este într’o strânsă şi continuă legătură organică. In toate ţările, unde s’a introdus instituţia C. f., se iau cu bază numai lucrările şi planurile cadastrale întemeiate pe măsurătoarea trigonometrică de perfectă preciziune a cadastrului. Măsurătorile primitive, executate de picheri sau ingineri hotărnici nelegate de canevasul geodezic, sunt excluse.
   Odată proprietăţile individualizate, ca întindere şi limite, fixate apoi ca valoare şi stabilite juridiceşte prin înscrierea lor în C. f. pot să se transmită în mod sigur şi fără multe formalităţi, iar circulaţia lor se face cu uşurinţă şi fără nici o întârziere.
   Cadastrul ii C. f. întocmesc un index alfabetic al proprietăţilor şi un număr topografic al fiecăreia, uşurând astfel justiţia, căci exclude nevoia de procurări de acte, mărturii şi cheltueli cu cercetarea registrelor de inscripţii şi transcripţii. C. f. se întocmeşte pentru fiecare imobil şi cuprinde trei părţi: a. - descrierea şi inscripţiile relative la imobil; b. -inscripţiile privitoare la proprietate; c. - cele privitoare la sarcini.
   Se înscrie în C. f. orice imobil care formează o unitate economică şi juridică. Imobilele ce fac parte din domeniul public, spre folosinţa obştească, afară de imobilele căilor ferate, ale statului ori de utilitate publică, ca şi imobilele supuse regimului minier, care nu se înscriu în C. f. oi se trec într’un supliment al C. f. Organele de aplicare a dispoziţiilor pentru c. f. sunt reprezentate prin câte o secţie de c. f. pe lângă fiecare judecătorie, condusă de un judecător dintre cei în funcţiune, un director de c. f., un subdirector şi personalul necesar.
   Alcătuirea ei are următoarea procedură:
a. „ proect de carte funduară, întocmit de ju. decătorul delegat; b. - publicitatea lui; c. -ordonanţa prezidentului de tribunal pentru re-
CARTEL-CÂRTIŢĂ
666
cunoaşterea proectului drept carte funduară;
 d. - rectificarea cărţii funduare provizorii; e. întocmirea cărţii funduare definitive.
    Orice schimbare în situaţia cadastrului se coimuncă c. f. spre rectificare, iar dacă c. f. în întregime sau o parte însemnată este ab-scirisă,. ministerul justiţiei poate ordona în urma raportului documentat al instanţei de
 c. f. şi după avizul prealabil al tribunalului competinte, o nouă înfiinţare a c. f. comunale după normele legii din 1933.
    C. f. ca şi cadastrul se efectuează atât pentru imobilele rurale cât şi pentru cele urbane.
    întrucât cadastrul înseamnă inventarul a-verii imobiliare, cuprinzând totalitatea documentelor, ce privesc măsurarea şi identificarea proprietăţilor funciare, cum şi clasificarea lor după venit, el este baza întocmirii c. f.
    Foloasele cadastrului sunt: consolidarea proprietăţilor şi stingerea litigiilor asupra hotarelor, înlesnirea introducerii c. f., uşurarea transmiterii proprietăţii şi a circulaţiei bunurilor imobiliare, justa repartiţie a impozitului funciar, înlesnirea creditului, încurajarea a-griculturii, liniştea socială şi echilibrul moral al stăpânitorilor.
    După organizarea actuală există o direcţie a cadastrului care cuprinde atât cadastrul agricol, cât şi pe cel silvic şi minier. Măsurătoarea se face de serviciul geodezic, de măsurători cadastrale şi de întocmirea planurilor, iar evaluarea se face de serviciul ca-dastrelor respective: agricol, silvic şi minier.
    Orice modificare în starea juridică a proprietăţii e figurată în planurile cadastrale şi în registrele funciare, care trebue ţinute la curent.
    Lucrările de cadastru se sprijină pe lucrări de geodezie preliminare, cari fixează caneva-sul geodezie cu metode ştiinţifice de precizie cu o toleranţă maximă de închidere la punctele de ordin V de 15 cm.
    Părţile esenţiale ale lucrărilor tehnice de cadastru sunt: a. - planuri cadastrale cu schiţele lor; b. - registru cadastral; c. - dosarele de bază ale registrului şi d. - indexul cadastral ; iar lucrările de evaluare executate de agronomi sunt: clasificarea pe teren, fişa posesiu-nei de fapt, complectarea registrelor funciare şi tabloul alfabetic de fişe.
    Clasificarea se face după calitatea naturală a solului şi venitul net se evaluiază după ramura de cultură, luându-se de bază evaluarea terenului imodel pentru clasa şi ramura de cultură respectivă. Venitul net cadastral al acestui teren model se stabileşte după compoziţia chimică şi fizică a solului şi subsolului - arabil -, după situaţia locului, depărtare de târgul de desfacere, etc.
    După legea de organizare a ministerului agriculturii şi domeniilor din 1936, birourile
 cadastrale economice din serviciile exterioare sunt alipite la serviciile agricole judeţene.
     Pentru pregătirea elementelor necesare la efectuarea cadastrului ţării, pe lângă actualii operatori topometri aflaţi în funcţiune, s’a înfiinţat o secţie de cadastru la şcoala poli-
• technică din Bucureşti şi câte o secţie de specializare tehnică şi economică la Academiile de înalte studii agronomice.             E. Grin.
     CARTEL. _ Econ. - Asociaţie între producătorii aceleiaşi categorii de bunuri, cu scopul de a limita producţia şi de a înlătura concurenţa.
     Realizarea acestei înţelegeri se face în mai multe moduri:
     a.    - prin atribuirea unei cote ce se stabileşte pe baza puterei de producţiune a fiecărei întreprinderi;
     b.    - prin fixarea unei zone fiecărui producător intrat în cartel sub forma unui quasi-monopol regional;
     c.    - prin stabilirea unui preţ de vânzare uniform pentru produsele întreprinderilor cartelate;
     d.    . prin înfiinţarea unui biurou central de primirea comenzilor sau vinderea produselor cu preţul fixat de cartel;
     e.    . sau uneori chiar prin încetarea fabri-caţiunei un timp limitat.
     întreprinderile cartelate îşi păstrează fiecare individualitatea din punct de vedere economic şi juridic, reglementând numai pro-ducţiunea şi înlăturându-şi concurenţa reciprocă.
     Cartelul pune pe consumator într’o situaţie ^^®r^°rr^a^e faţă de producător, iar prin stăpânirea pieţei îşi asigură beneficii importa11^                                   C.  Jor.
     CARTHAMUS TINCTORIUS. - Bot. . Plantă de ornament şi tinctorială. - v. şofran falş.
     CARTILAGINOS. - Bot. - Nume ce se dă marginei frunzelor, sau a perispermului, când aceste organe sunt dure, elastice, tenace, a-semenea unui cartilaj. Ex. sămânţa la Aristo-lochia.
     CARTILAGIU. - Med. Vet. -Ţesut compus dintr’o substanţă fundamentală amorfă, prevăzută cu nişte elemente anatomice numite chondroplaste. Ţesutul cartilaginos nu are vase fi nici nervi.
     CÂRTIŢĂ. - Zool. - Sin. sobol - Talpa eu-, ropaea, mamifer din fam. Talpidae. Inălţ:me
Fig. 969. — CÂRTIŢĂ — Talpa europaea.
667
CÂRTIŢĂ-CARTOF
 14 cm. Corp subţire, labe scurte - mai cu seamă cele din faţă - terminate printr’un fel de mână în lături. - Fig. 969 degete reunite printr’o membrană, ceeace le face proprii scormonitului în pământ, labele de dina-
 Fig. 970.— SCHEMA UNEI GALERII de cârtite.
 O,  încăperea centrală; A, B, galerii circulare; D, E, galerii de comunicaţie; F. idem; H, idem centrală, pentru ieşire.
 poi au mai puţină putere, iar degetele sunt separate între ele; ochi foarte mici şi ascunşi sub păr. îşi petrece timpul numai sub pământ, unde sapă galerii circulare, de mare întindere şi de formă curioasă. Pământul rezul-
     97i.— CÂRTITĂ AMERICANA — Condylura cristata.
 tat din aceste săpături este scos de animal la suprafaţa solului, formând aşa numitele muşuroaie de cârtiţe. C. se hrăneşte cu tot ceiace întâlneşte în galeriile sale: viermi, larve, rozători mai mici, şerpi, broaşte, in-
 secte, etc. Fiecare animal trăeşte izolat, afară de epoca reproducerii, când masculul şi femela se apropie unul de altul. Nasc 3-5 pui, fără păr, şi orbi. C. nu hibernează şi vânează în tot timpul anului. E animal preţios pentru agricultură, deoarece distruge insectele şi micile vietăţi vătămătoare plantelor, cum şi prin faptul că aeriseşte rădăcinele acestora. In gră-dinării este însă vătămător, deoarece desrădă. cinează plantele ri strică nivelarea terenului.
    C. americană - Condylura cristata L. - e caracterizată prin apentici în formă de stea pe vârful botului ce servesc la pipăit. _ Fig. 971. Trăeşte în grădini, ogoare şi livezi; preferă însă locurile mlăştinoase. O bună parte din viaţa şi-o petrece în apă.
    Altă specie este Scalops aquaticus L., caracterizată prin prezenţa unei membrane ce uneşte degetele dela labele posterioare. Se hrăneşte cu larve, viermi, furnici şi alte insecte. Trăeşte sub pământ în locuri uscate, ferindu-se de ape.
    CÂRTIŢĂ. - Med. Vet. - Sub acest nume popular se înţelege o boală a piele», morva cutanată sau farcinul, caracterizată prin patru semne clinice: 1- butonul morvos; 2- şan-cru cutanat; 3- coarda limfatică şi 4- ade-nita.
    1-    Butonul morvos apare intern sau în ţesutul conjucto-subcutan sub forma unei tume-facţiuni dureroase de mărimea unei nuci sau unui ou. In dreptul lui perii se sburlesc şi cad iar epiderma se subţiază, pielea se necrozează încât butonul se sparge. Din el curge un lichid numit uleiul de farcin. Cu încetul butonii iau aspectul unei plăgi, cu fundul granulos şi marginile neregulate, înconjurate de concreţiuni de puroiu, adevărate; 2- Şan-cre cutanate care sunt izolate sau se unesc între ele, luând aspecte de ulcere cutanate, la suprafaţa cărora e un puroiu gris sau cu strii şi chiaguri de sânge. Consecutiv cu apariţia butonilor se formează şi 3- coarda limfatică - vasele limfatice inflamate - care se întinde dela primul buton apărut până la ganglionul regiunei. Vasul limfatic inflamat prezintă pe traectul său numeroşi butoni care ulcerează încât aceste leziuni ale pielei se: a-seamănă cu şanţurile făcute de cârtiţă în pământ - de unde .şi numele. Toate aceste semne clinice se însoţesc şi de o adenită ganglio-nară, interstiţială. Ganglionul limfatic devine dur, nedureros si fără tendinţă de supuraţie.
                                         H. D.
    CARTOF. - Fit. _ Sin. picioci, crumpe, ba-raboi, brandaburcă, bulighene, barabule, pere de pământ numirile acestea denotând introducerea în ţară din mai multe părţi.
    C. este plantă anuală din fam. Solanaceae
 - Solanum tuberosum. - Originar din Chili. Peru, Bolivia, de unde s’a introdus în Europa probabil la 1560 de către spanioli, iar la
CARTOF
668
 1586 din Virginia^ de către Englezi. Alţi scriitori spun că Englezii l-ar fi introdus la 1565 sau 1580. In Germania, patria actuală a C. s’a introdus pe la 1588 şi abia dela foametea din 1771 a fost impus în cultură. Treptat s’a răspândit şi în celelate ţări. In România s’a introdus la începutul sec. XlX-lea.
   C. are întrebunţări multiple: hrana omului şi animalelor, materia primă la fabricarea spirtului şi a feculei, bun ca plantă premergătoare - dacă e îngrăşat cu bălegar - pentru cereale, repartizează munca în gospodărie, etc.
   Rădăcini fasciculate, adânci 1-1,5 m. Tulpinile subterane formează stoloni pe care nasc tuberculi care se înmulţesc vegetativ. Tulpina supra-terestră este în muchii şi are
 0,50-1 m. înălţime. Frunzele impari-penate, de diferite forme şi mărimi. Florile mai multe la un loc sau solitare, constituite pe tipul cinci. Din cauza alcătuirii florale, c. este
Fig. 972. — PLANTĂ DE CARTOF.
 plantă cu polinizare străină, nefiind exclusă nici autopolinizarea. Fructul este o bacă. Nu fructifică toate soiurile. Seminţele sunt mici şi se cultivă numai când ameliorarea c. pleacă dela acestea. Tuberculul are diferite forme şi mărimi. Grăunciorii de amidon din tubercul sunt de formă mai mult ovală, formaţi din straturi depuse concentric şi mai numeroşi către interiorul tuberculului, pe când în centrul' acestuia se împuţinează grăunciorii de amidon. C. conţine în general 10-25% amidon. Compoziţia tuberculilor de c. în % este următoarea: apă 75, proteină brută 2,1, grăsimi 0,1, substanţe extractive fără azot 21,0, celuloză 0,8, cenuşe 1,0. C. conţine şi vitaminele B, C şi ceva urme din A.
   Soiurile sunt foarte numeroase. Se grupează după felul întrebuinţării: de masă, pentru industrie, nutreţ şi universali; după timpul de recoltă: timpurii, mijlocii, târzii; după bogăţia în amidon; după formă: lungi, ovali,
 rotunzi; după adâncimea şi forma ochilor; după mărimea tuberculilor; după culoare, după aspectul coajei; după culoarea şi aspectul colţului; după vigurozitatea tulpinilor; după culoarea florilor, etc.
   Soiurile de c. mai importante pentru masă: Săpunari, Juli, Konigsniere, Ella, Citrus, Indu-
Fig. 973. — CARTOF — Magnum bonum.
strie, Allerfrüheste-Gelbe, Prusia, Up-to-date, Kipfer, Mai-König, Magnum-bonum, Frühe-Rosen, Goldammer; pentru industrie: Beseler, Parnassia, Jubel; pentru nutreţ:     Centifolia,
Ella, Industrie, Parnassia, Prusia; universa'ie: Bismarck, Silesia, Wohltmann, Deodara. In România se cultivă: Săpunari, Sârbeşti, Mai-König, Centifolia, Rosen, Edelrosen, Veronica, Wohltmann, Silesia, Juli, Deodara, Industrie, Prusia, Frühe-Gelbe, Allerfrüheste-Gelbe, Schneeflocken, Goldammer, Citrus, Jubel, etc.
   Contra degenării c., se observă ca solul să nu fie compact, să nu fie paraziţi, solul să aibă fosfor şi potasiu, să nu-i cultivăm în re-guni prea calde şi în special e bine să aducem tuberculi pentru plantat din localităţi unde nu degenerează.
                                  Fig. 974. — CARTOF DE NUTREŢ albastru uriaş Faulsen.
   Clima. C. merge până la 70-50° latitudine nordică şi 50° latitudine sudică. In Groenlanda se plantează cartofi germinaţi artificial. Reuşeşte peste tot. în clima continentală unde umiditatea şi căldura sunt potrivite. La umiditate mare suferă de boli. La temperatură
 669
CARTOF
de —2° C repetată, suferă. Sunt soiuri în America cari rezistă la —6° C. are nevoie de circa 2300° C în tot timpul vegetaţiei. In România cartoful merge în special în regiunea Braşov, 'Roman, Mediaş, Bucovina, de unde este bine să ne aprovizionăm din când în când cu tuberculi pentru săimânţă. In perioada de formarea organelor verzi şi asimilare - faza higromorfă - are nevoie de mai multă umiditate decât în faza de formarea tuberculilor - faza xeromorfă.
   Sol. C. nu este pretenţios. Reuşeşte bine pe soluri nisipoase şi mijlocii şi chiar, în oarecare măsură, pe cele grele, dacă sunt bine lucrate. Cere umiditate potrivită, humus şi suportă aciditatea - pH 5 _ Pregătirea solului depinde de natura acestuia. In general se ară adânc din toamnă, în primăvară mai superificial, sau se trece numai cu cultivatorul.
   Rotaţie. După orice plantă, dacă solul este bine pregătit şi bogat. Obişnuit i se dă locul după cereale. Reuşeşte şi după el însuşi, însă din cauza bolilor se evită aceasta. După cultura de c. îngrăşat cu bălegar, urmează bine cerealele.
                            Fig. 975. — Maşină PENTRU FĂCUT CUIBURI şi PLANTAT cartofi.
   îngrăşăminte. La o recoltă de 20000 kgr. la ha., tubercule, se ridică din sol cc. 110 kgr. N, 155 kgr. K20 şi 35 kgr. P^Os. Bălegarul este cel mai potrivit îngrăşământ. Se dă după natura şi necesităţile solului cca. 30000 kgr. la ha. Şi îngrăşământul verde este potrivit. Unde solul este sărac, unilateral, se folosesc şi îngrăşăminte chimice. In special să nu-i lipsească potasiul, iar azotul să nu fie în cantităţi prea mari, fiindcă ar ridica procentul de substanţe proteice, ceeace nu este avantajos decât la cartofii de nutreţ. Se evită îngrăşămintele cu clor.
   Plantatul - plantat sau pus cartofi = semănat; sămânţa aici î= tuberculi. - Solul să aibe temperatura 8-10° C, şi aceasta se realizează pela 15 Aprilie-15 Mai, depinzând de regiune, soiu, etc. Tuberculii mijlocii sunt buni pentru plantat - 50-60 gr. - Puterea de germinaţie se face la tuberculi întregi sau
numai la ochii detaşaţi de restul tuberculului. Se seamănă 1500-2500-3000 kgr. la ha. Se pune un cartof mijlociu la ouib siau mai mulţi mici. Se pun şi tăiaţi longitudinal. Din experienţe la Cluj, nu s’a constatat nici o diferenţă între c. tăiaţi şi întregi, deşi cei tăiaţi pot fi mai uşor infectaţi de boli. Se plantează
            e
                                                                  Ilustr. Landw. Lexikon. Fig. 976. — MAŞINĂ DE PLANTAT CARTOFI.
în cuiburi cu sapa de mână sau cu maşina, pe alocurea pe fundul sau pe coasta brazdei. Cel mai bine cu mâna. Pe suprafeţe mari şi sol bine pregătit se pot folosi şi maşini cari fac numai cuiburi, sau maşini cari fac cuibubri şi plantează. Distanţa între cuiburi şi rânduri depinde de soiu, sol şi poate fi dela 30-50 cm. între plante şi 50-60 cm. între rânduri. Adâncimea la care se îngroapă c. este de 6-8 cm. în solurile mai grele şi 10-12-15 cm. în solurile uşoare. După plantare se acopere imediat cu pământ. Pentru a obţine c. de mâncare foarte timpurii, lângă oraşe, se încolţesc c. înainte de plantare prin aşezarea la căldură şi apoi se plantează în câmp de vreme în sol bine îngrăşat şi cu capacitate mare de căldură - aşa practică Olandezii.
   Lucrări de întreţinere. După plantare se poate tăvălugi dacă este nevoie. In tot cazul se grăpează pentru a afâna solul călcat la su_ prafâţă. Praşilele se dau după trebuinţă până
                                                                Ilustr. Landw. Lexikon. Fig. 977. — Altă maşină DE PLANTAT CARTOFI.
la înflorire contra crustei, buruienilor, de 2-3 ori. Se poate lucra ou prăsitoarele mecanice în lung şi în lat, dacă cuiburile au fost semănate în pătrat sau dreptunghi. Cu ultima pra-şilă se face şi muşuroirea, care deasemenea se poate executa cu sapa sau rariţa, etc.
CARUNCULATĂ
 670
   Paraziţi animali la tuberculi: gândacul de Mai, viermele de sârmă; rădăcinile sunt a-tacate de nematozi, iar tulpinile de pureci, gândacul de Colorado, etc. Printre paraziţii vegetali sunt: mana, putrezirea umedă, uscată şi albă, mozaicul, cancerul, etc. Pe alocurea se aplică stropiri cu diferite soluţii contra manei, etc.
   Recolta se face când încep să se vestejea-
Fig. 978. -
                                                                             Ilustr. Landw. Lexikon.
- Maşină PENTRU RECOLTAT CARTOFI
scă tulpinile, frunzele s’au uscat, iar tuberculele au cpaja tare - nu se desprinde de carne prin simplă apăsare cu mâna Tuberculele se scot din pământ cu unelte de mână sau cu tracţiune animală. Sortarea se face prin site de diferite mărimi sau cu maşini. C. se poate spăla de pământ cu ajutorul maşinilor. Se obţin 10-15-20-40 mii kgr. la ha, tubercule. Vrejii de cartofi se pot cosi când încep să se vestejească şi se pot folosi ca nutreţ uscat sau murat, însă se dau în cantităţi m'ci la animale, din cauză că conţin solanină.
în silozuri la suprafaţa solului este foarte practicată în cultura mare. Silozurile se fac de 1-1,5 m. lăţime şi 1 m. înălţime şi lungi după trebuinţă. Li se dă răsuflători cari adesea constau din maldăre de strujeni prinse în masa cartofilor şi care proeiminează afară prin vârfuri. Acoperirea silozului se face cu un strat de cca. 20 cm. paie, un strat de 20 cm. pământ şi înainte de a se aşeza iarnă grea, se mai pune un strat de vreji de cartofi si un alt strat de circa 50 cm. pământ. Din
c. destinaţi animalelor se poate ansila o parte, iriai ales dacă au degerat, tăiaţi, început de putrezire, etc. La ansilare . murare - se toaciă, cartofii, se fierb şi se pun în silozuri acoperite în care se presează bine. Pe alocurea se introduc aci şi culturi de bacterii cari provoacă fermentaţia lactică. Se mai pot ansila
c. numai tăiaţi şi bine presaţi. Un astfel de nutreţ poate dura mai mulţi ani.
   Determinarea conţinutului de amidon se face prin calcul, din greutatea specifică pe care o aflăm cu balanţa Reiimann, Heide, etc.
Pi«. 979.— PLUG PENTRU SCOS CARTOFI
   Păstrarea. Pentru a se păstra peste iarna se curăţă bine de pământ şi se îndepărtează toţi tuberculii bolnavi. Se păstrează în gropi, pivniţe, bordee, silozuri. Se cere să fie loc uscat şi rece, - -f"l până la +6° C. Păstrarea
                             Fig. 980. — BALANŢA REIMANN, pentru determinarea greutăţii specifice la cartofi.
Amidonul se poate determina şi direct în procente, cu aparatul lui Arland, etc. _ v. siloz.
                                      Amil. Vas. CARUNCULATĂ. - Avic. - Rasă de palmipede, caracterizată prin prezenţa unui fel de bonet de culoare albastră, cu marginea albicioasă pe gât, la terminaţia capului; pe gât mai are şi două dungi albe. Spinarea şi coada sunt negricioase; pieptul şi abdomenul sunt acoperite cu pene negricioase şi albe; reimi-gele aripelor sunt albastre. Femela nu are
671
CĂRUŢĂ-CAŞ
Fig. 981.— OĂRU.TE DIN JUDEŢUL TIMIŞ-TOR ONTAL
„bonetă*4, are un penaj brun-oliv cu câteva reflexe verzui la aripi.
   .Această specie este originară din America. Creşterea ei este dificilă căci este sensibilă la ploi şi la frig.                      N. M.
   CĂRUŢĂ. Vechicul de construcţie mai u-şoară, asemănător carului, în locul loitrelor fiind fixate bare perpendiculare, numite mă-nuşi. De aceste mănuşi, prin inelele de fier de la vârful lor, se trec drucii, . nişte bare lungi, de grosime potrivită, paralele la po*
Fig. 982. — CĂRUŢĂ de la Ferma Feteşti.
dul c. Serveşte la transportul greutăţilor mai uşoare, şi pe distanţe lungi. - v. vehicule agricole.
   CARVANĂ. - Bot. - Lycopus europaeus L.
- v. cervană.
   CAŞ. - Industr. agr. - Produs obţinut din lapte, prin ajutorul chiagului. Proaspăt are un gust dulceag. In această stare nu se poate păstra din cauza prezenţei lactozei care este transformată de flora microbiană specifică în acid lactic, dând caşului după câteva zile un gust acru. Din caş înăcrit după 6-8 zile se prepară diferite brânzeturi - moldovenească, burduf, cremă de Dorna, secuiască, Liptau,
etc. . Caşul poate fi păstrat şi pentru iarnă. Pentru aceasta el trebue tăiat în felii şi sărat, apoi pus împreună cu brânza frământată în puţine.                               N. O.
   Caş de Mănăştur. Specialitate a Academiei de Agricultura din Cluj. Prepararea se face în imodul următor: laptele este coagulat la 34-36°, în interval de. 30 minute. După închegare se-frământă.caşul 10 minute şi se transformă în bucăţi cât nuca. După aceia se lasă să
Fig. 983. — Prepararea caşului de Mănăştur.
se scurgă întrun vas de brad, prevăzut cu o gaură la fund şi se presează cu mâna, până ce zerul începe să se albească. După aceia se frămână din nou. se sărează şi se toarnă peste caşul astfel frământat zer încălzit la 40°, - aproximativ 1 litru pentru caşul dela
1 5 0 litri lapte. După ce s*a amestecat din nou caşul cu zerul se pune în forme, învelit într’o pânză curată şi se presează 6-8 ore în două rânduri, schimbând pânza. Se scoate caşul, se lasă din pânză, se ţine două zile în saramură - 6-9° - şi după aceia se lasă să se usuce pe etajere într’o cameră, 3 până la 4
 CASĂ
672
zile, acoperit cu o pânză metalică şi se în-toarce în fiecare zi. Dospirea se face în pivniţă, la o temperatură de 15° C şi umidi-
Fig. 984. — Forma caşului de Mănăştur.
 tate relativă 90%, timp de 6-8 săptămâni. In tot acest timp se spală brânza la 2 sau la
 3  zile cu apă sărată - 3-4% _ şi se întoarce ca să nu prindă mucegai. . Fig. 983-985.
                                      I. Dobr.
Fig. 985. — Fermentarea caşului de Mănăştur.
   CASĂ. - Constr. - Adăpostul - construcţia -în care iocueşte omul şi familia lui _ locuinţă. La început, omul a căutat un loc liniştit unde să nu fie atacat şi unde să fie ferit de intemperii, - o peşteră, o scorbură, - mai târziu un bordei. încetul cu încetul acest refugiu se măreşte, se preface, se multiplică, după cuim creşte şi se desvoltă familia.
   Astăzi casa cuprinde întreaga viaţă a unei familii cu bucuriile, necazurile şi truda ei.
 O  puternică legătură se face între om şi casa lui, legătură fizică de sănătate şi legătură sufletească de dragoste. După multe schimbări şi transformări, adăpostul omenesc numit casă, a ajuns la forma de astăzi compus
 astfel: este înfiptă în pământ prin fundaţie; este ferită de intemperii şi despărţită înăuntru prin pereţi; este ferită de ploi, zăpezi şi soare prin acoperiş; este luminată prin ferestre; se poate intra în ea prin uşi.
   Casa adăposteşte şi conservă viaţa celor ce ce o locuesc şi trebue să îndeplinească următoarele principale condiţiuni:
   a. - să fie sănătoasă; b. « trainică, solidă;
 c. _ comodă, bine împărţită; d. - eftină, - pe cât nu dăunează.
   Pentru ca o casă să fie sănătoasă, se cere: a. - să fie realmente un adăpost, adică sa nu pătrundă înăuntru vântul, gerul, căldura, ploile, etc.; b. - aerul dinăuntru să poată fi prefirat, ceiace se face prin pereţi, prin uşi şi ferestre, prin ventilaţii, fără a se forma curenţi; c. - să fie bine luminată, ferestre mari prin care raza soarelui să pătrundă cât mai departe înăuntrul casei; d. _ să nu aibă umezeală, - igrasie; e. - să se poată curăţi şi de-sinfecta uşor; f. - să fie destul de încăpătoare pentru numărul persoanelor ce o locuesc; g. - iarna să poată fi încălzită.
   Ca să construim o casă sănătoasă şi trainică se cere ca materialele ce întrebuinţăm să fie ele însăşi sănătoase, adică temelia să nu se macine, cărămida să nu fie umedă sau să se fărâmiţeze, lemnul să nu fie putred, varul să nu fie mort, etc.
   Locul pe care se aşează casa de locuit trebue să îndeplinească şi el anumite regule:
 a. - să fie uscat, apele de ploi să se poată scurge uşor; b. - bine orientat faţă de soare;
 c. - adăpostit de vânturile reci; d. - pământul să fie sănătos, nu de umplutură.
   Ne vom ocupa de casa rurală. Planul casei este simplu şi cam acelaş peste tot cuprinsul ţării. Cu toate acestea,, există variaţiiuni foarte multe. Toate însă se învârtesc împrejurul aceleiaş forme. Acest plan este rezultat din nevoile săteanului, care, din generaţie în generaţie, l-a îmbunătăţit, ca să corespundă perfect vieţii lui. Cu toate că este simplă, casa noastră îndeplineşte toate condiţiunile de frumos şi este sănătoasă.
   In planurile pe care le dăm, ne-am ţinut foarte aproape de modul cum este făcută casa la ţară şi i-am adus modificări, pentru a fi mai spaţioasă, mai aspectoasă si pentru a nu se pierde anumite lucruri bune, foarte necesare gospodăriei plugarului.
   Unul din bunurile caselor dela ţară este prispa, care are o viaţă a ei, în traiul săteanului. Pe prispă doarme vara plugarul cu ai lui, pe culmea prispei se aşează ţoalele, în bătaia vântului şi a soarelui. E o întreagă vieaţă care se duce aci), în pragul casei şi în ochii ogrăzii. Astăzi prispa începe să dispară la sate. De ce ? Oamenii cu puţină minte, cred că făcând casa fără prispă, aşa cum e la oraş, capătă consideraţie mai mare.
   Alt lucru ce părăsesc sătenii noştri, este
673
 CASĂ.
 că-şi fac casele fără streaşină, tot ca la oraş. Aici însă locurile sunt strâmte, aşa că strea-şina ar lua şi puţinul soarei ce ar putea să le mai vină. La ţară însă, unde avem loc larg, streaşina e foarte necesară. Ea apără zidurile casei de ploi, vânturi şi zăpezi pe timpurile rele, şi, când e soare prea mare, o adăposteşte.
                       Fig. 986. — VATRĂ
   Din prispă, intrând în casă, dai într’o cameră ce se cheamă ,,vatră4*, mare cam de 4/4 m., unde se găseşte vatra pe care se face focul. Aici este locul unde se adună toţi ai casei în zilele de lucru. Fig. 986.
   Alături de vatră, la dreapta si Ia stânga, se găseşte o cameră. Una din ele, de obiceiu, aceia din spre stradă, se cheamă ,,odaia curată sau odaia mare**. In această cameră nu se umblă în mod obişnuit, ea fiind ţinută pentru petreceri la zile mari. In ea se găsesc toate lucrurile bune pe care le are gospodina. De multe ori, această odaie nici nu are sobă. In cealaltă cameră locueşte familia, mai mult
 iarna. Odată cu mărirea familiei şi cu trebuinţele ei, gospodarul a mărit casa, făcând, fie Ia spate, fie într’o parte, încă o încăpere, ce se chiamă ,,chiler** sau ,,celar**, sau a făcut două camere în loc de una, într’o parte a vetrii, întinzându-se şi peste prispă. Chilerul serveşte mai mult ca bucătărie. Tot în el se păstrează şi merindele. In părţile unde nu se ştie ce este chilerul, bucătăria de vară se face aparte de casă.
   Aspectul general al casei săteşti, este vesel şi deschis. Pereţii sunt văruiţi cli var alb, care înfăţişează casa sub un aspect curat şi sănătos. Acest obiceiu, în unele părţi este părăsit, boindu-se casa cu diferite vopsele, pentru a semăna cu cele dela oraş, lucru care face să pară casa mohorîtă şi murdară, fără a socoti că acest lucru nu e nici sănătos.
   O mare greutate se. prezintă cu pardosirea camerilor. De obiceiu, aceasta se face cu lut, ceeace nu este sănătos. O bună pardoseală pentru prispă şi vatră, este aceia de cărămidă, pusă pe lat şi zidită cu ciment. Ea este trainică, se poate mătura bine şi, mai ales, se poate spăla. Pentru cele două camere de locuit, e bine ca pardoseala să se facă din scânduri. A-ceasta se poate mătura bine, se poate spăla şi nu ţine rece la picioare.
   Planurile de case cie dăm, aparţin tuturor regiunilor ţării: câmp, deal şi imun te. Pornim dela cele mai simple, pentru oamenii cei nevoiaşi, mergând către cele mai mari.
   Dăm şi norme asupra cantităţilor de material ce trebuesc construirii casei.
   Casa No. 1 este cea mai mică: are în faţă o prispă pe toată, lungimea, lată de 1,50 m. o vatră de
               4                m. lungă şi tot atât de lată, o cameră cât vatra de mare şi alăturat un chi-ler de 2 m. lat, pe 4 m. lungime. _ Fig. 987-989.
   Dăm aci materialul necesar pentru construirea acestei case din cărămidă:
   1. Fundaţia sau temelia:
               4  ziduri lungi de 4.00 m. fac 16.00
               2  ziduri lungi de 11.80 m. fac 23.60 Total .                       . .  39.60
 lărgimea zidului de 0.40 X 39.60 = 15.84 m. p. suprafaţa zidurilor.
   Zidurile prispei:
                     2 ziduri lungi de 1,55 = 3,10 m.
                     1 zid lung_________9,54 = 9,54 m.
                                Total .  .  .  12,64 m.
43
 CASĂ
 674
 Lărgimea zidului poate fi de 0,30X12,64—3,792 m. p. In total suprafaţa zidurilor de fondaţie este: L5,84 + 3,79 = 19,63 m. p.
 Adâncimea fondatiei, casa fiind mică, poate fi de 0,50 m. şi afară până la pardoseala casei 0,30 m. fac 0,80 înălţimea zidului:
 19,63 m. p. X 0,80 = 15,701 m. c. sau cifră rotundă 16 m. c.
 Dacă facem fundaţia de beton ne trebue: a. -         pietriş                                                  16 m. c.; b. - nisip 8 m. c.; c. - ciment m. c.
 16 X 150 kg. = 2400 kg. sau 50 de saci de 50 kg. fiecare.
 Dacă facem fundaţia de cărămidă trebue: o. - cărămidă 16 X 300 = 4800 buc.; b. - nisip 16X0,3 = 4,8 m. c. sau rotund 5 m. c.: c. - ciment 5 X 200 = 1000 kg. sau 20 saci de 50 kg.
 2.     Zidirea pereţilor. Avem lungimea pereţilor 39,60 m. i. grosimea poate fi de o cărămidă sau
 0,28 m. înălţimea pereţilor 2,80 m.
           39,60 X 0,28 X 2,80 = 31,136 m. c. din această zidire scădem golul uşilor şi ferestrilor:
                              3 X 0,80                              X 1,40 = 3.36
                              3 X 1,00 X 2,00 — 6.00__________________________________________________
                                                                                                      Total . . . 9,36 m. c.
 9,36X0.28=2,620 m. c. 31,136—2,620 rămâne 28,516 m. c. sau dacă socotim şi pierderile sau greşelile, zicem că avem rotund 30 m. c.
 Pentru această zidire ne trebue: a. - cărămidă 30 X 300 = 9000 buc.; b. - nisip 30X0,3 = 9 m. c.;
 c. - var stâns 9 X 300 kg. = 2700 kg. mai adăugăm 600 cărămizi pentru vatră.
 3. Tencueiile făcute cu var:
                                                                                                    afară 2 X 11,80 = 23,60 2 X 6,65 = 13,30
                    36,90 X 3,40 = 125 m. p. înăuntru 2 X 4 X 4.00 = 32.00 2 X 2.00 +*4.00 = 12.00
                             3.00 X 44.00   = 132  m. p. 
                                Total . .   . 257  m. p. 
ne trebue: a. - nisip 257 X 0.02 =  = 5,14  m. c. ; b. - 
var 5 X 300 = 1500 kg.                                   
4. Lemnăria:                                             
                               o    à         » g      ô 
                                                       g 
                               ?              è °        
      Felul lemnărei          .a    bô        S .   s    
                                    S           M   &    
                               o    P       >câ ^   ¡3   
                              fc    hi     H-) bO   ü    
 I. Tavan. Grinzi la tavan   . 12   7.80    12/15  1.685 
Juguri .......                . 2   1.50           0.054 
Capete.......                . 12   1.50           0.188 
II. Acoperiş. Căpriori . .   . 24   5.80     8/10  1.114 
Căpriori polate ....          . 7   4.00           0.224 
Căpriori colt.....                4 7.00    10/12  0.336 
Pene........                  . 4   6.00    12/15  0.648 
                                  4 3.00                 
Stâlpi........                . 8   2.50    15/15  0.450 
Popi........                        2.50           0.113 
Cleşti........                . 8   4.00     4/20  0.256 
Coamă .......                     1 3.00    12/15  0.054 
III. Prispa. Stâlpi . . .     . 4   2.50    14/14  0.196 
Grindă.......                 . 2   4.25    14/20  0.350 
                                  2 1.50                 
In capul stâlpilor . . .      . 5   0.50    14/20  0.075 
Tălpi........                 . 4   0.50           0.056 
IV. Paze la straşină . .          8 4.00   2,5/25  0.675 
V. Şipci sub ţiglă . . .      64    4.00      3/5  0.384 
                              52    3.00           0.234 
                                  6 1.20     8/10  0.057 
VII. Dulapi sub srrinzi . .       4 4.50     4/20  0.224 
VIII. Scânduri In pod . .     80    5.50     3/20  2.640 
Total mc. .       .   9.928
Socotind şi resturile, se fac circa 10 mc. *
 5.     Ţigla mare 2000 bucăţi, sau ţiglă solzi 6000 bucăţi, coame 25 buc.
 6. 2 uşi 1.00/200 şi 1.00/2.20, 3 ferestre 0.80/1.40.
    Asupra preţurilor materialelor nu putem da norme, ele variind cu localitatea şi timpul.
    Aşa cum „sunt planurile, se înţelege că prispa să vină către stradă şi strada să fie la miază-zi sau la răsărit. Dacă însă strada cade altfel, noi putem schimba puţin planul:
 •   1- Putem face chilerul la spate şi atunci
 strada poate veni la miază-zi;
    2-   Putem face prispa pe două părţi şi strada poate veni la apus;
    3-   Când strada cade la miază-noapte, punem chilerul către stradă şi într’o parte a casii, aşezând casa ou prispa la apus.
    Chilerul - i se mai zice şi poiată sau atârnată, pentrucă e făcut prelungind acoperişul -se cere să fie totdeauna spre «miază-noapte, pentrucă el lăsându-se mult în jos, apără casa de vânturi, mai ales de crivăţ;
    4-   Sau putem să facem casa fără chiler, cu prispa într’o parte sau în două părţi, după cum vine strada.
    Casa No. 2. Este puţin mai mare, cuprinde o prispă pe tot lungul casei, o vatră de 3.50/4.00 m., o ca'meră în dreapta şi alta în stânga vetrei, de 4.00/4.00 m. Pentru ţinuturile unde se întrebuinţează chilerul sau poiata, planurile au prevăzut la spate, în continuarea acoperişului, acest chiler. Este casa cea mai răspândită, găsindu-se în toate ţinuturile, atât la şes, la deal, cât şi la munte.
    Planurile reprezintă: - în Fig. 991 - sus vederea de faţă a casei şi planul zidurilor; când acestea au trecut de pragul ferestrei, în Fig. 991 - jos - vederea generală a casei şi tăietura casei prin vatră, pentru a se vedea săpăturile, interiorul casei şi construcţia acoperişului. Tot aci se vede felul de vatră cel mai răspândit, precuim şi construcţia chilerului.
    Planurile ce am dat la această casă, sunt măsurate ca şi cum s’ar face din chirpici. Dacă o facem din cărămidă arsă, păstrăm măsurile din afară şi camerile ies mai mari cu 40 cm. Şi tipul acesta de casă a fost făcut de colonişti. Ca şi la celelalte oase se socoteşte, că prispa să vină spre stradă şi strada spre miază-zi. Dacă strada cade altfel, putem muta chilerul din fund la dreapta sau la stânga şi prispa s*o facem pe două părţi şi astfel putem aşeza casa şi cu faţa la răsărit sau la apus. Materialul necesar acestei case se socoteşte după aceleaş norme, ca în devizul precedent.
    Casa No. 3. Este la fel cu cea dela No. 2, singura diferenţă este că prispa are la iftijloc o ieşire în afară formând un balcon. Acest balcon serveşte mai bine ca prispă, el fiind mai mare, aci se poate pune masa pentru mâncat, se pot strânge mai mulţi la un loc, se pot aşeza paturi pentru dormit, etc. Bal* conul poate fi făcut lângă prispă sau se face numai balconul, lipit de casă şi fără
 675
 CASĂ
                                      Desen Archit. Stănculescu Fig. 987. — OASĂ No. 1. — Vedere generală.
 •                        419o ___________________________^
■ilgS
                                              0 51*
      &LAiHUl TUapUOQ «
      --------------i/.-eo ----------------
                          Fig. 988. — SUS, planul săpăturilor şi cel de beton — până la 0.40 m. deasupra pământului. — JOS, planul casei cu uşi ş! ferestre; în fată, prispa.
I   Ch fler
— X
                                             vu
t
± -I
 Prispa
   l I
   Chi Ier ■   V,
 I I
  Prispă
                              Clişeu Archit. Stănculescu Fig. 989. — ÎMPĂRŢIREA CAMERELOR.
 prispă, aşa cum este în desenul vederei generale.
    Ca şi casa No. 2, chilerul poate fi la spate, la o parte, sau se poate să lipsească de tot.
    In părţile unde casele se fac cu ckiler, găsim şi prispă şi balcon. In Oltenia, Banat şi Transilvania, unde nu se prea cunoaşte chilerul, balconul se face fără prispă.
    Când casa are şi prispă şi balcon, treptele de intrare de afară, se fac la un capăt al prispei, sau pe lângă perete, urcând în balcon. In regiunile de dealuri şi munte, casa se ridică mult dela pământ şi căpătăm dedesubt încă o încăpere şi pivniţă.
    Materialul necesar acestei case se calculează la fel ca şi la cele dinainte, mărindu-se numai temelia cu 1,5 m. c., adăugân-du-se la lemnărie 2 stâlpi în plus şi căpriorii dela acoperiş, în total circa 1 im. c. lemnărie în plus.
    Dacă nu se face prispă ci numai balcon şi fără chiler e nevoie de: Fondaţie 24 m. c. pentru care trebue 7200 bucăţi cărămidă, 8 m. c. nisip şi 2000 kgr. ciment;
    Zidăria pereţilor: 34 m. c. pentru care trebue 1 1.000 bucăţi cărămidă, 35 m. c. nisip, 2600 kgr. var stins.
    Leimnărie 13 m. c.
    Ţiglă mare 2000 bucăţi şi ţiglă mică 6000 bucăţi.
    Casa No. 4, este mai mult pentru regiunile cu vii. Camerele de locuit sunt reduse, gospodarii întrebuinţându-le numai iarna. Vara, ei stau mai mult afară şi se servesc de bucătăria de jos, dela scară, fără a se mai urca sus. Casa are jos pivniţă pentru vinuri. Această casă se poate mări, adăugându-se în continuare, sau mărindu-se cele din planuri.
    Pentru casă, aşa cum este făcută în plan, avem nevoie de următorul material:
 CASĂ
 676
  var 3 m.
  m. c., nisip ţfi 3 m.
   Fundaţia: socotită 70 cm în pământ, zidurile casei de 40 cm. grosime şi ale prispei de 30 cm. grosime. Total dau 12 mc., pentru care avem nevoie dacă facem fondatie din beton de:
   Pietriş m.c. 12, nisip m.c. 6, ciment kgr. 7200.
   Zidăria pereţilor din cărămidă arse şi ou mortar de var, irrosimea zidurilor de 30 cm. avem un cubaj de 56 m.c., pentru care avem nevoie de: cărămidă buc. 18.000; nisip m.c. sau 3900 kg.
   Tencuielii©, cu mortar de var, avem 280 de m. p. pentru care avem nevoie de: c. var sau 3900 kg.
   Ţiglă: mare buc. 1400, coame buc. 80, ţigle mici*buc. 4000.
   Lemnărie:
                                Grinzi între parter şi etaj .       .  .  buc,
                                Grinzi între etaj şi p$d .       .  .
                                Capete................................
                                Juguri................................
                                Căpriori..............................
                                Căpriori polate .....................
                                Căpriori colt.........................
                                Fene ................................
                                Stâlpi...............................
                                Cleşti...............................
                                Popi .    . .   .  ...................
                                Stâlpi............................,
                                Grindă.............................  . .
 Tavane:
  Acoperiş:
  Prispă:
  In capul stâlpilor . Tălpi..................
  Pazie la streaşină Şipci sub ţiglă .     .
  Buiandruci Dulapi sub grinzi Scânduri în
  8X6,30X12/15 8X6,30X12/15 10X1,50X12/15 2X1,50X12/15 16X5,00X 8/10 6X5,00X 1/10 4X6,50X10/12 8X3,60X12/15 8X2,00X15/15 8X2,50X 4/20 4X2,00X15/15 4X2,00X14/14 1X6,20X14/20 2X1,50X14/20 4X0,50X14/20 4X0,50X14/20 6X4,00X25/25 80X3,00X 3/5 32X2,50X 3/5 26X1,20X 8/10 5X5,00X 4/20
  pod........................    80X5,50X  3/20
                                                                                                             Total m.c.
  c. 0.900 1.050 0.270 0.054 0.640 0.240 0.312 0.518 0.360 0.160 0.180 0.180 0.174 0.082 0.056 0.150 0.360 0.120 0,480 0,250 0,200 2,400 8.690
   Casa No. 5. Se construeşte foarte mult în regiunea Olteniei. Are vatra 3,5/5,00 m., alături o cameră mare, de 4/500 m. şi în partea cealaltă a vetrei, două camere de 4,5/4.00 m. In faţă, prispa este numai pe o parte a casei, nu pe toată lungimea. Casa mai are la spate, un balcon pentru a avea faţă şi pe acieastă parte, aşa că putem aşeza casa cu ori care din feţe la stradă şi avem vedere în curte, din prispă sau balcon.
   In privinţa materialului se va face socoteală după devizele precedente.
   Casa No. 6. Este aceiaş ca aceia dela No. 5, având numai chiler la spate şi alături. Este oasa care se găseşte foarte (mult răspândită în judeţele Brăila, Tecuciu, Covurlui, Putna, Buzău.
                     Desen Archit. Stănculescu Fig. 990. — ÎMPĂRŢIREA CAMERELOR.
   Chilerul ia importanţă de cameră, întrebuinţat şi pentru dormit. Nuimai o parte din el se întrebuinţează pentru magazie de bucate.
   Casele sunt acoperite cu tinichea, panta acoperişului e foarte dulce, astfel oă prelungirea acoperişului pentru chiler se face uşor. In aceste regiuni, vânturile sunt puternice
şi chilerul e foarte necesar, pentru că adăposteşte casa din direcţia în care bat vânturile. Deobiceiu casa se face joasă, tot din această cauză.
   Materialul necesar pentru această casă, este cel prevăzut la casa No. 5j la care se adaugă materialul chilerului.
   Casa No. 7, are o vatră de 4,50/4,90 m., o cameră de 3,60/4,90 m. şi alta de 3,60/4,10 m. Chilerul ia importanţă de bucătărie şi loc pentru mâncat, are 6,50/2,60 m. Prispa e aranjată pe două feţe ale casei, astfel că strada poate cădea în cele două părţi, unde se găseşte prispa. Totodată, această casă este foarte bună, atunci când lotul gospodăriei este la încrucişarea a două strade, casa având aspect frumos din amândouă stradele.
   In privinţa materialului se va face după devizele precedente.
   Casa No. 8. Este făcută pentru cazuri, când strada cade la nordul locului. Ea are atunci, spre stradă, un balcon de 3.00/3.00 m. şi alături scara care urcă în casă. Are o vatră sau tindă de 4.50/4.50 m. Două camere de 3.60/4.00 m. Spre curte are o prispă. Pentru trebuinţele de vară ale gospodăriei, casa are prevăzut un chiler de 2.60/6.50 m. m. Sub balconul dinspre stradă, este intrarea la pivniţă, care ciuprinde partea de sub vatră. Casa e acoperită cu ţiglă sau şindrilă. Se poate construi atât la şes, cât şi la regiunile deluroase cu vii.
   Casa No. 9, se găseşte mult în Oltenia, uneori fără prispa dela spate şi fără chiler, de cele mai multe ori, numai cu trei camere. Aşa cum e dat în planuri este coimpletă,
 677
 CASĂ
ÎShjrH*
— cahi^ J—     T
I  r —IHTOJUV. — I
Fis. 991.
CASA No. 2.
Vedere generală şi secţiune
Foto. Archit. Stănculescu
                          Fig1. 992. — CASĂ No. 3 — în construcţie —, cu balcon, prispă în două părţi şi chiler la un capăt.
 cu balcon, prispă, chiler sau bucătărie de vară şi patru camere în total, socotindu-se şi vatra.
      Casa No. 10 şi 11, se găseşte în regiunea muntoasă, cât şi în aceea de şes, în Oltenia. Uneori are o mică prispă şi chiler la spate, cum se vede în plan. Alteori nu are, cum se vede la casa No. 1 1. Acest tip de case nu se poate aşeza decât cu faţa la stradă, dacă strada este spre răsărit, apus sau miază-zi.
         Casele No. 8, 9, 10 şi 11 sunt case cu balcon, înfăţişat sub diferite feluri de aşezare. Deosebirea între balcon şi prispă e imică. Prispa este lată până la 1,5 0 m. şi lungă, cuprinzând toată faţada casei sau o parte, cum am văzut la casele celelalte. Balconul nu este ca o cameră, însă cu doi sau trei pereţi, pe stâlpi de lemn şi deschişi vederei. întrebuinţarea balconului e aceiaş ca la prispă, doar că are mai mare lungime. Balconul se face de obiceiu peste intrarea în pivniţă fiind astfel mai ridicat ca
 o  prispă. Atât prispa cât şi balconul, dacă sunt închise, pe partea liberă, cu geaimuri, se numesc geamlâc.
      La o casă ridicată mult dela pământ, formând un etaj, un balcon sau prispă, se cheamă pridvor, sau prividor, după localitate.
      Casa No. 12 e cu vatră şi 2 camere, având prispa pe 3 părţi împrejurul vetrii. Se găseşte rar acest fel de case. E bună însă pentru cazurile, când avem locul cu strada pe două părţi sau când 5® aveim de supravegheat de aproape, ce se petrece în gospodărie. De t % ex.: o casă de administraţie, sau o % casă la vie.
      Urmează o serie de case No. 13,
 14, 15, 16, si 17, Fig. 1004 — 1024 după care dăm numai schiţe de planuri şi desenuri, fără a le mai descrie.
      Casă de cărturar:       învăţător,
 preot, agronom, advocat, doctor, judecător, proprietar mijlociu, etc. Are un pridvor în faţă, o sală mare unde se poate şi primi, o cameră de mâncare, două camere pentru dormit, o cămară pentru alimente, o ,baie, bucătărie şi latrină. Lângă sala de mâncare este şi o terasă. Casa fiind ridicată dela pământ, are dedesubt, pivniţă pentru vinuri. FI. Stane.
C. A. M.-CASA C-LĂ A COOPERAŢIEI
 678
  CASA AUTONOMĂ A MONOPOLURILOR. - C.A.M. - Instituţie de Stat, înfiinţată la 7 Februarie 1929, cu scopul de a administra şi exploata cultura tutunului şi extragerea sării. - v. ¡monopol.
  CASA CENTRALĂ A COOPERAŢIEI. Instituţie centrală de coordonare a mişcării cooperatiste, funcţionând pe baza legii din 5 Aprilie 1935. Din punct de vedere al crga-
Fig.
993. — CASĂ No. 3 — regiune de deal generală.
Desen Archit. Stănculeseu
                  Vedere
   11.  Centrala Cooperativă de producţie, aprovizionare şi valorificare agricolă-Ce.co.p.a.v.a.
- producţia în domeniul economiei rurale, exploatarea sau industrializarea produselor naturale, aprovizionează cu tot ce este necesar, unei exploataţii agricole, şi se ocupă cu desfacerea produselor rurale de orice fel.
   In scopul promovării intereselor Cooperativelor asociate, această Centrală poate face toate operaţiunile comerciale, ce servesc acest scop.
   Statul în acţiunea de susţinere a preţului grâului, aprovizionarea armatei şi a tuturor instituţiunilor publice, cu produse agricole, face această operaţie numai prin această centrală, pe baze de convenţiuni. Prin această Centrală s’a făcut în anul 1935-36 valorificarea cerealelor, se aprovizionează armata, se ocupă cu valorificarea şi organizarea producţiei pescăreşti, având în exploatare prin Cooperative, 2 I bălţi - cu exploatarea pădurilor, valorificarea nucilor, aprovizionarea cu maşini
 nizării legale, cooperaţia română a suferit multe modificări.
    Prin ultima legiuire din anul
    1935, cooperaţia îşi are o structură în organizare, plecând dela principiul funcţiunii economice.
 Bazată pe aceste principii, prin a-ceastă lege, pentru satisfacerea diverselor funcţiuni şi interese economice, sociale, rurale, ce se cer rezolvate de cooperaţie, s’au înfiinţat şi funcţionează patru organisme naţionale centrale cooperative.
    Centralele cooperative, după scop, se împart în două:
    A. Societăţi Naţionale de drept
 privat, cu scopuri economice:       1-
 Banca Centrală Cooperativă; 2-Centrala Cooperativă de producţie , aprovizionare şi valorificare agricolă - Ce.co.p.a.v.a.; 3- Centrala cooperativă de consum -
    Magazin de en-gros.
    B.    Asociaţiune de drept privat cu atribuţiuni morale şi intelectuale:
    Centrala Cooperativă de îndrumare, organizare şi control. Aceste organisme naţionale, Centrale Cooperative, sunt persoane morale şi funcţionează pe baza unor statute cari sunt baza contractuală a funcţionării lor.
    Cele patru Centrale Cooperative sunt unităţi cooperative de gradul al treilea.
    Scopurile şi funcţiunile Centralelor Cooperative.
    I.    Banca Centrală Cooperativă, are ca scop sprijinirea financiară a unităţilor cooperative.
Fi gr.
agricole, grâu de sămânţă, etc. Este Centrala cea mai activă din toată mişcarea cooperatistă.
   III.   Centrala Cooperativă de Consum - Magazin de en-gros, - are ca scop, servirea intereselor consumatorilor prin aprovizionarea cu articole de consum, ca alimente, îmbrăcăminte, articole de menaj, mobilier de .locuinţă, etc.
   IV.    Centrala Cooperativă de îndrumare, Organizare şi Control, are ca scop îndrumarea şi controlul tuturor unităţilor Coopera-
 679
CASA. C-LĂ A COOPERAŢIEI
tive, verificarea operaţiunilor şi a gestiunii, supravegherea aplicării principiilor cooperatiste.
    Casa Centrală a Cooperaţiei este instituţi-unea superioară, care îndrumează si controlează activitatea Centralelor Cooperative. Casa Centrală funcţionează pe baza unor statute aprobate de Consiliul de Miniştri şi semnate prin decret regal. A luat fiinţă prin libera adeziune a celor patru Centrale 'Cooperative, aşa încât toate cooperativele asociate centralelor, sunt de drept asociate Casei Centrale a Cooperaţiei.
    Are următoarele organe:
    I   - Adunarea Generală fprmată din membrii Consiliului Superior al Cooperaţiei şi delegaţii aleşi de către adunările generale ale celor patru Centrale Cooperative.
    2-    Consiliul superior, care exercită o activitate de îndrumare cooperatistă, este compus din membrii consiliului de administraţie ai Centralelor Cooperative naţionale, care
                          PWHHIf
                                                                       Desen Archit. Stănculescu Fig. 995. — CASA No. 4. — Vedere generală.
 şi-au dat adeziunea la constituirea Casei Centrale. Fac parte de drept din consiliul superior şi foştii miniştri, cari au funcţionat cel puţin şase luni la departamentele, de care Cooperaţia a depins, cu vot consultativ. Acţiunea Consiliului Superior este de propagandă, organizare şi coordonare şi de apărare.
   3-     Convtetul Naţional Cooperatist - care are o activitate de control asupra tuturor cen. tralelor, desemnează din sânul său patru co-misiuni: două de supraveghere, o coimisiune permanentă şi o comisiune de judecată.
   Comitetul Naţional lucrează în plen sau prin Comisiuni. Ca organe de execuţie a Ca-
sei Centrale a Cooperaţiei funcţionează; 1-Direcţiunea Generală cu serviciile în subordine, care lucrează lângă Comitetul Naţio-
                           Desen Archit. Stănculescu Fig. 996. — CASA No. 5. — Vedere dintr’o parte şi plan.
 nai; 2- Secretariatul General, cu serviciile în subordine, care lucrează lângă Consiliul superior şi cu o direcţiune de studii, docu-
                            Fig. 997. — CASA No. 6. — Vedere generală şi plan.
   Casa Centrală a Cooperaţiei organizată în aoest fel, dirijează întreaga mişcare cooperatistă şi intervine în toate acţiunile ce privesc funcţionarea învăţământului, a publicităţii»
CASA GRĂDINILOR PUBL1CE-CASA PĂDURILOR STATULUI
680
statisticii cooperatiste, reprezintă cooperaţia pe lângă instituţiiile străine şi în faţa instanţelor administrative, judiciare, parlament şi apără interesele cooperaţiei în genere şi a fiecărei cooperative în parte.         V.  Gav.
   CASA GRĂDINILOR PUBLICE. Instituţie menită a administra grădinile, parcurile, pe-pinierile şi plantaţiile din Bucureşti. A fost înfiinţată în Iunie 1933. Persoană juridică, exploatată pe baza întreprinderilor comerciale şi conduse de un consiliu de administraţie compus din: un delegat al Ministerului
percep pentru diverse plantaţii, din închirieri de imobile, parcuri, lacuri, bufete, patinaj, bărci, etc. din amenzi pentru rupere de flori, călcare de iarbă, din donaţiuni, precum şi din subvenţii date de Ministerul de Domenii si Primăria Capitalei. Bugetul 1935 a fost de Î 0.000.624 lei.
   Activitatea C. G. P. s’a întins în anul 1935 de exemplu, asupra a 77 grădini şi două pepiniere, - cca. 169 hect. In 1935 suprafaţa îngrijită de ea s’a ridicat la 180 ha., cu următorul număr de plante: 444.774 plante
Fig. 998. — CASA No. 7. — Vedere generală.
de Domenii, un delegat al Comunei Bucureşti, un delelgat al Societăţii de Horticul-tură, un delegat al Societăţii Architecţilor, iar al cincilea membru este cooptat de cei patru de mai sus. Primarul Capitalei este membru de drept şi preşedintele acestui consiliu. Personalul administrativ şi technic al C.G.P. se compune din administratorul general, care reprezintă Consiliul de Administraţie, - directorii technici, cari au conducerea executării şi supravegherea lucrărilor de plantaţie pe străzi, parcuri şi grădini, şeful culturilor conduce lucrările în serele şi pepinierele dela Grozăveşti-Mogoşoaia şi Parcul Carol; are întreaga răspundere a aprovizionării cu plante de serăa pepinieră, pentru trebuinţele străzilor, parcurilor, grădinilor şi cimitirelor, etc.
   Veniturile C.G.P. se datoresc taxelor ce se
de seră şi de grădini - flori, arbuşti, etc. -, 4.229 arbori în grădini şi parcuri şi 501.848 plante în cimitire.
   CASA NOASTRĂ - v. refonma agrară.
   CASA PĂDURILOR STATULUI. A luat fiinţă pe baza legii promulgată în Monit. Oficial Nr. 291 din 30 Martie 1910, cu scopul de a administra şi valorifica domeniul forestier al Statului.
   Acest patrimoniu public a luat naştere o-dată cu secularizarea averilor mănăstireşti -1863 -, când peste 900 mii ha. de păduri au trecut în stăpânirea Statului şi administrarea Direcţiei Pădurilor, care la început, a fost înglobată la Ministerul de Culte, de unde a trecut, apoi, la Ministerul de Agricultură şi Domenii.
   Suprafaţa pădurilor Statului care în 1 9 1 7 se ridica la 1.068.173 ha., a crescut în urma
681
CASA PĂDURILOR STATULUI
alipirei Transilvaniei, Bucovinei şi Basarabiei . cu toate suprafeţele sacrificate cu prilejul reformei agrare - la 1.987.316 ha., din care
1.874.181    ha. pădure; restul este constituit din goluri de munte, poeni şi terenuri neproductive. Raportând domeniul forestier al Statului la suprafaţa totală a pădurilor româneşti, obţinem un procent de aproximativ
Pe esenţe, compoziţia este următoarea:
Răşinoase........                332.821 ha. 17.5%  
Fag..........                    594.583 ,,  32.0%  
Stejar (inel. gorun, cer, gâr-                      
nită).........                   502.289 ,,  27.0%  
                                  29.654 ,,    1.5% 
Specii moi: salcie, plop, etc.    78.687 ,,    4.0% 
                                 336.147  „  18.0%  
                               1.874.181 ha. 100.0% 
                                                    
                                          Desen Archit. Stănculescu Fig. 999. — OARA No. 8. — Vedere generală.
30%. Pe   provincii, pădurile Statului                                                            se re- Importanţa dobândită de domeniul  public
partizează astfel:                                          forestier şi legiuirile economice de după răs-
                                                           boi, care urmăreau o mai rentabilă folosire Vechiul Regat     ......               1.026.985 ha. 55.0% a bunurilor şi serviciilor publici©, au atins
Transilvania....................   636       809 „                                                 34.0% pădurile Statului.
Basarabia............................. . 199.037   „                                               10.5%
Bucovina..............................    11.350   „                                                0.5% Astfel, legea pentru administrarea pădu-
                                  1.874.181      ha. 100.0% rilor din 17 Aprilie 1930 - plecând dela prin-
CASA RURALĂ
682
cipiile legii comercializării din 1929 - dă o nouă orientare gospodăriei pădurilor Statului, consacrând două principii călăuzitoare: regia şi autonomia, vechea administraţie devenind Casa Autonomă a Pădurilor Statului
- CAPS.
   Ca efect al legii privitoare la regiile autonome, publicată în Monit. Oficial Nr. 102 din 4 Mai 1934, Administraţia Pădurilor Sta-
                   Desen Archit. Stănculescu Fig. 1000. — CASA No. 9. — Faţadă.
tului a fost înglobată în Ministerul de Agricultură şi Domenii, păstrându-i-se, însă, caracterul de instituţie comercială.
   Administrarea şi valorificarea celor aproape două milioane hectare, care constituesc domeniul forestier al Statului, se face prin-tr’un personal permanent - în afară de miile de cărăuşi şi lucrători. Pe categorii, personalul CAPS se compune din: ingineri, con-
ductori, brigadieri silvici, pădurari, funcţionari administrativi, pers. specialist - contabili, avocaţi, etc. - şi camerişti.
   Ca organizare, CAPS are la centru o Direcţie Generală compusă din 4 Direcţii - Administrativă, Comercială, Technică şi Financiară iar în exterior 1 2 Direcţii Regionale, 190 Ocoale Silvice, 6 Centre de Exploatare, 22 fabrici _ din care 10 fabrici în funcţiune -, Reprezentanţe Comerciale interne şi 2 Reprezentanţe Comerciale Externe - Atena şi Budapesta.
   Pentru exploatarea posibilităţilor lemnoase anuale şi aprovizionarea fabricilor, CAPS dispune de 502.690 km. cale ferată forestieră în funcţionare; deasemenea, are în construcţie 201.358 kim. şi :n stare de proiect 102.000 km. cale ferată.
   Volumul recoltat anual de CAPS din pădurile ce gospodăreşte, variază în jurul cifrei de 8 milioane mc. lemnărie, iar veniturile totale depăşesc cifra de 1.200 milioane lei anual. Valorificarea materialului lemnos exploatat se face în regie - 60% - .fi prin antrepriză şi cooperative - 40%. Participarea cooperaţiei forestiere la exploatarea pădurilor Statului este din an în an mai activă, în urma legei cooperaţiei din 1934.
   Pentru a se înlesni urmărirea rezultatelor financiare ale gospodăriei pădurilor Statului de către conducerea 'CAPS. dăm cifrele de mai jos, culese din bilanţurile anilor respectivi:
          Anii           1930 |     1931 * 1932Î33   | 1933Î34 | 1934Î35 1 ^ 1935-36 
                M I I            Li E I           •         
Venituri bugetare ....   737.512 756.009   968.579     991.880 1.158.283   1.232.525 
Cheltueli bugetare ....  378.299 410.871 1 575.868     635.731 695.945       781.983 
Excedente bugetare ... | 359.213 345.138 ¡ 392.711 |   356.149 462.338       450.542 
 Concomitent cu intensificarea veniturilor          senţelor cerute şi plătite mai bine pe piaţă,
 s’a reuşit a se asigura şi o mai raţională în- Rezumându-ne la împăduriri, dăm supra-grijire a pădurilor urmărindu-se împăduri-            feţele efectiv împădurite în anii 1930-1935
 rea poenilor, cât si ridicarea procentului e-
                  Anii        1930       1931       1932       1933       1934      1935
                  Ha.         9333      11.192    14.209      13.048     21.019     18 983
    CASA RURALĂ. Instituţie de împroprietărire şi organizarea loturilor ţărăneşti. A fost înfiinţată prin lege specială în 1908, ca Societate Anonimă, cu un capital de 10.000.000 lei. din care, jumătate subscris de Stat şi jumătate de particulari.
    Scopul principal al acestei instituţiuni, a fost de a cumpăra prin emiteri de bonuri, proprietăti rurale şi a le revinde, în loturi la săteni, sau comunelor rurale pentru înfiinţarea de islazuri comunale. Aceste scopuri au fost
 cu prisosinţă atinse, deşi timpul de funcţionare a C. R. a fost foarte saurt. In special organizaţia technic-agricolă, condusă de specialişti pe baze cooperatiste, a marcat o epocă de glorie în istoria agrară a ţării noastre.
   Dar C. R. făcea şi operaţiuni de credit, în favoarea, exclusiv, a agricultorilor. Până la declararea răsboiului în 1 91 6, C. R. a avut o activitate rodnică, cumpărând un număr de 109 moşii în întindere de 127.263 hectare, din care:
 683
CASA RURALĂ
 25.124   ha. păduri vândute Statului;
 1.2.682 „    teren vândut comunelor pentru      consti-
                                            tuire de islazuri comunale;
 28.273   ,,  teren   vândut în loturi la săteni;
 61.184    „  teren   expropiat în 1918.
 127.263 ha. total
 C. R. a căutat să îmbunătăţească agricultura prin selecţionări de seminţe şi introduceri
Fi g. 1001.
                                                                                              Desen Archit. Stănculescu
CASA No. 10. — Vedere generală.
 de unelte şi maşini perfecţionate, să încurajeze cultura pământului şi creşterea vitelor prin concursuri, organizări de expoziţiuni, a-sigurarea recoltelor, etc.
 Prin activitatea ei, în perioada ce a precedat răsboiul de întregirea neamului, C. R. a realizat, în bună parte, scopul pentru care a fost creată şi situaţiunea sa a ajuns din cele mai înfloritoare.
 h----------------— ■' ----------------------\
 sătenilor, sau pentru islazuri comunale, sau din împrumuturile făcute obştiilor şi comunelor rurale, la încasarea rentei de expropriere, precum şi la împrumuturi făcute a-gricultorilor.
 Această activitate redusă, a fost motivată în mare parte de faptul, că lucrările de expropriere şi delimitare ale terenului expropriat erau în curs, ceeace nu dădea o siguranţă în transmiterea proprietăţilor.
   Este adevărat că Statul, avea drept de preemţiune la vânzarea moşiilor -art. 32 din legea agrară din 1921 şi art. 131 din Constituţie 1923. Dar a-cest drept tui a putut fi exercitat, decât în .foarte rare cazuri, din lipsa de mijloace financiare, atât din partea Statului cât şi a sătenilor, cu toate că Centrala Băncilor Cooperative în 1928 şi Banca Centrală Cooperativă în 1929, au fost autorizate să finanţeze Statul în exercitarea dreptului de preemţiune
 -        art. 171 codul cooperaţiei din 1928 şi art. 9 1 din legea pentru organizarea cooperaţiei din 1929. Lucrările de expropriere terminându-se şi cele de cadastrare fiind aproape terminate şi transmisiunea moşiilor rurale făcându-se cu toată siguranţa, C. R., prin votul adunării generale din 9 Martie 1930, şi-a exprimat dorinţa ca să-şi
                                                                                          Plan Archit. Stănculescu
Fig. 1002. — PIjAN DE CASĂ No. 10.
 După răsboiu, în urma exproprierilor moşiilor, C. R. şi-a mărginit activitatea la încasarea ratelor din preţurile loturilor vândute
                                                           Desen Archit. Stănculescu Fig. 1003. — CASA No. 12. — Vedere generală.
 poată relua activitatea sa din trecut, înlesnind, pe de o parte, opera de înstărire a sătenilor prin cumpărări şi vânzări de parcele la săteni, sau prin constituiri de islaz comunal şi înlesnind creditul agricultorilor, pe de altă parte, alături de alte instituţiuni, precum: Societatea de Credit Agricol, de Credit Funciar şi de Centrala Băncilor Cooperative.
   Societatea are, dealtfel, pentru realizarea acestui scop, mijloacele financiare şi anume: capitalul şi rezervele se urcă la 100.000.000 lei, iar dreptul ce-1 are de a emite bonuri rurale - obligaţiuni - pentru cumpărări de
CASA RURALĂ
684
moşii, îi dă putinţa unui cadru larg de activitate.
   Statul, care are prin C. R. un drept de a acţiona şi un drept însemnat de control, este interesat ca această instituţie să nu dispară, să-şi reia activitatea şi să se desvolte cât ma^
   rile instituţiunii - art. 3 C. R. va putea face cumpărări de moşii, fie cu plata în numerar, fie prin emitere de bonuri rurale, ori de câte ori Statul nu va exercita dreptul de preem-ţiune şi va putea finanţa în aceleaşi condiţiuni Statul, în cazurile când acesta va exer-
                                         Desen Archit. Stănculescu Fig. 1004. — CASA No. 13. — Vedere generală.
 mult, ţinând seama mai ales de faptul că ea răspunde nevoiei de a înlesni înstărirea sătenilor, finanţarea cumpărărilor de moşii, prin vânzarea de loturi către săteni» sau prin constituirea islazurilor comunale.
   C.     R. va putea fi mijlocitorul, care - fără sguduiri sociale - să treacă moşiile în mod liniştit, dela acei proprietari cari nu se vor simţi chemaţi prin înclinările, priceperea sau mijloacele lor materiale, să se ocupe de cultura pământului, la aceia cari au cea mai mare chtemare pentru aceasta: la săteni. Rolul ei în această privinţă este de o importanţă deosebită, care nu poate să scape observaţiunii tuturor celor ce se interesează de soarta sătenilor şi cultura pământului.
   Scopul legei de organizare din 1930, - publicată în Monitorul Oficial No. 144/930, -este de a da putinţa acestei instituţiuni să-şi reia activitatea, ajutând opera de împroprietărire a sătenilor şi constituirea de islazuri, înlesnind în parte şi creditul agricultorilor.
   Capitalul social al societăţii a fost evaluat la 100.000.000 lei, evaluare moderată de altfel, a actualului capital şi a rezervelor C. R., şi acţiunile particularilor au fost declarate la purtător, afară de cele ale Statului, cari au rămas nominative şi inalienabile.
   S'au prelungit pe timp de 30 ani dreptu-
Fig. 1005. —
                                                                                    Desen Archit. Stănculescu
                                                            CASĂ No. 14 — Regiunea deluroasă şi de munte.
 cita dreptul de preemţiune >' art. 4, alin. e -sau în lucrările de aşezarea şi înstărirea coloniştilor . art. 4, alin. f.
   Faţă de faptul că mulţi săteni împroprietăriţi îşi vând loturile şi pentru ca acestea să nu intre în mâinile străinilor sau a speculatorilor, s*a dat putinţa C. R. să cumpere şi asemenea loturi - art. 4, alin. d.
   Pentru a încuraja cumpărăturile, is’a mărginit dobânda la sumele datorate de săteni şi obştii comunale, la cel mult \2% - art. 4, alin. d- şi s*a dat putinţă C. R. să înlesnească creditul agricultorilor prin împrumuturi de
 685
 CASĂ
                                                                                                    Foto. „Muzeal Satului“
  Fig. 1006—1013. — TIPURI DE OASE ROMÂNEŞTI. Col. I, de sus în jos: Câmpani-Bihor; Sârbova Timiş; Şuiri-Argeş; Regina Maria-Caliacra — Coloana II, idem; Olăneşti-Cetatea Albă; Tilişca Sibiu; Copă-ciul-Vlaşca (Foto Kurt Wielscher), Ruşetu-Brăila.
 CASA RTTRAT.Ă
 686
 cambii sau gaj, cu uşurinţele de forme făcute acestor operaţiuni, de legile de Credit Funciar şi Agricol - art. 4, alin. j.
    In scopul de a înlesni operaţiunile, s’au simplificat formalităţile de cumpărare, revânzare şi acordare de credite şi s*a dat C. R. dreptul, de a obţine o urmărire simplă şi neîntârziată contra debitorilor săi - art. 65-88.
    Pentru a se înlătura diversitatea de dispoziţiuni, în ceeace priveşte proprietăţile ţărăneşti, - s’a adoptat şi pentru transmiterea loturilor cumpărate de săteni prin mijlocirea sau de C. R., dispoziţi-unile legi circulaţiunii bunurilor rurale - art. 54.
    Deoarece dispoziţiunile prea restrictive ale vechei legi, - cari în fapt nu s’au respectat de săteni, - au dat loc la procese numeroase, s’a prevăzut ca toate înstrăinările făcute între săteni, de Ia 1908 până la promulgarea legii de faţă, să fie validate - art. 54, alin. 2.
    In consiliul de administraţie al C. R., guvernul a asigurat un drept de control prin numirea a patru din membri şi a doi censori, pe lângă comisarul guvernului -art. 56-60. După principiile legii, s’a prevăzut că guvernul va alcătui statutele C. R. - art. 64.
    Legea din 1930 răspunde unei nevoi reale şi ea va face să se a-dauge încă o instituţiune de un real folos, la acelea menite să înlesnească creditul rural şi agricol.
    Avântul pe care-1 luaseră obş-tiile săteşti de sub conducerea C. R. de dinainte dş răsboiu, formează o pagină glorioasă din politica agrară a ţării. Organizarea lor era tot atât de înaintată ca a celor mai raţionale gospodării şi ferme model, deşi parcelele de teren erau individuale. Numai arăturile şi trierişul se făceau dea-valma, ţinându-se totuşi socoteală de suprafaţa fiecărui obştean în parte, cât şi de cantitatea resulţată de pe el. Vom arăta, când vom vorbi despre obştiile de arendare, technica şi sistema acestora.
                             1. Mih.
                                                                                                 Desen Archit. Stăncuiescu
                              Fig. 1014. — CASĂ No. 15. — Vedere şi plan — pentru un gospodar înstărit.
                                                                                            Desen Archit. Stănculescu
Fig. 1015. CASĂ No. 16 — regiunea de munte. — Vedere.
 687
 CASĂ
                                                                                                        Fot. „Muzeul Satului“
 Fig. 1016—1023. — TIPURI DE CASE ROMÂNEŞTI. — Coloana I, de sus în jos: Calu Iapa-Neamt; I&nătei-Orhei; Măldăreşti-Vâlcea; Goicea-Dolj. Coloana IT. idem: Stăneşti-Muscel; Pecineaga-Tulcea; Gorosan-Fălciu;
                                                      Moişeni-Satu Mare.
                                                                     Desen Archit. Stănculescu Fig. 1024. — CASĂ No. 17. — Vedere generală şi plan.
   CASARCA RUTILA. . Zool. - v. călifar.
   CAŞCAVAL. - Industr. agr. - Brânză a cărei fabricaţie diferă dela o stână de oi la alta şi ale cărei operaţiuni sunt următoarele: se încheagă laptele la o temperatură de 26_
28° în 40-50 minute, iar caşul se pune tr’o pânză de in, care se strânge ca o le tură. Se înnoadă colţurile pânzei şi apoi sucesc pe un băţ cât mai mult, pentruca zerul să se scurgă. Se întoarce apoi legat
689
CASEINĂ-CASMA
de caş cu nodul în jos, pe o masă înclinată şi se presează cam Yl or*. După presare şi svântare, se face o probă din trei felii, ce se introduc într’un cazan cu zer, ce fierbe la 100° C. După o jumătate de oră de fiert, se scoate o felie şi se vede daciă se’ntinde; în cazul când se’ntinde, caşul e bun pentru prepararea caşcavalului, iar dacă nu se’ntinde, se lasă celelalte două bucăţi să fiarbă mai departe şi se’ncearcă dacă caşul se’ntinde
Desen Archit. Stănculescu
                                     Fi*?. 1025. — CASĂ DE PREOT — Vedere generală.
după o oră, două şi chiar 12 ore de fiert. Dacă nici după acest interval de timp feliile nu se’ntind, caşul nu e bun pentru caşcaval. Odată proba făcută, se ia caşul întreg şi se taie în felii subţiri şi se introduce apoi într’un vas smălţuit, prevăzut cu găuri rare şi mari cât boabele de linte. Vasul cu caş se introduce la rândul lui într’un cazan cu zer şi se încălzeşte la fierbere. După un timp oarecare de fierbere, se ia cu lingura o probă de caş şi se scoate la suprafaţa zerului. Dacă se întinde, caşul e bun şi se răstoarnă pe o masă, se pune în tipare rotunde, se lasă să se svânte pe poliţe, întorcându-1 de 5-6 ori, din două în două ore. La ultimele trei întoarceri, sărăm caşcavalul pe ambele feţe. După sărare se mai lasă în forme 5-6 ore şi după aceiasescot calupurile şi se aşează în teancuri de 6-8 bucăţi, presărând sare printre ele. Teancurile de caşcaval se păstrează 8-12 ore într’o cameră bine aerisită şi după aceia se spală roatele de caşcaval cu o cârpă udă. După spălare, roţile se trec într’o pivniţă răcoroasă, unde se ţin la dospit 3-4 luni.
   In ţara noastră sunt 2 feluri de c., deosebite între ele prin modul de fabricaţie: 1- C. de munte sau penteleu; 2- C. grecesc. Cel dintâiu are un gust mai dulceag şi pasta intermediară. Cel dealdoilea are pasta tare şi are un gust picant, aproape iute.           I. Dobr.
   CASEINĂ. - Alim. - Praf fin, alb ca zăpada, insolubil în apă şi acizi diluaţi, solubil însă în alcool şi acizi concentraţi. Caseina
are reacţiune acidă, căci înroşeşte hârtia albastră de turnesol şi degajă, cu carbonaţii, bioxid de carbon. Caseina formează cu bazele diferite combinaţiuni, dintre care cele mai importante sunt cele de calciu. Combinaţiunile caseinei cu oxidul de calciu pot fi acide, neutre sau bazice; sunt solubile în apă şi nu precipită prin fierbere. In lapte există caseinatul de calciu neutru în stare de suspensie, ceeace se poate proba, dacă trecem laptele printr’un filtru poros; în acest caz grăsimea şi caseina rămân pe filtru, iar materiile solubile din lapte trec cu apa. Caseina se poate precipita din lapte prin acizi slabi sau prin chiag -fermentul Lab din stomacul viţeilor -, operaţie ce mai poartă numele de închegare sau coagulare. Coagularea caseinei prin acizi are loc din cauză că acizii îi răpesc calciul, pe când aceia prin cheag nu s’a putut explica până în present în mod satisfăcător. I. Dobr.
   —     Bot. - C. vegetală, asemănătoare celei din lapte, este o albumină în disoluţie a sucului celular, care se coagulează în prezenţa acizilor; se găseşte imai ales în boabele de leguminoase, mazăre şi fasole - cunoscută şi sub numele de legumină.
   CAŞ1E. - Bot. - Lonicera nigra. - v. caprifoi.
   CASMA. - Sin. hârleţ, ar său. Instrument agricol de mână, compus dintr’o lamă tăietoare, de formă dreptunghiulară sau trape-zoidală, la care se fixează coada de lemn. Partea lucrătoare se face din fier oţelit ori întreagă de oţel; în cazul din urmă, c. este
Fig. 1026. — CINCI MODELE DE HÂRLETE.
mai solidă şi mai uşoară. Sunt mai multe feluri de c.: pătrată, îngustă - de drenaj -, lipovenească, de scos arbori, etc. Obişnuit, c. cântăreşte 1,200 kgr. Coada se face din lemn, rotundă şi groasa cam de 0,03-0,05 m.; lungimea variază după întrebuinţarea pe care
 44
GASSIA-CASTAN
 690
 o  are c.: 0,60-0,90 m.; vârf este rotundă, alteori are mănuşă.
    C. se întrebuinţează la întoarcerea, mărun-ţirea şi nivelarea solului; se mai întrebuin-
 lui lemnos, este dulce şi se întrebuinţează ca un laxativ uşor.
<—• <MS--
Fi*. 1027. — TREI MODETiR DTC HÂRLEŢE,
 ţează încă la scoaterea arborilor, la facerea straturilor, la desfundat, la facerea şanţurilor şi a gropilor, etc.
    —       Instrument pentru luat probe de sol - cas-maua lui Mitscherlich-, a-vând dimensiunile: 25 cm. lungime, 6,5 cm. diametru jos. Este folositoare la luat probe, pentru analizele de soluri din punct de vedere agronomic, pen„ truca ridică dela aceiaşi adâncime, aceiaşi cantitate de pământ, Fig. 1028.
    CASSIA. - Bot. - Gen de arbuşti, mai rareori arbori şi plante erbacee din fam. Caesalpinaceae, din flora mai tutulor ţărilor calde. Fructul de Cassia fistula, un arbust sau mic arbore cultivat în Indii şi Antile, se vinde în comerţ sub numele de mană; a-ceste fructe au forma unui tub cilindric, lung de 1 -H/2 m., cu învelişul lemnos şi indehiscent, cuprinzând în interior seminţe mari dispuse într’un singur rând şi despărţite între ele prin pereţi transversali cămoşi; pulpa fructului, care se scoate prin ruperea perete*
                                                                         Fi g. 1028. — CASMA model MITSOHERLTCH
Fig. 1029. — CASSIA FISTULA.
   CASSIS. - Bot. - v. coacăz.
   CASTAN. - Bot. - Castanea vesca Gartn. -sin. C. sativa Milhz^C. vulgaris Lam. fr. Cha-taignier; germ. Edelkastanie; engl. Chestnut. Arbore de mărimea Il-a, din Sudul Europei, reprezentat şi în flora noastră. Lujerii anuali strălucitori, roşii bruni cu lenticele albicioase, colţuraţi. Mugurii distici, relativ mici, conici, ascuţiţi, îndepărtaţi de ax, cu 2-3 solzi acoperitori, solzii bruni-roşiatici, glabri sau slab pufoşi. Frunze alterne sau distice, scurt pe-dunculate, ovale, coriacee, simplu dinţate, din ţii imari, ascuţiţi, îndoiţi în seceră, adânciturile dintre dinţi larg rotunjite; la bază cuneiforme, la vârf ascuţite, 9-18 cm. lung., cu 15-20 nervuri laterale, penate, nervura mediană gălbuie, la maturitate pe faţa superioară de un verde închis, pe faţa inferioară glabre sau cu un puf de un verde deschis. Infrunzirea în Maiu. Amenţii erecţi 12-20 cm. lungime, câte
1-2 la subţioara unei bractei; pe ax sunt inserate lax glomerule în dicaziu de câte 7 flori mascule. Amenţii dela baza lujerilor poartă numai flori mascule; ciei situaţi către extremitatea lujerilor prezintă către baza axu. lui lor 2-3 glomerule dichaziale triflore femele. Florile mascule au un perigon din 6 sepale, 8-12 stamine şi un rudiment de pistil. Florile femele sunt învelite aproape în întregime de cupulă, din cari ies afară numai
 691
CASTAN
vârfurile sepalelor şi stigmatelor. Floarea femelă are un perigon din 6 sepale, ovar cu şease loji, şease stigmate albicioase; în fiecare lojă câte două ovule; din totalitatea ovulelor unui ovar numai unul singur ajunge la maturitate. - Fig. 1030.
   Fructele zise castane sunt învelite într’o
cupulă verzuie cu ţepi rigizi, lungi, înţepători, îndepărtaţi unii de alţii. Cupula se desface după coacere în patru valve; în interior aflăm 2-3 castane. Aceste fructe sunt de 2-3 cm. lungime, spre bază late ca o pungă, la vârf ascuţite slab şi lasă să se recunoască încă resturile uscate din perigon şi stigmate; ele sunt învelite în afară de un pericarp pielos de culoare brun-roşiatică »lucitor, dotat cu
 dungi longitudinale, în partea inferioară la locul de prindere pe cupulă prezintă o pată albicioasă, înconjurată cu perişori. Dacă se desface pericarpul fructului se dă peste un strat de peri situat deasupra tegumentului seminţei. 1 hi. castane cântăreşte 56J/2         -
 70 kgr.; 1 kgr. conţine 180-300 fructe. Ma-turaţia are loc în stare izolată între 20-30 ani, în arborete 40-60 ani: indivizii proveniţi din lăstari fructifică timpuriu, chiar la 6 ani. In staţiuni proprii fructifică abundent; anii de sămânţă revin după
 2-3 ani. La Baia Mare s’a calculat, că un arbore izolat de 60-80 cm. diam. ter. produce în anii de sămânţă 1 hi., iar în masiv 60
 1 ;în hl. s’au aflat 7600-12000 castane - 1 kgr.£=140-130 castane. -Fructele se coc în Octombrie. Coeficientul de germinaţie la fructele păstrate uscate 55-60%. Durata facultăţii germinative Yl an* Eate de recomandat a se păstra fructele în cupulă, pentru ca să se menţină facultatea germinativă timp mai îndelungat ; procentul germinativ la 80-88%.
 Germinaţia hypogee, are loc după 4-6 săptămâni dela semănare, Plantula creşte în primii zece ani foarte puţin, apoi arată o creştere foarte rapidă; în condiţiuni bune după 50 ani poate ajunge o înălţime de 1 6 m. şi diametru de 0.50 m. In stare izolată rareori întrece înălţimea de 16-19 m., în masiv însă se înalţă mai mult, are o creştere susţinută, până la 20-25 m. Creşterea sa în grosime se continuă vreme îndelungată, putând ajunge dimensiuni apreciabile. Cel mai gros castan de la noi a fost găsit la Tis-mana, cu diametru la nivelul solului de 2,60 m. Longevitatea foarte mare; vârsta unui casitan gros de la Tismana a fost calculată la 1000 ani. Arborii izolaţi au un port maies-tos; tulpina lor se desface la 3-4 m. de la suprafaţa solului în numeroase crăci groase, cari formează o coroană rotundă bogată în frunziş şi umbră. înrădăcinarea pivotantă; la indivizii bătrâni, pe lângă^ pivot se mai desvoltă şi rădăcini laterale puternice, îndreptate oblici în profunzime. Tulpina după tăere lăstăreste foarte puternic; puterea de lăstărire o păstrează timp îndelungat; poate forma şi dra-joni. Lăstarii au creştere rapidă ajungând în
 15  ani 5-9 m. înălţime. Se reproduce şi prin marcotaj. Scoarţa formează după 15-20 ani ritidom brun cenuşiu, cu crăpături în reţea, longitudinale şi transversale.
Fi gr. 1030. — CASTANEA VESCA Gartn. — A, lujer florifer cu amenti; 1, inflorescenţă masculă; 2, floare masculă; 3, inflorescenţă femelă; 4, diagrama inflorescenţei femele — a [3 C?.\ CC (3 bractei —; 5, secţiune longitudinală prin inflorescenţa femelă; 6, floare femelă în profil; 7, idem în .«ceţiune longitudinală; 8, cupulă cu fructe; 9, fruct.
CASTAN
 692
   Lemnul său prezintă raze medulare, vasele din lemnul de primăvară sunt rare şi au lumen larg; în secţiune tranversală şlefuită se observă cu oohii liberi în inelele anuale dungi albicioase, cari pornesc din lemnul de primăvară şi se ramifică în lemnul de toamnă; aceste dungi corespund vaselor. Lemnul pre-
                    Col. Dr. Ing. C. Chirită Fig. 1031. — CASTAN DE LA FOLOVRACI.
zintă duraimen colorat, care se iveşte de timpuriu; albumul este îngust şi constă din 10-
15   inele exterioare. Lemnul este destul de greu, densitatea sa în stare uscată 0,66, se crapă uşor, elastic, rezistent la tracţiune, are o mare durată în aer din cauza bogăţiei sale în tanin. Preferă soluri reavăne, profunde, cu o cantiate sporită de nisipuri, afânate şi suficient aerisite. Nu vegetează pe soluri calcare, stabilindu-se numai pe terenurile produse prin dezagregarea rocelor silicoase, bogate în potasiu, slab acide. Castanul este un arbore caracteristic al florei mediteraniene, putând ajunge şi în Europa centrală ca element de penetraţie sau prin cultură. Arealul său cuprinde toată Europa de Sud din Portugalia până în Grecia, Asia Mică, ţările trans. caspice şi Vestul Africei de Nord; graniţa sa nordică este greu de stabilit, întrucât prin cultură a fost extins în Anglia de Sud, în Nordul Germaniei şi chiar în Sudul Peninsulei Scandinavice. In centrul arealului său este un arbore de câmpie sau de dealuri joase; către Sud devine un arbore de munţi, iar la
 Nord îl aflăm ca arbore de dealuri şi coline din etajul stejarului şi partea inferioară a etajului fagului.
   La noi în ţară castanul vegetează în mod spontan sau subspontan în regiunile mai calde ale ţărei - Oltenia, Ţara Haţegului, regiunile *de vii dintre Arad şi Oradea Mare, Baia Mare.
   In Oltenia el este un element component al arboretelor de contact dintre depresiunea subcarpatică şi munţi, aşa că aci cu greu ne putem pronunţa astăzi, dacă este o specie spontană sau adusă prin cultură; în restul ţărei îl aflăm prin vii, livezi, limite de ţarine şi mai rareori este subspontan - Crasna, Pescari - Arad şi Firiza - Sătmar. şi ca atare şi-a păstrat caracterul de arbor cultivat, deşi este introdus pe alocuri încă din timpul Romanilor. Răspândirea sa este insulară; preferă întotdeauna versanţii calzi, feriţi de curenţi reci de aer şi cu expoziţie generală sudică. La Est de Jiu staţiunile sale sunt în distribuţie lineară şi urmează marginea de Nord a depresiunei oltene' şi care corespunde cu locul de aşezare al fostelor sau actualelor aşezăminte mănăstireşti din Gorj şi Vâlcea; în această regiune se menţine în grădini şi nu a progresat în răspândirea sa. La Vest de Jiu castanul se găseşte vegetând pe o fâşie lată de circa 5 km-, care se lărgeşte către podişul Mehedinţean; în această regiune este un element component al pădurei şi formează arborete sau este diseminat.
   Cea mai importantă staţiune a castanului este în apropiere de mănăstirea Tismana pe platforma Gornoviţa, unde formează arborete pure sau în amestec pe o suprafaţă de circa 90 ha. Alt centru mai mic de răspândire îl aflăm în dreptul satelor Broşteni, Frănceşti. Gureni - Gorj - pe Bistriţa.
                                                                                              Col. Dr. Ing. C. Chirită
                                                                Figr. 1032. — ARBORET DE CASTAN la Polovraci.
     In Ardeal este răspândit: a. - judeţul Sătmar: în pădurile ocolului silvic Firiza, pe Măgura în arborete de gorun cu fag; la Baia Mare este comun în vii şi livezi; Somos, Mor-
693
CASTANĂ DE APĂ-CASTAN PORCESC
gău şi Beltiug. b. - judeţul Someş introdus la Cliţ, Coimenciuş şi Negreni în sec. XIX; c. - judeţul Bihor, cultivat şi adeseori subspon-tan în regiunea de vii din jurul Oradiei, Sistirea, Urvind; d. - jud. Arad, cultivat la Suliţa, Bărzava, Vărădia; subspontan la Cras-na şi Pescari; e. - judeţul Hunedoara cultivat la poalele Retezatului în livezile din comuna
Fig. 1033. — AESCULUS HIPPOCASTANUM L. — A, lujer florifer; B, floare hermafrodită văzută din fată; C, idem în secţiune longitudinală, st = sta-mina, p — pistilul; D, diagramă florală; E, sămânţa văzută de jos; E\ sămânţa în secţiune longitudinală; F, fruct; M, mugure terminal. — Desen schematizat de V. MELANIDE, după Hegi, Hampel, Warming, C. K. Schneider.
Râul cu Mori; f. _ în Banat, Băile Herculane, Domeniul Reşiţa, câteva exemplare cultivate.
   Cultura sa a fost încercată în câmpia Munteniei pr. zise şi Dobrogea unde a dat greş neputând suporta temperaturile miniime din er-nile geroase. In schimb este cultivat cu succes în pădurile ocolului silvic Tismana. Este o e-senţă preţioasă dând un lemn cu multiple întrebuinţări; scoarţa sa este utilizată la tăbă-citul pieilor. Fructele sale constituesc pentru populaţiune un aliment. Arborii de la noi produc fructe mai mici decât castanele din comerţ, aduse din regiunile mediteraniene.
   Se cultivă: var. macrocarpa Hort. cu fructe mari.
   In cultură aflăm C. pumilla Mill. - Castan pitic. C. denta Borckh. - C. american, specii din America de Nord.              C. C. Georg.
   CASTANĂ DE APĂ. - Bot. - Trapa natans L. - v. cornaci.
   CASTAN PORCESC. - Bot. - Castan de India, Castanul calului. Aesculus hippocastanum L. - fr. Marronier d’Inde- germ. Ross
kastanie; engl. Horse-Chestnut,. Arbore de mărimea Ii-a, originar din munţii înalţi din Grecia până în Caucaz, introdus în cultură în Europa Centrală din sec. al 1 6-lea; se cultivă ca arbore de alei şi la marginea masivelor pentru portul său majestos, coroana sa umbroasă şi inflorescenţele sale decorative.
   Lujerii anuali groşi, în primele stadii gal-ben-verzui şi acoperiţi de o pâslă deasă găl-bui-ruginie, care se ia prin frecare cu degetul, apoi devin glabri şi »brun-cenuşii, măduva largă. Mugurii opuşi, groşi, lipicioşi, acoperiţi de numeroşi solzi opuşi, strălucitori, brun-castanii, coriacei; mugurii floriferi foarte groşi, terminali, după desfacerea solzilor se observă în interior inflorescenţa, îri miniatură, înconjurată de peri pâsloşi. Frunzele opuse, palmati-compuse, lung pedunculate; foliolele sesile, în număr de 5-7 (9) cuneat-obovate,
8-20 cm. lungime, 4-10 cm. lăţime, vârful brusc îngustat, marginea neregulat obtuz serată, în tinereţe păroase, la ¡maturitate glabre, pe ambele feţe aproape uniform colorate, de un verde viu. Înfloreşte abundent anual la finele lui Maiu sau începutul lui Iunie. Inflorescenţele de formă piramidală, erecte, sunt constituite din cime unipare dispuse în o grapă; axul inflorescenţei şi pedunculii florali iipicioşi, acoperiţi de o pâslă ruginie, care se ia pe degete. Florile sunt dorsiventrale, cu
                             Fig. 1034. — CASTAN SĂLBATEC — Aesculus Hippocastanum.
  un plan de simetrie oblic, care trece prin sepala 4-a constituite după tipul 5 ; 5 sepale libere, verzi; 5 petale libere, din care două
CASTAN PORCESC
694
sunt mai mici, albe cu pete galbene sau roz până la purpurii şi cu marginea undulat-în-creţită; florile de două feluri: în majoritate mascule cu 7 stamine şi un rudiment de pistil, cele dela baza inflorescenţei hermafrodite cu 7 stamine, pistil nepăros din 3 cârpele reunite, ovar cu 3 loji, în fiecare lojă câte două ovule. Florile hermafrodite prezintă două stadii de înflorire; în primul, pistilul este matur, iar staminele în formaţiune stau recurbate în jos, în al doilea stadiu după po-linizarea stigmatului, staminele se maturesc şi devin erecte. - Fig. 1033.
   Fructul este o capsulă, rotundă, până la 5 om. grosime, cu un înveliş verde, semi-lemnos, dotat cu ţepi moi, rari, se desface în trei valve; în interior cuprinde 3 seminţe mari, asemănătoare cu fructele castanului bun. Seminţele rotunde, strălucitoare, cu un tegument brun-castaniu, de consistenţă pie-loasă, cu o pată mare netedă cenuşie; lipsite de endosperm; embrionul cu două mari cotiledoane groase, cărnoase, bogate în amidon, amărui. Se coc la începutul toamnei. Germinaţia hypogee. Este de recomandat a se semăna toamna, când germinează în pri-
Fig. 1035. —AESCULUS Pavia L. — A, lujer flori-f er cu o frunză - schemă -; B, o floare; O, diagramă florală; D, secţiune prin ovar; E, inflorescenţă fructiferă; F, fruct; G, sămânţă; H, lujer în portul de iarnă; If detaliul unui mugure lateral. — Desen schematizat de V. MELANIDE, A, C, D, E, F, G după Hegi, — H, I după Schneider şi B după Klein.
măvara următoare; păstrate până primăvara îşi pierd facultatea germinativă, în bună parte; cele cari mai rămân în viaţă, semănate primăvara germinează după 3-4 săptămâni. Plantula are o creştere rapidă, chiar în primul an poate atinge ţ/2 m., iar în pământ desvoltă un pivot profund, care însă mai târziu se opreşte în desvoltare. Maturaţie timpurie,
după 10-15 ani; fructifică anual abundent. Tulpina şa este puternică, cilindrică, scurtă, arată întodeauna o torsiune către dreapta, se desface de jos, de la 2-3 m., în crăci groase, întinse mult lateral. Coroana sa este oval-rotundă, cu ramificaţie redusă, cu frunziş bogat, datorită poziţiunei orizontale a frunzelor este foarte umbroasă. Tulpina sa poate atinge grosimi până la 1 m. în diametru şi înălţimi de 22-25 m. înrădăcinarea superficială, rădăcinile laterale se întind mult în lături.
   Pentru buna sa desvoltare necesită un sol afânat, cu bogat conţinut nisipos şi un procent ridicat de humus; poate rezista însă şi în soluri compacte, slab aerisite, din care cauză se poate planta pe străzi pavate. Suportă bine uscăciunea solului şi seceta de vară. Rezistent la temperaturi joase din timpul ernei, suferă geruri târzii, cari îi pot produce sfâşierea frunzelor. Tulpinile expuse razelor soarelui suferă de arşiţă care le cauzează răni profunde longitudinale, ce se cicatrizează greu; la arborii de pe străzi de regulă a-flăm asemenea răni. Se poate cultiva până la 1000-1100 m. In staţiunea sa naturală vegetează în defileuri umbroase, împădurite la altitudini de 1000-1300 m., împreună cu nucul şi platanul, ceeace ne explică rezistenţa sa la umbrire, pe care o poate suporta timp îndelungat. In masive se poate utiliza, având în vedere această proprietate, ca element al subarboretului pentru protejarea solului pă-durei. In cazurile, când nu se urmăreşte realizarea unui venit, se poate întrebuinţa cu succes pentru crearea de perdele de protecţie în regiunile de stepă; în plantaţiunile din stepa dobrogeană de la Caraorman, arboretul de experienţă de castan Strată o foarte bună desvoltare, neegalată de alte specii.
   Lemnul lipsit de duramen colorat, galben* albicios, bogat în apă, moale, se despică uşor, cu porii uniformi răspândiţi în inelul anual, puţin rezistent la solicitări mecanice - compresiuni, flexiuni, etc. putere calorică redusă. Razele medulare şi vasele nu se observă cu ochii liberi, limita inelului anual vizibilă. Longevitatea redusă 100 ani; în condiţiuni bune de vegetaţie până la 200 ani.
   Seminţele sale bogate în amidon se utilizează pentru fabricarea spirtului; în acest scop se extrage amidonul cu apă simplă sau alcalinizată, care apoi este transformat prin fermentare în zahăr şi alcool; din cauză că conţin un principiu amar, care se află mai ales în tegumentul pielos nu sunt proprii pentru alimentaţie. Dintre animale numai căprioarele şi cerbul dama le mănâncă. Prin tratare cu o soluţie de sodă se extrage principiul amar şi saponina, care este otrăvitoare şi apoi se pot da ca hrană şi altor animale. Din cauza conţinutului în saponină seminţele fac apa săpu-noasă; ele mai sunt 1>ogate în uleiu, care se extrage pentru întrebuinţări medicinale.
 695
CASTANĂ-CASTOR
Scoarţa conţine 2-3 % tanin. Din lemnul său se fac cutii, saboţi şi obiecte de strung.
   In culturi mai aflăm:
   Castan porcesc galben. Aesculus octandra Marsh.; Ae. flava Ait. Arbore sau arbust originar din Nordul şi Centrul Statelor Unite. Frunzele lung pedunculate, 5 foliate; foliolele îngustate către vârf treptat, evident peţiolate. Florile cu corola galben pală sau galben-ver-zuie, caliciu campanulat. Mugurii nu sunt cleioşi.
   Castan porcesc roşiu. Aesculus Pavia L. Arbust sau arbore mic din Centrul Statelor Unite. Se deosebeşte de precedentul prin caliciu tubulat, colorat ca fi corola în roşu-deschis sau murdar-închis. Frunzele cu 5-7 foliole. - Fig 1035.
   Castan porcesc de vară. Aesculus parviflora Walt., originar din regiunea de coline din Carolina până în Florida. Arbust cu muguri mici, nelipicioşi. Frunzele cu 5 foliole eliptice, pe faţa inferioară cu o brumă albăstruie. Florile apar în Iulie, prezintă corolă redusă galbenă şi staminele de două ori mai lungi decât petalele. Fructele de forma perelor, nu se doc în Europa Centrală.
   In cultură sau produs numeroase forme intermediare prin bastardizare:
   Aesculus carnea Hayne - Ae. rubicunda Loi-sel. Ae. hippocastanum X Ae. pavia. Este un bastard, care se poate regenera şi prin sămânţă. Se aseamănă la frunză cu castanul porcesc comun. Mugurii răşinoşi. Frunzele 5 foliate, lung pedunculate, foliolele cuneat-obovate, vârful îngustat brusc, marginea cre-nat-serată. Inflorescenţele cu axele roşii. Florile cu caliciu închis-roşu, 4-5 petale roz deschis _ roşea hort. - sau închis . coccinea Brioti hort. staminele cu filamente roşii, păroase. Fructele cu spini moi, fini.
   Aesculus hybrida DC. - Ac. octandra X de Pavia. Mugurii nerăşinoşi. Frunzele lung pedunculate, 5 foliate; foliolele pe faţa inferioară pubescente, scurt peţiolate. Caliciu îngust caonpa-nulat galben-roşia-tic sau roşiu; petale îndreptate în sus, viloase şi cu peri glanduloşi pe margine, roşii sau galbene.
   Speciile de castan porceso ae reproduc şi prin altoire; A. parviflora se regenerează deobiceiu prin butăşire.
   In parcuri este de recomandat a se planta
izolaţi sau în buchete pure pentru ca să se poată desvolta nestânjeniţi şi ca sa se pună în evidenţă frumuseţea portului lor.
                                                                                       C. C. Georg.
   CASTANA. - Zoot. - Produoţiune cornoasă, de formă ovală sau neregulată, situată pe feţele interne ale antebraţului şi jaretului la cal. La măgar şi la unele rase de cai mici, ea lipseşte de regulă la membrele posterioare.
   Unii autori o consideră vestigiul unui deget dela picior, deşi nu există indicii convingătoare.                       V. G. şi G. M.
   CASTANE. - Bot. - Fructele de Castanea vesca. - v. Castan.
   CASTANEA VESCA. - Bot. - Arbore din fam. Fagaceae. - v. castan.
   CASTOR. - Zool. Sin. biber. Gen de rozătoare din fam. Castorideae. Animale lungi
Fig. 1037. — CASTOR FIBER L.
şi masive, cu cap mare şi subţire, cu bot scurt; ochi şi urechi mici; coadă lată, acoperită cu peri în treimea întâia, cu plăci în celelalte două treimi din lungime; labe scurte, terminate prin 5 degete cu ghiare puternice; degetele posterioare reunite printr-o membrană. In vecinătatea anusului se găsesc 2 glande care secretează un produs specific, cu miros puternic şi gust amar, numit castoreum.
   Nu se cunoaşte decât o singură specie: C. fiber. - Fig. 1037 - Atinge lungimea de 1 m. şi cântăreşte 20-25 kgr. Buza superioară prevăzută cu musteţi subţiri; culoarea perilor
                          Fig. 1038. — DIG RIDICAT DE CASTORI, pe un brat al Elbei.
gris, pământie sau neagră. Se cunosc varietăţile: C. canadensis, în nordul Asiei şi al Americei şi C. gallicus, pe ţărmurile Rhonului. C. mai este întâlnit pe margínele Elbei, Dunării, în Rusia şi Siberia. Se hrăneşte ou scoarţe de arbori, cu rădăcini de nufăr şi alte
                                              Fig. 1036. — CASTANĂ, pe piciorul anterior-drept al unui cal.
CASTORREX-CASTRARE
 696
plante acuatice. înoată cu uşurinţă; pe uscat, mişcările lui sunt greoaie. C. de 'Canada este cunoscut prin colibele pe care şi le constru-eşte pe marginea apelor curgătoare. Interiorul este împărţit în 2 compartimente, unul servind ca magazie de provizie, altul pentru locuit.
   C. este mult vânat pentru carnea sa, pe care unii o consideră ca foarte gustoasă, cum şi pentru blană. Vânătoarea este însă grea, de oarece animalul este pierdut în apă.
   CASTORREX. - Zoot. - Rasă de iepuri de casă, a cărei blană se aseamănă cu aceia a castorului. - v. iepuri.
   CASTRARE. - Gen. - Operaţiune prin care se îndepărtează organele sexuale. Individul castrat îşi pierde sexul său şi tinde să se a-propie de sexul opus, luând o formă mai mult sau mai puţin intermediară sau neutră. Cas-traţia se practică atât la mascul, cât şi la fetmelă, constituind de o parte emasculaţia, de alta ovariotoimia. Este interesant de semnalat faptul că, la insecte, castraţia nu provoacă dispariţia caracterelor sexuale secundare, ci animalul castrat rămâne nemodificat. Aceasta se explică prin faptul că hormonii sexuali la insecte nu sunt secretaţi de glandele sexuale, ci se presupune că sunt secretaţi de toate celulele corpului, aşa că operaţia de cas-traţie n’are nici un efect asupra lor. La vertebrate însă, castraţia antrenează dispariţia caracterelor sexuale secundare,, căci acestea depind de hormonii produşi de glanda sexuală.
   Este însă evident că numai acele caractere se vor transforma după castraţie, care încă nu s au desvoltat definitiv sau care mai sunt încă diferenţiabile spre sexul opus. De aceea castraţia modifică animalul /mai puţin, când e practicată la o vârstă mai înaintată şi mai mult la o vârstă mai tânără. Când voim deci ca un mascul castrat să păstreze ceva mai mult din vigoarea şi expresia sexului său, nu vom opera castraţia prea de timpuriu, ci vom lăsa animalul să ia mai întâi o dezvoltare convenabilă, să-şi formeze mai bine scheletul şi conformaţia corporală sub imperiul hormonilor masculini şi după aceea vom practica operaţia.
   Armăsarul castrat se numeşte cal, sau în limbaj popular jugan, taurul castrat se numeşte bou, berbecul castrat se numeşte bataL vierul castrat se nuimeşte porc, iar cocoşul castrat, clapon. In multe cazuri, termenul ou care se desemnează animalul castrat serveşte şi ca nomenclatură pentru întreaga specie: cal, bou, porc, In alte cazuri se utilizează ca nomenclatură de specie termenul unuia din sexe: oaie, capră, găină, câine, păun, etc.
   Castraţiunea oferă numeroase avantagii e-conomice, astfel că are o importanţă deosebită pentru zootehnie. Suprimând viaţa sexuală, ea accelerează îngrăşarea, atât la masculi cât si la femele, menţine lactaţia la adăpost de turburările pe care le produc căldu-
rile la femele, ameliorează calitatea cărnii, suprimă mirosul special al cărnii de mascul la unele specii, cum este cazul la vier şi face animalul mai uşor de mânuit la serviciu, cum e cazul la cal; iar când se practică în scop terapeutic, castraţia vindecă nimfomania şi *satiriaza. In fine, castraţia serveşte în acţiunea de ameliorare a raselor, întrucât prin ea înlăturăm de la reproducţie animalele defectuoase.
    La mascul, castraţia produce efecte mai accentuate decât la femelă. Masculul castrat capătă caractere care-1 apropie mult de sexul femenin. Dezvoltarea corpului rămâne imai redusă, capul se alungeşte şi devine mai fin, bazinul se dezvoltă mai mult. Oasele lungi cresc în lungiime mai mult decât la masculul necastrat, căci prin castraţie se întârzie osi-ficaţia şi sudura diafizo-epifizară se termină mai târziu. De aceea indivizii masculi castraţi au membrele lungi şi în special membrele posterioare, care sunt mai mult influenţate. Boul şi calul castrat sunt mai mult înalţi pe picioare decât masculii întregi. Claponul de asemenea are picioarele mai înalte decât cocoşul. Figdor a cercetat istologiceşte structura oaselor lungi la boii castraţi şi a găsit încă la vârsta de 8-9 ani cartilagiu diafizo-epifizar neosificat, ceeace-1 determină să afirme că şi după această vârstă, creşterea în talie la boii castraţi nu este exclusă. Dacă însă castraţia survine prea târziu, după ce sudura diafizo-epifizară s’a făcut, atunci, e-vident, membrele nu se mai pot alungi.
    Mamelele se desvoltă uneori foarte mult la masculii castraţi. Coarnele la boii castraţi se desvoltă considerabil în lungime. La berbec, din contra, castraţia împiedică desvoltarea şi anume: la rasele, care prezintă coarne numai la mascul, această împiedecare e totalăt iar la rasele caracterizate prin prezenţa coarnelor la amândouă sexele, berbecii castraţi capătă coarne la fel cu oile. Indivizii castraţi târziu rămân însă c,u coamele aşa cum erau în momentul castraţiei şi anume la tauri rămân scurte, iar la berbeci desvoltate.
    Pielea devine mai subţire şi părul caracteristic masculului necastrat nu se mai desvoltă în aceiaşi măsură. Corpii tiroizi se atrofiază şi glanda pituitară se hipertrofiază. Glandele accesorii ale aparatului genital se atrofiază, penisul de asemenea. La omul castrat barba încetează de a mai creşte. Vocea masculului castrat se subţiază, temperamentul se calmează, instinctul genezic dispare cu timpul şi astfel animalul, devenit mai liniştit, are o tendinţă pronunţată spre îngrăşare.
    La femelă, castraţia se practică mai mult în specia porcului, în scop de a grăbi îngrăşarea prin înlăturarea vieţii sexuale. Se practică imai rar la vaci şi iepe, ca tratament al nimfomaniei. Unele observaţii arată că vacile castrate sunt mai ridicate în talie decât vacile necastrate, apropiindu-se de făptura boilor
 697
CASTRARE
 castraţi. Coarnele se desvoltă mai mult decât la femelele întregi.
   Când ovariotomia este practicată de timpuriu, ea împiedică desvoltarea mamelelor, care rămân astfel rudimentare, ca la imascul; de asemenea organele genitale rămân nedes-voltate.
   In ceeace priveşte secreţiunea laptelui, cas-traţia la femela adultă, în perioada de lac-
                      Fig. 1039. — FIXAREA ANIMALULUI PENTRU CASTRAŢIE.
taţie, împiedecă modificările pe care această secreţie le suferă la apariţia căldurilor, întrucât căldurile dispar prin castraţie; pe lângă aceasta, secreţia laptelui este prelungită dincolo de limitele unei perioade normale de lac-taţie.
   La scroafele castrate se constată o desvol-tare în musculatura spinării, iar părul este mai fin şi scheletul mai slab. Greutatea lor la tăere este imai mare, iar carnea şi slănina sunt mai tari decât la individele necastrate.
   La păsări ovariotomia produce apariţia în coadă a penelor caracteristice masculului; u-neori modif carea ia proporţii aşa de mari, încât transformă femela castrată aproape complet în mascuL
   In acelaş cadru trebue să cuprindem şi faptul, bine cunoscut de crescători, că la u-nele găini bătrâne apar pene de cocos în coadă şi uneori chiar încep să cânte ca cocoşii. Este o consecinţă a atrofiei senile a o-varelor, care apropie aceste găini de cele ovariotomizate. Fenomenul se observă însă nu numai la găini, ci şi la alte păsări cum e curca, făzăniţa, păuniţa ş. a. De asemenea se constată, la unele iepe bătrâne, apariţia dinţilor canini - colţi -a cari sunt caracteristici numai masculului, iar la cerboaicele bătrâne cresc uneori coarne ca la cerbi şi în fine putem semnala aci faptul atât de frecvent observat la unele femei bătrâne, cărora le apar barbă şi mustăţi, ca la bărbaţi. Toate aceste fapte se datoresc atrofiei fiziologice a ovarelor şi dispariţiei consecutive a hormonilor feimenini, ceeace poartă numele de cas-traţiune senilă. Consecinţe analoage are şi castraţia parazitară pe care o suferă în mod regulat unele crustacee.               G. K.  C.
    —     Chir. - 1. C. la cal. La armăsarii cari nu se opresc pentru prăsilă, c. se recomandă să se facă până la vârsta de 2 ani, începând dela vârsta de 1 0 luni sau chiar mai devreme. Cu cât armăsarul este mai bătrân, cu atâta operaţia devine mai grea şi mai periculoasă. Anotimpul cel mai potrivit, când se recomandă să se facă operaţia este primăvara şi toamna. Armăsarul înainte de c. cu 3-4 zile, este supus la o dietă, compusă din barbotaje şi raţia de fân redusă. Animalele prea nervoase, înainte de operaţie, se anesteziază, înainte de a trânti animalul, trebue să ne convingem că ambii testicioli sunt scoborîţi în bursă, deoarece se poate ca la unii armăsari un testicol să rămână în cavitatea abdominală - v. Cryptorhidie. Animalele puţin nervoase şi mici se operează în picioare, însă la cea mai mare parte a cazurilor se operează pe animalul culcat pe partea stângă şi membrul posterior fixat la spata de aceeaşi parte. După ce animalul a fost trântit se leagă o platlonjă la chişiţa membrului posterior drept şi se trece după gâtul animalului, , Fig. 1039 -de sus în jos, apoi o ducem dinainte înapoi şi o trecem pe sub coapsa dreaptă, iar capătul este dat unui ajutor, pentruca să-l tragă în spre greabănul calului, în timp ce desprindem piciorul din antravon. După ce a ajuns copita
                                Fig. 1040. — TESTICOLELE ŞI CORDOANELE LA CAL: TC. testicolul acoperit, TD. testicolul descoperit, YS. vasele sancvine a testicolului, CD. canalul deferent.
 la spată, facem să alunece platlonja până la jaret, unde o fixăm în formă de 8. Acuma regiunea unde trebue să lucrăm e complet descoperită.
CASTRARE
698
    a - C. cu tes ti colul acoperit. Este metoda cea mai întrebuinţată.
    Operatorul se aşează pe crupa animalului trântit şi prinde bine cu ambele mâini testi-colul inferior. După ce l-a tras bine în fundul bursei, îl prinde numai cu mâna stângă, iar cu bisturiul din mâna dreaptă incizează * scrotumul, dartosul şi ţesutul conjonctiv sub-dartosin, în lungul testicolului dinainte înapoi, de o parte şi paralel cu rafeul median.
 - Fig. 1040 - Aceste ţesuturi incizate, testico-lul este pus în evidenţă. Prindem cu o mână testicolul şi cu cealaltă rupem aderenţele care au mai rămas şi împingem pe cordon în sus învelitorile deja tăiate. Trebue să fim atenţi să nu scăpăm din mână testicolul, deoarece animalul îl trage în cavitatea abdominală prin muşchiul cremaster, care nu a fost secţionat. După ce testicolul a fost bine descoperit şi cordonul tras în afară, se introduce clupa dinainte înapoi, în aşa fel, încât să cuprindă cordonul dedesubtul epididimului. Braţele li-oere ale clupei se strâng cu ajutorul unui cleşte, apoi se leagă bine la extremitate ou o sfoară. . Fig. 1041 - Pe buzele clupei se
                                Fig“. 1041. — CASTRATIA CU TESTICOLUL ACOPERIT. Es. învelitorile superficiale.
 pune un strat subţire de pudră de sublimat, sulfat de cupru sau nitrat de argint, cari au rolul de a necroza ţesuturile prinse şi deci de a distruge cât mai curând şi cordonul. La fel se procedează şi cu testicolul celălalt. A-nimalul se ţine cu clupele timp de: 8-12 zile, după care interval se taie cordonul dedesubtul clupei. Uneori se poate întâmpla ca să se necrozeze cordonul fhai repede şi clupele cad singure împreună cu testicolele.
    b.      - C. cu testicolul descoperit. La c. cu testicolul descoperit, procedăm ca şi la metoda cu testicolul acoperit; însă, după ce am pus bine în evidenţă testicolul şi cordonul, înfigem în cordon un bisturiu drept, - Fig. 1042 - îndreptat cu lama în afară, la nivelul muşchiului alb şi puţin dedesubtul epididimului şi secţionăm în afară. Apoi aplicăm clupa pe cordon cât mai sus şi extirpăm testicolul dedesubtul clupei. Unii practicieni lasă tes-ticolul să cadă singur, sau extirpă numai o parte, ca să nu se ridice prea sus clupa.
    c.    - C. cu cordonul acoperit. După ce am preparat animalul, facem asupra testicolului două incizii, una mai lungă şi imai superficială, iar a doua mai scurtă şi mai profundă. Cu mâna stângă exercităm presiuni pe am-
 Fig. 1042. — CASTRATIA CU TESTICOLUL DESCOPERIT ŞI CU CORDONUL ACOPERIT. Es. învelitorile superficiali, Ep. învelitorile profunde.
 bele feţe ale testicolului, până se detaşează învelitorile superficiale de cele profunde şi le ridicăm în sus pe cordon, apoi scotem testicolul în afară din incizia învelitorilor profunde - seroasă, tunica fibroasă şi cremaster . pe care le ridicăm puţin mai sus pe cordon. Clupa se aplică pe cordonul acoperit de învelitorile profunde, secţionate. După ce am fixat bine clupa, testicolul se poate extirpa.
    d.    - C. prin legătură. Se procedează, ca şi la c. cu testicol acoperit sau descoperit. Insă, se leagă strâns cu catgut cordonul acoperit sau descoperit, la 2-3 cm. deasupra epididimului. Dedesubtul legăturii - la 1-2 cm. - se secţionează cordonul. Buzele scrotului rămas în urma inciziei se coase.
Fig, 1043. — EMASCULATOR.
   e.    , C. prin sdrobire. In acest procedeu sdrobim cordonul, acoperit sau descoperit, cu ajutorul ecraseurului lui Chasseignac. Pentru a se evita hemoragia, sdrobirea se face
 699
CASTRARE
 încet. Sdrobirea se obţine mai repede prin emasculator. . Fig 1043 - Apavatul se strânge cât mai bine pe cordonul acoperit sau descoperit, apoi se apasă pe mânerul secundar, nu se ridică emasculatorul, de pe cordonul rămas, timp de 5-10 minute, variind după vârsta animalului, pentru a nu se produce hemoragii.
                                                      Fig. 1044. — PENSA LUI SAND.
   Pentru sdrobirea cordonului avem ecraseu-rul pensă Chasseignac, constrictorul Julie, pensa Sand, Fig. 1044 . pensa Cinotti,
Fig. 1045. — FENSA REIMERS.
 pensia Reimers - Fig. 1 045 -, care nu-i decât pensa Cinotti - Fig. 1046 -, căreia i s*a adăugat un dispozitiv de tăiere în forma de coaor,
pensa Eschino Eschini, pensa Serra, etc.
   După operaţie, animalul se duce la grajd sau în boxă, unde se lasă liber. Coada se leagă cu o bandă de tifon, care se duce după gâtul animalului. Pentru a evita infecţia tetanică, după operaţie se face o injecţie cu 10 cm.3 ser antitetanic.
   Accidentele castraţiei. Colicele, dacă se manifestă, apar imediat după c. si sunt de cele mai multe ori uşoare. Ele dispar dacă animalul este plimbat sau i se fac frecţiuni cu apă rece pe abdomen. La animalele care se lasă după operaţie libere în boxă sau grajd, colicele nu apar decât foarte rar.
   Cel mai de temut accident este hemoragia. Apare atunci când nu am strâns bine clupele şi am extirpat testicolul sau când am ridicat prea repede emasculatorul de pe cordon. In cazul când s’a deschis vreo- arteră imică, hemoragia se poate opri cu tampoane de vată sau aer cald; când s*a deschis o arteră mare, trebue să i se facă legătura.
Fig. 1046. — Pensa lui CINOTTI.
   Peritonita când apare, este consecutivă in-flamaţiei tecei vaginale sau a cordonului.
   Ciuperca este o complicaţie foarte frecventă şi greu de operat. - v. ac.
   2-    C. la măgar şi catar. Măgarul fiind un animal recalcitrant, se recomandă c. cât imai devreme. Procedeul e ca şi la cal. Un accident post-operatoriu la măgar este apariţia hemoragiei, care de multe ori poate aduce moartea animalului.
   3-    C. Ia bovine. C. la tauraşi se poate face chiar dela 15-30 de zile după naştere, favorizând creşterea. Animalele castrate în tinereţe se desvoltă mai bine şi au carnea mai fragedă. Boii sunt mai buni pentru tracţiune. C. junicilor nu este recomandată, iar a vacilor numai după ce au dat 3-4 viţei. Vacile
1049. - Prin învârtire cordonul se torsionează devine mai întins şi mai rezistent la pipăit. Se procedează la fel şi cu celălalt testicol. Tes-ticolele contorsionate se ridică spre cana" Iul incvinal, iar cu mâna stângă prindem bursele dedesubtul lor şi le legăm cu o sfoară. Bursele se desleagă după 48 de ore.
   b.     - C. cu persa Burdizzo. C. cu pensa Burdizzo constitue procedeul cel mai modem şi cel mai uzitat. Operaţia durează puţin şi animalul nu suferă. Operatorul se aşează îna. poia animalului, prinde cu mâna stângă testicolul şi-l trage în fundul, bursei. - Fig. 1050 -
                              Fig. 1051. —• PENSA BURDIZZO — Fixarea cordonului cu ajutorul deştelor.
Cu mâna dreaptă se prinde cordonul testicolului respectiv şi se pune bine în evidenţă la marginea laterală a bursei. După ce s’a fixat bine cordonul cu ambele mâini, un ajutor aplică pensa Burdizzo pe scrotum şi pe cordon şi strânge până ce buzele pensei se apropie. - Fig. 1 051. - Se ţine astfel timp de 20-40 secunde. Pentru a se avea siguranţă că cordonul s*a sdrobit, se mai aplică încă odată pensa, ceva mai jos, la o distanţă de 1 -2 cm. Pe plaga produsă se pune un antiseptic, ca: tinctura de iod, acid boric, etc. La fel se procedează şi cu testicolul celalt. Pensa Burdizzo sdrobeşte: o porţiune din scrotum care a fost prinsă, cordonul testicular şi vasele testicolului, obliterându-se. Testicolul ne mai fiind hrănit se resoarbe şi în 1-2 luni dispare.
   . c- C. prin sdrobirea cordonului cu ciocanul. Este un procedeu vechi şi brutal. Se prind ambele ţesticole, acoperite de scrotum, între două, baştoane tari, lungi de 1 m. şi se strâng ca şi cu clupele. Operatorul? aşezat înapoia animalului, aplică mai multe lovituri pe bastoane, în dreptul cordonului, cu un ciocan de lemn sau de fier, până când se sdrobeşte cordonul.
   ^ - C. cu după aplicată pe deaétípro: turnului. Testicolele se trag în fuM^burşei-Deasupra epididimului se aplică clupa, spéícJáL făcută, şi se strânge cu un şurub. După 5-6 zile clupa se strânge din nou, fără însă de a mişca din primul loc. După 10 zile secţionăm testicolul şi scrotumul dedesubtul clupei şi ridicăm şi clupa.
   e.    - C. prin smulgere. Testicolul se scoate' din bursă prin o imică incizie, descoperim cordonul până la canalul deferent şi vasele sanguine. Cu un foarfece tăiem canalul deferent, iar vasele sanguine, după ce le-am torsionat de câteva ori, le smulgem împreună cu testicolul.
   f.    « C. prin legătură cu sârmă de fier. Metoda se întrebuinţează în deosebi la taurii bătrâni. Se delimitează cele două cordoane. Traversăm cu un trocar scrotomul dinapoi înainte, printre cele. do»uă cordoane, la 3-5 cm. deasupra testicolului. Scoatem tijul tro-carului şi introducem prin canulă 3 sârme de fier, lungi de 60 am. - Fig. 1052 - Cu două dintre ele legăm cordoanele iar al treilea, îndoit în jos, se ţine ca rezervă, în caz când unul din primele s*a rupt, în caz contrar se scoate. Torsionăm apoi cíele două extremităţi a firului la maximum. Apoi se extirpă partea inferioară la 3-4 cm. sub legătură. Sârma şi porţiunea rămasă cade singură după 5-8 zile, din cauză că ţesutul strâns se necrozează.
   4-    C. la berbec. C. prin bisturnaj. Animalul e ţinut, de către un ajutor, pe spate, cu mem. brele posterioare trase înainte si în spre abdomen, apoi se procedează ca şi la animalele mari. #
   Castraţi a cu penza Burdizzo. Este procedeul cel mai recomandat pentru berbeci. Operaţia se face repede, putându-se castra până la 100 berbeci pe oră. Procedeul e ca şi la animalele mari. După ce testicolul a fost tras în fundul scrotumului şi cordonul întins, se a-plică pensa pe scrotum deasupra epididimului.
 Fig. 1052. — Castratia la adulţi cu sârmă de fier.
 Pentru a fi siguri că am sdrobit cordonul se poate aplica pensa pe acelaş cordon încă o-dată, prima dată sus, apoi mai jos. Pe locul unde am aplicat pensa se pensulează cu tino-tura de iod. In urnia sdrobirii. cordonului noi am sdrobit şi vasele cu sânge, care imerg a -lături cu cordonul. Testicolul ne mai fiind aii-
CASTRARE
 702
 mentat dispare aproximativ în 40-50 de zile.
   5-    C. la vier. La porcii tineri, de 6 săptămâni, e suficient să incizăm bursele testi-colului, scoatem testicolul afară şi torsionăm cordonul până se rupe, fără să mai luăm alte precauţiuni. La vierii mai bătrâni, după ce
                        Fig. 1053. — CASTRATIE LA PORC CU PENSA BURDIZZO.
am enucleat testicolul, se leagă cordonul şi se extirpă cu bisturiul. Plaga rămasă se sutu-rează. C. cu pensa Burdizzo din timp în timp devine tot mai întrebuinţată. Se întrebuinţează în deosebi la vierii mai bătrâni. _
Fig. 1053.
   6- C. la câini. Procedeul cel mai întrebuin-
                               Fig. 1054. — 1. Testicole, 2. glanda suprarenală, 3. vena, 4. aorta, 5. canal deferent, 6. rinichi,
                                                7. ureter, 8. cloaca.
ţat este legătura aseptică a cordonului acoperit. După ce am aşezat convenabil animalul ca să nu ne muşte, se desinfectează regiunea burselor. Incizăm învelitorile superficiale şi enucleem testicolul. Legăm cordonul cu un fir de aţă sau cadgut steril, cât mai
sus şi suturăm plaga. La fel procedăm şi cu celălalt testicol.
    7-     C. la pisică. Animalul e fixat de un a-jutor pentru a nu ne putea muşca sau sgâria. Desinfectăm regiunea burselor, incizăm straturile superficiale şi tragem testicolul în afară. Aplicăm pe cordon o pensă hemostatică cât mai profund şi cu o altă pensă prindem cordonul mai înafară, la o distanţă de 1 cm. <In timp ce pensa superioară o ţinem fixă, cu pensa a doua torsionăm cordonul până se
rupe. Plaga rămasă se suturează. Vasele cordonului fiind bine torsionate nu se mai deschid.
   8-     C. la iepuri. Se practică la vârsta de 2-3 luni. Animalul se ţine de către un ajutor de urechi şi de membrele posterioare. Testicolul e prins între două degete dela mâna dreaptă şi. cu mâna stângă înarmată cu un bisturiu secţionăm straturile superficiale şi enucleem testicolul. Cordonul este rupt prin torsiune.
   9-     C. la cocoş. C. la cocoşi se cunoaşte sub numele de claponaj, iar animalul castrat se numeşte clapon. Claponajul se face ciu scop economic. Claponul creşte şi se îngraşe mai repede, îşi măreşte greutatea, muşchii se împănează cu grăsime şi carnea are o frăgezime şi un gust mai bun. Vârsta când se recomandă să se castreze cocoşii este de 2-3 luni, după această vârstă operaţia e riscantă. Animalul înainte de operaţie este ţinut la
dietă timp de 24 ore. • Fig. 1054.
   a.     C. pe linie albă " Fig. 1055 - este metodă puţin practicată şi cu puţine şanse de
 703
CASTRARE
reuşită. Un ajutor ţine animalul pe spate, cu abdomenul în sus. Smulgem penele dintre anus şi stern şi desinfectăm acest loc cu un tampon de vată îmbibată în soluţie de acid boric 3%. Facem o incizie de 2-3 cm. între stern şi anus, în piele, muşchi şi peritoneu, evitând de a atinge intestinele. Angajăm indexul drept în plagă şi-l dirijăm pe şira spinării, alunecând sub masa intestinală, până în dreptul ultimelor 2-3 coaste, unde la o mică distanţă de coloana vertebrală, de o parte şi de alta, vom găsi testicolele. Cu ajutorul degetului facem uşoare torsiuni asupra testicolului drept până se detaşă de aderenţele peritoneale şi vasculare. Această detaşare trebue făcută cu precauţiune ca să nu lezăm rinichii şi în special vena ciavă poste-rioară şi aorta, care sunt în imediată vecinătate cu testicolele. După ce s’a detaşat, prindem testicolul în îndoitura degetului şi, încetul cu încetul, îl aducem până la deschiderea plăgii, prin care îl scoatem afară. Procedăm la fel şi pentru testicolul stâng, Plaga abdominală o suturăim cu fir de mătase sau aţă.
   In timpul operaţiei se întâmplă ca testico-iul să ne scape din îndoitura-degetului şi să se piardă printre intestine. In acest caz testicolul rămas în cavitatea abdominală se fixează pe un organ sau pe pereţii cavităţii şi prin legăturile vasculare ce-şi formează, îşi păstrează .funcţiunea şi -mai departe. Rezultatul operaţiei în acest caz este nul. La fel dacă rămân porţiuni din testicol nedetaşate, după câteva luni se măresc atât de mult, încât la sacrificare dau aparenţe de testicol adevărat.
   b.    . Procedeul american e cel mai recomandat. - Fig. 1056 - Smulgem penele de sub aripi, pe ambele părţi ale corpului. Un aju-
                       Fig. 1056. — CASTRAREA PRIN PROCEDEUL AMERICAN.
 tor ţine pasărea culcată pe o parte, potrivit de întinsă şi cu aripa ridicată în sus şi înainte. Desinfectăm pielea cu un tampon de vată îmbibată în soluţie de acid boric 3%. Facem cu bisturiul, la limita jumătăţii superioare a ultimului spaţiu intercostal* o incizie de 3
 cm. în piele, muşchi şi peritoneu. Introducem în plagă un depărtător care să ţină marginile plăgii depărtate, încât să putem privi în cavitatea abdominală. Plaga dacă este prea mică se poate mări cu ajutorul foarfecei. La
o  mică distanţă de coloana vertebrală se observă prin plagă, printre masa intestinală şi
                           Fig. 1057. — CASTRAREA LA GRÂU. Se extrag staminele cu pinseta deja planta muma. Spicul din interiorul mâinii foloseşte ca plantă tată, furnizor de* polen — din Becker după Tschermack.
testicolul corespunzător al acelei părţi. Cu ajutorul pensei îl punem bine în evidenţă, iar după aceia angajăm prin plagă un ecrasor cu ansa desfăcută. - Fig. 1056 _ Ecrasorul întrebuinţat este alcătuit dintr’o ansă de sârmă împletită. Ansa este aşezată într’o teacă şi este condusă la un mâner mobil. Mişcând mânerul în sus şi în jos, putem să strângem sau să desfacem ansa. Ajutâridu-ne de pensă, prindem în ansa ecrasorului testicolul. Tragem de mânerul ecrasorului în sus, până ce ansa compres,ează la maximum cordonul testicolului. Cu ajutorul pensei hemostatice şi cu precauţiune, ca să nu lezionăm vena cavă şi oarta, după ce facem uşoare torsiuni asupra testicolului, desfacem ligamentul pe lângă ansa ecrasorului şi detaşăm testicolul. Scoatem testicolul afară, ridicăm cu un tampon de tifon chiagul de sânge oe sar găsi în cavitatea abdominală. Ridicăm după aceea de-părtătorul şi suturăm plaga cu mătase sau aţă sterilă. întoarcem pasărea pe partea stângă şi procedăm la fel, printr’o nouă incizie, la detaşarea testicolului stâng.
   Complicaţiile ce survin mai frecvent după operaţie sunt: emfizemul subcutanat, perito-nita şi herniile. Animalul după operaţie se Tecomandă să fie ţinut într’un loc curat şi liniştit. E bine ca timp de 5-6 ore claponii să
CASTRAVETE
 704
fie ţinuţi într’un loc întunecos, pentru ca să stea cât mai liniştiţi. Prin acest procedeu e-vităm hemoragia post operatorie, care de cele mai multe ori e punctul de plecare al peri-tonitei. In primele 3-4 zile după operaţie se va da o cantitate mai mică de hrană, după aceea se va da hrana obişnuită.
   10-     C. la curcan. C. la curcan se face cu acielaş scop economic ca şi la cocoş. Vârsta recomandată este dela 4 luni până la 1 an. Castraţia se recomandă numai după metoda americană, în ultimul spaţiu intercostal. Extirparea testicolului se poate face fie cu pensa lui Westhues sau cu polipotomul cu sârmă împletită. Complicaţia nelipsită la curcan după c. este emfizemul subcutanat, care u-neori poate umfla curcanul ca o tobă. In aceste cazuri se fac incizii lungi în piele, pe unde se alungă aerul.
   1    1 - C. la scroafe. C. la scroafe se face cu scop economic. Scroafele castrate consumă hrana mai bine şi se îngraşe mai repede, nu-i mai apar căldurile şi deci nu mai sunt aşa nervoase. Castrarea la scroafe se face începând dela vârsta de 2 luni. înainte de operaţie animalul e ţinut la dietă absolută timp de 24 ore. Se fixează pe partea stângă pe o scândură sau scară înclinată, astfel ca să vină cu capul în jos. Un ajutor ţine capul, iar alt ajutor trage membrele posterioare înapoi* ca abdomenul să fie bine întins. Se rade flancul drept şi se desinfectează cu tinctură de iod locul unde trebue să facem incizia. Operatorul face o incizie verticală - de sus în jos - în mijlocul flancului, lungă de 4-6 cm. care să intereseze pielea, muşchii regiunei şi peri-toneul. Prin această plagă introducem două degete dela mâna dreaptă, cu care căutăm în cavitatea abdominală ovarul drept. După ce am găsit ovarul, îl scoatem prin plagă a-fară, împreunăm cu o parte din cornul uterin respectiv. Legăm oviductul cu cadgut sau aţă şi extirpăm cu foarfecele ovarul. După ce am extirpat ovarul nu dăm drumul cornului uterin, ci ne conducem pe el până la ovarul stâng. Cu mâna dreaptă scoatem din cavitatea abdominală câte o porţiune din cornul drept şi cu mâna stângă îl introducem, până ajungem la corpul uterului. De aci ne conducem pe cornul stâng până la ovare. Ajunşi la ovar îl extirpăm ca şi pe primul şi introducem cornul în cavitatea abdominală. Acuma se dă drumul la membrul drept posterior, apoi se suturează plaga în puncte separate astfel ca să cuprindă numai pielea. Muşchii, abdominali şi peritoneul nu se suturează. După c. animalul se ţine la dietă, dându-i-se de mâncare mai mult barbotaje şi lapte ecre-mat.                                       V. G.
   —       Amel. - La plante, castrarea constă în înlăturarea organelor mascule dela plantele mume cu scopul de a aduce partea bărbătească - polenul - dela o plantă mai dotată. La
plante nu se face castrarea organelor femele, fiindcă în acest caz planta respectivă nu s’ar putea reproduce, s’ar stinge, ceeace nu am a-vea interes să faciem. La animale, se castrează şi femelele, pentru a le feri de fecundaţie, în scopul de a prelungi perioada de lactaţie - la vacile bătrâne - sau de a grăbi îngrăşareâ -la scroafe, etc.
   Castrarea - descriem cazul, la cereale - se face înnainte de înflorire pentru a nu se scutura polenul pe stigmatul aceleiaşi flori. La unele plante - orzul zeocrithum - nu are loc o înflorire, căci polinizarea şi fecundaţia se fac la spicul care este încă în teacă - burduf -, din care cauză castrarea este îngreunată, fiindcă trebuie făcută înainte de apariţia spicului. înlăturarea staiminelor se face servindu-ne de o pinsetă şi de toată atenţia pentru a nu produce răniri la organele florale rămase. Până la polinizarea artificială, florile castrate se protejează contra polenului străin prin introducerea lor în pungi de pergament, de pânză sau în eprubete de sticlă. La porumb - plantă monoică - se taie moţul cu inflorescenţa masculă - decapitare.
                                 Amil. Vas.
   CASTRAVETE. - Leg. - Cucumis *Sativus.
 Plantă din fam. Cucurbitaceae, originară din N. E. Indiei. Anuală, erbacee, aspră la pipăit
Fig. 1058. — CASTRAVEŢI — Zaharewschi.
 şi prevăzută cu cârcei. Frunzele mari alterne, formate din cinci lobi dinţaţi opuse cârceilor. Florile unisexuate monoice, de culoare găl-bue. Intâiu apair florile mascule, apoi cele femele, cari se cunosc după ovarul infer, destul de desvoltat. Fructele sunt lungueţe sau cilindrice, netede sau acoperite cu brobonele. Pulpa fructului este groasă, foarte apoasă, iar în mijlocul ei, în trei compartimente luiΧi, se găsesc seminţele albicioase, turtite şi o-vale. Intr’un gram intră 30-35 seminţe, care au facultatea germinativă de 8-10 luni.
   Fructele verzi se consumă în stare proaspătă, ca salată, sau păstrate în timpul iernei în oţet, la conserve sau la preparat diferite^ mâncări.                                       D
   Varietăţi: 1- C. lungi, extra timpurii; 2-C. de câmp Zaharewschi; 3- C. ruseşti; 4- C. albi timpurii; 5- C. verzi lungi; 6- C. Fu-rozier; 7- C. verde lung englezesc, special pentru forţat; 8- C. BoUison’s Telegraph, spe-0. cial pentru forţat; 9- C. Beste von allen, spe
705                                                                  CASTRAVETE
 cial pentru forţat; 10- C. lung de Atena, special pentru forţat.
   C. cornişoni — sunt acei care au fructele mici; ,se culeg, când au grosimea unui deget şi se conservă în oţet.
   Varietăţi: a. - Cornişoni de Paris; b. - Cor-nişoni de Meaux; c. - Cornişoni amelioraţi de Bourbonne.
   C. turcesc - Cucumis Melo var. flexuosus, lungi de I m.; flexibili, se încoVoaie ş i răsucesc luând diferite forme, se întrebuinţează ca plantă de ornament.
   C. de Antile - Cucumis Augaria . castravete cu âpini. Originar din America de sud. Ramificat $i urcător. Tulpina subţire, lungă de 2-3 im., frunzele cu 5-8 lobi rotunzi. Fructele ovale, verzi, striate în lungime cu benzi albicioase, la maturitate galbene des-schise.
Fiff. 1059.— CASTRA-       Cerinţele plantei. Cas-
VETI PENŢRU^OR-                sunt foarte ^„si-
         allen.        bili la frig; cresc bine în
                       pământurile bogate şi a-fânate^v Gunoirile sunt bune. Ingrăşămin-tele r&inerale se întrebuinţează pentru terenurile mediocre. Nitratul de sodiu se dă 25$ kgr. la ha. în trei rânduri: înainte de semănat, 1 5 zile după încolţire şi trei săptămâni după a doua împrăştiere. Superfosfat de Calciu se dă 550 kgr. şi C1K 200 kgr. la hectar.
   Cultura se face în aer liber, în grădină sau la câmp şi la adăposturi, sub geamuri, în ră. sadniţe sau sere.
   Cultura la câmp sau în grădină. Semănatul direct afară se face pe la sfârşitul lunii A-prilie până în Iunie, în rânduri, la distanţa de 1-1.20 m. sau în cuiburi la distanţa de 60 cm. Semănatul în cuiburi este mai economic. Cuiburile se fac adânci de 45 cm. şi la*-e de 35 om., se umplu cu 30 cm. gunoiu descompus, peste gunoi se pune un strat de
20  cm. pământ de compost şi apoi se seamănă 4-5 seminţe de castraveţi. După încolţire se lasă 2-3 plante mai viguroase şi sănătoase. Plantele rămase se ciupesc deasupra a două frunze bine desvoltate.
   In cultura mare - de câmp - semănatul se ace prin Mai, în rânduri la distanţa de 50 .m.-1.50 m., se pun 4-5 seminţe şi se lasă după încolţire 2-3 plante mai bune. Intre rândurile de cuiburi se seamănă fasole pitică.
   Recoltarea se face în Iulie-Septembrie.
   Dar şi în cultura ordinară se pot obţine
   oduse mai timpurii, semănând la începutul
lui Martie în ghivece micr, pe paturi calde. Se repică odată tot sub geamuri în ghivece mai mari, iar prin Aprilie se plantează la locul definitiv, în rânduri, la distanţă de 1,20 m. între rânduri şi 60 am. pe rând. Se plantează cu bulgăre de pământ şi se acoperă cu clopote de sticlă sau ghivece.
   Pentru ca plantele să crească bine şi să nu stagneze din cauza pământului rece, se face o groapă în pământ de 40/40 cm., se umple jumătate cu gunoiu proaspăt de cal; se pune apoi 20 cm. pământ bun deasupra gunoiului şi se plantează castraveţii crescuţi în ghivece. Deasupra se pune o cutie de lemn fără fund, înaltă şi lată de 30 cm., care pe timp rece se acoperă.
   După ce frigurile târzii de primăvară nu mai prezintă pericol, adăposturile se ridică. In timpul vegetaţiei, plantele se udă* se plivesc, se prăşesc şi se stropesc preventiv contra ma. nei.
   Cultura forţată, se face în răsadniţe calde sau în sere. Semănatul castraveţilor pentru forţat, destinaţi să fie crescuţi în răsadniţe calde, se face în Decembrie-Februarie în ghivece mici de 4-5 cm. fiecare ghiveciu, se umple cu 3/4 pământ de pădure şi compost. Pentru a forţa încolţirea, seminţele se ţin timp de 24 ore în apă caldă de 25° C. După încolţire se lasă numai o singură plantă la ghiveci. După 15 zile dela încolţire, se repică
   Fîff. 1060— CASTRAVETE alb de Paris.
plantele la ghivece mai mari, care se îngroapă în pământ sub geam la temperatura de 20° C., sau se repică plantele direct pe patul cald. Când plantele au 2 frunze bine formate
 45
CÂŢĂ-CATALEPSIE
706
 şi a treia în formaţie, se aplică prima tăiere deasupra a două frunze bine formate.
   După 1 0 zile dela tăiere, se plantează plantele pe un pat cald, făcut în acest scop.
   Plantatul se face cu pământ la rădăcină, punând 2 plante pe linia mediană a unui ochi de geam. După plantare se acoperă cu geamuri şi rogojini, timp de 2-3 zile. După prin-
                              Fig. 1061. — CASTRAVETE lung şerpesc.
dere, rogojinile se ridică în timpul zilei, iar dacă soarele este prea tare, se umbresc răsadniţele. Dacă timpul e favorabil, atunci se dă aer între orele 1 0 şi 1 4, se udă şi se face păitul.
   Din prima tăiere se obţin două braţe, oare se îndreaptă în direcţii opuse. Fiecare braţ se taie la 3-4 frunze bine desvoltate. Braţele ce vor da naştere în urma tăierii, urmează a fi tăiate şi ele la 2 frunze. Dela baza frunzelor lăsate se desvoltă alte braţe, care vor purta flori mascule şi femele. Pe fiecare braţ nu se lasă la început decât câte un singur fruct, restul se suprimă. Braţele ce produc fructe se ciupesc la 3 frunze, deasupra fructului. Când fructele rămase s’au dezvoltat pe jumătate din grosimea lor, se lasă o altă serie de flori pentru rod, etc. O plantă produce I 0-14 fructe. In timpul vegetaţiei se udă cu apă de temperatura răsadniţei.
   Pentru forţatul castraveţilor în seră, semănatul se face din Septembrie-Februarie. Serele bine luminate şi încălzite cu termosifoane sunt bune pentru acest scop. Semănatul în ghivece şi pregătirea plantelor se face la fel ca şi pentru cultura forţată sub geamuri. La cultura în seră, plantele se dirijează pe sârme aşezate vertical şi orizontal, paralele cu acoperişul serei, la 40 cm. în toate direcţiile. Plantarea se face în cuiburile făcute în faţa sârmelor verticale, la 50 cm. distanţă pe rând. Imediat după plantare se udă, se umbreşte sera şi se menţine umedă atmosfera.
    După prindere, se aeriseşte sera, se dă lumină şi se menţine temperatura la 1 8-22Q C. Tulpinile plantelor se palisează pe sârme, pe măsură ce» cresc; când ajung la coama serei, se ciupesc, iar ramificaţiile laterale ce se desvoltă se ciupesc şi ele la 2 frunze, etc. La început, nu se lasă decât 1-2 fructe pe fiecare plantă; când plantele se întăresc, ise lasă 3-4 fructe odată. Pentru a evita avor-tarea florilor, se scutură zilnic sârmele pe care sunt palisate plantele şi se menţine atmosfera serei uscată, pentruca polenul să a-jungă la maturitate şi să se deplaseze uşor. In timpul rodirei se menţine pământul dela baza plantei umed, iar când fructele se măresc, se recomandă udatul cu îngrăşăminte azotate o-dată pe săptămână, se stropesc şi pulverizează de două ori pe zi cu apă de temperatura serei. O plantă produce 10-15 fructe. Producţia durează 1-11^2 luni, recoltarea se face tăind uşor cu peduncul cu tot.
    Obţinerea seminţei. Se aleg fructele cu caracterele mai potrivite varietăţii şi sănătoase şi se lasă pe plante. Când au ajuns la completă maturitate, se'iau, se taie longitudinal şi se extrag seminţele prin spălare. Se pun la uscat, apoi în săculeţe, se etichetează şi se pun la păstrare într’un loc ferit de frig şi de animale rozătoare.
    Castraveţii sunt atacaţi de aceleaşi boli şi insecte ca şi pepenele galben. - v. ac.
                                        M. Crav.
    CÂŢĂ. - Avic. - v. bibilica. CATABOLISM. - Fiziol. - Proces de desin? tegrare, - dezasimilare fiziologică _ întovărăşită de eliberarea energiei actuale sub formă de mişcare, secreţie, electricitate, căldură, sunet, lumină biologică, energie nervoasă, etc.                                       Gh. N.
    CATABROSA. - Bot. - Gen de Graminaceae din sub tribul Festucine. Spiculeţe ovale şi a-lungite, având 2 flori. Glumele sunt mai scurte decât florile, gluma inferioară este ovală, cu o singură nervură, cea superioară mai lată, cu 3 nervuri. Tecile frunzelor sunt închise până aproape de mijloc .Cuprinde o singură specie: C. aquatica L., - C. B. -* cu frunzele şi tulpina de culoare verde închisă. Rizom lung, cu stoloane. Tulpina geniculată la bază, frunze plane, teci netede, panicol piramidal-şi lax, spiculeţe alungite, ovale. Creşte prin şanţuri cu apă, pe lângă isvoare, în mlaştini şi bălţi. Bună plantă de nutreţ. - Fig. 1062.
    CATALEPSIE. - Med. Vet. - Nevroză cu acces, având ca simptom dominant pierderea pentru câteva clipe a puterii de contractilitate voluntară a muşchilor vieţii de relaţie, păstrând însă atitudinea normală a picioarelor şi a trunchiului. Această rigiditate oataleptică rezultă dintr’o exagerare de o clipă a tenacităţii musculare, sau dintr’o rezistenţă anormală a conductibilităţii centrilor motori şi diminuarea excitabilităţii muşchilor sub ac-
 707
CATALPA
 ţiunea voinţei. Cauzele sunt necunoscute, putând fi totuşi şi o consecinţă a atingerii sistemului nervos sau a intestinului. S’a observat la câine, pisică, lup, cal, şi poate fi un singur acces sau mai multe când poate dura ore în-
                         Fig. 10C2. — CATABKOSA AQUATICA. — a, tulpină cu teacă; b, panicol
tregi. Animalul rămâne nemişcat, ca de piatră, muşchii sunt pietroşi şi li se vede bine forma sub piele. Privirea e fixă, pupila micşorată. Se masează animalul sau se fricţio-
nează cu amoniac, spirt, eter, se fac duşuri reci, vindecarea este sigură.              P. F.
   CAT ALPA. - Bot. - Gen de arbori sau arbuşti ornamentali din fam. Bignoniaceae. Specia cultivată la noi, C. bignonioides Walt., sin. Bignonia catalpa L. Originară din America de N. Are 10-15 m. înălţime, coroană rotundă, cu frunze mari, pubescente, în formă
                                      Fig. 1063. — Ramură înflorită de CATALPA. — A, fruct.
de inimă, flori albe, dispuse în panicule mari erecte, de culoare albă, pe partea internă brun-roşietice, cu 2 pete galbene; fructul lung cilindric. înfloreşte în Ma:-lulie. Este o specie horticolă, care cere un pământ uşor. Pentru cultură se seamănă în Martie sau mai bine în Aprilie în sere, ferite de frig, într’un pământ nisipos, menţinut în stare umedă, se repichează în pepinieră în al 2-lea an şi se
                        Fig. 1064. — CATALPA HYBRIDA ATIiO-PURPUREA
pune la locul definitiv* în al 4-lea an. Se înmulţeşte deasemenea prin butăşire. Varietăţi: C. b. aurea, C. b. purpurea, C. b. varie-gata, etc. - Fig. 1063 şi 1064.
CATAPLASMĂ-CATÂR
708
   CATAPLASMĂ. - Med. Vet. - Medicament oficinal extern, cu -întrebuinţare deasă în boalele copitei şi ale părţilor inferioare ale membrelor. Cataplasmele propriu zise sunt făcute din făină de in. Pentru prepararea pastei se întrebuinţează apa ordinară sau, când sunt leziuni deschise ale piciorului, o soluţie de sulfat de cupru sau Cresyl 3-4%. Pasta obţinută este aplicată direct, sau între două bucăţi de posta/v, sau într’un săculeţ.
   In lipsă de făină de in se poate utiliza, la cal, rumeguş fin de lemn.
   La animalele mici se fac c. cu amidon, fe-culă, etc. In general, c. se întrebuinţează ca emoliente, pentru a grăbi maturarea abceselor. Au şi o oarecare putere calmanta, care poate fi mărită prin adăogire de tinctură de opium sau laudanum -catapiasme laudanizate. C. preparate cu făină de muştar la rece se numesc sinapisme.
   C. obişnuită şi la cald poate fi pudrată, în momentul utilizării, cu făină de muştar - catapiasme sinapisate.                      C.  S.
   CATAPLEXIE. - Med. - Atac fulgerător de apoplexie.
   CATAR. - Med. Vet. - Creşterea morbidă a secreţiunii obinşuite a mucoasei. Poate fi aciut sau cronic, localizat sau generalizat. Catarul local acut este însoţit de o imflamaţie veritabilă a mucoasei, în adevăr superficială, însă atât de puternică ca să modifice structura mu. coasei şi produsul fiziologic pe care-1 secretă. Inflamaţia catarală se deosebeşte de infla-maţia obişnuită prin creşterea normală a secreţiei mucoase. Din contra, catârul generalizat şi catarul cronic, cel mai adesea, există fără o stare inflamatorie concomitentă; sau dacă este, ea are o importanţă secundară, aşa cum se constată în hipersecreţiunile legate de o stare diatezică, limfatică, scrofuloasă sau herpetică.
   Catarul nu trebue confundat cu inflamaţia acută sau cronică a mucoaselor care pot să-l însoţească, dar şi fără care poate exista foarte bine.
   Sunt. mai multe feluri de c.: C. auricular C. bronşic, C. laringien. - v. Larmgita cronică. C. intestinal . v. Diaree, enterită. C. nazal -Coriză. C. urechii - v. Otorhee. C. faringien
- v.Faringită. C. uretral, vaginal - v. Blenor-hee. C. uterului _ v. Leucoree. C. vezi cal - v. Cistita.                                  C.  S.
   CATÂR. Zoot. - Equus inulus. Hibrid între specia calului şi aceia a măgarului şi anume: «mascul din speoia măgarului şi femelă din specia calului. Prin conformaţia exterioară, catârul seamănă mai mult cu măgarul decât cu calul. Are capul mare, urechile mari, coadă de şoarece, nu lipseşte nici dunga de măgar şi de multe ori şi dunga transversală la greabăn, apoi forma corpului, picioarele şi copitele sunt ca la măgari. Castanele care,
  după cum se ştie există la cal la toate speciile şi lipsesc la măgari la membrele posterioare, sunt adesea absente şi la catâr la membrele posterioare. Scheletul însă, se apropie mai mult de acel al calului. Catârul este un
• animal foarte rezistent, are o constituţie extrem de robustă şi este foarte puţin pretenţios, mulţumindu-se cu o alimentaţie foarte sărăcăcioasă. El este în special refractar con. tra diferitelor boli, bucurându-se de o sănătate aproape perfectă, Sanson spune că, catârul
Fig. 1065.— CATÂR.
  se îmbolnăveşte numai ca să moară. Este neobosit la lucru, la care se pretează deja la vârsta de 1 \''l ani Ş* Se menţine la aceiaşi capacitate de muncă până aproape la vârsta de 25 şi chiar 30-35 ani. In schimb însă, catârul are un temperament indocil care de multe ori se datoreşte unui tratament nepriceput. Ceeace scade însă mult valoarea lui economică este infecunditatea lui. Cu toate că masculul posedă organe sexuale desvoltate, prezintă chiar apetituri sexuale, montează femele, însă niciodată nu poate fecunda. La femele foarte rar se găseşte câte un individ care prezintă fecunditate limitată.
     Din punct de vedere al exteriorului, aprecierea catârului se face ca si la cal. Cerem şi aici un animal cu forme corporale îndesate, piept adânc şi larg, crupă lungă şi largă, picioare solide şi cu tendoane rezistente şi bine detaşate .Culoarea părului este diferită, predomină însă culoarea murgă în diferite nuanţe.
     Producerea catârilor este foarte veche: ea era cunoscută popoarelor din antichitate, s*a practicat în evul mediu şi se practică şi astăzi în Franţa, Spania, Italia, Africa, America, etc. In Franţa există în localitatea Poitou o herghelie de măgari unde se creşte rasa de măgari cu . acelaşi nume, de Poitou, sau rasa mulasieră, oare sunt în special întrebuinţaţi pentru producerea catârilor, animalele din această rasă având o talie foartte mare, până la 160 cm. şi forme corporale foarte armo-
709
CATARACTĂ-CATEGORIE SOL
  nice. De anumite rase de catâri nu se poate vorbi, fiind infecunde; există însă un tip mare dela 160-175 cm. înălţime la greabăn, după cum animalele paternale . iapa si măgarul -au fost de talie mai imare, şi un tip mic începând cu o talie de 120 cm.
    La noi în ţară producerea catârilor este foarte restrânsă, există câteva exemplare de măgar din rasa mulasieră la hergheliile Statului Ruşeţu şi Parţa, care anual produc un număr restrâns atât de catâri cât şi măgari masculi; aceştia ultimii se plasează la fermele particulare care se ocupă cu producerea catârilor.                                    A.  M.
    CATARACTĂ. - Med. Vet. - Inflamaţia cristalinului, manifestată prin opacitate. Se întâlneşte la toate animalele domestice; dar se constată mai des la cal şi câine. După
Fig. 1066 — OPERAŢIA UNEI CATARACTE. —
  Secţiune a corneii, pentru a ieşi cristaliuul.
 cum este inflamată capsula, lentila sau ambele deodată şi cataracta poartă nume diferite. Când este inflamată capsula, se numesc c. capsulare sau false; când este prinsă lentila - c. lenticulara -sau adevărată şi când sunt prinse ambele - c. capsulo-lenticulară sau mixtă.
   Cataractele lenticulare sunt şi ele de mai multe forme după aspectul leziunilor. Astfel c. striate, stelate, periferice, centrale, imoi, dure, calcaroase, etc.
   După cauzele care le produc, c. sunt de 4 feluri: traumatice şi spontane; congenitale şi câştigate.
   Animalul prezintă următoarele semne clinice: ochiul bolnav de cataractă lăcrămează şi devine opac, aşa că animalul nu mai vede cu acel ochiu. Dacă se astupă ochiul sănătos, animalul dă geste obstacolele din cale. La examenul cu oftalmoscopul, cristalinul apare opac. Pentru remedierea c. se face un tratament medicamentos prin venisecţii locale, a-plicaţiuni de vezicante în jurul orbitei, purgative, instilaţii cu oleu fosforat, etc. Când tratamentul medicamentos nu dă rezultate, se face tratamentul chirurgical prin operaţia de cataractă. Această operaţie se face mai mult la animalele mici si în special la câini. - Fig.
 1066.                                    C. S.
   CĂŢĂRĂTOARE. - Zool. - v. agăţătoare.
   CĂŢEA. Individul femei din specia canină. CATEGORIE SOL. - Agrol. - Denumirea
  solului după cele patru componente fundamentale - elemente fizice: nisip, argilă, humus şi calciu. Nomenclatura aceasta este cea mai folosită şi înţeleasă de agricultori şi ea dă relaţiuni asupra naturii, proprietăţilor şi deci bogăţiei solului. Categoriile principale de siol sunt: nisipoase, argiloase, humoase şi calcaroase, iar categoriile intermediare au denumirea formată din 2 sau 3 nume - foarte rar 4 nume; aşa de exemplu: sol argilo-nisipos denotă că solul conţine argilă mai multă -peste 50% părţi levigabile - şi apoi nisip, etc.; un sol nisip o-arerilo-humos conţine nisip în cantitatea cea imai mare - peste 50% -, apoi argilă şi în urmă humus. Humusul fiind cel mai mai activ component, el predomină în sol prin calitate şi deaceia când se află în sol în cantitate de peste 10%, poate trece primul în numirea ce o dăm solului; aşa de exemplu, humo-lutos este solul care are nisip, argilă şi mai puţin humus, însă acesta» _ humusul -, prin activitatea lui imprimă caracterele dominante solului respectiv.
    Lutul, nu este un component fizic, ci este un sol compus din 20-50% argilă - ideal 33% iar restul nisip circa 60%, apoi humus şi calciu. Marna este un sol, sau rocă mumă mai adesea, constituit din argilă, nisip şi până la 20% var _ după unii autori marna merge până la 50% conţinut de var. Peste aceste procente, solul se numeşte calcaros şi peste 75% calcar nu se mai poate folosi la nici un fel de cultură. Turba este un sol organic - peste
                                           Humus
                           Fiff. 1067. CATEGORII DE SOL. — In patrat.nl interior sunt solurile mijlocii, iar spre exterior, cele extieme.
  20% humus acid - format în locuri mlăştinoase. Un sol pietros este acela care are 20-80% pietre şi prundiş - 2 mm. diametrul.
    Categoria de sol este determinată de natura şi mărimea grăunciorilor şi se cercetează
CĂŢEL-CĂTINĂ ALBĂ
710
afară pe teren după culoare, palpare, felul de a se lucra şi mărunţi solul, efervescenţa cu acid clorhidric sau esenţă de oţet, etc., sau în laborator după analiza mecanică, determinarea humusului, a carbonaţilor, etc.
   Solurile extreme nu sunt bune. Un sol bun ar trebui să conţină 33% argilă, 5-10% humus, 1 % calciu şi restul nisip de diferite mărimi - dela 0.02-2 mm. Argila şi n sipul se determină practic prin analiza mecanică, iar humusul şi varul prin alte metode de laborator.
   In ţară la noi, la munte sunt soluri pietroase - scheletice, formate d n pietre, prun-diş şi nisip în regiunea dealurilor, unde domină tipul de sol numit podzo] _ v. ac. - se află soluri lutoase şi argilo-nisipoase; înspre câmpie, în regiunea climei de pădure _ tipul de sol de pădure şi cernoziomul degradat -se află soluri argilo-lutoase şi argiloase grele; în câmpia deschisă - tipul cernoziom obişnuit şi ciocolat - se află solurii luto-argiloase; iar mai jos în lunca Dunării, etc. - tipul de sol cernoziom castaniu şi bălan - se află soluri nisipo-lutoase până la lutoase.
   Iată o clasif care generală a principalelor categorii de sol după elementele fizice:
Nisip sburător are    <          5®/o part? levigabile
Sol nisipos...........        5—2o°'o        ,,
,, lutos...........,,       *20—50°lo
,, argilos ....       ,, 50—80°[0            ,,      ,,
t,  argilos   extrem  de
„ compact ... 11      ,.     >  80°lo        ,,      ,,
,,  marnos      ....  circa     20°lo v*r
   calcaros . . .               20—50°lo var
,,  humos       ....       >    10°|o humus
,,  turbos      ....       >     20°o humus acid
,, pietros' ....  20—80°¡o pietre şi prundiş
                                                                                                          Amil. Vas.
   CĂŢEL. Denumire pentru câinii mici. In limbajul obişnuit, se numeşte c., bulbiiul de usturoiu cum si larva f urni cei.
   CĂŢELUL PĂMÂNTULUI. - v. suiţ. CATERPILLAR. - Mas. agr. - Tractoare caracterizate în special prin aceia că roţile lor sunt înlocuite prin nişte benzi fără sfârşit, articulate - v. tractor. - Aceste benzi se confecţionează sau din oţel, sau din cauciuc. Benzile sunt acţionate prin nişte roţi dinţate, mari. Construcţia aceasta permite ca la bara de tracţiune a tractorului să obţinem o forţă cu mult mai mare, decât la tractoarele cu roţi având motorul de aceeaşi putere. Afară de aceasta, astfel de tractoare trec mai uşor pe locuri deluroase, pe terenuri desfundate, nisipoase sau mlăştinoase, pe arătură şi presează pământul mai puţin decât tractoarele obişnuite.                             A.    Cherd.
   CATETER. - Med. Vet. - Sondă construită din guimă elastică sau din cauciuc, ale cărui dimensiuni sunt calculate după lungimea şi lărgimea canalului uretral al speciei de ani-
male asupra căruia se practică operaţia de cateterism. Cateterul se compune dintr’o parte tubulară sau canu'ia şi dintr’un mandrin sau o tijă centrală care se mişcă liberă în
* teacă. Ca formă poate fi drept sau curbat la extremitatea anterioară, mandrinul este rigid şi ajută la introducerea cateterul ui în canalul uretral. Canula are la extremitatea anterioară două găuri prin care pătrunde urina spre a fi evacuată.
     CATETERISM. - Med. Vet. _ Operaţia care consistă în introducerea unui cateter în canalul uretral, în scop de a pătrunde în vezica urinară, ca să o golim de urina pe care
  o  conţine. Se practică la toate animalele domestice şi la ambele sexe: mascul şi femelă. Mai obicinuit se practică la cal şi câine. Ca-teterismul uretral este indicat în retenţiu-nea urinei, care poate fi cauzată de un calcul uretral sau datorită unei contracţiuni spas-motice a gâtului vezicei, cum se observă în unele cazuri de colici. Gateterismul este un timp preliminar al operaţiilor de uretroto-mie, cistomie sau lithotitrie.           C. S.
     CATETOMETRU. - Fiz. - Aparat întrebuinţat în laboratoare, pentru a măsura distanţa verticală între 2 puncte sau 2 planuri orizontale. Este compus dintr’o lunetă astronomică, prevăzută cu un şurub reticular, purtat pe un cadru dreptunghiular. Serveşte în special la determinări barometrice.
     CATILLAC. - Pom. - Sin. Cadillac. Varietate de pere foarte veche, de origină necunoscută, cu fructul foarte mare, pântecos şi larg la bază. Pieliţa groasă, netedă, verde deschis, - galbenă la completă maturitate; cu roşeaţă punctată şi pătată de rugină, pe-dunculul lung şi destul de subţire. Pulpa al-bue, tare, puţin suculentă, ordinară, bună numai pentru compot. Maturitatea: Februa-rie-Mai. Varietate de bucătărie, de comerţ şi de amatori, valoroasă pentru păstrarea lesnicioasă şi tocmai în timpul când nu se găsesc alte pere pe piaţă; destul de cunoscută şi răspândită la noi în ţară.            M.   Cost.
     CĂTINĂ ALBĂ. - Bot. - Hippophae rham-noides L. fr. Saule epineux; germ. Sanddorn; engl. Sea-Buckthorn. - Fig. 1068.
     Arbust de obiceiu de 2-5 m.., putând ajunge mic arbore de 5-6 m. de pe terenurile aluvionare ale prundişurilor râurilor. Lujerii a-nuali cu peri solzoşi argintii şi puf ruginiu feruginos, căpătând foarte de timpuriu ţepi; lujerii mai în vârstă prezintă numeroşi lujeri scurţi laterali transformaţi în spini. Mugurii ovoizi, acoperiţi de un număr redus de solzi galben aurii şi dotaţi cu peri solzoşi argintii. Frunzele linear-lanciolate sau îngust-oblonge, 4-5 (6) cm. lungime, 5-6 (10) mm. lăţime, scurt peţiolate, peţiol 1 -3 mm. cu marginea întreagă; faţa superioară la început cu solzi argintii, la maturitate verde-închisă, glabră şi numai în lungul nervurei
 711
CĂTINĂ ALBĂ
principale cu puf; faţa inferioară argintie cu peri solzoşi argintii până la galben-aurii, cari la frecare se iau pe degete. Florile dioice, mici, puţin aparente, verzui, situate pe lujerii anuali, pe cari apar odată cu frunzele, câte 2-3 la subţioara frunzuliţelor inferioare, cari le acopere cu totul. Florile mascule se-sile cu un perigon galben-verzui, pe faţa interna cu peri solzoşi argintii, în formă de tub evident separat la extremitate în doi lobi pe un disc patrat. Florile femele în raceme spiculiflore, cu un perigon de forma unui tub evident separat la extremitate în doi lobi
                               Fig. 1068. — CĂTINĂ ALBĂ. — A, lujer în port de iarnă; B, lujer fructifer; 1, floarea masculă în secţiune; 2, floarea femelă în secţiune; 3,4, fruct de fată şi secţionat.
şi acoperit în afară de peri solzoşi; pistil unicarpelar, o singură lojă ou un ovul. înfloreşte din Aprilie până în Maiu. Fructul o acLenă, învelită în afară de o induzie adică de partea inferioară perzistentă a perigonu-lui, devenită cărnoasă; fructul este ovoid, de mărimea unui bob de mazăre, brun o-range până la galben auriu, pe suprafaţă cu puncte fine brune; carnea are un gust acrişor, conţine un principiu otrăvitor, care nu împiedică însă ca să fie devorate de păsări după căderea zăpezii. Sâmburele, achenă cu un înveliş tare brun lucitor, deobiceiu cu o
singură sămânţă. Tulpina adeseori se poate desvolta destul de puternic până la înălţimi de 4-6 m. şi diametre la suprafaţa solului de 10-15 cm.; ea se ramifică la exemplarele arborescente foarte de jos în ramuri foarte întinse lateral şi cu un mers sinuos, la început este acoperită de o scoarţă brună netedă, apoi capătă un ritidom brun-închis crăpat profund, solzos. Lemnul brun gălbui, devenind prin uscare greu, tare, putându-se lustrui, nu rezistă în aer, cenuşa sa este bogată în potasă. înrădăcinarea profundă prin pivotul care pătrunde adânc în sol şi superficială întinsă prin rădăcinile laterale paralele cu suprafaţa; din rădăcinile laterale, foarte desvoltate în nisipuri pornesc numeroşi dra-joni. Rădăcinile prezintă tuberozităţi, în cari trăieşte în simbioză o Actinomicetă, capabilă să asimileze azotul atmosferic. Destul de răspândită pe dune marine, nisipurile aluvionare din lungul râurilor şi împrejurul lacurilor, pe versanţii pietroşi şi maluri surpătoare, grohotişuri, păşuni degradate, etc.
   Arealul său principal îl aflăm în Asia Centrală din Caucaz, Persia de Nord şi Ural până în Estul Asiei. In Europa este răspândit în lungul coastelor Scandinaviei, din ţările Baltice până în Marea Nordului, Sudul An. gliei; spre Sudul Europei vegetează pe o fâşie îngustă pe litoralul mediteranean şi în interior pe văile din munţii sau dealurile din Spania de Nord, Franţa de Sud, Italia de Nord şi Centrală, Jugoslavia, Austria de J03, Ungaria, România de Sud şi Bulgaria. La noi în ţară Hippophaea este răspândită în regiunea de dealuri pe văile versanţilor meridional şi oriental al Carpaţilor din Muntenia şi Moldova, iar în Muntenia scoboară în lungul a-cestor văi şi la câmpie până la Dunăre; un centru insular Hippophae aflăm în Deltă pe malul Mărei la locul zis Cardon - la N. de Sulina circa 5 km.
   Optimul arealului său din România îl a-flăm în zona subcarpatică de afloriment a saliferului - vârsta Mediteranian inferior, a-quitanian -, care se întinde din Valea Ialo-miţei _ Lăculeţe - prin Valea Prahovei şi a-fluenţii săi . Câmpina, Comarnic, Telega, Slănic -, Valea Teleajenului - Homorâciu Valea Buzăului - Cislău. Nehoiaşi -, Valea. Râmnicului Sărat, văile din Ţara Vrancei, etc. şi apoi în continuare în toate bazinele până in Bucovina.
   Specie utilă în silvicultură pentru fixarea dunelor sau terenurilor mişcătoare; poate suporta bogăţia în săruri - 'CI. Na. - a solului, din care motiv poate fi esenţa proprie pentru refacerea ţărei Vrancei fi altor regiuni despădurite din regiunea saliferă subcarpatică, în care instalarea pădurei pe solurile bogate în sărături, întâmpină greutăţi. Ramificaţia sa bogată şi numeroşii săi spini îl fac apt pentru garduri vii. Ca arbust este
CĂTINĂ DE GARD-CĂT1NĂ ROŞIE DE MUNTE
712
foarte ornamental, atât prin frunzele sale argintii, cât şi pentru fructele sale orange, cari se produc în număr mare şi persistă pe ramuri până după căderea zăpezei. Se poate înmulţi prin sămânţă, butaşi, marcotaj şi. drajonaj.                        C. C. Georg.
   CĂTINĂ DE GARD. . Bot. - Sin. Licină, Răchişoară, Zăhărică, Cânepa dracului. Ly-cium halimifolium. - L. barbarum Ait non L.; L. vulgare Dun. - fr. Lyciet; engl. Matrimonty-vine; germ. Bocksdorn. - Fig. 1069.
                Desen schematizat de V Meîaniile, după Schlechtendal.
                              Fig. 1069. — CĂTINĂ DE GARD. — A, lujer flo-rifer; 1. 2, floarea de fată şi în secţiune; 3, sta-mină; 4, pistilul; 5, 6, fructul de fată şi în secţiune.
   Arbust cu mlădiţe drepte şi arcuate în jos, ajungând până la 3 m. înălţime; lujerii a-nuali cenuşii deschis, colţuraţi, mai mult sau mai puţin spinoşi. Frunze în majoritate lanceolate, oblong-lanceolate şi rar eliptic lanceolate, cea mai mare lăţime la mijloc, 2-6 cm. lungime, acute sau obtuze, îngustate în un peţiol svelt de 5-2 mm. lungime, de un verde cenuşiu, destul de groase. Florile în fascicole de 1-4 la subţioara frunzelor, cu un peduncul tot atât de î"r»g cât tubul corolei. Caliciu cu 1-3 lobi obtuzi, corola liliachie închisă, tubul corolei în interior cu un inel jSâtos; filamentele staminelor la bază
cu peri lânoşi, ceva mai lungi decât tubul corolei. Fructul ovoid, 1 -2 cm. lungime, roşiu viu până la roşu orange. înfloreşte continuu diin Maiu până în Octombrie. Fructele se coc din August până în Octombrie.
   Specie cultivată şi uneori subspontană. Se întrebuinţează la facerea gardurilor vii atât la îngrădirea curţilor ţărăneşti din sate, cât şi la vii, livezi, etc. în regiunea de câmp şi dealuri. Se răspândeşte prin butaşi şi drajonaj, cari se prind foarte lesne mai ales toamna; se regenerează puternic şi prin drajoni. Din punct de vedere forestier ar putea fi de folos la câştigarea terenurilor mobile şi sterile; în horticultură se întrebuinţează la ornarea zidurilor. Cultura sa dă rezultate în pământul uşor, din care cauză vegetează atât de luxuriant pe dâmbul şanţurilor; suportă bine seceta, praful şi arşiţa. Spontan în sudul Europei până în vestul Asiei. Schur ne dă la noi o varietate a sa: a. parvifoliunt, frunze lineare.
   După diverşi autori se mai cultivă la noi:
   L. europaeum L. Subarbust erect, spontan pe litoralul mediteranian. Lujerii albicioşi, întinşi, nu pendenţi, cu spini scurţi. Frunzele verzui-cenuşii, slab cărnoase, obovat-oblonge, uninervate. Flori 1-3 la subţioara frunzelor, caliciu ou cinci dinţi inegali, corola albă sau purpurie, tubul corolei la gură puţin lăţit, lobii 1/5 din lungimea tubului; staminele mai scurte decât tubul corolei. Baca globu-loasă, de mărimea unui bob de mazăre, roşie sau orange.
   L. barbarum L. Subarbust de 1 -2 m., stufos, spinos. Lujerii colţuraţi, fin păroşi sau glabri, delicaţi, flexuoşi, pendenţi. Frunze verzi, membranoase, îngust lanceolate sau spatulate, ner> vaţiunea evident penată; Flori erecte, 3-6, fasciculate. Caliciu bilabiat, corola violacee, tubul corolei la gură lăţit ca o pâlnie, lobii 1/2 sau ceva mai mari decât tubul. Staminele egale în lungime cu corola. Bacă ob-longă, roşie orange.
   Ambii arbuşti înfloresc din Maiu până în Septembrie. Sunt sensibili la ger în staţiunile reci, unde degeră regulat extremitatea lujerilor.                        C. C. Georg.
   CĂTINĂ ROŞIE DE MUNTE. - Bot. . Sin. Cătină mică. Cătină roşie, Tamariscă. My-ricaria germanica Desv. - fr. Myricaria d’Al-lemagne; germ. Rispelstrauch. - Fig. 1070.
   Subarbust de 1 -2 m., cu numeroase mlădiţe lungi, svelte, pornind din o tulpină scurtă îngroşată şi având un port ovoid alungit, vegetând în lungul pâraelor din regiunea de munţi şi dealuri. Mugurii grupaţi câte 2-3 deasupra cicatricei frunzelor căzute, ovoizi, acoperiţi de numeroşi solzi imbricaţi. Lujerii lungi, glabri, la început de culoare cenuşie-verzuie sau cenuşiu brumăriu, imai târziu devenind galbeni până la purpurii-roşiatici; vârfurile lujerilor se usucă în cursul iernii pe o
 713
CĂTINA ROŞIE
anumită distanţă. Frunze miici, solzoase, sesile, lungueţ-lineare, 5-6 mm. lungime, glabre, cărnoase, de culoare verzui glaucă, de două feluri: cele de pe lujerii lungi în trei colţuri, la bază triunghiular-lancetiforme, la vârf retezate, până la ascuţite» iar cele de pe lujerii scurţi, aciculare, îngust lungueţe, la bază Totunjite, la vârf bonte, mai scurte şi mai îngrămădite, acoperindu-se unele pe altele, ce-
 Din Schlechtendal
Fig. 1070. — CĂTINĂ MICĂ. — Myricaria germanica Desv. — A, porţiune dîntr’un lujer lung, cu lujeri scurţi laterali; - B, lujer florifer; — C, porţiune din inflorescenţă fructiferă; 1—2, floare din fată şi în secţiune; 3, androceul cu filamentele staminelor concrescute la bază; 4, pistilul; 5, fructul cu papusul pedicilat.
nuşii-verzui sau verzi-glauce, văzute cu lupa ne arată nişte glande de forma unor gropiţe cu fundul albicios. Înfloreşte din Iunie până în Septembrie. Inflorescenţele în spice terminale la extremitatea lujerilor. Florile mici, subsesile, la subţioara unei bractei oval-a-lungite, până la lungueţ-lanceolate ; la început sunt îndesuite, după desvoltarea deplină a inflorescenţei se îndepărtează; sepale verzi îngust lanceolate; corola ceva mai lungă decât caliciul, de un roz pal, petale ovale până la obovate, staminé în număr de 1 0 concrescute prin filamentele lor până la 2/3 din lungimea lor, 5 staminé mai lungi şi 5 mai scurte, antere roşii; pistilul în forma unui popiic cu trei stigmate sesile. Fructul o capsulă pirami-
dală tricolţurată, de un verde brumăriu. Seminţe numeroase cu un papus pedicelat.
   In mod spontan creşte pe prundişuri şi terenuri nisipoase aluvionare ale fluviilor, râurilor şi pe malul lacurilor, unde este una din plantele prime care se instalează pe asemenea soluri noi sărace în azot. Arealul său de răspândire începe din Pyrinei şi Spania de est, în ţările din jurul Alpilor, în Italia până către sud, în ţările din lungul 'Carpaţilor şi către est în sudul Rusiei, Crimeea, ţările caucaziene până în Persia; în vestul Europei se urcă în Anglia şi Peninsula Scandinavică. Optimul arealului său îl aflăm pe terenurile aluvionare ale bazinului Rinului, Dunărei. La noi o aflăm în Maramureş, în văile înalte ale Munţilor din Ardeal, Bucovina, Moldova şi Muntenia. Arealul său prezintă pe versantul meridional al Carpaţilor limita sa sudică, iar pe versantul oriental o limită estică faţă de stepa pontică şi regiunile de dealuri limitrofe. De regulă vegetează de la 300-350 şi se urcă pe văi până la 1200-1400 m.; pe multe văi a Mureşului, Oltului, Argeşului, până în Valea Buză’ului,. scoboară până în regiunea de câmpie _ Buzău, etc.
   Se poate cultiva ca arbust ornamental. Se regenerează prin butaşi ca şi prin sămânţă; în ultimul caz se recomandă ca pe tot timpul germinaţiei să', se ude bine răzoatele semănate. Această specie se mai poate întrebuinţa la fixarea malurilor şi corecţia to-renţilor îrf regiunea de coline şi munţi.
                                 C. C. Georg. CĂTINĂ ROŞIE. _ Bot. _ Sin. Tamarix Pal-lasii Desv. - T. gallica ss non L. - Arbust mic de 2-4 m. înălţime, vegetând pe nisipuri şi prundişurile râurilor din Sudul Basarabiei şi Moldovei, în Dobrogea şi Muntenia. Se deosebeşte de cătina roşie de munte - M. germanica _ prin următoarele:
   Frunzele de pe lujerii scurţi sunt aciculare, mici* de circa 1 mm lungime, cordate -triunghiulare, semiamplexicale» carenate, ascuţite, erecto-patente, acoperindu-se unele pe altele - ca şi la Cupressus -, de un verde-brumăriu, dotate cu mici gropiţe cu fundul verzui. Frunzele de pe lujerii lungi sunt distanţate, triunghiulare, la bază ovale 2-3 mm. lungime. Inflorescenţele în ciorchine, pe axe laterale, cari sunt grupate către vârful a-xelor lungi în pani cule extinse. Florile mici, la subţioara unei bractei lanceolată şi treptat lung acuminată* de un roz deschis, sepale
5,  albe, 5 petale de două ori mai lungi, decât sepalele, stamine libere 5, cu anterele proemi-nând deasupra corolei, pistil alungit, cu trei stile terminate prin stigmate. Fructul o capsulă piramidal tricolţurată. Seminţele cu un papus sesil. Lujerii lungi închis coloraţi, toamna de un roşu-brun; lujerii scurţi cad toamna. Mugurii mici, stau perpendicular pe ax, puţin turtiţi. Lemnul său este de un gal-
CAUC1UOCATTALOOS
714
ben roşiatic, bogat în măduvă, de calitate inferioară, fără întrebuinţări.
   Cătina este foarte răspândită în regiunile de sud şi sudest ale ţării, în lungul cursurilor mari de apă. Un teritoriu în care prezenţa sa este frapantă, îl aflăm în stepa bogată - să- • râturi - cuprinsă întire râurile Râmnic, Buzău şi Şiret. Destul de răspândit este în regiunea dunelor, unde se arată rezistent la infiltrarea solului cu apa sărată a mării. Poate vegeta în solurile bogate în săruri graţie proprietăţii sale de a absorbi fără a arăta simp-tome maladive, mari cantităţi de Na şi CI. Pe dune vegetează în sudul Basarabiei, Deltă si Dobrogea. Pe teritoriul ţărei noastre atinge limita nordică a arealului său, care urmează
o  linie ce leagă Bolgradul, Tecuci, Mărăşeşti, Focşani, Slatina; Grecescu ni-1 dă şi de la Iaşi. In altitudine se urcă până. la circa 300-350 m. Pe Teleajăn, Râmnic şi alte râuri se urcă mai sus. _ S. Pa^covski, R. Păd. 1935.
   Este o esenţă care joacă un rol deosebit pentru Silvicultură, putând servi la fixarea dunelor marine, a malurilor surpătoare şi la corecţia torenţilor, din cauza creşterei sale rapide şi facultăţii de a se butăşi uşor. In acelaş timp poate fi folosită şi ca specie ornamentală. Scoarţa sa fiind bogată în tanin ar putea fi întrebuinţată la tăbăcitul pieilor.
   Se cultivă: T. tetandra Pali. mic arbore sau arbust din sud-estul Europei, rezistent la geruri, Inflorescenţe pe lujerii din anul precedent, în spice laterale, cu fori dispuse lax. Lujerii negricioşi; frunze ovate lanceolate, îngustate slab către bază, cu marginea transparentă; flori roz deschis, bractea lată şi gheboasă la bază, petale caduce. Tamarix gaî-lica L. Specie vecină cu cătina din flora noastră din regiunea mediteraniană; sensibilă în regiunile reci la ger. Arbust până la arbore. Lujeri cu brumă albăstrie, frunzele ovat lanceolate cu marginea transparentă; florile dense aproape sesile, bractea deltoid-ovată, mai lungă decât pedicelul floarei petale caduce. T. odessana Stev. Arbust mic din regiunea Caspică, cultivat frecvent în parcuri. Frunzele lanceolate, subulate, decurente; flori roz în inflorescenţe svelte de 3-5 cm. lungime, florile cu un peduncul de lungimea caliciului, petale obovate, stile adeseori 4. înfloreşte din Iulie până în Septembrie. C. C. Georg.
   CAUCIUC. - Tehn. - Produs lăptos al diverselor specii de Urticaceae, Euphorbiaoeae şi Apocinaceae din ţinuturile tropicale. In mai mare cantitate se extrage din specia Hevea guinaensis Aubl. din America, Ficus elastica Roxb. din estul Indiei şi Tabaernae montana elastica Spr. din Sumatra. Aceasta din urmă dă un C. de calitate superioară. Sucul de C. este lăptos, de culoare albă-gălbue se scurge prin tăeturile circulare făcute piezjş în coaja copacilor şi se adună
în vase aşezate sub partea inferioară a tăieturii. Vine în comerţ sub diferite forme îmbrăcate în lut, cari apoi se sparg, c. s.coţân-du-se în bucăţi, sub forme de table subţiri, bucăţi groase, bulgări, amestecat cu scoarţa, frunze şi alte necurăţenii şi mai rar, ca suc brut în sticle, de culoare albă gălbue, cu miros acru, numit lapte de c.
   C. la răceală devine dur şi solid, iar la căldură se înmoaie şi se lipeite. La temperatura de 200° C se topeşte şi rămâne în această stare. E solubil în uleiu de terebentină, mai ales în sulfură de carbon cu alcool absolut. După evaporarea solvanţilor,
c. îşi recapătă structura. Amestecat la temp. de 130° C cu sulf, capătă o mare elasticitate şi nu se mai întăreşte la răcire. Acesta este
c. vulcanizat. Prin extragerea cu leşie, sau pentasulfură de kaliu, şe înlătură excesul de sulf obţinându-se c. desulfurat negru şi lipicios pe locurile tăeturilor proaspete.
   C. are numeroase întrebuinţări în industrie, din el preludrându-se nenumărate produse utile.
   CAULINARE. - Bot. _ Nume dat frunzelor ce cresc pe tulpină.
   CAULOM. - Bot. , O parte din articulaţia exterioară a thalului, dela plantele inferioare, reprezentând o formă mai precisă şi adaptată la oondiţiunile de viaţă, îndeplinind funcţiunea de tulpină dela plantele superioare. C. thalului este de trei feluri: filamentos - ne-mothal - membranos - planothal -, masiv -phymatothal.
   C. filamentos este simplu polarizat, constituit din celule puse cap la cap, cu membrană celulozică, în interior cu protoplasmă, nucleu si cromatofore cu pigment, ca la alga verde Ulotrix, sau ramificat monopodial -Cladophora _ axa principală având creştere nelimitată şi ramuri laterale.
   C. membranos e lăţit ca o membrană, iar celulele ce-1 constituesc sunt dispuse pe un singur strat - Monotrema . 2 straturi - Ulva -
3  straturi - genul Dictyota .. Ramificaţia este monopodială sau dicopodială, iar creşterea apicală sau perhrenă. Diferencierile morfologice apar la cel cu 3 straturi.
   C. masiv, prezintă diferencieri de tot felul, chiar histologice, mai variate şi mai departe împinse decât celelalte forme de c. Ramificaţia se face în monopod, dicopod şi în simpod. Se întâlneşte la algele brune, la as-comycetes, hepatice şi la muşchi.
   CATRAN. - v. gudron.
   C ATT ALOOS. - Zoot. - Hibrizi obţinuţi prin încrucişare între specia boului şi specia bisonului. Se împreună tauri de bison american cu vaci. Bastarzu femeii sunt toţi fecunzi, pe când masculii numai în parte. Aceşti hibrizi sunt mai rezistenţi intempe-
 715
CATTLEY A-CAüSTICE
riilor decât specia boului şi mai puţin pretenţioşi la mâncare.
   CATTLEYA. _ Bot. - Gen de plante ornamentale, din fam. Orchidaceae, originare din America torpicală. Cultivate în florării, fiind unele din cele mai frumoase plante de ornament.
Fig. 1071. -
CATTLEYA LABIATA
   C. labiata Lindl., este specia cea mai importantă şi cea mai frumoasă, având numeroase varietăţi cu forme, colorit şi epocă de înflorire, distincte. - Fi^. 1071.
   C. 1. autumnalis - tip - are flori mari, ample, de culoare roză aprins sau purpurie, cu labelul purpuriu închis, cu două pete albe sau galbene portocalii la bază. înfloreşte în Octombrie- Noembrie.
   C. 1. Trianae e asemănătoare. C. 1. Mendeli şi Mossiae, înfloresc în Mai; C. 1. Warnerix în Iunie, C. I. Gaskelliana şi Eldorado în Iulie; C. 1. Dowiana şi Gigas în August-Sep-tembrie, Ludemanniana in Septembrie-Octom-brie. C. Percivaliana înfloreşte puţin mai târziu decât C. Trianae, aparţine aceluiaşi grup, însă are florile simţitor mai mici, cu un colorit mai închis şi strălucitor.
   Varietăţile menţionate din grupul C. I. au un rol foarte important în horticultură, creind o mulţime de hibrizi, foarte frumoşi.
                                                    Se mai întâlnesc în coÎecţiuni şi alte specii de Cattleya: C. Alcanidae Lindl., C. amethys-toglossa Linden et 'Rehb., C. Bowringiana Veitch, C. bicol-or Lindl., C, citrina Lindl.» etc. CĂTUŞĂ. - v. Japiţă.
   CĂTUŞE. - Bot. - Ballota nîgra. Plantă er-
bacee perenă, cu miros greu, din fam. Labia-tae; tulpină patrunghiulară, ramificată, puţin roşietică; frunzele cordiform ovale, cre-nate, florile roşii. Creşte prin dărâmături, pe lângă locuinţe, garduri, drumuri şi tufişuri, înfloreşte Iulie-August, Meliferă. - Fig. 1072,
                                                                                                Panţu.
 Fig. 1072. — CĂTUŞE. — Ballota nigra.
                                                Fig. 1073. — CATU-ŞINCĂ — Neparia Cataría.
   CĂTUŞ1NCĂ. _ Bot. - Sin. Cătuşine, Iarbă flocoasă, Iarba mâţei, Iarba vântului, Mintă mâţei. - Neparia Cataria. Plantă perenă, erbacee, cu miros aromat penetrant din fam. Labiatae, tulpina dreaptă, patrunghiulară, a-coperită ou peri scurţi de culoare verde cenuşie; frunzele ovale sau cordiform ovale, ascuţite şi dinţate pe margine, sunt moi şi cenuşiu păroase pe faţa superioară; florile albe sau roşietice, dispuse în verticele terminale: fructele nucule, ovoide, netede şi glabre. Creşte prin locuri pietroase, pe lângă garduri, ziduri, drumuri, dărâmături. înfloreşte Iulie-August. Meliferă. Are proprietăţi tonice, excitante, stomachice. Pisicile o caută mult, se tăvălesc peste ea şi o mănâncă cu poftă.
   C. salbatică _ v. muguraş.            Panţu.
   CĂUŞ. Sin. Canciog. Vas scobit în lemn, de forma unei linguri mari, cu pereţii groşi şi prevăzut cu coadă. întrebuinţat în gospodărie. C. cu coadă lungă este întrebuinţat în vinificaţie, slujind la turnatul vinului pritocit în cadă. - Fig. 1074.
Fig. 1074.— CĂUŞE.
   CAUSTICE. - Med. - Agenţi terapeutici, cari au proprietatea de a distruge şi mortifica diferitele ţesuturi cu cari vin în atingere. După natura lor, se împart în caustice fizice sau actuale - căldura sub diferite forme - şi caustice chimice sau potenţiale. Acestea din urmă pot lucra: prin deshidratare, oxidare şi prin desorganizare, combinându-se
CAÜTERIZARE-CAZEOS
716
 cu proteinele sau grăsimile ţesutului sau prin asocierea acestor acţiuni. Partea necrozată se poate întări formând o escavă sau poate rămâne moale, de unde şi împărţirea causticelor: coagulate şi fluidifiante.
   CAUTERIZARE. - Med. - Mortificarea pielii, produsă într’un mod artificial pentru a întreţine în jurul unui punct inflamat sau dureros, o revulsiune sau chiar o supuraţie. Operaţia c. se face prin caustice - v. ac. Scopul lor este de a împiedeca emoragiile.
   CAVĂ, vena. - Med. Vet. - Vasul care colectează toate venele dela partea anterioară a corpului - cap, gât, membre anterioare şi cavitatea toracică. îşi ia origina din cíele două vene jugulare şi se varsă în auricolul drept.
                                      V. G.
   CAVERNĂ. - Med. Vet. - Cavitate care rămâne într’un organ în urma eliminărei conţi-nutului necrotic - mort » dintr’un focar inflamator. Ex. cavernele din pulmonul tuberculos.
   CAVIAR. - v. icre.
   CAVICORNIA. - Zool. - Familie de Ru-megătbare, caracterizate prin coarne persis- * tente. Dtentiţie 0.0.6/3.3.6, adică maxilarul superior are' 6 molare, în timp ce maxilarul inferior are 3 incisivi şi un canin de fiecare* parte. Această failfîcilie e împărţită în 3 triburi: 1- Bovideele, 2- Ovideele, 3-Antilopi-deele.
   CAVITATE. - Med. Vet. - Spaţiu limitat de arcuri osoase, prinse între ele prin muşchi,
                      Figr. 1075.— DELIMITAREA CAVITĂŢILOR ABDOMINALE ei TORACICE.
 sau format numai de muşchi laţi. Astfel este cavitatea toracică, limitată pe laturi de coaste unite între ele prin muşchii intercostali, în sus de coloana vertebrală, în jos de stern şi îna-
 poi de diafragmă, care separă cavitatea toracică de cea abdominală. In această cavitate sunt adăpostite organele aparatului respirator
 - pulmonii - şi organul central al aparatului circulator - cordul.
   Cavitatea abdominală este limitată în sus de coloana vertebrală, înapoi de diafragmă iar pe de lături şi jos de .muşchii abdominali. In această cavitate sunt adăpostite organele digestivă şi umiare. - Fig. 1075.
   Cavitatea pelviană. Este formată din osul bazinului, de sacrum şi de ligamente. !n ca sunt adăpostite organele genitale şi Cele de reproducţie.                         V. Gh.
   CĂZĂCESC. - Zoot. - Rasă de cai crescută de triburile cazace în regiunea Donului din Rusia, de aceia mai este cunoscut si sub numele de cal de Don. - v. Rusia, creşterea cailor.
   CAZAN. - sin. căldare. Vas mare, în general de foximă cilindrica, întrebuinţat pentru diferite scopuri. C. sunt deschise la un capăt cazanele pentru spălat, preparat brânzeturi, marmelade, etc. sau închise la ambele capete. Acestea din urmă se întrebuinţează în indus-tria chimică, etc.
   Confecţionarea c. de dimensiuni mai mici se face prin turnare, forjare sau presare. C. mari se fac prin niţuirea sau ¿udarea bucăţilor de tablă, de fier sau cupru în cele mai multe cazuri.
   Căldarea cu vapori. Aparat pentru producerea vaporilor cu presiunea mai mare, în special pentru maşina cu vapori. Se compune dintr*un vas de fier sau oţel, închis, care poate fi încălzit. Cazanul în parte este umplut cu apă. In agricultură este în special cunoscut cazanul de locomotibilă. - Fig. 1076
Figr. 1076 — OAZAN de locomotivă.
 arată secţiunea longitudinală şi transversală prinitr’o căldare de locomotivă, tip normal, cu cutia de foc prizmatică.           A. Cherd.
   CAZEOS. - Med. Vet. - Categorie de necroză - ţesut mort - asemănătoare ca înfăţişare şi consistenţă cu caşul. Astfel este necroza cazeoasă din focarele de tuberculoasă.
erata
Pac. rândul coL
  în loc de
  a se citi
  7    13   de sus II creţiunile
  9       5 de  sus  I intus
  10      1 de  jos II puois
  16   13   de  sus II absintum
  16   22   de  jos II 618
  21   27   de sus II chondodrendron
  27     12 de  sus II de la
  27      1 de  jos II Euphorbiacelor
  29      1 de  jos  I Ganoizlor
  29     26 de  sus II snonimă
  29      5 de  jos II Choetopleurs
  35      2 de  jos  I acidul oţelului
  39              3 de sus II ACHILAMIDĂ
  40   6 şi 7 de sus I corp simplu cu oxigenul
  41      7 de  jos  I phenophtaleină
  41      1 de  sus II 10 am2
41  1 2 de sus      II   10 om2                               
42         1 de sus I    phenophtaleină                       
42         6 de sus I    Renonculaceelor                      
51  18 de sus       II   
52         3 de jos II                            schisturile 
55  24 de j os      II   ACTINOMORAF                          
55  24 de j os      I morhpe                                  
56  1 8 şi 1 9 de sus I  dezvoltat de Fe II O                 
58         9 de jos II   zii şi la încărcare şi la descărcare 
                         rămân de                             
58  12 de jos       II                             electrozul 
59  27 de sus       I    voltametrul                          
60         1 de sus II                               apa mare 
64         8 de sus I    vârluga                              
64  1 0 de jos      1    emeferidele                          
68        8 de j os II                             stfilococi 
72  33 de jos       II   Tânăr                                
72  27 de jos       II      ADULAR. - Min. - Varietate de or- 
                                                     toză. v. 
74  sub Fig. 1 1 4                                  Afgocerus 
76  32 de sus       I                              incelulare 
76  40 de sus       I                               se posedă 
79  12 de sus       I    cauza căilor                         
84  15 de j os      I    A. heteracantha                      
89  sub Fig. 1 29   II   Aglossa pingunialis                  
92  22 de jos       I    se va şterge complet.                
92  23 de j os      I     brută sau primară, mai avem: silvi¬ 
                         cultura în                           
92  3 de jos        II   stegăriş                             
95  9 de jos        II   DECUMANTES                           
129 2 sub Fig. 183  II                             ellpsoidus 
137 26 de sus       11   arta populară                        
151 10 de sus       II                             a se vedea 
 secreţiunile
 inter
 pubis
 absinthium
 C16
 chondodendron
 de
 Euphorbiaceelor
 Ganoizilor
 sinonimă
 Choetopleures
 oţetul
 ACHLAMIDĂ
 radical electro-negativ cu hidrogenul phenolphtaleină
 1 0 cm8
 1 0 cm3
 phenolphtaleină
 Ranunculaceelor
 sisturile
 ACTINOMORF
 morphe
 însemnat de Fe O circuitul exterior. In interiorul electro-electrodul voltmetrul apa de mare svârluga efemeridele stafilococi
 Ajuns la desvoltarea deplină a creşterii
 ADUNAT - Cuvânt întrebuinţat în unele Aegocerus intercelulare ce posedă cauza lipsei căilor A. heterocantha Aglossa pinguinalis
 2. Fâneţe - sunt terenuri agricole ce se în-stejăriş
 DECUMATES
 ellipsoidus industria casnică fig. 211.
ERATĂ
 718
  Pag.
  rândul
  col.
  în loc de
  a se citi
  154    12 de jos 1
  154    13 de jos I
  163 2 sub Fig. 227 I
  163  1 subFig. 230 II
  164       5 de  sus   I
  164       5 de  sus   I
  165  1 subFig.234 I
  168      25 de  sus   1
  168      26 de  sus   1
  168       1 de  jos  II
  168       1 de  jos  II
  169       2 de  sus  II
  170       6 de  jos  II
  173       2 de  jos   I
  173      14 de  jos  II
  173       4 de  jos  II
  174       7 de  sus  II
  175  1 subFig.248 II
  177      10 de  jos   1
  178       3 de  sus   I
  1 78      5 de  sus  II
  1 90 1 subFig. 281 II 190      18 de  jos II
  190      16 de  jos II
  190      13 de  jos  II
  191      17 de  jos   I
  195     1 1 de  sus  II
  197      12 de  sus   I
  198  1 subFig.286 I
  200       2 de  jos   I
  201      16 de  jos   I
  202     "Ï1 de  jos   I
  207      14 de  jos   1
  220      14 de  sus  II
  221       9 de  jos   I
  221      16 de  jos  II
  222  2 subFig. 313 II
  226      Î3 de  sus   I
  229      21 de  jos   1
  231      23 de  jos  II
  235 7 sub Fig. 329 I 242      16 de  sus  I
  248      4 de sus II
  249     1 7 de  jos
  250     1 1 de  sus
  253     1 1 de  jos
  255 Colontitlu 255     8 de jos
  epioscordon
  industrială a vaniliei
  cp 1 şi 2
  rampră
  trânt
  (Fig. 14)
  bilioane
  bilion
  Fig. 238
  bilioane
  tae
  cu
  cupla
  cupolă
  cupolă
  Araohis hipcgaea
  sericate
  Gentianeceae
  este
  ¡Hâtiv
  Ble
  dn
  Hâtiv
  •>
  începe producţi Havani 1212 Noe
  Kust-Siberia Orientală -
 ephioscorodon
 toamnă cep 1 şi 2 ramură vânt
 Legătura altoiului, biloane
  bilon
  Fig. 239
  biloane
  cupula
  cupulâ
  cupula
  Arachis hypogaea seriate
  Gentianaceae
  uscate
  Hâtif
  Blé
  din
  Hâtif
 producţie Hatvani 1212 Noé
 se ocupa
                              II
                              I
                              II II
  256 1 subFig. 357 I
                              I
                              II II I I I
  257
  261
  284
  286
  287
  292
  295
   7 de sus 2 de jos 1 2 de sus
   15   de sus 27 de sus
   7 de sus
   16   de jos —
                                            cu ame-Gentel rosso
  grâul
  fecundaţie - v. şi
  200 Amidonul lor s sunt 2. merodomul Plathelmite cele bă-se va lua pe corală; cca. mii. de lumină şi fină din care rGeometidae fam. Compozitae AANTHER - ANTHONOMUS
  cu rosrul
  AUTHONOMUŞ POMORUM
                                           Claeosporium
  Scrofulariceelor şi poraltoi sop răngii sau ivi brune Arachis hypogea (P04)2 Ca»
 295      16  de     jos —      4 H02
 308      20  de    jos II    A Bauri
 316      22  de     jos I   Tulburre în
 Gentil rosso
 grânele
 fecundaţiei - v. şi 200 Amidonul lor şi sunt 2. mezodermul Plathel minte ce le bă-se vor lua pe corolă; cca. 41/2 mii. de semilumină. şi fină; din fructe Geometride fam. Compositae.
 ANTHERĂ . ANTHONOMUS
 cu rostrul
 ANTHONOMUS POMORUM
 Glaeosporium
 Scrophulariaceelor şi portaltoi sp o răngii sau ivi brume Arachis hypogaea (P0O2 Ca3 Insolubil
 4 H2O A. Baueri
 Tulburare în
 719
ERATĂ
Pagr.       rândul col.                în loc de                             a se citi               
319   28 de sus      I   cronice: 3 n                          cronice: în                           
319   32 de sus      I   enfizem pul-                          emfizem pul-                          
322   14 de sus      I   truberiform-cărnos                    tuberiform-cărnos                     
324   1 4 de sus     11  sporium carpofelum                    sporium carpophilum                   
324   32 de jos      II  sau un editata                        sau mediata                           
332   1 de sus       11  Egus asinus                           Equus asinus                          
335   Fig. 445       I   Asalament                             Asolament                             
341   1 de jos       11  Păducheel din                         Păduchele din                         
352   15 de sus      I   Athamanta ameum                       Athamanta meum                        
354   2 de sus       I   le grăsime                            de grăsime                            
357   24 de sus      I   , blobulos,                           , globulos,                           
366   30 de jos      11  , hidraminos, etc.                    , hidramnios, etc.                    
366   25 de jos      II  ierba cu                              -, iarbă cu                           
368   16 de jos      I   în boxid de                           în bioxid de                          
369   1 de sus       I   BAAGIRC                               BAARGIC                               
369   2 de jos       II  sau cârceagui-                        sau cârceagul -                       
376   5 de sus       I   ge o mărime \x superioară de 1 -4 ?i    ge o mărime superioară de 1-4 şi    
377   13 de jos      II  tificială de                          tificiale de                          
378   9 de sus       1    I. Coccaceae, cu genurile microco-   II. Bacteriaceae, cu                  
                         cus, sta-                             genurile bacterium, ba-               
378   10 de sus      I   şi pseudoimas                         şi pseudomonas                        
385   8 de sus       II  --- Zoot. ---                         - Med. Vet. -                         
387   14 de jos      11 Balanţe                                Balanţele                             
389   28 de sus      II  stratul exterior cătu                 către                                 
410   13 de sus      11  cutii vidi                            cutii Vidi                            
413   13 de sus      11  'pe ba-                               ai acestor                            
416   19 de j os     II  mai puţin                             mult mai                              
418   2 de sus       II  ampilexicaule                         amplexicaule                          
422   18 de sus      I   dar aureolat                          dar areolat                           
424   7 de jos       I   ambele seze                           ambele sexe                           
425   6 de jos       I   1 5 0 şcol                            150 şcoli                             
425   4 de jos       11  Seambre                               Sambre                                
431   4 de jos       11  gradul se                             gradul de                             
434   1 1 de jos     1   50 gr.                                50 kgr.                               
441   12-11 dejos    II  coenzimoasă                           coenzimă                              
449   22’ de jos     I   BIBERENIL                             BIBERNIL                              
449   22 de jos      1   Posterium                             Poterium                              
454   1 4 de sus     I Fig. 622                                Fig. 632                              
454   1-2 de jos     I   penatipatit                           penatipartit                          
459 1 sub Fig. 642 II    - şvabu -                             - şvabul -                            
461   1 6 de jos     I   cantagiositate                        conta giositate                       
461   7 de sus       II  purecilor                             purceilor                             
461   14 de j os     II BOŞAELE POPII                          BOAŞELE POPII                         
464   28 de sus      I   Rhododendrom                          Rhododendron                          
464   4 de jos       I   grideiului                            grindeiului                           
465         1 de sus I   adb omínale                           abdominale                            
483   25 de sus      II  Cornaivin                             Cornevin                              
485   26-27 desus    11  sa-vane                               sai-vane                              
487   2 de sus       II ale paritalelor                        ale parietalelor                      
487   3 de jos       II  Anamista cocculus                     Anamirta cocculus                     
487         4 de jos 11  - măcladul                            - masladul                            
491   2 de sus       I   Lucus variegata                       Lusus variegata                       
491   32 de jos      I Pestalozia Hartigii                     Pestalozzia Hartigii                  
491   28 de jos      I   Puccinastrum                          Pucciniastrum                         
491   2 7-2 6 de jos ► I Cary-pophyllacearum                   Cary-ophyllacearum                    
491   22 de jos      I racila mătura vrăjitoarelor                racila şi mătura vrăjitoarelor     
493   28 de jos      II  Conchinchina                          Cochinchina                           
495   24 de jos      II  - v. aparetură                        - v. aparatură                        
500   2 şi 1 dejos   I   în calitate suficientă; pentru a pro¬ în cantitate suficientă pentru a pro¬ 
                         duce coagularea se pune                     duce coagularea; se pune        
501   28 de jos      II  R. argilis                            R. agilis                             
ERATĂ
 720
  Pag. rândul
  col.
  în loc de
  a se citi
  504 504 506 2 509
  511
  512 515 517 530 530
  530
  531
  532
  533
  534
  535 560 560 560 562 570 570 576 581 615 617
  34 de jos 1 2 de sus II sub Fig. 71 4 II 12-11 de jos II
   16 de sus 3 de j os 1 sub Fig.
   1 9 de jos
   1  de sus 6 de sus
   1 7 de sus 1 1 de jos
   2  de jos 9 de jos
   1  de jos
   2  de sus
   25 de jos 24 de jos 23 de jos 18 de jos Colontitlu 22 de sus 2 de jos 1 de jos 6 de jos
  broncholele bronco-pneumoniile Phlox Drumondi se-lecţiune cu             •
  Creşte pe sunt cotate anual
  Fig. 721
  Campaccitatea
  B. ferox Gm. - v. uliu mare
  alcoolului butilic
  butriaţi
  petaliode
  Bruxus
  Decambre
  din Pegu
  după 1918
  MezoHippul
  Paleotherum
                 Eq. Przewalsqy
                                                                                    CALAMAGOSTRIS II CALAMAGOSTRIS
             I  şănţuleţ în lung -I 0.80 - 0.12 m.
             II canal, podurile
 9-11 de jos I colectoarelor construite în zidării sau beton pe traseul, corpul aproape triunghiula»* eteritele acute cesile,
  637     13   de  jos  I
  649     14   de  sus II
  651     12   de  sus II
 bronchiolele broncho-pneumoniile Phlox Drumondii se-lecţiune şi încrucişare cu Creşte în sunt votate anual
 Fig. 724 Compactitatea
 alcoolului butiric
 butiraţi
 petaloide
 Buxus
 Dechambre
 din Peru .
 înainte de 1918
 Mesohippul
 Paleotherium
       91
 Eq. Przewalsky
 CALAMAGROSTIS
 CALAMAGROSTIS
 şănţuleţ lung-0.12—0.80 m. canal. Podurile
 f'onstuit în zidării sau beton traseul colectoarelor, capul aproape triunghiular, enteritele acute sesile,
  pe
AGRICULTURA
 94
Fig. .31. — AGRICULTURA.
ajuns la ideea să imite ceeace a văzut că face natura dela sine.
   înarmată deci cu un fel de otic - goabs-tock cu care se ajută la scoaterea rădăcinilor, femeea secondată şi de copii, făceau în locuri adăpostite şi ferite în apropierea locuinţelor, găuri în pământ, în cari puneau rădăcinile plantelor adunate din alte părţi, precum şi seminţe, cari după un timp rodeau. Această sădire primitivă constituie de fapt originea agriculturii şi cu drept cuvânt trebuie să recunoaştem femeea ca născocitoare a agriculturii şi a uneltelor agricole.
   Prin agricultură omul în evoluţia lui se ridică pe prima treaptă a civilizaţiunii ; iar civilizaţiunea înseamnă ridicarea omului din starea animală, instinctivă şi născocirea mijloacelor tot mai perfecţionate pentru ameliorarea traiului său. In adevăr, prin agricultură omul încetează de a fi deprădător al bu-
nurilor naturii şi prin acumulare de experienţe seculare, transmise în lungul şir al ge-neraţiunilor, caută tot mai mult să forţeze natura, cu deosebire solul şi plantele, ca a-măsurat împrejurărilor pe cari ajunge să ie stăpânească mai mult sau mai puţin, să producă ceeace omul voeste şi unde voieşte. Şi. după ce a ajuns să cunoască tainele produc-ţiunii agricole determinate de manifestările variate ale forţelor biologice, omul se emancipează de sub tutela riguroasă a naturii, practicând agricultura după capacitatea lui personală ce se manifestă prin:             voinţă,
ştiinţă şi putinţă.
   Cu cât aceste elemente constitutive ale capacităţii personale în acelaş mediu sunt mai potenţate, cu atât A este mai înaintată pe treptele progresului. Progresul în A însă poate fi privit din două puncte de vedere : technic şi economic. Progresul technic constă
 115
 ALBINA
pâ legende asemănătoare ale poporului român pare că ele fuseseră bine cuvântate de D-zeu să facă miere în următoarea împrejurare, care după naraţiunea culeasă din Vâlcea (Haşdeu) aduce pe departe cu binecuvântarea lui Joe. „La început când D-zeu a făcut lu mea, a făcut întâi cerul şi pe urmă pământul. Dar când a făcut pământul a avut de ajutor pe ariciu. Dumnezeu a desfăşurat aţa de pe un ghem cât era tancu cerului şi pe urmă a dat p,hemul ariciului. Ariciul şiret, vrând să facă pe Dumnezeu să greşească, când vedea că D-zeu se apropie de el cu zidirea pământului, * desfăşura câte puţină, câte puţină aţă de pe ghem, aşa că tocmai la urmă când Dumnezeu a văzut că pământul este mai mare decât cerul, a priceput că ariciul i-a stricat tancul. Atunci a-riciul a fugit şi s’a pitulat în iarbă. D-zeu după ce s’a gândit şi s’a răsgândit şi n'a aflat nici un mijloc ca să facă pământul să nu fie mai mare decât cerul, a trimis albina ca să caute pe ariciu şi să-l întrebe. Albina găsind pe ariciu l-a întrebat, dar el a zis că nu ştie şi nu vrea să spună. Albina şi ea şi-reată, s’a prefăcut că pleacă; ea însă de-părtându-se puţin s’a ascuns într’o floare. Ariciul crezâiîdu-se singur a zis: hei, nu se pricepe şi D-zeu atâta lucru! să ia pământul în mâini, de marg'ni, şi să-l strângă şi aşa o să facă munţi, văi şi dealuri. Cum aude albina aceasta, sboară din floare fi ariciul au-zinc’-o i-a zis: Ei! aici ai fost hoaţo! mânca-ţi-ar ce nu ?e mănâncă cine te-a trimis... şi de atunci D-zeu a bine-cuvântat albina să facă miere”.
    O legendă relatată de Drosini, asemănătoare cu legenda în care Joe a transformat albinele din negre în galbene-aurii este aceea ce există în tradiţia populară că albina la început a fost albă — şi de aceea i s’a zis albină — numai că coloarea ei s’a schimbat în următoarea împrejurare:       „Dumnezeu a
 consultat pe dracu dacă trebue să creieze un singur soare sau mai mulţi. Acesta însă s a gândit că, cu lumina mai multor sori se vor face mai învederate vicleniile lui, ba încă şi flăcările tartarului vor păli; a răspuns deci că nu e trebuinţă de mai mulţi sori. Dar pe când el judeca aşa în el, albina care şedea pe capul lui în acel moment i-a înţeles gândul imediat, şi a sburat ca să vestească pe Dumnezeu. Dracul prinzând de veste a aruncat asupra ei flacăra şi i-a pârlit aripile şi de atunci ea a căpătat coloarea focului”.
    Legenda românească a clădirii mânăstirii-albe (Densuşanu:      Dacia preistorică, pag.
 113), care se aseamănă mult cu alte legende ale poporului italian, german şi cu aceea raportată de Pausania în clădirea din ceară de către albine a templului dela Delfi, este iarăşi o dovadă de vechimea cunoaşterii albinelor noastre.
    Reproducerea albinelor pe monezi pentru‘a
 reprezenta mun. a şi bogăţia popoarelor este iarăşi o dovadă de aprecierea calităţilor insectelor de care ne ocupăm. - Fig. 1 60.
   Toate aceste legende şi numeroase altele au răsărit în mintea poporului nostru şi a tuturor popoarelor care în timpurile străvechi, cu cultura rudimentară din acele vremuri nu puteau pătrunde în acel mister al partheno-
 CLIŞEU Dr. BEGNESCU
                            Fig. 160. — Albinele în mod simbolic figurau pe monedele trecutului îndepărtat pentru a însemna hărnicia ori abundenta.
genezii, care azi explică atât de c’ar modul de generare al albinelor, şi dominaţi de misticism erau înclinaţi a crede fără a cerceta în supranaturalul care a împiedicat mult timp progresul civilizaţiei.
   Găsirea în râurile din Ardeal de faguri pe* trificaţi este o dovadă că albinele existau în ţinuturile noastre tot aşa de bine organizate în viaţa lor biologică încă din timpuri imemorabile si desigur că mierea albinelor a fost hrana de predilecţie a depărtaţilor noştri
ALDEHYDE-ALEE
 134
 tura cu care se cinstesc cei ce iau parte la încheierea unui târg, a unei învoeli sau în vederea unui câştig.
   ALDEHYDE. - Chim. - Se numesc astfel primii produşi de oxidaţie ai unui alcool primar - v. Alcool. - Exemple:  oxidarea al-
 coolului ordinar sau alcool ethylic dă naştere la început aldetiydei acetice; când oxidarea e completă, acidului acetic^ oxidarea alcoolului metilic dă ca produs prim aldehyda for-mică, apoi acidul formic dacă oxidaţia e completă. Intr’un cuvânt, fiecărui alcool primar îi corespunde ca prim produs de oxidaţie o alcehydă, apoi în al doilea rând un acid.
   Aldejiydele se găsesc şi în natură: esenţa de muşeţel, de scorţişoară sau sub formă de glucosizi, de ex., în migdalele amare. Sunt corpuri foarte volatile şi uşor oxidabile; amalgamul de sodiu le transformă în alcooli în prezenţa apei. Descompun soluţiunile a-moniacale de argint, reducând argintul, ceace face să fie întrebuinţate le argintarea sticlei.
   —     Prot. PI. ' Aldehida formică sau for-malina este întrebuinţată în combaterea unor paraziţi vegetali, v. fungicide.
   ALDERNEY. Rasa. - Zoot. - Rasă bovină din insulele engleze Jersey şi Guernesey, din marea Mânecei. - v. Jersey-Rasa.
   ALDROVANDIA. - Bot. - Gen de plante din familia Droseraceelor, cuprinzând o singură specie: A. vesiculosa. - Figura 189. -
 Plantă acvatică, înotătoa- f re, erbacee, glajbră, cu f\ tulpina simplă sau divizată; frunzele sunt vertici-late, florile axilare, fără K bractee. FructuTe o capsulă globuloasă cu seminţe numeroase. Are o arie foarte întinsă. O găsim şi în delta Dunării.
   ALEATICO. - Vitic. -
 Varietate de struguri originară din Piemont şi Toscana - Italia - cunoscută însă sub denumirea de Lacrima Christi, Lacrima di Neapoli. Are două subvarietăţi, una cu struguri negri, alta cu struguri albi. Cea cu struguri negri este mai a-preciată pentru fineţea
                                                  ALDEOVANDIA gustului de Muscatt (tă-AESICULOSA. mâios). Cultivată atât ca struguri de masă cât şi pentru producţia celui mai fin liqueur din provincia Toscana.
                                     I. T.
   ALECTOROLOPHUS ALPINUS. - Bot. -
Sin. Rhinanthus alpinus, Numirea ştiinţifică a plantei clocotici. - v. ac.
   ALEE. Două rânduri de pomi, arbori sau s*au arbuşti, plantaţi în rânduri paralele pe mărginele unui drum ce străbate un parc, o grădină, livadă, vie sau pajişte. - Fig. 190 -191. - Sub numele de ,,alee“ se cunosc şi plantaţiile de pe marginile unei şosele, pe porţiunile ce servesc de promenadă; în ca-
Fig:. 190. — Alee pe timp de iarnă.
zurile acestea avem alei duble, câte una pe fiecare margine a şoselei.
   Aleele trebue să fie rezistente; niciodată n\j trebue să facem gropi sau să lucrăm terenul ce-1 ocupă. Dinpotrivă, trebue să consolidăm pământul aducând pietriş sau nisip şi să formăm astfel o şosea destul de ridicată la mijloc — 4-5 cm. — pentru a împiedica băltire«! apei, mai ales în terenurile umede.
—   Nisipul este luat uşor, în aleele gră-dinei de legume, de ploi sau de apisTcu care se udă, şi, astfel, se uşurează creşterea ierburilor vătămătoare.
   Intr’o grădină de legume, aleele servesc la împărţirea terenului în tarlale, pentru culturi deosebite. Aleele principale pot fi largi până la 1,25 m., ceiace permite ţrecerea căruţelor, iar cele secundare, cari întretae aleele principale, e deajuns să aibă 60 cm., ca un om cu roaba să poată trece pe ele nestânjenit. - Fig. 194.
   In fig. 195 dăm detaliile de întocmire a unei alei.
   Pentru a împiedeca stricarea marginilor
ALIZAROL-ALIZEE
 152
cen. Înainte se extrăgea din Rubia tinctorum. v. ac.
   ALIZAROL. Este o soluţie saturată de ali-zarină în alcool de 68%.
   Alizarolul se întrebuinţează în lăptării pentru recunoaşterea acidităţii laptelui. Laptele normal dă cu alizarol - părţi egale - culoarea cărnii. Laptele acic^Lfiat dă culori de la roşu spre galben. Laptele alcalin, provenit
Fig. 212.— Allantus scrofulariae.
 de la vaci cu mamite, sau căruia i s’a adăo-gat substanţele alcaline cu scopul de a neutraliza aciditatea, dă cu alizarol culoarea roş-vicletă.
   ALIZEE. - Meteor. - Vânturi constante
 tor, liniile izobare din această regiune a pământului se deformează şi avem la suprafaţa solului un minimum de presiune fâţă de regiunile învecinate de la Nord şi Sud, şi un maximum de presiune, în regiunile înalte ale atmosferei. Minimul de presiune dela suprafaţa solului va provoca scurgerea aerului rece din regiunile învecinate; astfel rezultă vânturile alizee.
   Din cauza rotaţiunei pământului, aceşti curenţi în loc să aibă direcţiunea nord-sud, sunt deviaţi puţin către dreapta; . motivele sunt următoarele: punctele de pe pământ se mişcă de la stânga spre dreapta cu o viteză cu mult mai mare decât particulele de aer transportate de vânt. Din această cauză, masele de aer rămân îndărăt în raport cu a-cele puncte şi par a se mişca într’un sens invers mişcărei diurne a pământului, deci dela dreapta spre stânga. Vântul alizat din emisferul boreal va sufla deci de la NE către SW, iar cel din emisferul austral de la SE către NW.
   Contra-alizeele siint produse de maximumul de presiune din regiunile superioare ale atmosferei intertropicale. Vom avea deci un curent cald de la ecuator spre poli, ce se poate pune în evidenţă prin mişcarea norilor Cirus, cari în emisferul nord se dirijează către NE.
Fig. 213. — VACI ALLGAU, dela ferma Pitaru-Dâmbovita. la păşune. Col. Insp. G-ral Comârzan
cauzate de diferenţa de presiune, datorită diferenţei de temperatură a aerului de la equator şi poli, care este aproximativ de 33°. Din cauza temperaturii ridicate de la equa-
   Contra-alizeele din emisfera boreală, tot din cauza rotaţiunei pământului, suflă dela SW. la NE, pe când cele din emisfera australă dela NW la SE.
ALNUN
174
      Alunul se înmulţeşte prin fructe şi prin butaşi.
      Pentru a înmulţi alunul din seminţe, tre-bue să alegem mai întâiu alunele cele mai coapte. Ele se coc prin Septembrie-Octom-brie.
      După aceia le stratificăm de cu iarnă în-tr’o cutie, în nisip; primăvara, pe la începutul lui Martie, le semănăm în straturi cu o distanţă de 30 cm. între rânduri şi de 20 cm. între fire. In anul al doilea luăm alunii arbuşti, dacă ei s au desvoltat bine şi îi plantăm la locul definitiv; dacă nu, îi lăsăm până în anul al treilea. Distanţa la care se plantează este 3-4 metri între ei şi de 5-6 m. între rânduri, având grijă să tăiem toate ramurile, lăsându-le de 15-20 cm.
      Prin butaşi înmulţirea alunului se face astfel: se taie butaşii şi se pun în răzoare de 1.30 m. lăţime, punându-se 3 rânduri de butaşi pe răzor, cu distanţa între fire de 20-30 cm. Butaşii puşi până în anul al doilea dau o mulţime de rădăcini. In primăvara a treia sau chiar toamna, vom alege butaşii cu rădăcini frumoase şi îi vom putea planta la locul definitiv.
      Fructificarea începe după 4-5 ani; însă cea mai mare producţie alunul o dă când ajunge la 20-25 ani. După ce alunii au fost plantaţi la locul definitiv, vom căuta să-ii săpăm puţin la rădăcină în fiecare an şi să-i retezăm lăstarii tineri, lăsând între 4-5 ramuri.
      Prin luna Septembrie- Octombrie, când ar lunele sau copt, se procedează la recoltare. Acum cupula herbacee îşi schimbă culoarea, devenind mai închisă şi lăsând aluna să se deslipească uşor. După ce le-am cules, le aşezăm în poduri, în straturi subţiri. După 2-3 zile le întoarcem cu lopata. Dacă nu toate alunele şi-au lepădat cupulele, după 2-3 săptămâni le frecăm între palme şi îşi o vor lăsa cu uşurinţă; după această operaţiune le alegem şi le aşezăm într’un loc uscat şi umbros.
                                                         Alunii se întrebuinţează ca bordură la grupările de stejar sau de fagi în parcuri, ca / grupări singure formând boschete şi pe marginea lacurilor, livezilor, ca o perdea apărătoare.
      Lemnul alunului are o culoare roşiatică-^ albă. Lemn fin, puţin durabil şi foarte flexibil, se întrebuinţează la împletitul gardurilor, chioşcurilor, mobilelor de grădină şi po-deţurilor ornamentale. Din lemnul bătrân se fac bastoane. Cărbunii de alun se întrebuinţează la fabricarea prafului de puşcă. r~ ^ Fructele se întrebuinţează la facerea prăjiturilor şi a tortelor. Din ele se scoate şi un ulei fin, ce se întrebuinţează în farmacie şi parfumerie.
      Varietăţi. Alunul cultivându-se din timpurile vechi, are o mulţime de varietăţi. Cele
mai de preţ varietăţi se găsesc în Spania, Franţa şi Anglia.
    O varietate ce creşte la noi este Corylu® ave 11 an a: se deosebeşte de celelalte pentru că are fructul de formă lunguiaţă, având cupula tubulară, mai lungă ca fructul. La această vairetate cupola este dinţată adânc, iar coaja fructului mai subţire ca la alte varietăti. -
Fig. 246.
                                  Fig1. 246. — Ramură de Alun. — Corilus avellana.
   Altă varietate este Corylus collurna, sin, C. tubulosa. v. Alun turcesc.
   O varietate din sudul Franţei este Aveli-nele; are fructul mare, aproape rotund. Mai sunt varietăţile Filbert-Frizzled, cu fructul lungueţ, foarte mare; Profilic Cob, cu fructul ca şi Frizzled, însă coacerea fructelor e mai târzie, dar este de o calitate mai bună.
   Inamici. Duşmanii alunului sunt: Veveriţa-Sciurus vulgaris - care strânge alunele când sunt coapte, depozitându-le în adevărate magazii prin scorburile copacilor, prin culcuşurile pe unde le uită sau nu le mai găseşte. La fel cu veveriţa face şi Hârciogul - Crice-tus frumentarius; Alunarul - Myoxus avella-narius, şoarecele de pădure-Mus silvaticus, -porcul salbatec - Sus scrofa, care caută alunele pentru hrană.
   Dintre păsări avem din familia Corvideelor: Alunarul-Nucifraga caryocatactes.
AMELIORARE
198
 sit grâul Carman ameliorat la Magyarovar şi linii superioare obţinute la Hatvani, cari au o producţie mare şi sunt rezistente la cădere şi la rugină.
   Cele mai răspândite în cultura mare sunt grânele: Hatvani 1212, Hatvani 1119. Dintre acestea, linia 1212 este mai bună şi din
 experienţele comparative făcute la noi, pare a fi grâul cel mai potrivit pentru Transilvania. In 1918, s’a început şi ameliorarea ovăzului, aducându-se material dela Institutul de la Magyoarovar. - Fig. 286.
   Astăzi avem în cultură, ovăzul Hatvani 3 şi Hatvani 11, oveze cari pot concura, ca producţie, cu cele mai bune obţinute până acum.
   La orz s’au remarcat liniile 43, 112, 129 şi 178.
   Atât la ovăz, cât şi la orz, s’au folosit a~ celeaşi metode de ameliorare ca şi la grâu.
   La cartof s’a obţinut soiurile: Răkoczi, Boseges, Ertragriche, etc. Pe lângă aceste plante, se ameliorează: sfecla de zahăr şi de nutreţ, bobul, porumbul, fasolea, ceapa, etc.
   IV.     Ferma de ameliorare Contele de Esz-terhazy, are circa 12.000 jugăre şi este si-
 tuată într’o regiune cu precipitaţiuni atmosferice foarte variate, între 400—700 m/m anual.
   Lucrările de ameliorare au început în a-nul 1910.
   In ameliorarea cerealelor, se foloseşte, atât izolarea de linii pure, cât şi metoda încrucişărilor. Aci s’a obţinut grâul de toamnă de Eszterhăzy, care s’a încercat şi în culturile comparative din Transilvania. A fost însă bătut de grânele produse la Hatvani. Deasemenea, la ovăz, s’a creiat ovăzul Esz-terhâzy alb.
   V.     Staţiunea de ameliorare dela Arpădha-lom, a luat fiinţă încă în anul 1906, pe moşia contelui Berthold, fiind condusă de către E. Szekacs.
                                                             La început s’a folosit metoda liniilor pure. După 8 ani dela înfiinţarea staţiunei, s’a pus în comerţ următoarele grâne: Szekacs
Fig. 287. — Grâu Szekâcs 17.
 No. 1, 266, 19 şi 1242. Astăzi este răspândită linia 17, care se găseşte şi în culturile comparative, organizate de Staţiunea de A-meliorare din Cluj. - Fig. 287.
   In urma rezultatelor frumoase, obţinute de către Szekacs în 1917, ea fiinţă „Societa-
AMELIORARE
 206
 ovăs, deasemenea, o serie întreagă de linii se găsesc în studiu. La porumb, se ameliorează: p. Dinte de Cal. La această fermă s’a început şi ameliorarea lucrenei, inului şi cânepei.
   c)     Ferma Potur-Hamangia, se ocupă cu a-meliorarea grâului de toamnă şi de primăvară, orzului, ovăzului şi porumbului. Media anuală a precipitaţiunilor atmosferice la fermă, este de 350 mm. Deci se caută ca plantele ameliorate, să fie rezistente şi la secetă. Şi aci ca şi la celelalte 2 ferme, s’a izolat un număr destul de mare de linii. La porumb se ameliorează Dinte de Cal după metoda un ştiulete pe rând.
   d)     Ferma Petroşani, începe ameliorarea grâului în anul 1923 cu material, care, parte provine dela staţiunea agronomică, iar mare parte din regiune. In present, la această fermă se găsesc un număr destul de mare de linii, care se studiază în culturi comparative.
   Ferma Petroşani se ocupă şi cu ameliorarea orzului, ovăsului şi porumbului. Se selecţionează porumbul Dinte de Cal, după metoda un ştiulete pe rând, reuşindu-se a se creia, prin selecţiune, porumbul „Dinte de Cal de Petroşani“, care este destul de uniform, însă cam tardiv,
   Metoda de ameliorare la aceste ferme este a alegerei individuale, folosind materialul din regiune.
   Semănatul plantelor elite se face la distanţa de 7,5/13 cm., bob cu bob, cu ajutorul unei scânduri găurite sau mai bine zis a unei platforme, care are o suprafaţă de 2 mp. Din fiecare plantă elită se însămânţează 120 de boabe.
   In fiecare gaură a sciândurei, se apasă cu un marcator şi se pune câte un bob. După ce s’a complectat toată scândura, se aruncă pământ deasupra, i se astupă bine găurile şi apoi scândura se mută mai departe. Familiile se grupează în straturi şi după fiecare a patra sau a cincea familie, se seamănă soiul martor sau standard. Intre fiecare familie se seamănă câte 2 rânduri din plantă despărţitoare, de obicei secară, pentru grâu, orz pentru ovăs şi ovăs pentru orz.
   Semănatul în anul al doilea, se face ca şi semănatul familiilor, numai ciă mărimea parcelelor este mai mare şi se face 2-4 repetiţii, după cantitatea de boabe disponibile. De }ur împrejurul stratului se seamănă câte
4  rânduri protectoare, pentru a se înlătura influenţa marginei.
   In Transilvania, avem staţiunile următoare:
   1) Staţiunea de ameliorare S. A. Sâ-mânţa-Cenad, jud. Timiş situată într’o regiune semi umedă, administrată de societa~ tea anonimă „Sămânţa“ înfiinţată în 1921, cu sediul în.Bucureşti, având încă 2 staţiuni: la Urlătoarea-llfov şi Călugăreni-Roman.
   Cenadul s’a ocupat cu ameliorarea grâu-
lui, orzului, ovăsului, rapiţei, mazărei, sfeclei furajere şi porumbului. Metoda folosită, a fost aceea a liniilor pure şi a încrucişărilor, A reuşit să pună în comerţ sămânţă ameliorată de grâu, ovăs, orz de toamnă, sfeclă furajeră şi porumb.
Fig. 296. — CENAD 117.
   Dintre grâne cele mai bune sunt: a) Cenad B, z. 7, caracterizat printr’un spic alb, de înălţime mijlocie, destul de precoce şi destul de productiv, jl-a luat însă locul b) Cenad 117 extras din grâul Banat. Are spicul de culoare albă, de lungime 8.243 cm, Este un soi productiv şi de calitate superioară, Are boabele uniforme, având în mijlociu: lungimea de 62 mm. şi în diametru 31 mm. Grâul de toamnă Cenad 1 17 este considerat ca unul din cele mai bune grâne româneşti. - Fig. 296.
   La orzul de toamnă s’a cireat orzul: Cenad
 313
ARGILOS-ARGYRONECTA
smectică. de culoare albă, verzue, cenuşie*, care posedă proprietatea de a absorbi grăsimile; argila figulină. de culoare roşie, galbenă, brună, conţine mari cantităţi de oxid de fier, etc. Când argila conţine cantităţi apreciabile de carbonat de calciu şi nisip avem ceiace se chiamă marnă - v. ac. După cum e mai impură sau mai curată argila singură sau în amestec cu alte substanţe se întrebuinţează la fabricarea cimentului, cărămizilor, oalelor, teracotei, faianţei, porţelanurilor, etc. In pământ argila joacă un rol foarte important, pentrucă în afară de faptul că este una din cele patru substanţe fundamentale care alcătuesc solul arabil, argila serveşte ca material de cimentare, de legare între ele a particulelor nisipoase, determină adesiunea solului la instrumentele cu care se lucrează, condiţionează permeabilitatea pentru gaze şi pentru apă, cu alte cuvinte procentul de argilă pe care-1 conţine un sol oarecare este acela care determină momentul cel mai favorabil pentru lucrarea terenului respectiv. Mărimea volumului, contractarea solului în timpul verei - crăparea pământului, - puterea de absorbţie pentru apă şi pentru substanţele nutritive, mişcarea apei în sol _ capilaritate, etc., sunt însuşiri ale solurilor arabile, care sunt direct influenţate de conţinutul solului în argilă. Dease-menea, sub influenţa calciului, argila hotărăşte şi felul de structură al solului respectiv. Dacă din punct de vedere chimic, argila este un silicat de aluminiu hidratat, mai mult sau mai puţin impur, din punct de vedere agrologic sub denumirea de argilă se înţeleg particulele teroase cu un diametru mai mic ca 0,1 mm. Aceste particule, întrucât sunt determinate cu ajutorul apei, se mai numesc şi părţi levigabiîe. însuşirile fizice ale solurilor arabile ca şi cele chimice, sunt condiţionate direct de conţinutul lor în părţi levigabiîe, şi anume: un sol sărac în particule levigabiîe, este permeabil pentru apă, are o adesiune si o coeziune redusă, se lucrează uşor şi pe 6 durată de timp mai lungă, etc., dar în acelaş timp este sărac şi în substanţe nutritive pentru plante, pe când un sol cu conţinut mai mare în particule levi-gabile, este mai puţin permeabil pentru apă, are o coeziune şi o adeziune mare, se lucrează greu şi numai într’o anumită perioadă de timp. etc.; în schimb însă, este mult mai bogat în substanţe nutritive pentru plante. Pătrunderea rădăcinilor diferitelor plante în pământ, este cu atât mai uşoară, cu cât procentul de părţi levigabiîe este mai redus şi ca atare şi energia pe care o consumă plantele pentru desvoltarea sistemului radi-cular.                        Dr. I. F. R.
  ARGILOS. - Agrol. - Solul arabil, care conţine peste 50% părţi levigabiîe mai mici de 0,01 mm. în diametru.
  ARGILO-CALCAROS. Solul care conţine
peste 20% carbonat de calciu şi 20-50% părţi levigabiîe .
   ARGILO-HUMOS. Solul arabil care conţine mai mult de 20% materie organică. Aci aparţin turbăriile, de diferite grade şi landele.
   ARGILCKMISIPOS. Solul arabil, care conţine 25-40% părţi levigabiîe 0,01 mm. în diametru, iar restul având un diametru mai mare ca 0,05 mm. De altfel trebue să remarcăm deosebirea ce există între solurile argilo-nisipoase din seria solurilor argiloase şi între cele argilo-nisipoase din seria solurilor nisipoase. Primele conţin după Kopecky 50-60% părţi levigabiîe - < 0,01 mm. - şi sub 20% parţiale cuprinse între 0,05 şi 0,01 mm. în diametru, pe când secundele conţin 20-40% particule, C 0,01 mm şi sub 10% particule între 0,05 şi 0,01 mm.            Dr. I. F. R.
   ARGULOZA. - Med. Vet. - Boală parazitară, localizată pe pielea peştilor; frecventă aproape la toţi peştii de apă dulce, dar mui ales la ciprinizi, salmonizi, ştiucă şi mreană. E datorită unui crustaceu, Argulus foliaceus L. - v. Păduchele de crap.            Dr. J. R.
   ARGULUS. - Zool. - Gen de Crustacei paraziţi din ord. Copepodes, subord. Siphonos-tomes. Are corpul format dintr’un cephalo-torace, acoperit în întregime de o carapace în formă de scut. Abdomenul e bilobat. Gura e prevăzută cu o trompă puternică, cu mandibule vfin dantelate şi rriaxile în forme de stilet. In p arte a atiterrtear ă se găseşte un lung apendice cilindric, terminat printr’un stilet veninos. Trăeşte pe pielea şi branchiile numeroaselor specii de peşti, cum sunt: Crapul, Bibanul, Somnul, Păstrăvul, Linul, Ştiuca, etc.
   Argulus foliaceus L. Parazit pe pielea peştilor de apă dulce. - v. Păduchele de crap.
Fi gr. 428. — ARGYNNIS SELENE
  ARGYNNIS. - Gen de lepidoptere diurne din fam. Nymphalidae, sub-fam. Va-nessinae. Are ochii mari, măciuca antenelor ascuţită la bază, aripele galben roşietice cu pete negre; cele posterioare pe partea inferioară cu dungi sau pete albe ori argintii. Omizile atacă diversele specii de Viola, Ru-bus, Poligonum, Fragaria, etc. şi iernează în pământ.
  Specii: A. Aphirape Hb., A. selene Schiff., A. dia L., A. latonia L., A. aglaja L., A. paphia L. _ Fig. 428 şi 429.
  ARGYRONECTA. - Zool. - Gen de păianjeni din grupa Tubitele, subord. Dipneumo-nes. Trăeşte în apele stătătoare, făcându-şi
ÀRGYR0PL0CE-ARIC1U
314
  sub apă o plasă în formă de clopot, cu deschiderea pe partea inferioară, pe care o umple cu aer. - Fig. 430.
    ARGYROPLOCE. - Ent. - Gen de lepidoptere din fam. Tortricidae, cu speciile: A. och-roleucana Hb., a cărei omidă apare în Iunie-lulie pe frunzele de trandafiri şi A. harcy-niana Fr., pe brad, molift şi pin.
Fig. 429. — ARGYNNIS AGLAJA
     ARHAICA. Era. - Geol. - Eră caracterizată prin apariţiunea primei cruste continue a globului pământesc, constituită din şişturi cristaline, datorită fenomenelor de dinamome-tamorfism şi din roce eruptive, mai ales granitice, metamorfozate în gneisuri. Aceste depozite constituesc mai ales perioada Anhidră. Prin formarea acestei cruste se înlesneşte condensarea vaporilor, cari înconjurau globul şi se formează învelişul de apă al globului, V hidrosfera, în perioada numită oceanică. In aceste mări şi oceane se depun primele roce sedimentare. Primele resturi de vieţuitoare apar în această eră şi multă vreme a fost considerat ca prim vieţuitor o rocă alcătuită din calcar şi serpentin numită Eozoon cava-diensis.
     Depozitele arhaice sunt răspândite în nordul Europei - Scandinavia, Nordul Suediei, Irlanda şi America de Nord - Canada - constituind aşa numite scuturi, din cauză că depozitele acestor formaţiuni n’au suferit dela ^ început şi până azi nici un fenomen de c^jr tare, ci numai mişcări de ridicare sau cobo^ rîre în bloc.
     ARHITECTURĂ PEISAGERĂ. Parte din
   arhitectură care se ocupă cu întocmirea planurilor şi realizarea parcurilor, grădinilor, pentru ferme, etc.
     ARICEALĂ. - Med. Vet. Maladie a calului, care apare în sezoanele reci şi umede, mai mult la caii cari stau în umezeală şi în special la caii limfatici şi se caracterizează printr’o erupţie pustuloasă la partea poste-rioară a chişiţei, mai des întâlnită la membrele posterioare.
     Apare printr’o umflătură caldă şi dureroasă la locul unde vor apare leziunile, din care secretă un lichid seros, care aglutinează perii şi-i face să stea sbârliţi, luând aspectul
 unor ţepi de ariciu. Apoi apar vezicule umplute cu o serozitate, care se sparg dând un fel de ulcere din care cresc nişte burgeoni cărnoşi. In această fază burgeonii şi secre-ţiunile se pot usca la suprafaţă formând es-cave, care crapă însă, cad şi dedesubt rămâne o rană ulceroasă, greu de vindecat. Pot surveni şi complicaţiuni.
    Tratament:
    La începutul boalei se va tunde regiunea, se spală cu o soluţie antiseptică şi uşor as-tringentă şi se va ţine animalul într’un grajd uscat, căci umezeala favorizează boala.
    Dacă boala e mai avansată, se spală bine regiunea, se şterge şi usucă şi apoi se aplică un pansament cu o pomadă antiseptică. Printre preparatele cele mai recomandate sunt: .mixtura lui Prange - Alaun 125, sulfat de zinc 125, acid arsenios 10, acid sulfuric 5 şi apă 1000. - Rezultate bune dă mixtura lui Prokesch - acetat bazic de plumb soluţie saturată 500, sulfat de cupru 1-4. - Vezică-toarea aplicată metodic dă rezultate frumoase.
    Oricare metodă de tratament sar aplica, îngrijirile igienice, în special evitarea ume-zelei, joacă un rol principal, căci boala poate uşoî recidiva .
Fig. 430. — ARGTRONBOTA A Qtr ATICA
   ARICIU. - Zool. - Erinaceus europaeus -
 Mamifer insectivor - de 22-25 cm. lungime, acoperit pe pântece cu un păr aspru, brun-cenuşiu, iar pe spate cu ghimpi gălbui, ascuţiţi şi bruni la vârf, făcându-se ghem, când este atacat de duşmani - vulpea, bufniţa -. Vânează noaptea insecte, şoareci şi şerpi, fiind un animal folositor. Trăeşte în toată Europa, solitar sau în perechi, în timpul iernii
 333
ASOCIAŢIE
 derea binelui comun, el nu are dreptul să o interzică.
   A. sunt de mai multe feluri: după origine, formă juridică, întinderea drepturilor lor, modul de funcţionare, modul lor de stingere, scopul lor, etc.
   După originea lor, sunt asociaţii publice: comuna, judeţul, asiociaţii de judeţe, regii, publice, comerciale, etc.; asociaţii de utilitate publică: ,,Banca Naiţonală a României“, ,,Creditul agricol ipotecar“, ,,Casa Naţională de economie şi cecuri poşale“, etc. şi asociaţii private.
   După forma lor juridică, în afară de asociaţiile publice, care sunt înfiinţate prin lege, din voinţa Statului, asociaţiile private se grupează în: asociaţii comerciale supuse codului de comerţ, legii de organizare a cooperaţiei, din 29 Martie 1929 modificată în 1935, le-f?ii pentru organizarea şi administrarea pe baze comerciale a întreprinderilor şi avuţiilor publice, din 16 Martie 1929, etc. şi asociaţii civile supuse codului civil, legii de organizate a cooperaţiei şi altele.
   Asociaţiile comerciale şi uneori şi asociaţiile civile, îşi zic societăţi: ,»Societatea fiind un contract prn care mai mulţi asociaţi convin să pună valori în comun, în vederea unui beneficiu pecuniar dircct“, totuş sunt atâtea asociaţii de bine-facere, culturale sau artic-tice, care nu urmăresc nici un beneficiu, care îşi zic societăţi.
   Asociaţiile sau societăţile civile sunt persoane juridice de drept privat, ele sunt fără scop lucrativ sau patrimonial. Aceste asociaţii capătă personalitate juridică numai prin decizie motivată a tribunalului civil competent.
   După modul de funcţionare sunt: asociaţii închise, care fiinţează atât timp cât toţi asociaţii rămân în societate; asociaţii deschise cu număr variabil de membri. In general asociaţiile civile sunt asociaţii deschise, ele nu se desfiinţează odată cu ieşirea din asociaţie a unui asociat; asociaţii cu capital fix, cum sunt toate societăţile comerciale; asociaţii cu capital variabil, cum sunt cooperativele; asociaţii fără capital, cum sunt asociaţiile civile şi cooperativele cu răspundere nelimitată; asociaţii universale de bunuri, a-celea prin care membrii pun în asociaţie toate averile mobile şi imobile ce posed şi toate câştigurile ce ar putea rezulta din ele. - Cod. civil paragr. 495 -; asociaţii universale de câştiguri, acelea prin care membrii pun în comun câştigurile din activitatea lor, cu orice titlu le-ar dobândi, în cursul asociaţiei -Cod. civil paragr. 1496 -; asociaţii particulare, aceÎ3a care au de obiect oarecare lu-cruri.determinate sau uzul lor, or fructele lor, de pildă o societate de construcţie, un sin dicat de tipografi - Cod. civil paragr. 1499 asociaţii naţionale care îşi au câmpul de activitate pe teritoriul unei ţări: asociaţii internaţionale, care îşi au câmpul de activitate
 pe teritoriul mai multor ţări; asociaţii locale care nu pot activa decât în localitatea în care îşi au sediul şi aici: asociaţii rurale şi asociaţii orăşăneşti, asociaţii regionale - care pot activa pe o regiune mai mare; acociaţii libere în care membrii se asociază din buna Jor vcie; asoc'aţii obligatorii î:i care membni se asociază din voinţa Statului, cum sunt a-6iguţările sociale, asociaţia patronală pentru asigurarea de accidente.
    După modul lor de stingere, sunt: asociaţii cu durată limitată, care încetează în momentul prevăzut în actul de constituire şi a-nume prin trecerea timpului pentru care a fost încheiat contractul de societate, sau prin deşăyârşirea afacerii sau atingerii scopului pentru care s’a încheiat contractul; asociaţii ciş durată nelimitată, pentru care nu s a prevăzut o durată în actul constitutiv, sau care urmăresc un scop veşnic.
    Asociaţiile închise sunt societăţi cu durată limitată, chiar atunci când îai actul constitutiv nu se prevede nici o durată a asociaţiei. Aceste asociaţii încetează prin moartea unui asociat, prin interdicţia sau nesolvabilitatea unuia din ei, prin voinţa expresă a unuia sau mai mulţi asociaţi de a nu voi a mai continua asociaţia, prin desfiinţarea obiectului, prin dispariţia unui obiect adus ca aport social înainte de a fi predat societăţii, prin dispariţia unui obiect sau unui bun, când a fost pusă în comun numai folosinţa lui, şi aşa mai departe.
    După scopul lor, asociaţiile pot fi iar de un nesfârşit număr de feluri.
    Pot fi asociaţii economice, care la rândul lor se grupează după natura fenomenelor e-conomice, pot fi deci: asociaţii procesionale, care cuprind membri ai aceleiaşi profesiuni sau profesiuni înrudite, şi în această grupă: asociaţii patronale, adică între acei care dau de lucru sau sindicate patronale care apără interesele profesionale ale patronilor, întreprinzătorilor, înaintea autorităţilor, justiţiei, în viaţa economică şi socială; asociaţii muncitoreşti, adică între acei care primesc de lucru, între salariaţi, între acei ce prestează o muncă, un serviciu; sindicate muncitoreşti, asociaţii de apărare a intereselor profesio--nale muncitoreşti, în care muncitorii sunt grupaţi pe profesiuni, oricât de specializate. Pot fi sindicate de metalurgişti, precum pot fi sindicate de ceasornicari. Pot fi sindicate de muncitori industriali, precum pot fi sindicate de muncitori agricoli, de lucrători de transport, din căi ferate, din porturi, sindicate de funcţionari comerciali, de funcţionari de bancă, de funcţionari din asigurări, sau încă sindicate dex funcţionari publici, de profesori, de învăţători şi aşa mai departe.
    Asociaţiile muncitoreşti pot avea pe lângă scopuri profesionale, scopuri morale, culturale, sociale, politice şi chiar religioase. Se pot număra: Confreriile sunt «asociaţii mun-
ASPFRGîLOZA-ASPHODELUS
 340
   A. glaucus este o specie foarte răspândită în natură, formând pete verzui pe resturi de plante, în ierbării, pe pâine, fructe, etc.
   A. niger formează conidii de culoare negricioasă.
   A. fumigatus, patogen la om. V. Gs.
Fi gr. 447. — ASPHCEELIS RAMOSUS
   ASPERGILOZA. - Med. Vet. - Boala produsă de mucigaiuri - cel mai adesea Aspergillus fumigatus - atât la om cât şi la animale. Dintre animalele domestice, cel mai mult se îmbolnăvesc pasările - porumbeii, găi-nele, curcile urmează calul, boul, porcul, o,aia, câinele şi epurele de casă.
   Infecţia se face pe cale respiratorie, as-pirându-se în pulmoni şi în sacii aerieni -pasări - sporii imucegaiului; dovada o avem în experienţele cari s’au făcut în acest scop, introducându-se pasări în saci în care se aflau spori de mucegai. Păsările se îmbolnăvesc şi mor în câteva zile.
   In cazurile de aspergiloză naturală boala ţine 4-8 săptămâni; păsările bolnave slăbesc mereu şi nu s,e hrănesc cum trebue şi mor de slăbiciune. La autopsie se văd leziuni a-semănătoare cu cele de tuberculoză, focare rotunde gălbui, de diferite mărimi, tari, în toate organele, iar sacii aerieni sunt plini cu straturi cazeoase gălbui, acoperite cu mucigai.
   Pentrucă aspergiloza pulmonară a pasărilor seamănă cu tuberculoza, aceasta se nu-
 meşte Pneumonomicoză pseudotuberculoasa.
   Alteori focarele de aspergiloză se desvoltă în gură sau sub piele.
   Importante sunt cazurile de aspergiloză cu localizări în uter şi la învelitorile fetale îa vaci, din ciare cauză se produce avort.
   Pentru combaterea aspergilozei trebue să se păstreze regulele higienei.            M.  Mih.
   ASPERMIE. - Med. Vet. - Lipsa totală a spermei. Se produce în cazuri de atrofie testiculară sau alte maladii obliterante ale epididimului sau canalului deferent. Animalul poate avea apetituri sexuale şi poate monta, dar e infecund.
   ASPERUGQ L. - Bot. _ Gen de plante erbacee anuale, din fam. Borraginaceae. Frunze alterne sau opuse. Florile mici sunt roşietice
- albastre. O singură specie: A. procumbens L. - v. lipicioasă.
   ASPERULA L. - Bot. - Gen din fam. Rubla-ceae, cuprinde plante perene, erbacee, cu frunze opuse, corolă infundibuliformă sau campanulată, fructul globulos, format din 2 cartele aderente. Inflorescenţa paniculats sau dichaziformă. Specii:
   A. arvensis L. - v. lipitoare.
   A. odorata L. - v. vinariţă.
După L. Mesnil
                            Fig. 448. — Frunze de portocal amar, atacate de AŞPIDIOTUS HEDERAE Vallot.
   ASPHODELUS. _ Bot. - Gen din fam. Lilia-ceae, cuprinzând 25 specii răspândite în regiunea mediterană. Plante vivace, cu rădăcina fasciculată, fibroasă, câteodată tuberoa-să; cu frurize radicale, flori dispuse în spic. Fructul o capsulă cu trei loji.
   A. ramosus, cultivată ca plantă farmaceu-
 351
ATELOM ATIC-ATH ALIA
ţia şleaurilor faţă ele orizontală este diferită. Calul care trage o povară exercită un efort de tracţiune cu atât mai intens* cu cât liniile transmiţătoare de forţă - şleaurile - formează un unghiu cam de 10-1 2° cu planul în care se face tracţiunea. Dacă e mai mic, randamentul efortului este şi el mai mici. Necesitatea de a înclina şleaurile este dictată de poziţia pe care este obligat să o ia calul în
Fig. 467. — ATELAJ DE 4 CAI.
 tracţiune. In cazul când avem un atelaj ce trebue să suporte greutatea călăreţului sau a ulubelor unui vehicul destul de încărcat, înclinaţia şleaurilor trebue să se oprească la
 6-7°, pentru că în acest caz presiunea produsă de greutatea călăreţului, sau *a încarcă-turei vehiculului, pe picioarele anterioare ale animalului, face cumpănirea şi aduce înclinarea şleurilor la gradul cel mai favorabil.
   In atelajul cu boi situaţiunea se schimbă. Boul care nu trage de maniera calului, care agită mai mult prin massa sa decât prin energie, înhămat la jugul fontal simplu sau la jugul inelar, având toată libertatea de a ridica sau apleca capul şi gâtul, dă totdeauna şleaurilor o poziţie paralelă cu planul în care se face tracţiunea. - Fig. 468. - La bou, datorită înălţimii părţii posterioare a corpului, uşurinţei cu care apleacă capul când circumstanţele terenului o cer, este natural a se da o poziţiune orizontală şleaurilor. înclinarea şleaurilor, la bou, oricare ar fi sensul, este necorespunzătoare. Din experienţele dinamo-metrice, care s au făcut, s’a văzut că efectul unui motor care trage paralel cu planul în care se face tracţiunea, este egal cu 608 kgm. şi scade la 574 kgm., când aceasta se face sub un unghiu de 3-4°. In concluzie, dispoziţia cea mai avantajoasă a şleaurilor în cazul vehiculelor obişnuite, este să fie paralelă cu planul în care se face tracţiunea.
   La maşinile şi uneltele agricole joase cum sunt: plugul, grapa, tăvălugul, etc., direcţiunea înclinată a şleaurilor dinapoi înainte şi în sus, oferă oarecari avantagii. In ce priveşte lungimea şleaurilor, ea nu are un rol hotă-rîtor în desfăşurarea muncii.
   Ataşarea şleaurilor de jugul inelar în ate-lajiile cu cai, nu este lipsită de însemnătate. Când şleaurile sunt aşezate prea jos, jugul inelar se sprijină pe articulaţia oaselor, ume-
 rilor şi braţelor, jenându-le în mişcare. Har-naşamentul nu va fi bine fixat, se va mişca neîncetat şi se înţelege că în felul acesta se risipesc multe eforturi. Când şleaurile se ataşează convenabil, jugul inelar este ţinut mai bine pe loc, iar punctele sale de sprijin sunt mult mai potrivite, lăsând articulaţia umărului mai liberă în mişcări şi consumând mai puţină forţă.
   3.    Aparatul de oprire. Are o funcţiune o-pusă aceleia pe care o are aparatul de tracţiune. Animalul care trebue să reţină un vehicul în scobarîre, ia o poziţie diferită de aceea pe care o ia în tracţiune. Toată greutatea corpului se proectează pe părţile posterioare ale animalului. Aparatul de oprire transmite o forţă inverstă tracţiunii şi ea vine treptat, întârziind în acţiunea sa, povara care se precipită în sensul pantei de parcurs.
   Datorită' faptului că aparatul de oprire vine în contact cu părţi gingaşe ale corpului, confecţionarea lui trebue făcută îngrijit.
   Opritoarea este partea esenţială a aparatului de oprire şi fiind supusă la eforturi apreciabile, ea trebue confecţionată din materiale solide. Celelalte părţi auxiliare aparatului de oprire, cum sunt bazele fesei - cu-rarii - cirupiera şi rodarul trebue să fie bin^ ajustate şi cu grijă confecţionate, pentru că datorită delicateţii regiunilor cu care vin în contact, ar putea să producă răniri. I. Dr.
                           Fig 468. — POZITIUNEA ŞLEAURILOR în timpul tracţiunii la bou.
   ATELOMATIC. - Citol. - Ataşarea cromozomilor neterminală la fus, contrariul ataşării telomatice sau terminale.
   ATENUAT. - Attenuatus - Bot. - Se zice de un organ care se subţiază succesiv dela bază spre vârf, sau invers. - Fig. 469.
   —  Med. - v. Virus, Vaccin.
   ATHALIA. - Ent. - Gen de hymenoptere din fam. Tenthredinidae, cu abdomenul turtit de sus în jos, aripile largi, transparente. Larvele atinse se încolăcesc în spirală. Specii: A. spinarum F. de culoare galben-roşcată, capul şi marginea aripilor negre. Larva de ciuloare cenuşiu închisă cu nuanţă verzuie atacă cruciferele, în special rapiţa, pricinuind
BACTERIOZE
 380
rămân intacte. Pe frunze apare o coloraţiune neagră dealungul nervurilor. Boala progresează prin vase dela bază spre vârf. Agentul patogen e Bacillus campestris «in. Pseudomonas campestris - după Smith -, din grupa bacteriilor fluorescente. E asporogen, graim-negativ, acido- resistent, cu un flagel polar, reduce nitraţii, secretă indol. Infecţiunea se face prin intermediul unor moluşte - Agroli-
                                                                                           După Srriith
                           Fig\ 506. — FRUNZĂ I3E VARZĂ AFECTATĂ DE „NERVATIUNEA NEAGRĂ“ — Pseudomonas campestris —
max agresti - şi prin stomate. Combaterea se face prin: tratarea seminţelor cu sublimat corosiv 1 %e timp de 15 minute, cu formol
--- amendamente cu calciu, evitarea tere-
240
nurilor apătoase, desinfectarea solului. - Fig.
506.
   b.   - Putregaiul alb al napilor se manifestă prin putrezirea complectă a plantelor, degajând un miros neplăcut; frunzele se veştejesc şi se usucă. Boala e produsă de Psedomonas destructans, care are o acţiune enzimatică foarte puternică, disolvând celuloza. Se a-seamănă cu Bacillus carotivorus.
   c.   - Putregaiul conopidei se manifestă prin putrezirea complectă a tulpinei. Infecţiunea progresează dela bază spre vârf. Agentul patogen e Bacillus oleracea cu acţiune diastatică mare.
   d..  - Putregaiul pe frunze, tot la conopidă, e produs de Bacillus brassicaevorum - Dela-croix -. Boala progresează dela bază spre vârf, pe tulpină, iar pe frunze apar pete, eroziuni şi şancruri pe peţiol. Infecţiunea se produce prin înţepăturile insectelor, melcilor, etc. A-
ceastă bacterioză se manifestă mai ales în terenurile turboase. Se recomandă: distrugerea plantelor bolnave, evitarea îngrăşămintelor azotate; în terenurile infectate nu se va cultiva conopida cel puţin 2 ani, tratamentul seminţelor cu antiseptice, îngrăşăminte fosfa-tice.
   6.   FAM. CUCURBITACEAE. La dovleac şi pepene avem o bacterioză ce se manifestă prin vestejirea frunzelor, cari se apleacă în jos ca o umbrelă strânsă, iar peţiolul rămâne rigid. Agentul patogen e Bacterium trachei-philum. Altă bacterioză e putregaiul frunzelor de pepene, care se manifestă prin apariţia unor pete albicioase, însoţite de nişte picături pe frunze. Boala se datoreşte lui Pseudomonas lachrymans. Petele sunt unghiuloase neregulate. Combaterea şe face prin stropirea seminţelor cu sublimat corosiv     şi  zeamă
bordeleză. _ Fig. 507.
                                                                                 După Smitli
Fig. 507. — TULPINA CASTRAVETELUI ATACAT DE BACT. TRACHEIPHIIiUM. — Secţiune transversală. Vasele - a - sunt invadate de bacterii.
   7. FAM. GERMANIACEAE. Pe muscată
sc produc pete limitate la nervuri, de culoare brună negricioasă puţin deschisă, sau necroze pe peţiolul frunzelor. Agentul patogen e Pseudomonas Pelargoni. Combaterea se face prin
BĂRĂGAN
404
Ca plante spontane domină gramineele, apoi compozeele, chenopodiaceele, poligonaceele, etc., cu caractere de xerofilie. Vegetaţia arborescentă este redusă la salcâmii din plantaţii.
   Animalele domestice sunt reprezentate prin boul ialomiţean - cel mai înalt tip al rasei podolice - care provine din Moldovenesc X Transilvănean calul ialomiţean, înalt şi relativ binişor conformat, calul dobrogean, oile
adoptarea ogorului american, asolament potrivit, etc. Un ideal mai îndepărtat ar fi irigaţia cu ajutorul apei din râurile învecinate şi eventual şi din Dunăre. Multe din aceste probleme se cercetează la Staţiunea Experimentală a Bărăganului, dela Mărculeşti - Gara Seceleanu, şi în parte la câteva mari proprietăţi cultivate raţional - I. Cămărăşescu, A. Pană, N. Seceleanu _ unde şi maşinismul este desvoltat. Deasemenea, unele probleme se urmăresc şi
Figr. 540. — BARAJ DIN VAI.EA RÂU-SADULUI — Centrala hidroelectrică Sibiu.
ţurcane - aduse de mocanii din Ardeal ţigăi stogoşe, etc.
   Animale vătămătoare: cârtiţa, şoarecele de câmp, popândăul, ariciul, nevăstuica, iepurele, etc. Dintre păsările sălbatice se găsesc dropia, cocorul, ciocârlia, spurcaciul, prepe-liţa^ potârnichea, gâscă, raţa, etc.
   Agricultura - ocupaţia principală a locuitorilor - are de dus luptă contra secetii. Apa căzută este repede evaporată, iar zăpada este spulberată. Plantele sunt avizate numai la apa din precipitaţiunile atmosferice, fiindcă pânza de apă freatică nu poate fi folosită din cauza adâncimii mari. Toată atenţia se va concentra la înmagazinarea apei în sol - prin arături adânci de toamnă şi îmbogăţirea solului în materii organice, oprirea spulberării zăpezii prin strujeni de porumb lăsaţi pe loc, perdele de pădure, etc.; păstrarea şi economisirea apei, prin lucrări care întrerup sistemul capilar la suprafaţă: gră-pări, scormoniri cu cultivatorul, desmiriştire, praşile repetate, apoi plante rezistente la secetă, mai rare pe unitatea de suprafaţă, plante cu vegetaţie mai scurtă, stârpirea buruenilor,
la şcolile de agricultură Mărculeşti, Seceleanu şi Lehliu, aceasta din urmă fiind aşezată la extremitatea nord-vestică a Bărăganului.
   Deşi producţia este destul de scăzută, din cauza culturii empirice - în special la agricultorii mici -, totuş, datorită climei secetoase principala plantă, grâul, este destul de bogat în materii azotoase. Intre plantele de cultură nu s’au introdus încă pe suprafeţe mari soiurile cele mai potrivite - eventual plante noi de nutreţ -, şi nici lucrările soiului care ar corespunde acestei regiuni uscate - lucrări de Dry-Farming. După cunoaşterea şi aplicarea condiţiunilor optime de cultură agricolă, se poate spera într’o ridicare a producţiei, putân-du-se transforma B. într’un adevărat grânar al României, fiindcă regiunea rămâne tipică culturii cerealelor - în special a grâului.
   Căile de comunicaţie. Şoselele şi liniile ferate Bucureşti-Feteşti-Constanţa, Slobozia-Că-lăraşi şi Ţandărei-Feteşti - făcute în ultimele decenii, au deschis muît această regiune.
                                                                                             Amil. Vas.
   BĂRĂGAN. Staţiunea Experimentală I. C.
BECIU-BELCIUG
424
cauză că nu e sperioasă, aşa că trebuie căuta_ tă foarte atent. Stă de obiceiu în grupe aşa ca tinde a sărit una se caută împrejur, căci grupa nu e împrăştiată pe suprafaţă mare. Pleacă de la noi la începutul lui Mai şi când se întoarce nu mai trece prin ţara noastră. Acest gen mai are o specie foarte mică, ceva mai mare ca o vrabie, numită Surdă -G. gallínula stă prin acelea?i locuri ca şi Becaţina şi Dubla. E cea mai gustoasă la mâncare din specia becaţinelor de apă.
   BECIU. - Constr. rur. - v. pivniţă.
   BECKMANNIA. - Bot. - Gen de plante din fam. Graminaceae. Are spiculeţe sesile, în spice compacte, biflore. foarte plane; glumele acoperă în întregime glumele'le şi au pe dos o dungă lată, verde. B. erucaeformis Host. are nodurile dela baza tulpinii puţin îngroşate, în formă de tubercul. înfloreşte în Iulie. Creşte prin locuri sărate.
   BEGONIA. r Bot. - Gen de plante din fam. Begoniaceae, dicotiledonată-polipetală. Rădăcina un rizom sau un tubercul; tulpina erbacee, frunze alterne, verticilate sau distice, pe-
Fig. 587. — BEGONIA GRACILIS
dunculi ramificaţi, cu flori de un singur sex sau de ambele seze. Există cca. 300 specii de b. Plantă ornamentală, mult cultivată. -Fig. 587 şi 588. B. rex, originară din India, cu frunze ovale şi ascuţite la vârf, cu peri pe margini de culoare verde-închis, cu dungi argintii. B. semperflores, are flori numeroase, cu frunze glabre şi verzi. înmulţirea se face
prin buraşi: se ia o frnză cu peţiol, se face o inciziune în aceasta şi se aşează în pământ de grădină, bine umezit; după câtva timp, apar la subţioara inciziunilor nişte muguri, cari sunt tăiaţi şi plantaţi în vase separate, de unde vor ieşi viitoarele plante.
Fig-. 588. — BEGONIE DtJBLĂ SUTTON
   BEHLIXĂ. - Piscic. " Sin. lătaţă, bleniţă, boarea, rînchiţă, plutică, plăticuţă. - Rhodeus amarus. Peşte osos, trăind la un loc cu ţipa-rul.Se confundă cu puii de plătică şi crap, din pricina formei lor. Are o lungime de aproape
8  cm., de culoare verzuie pe spate, albastru argintiu sau auriu, cu o dungă verde pe coaste şi argintie pe faţa ventrală. Trăeşte în ape puţin adânci, mlăştinoase, carnea are gust a-mar. E bun ca momeală, pentru păstrăvul mare, somn şi ştiucă.
   BELĂ. _ Zoot. - Subvarietate d^ oi, care face parte din rasa ţigae, varietatea albă; are atât lâna depe corp cât şi părul - jarul - depe cap şi membre de culoare albă. Gr. B.
   BELACOASĂ. - Industr. cas. - Batist, din-tr’o ţesătură destul de fină, fabricată dintr’un bumbac colorat.
   BELCIUG. - Sin. inele sau verigă. Se pune în nas la tauri de care se leagă o funie sau un baston pentru a fi conduşi mai cu uşurinţă, punând în acelaş timp în afară de orice pericol, viaţa acelora care îngrijesc de tauri, mai ales când aceştia sunt prea răi. Acest belciug nu trebue introdus în nasul animalului decât numai atunci când el a împlinit 10-12 luni. Fixarea belciugului la animal se face fie cu mâna liberă, fie cu un deşte.                                 Gr. B.
CARNE
658
   Calitatea cărnii mai depinde şi de etate, starea de îngrăşare şi sex. Animalele tinere au carnea mai fragedă ca cele bătrâne, iar animalele bine întreţinute au de asemenea carnea mai bună ca cele slabe. Calitatea cărnii unui animal se poate determina şi după culoare. Astfel, carnea este de o culoare mai deschisă la animalele tinere, roşie palidă la animalele adulte şi roşie închisă la animalele bătrâne.
   Culoarea cărnii depinde şi de regiunea unde se găseşte carnea. Astfel, de ex. muşchii ilinospinali _ de pe lângă şira spinării - au o culoare mai deschisă ca ace a a membrelor
 - de ex. la porc. - Culoarea cărnii mai depinde şi de felul de viaţă al animalelor. Animalele sălbatece au carnea mai închisă ca cele domestice.
   Cărnurile se deosebesc din punct de vedere dietetic, deasemenea după culoare, şi anume în trei clase: albe, roşii şi negre. A-ceastă clasare are o mare importanţă în medicina umană, în cazul când se recomandă bolnavilor regimul alimentar.
   Cărnurile albe provin dela animale tinere: viţel, «miel, ied, purcel, apoi dela păsările de curte şi peşti. Cărnurile negre provin dela vânat ca de ex.: mistreţ, urs, căprioară, capră neagră, etc. Cărnurile roşii provin în general dela animalele domestice adulte. Cărnurile albe au 'mai puţine substanţe extractive, din care cauză se recomandă mai ales convalescenţilor şi suferinzilor de rinichi şi ficat.
   Culoarea cărnii mai depinde de starea de sănătate a animalelor, de felul tăerii şi de prospeţimea cărnii.
   Dar calitatea cărnii mai depinde şi de felul cum au fost hrănite animalele. Carnea porcilor cari cresc în baltă de ex. miroase a peşte; aceea a porcilor hrăniţi cu prea mult jir sau ghindă, apoi a boilor îngrăşaţi cu melasă, tăeţei, etc., are un gust puţin plăcut. Carnea provenită însă dela porcii cari au fost hrăniţi cu diferite urueli în mod chibzuit şi a vitelor cornute îngrăşate la păşune, este foarte gustoasă.
   Consistenţa cărnii. Imediat după tăiere, carnea este moale, la 2-3 ore după tăere ea devine rigidă, când se petrece fenomenul cunoscut în medicing. legală de rigiditate cadaverică, care se datoreşte unui fenomen chimic în intimitatea ţesutului muscular. Apariţia prea rapidă sau prea târzie a ridigidităţii indică o stare anormală a animalului tăiat. Astfel, la animalele obosite, bolnave de te-tanos sau tratate înainte de tăiere cu substanţe medicamentoase ca alcool, eter, ve-ratoină, stricnină, etc., rigiditatea cadaverică apare mai repede; în cazul când aiminalul a suferit în viaţă de anemie, septicemii, etc., carnea devine foarte târziu rigidă. Rigiditatea cadaverică începe la cap, gât şi apoi
 trece la restul corpului. Carnea peştilor este bună numai atâta timp cât durează rigiditatea cadaverică.
   Mirosul cărnii este specific fiecărei ¿pècii în parte. Dacă la carnea provenită dela femele acest miros este foarte slab, carnea masculilor bătrâni exală adesea un miros care depreciază valoarea cărnii lor. Din această cauză legile sanitar-veterinare interzic darea în consumare a cărnii provenită dela anumiţi masculi tăiaţi în etate. Carnea vierului miroase a urină iar carnea ţapului are o odoare specifică, care se simte dela mai multe zeci de metri.
   După tăere, musculatura are reacţiunea puţin alcalină sau neutră, după un timp oarecare ea devine acidă. Acesta este momentul când carnea unui animal a. intrat în rigidi-
                                      Clişeu Dr. Contescu Fig. 95S.— PORCI TĂIAŢI, de diferite rase: a, Manga.llta-; b, Ma.ngalita. x. York; e, York.
 tate cadaverică. Atâta timp cât durează reacţiunea acidă, carnea nu este putrefiată. Cu apariţia fenomenelor de putrefiere, carnea are reacţiune alcalină.
   Gustul şi savoarea cărnurilor sunt în funcţie de specie, etatea animalului şi' de vechimea cărnii. Cărnurile proaspete de regulă n’au un gust specific şi nu sunt bune pentru consumare, fiind tari. Dacă carnea se lasă câteva ore dela tăiere, în special cea provenită dela animale bătrâne, ea se „maturizează“, când devine fragedă şi savuroasă.
   Maturaţia cărnii - frăgezimea, autodigestia
CASTRARE
700
 se castrează în epoca când secreţia laptelui este la maximum.
   C. la tauri. La taur din cauza dispoziţiei anatomice a organelor genitale, nu se întrebuinţează metoda cu clupe.
Fig. 1048.
Poziţia mâinilor pentru bascularea testicolului.
fie mai bine imobilizat, i se aplică un cleşte de nas. Operatorul se aşează înapoia anima-lui. Prima dată căutăm să rupem ţesutul con-jonctiv sub-dartosien, pentru ca să liberăm testicolul de scrotom. Pentru aceasta, tragem
cu ambele (mâini testicolul în fundul bursei," apoi cu mâna dreaptă ridicăm testiciolul până aproape de inelul incvinal şi iar îl lăsăm în jos. - Fig. 1047. . Această operaţie o practicăm până suntem convinşi că sau rupt toate aderenţele. Apoi prindem cordonul aproape de
                               Fig. 1047. — Bldicarea testicolelor până aproape de inelul incvinal.
   a. - C. prin răsucirea cordonului - bisturnaj. Procedeul e foarte întrebuinţat atât la animalele tinere cât şi la cele bătrâne. Cordonul testicular fiind lung, permite uşor această metodă. Animalul poate fi operat fără alte preparaţiuni. Taurul se fixează cu capul la un zid sau jug şi un membru posterior e dus cu o platlonjă înainte. Pentru ca animalul să
                                Fig. 1049. — Poziţia mâinilor pentru a face bascularea testicolului.
testicol cu mâna stângă, aşezată în aşa fel ca degetul mare să cadă înapoi. Mişcăm astfel cordonul, fixat cu mâna, ca să imprime testicolului mişcări dinainte înapoi şi de sus în jos. împingem înapoi faţa anterioară a testicolului să ajungă sus, iar faţa anterioară să devină posterioară. - Fig. 1048. _ In acest moment tragem degetul mare dintre cordon şi
                                                            Fig. 1050. — PENSA BURDIZZO donului cu mâna.
  Fixarea cor-
testicol şi prindem faţa externă a testicolului aproape de extremitatea inferioară, devenită superioară, pentru a ajuta darea peste cap a testicolului. Astfel aşezat testicolul, facem să se învârtească în jurul cordonului de cel puţin două ori şi cel mult cinci ori. - Fig.
AMERICA
216
 mare au şi massă diferită, după serviciul la care se întrebuinţează: transporturi, cultura bumbacului, cultura trestiei de zahăr, artilerie de diferite calibre, mine, etc. - Fig 306.
Fig. 306. — Cal tip Morgan.
 r BOVINE. Dintre bovine, în afară de bisoni, cari se cresc în Canacîa şi au început a fi întrebuinţaţi la încrucişări cu vaci pentru a da produşi mai rezistenţi la frig şi cu producţie de lapte relativ bună, nu se cresc în America de Nord decât taurine. Este de remarcat că îti America nu există zone de creştere rezervate pentru anumite rase ci în
Fig-. 305. — Catâr american.
 aceeaşi regiune se poate creşte orice rasă. Dealtfel pe Americani rasa îi interesează foarte puţin, principalul lucru fiind producţia şi rentabilitatea, Se dă o importanţă deosebită taurilor. Sunt foarte mult căutaţi taurii care prezintă în genealogia lor ascendenţi cu producţiuni mari. In America de Nord rasele de taurine se împart după producţiuni în:
    A.     Rase de carne, răspândite în special în Statele Unite în ţările muntoase şi în ţările aşezate spre răsărit de lanţul munţilor Stân-
 coşi, unde sunt păşuni întinse şi domină marea proprietate. Se cresc în cirezi nesfârşite numai Ia păşuni, deci o creştere extensivă. Se pretează la această creştere rasa zisă de Texas de origină primigenă şi care se exploatează pentru carne, piele şi coarne. Animalele din această regiune sunt vândute în regiunile unde se face agricultură: porumb, trestie de zahăr, grâu, etc. - şi aici sunt îngrăşate întrebuinţându-se atât alimente concen trate - porumb, ovăz, tărâţe de grâu, făink de seminţe de bumbac - cât şi furaje păioase
 - pae, sorg murat, porumb, trestie de zahăr şi sorg murat împreună, tecile de la bumbac, etc.
Fig. 307. — Shorthorn american.
    Pe proprietatea mijlocie caşi pe mica proprietate se cresc taurine în aproape toate gospodăriile. Aici însă se cresc taurine din rase importate din Europa şi mai ales din Anglia.
    Amintim pe cele ce se întâlnesc mai des: Shorthorns cu şi fără coarne - Fig. 307 -, Herefords, Aberdeen Anşus şi Galloways. De la 1900 a început să se introducă şi Zebu în special pentru producţia de piei şi carne.
Fig. 30 8. — Rasa Holstein-Frîsian.
    B.    Rase pentru carne şi lapte. In această grupă cităm rasele Shorthornul de lapte (Dairy-Shorthorn), Red-Polled şi Devon.
    C.    Rase pentru lapte. Se cresc în special în Vestul Statelor Unite şi mai puţin în Sudul Canadei şi Mexic.