teta
DICŢIONARUL
PLANTELOR DE LEAC
CĂLIN
Plantele medicinale au secrete şi compuşi pe care poate, noi, oamenii, nu le vom dezvălui niciodată în toată complexitatea lor.
Medicamentele sunt făcute de mâna omului, în timp ce plantele au harul divin. O diferenţă care spune totul şi încă ceva în plus: că nu existăm şi că nu vom exista decât prin natură.
9"789737"661081 ISBN 978-973-7661-08-1
9789737661081
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Dicţionarul plantelor de leac. - Ed. a 2-a, rev. - Bucureşti:
Editura Călin, 2008
Bibliogr.
ISBN 978-973-7661-08-1 81'374.2:633.81+633.88=135.1
© Editura Călin
Editura Călin este marcă înregistrată
Dicţionar realizat de Eugen Mihăescu şi colaboratorii
Concepţie grafică - Mihnea Truşcă Tehnoredactare - Călin Mihăescu Editor - S.C. 5 M Exim SRL - Editura Călin Bucureşti, sector 6, Drumul Taberei nr. 120 www.edituracalin.ro | e-mail: edituracalin@gmail.com
dicţionarul
plantelor de leac
plante medicinale de uz curent plante medicinale renumite plante medicinale rare plante medicinale exotice alimente medicinale
Editura Călin
Cuprins
Cuvânt înainte.....................................................................................................4
A...........................................................................................................................5
Afinul, Agrişul, Albăstrelele, Aloea, Alunul, Amăreala, Ananasul, Anasonul, Angelica, Angelica de pădure, Anghinarea, Arahidele, Ardeiul iute, Arinul negru, Armurariul, Arnica, Asmăţuiul.
B........................................................................................................................12
Bamele, Bananierul, Bănuţii, Bătrânişul, Bobornicul, Bobul, Bozul, Bradul, Brădişorul, Brânca, Brâncuţa, Brânduşa de toamnă. Brebenelul, Broccoli, Brusturele, Bujorul de munte, Buretele de stejar, Buruiana de trânji, Busuiocul.
C........................................................................................................................20
Cacao/Arborele de cacao, Cafeaua/Arborele de cafea, Caisul, Calomfirul, Camforul/ Arborele de camfor, Captalanul, Cartoful, Castanul, Castravetele, Căldăruşa, Călinul, Cătina albă, Cătuşnica, Cânepa, Ceaiul, Ceapa, Cerenţelul, Chili/Arborele de chili, Chimenul, Chinina/Arborele de chinină, Cicoarea, Cimbrişorul, Cimbrul de cultură, Cimişirul, Cireşul şi Vişinul, Ciuboţica cucului, Ciumăfaia, Ciumăreaua, Coacăzul negru, Coada calului, Coada racului, Coada şoricelului, Coada zmeului, Coca, Cocotierul, Cola, Colăceii babei, Coriandrul, Cornaciul, Cornul, Cornul secarei, Coroniştea, Creţişorul, Creţuşca, Crinul de pădure, Cruşânul, Cucuta, Cucuta de apă, Cuişoarele/Arborele de cuişoare, Curcuma/Curry, Curmalul, Curpenul de pădure.
D........................................................................................................................41
Dafinul, Dalacul, Dediţelul, Degetarul galben, Degetărelele, Degeţelul lânos, Dentiţa, Dovleacul, Dracila, Drobiţa, Drobul, Drobuşorul, Drojdia de bere, Dudul, Dumbravnicul.
E........................................................................................................................48
Eucaliptul.
F.........................................................................................................................48
Fagul, Fasolea, Feciorica, Feniculul, Feriga, Feriguţa, Floarea paştelui, Floarea-soarelui, Fluierătoarea, Foaia grasă, Fragul, Frasinul, Fucusul/Alga fucus, Fumăriţa.
G........................................................................................................................53
Gălbăjoara, Gălbenelele, Gălbinelele, Genţianele (Ghinţura galbenă, Ghinţura pătată, Ghinţura albastră, Ghinţura violetă), Ghimberul, Ghimpele, Ghiocelul, Ghizdeiul, Ginko biloba, Ginsengul, Grape-fruitul/Grepfrutul, Grâul, Gutuiul.
H........................................................................................................................59
Hameiul, Hibiscus, Hreanul, Hrişcă.
I.........................................................................................................................61
Iarba broaştelor, Iarba grasă, Iarba lui Cristofor, Iarba mare, Iarba neagră, Iarba roşie, Iarba şarpelui, Iarba de şoaldină, Iedera, Ienupărul, Inul, Ipcărigea, Isopul, Izma broaştei, Izma bună (Menta), Izmuşoara de câmp.
J.........................................................................................................................67
Jneapănul.
L.........................................................................................................................67
Laptele câinelui, Lăcrimioara, Lămâiul, Lăsniciorul, Lemnul câinesc, Lemnul Domnului, Lemnul dulce, Leurda, Leuşteanul, Levănţica, Lichenul câinilor, Lichenul de stejar, Liliacul, Limba boului, Limba broaştei, Limba mielului, Linariţa, Lingureaua, Lintea, Lumânărica.
M ....................................................................................................................... 74
Macul de câmp, Macul de grădină, Mandarinul, Mango, Mangoldul, Mate, Mazărea, Măceşul, Măcrişul, Măcrişul iepurelui, Maghiranul, Mărarul, Mărgeluşele, Mărul, Mărul lupului, Măselariţa, Măslinul, Mătăciunea, Mătrăguna, Meiul, Merişorul, Mesteacănul,
Mielăreaua, Mierea ursului, Migdalul, Mirtul, Mojdreanul, Morcovul de grădină, Morcovul sălbatic, Moşmonul, Murul, Muşchiul de munte, Muşeţelul, Muşeţelul roman, Muştarul alb, Muştarul negru, Mutătoarea, Mutulica.
N........................................................................................................................ 90
Nalba mare, Nalba neagră, Napul, Năpraznicul, Năsturelul, Năutul, Negrilica, Nemţişorul de câmp, Nucul, Nufărul alb, Nufărul galben, Nu-mă-uita.
O........................................................................................................................ 95
Obligeana, Ochiul lupului, Odoleanul/Valeriana, Omagul, Oreşniţa, Orezul, Orzul, Osul iepurelui, Ovăzul.
P ........................................................................................................................ 99
Papaia, Patisonul, Păducelul, Păpădia, Păpălăul, Părul, Păstârnacul, Păştiţa, Pătlagina, Pătlăgica roşie, Pătlăgica vânăta, Pătrunjelul, Pecetea lui Solomon, Pelinul, Pepenele
galben, Pepenele verde, Piciorul lupului, Piersicul, Pinul, Piperul de baltă, Piperul negru,
Piretrul, Pirul, Plesnitoarea, Plopul negru, Pochivnicul, Podbalul, Popâlnicul iepuresc,
Portocalul, Porumbarul, Porumbul, Prazul, Prunul, Pufuliţa.
R ..................................................................................................................... 112
Răchita roşie, Răchitanul, Răculeţul, Reventul, Ricinul, Ridichea, Rodiul/Rodia, Rodul pământului, Rogozul, Roiba, Roiniţa, Rostopasca, Roua cerului, Rozmarinul, Ruscuţa de primăvară.
S ..................................................................................................................... 118
Salata verde, Salba moale, Salcâmul, Salcâmul japonez, Salvia, Saschiul, Sănişoara, Săpunariţa, Sânzienele, Scaiul dracului, Scaiul ghimpos, Scaiul măgăresc, Scaiul vânăt, Scara Domnului, Scânteiuţa, Schinduful, Schinelul, Sclipeţii, Scorţişoara/Arborele de scorţişoară/Scorţişorul, Scoruşul de munte, Scumpia, Secara, Sfecla roşie, Silurul, Siminocul, Slăbănogul, Smochinul, Socul, Soia, Sorbestreaua, Sovârvul, Spanacul, Sparanghelul, Spânzul, Splinuţa, Sporiciul. Stejarul, Stirigoaia, Strugurii ursului, Stuful, Sulfina, Sunătoarea, Susanul.
Ş.....................................................................................................................135
Şofranul, Ştevia.
T ..................................................................................................................... 137
Talpa gâştei, Talpa mâţei, Tarhonul, Tămâiţa, Tătăneasa, Teiul, Toporaşii, Traista ciobanului, Trandafirul, Trei fraţi pătaţi, Trifoiştea de baltă, Trifoiul roşu, Troscotul, Troscotul de baltă, Tuia/Arborele-vieţii, Tulichina, Turiţa mare, Turta.
Ţ.....................................................................................................................144
Ţelina, Ţintaura.
U ..................................................................................................................... 145
Ulmul, Unguraşul, Untişorul, Untul vacii, Urechelniţa, Urzica, Urzica moartă, Usturoiul.
V ..................................................................................................................... 149
Vanilia, Varza creaţă, Vătămătoarea, Vâscul, Ventrilica, Verigariul, Vinariţa, Vindeceaua, Vineriţa, Virnanţul, Viţa de vie, Viţelarul, Volbura, Vulturica.
Y ..................................................................................................................... 155
Yucca
Z ..................................................................................................................... 155
Zămoşiţa, Zmeurul, Zorelele.
Explicarea unor termeni mai puţin cunoscuţi..............................................157
Bibliografie selectivă....................................................................................158
Cuvânt înainte
Plantele medicinale sunt monumente şi minuni ale naturii. Reîntoarcerea oamenilor spre tratamentele medicinale, spre practicile şi terapiile naturiste nu e, nicidecum, răsfăţ, modă, moft sau tradiţionalism cu orice preţ, ci o necesitate şi un incontestabil temei. Care temei nu poate fi altul decât sănătatea, în pace şi în armonie, deplină şi strălucitoare, cu natura.
Se spune, desigur, că medicamentul tratează repede şi eficient şi că planta medicinală nu poate fi decât un adjuvant sau o terapie de întreţinere, deşi istoria oamenilor ne arată, parcă, altceva, şi anume că aceştia au străbătut-o bizuindu-se şi pe puterea mică-mare a plantelor tămăduitoare, pe leacurile izvorâte generos din încă prea puţin pătrunsele lor taine.
Plantele medicinale au secrete şi compuşi pe care poate, noi, oamenii, nu le vom dezvălui niciodată în toată complexitatea lor. Medicamentele sunt făcute de mâna omului, în timp ce plantele au harul divin. O diferenţă care spune totul şi încă ceva în plus: că nu existăm şi că nu vom exista decât prin natură. Între hotarele mierii şi ale laptelui, între adânc de mare şi vârf de munte, există o lume pe care trebuie, desigur, să ne-o apropiem. Vorbim aici despre lumea vegetală - pe care este atât de necesar s-o înţelegem şi pe care trebuie s-o cercetăm, întru binele şi echilibrul nostru. Cu încredere şi la modul practic, aşa cum deja încercăm să regăsim, neobosiţi şi adesea pasionaţi, lumeafaunei, lumea animală.
Desigur, beneficiile vor fi nepreţuite, iar prezentul dicţionar încearcă să ne ajute în acest demers, vital - să-i zicem, deschizându-ne o uşă spre miracolele de lângă noi.
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC_5
A
Afinul
Denumirea ştiinţifică: Vaccinium myrtillus.
Denumiri populare: pomuşoare, coacăze, afine, afine de munte.
Prezentare. Afinul este un arbust bogat ramificat, ramurile sale având, în permanenţă, culoarea verde. Face parte din familia ericaceelor. Se prezintă ca un arbust scund, înălţimea sa fiind de numai 50 cm. Frunzele sunt oval-alungite, iar florile au culoarea roz-palid, dezvoltându-se în mai-iunie. Fructele sunt de culoare neagră, sau ceva mai deschis - spre grena, cu o nuanţă de albăstrui-metalizat. Afinul creşte pe munte, de la circa 800 de metri în sus, până spre golurile alpine.
Pentru uz medicinal se culeg frunzele şi fructele. Din frunze se face infuzie, iar din fructe se prepară decoct sau se macerează. Mai nou, valoare medicinală au şi rădăcinile de afin, din care se prepară un decoct. Alt preparat obţinut din afin este tinctura.
Substanţe active importante care se găsesc în fructele, dar mai ales în frunzele de afin: tanin,'mirtilină, neomirtilină. Datorită mirtilinei şi neomirtilinei, afinul poate fi considerat o sursă excepţională de insulina - insulina vegetală. Taninul se găseşte nu numai în frunze, ci şi în fructe. Fructele conţin pectine, zaharuri, provitamina A, acizi, vitamina C.
Întrebuinţări. În tratamente naturiste, dar şi pentru consum în gospodărie. Pentru tratamente se utilizează mai ales frunzele, dar nu sunt de neglijat nici fructele. Acrişoare, afinele sunt plăcute la gust, şi pot fi consumate ca orice fruct. Frunzele de afin se remarcă printr-o importantă acţiune bacteriostatică şi sunt considerate a fi principalul agent terapeutic din structura acestei plante. Atât frunzele, cât şi fructele de afin au acţiune astringentă şi contribuie la reducerea zahărului din sânge (diabet). De altfel, afinul este cunoscut ca un însoţitor benefic în tratamentele privind diabetul. Afinul este, totodată, şi un activ agent antidiareic, diuretic, dezinfectant intern, antihemoragic. Specialiştii afirmă că tratamentul cu ceaiuri de afin contribuie la creşterea acuităţii vizuale, mai ales pe timp de noapte. Preparatele din această plantă au efecte pozitive şi în enterocolite, gută, afecţiuni reumatice, tulburări ale circulaţiei sângelui, coronarită, sechele de infarct, faringite, stomatite. Produsul principal pentru tratament este ceaiul, ceaiul de frunze, folosit - la nevoie - şi în combinaţie cu alte plante medicinale. S-au observat efecte pozitive şi în utilizarea afinului sub formă de unguent, în micoze.
Din fructele de afin, cu zahăr, alcool şi alţi ingredienţi, inclusiv miere, se prepară o băutură alcoolică de casă - afinata. De asemenea, tot pe bază de alcool şi afine se prepară lichiorul de afine. Cei inventivi prepară chiar şi vin de afine. În ceea ce priveşte utilizarea fructului de afin în bucătărie, au fost identificate cel puţin 10 reţete alimentare pe bază de fructe de afin.
Afecţiunea în care afinul are o mare importantă medicinală este, desigur, diabetul. De asemenea, trebuie reţinută şi influenţa afinului în sporirea acuităţii vizuale, mai ales când lumina este redusă sau chiar noaptea.
În condiţiile vieţii moderne, valoarea economică a afinelor creşte, fiind considerate un aliment ecologic.
Agrişul
Denumire ştiinţifică: Ribes uva-crispa sau Ribes grossularia. Denumire populară: pomuşoare.
Prezentare. Agrişul este un arbust cu o înălţime, la maturitate, cuprinsă între 60 şi 150 cm. Aparţine familiei saxifragaceelor. Ramurile sale sunt spinoase, iar frunzele, păroase, au formă lobată. Florile, de culoare verzuie sau roşcată, de mici dimensiuni, apar la baza frunzelor în lunile aprilie şi mai. Fructele, cunoscute sub numele de agrişe, sunt comestibile, gustul fiind dulce-acrişor. Reduse ca dimensiune, agrişele au formă ovoidală sau chiar sferică. Culoarea lor poate fi verzuie, gălbuie sau chiar roşiatică. Recoltarea agrişelor se face pe tot parcursul verii. Agrişul creşte în zona montană şi subalpină, prin tufărişuri şi păduri. Apare şi sub formă cultivată, agrişele
^■6_DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
fiind prelucrate, cu succes, în industria alimentară. Agrişele au şi o mare valoare medicinală, fiind bogate în săruri minerale şi vitamine. În practica naturistă, şi nu numai, se face cură de agrişe, ajungându-se să se consume, în curele de dezintoxicare, până la 1 kg de agrişe pe zi.
Substanţe active importante: vitaminele A, B1, B2, C şi P, calciu, potasiu, sodiu, fosfor, acizi - mai ales acidul citric, dar şi acidul malic sau tartric, pectine.
Întrebuinţări. Agrişele sunt fructe mult căutat de naturişti. Datorită conţinutului lor, foarte bogat în vitamine şi săruri minerale, sunt recomandate în alimentaţia copiilor, fiind socotite „fructul vacanţelor de vară"petrecute la munte (agrişele sunt un excelent tonic-aperitiv, dar şi un bun digestiv). În practica medicinală curentă, agrişele sunt utilizate datorită calităţilor lor laxative şi depurative. Au efecte, de asemenea, şi în suferinţele reumatice, în gută, în afecţiunile cardiace. Totodată, sunt un bun regulator al activităţii digestive şi hepatice, precum şi un diuretic natural şi eficient. Agrişele sunt recomandate, cu încredere, şi în curele de slăbire.
Albăstrelele
Denumirea ştiinţifică: Centaurea cyanus.
Denumiri populare: măturică, vineţea, floarea paiului, floarea grâului, tătăişă vânătă, iarba frigurilor.
Prezentare. Albăstrelele sunt plante erbacee din familia compozitelor, înalte de până la un metru - înălţimea lor fiind, în mod obişnuit, de 50 - 60 cm. La maturitate, tulpina albăstrelelor este păioasă, lemnificată, păroasă, ramificată. În vârful tulpinii se dezvoltă capitule cu flori în nuanţe de albastru-violet, purpurii, roze şi chiar albe -mai exact spus nişte măciulii care sunt asemenea unei explozii de petale, ce se pot închide seara şi deschide dimineaţa. Albăstrelele smălţuiesc fâneţele, lanurile de grâu şi secară, taluzurile drumurilor. Preferă locurile uscate şi însorite, chiar şi atunci când condiţiile de viaţă sunt dificile. Înfloresc din iunie şi până în septembrie. În mod obişnuit, de la albăstrele se recoltează inflorescenţa (sau chiar numai petalele), dar poate fi utilizată şi planta întreagă.
Substanţe active importante: centaurina, pelargonină, cianină, tanin.
Întrebuinţări. Albăstrelele se folosesc, în principal, în tratamente privind iritaţiile oculare, adică în conjunctivite, în inflamaţii ale pleoapelor. Preparatele din albăstrele se folosesc şi ca diuretic. Acţionează, cu bune rezultate, şi împotriva diareii, a reumatismului, a afecţiunilor renale sau ale vezicii urinare. O aplicaţie cu albăstrele poate readuce şi pofta de mâncare.
Potrivit specialiştilor, produsul terapeutic pe bază de albăstrele acţionează pe trei direcţii: calmant, diuretic, astringent. Celelalte efecte în plan terapeutic se obţin, sau se potenţează, în combinaţie cu alte plante medicinale.
În mod obişnuit, albăstrelele sunt utilizate în tratamentele legate de inflamaţiile ochilor.
Aloea
Denumire ştiinţifică: Aloe vulgaris.
Prezentare. Aloea este o plantă exotică decorativă ce aparţine familiei liliaceelor. Are frunze foarte groase, consistente, cărnoase. Florile, dispuse în formă de spic, sunt galbene sau roşii. Aloea provine din zona mediteraneană. Datorită condiţiilor climatice, în România se găseşte numai cultivată.
Importanţă pentru practica medicinală au frunzele, din care se extrage sucul de aloe. Acest suc se găseşte şi în alte părţi ale plantei, dar în cantităţi mai mici. Pentru aplicaţii medicinale se prepară: pulbere, pilule laxative, granule. Sucul se poate utiliza, însă, şi în stare proaspătă.
Substanţe active importante: doi compuşi specifici - barbaioină şi emodină.
Întrebuinţări. Aloea prezintă interes pentru femei, având acţiune pozitivă în caz de insuficienţă menstruală. Este utilizată şi în afecţiuni precum congestiile cerebrale sau migrenele. Ca plantă medicinală, aloea se remarcă, totodată, prin efectele sale tonifiante, vermifuge, stomahice, dar mai ales ca un bun purgativ.
Datorită toxicităţii sale mari (poate fi mortală!), aloea nu se va utiliza decât sub îndrumarea specialistului.
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
7
Alunul
Denumirea ştiinţifică: Corylus avellana.
Prezentare. Alunul este un arbust din familia betulaceelor. Poate creşte până la cinci metri înălţime. Florile sunt sub formă de mâţişori, iar frunzele, aproape ovale, au un peţiol de unu-doi centimetri. Fructele, adică alunele, seamănă întrucâtva cu ghinda sau chiar cu jirul şi se grupează câte două - patru la un loc. Alunul înfloreşte devreme, în martie. Creşte prin pădurile de fag, de ulm, de stejar, în amestec cu arborii de bază sau la margine, sub formă de tufişuri. Poate fi întâlnit şi pe pajişti. Aria de răspândire -de la câmpie până la munte, frecvent în zona dealurilor.
Valoare terapeutică au nu numai alunele, ci şi frunzele şi, mai nou, coaja sau ramurile arbuştilor tineri. Importanţi în terapie sunt şi mâţişorii de alun. Din părţile cu valoare medicinală ale alunului se prepară infuzie, decoct şi suc.
Substanţe active importante: azotaţi, calciu, fosfor, magneziu, potasiu, fier, cupru, vitaminele A şi B, materii grase. Alunele de pădure sunt, datorită acestei compoziţii de excepţie, puternic nutritive şi cu valoare energetică mare.
Întrebuinţări. Alunele sunt considerate un leac foarte bun împotriva anemiei hemolitice, în timp ce extractul de frunze şi coji sau de ramuri tinere este considerat eficient în periflebite. Cu proprietăţi astringente, florile de alun (mâţişorii) pot fi utilizate în prepararea ceaiurilor sudorifice.
Consumul alunelor este foarte important nu numai în terapii, ci şi în menţinerea unei stări generale bune. În mod obişnuit, alunele sunt asimilate repede şi aproape în totalitate de organism, fiind foarte hrănitoare. Pentru practica gastronomică naturistă au fost puse la punct peste 20 de reţete pe bază de alune.
Ca plantă medicinală, alunul se remarcă şi prin puterea sa depurativă (de curăţire a organismului), precum şi ca fortifiant.
Amăreala
Denumirea ştiinţifică: Polygala amara; Polygala vulgaris. Denumire populară: şopârliţă.
Prezentare. Amăreala este o erbacee de mici dimensiuni - maximum 20 cm - cu flori ce pot fi albe, violete, albastre, cel mai adesea albastre. Modesta plantă cunoscută sub numele de amăreală aparţine de familia poligalaceelor. Rizomul este scurt, iar partea aeriană a acestei plante se prezintă sub formă de tufă. Înfloreşte la sfârşitul primăverii şi aproape toată vara. Amăreala creşte prin fâneţe, pe marginea drumurilor, pe terenuri înţelenite. Fructul este o capsulă.
În cazul amărelii, valoare medicinală are toată planta, gustul ei fiind, după cum îi spune şi numele, puternic amar. Uneori se folosesc doar florile, probabil datorită concentraţiei mai mari de substanţe active. În practica medicinală se utilizează, de obicei, sub formă de decoct, mai nou şi sub formă de extract.
Substanţe active importante: poligalina - aceasta fiind substanţa care dă gustul amar apoi saponine, glicozide, alcoolul specific numit poligalită.
Întrebuinţări. Preparatele de amăreală au o puternică acţiune tonifiantă, determinând o mai bună funcţionare a aparatului respirator, a stomacului, a sistemului nervos. Amăreala este recunoscută ca un agent activ în afecţiunile pulmonare, provocând o secreţie bronşică masivă care e, totodată, fluidifiantă şi expectorantă. În cantităţi mari, preparatele de amăreală provoacă purgaţie şi contribuie la buna desfăşurare a menstruaţiei.
Principalul domeniu de aplicaţie rămâne, însă, sistemul respirator, amăreala făcând parte din terapiile privind pneumonia, tuberculoza pulmonară, tusea convulsivă, bronşita. În tratamentele cu amăreală se recomandă a se folosi, întotdeauna, şi un bandaj gastric, deoarece poate irita tractul digestiv.
Ananasul
Denumire ştiinţifică: Ananas sativus.
Prezentare. Ananasul este o plantă tropicală originară din America. Marele navigator Cristofor Columb a văzut ananaşi în Guadelupa, în 1493. Surprinzător pentru cei din regiunile mai reci ale planetei, ananasul este o erbacee. Este o plantă perenă, aparţinând familiei bromeliaceelor. Are frunze lungi şi o tulpină scurtă ce poartă, în vârf, o inflorescenţă sub formă de spic. Fructul de ananas, aşa cum îl ştim noi de la piaţă este, de fapt, o combinaţie (o aglutinare) de fructe produse de mai multe flori alăturate.
^■8_DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
Anansul este inclus în rândul plantelor medicinale datorită calităţilor fructului său, din care se extrage un suc foarte plăcut.
Substanţe active importante: fructele de ananas conţin bromelină, acid cinamic, pectine, polizaharide, vitamina C. Din punct de vedere medicinal, bromelina este cel mai preţios compus. În compoziţia ananasului nu se întâlnesc grăsimi, iar în ceea ce priveşte mineralele şi vitaminele, acestea sunt în cantităţi foarte reduse.
Întrebuinţări. Datorită bromelinei, fructul de ananas este foarte util în asigurarea unei bune funcţionări a tractului gastro-intestinal, sucul de ananas putând chiar înlocui sucul gastric. Din acest motiv, ananasul este recomandat la desert. Dacă este bine preparat şi păstrat, sucul de ananas revigorează activitatea digestivă şi face poftă de mâncare. La nivelul tractului digestiv, sucul de ananas este şi un bun pansament gastric. În terapii externe, sucul de ananas îşi dovedeşte eficienţa în tratarea unor răni sau arsuri.
Mulţi specialişti includ curele de ananas în programele de slăbit, precum şi în cele de combatere a celulitei. Pentru eficienţă terapeutică se recomandă consumarea sucului de ananas în stare proaspătă, adică imediat ce a fost stors din fruct. Cercetările ştiinţifice au pus în evidenţă faptul că sucul proaspăt de ananas are şi efecte antiinflamatoare, dar mai ales anticancerigene. Mai nou, s-a descoperit că şi tulpina de ananas are virtuţi medicinale, conţinând o enzimă ce blochează creşterea nivelului de insulină din sânge şi transformarea zaharidelor în glucide.
Specialiştii recomandă utilizarea ananasului în terapiile pentru combaterea celulitei.
Anasonul
Denumirea ştiinţifică: Pimpinella anisum.
Denumiri populare: chimen dulce, chimion dulce, bădean, aniş, anison.
Prezentare. Anasonul este o plantă anuală aromatică, aparţinând familiei umbeliferelor. Are înălţimea de 40 - 70 cm, deci este de dimensiuni reduse. Frunzele sunt puţine şi rare. Florile, mici şi albe, au formă de umbelă. Este o plantă cultivată de om. La recoltare se culeg seminţele (fructele). Specialiştii naturişti apreciază că în cazul anasonului sunt utile nu numai seminţele, ci şi frunzele, bulbul şi rădăcinile.
Preparatul principal pentru terapii medicinale este infuzia.
Substanţe active importante: ulei volatil, substanţe grase. Prin prelucrare, din seminţele de anason se obţin următoarele produse semnificative: uleiuri eterice - în proporţie de 2-3%, şi substanţe grase - în proporţie de 18-20%. Seminţele de anason sunt bogate în vitamine, tot complexul de vitamine B, dar şi în vitamina A, precum şi în calciu şi fosfor. Aceşti compuşi se găsesc şi în alte părţi ale plantei, dar în concentraţii mai reduse.
Întrebuinţări. Utilizat în terapia unor boli importante, anasonul este un bun stabilizator şi regulator al pancreasului, având şi proprietăţi antispastice şi carminative. Totodată, anasonul stimulează pofta de mâncare, reglează secreţiile pancreatice şi intestinale, reglează activitatea intestinală, stimulează lactaţia la femeile care alăptează, calmează bronşitele şi poate fi utilizat chiar şi în combaterea viermilor intestinali. De asemenea, anasonul poate fi folosit sub formă de infuzie în combaterea colicilor la sugari (circa 30 de boabe la jumătate de litru de apă). Specialiştii fac o precizare privind utilizarea aceste infuzii: se foloseşte doar câteva ore deoarece devine toxică.
Potrivit specialiştilor, nici anasonul şi nici extractele din această plantă nu se vor utiliza în cazul ulcerelor gastrice, gastritelor, ulcerului duodenal, enterocolitelor.
Anasonul este folosit, destul de mult, şi în industria băuturilor, pentru aroma sa plăcută şi pentru corectarea gustului, precum şi în bucătărie.
Ca plantă medicinală, anasonul se remarcă în primul rând prin faptul că revigorează activitatea pancreasului.
Angelica
Denumire ştiinţifică: Angelica archangelica. Denumire populară: angelină, iarba îngerilor, buciniş.
Prezentare. Angelica este o plantă erbacee aromatică. Face parte din familia umbeliferelor. La maturitate poate avea înălţimi cuprinse între 50 cm şi 1,5 metri. Frunzele acestei plante sunt mari, penate, iar florile alb-verzui. Folositoare în aplicaţii medicinale este planta în întregul ei, dar rădăcina şi seminţele au cea mai mare valoare medicinală. Din aceste părţi se prepară infuzie, tinctură, praf de rădăcină, vin tonic,
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC_9
cremă.
Substanţe active importante: terpene, răşini.
Întrebuinţări. Două domenii sunt de mare importanţă în ceea ce priveşte utilizarea medicinală a acestei plante: apără de boli contagioase şi este un antidot străvechi împotriva otrăvirilor cu beladonă (mătrăgună), cucută, brânduşă de toamnă. Preparatul de angelică este un bun tonic digestiv, fiind cunoscut, de asemenea, ca antispasmodic, carminativ, sudorific, diuretic, expectorant.
Afecţiuni în care se pot utiliza preparatele de angelică: tuberculoză, afecţiuni respiratorii, tulburări menstruale, rahitism, lipsă de poftă de mâncare, reumatism. Cu preparate de angelică se combat starea de sfârşeală, starea de oboseală generală, lipsa de poftă de viaţă, slăbiciunea fizică şi chiar scorbutul.
Cândva, angelica era socotită plantă-minune, rădăcina ei fiind numită Rădăcina Sfântului Spirit. Există fel de fel de legende şi chiar adevăruri despre această plantă care, se spunea cândva, îi reîntoarce pe om din drumul său spre moarte şi-l readuce pe calea cea luminoasă a vieţii.
Angelica (Angelica archangelica) este o plantă ocrotită de lege.
Angelica de pădure
Denumire ştiinţifică: Angelica sylvestris.
Denumiri populare: angelină, iarba îngerilor, anghelică - aceleaşi ca şi pentru Angelica archangelica.
Prezentare. Angelica de pădure este o erbacee de mari dimensiuni - poate atinge doi metri. Aparţine familiei umbeliferelor. Rizomul este puternic, gros. Frunzele, grupate câte două sau trei, au formă penat-sectată. Angelica de pădure este o plantă care înfloreşte târziu, în partea a doua a verii, prin iulie şi august, florile fiind roze sau roşiatice. Mediul de viaţă al acestei plante se află în zone ceva mai umede, în preajma apelor curgătoare, în lunci, pe fâneţe, în păduri.
Pentru terapii medicinale se folosesc, cu precădere, rizomii (împreună cu rădăcinile), dar şi seminţele. Se poate utiliza şi planta întreagă. Preparatele care se obţin sunt aceleaşi ca şi la Angelica archangelica, adică infuzie, tinctură, pulbere de rădăcină, vin tonic, cremă.
Substanţe active importante: ulei esenţial, cumarine, ostol, angelicină, imperatorină.
Întrebuinţări. Rizomii şi rădăcinile de angelică de pădure au o acţiune stomahică notabilă, reglând activitatea tractului gastro-intestinal, revigorând această activitate. Angelica de pădure este recomandată, încă din vechime, ca remediu în bolile de rinichi. Preparatele obţinute din angelică de pădure sunt indicate, de asemenea, în anorexie (lipsă de poftă de mâncare), mai ales atunci când aceasta apare în contextul unor afecţiuni pe fond nervos. În acest caz, specialiştii recomandă utilizarea unui preparat de angelică de pădure sub formă de infuzie.
În general, angelica de pădure este considerată un revitalizant puternic, tratamentele cu extractele din această plantă trezind organismul la o nouă viaţă.
Angelica de pădure se întrebuinţează, prin tradiţie, şi în medicina veterinară.
Anghinarea
Denumirea ştiinţifică: Cynara scolymus.
Prezentare. Anghinarea este o plantă perenă, cu frunze mari, spinoase-sticloase-albicioase. Aparţine familiei compozitelor. Datorită calităţilor sale, medicinale şi nu numai, această specie de anghinare este cultivată. Poate atinge doi metri înălţime şi are, de obicei, multe ramificaţii. Florile sunt mari, asemănătoare cu nişte capitule, colorate în roşu-violaceu. Anghinarea provine din zona Mării Mediterane. Receptaculii florali şi solzii cărnoşi ai inflorescenţei sunt folosiţi în bucătărie, la gătit, fiind consideraţi legume, zarzavaturi. Pentru terapii se recoltează în primul rând florile, dar şi limbul frunzelor. Preparatul principal care se obţine din anghinare este infuzia. Eficientă în tratamente este şi tinctura de anghinare.
Substanţe active importante: cinarină, oxidaze, polifenoli, flavone, vitaminele A, B, C, mangan, fosfor, fier, lipide, zaharuri.
Întrebuinţări. Anghinarea se foloseşte în gastronomie, în terapii, dar poate fi întâlnită şi ca plantă ornamentală. Naturiştii recomandă ca anghinarea să fie consumată crudă, fiind uşor digerabilă şi având reale proprietăţi dietetice (este antitoxică, elimină surplusul de colesterol). Anghinarea ajută la buna funcţionare a bilei şi a ficatului,
10_DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
reduce glicemia, reglează activitatea rinichilor, măreşte pofta de mâncare, are acţiune antimicrobiană. Dă rezultate bune în tratamente privind nefritele, enteritele, hemoroizii, anghina pectorală, ateroscleroza, hepatitele cronice, cirozele hepatice, infecţiile intestinale, surmenajul.
Anghinarea din flora spontană (Scolymus hispanicus) ajunge până la un metru înălţime, are tulpină ramificată, frunze spinoase, flori galbene, rădăcină cărnoasă şi aromată. Înfloreşte din iunie până în septembrie. Florile sunt recomandate în tratamentul insuficienţei hepatice, precum şi în tratamentul eczemelor cronice. Au şi efecte diuretice. Forma pentru tratament - ceaiul.
Acţionând asupra organelor care se ocupă de chimia organismului, anghinarea este o plantă medicinală des utilizată, fiind şi un bun detoxifiant. De altfel, anghinarea este o materie primă importantă pentru industria farmaceutică, compuşii de anghinare fiind incluşi în structura multor medicamente.
Arahidele
Denumire ştiinţifică: Arachis hypogaea.
Denumire populară: alune americane, alune de pământ.
Prezentare. Arahida este o erbacee anuală, originară din America de Sud. Este considerată ca fiind plantă leguminoasă. Aparţine familiei papilionaceelor. Înălţimea acestei plante nu trece de 35 cm. Florile au culoarea galbenă. Fructele, deşi se formează în partea aeriană a plantei, se coc în pământ.
Substanţe active importante: grăsimi (în cantitate mare, aproape 50% din conţinutul alunei), protide (de asemenea în cantitate mare - până la 30%), numeroase săruri, minerale, vitaminele A, B1, B2, F, tanin.
Întrebuinţări. Arahidele sunt deosebit de hrănitoare. Proprietăţile lor medicinale nu sunt foarte importante, dar merită luate în seamă. De pildă, consumul de arahide impulsionează activitatea ficatului şi a bilei. A fost evidenţiată, de asemenea, contribuţia compuşilor din arahide la combaterea îmbătrânirii ţesuturilor. Arahidele sunt un aliment utilizat frecvent şi cu bune rezultate în situaţii de surmenaj intelectual, în oboseală fizică accentuată, în facilitarea tranzitului intestinal. Sunt cunoscute şi ca un factor de calmare şi reechilibrare a activităţii rinichiului. Uleiul de arahide este remarcat ca un agent activ de reducere a colesterolului, contribuind astfel la profilaxia unor maladii cardiovasculare.
Naturiştii recomandă consumarea arahidelor în stare crudă, deoarece numai sub această formă calităţile lor nutritive, energetice şi medicinale rămânând intacte.
Ardeiul iute
Denumire ştiinţifică: Capsicum annuum.
Prezentare. Ardeiul iute este o plantă anuală din familia solanaceelor. Are o talie redusă şi o serie de particularităţi care, uneori, uimesc. Florile ardeiului iute, mici şi numeroase, sunt grupate şi au culoarea albă, roşie, galbenă sau violetă. În mod obişnuit, în culturile mari, ardeiul înfloreşte din iunie şi până în septembrie. Fructele, binecunoscute tuturor din bucătărie şi din farfuria cu mâncare, sunt verzi, galbene sau roşii.
O plantă familiară, deci, celor mai mulţi dintre noi, dar care încă ascunde destul de multe secrete. Utilizat în alimentaţia curentă, ardeiul iute este, de exemplu, mai puţin cunoscut ca plantă medicinală. În anumite condiţii, ardeiul poate fi folosit chiar şi ca plantă de ornament.
Pe lângă valoarea sa alimentară indiscutabilă, fructul ardeiului iute are şi o valoare medicinală semnificativă. Pentru uz medicinal, din fructul de ardei se prepară pulbere, tinctură şi chiar decoct.
Substanţe active importante: vitamina C în cantitate foarte mare, enzime, precum şi vitaminele A, B1, B2. Conţine o substanţă care-i dă iuţeala, numită capsicaină.
Întrebuinţări. Folosit drept condiment, ardeiul iute a ajuns să fie preţuit, de-a lungul timpului, şi ca plantă medicinală. Dacă e folosit în cantităţi moderate, ardeiul iute regularizează digestia. Consumat în cantităţi mai mari, ardeiul iute creează disconfort, dar efectele purgative sunt însemnate. Se spune că gargara cu decoct de ardei iute ajută la întărirea, la tonifierea, la revigorarea corzilor vocale. Remarcabilă e tinctura de ardei iute deoarece poate vindeca de etilism cronic (câte 10 - 30 de picături de tinctură puse într-un ceai amar, care se ia în loc de alcool). Ardeiul iute poate fi folositor şi în dureri reumatice, în afecţiuni musculare - revigorând muşchii supuşi efortului.
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC_11
Ardeiul iute este, de asemenea, antiinflamator şi antiseptic şi se foloseşte şi în bolile
de plămâni, ca expectorant.
De reţinut: ardeiul iute poate vindeca de etilism şi tot ardeiul iute e cel care poate
da o nouă viaţă coardelor vocale.
Arinul negru
Denumirea ştiinţifică: Alnus glutinosa. Denumire populară: anin.
Prezentare. Arinul negru este un arbore puternic, aparţinând familiei betulaceelor. Poate ajunge până la 28 de metri înălţime. În tinereţe, scoarţa acestui copac este cenuşie, devenind cu timpul brună-negricioasă şi crăpată. Frunzele, aproape rotunde, sunt lipicioase. Florile au forma unor mâţişori, fiind asemănătoare cu florile nucului sau ale mesteacănului. Arinul negru creşte pe terenuri umede, în zăvoaie, în păduri cu arboret amestecat.
Pentru uz medicinal se recoltează frunzele verzi şi scoarţa, din care se prepară pulbere, decoct şi cataplasme.
Substanţă activă importantă: taninul.
Întrebuinţări. Preparatele din frunzele acestui arbore pot impulsiona activitatea glandelor mamare. Potrivit unor observaţii şi studii recente, infuzia de frunze de arin negru poate fi utilizată cu bune rezultate împotriva febrei şi a inflamaţiilor gâtului. Compresele cu frunze de arin negru sunt indicate şi în tratarea abceselor, reumatismelor, paraliziilor.
Armurariul
Denumire ştiinţifică: Silybum marianum sau Carduus marianus. Denumiri populare: arginţică, scai argintat.
Prezentare. Armurariul este o plantă bienală întâlnită, în general, sub formă cultivată. Originar din zona mediteraneană, armurariul face parte din familia asteraceelor. Interesul pentru această plantă este determinat, în primul rând, de virtuţile sale medicinale, deşi în timpurile de demult se folosea în hrana cotidiană a oamenilor. Este o plantă iubitoare de mult soare, preferând zonele aproape aride. Ca multe alte plante din zona mediteraneană, armurariul are frunzele mari, cu ţepi. În primul an de viaţă al plantei, frunzele se dispun sub forma unei rozete, la nivelul solului. Această rozetă poate ajunge chiar şi până la un metru în diametru. Din mijlocul acestei rozete se ridică o tijă ce poate atinge o înălţime de 1,5 metri şi care poartă pe ea floarea, frumos colorată în purpuriu, dar împodobită şi cu spini, ca mijloc de apărare.
Pentru nevoi medicinale se culeg seminţele. Se mai folosesc şi frunzele. Din frunze se prepară o tinctură, iar din seminţe se fac făinuri, tincturi, extracte.
Substanţe active importante: în frunze, şi nu numai, se găseşte o substanţă specifică, numită silimarin. Altă substanţă activă medicinal este cnicina. Agentul medicinal cu proprietăţi remarcabile este, însă, silimarinul.
Întrebuinţări. Armurariul este preţuit datorită efectelor sale în tratarea bolilor de ficat, silimarinul fiind capabil să regleze, să echilibreze activitatea ficatului. De asemenea, silimarinul are proprietăţi antitoxice, fiind folosit în caz de toxiinfecţii alimentare, în intoxicaţiile cu medicamente, în intoxicaţii chimice, în intoxicaţii cu metale grele sau cu alte substanţe dăunătoare organismului, inclusiv alcoolul. Este bine cunoscut faptul că extractele de armurariu combat urmările alcoolismului. lată ce scrie, în acest sens, specialista C. Duchamel (lucrarea „Cartea verde a femeii", Ed. Z 2000), „seminţele (de armurariu) protejează celulele hepatice împotriva acţiunii diverselor substanţe chimice nocive şi pot ajuta la regenerarea celulelor hepatice afectate". Cercetările au dovedit că seminţele de armurariu combat şi efectele radiaţiilor. De asemenea, seminţele de armurariu sunt un bun tonic cardiac, revigorând sistemul circulator. În acest context, preparatele pe bază de armurariu sunt indicate şi în hipotensiune. Unii specialişti (J. Valnet, de pildă), afirmă că extractele de seminţe de armurariu acţionează benefic asupra rinichiului, suprarenalelor şi a circulaţiei periferice.
Cu seminţele de armurariu se pot face cure de ceaiuri sau de tincturi, remarcându-se efectele de echilibrare a organismului pornind de la organele vitale (inimă, ficat, rinichi, sistem circulator).
Preparatele din frunze sunt recomandate în suferinţe de tipul hemoroizilor, varicelor, greţurilor.
12
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
Arnica
Denumirea ştiinţifică: Arnica montana.
Denumiri populare: carul pădurarilor, carul zânelor, podbal de munte.
Prezentare. Arnica este o erbacee şi aparţine familiei compozitelor. Plantă perenă, înălţime 15-70 cm. Înfloreşte în lunile iunie,' iulie şi august. Florile, de culoare galben-portocalie, formează capitule. Fructele au culoare neagră. Arnica seamănă cu alte plante de pe pajişte, dar poate fi depistată uşor dacă se ia o petală şi se striveşte puţin - mirosul specific, de arnică, va fi puternic. Creşte în zona montană şi subalpină, prin luminişuri, pajişti, păşuni, locuri virane. Ca plantă medicinală este cunoscută din timpuri străvechi. În practica terapeutică se folosesc florile (petalele). Specialişti recunoscuţi în tratamente cu plante medicinale susţin că putem găsi principii medicinale nu numai la flori, ci şi la frunze şi rădăcini. Din arnică se prepară infuzie, decoct, tinctură şi unguent.
Substanţe active importante. Florile de arnică au în conţinutul lor alcooli triterpenici, colină şi coloranţi carotinoizi. Compusul specific este arnicina.
Întrebuinţări. Infuzia din flori de arnică este folosită pentru oblojirea rănilor (dar nu răni deschise, ci echimoze, contuzii), precum şi în tratarea laringitei acute. Este o plantă medicinală cu virtuţi antiseptice, cicatrizante şi decongestive recunoscute. Poate fi socotită şi ca un sedativ natural, cu efecte importante asupra centrilor nervoşi.
Specialiştii naturişti recomandă precauţie în utilizarea acestei plante, chiar asistenţă din partea medicului, deoarece poate fi toxică dacă nu e folosită în cunoştinţă de cauză. Din acest motiv, în mod curent arnica nu se utilizează intern, ci numai extern.
Ca plantă medicinală, arnica este „doctorul" oricărui traumatism - echimoze, contuzii, hematoame, luxaţii şi chiar rupturi musculare.
Asmătuiul
3
Denumire ştiinţifică: Anthriscus cerefolium.
Denumiri populare: hasmaţuchi, asmaţuchi, haşmaciucă.
Prezentare. Asmăţuiul este o erbacee din familia umbeliferelor. În varianta din flora spontană (Anthriscus silvestris) are o înălţime cuprinsă între 30 şi 210 cm. Tulpina este ramificată, iar frunzele au formă triunghiulară şi sunt de mari dimensiuni. Înfloreşte în partea a doua a verii. Florile sunt albe, uneori gălbui. În flora spontană, asmăţuiul creşte în pădurile umbroase şi umede, pe marginea râurilor sau în pajiştile cu umezeală. Este cultivat pentru mirosul său, fiind folosit în bucătărie. De altfel, asmăţuiul este considerat în primul rând o „verdeaţă" condimentară.
Pentru uz medicinal se recoltează, de obicei, frunzele şi lăstarii, dar este utilă chiar şi planta în întregul ei. Din asmăţui se prepară diferite ceaiuri.
Substanţe active importante: ' vitaminele C, B1, B2, PP, ulei eteric, săruri minerale, substanţe azotoase.
Întrebuinţări. Datorită calităţilor sale medicinale, asmăţuiul produce o relaxare generală a organismului, contribuind, la detoxifierea acestuia. Acţionează şi ca un bun antiseptic respirator. Cercetări recente indică faptul că asmăţuiul are şi calităţi ce-l fac util în prevenirea cancerului. În mod frecvent, asmăţuiul este folosit pentru stimularea digestiei. Cu extracte de asmăţui se tratează şi unele afecţiuni ale pielii, cum ar fi dermatozele, fiind utilizat şi în proceduri cosmetice, mai ales în cele privind îngrijirea
feţii.
Asmăţuiul are efecte pozitive şi în gută, reumatism, scorbut, laringită, litiază renală (pietre la rinichi), hidropizie.
B
Bamele
Denumire ştiinţifică: Hibiscus esculentus.
Prezentare. Bama este o plantă anuală, originară din India. Aparţine familiei
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC_13
malvaceelor. Se cultivă pentru păstăile sale tinere, păroase, dar şi pentru seminţe. Atât păstăile, cât şi seminţele sunt folosite în alimentaţia oamenilor, fiind considerate foarte nutritive.
Substanţe active importante. În păstăile de bamă se găsesc proteine, hidraţi de carbon, săruri minerale, beta-caroten, vitaminele A, B, C şi PP, mucilagii. Seminţele sunt apreciate pentru conţinutul deosebit de bogat în proteine şi grăsimi.
Întrebuinţări. Bamele sunt consumate datorită conţinutului lor bogat în substanţe întotdeauna necesare organismului, dar şi pentru unele efecte medicinale demne de luat în seamă. Consumul de bame face bine suferinzilor de traheite, laringite, bronşite, precum şi bolnavilor cu deranjamente şi infecţii gastro-intestinale.
Bananierul
Denumirea ştiinţifică: Musa paradisiaca; Musa sapietus.
Prezentare: Bananierul este o plantă anuală ce creşte în zonele tropicale. Face parte din familia musaceelor. Tulpina, ierboasă, poate ajunge până la opt metri înălţime. Frunzele din vârful tulpinii sunt cu adevărat uriaşe - pot avea şi trei metri lungime. O inflorescenţă de bananier ajunge, la rându-i, până la un metru lungime. Bananierul are flori femele şi flori masculine, bananele fiind produse de florile femele. Bananele sunt grupate sub forma unui ciorchine cu circa 200 de fructe, având o greutate de 30 - 40 kg. După ce a rodit, planta moare, înmulţirea fiind făcută prin lăstarii de la rădăcină. Aceşti lăstari sunt luaţi şi plantaţi, înfiinţându-se astfel noi culturi de bananieri.
Pentru nevoi medicinale se poate utiliza planta în întregime. În mod curent se folosesc lăstarii, rădăcinile, florile şi, bineînţeles, fructele atât de cunoscute şi de apreciate de toată lumea. Din planta de bază, ca şi din celelalte părţi, de altfel, se obţine suc, se prepară extracte, decocturi, infuzii. Prin arderea întregii plante se obţine o cenuşă, ce are şi ea valenţe medicinale.
Substanţe active importante: bananele conţin protide, lipide şi nu mai puţin de 67 de glucide. Aceste fructe tropicale conţin şi săruri minerale, vitaminele A, B, C şi E, enzime.
Întrebuinţări. Se spune despre banană că este tot atât de hrănitoare cât şi carnea. Şi, cu toate acestea, potrivit dr. Ovidiu Bojor, banana nu este un aliment complet deoarece conţine puţine substanţe grase şi azotate. Cu toate acestea, bananele au o mulţime de aplicaţii medicinale. Cu excepţia celor bolnavi de diabet (care, totuşi, pot consuma flori fierte de bananier), banana poate fi consumată de oricine şi mai ales de către cei care depun efort fizic şi intelectual susţinut. Cenuşa obţinută prin arderea plantei este folosită pentru calmarea durerilor de burtă, reglând activitatea din tractul gastro-intestinal. Tot cu cenuşă de bananier se tratează şi crizele de ulcer. Extractele de plantă se folosesc în afecţiuni cum ar fi diareea şi dizenteria, cât şi în tratarea unor maladii ale sistemului nervos (isteria, epilepsia). Preparatele din rădăcinile bananierului au acţiune tonică şi antiscorbutică. Cu sucul de rădăcină se tratează blocajele urinare. Sucul de flori de bananier îmbunătăţeşte situaţia persoanelor suferinde de dismenoree sau menoragii. Banana este recomandată copiilor, fiind utilă în procesul de creştere, în general, şi mai ales în întărirea sistemului osos.
Bananele au calităţi importante, fiind afrodiziace, antiscorbutice, diuretice, laxative. Cu toate că sunt atât de hrănitoare şi de accesibile, dr. Ovidiu Bojor afirmă că bananele trebuie, totuşi, consumate „cu discernământ".
Bănutii
Denumire ştiinţifică: Bellis perennis. Denumiri populare: bănuţei, părăluţe.
Prezentare. Această plantă erbacee, cunoscută sub numele de bănuţi sau părăluţe, ajunge până la maximum 15 cm în perioada de maturitate, fiind prezentă, laolaltă cu alte ierburi şi buruieni, mai ales pe fâneţe - de la câmpie şi până la munte. Face parte din familia compozitelor. Frunzele sunt dispuse într-o frumoasă rozetă. Florile, adunate în capitule, sunt mici şi rotunde, remarcându-se prin colorit, fiind albe sau roşiatice. Datorită florilor sale, această plantă este cultivată şi pentru decor.
În scopuri medicinale se folosesc florile şi frunzele. Se prepară infuzie, tincturi, se extrage un ulei. În practica medicinală se fac şi comprese cu tinctură sau cu decoct de frunze şi flori.
Substanţe active importante - compuşii acestei plante sunt puţin cercetaţi. Se ştie doar că are în compoziţia sa o esenţă, care, se pare, este agentul medicinal
14
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
principal.
Întrebuinţări. Preparatele de bănuţi sunt un tonic pentru întregul organism, un revitalizant important. Au, de asemenea, proprietăţi expectorante şi febrifuge (reduc frisoanele, febra), fiind şi un diuretic rapid.
Utilizare - atât extern, cât şi intern. Potrivit prof. dr. Ion Gherman, pentru uz intern preparatele din bănuţi se folosesc în cazul migrenelor, iar pentru uz extern în cicatrizarea rănilor. Totuşi, lista afecţiunilor în care această plantă are efecte benefice este mult mai lungă: dermatoze, furunculoze, traumatisme, reumatism, gută, insuficienţă hepatică şi renală, astm, laringită.
Potrivit marelui specialist Jean Valnet, ceaiul preparat din „bănuţi este recomandat copiilor slabi sau care nu se dezvoltă".
Bătrânisul
y
Denumire ştiinţifică: Erigeron canadensis.
Prezentare. Bătrânişul este o plantă anuală, erbacee. Originară din America, acum este prezentă în toată Europa. Invazia acestei plante în Europa a început încă din secolul al XVII-lea. Face parte din marea familie a compozitelor. Frunzele bătrânişului sunt lanceolate, iar tulpina ramificată. Înfloreşte în lunile iulie, august şi septembrie, florile având culori diverse, cum ar fi alb-gălbui, albastru, liliachiu. Creşte, ca orice buruiană nedorită, în culturi, dar şi pe terenuri părăginite, pârloage, pe marginile drumurilor, în liziere. Apare şi în variantă cultivată, mai ales ca plantă ornamentală.
Pentru uz medicinal se recoltează planta întreagă, o importanţă deosebită având florile. Din buruiana numită bătrâniş se prepară infuzie şi extract 'fluid, dar se administrează şi sub formă de suc proaspăt.
Substanţe active importante: o grupă de uleiuri esenţiale cu miros de chimen, tanin, răşini.
Întrebuinţări. Preparatele obţinute din bătrâniş au, în primul rând, efecte diuretice, contribuind la eliminarea acidului uric. Sunt, totodată, tonifiante. Potrivit specialiştilor, uleiurile esenţiale obţinute din această plantă au un rol deosebit în afecţiuni ale sângelui, determinând dezvoltarea globulelor albe. Ceaiurile de bătrâniş sunt adevărate pansamente intestinale, contribuind, în caz de hemoragii, la refacerea tractului gastro-intestinal. Totodată, bătrânişul combate paraziţii intestinali şi reduce inflamaţiile care apar în sistemul urinar. Este indicat, de asemenea, în reumatisme şi gută.
Notabilă rămâne contribuţia sa în procesul de dezvoltare şi întărire a leucocitelor.
Bobornicul
Denumirea ştiinţifică: Veronica beccabunga.
Prezentare. Bobornicul este o erbacee perenă, aparţinând familiei scrofulariaceelor. Ca plantă medicinală, bobornicul este mai puţin cunoscut, deşi se găseşte lesne în flora României, de la câmpie până sub munte. Iubeşte umezeala şi de aceea va fi găsit în preajma lacurilor, a apelor curgătoare, pe lângă izvoare. Bobornicul dezvoltă un rizom lung, târâtor, expus şi nu prea consistent, tulpinile aeriene având între 10 şi 60 cm. Înfloreşte în mai şi iunie, florile fiind albastre, albastru-deschis, semănând, întrucâtva, cu cele de urzică moartă. Fructul de bobornic este o capsulă.
Pentru aplicaţii medicinale se culeg florile, fructele, tulpinile.
Substanţe active importante: un ulei volatil şi glucozide.
Întrebuinţări. Uleiul volatil de bobornic are efecte calmante şi expectorante. Se spune că extractul de frunze proaspete este un vechi remediu pentru curăţirea sângelui, pentru purificarea sanguină. Potrivit medicinii populare, bobornicul e folosit în bolile de astm, tuberculoză şi boli ale ficatului. Cercetări recente asupra virtuţilor acestei plante arată că este antiscorbutică şi că poate fi utilizată cu bune rezultate în durerile de mijloc şi de spate, precum şi în scrofuloză. Sunt cunoscute şi efectele diuretice ale acestei plante, sucul din bobornic având, de altfel, însemnate proprietăţi depurative. Un fapt deosebit de interesant - extrasul din bobornic, precum şi tocătura, amestecul din această plantă (tulpini, frunze, flori) pot fi folosite, sub formă de comprese şi cataplasme, în tratamentul pistruilor. Tot compresele şi cataplasmele cu bobornic se utilizează şi împotriva hemoroizilor, pecingenilor, ulceraţiilor scorbutice.
Babornicul este socotit, încă din vechime, drept leacul natural de purificare a sângelui şi chiar a ficatului.
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
15
Bobul
Denumire ştiinţifică: Vicia faba. Denumire populară: fasole mare.
Prezentare. Bobul este o erbacee anuală, fiind un membru important al familiei leguminoaselor. Tulpina poate ajunge la o înălţime de 1,20 metri, fiind muchiată, goală pe dinăuntru şi foarte suculentă în perioada de maximă vegetaţie. Frunzele bobului sunt penat-compuse şi arată foarte frumos. Această plantă, originară din Asia, poate fi întâlnită numai în culturi, de altfel din ce în ce mai rare chiar şi în gospodăriile ţărăneşti de tradiţie. Florile bobului sunt albe, roz, chiar violete. Bobul înfloreşte în lunile iunie şi iulie, fructul fiind sub formă unor păstăi mari, cu coajă groasă. Seminţele au de două sau trei ori dimensiunea unui bob de fasole, sunt ovale şi uşor turtite şi sunt excelente ca preparate alimentare.
Pentru uz medicinal se culeg florile, frunzele, păstăile tinere, boabele verzi, cojile păstăilor şi, bineînţeles, boabele coapte. Principalul preparat medicinal este infuzia.
Pentru a ne da seama de importanţa alimentară, dar şi medicinală a bobului, trebuie să amintim faptul că în Antichitate grecii aveau o sărbătoare dedicată acestei plante-minune. În acea zi se ofereau zeilor, drept jertfă, vase mari cu bob gătit în diverse moduri.
Substanţe active importante: săruri minerale (pe bază de calciu, fier, natriu, magneziu, potasiu), protide, glucide, vitamine. În bob se găsesc proteine (în proporţie de 25%), hidraţi de carbon (50% - din care zahărul 10%, celuloza 7,5%), substanţe grase. (1,5%), vitaminele A, B. C.
Întrebuinţări. Bobul este un aliment foarte hrănitor. Mii de ani a fost un element deosebit de important în hrana oamenilor. Putem da aici exemplul lui Pitagora, care îşi îndemna elevii să consume, cu toată încrederea, cât mai mult bob.
Ca efecte medicinale ale bobului putem menţiona: diuretic, sedativ, tonic. Se foloseşte cu precădere în afecţiuni precum colici renale, cistite, cât şi în bolile de prostată. În mod surprinzător, bobul este recomandat şi în afecţiuni reumatismale.
Bozul
Denumire ştiinţifică: Sambucus ebulus. Denumire populară: bozie.
Prezentare. Bozul este o erbacee din familia caprifoliaceelor, fiind înrudită cu socul. La maturitate poate ajunge până la doi metri înălţime. Creşte, adesea, în colonii, formând adevărate păduri în locuri umede, pe terenuri virane, prin pârloage, pe păşuni, la marginea pădurilor, în locuri părăsite. Are frunze mari, cu miros neplăcut. Bozul înfloreşte în lunile de vară. Florile sunt albe, grupate în inflorescenţe. Fructele se prezintă sub forma unor bobiţe de culoare neagră.
Pentru nevoi medicinale se recoltează frunzele, florile, coaja rădăcinilor, fructele. Din flori se prepară infuzie, iar din fructe şi coajă se poate obţine un decoct.
Substanţe active importante: taninuri, esenţe parfumate, zaharuri, acid malic, acid tartric, substanţe amare.
Întrebuinţări. Bozul are neaşteptat de multe calităţi din punct de vedere medicinal: calmează tuşea, favorizează transpiraţia, este diuretic, purgativ, depurativ. Florile de boz se folosesc în terapii împotriva bolilor infecţioase şi a bolilor căilor respiratorii. Mult mai multe utilizări au fructele, frunzele şi coaja cu care se tratează cistitele, nefritele, edemele, hidropizia, constipaţia. De asemenea, bozul este recomandat pentru tratamente în caz de contuzii, având, se pare, calităţi de agent revulsiv.
Deoarece preparatele de boz pot fi toxice (mai ales cele obţinute din fructe), această plantă se va utiliza numai sub îndrumarea unui specialist.
Bradul
Denumirea ştiinţifică: Abies alba.
Prezentare. Bradul face parte din familia pinaceelor. Este un arbore foarte cunoscut şi de aceea nu are nevoie de o prezentare extinsă. Arbore de mari dimensiuni, bradul poate ajunge până la o înălţime de 50 metri. Frunzele au formă de ace şi, după cum se ştie, nu cad în anotimpul rece. În mod discret, bradul înfloreşte în lunile mai-iunie.
Pentru tratamente medicinale se foloseşte uleiul volatil de brad, dar se utilizează şi coaja şi răşina.
16_DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
Substanţe active importante: uleiurile volatile.
Întrebuinţări. Uleiul volatil extras din brad are efecte pozitive asupra sistemului nervos, în afecţiunile articulaţiilor (reumatism), în nevralgii. Uleiul de brad poate fi utilizat şi ca expectorant.
Notă: efecte terapeutice identice se obţin şi cu scoarţa, răşina şi uleiul volatil recoltate de la molid sau de la bradul roşu (Picea abies).
Brădisorul
y
Denumire ştiinţifică: Licopodium clavatum. Denumire populară: pedicuţa, barba ursului, pălămidă.
Prezentare. Brădişorul sau pedicuţa este o ferigă, cu o tulpină lungă de până la un metru, culcată pe pământ, din care se ridică frunzele. Activitatea de producere a sporilor începe în iulie şi se termină în septembrie. Sporii au culoarea galben-deschis. Plantă perenă, această ferigă face parte din familia licopodinaceelor. Creşte în pădurile din regiunile montane şi submontane.
Pentru terapii medicinale se culeg sporii, din care se prepară o pulbere, cunoscută şi sub numele de sulf vegetal. Unii specialişti în medicină naturistă opinează că se poate folosi chiar şi planta în întregime.
Substanţe active importante: substanţe specifice (clavatină, anotină), flavone, săruri minerale.
Întrebuinţări. Din sporii de brădişor se face un preparat necesar, în primul rând, în tratarea unor afecţiuni dermatologice. Pulberea astfel obţinută se foloseşte în tratarea eritemului sugarilor, în intertrigo, precum şi în arsuri, dermatite, răni deschise - mai ales la copii. În uz intern, pentru afecţiuni cum ar fi litiazele, hepatitele, se utilizează un preparat obţinut din întreaga plantă. Unii specialişti în medicină naturistă sunt de părere că preparatele de brădişor (pedicuţă) sunt benefice şi în tratamente împotriva tabagismului şi alcoolismului.
Brânca
Denumirea ştiinţifică: Lobularia pulmonaria.
Prezentare. Brânca este un lichen care poate fi întâlnit cu uşurinţă şi în ţara noastră, de la deal până la munte. Copacii-gazdă sunt îndeosebi fagul şi arţarul, rareori molidul, lemnele căzute, pietrele. Brânca poate atinge o lungime de 40 cm. Acest lichen se prezintă ca un lob vălurit, altfel spus un lob cu un relief pronunţat, culoarea fiind verzuie, uneori cu accente spre brun sau chiar verde, cu margini uşor galben-albăstrii sau albe. Prin urmare, un ciudat amestec de culori ce dă mister acestei ciudate plante.
Întrebuinţări. Medicina populară a introdus, din timpuri străvechi, această plantă modestă în rândul celor cu efecte curative. Astfel, practica de sute sau poate mii de ani a dovedit că preparatele din lichenul de brâncă combat bolile respiratorii, dând rezultate în procedeele terapeutice asupra astmului bronşic şi a tusei. Substanţa sau substanţele active pe care le conţine brânca produc efecte pozitive şi în cazul bolilor de plămâni.
Brâncuta
y
Denumirea ştiinţifică: Sisymbrium officinale.
Prezentare. Brâncuţa este o plantă erbacee aparţinătoare familiei crucifereior. Are tulpină păroasă şi flori galbene. Înălţimea sa poate ajunge până la 70 cm. Pentru medicaţie se culeg frunzele, părţile tinere ale plantei, vârfurile cu tot florile de pe ele. Brâncuţa este o plantă medicinală tradiţională.
Substanţă activă importantă: esenţa alilică.
Întrebuinţări. Confruntându-se cu răcelile, moşii şi strămoşii noştri trebuiau să se trateze cumva. Unul dintre aceste remedii a fost brâncuţa şi, fireşte, poate fi şi acuma, dacă, cumva, nu ne convin medicamentele moderne. Cu brâncuţa se tratează coardele vocale bolnave sau obosite, precum şi laringitele şi faringitele, fiind un antiinflamator eficient. Cel mai cunoscut preparat din brâncuţă este sub formă de infuzie, dar se poate folosi şi sucul de brâncuţă, cu condiţia ca acesta să fie proaspăt. Pentru ca sucul de brâncuţă să aibă un gust cât de cât acceptabil se va dizolva în el lapte, fiind bune şi siropul sau mierea. Utilă în practica medicinală este şi tinctura de brâncuţă, deocamdată mai puţin cunoscută şi utilizată.
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
17
Brânduşa de toamnă
y
Denumire ştiinţifică: Colchicum autumnale.
Prezentare. Erbacee micuţă cu flori liliachii, cu înălţime până la 13 cm, brânduşa de toamnă aparţine familiei iridaceelor. Are o dezvoltare deosebită şi îndelungată, ajungând la înflorire abia toamna târziu. Brânduşa de toamnă creşte în zonele de deal, în locuri umede. Fructul, de mărimea unei nuci, este otrăvitor, brânduşa de toamnă fiind considerată o plantă toxică, deci o plantă periculoasă.
Pentru uz medicinal se recoltează seminţele şi bulbul, din care se obţin preparate cu aplicaţii deosebite, cel mai important şi mai cunoscut fiind tinctura. Acest preparat va fi folosit cu maximă precauţie şi nu va fi lăsat sub nici o formă la îndemâna copiilor.
Substanţa activă importantă este colchicina. Acest alcaloid se găseşte mai ales în fructul brânduşei de toamnă şi are virtuţi medicinale de excepţie. In acest sens, în prezent se fac cercetări privind efectele colchicinei în boli grele, cum ar fi cancerul.
Cercetări mai noi asupra brânduşei de toamnă au dus la sinteza unui alt compus, democolcina - mai puţin toxic decât colchicina - întrebuinţat cu succes, se pare, în tratarea unor afecţiuni ale sângelui.
Întrebuinţări. Colchicina acţionează deosebit de eficient în gută, fiind considerat remediul clasic în stoparea rapidă a atacurilor acestei afecţiuni. De precizat că orice tratament cu brânduşă de toamnă se face numai şi numai sub control medical. Altfel, există riscul unor grave intoxicaţii, cu sfârşit letal.
Preparatele din brânduşă de toamnă sunt cunoscute şi ca un bun antinevralgic, dar şi ca un diuretic eficient.
Există şi o legendă în legătură cu numele acestei plante periculoase. Se spune că în Colchida, o regiune din zona estică a Mării Negre, trăia Medeea, o renumită vrăjitoare. Ea a preparat o poţiune malefică şi a lăsat să cadă o picătură pe pământ. Din acea picătură a răsărit brânduşa de toamnă! Să notăm şi faptul că în Evul Mediu brânduşa de toamnă se folosea ca insecticid.
Brebenelul
Denumire ştiinţifică: Corydalis cava. Denumiri populare: brebenea, breabăn.
Prezentare. Brebenelul este o plantă care înfloreşte primăvara, acoperind solul pădurilor de la deal şi câmpie cu un strat vegetal viu, multicolor şi frumos mirositor. Sub numele de brebenel sunt cunoscute mai multe specii de plante cu trăsături comune, adică sunt erbacee perene, au structură asemănătoare şi relativ aceiaşi compuşi chimici activi. Brebenelul face parte din familia papaveraceelor. Tulpina este suculentă şi rareori trece de 20 cm înălţime. Rizomul este dezvoltat şi, de cele mai multe ori, gol pe dinăuntru. Florile, în culori albe, gălbui, roz, violete, purpurii, sunt melifere.
Pentru trebuinţe medicinale se recoltează rizomii. Din tulpini şi flori se poate obţine un suc.
Substanţe active importante: trei compuşi specifici - coridalină, coricavină şi bulbocapnină. Bulbocapnina este o substanţă toxică.
Întrebuinţări. Preparatele de brebenel au acţiune asupra sistemului nervos, făcând unele reglaje în buna funcţionare a acestuia. De asemenea, preparatele de brebenel sunt folosite în afecţiuni cardiace, mai ales pentru reducerea tensiunii arteriale. Aceste preparate au influenţă pozitivă şi asupra funcţionării tractului gastrointestinal.
Ca plantă medicinală, brebenelul este încă puţin cunoscut în ţara noastră, deşi compuşii săi activi arată că merită toată atenţia.
Broccoli
Denumire ştiinţifică: Brassica oleracea, var. botrytis. Denumire populară: conopida broccoli.
Prezentare. Broccoli se deosebeşte de conopidă prin partea comestibilă care nu este atât de aglomerată, ci mai rară, precum un chiorchine. Prin urmare, am putea spune că broccoli este o conopidă cu inflorescenţa mai rară. Această inflorescenţă poate fi verde, galbenă sau violetă, neexistând deosebiri în ceea ce priveşte conţinutul şi consistenţa. Broccoli este o legumă foarte fragedă şi hrănitoare. Are şi calităţi medicinale, recunoscute din ce în ce mai mult. Se consumă în salate (există foarte multe reţete, bine puse la punct), dar şi gătită cu carne, cu paste, cu ouă, cu brânză,
18
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
cu orez.
Substanţe active importante: conţinut mare de vitamina C, vitamina K, beta-caroten, săruri minerale, celuloză, glucide. Recent s-au descoperit doi compuşi - sulforafan şi indol-carbinol - care atestă broccoli ca o legumă utilă în profilaxia cancerului de stomac şi de sân.
Întrebuinţări. Preparatele din broccoli sunt recomandate în avitaminoze, anemii, deranjamente digestive, în prevenirea cancerului pe tractul gastro-intestinal, în osteoporoză, în combaterea hemoragiilor. Leguma numită broccoli este cunoscută şi ca un uşor, plăcut şi eficient depurativ gastro-intestinal.
Brusturele
Denumirea ştiinţifică: Arctium lappa. Denumiri populare: ciulin, captalan, lipan.
Prezentare. Dicţionarele spun despre cuvântul brusture că este autohton. De fapt nu este vorba despre o singură plantă, ci despre un grup de plante din acelaşi gen - Lappa, care se numesc brusturi şi fac parte din familia compozitelor. Brusturele se remarcă prin frunzele mari, late, groase, consistente, de un verde adesea întunecat, cât şi prin înălţime - până la 1,3 metri. Florile sunt aproape roşii sau violete şi sunt dispuse în inflorescenţe sferice înconjurate de ţepi. Când se usucă, inflorescenţa devine scaiete. Brusturele este o plantă maiestuoasă, puternică, cu un ciclu de viaţă de doi ani. Poate fi întâlnit pretutindeni în arealul românesc, de la câmpie până la munte.
Virtuţi medicinale au rădăcinile plantei aflată în al doilea an de vegetaţie, care se recoltează primăvara devreme sau toamna târziu. Este de dorit ca aceste rădăcini să se folosească proaspete deoarece, prin uscare, îşi pierd o parte din proprietăţi.
Substanţe active importante. Cea mai importantă substanţă specifică din rădăcina brusturelui este lactona. Alte substanţe: vitamine din clasa B, săruri de potasiu, inulină (în cantitate mare), ulei volatil, tanin, precum şi un compus antibiotic despre care se spune că este tot atât de eficient cât şi penicilina.
Întrebuinţări. Rădăcina de brusture este un medicament natural cu efecte benefice în cazul bolilor de splină şi ficat. Este, de asemenea, un bun depurativ. Reduce glicemia şi se manifestă ca un veritabil agent antimicrobian. Preparatele din brusture sunt recunoscute şi ca un bun tonic pentru păr, stimulând creşterea părului. Tot la capitolul cosmetică menţionăm: cu preparatele de brusture se tratează tenurile grase, putând fi folosite, deci, şi ca un excelent agent de curăţire a tenului. Brusturele este eficient şi în tratarea acneei, eczemelor şi furunculozei.
Din brusture, în amestec cu alte plante, se poate prepara un ceai cu acţiune de curăţire internă şi intensă a organismului. Prin urmare, brusturele poate fi utilizat cu succes ca decoct, intern sau extern, pentru o igienizare cu totul originală şi mai ales sănătoasă. O astfel de igienizare este binevenită primăvara, brusturele combătând, totodată, şi astenia de primăvară.
Cercetări mai noi au dus la obţinerea uleiului din seminţe de brusture. Acest ulei poate fi utilizat în proceduri cosmetice, dar şi în tratamente dermatologice importante, cum ar fi tratamentul furunculozei.
Brusturele este cunoscut şi pentru utilizarea sa, cu succes, în suferinţe ale splinei şi ale ficatului.
Bujorul de munte
Denumire ştiinţifică: Rhododendron kotsschyi.
Prezentare. Bujorul de munte, numit uneori şi smârdar, este un subarbust a cărui înălţime abia ajunge la 50 cm. Face parte din familia ericaceelor, fiind o plantă cu o tulpină mult ramificată. Rădăcina este, de asemenea, foarte dezvoltată. Frunzele, lucioase, consistente şi de mici dimensiuni, sunt dispuse altern. Florile, de culoare roşie, rareori roz sau albă, au un miros plăcut. Bujorul de munte înfloreşte pe toată durata verii. Fructul este o capsulă.
Pentru uz medicinal se recoltează frunzele, ramurile tinere cu tot cu flori, florile. Se prepară infuzie, decoct, extract.
Substanţe active importante: ulei eteric, taninuri.
Întrebuinţări. Se spune despre preparatele medicinale de bujor de munte că au proprietăţi afrodiziace. Este, de asemenea, cunoscut faptul că au efecte pozitive în boli de ficat, precum şi în afecţiuni respiratorii.
In cantităţi mari, preparatele pe bază de bujor de munte pot fi toxice.
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
19
Buretele de stejar
Denumirea ştiinţifică: Boletus igniarius. Denumire populară: iască.
Prezentare. Este vorba, de fapt, despre două genuri de ciuperci - Fomes şi Phellinus - care cresc în pădure, pe tulpinile copacilor bătrâni, mai ales pe stejari şi fagi. Aceste ciuperci sunt folosite ca materie primă pentru prepararea a ceea ce noi numim iască. Buretele de stejar creşte sub forma unei copite de cal sau a unei etajere. Trăind pe copaci, buretele de stejar produce, în timp, putregaiul alb al lemnului.
Întrebuinţări. In medicina populară, buretele de stejar a fost folosit, multă vreme, pentru oprirea sângerărilor şi tratarea rănilor. In natură, în lipsă de altceva, se utilizează ca pansament, fiind un hemostatic destul de puternic. Este posibil să aibă şi proprietăţi antimicrobiene.
Buruiana de trânji
Denumire ştiinţifică: Neottia nidus-avis. Denumire populară: trânji.
Prezentare. Buruiana de trânji este o plantă perenă, saprofită (adică se hrăneşte cu resturi de plante aflate în descompunere). Face parte din familia orhideelor, fiind, de fapt, o orhidee de pădure. Fiind o plantă saprofită, buruiana de trânji creşte pe solul bogat în putregaiuri al pădurilor, mai ales al pădurilor de foioase. Datorită modului său de hrănire, rădăcinile sunt cărnoase, dezvoltate, încâlcite. Buruiana de trânji nu are clorofilă. Florile au culoare închisă, brună şi miros a miere de pădure. Planta înfloreşte în lunile mai, iunie şi iulie. Fructul este o capsulă.
Întrebuinţări. In medicina populară românească, buruiana de trânji este cunoscută ca un important remediu în tratarea hemoroizilor.
Busuiocul
Denumire ştiinţifică: Ocimum basilicum.
Denumiri populare: vasilisc, bosioc, borjolică, mătăcină, floarea bisericii, bazilic, planta lui Hristos, buruiana dragostei.
Prezentare. Plantă foarte cunoscută, aparţinătoare de familia labiatelor, busuiocul se cultivă, fiind cunoscut ca busuioc de grădină. Există şi busuioc sălbatic (Prunella vulgaris), dar acesta nu are prea mare importanţă ca plantă medicinală. Busuiocul de grădină ajunge până la 50 - 60 cm înălţime. Înfloreşte în iulie-august, florile fiind albe sau roz. Se usucă foarte bine şi miroase plăcut, persistent.
Valoare medicinală are partea aeriană a busuiocului şi se recoltează când apar florile. Preparatul principal pentru uz medicinal este infuzia. Alte preparate semnificative: siropul şi esenţa.
Substanţe active importante: oestragol şi linalol.
Întrebuinţări. Busuiocul este un bun stimulent general, fiind antibacterian, antifungic, stomahic, carminativ, antispastic. Naturiştii îl recomandă în tulburări gastro-intestinale, în inflamaţii ale căilor respiratorii şi ca diuretic. Interesantă este şi utilizarea infuziei de busuioc în afecţiuni pe fond nervos, altfel greu de vindecat. Chiar migrenele, tot cu busuioc se tratează şi, deci, nu întâmplător, în casele de la ţară, pe vremuri, în grindă trona busuiocul pe toată durata iernii. De asemenea, busuiocul se foloseşte pentru calmarea durerilor în urma înţepăturilor de viespi şi albine.
Dar iată lista afecţiunilor tratate cu busuioc: gripă, vomă, răceală, bronşite, colici şi balonări intestinale, nevralgii, lipsa poftei de mâncare, în reglarea lactaţiei la femeile care alăptează. Mai există încă o afecţiune care se tratează cu busuioc - neplăcutele afte. In acest caz se face gargară cu decoct concentrat de busuioc, punându-se două linguri de decoct la 100 ml apă.
In bucătărie, busuiocul are locul său, fiind folosit, sub formă de pulbere sau frunze proaspete, la prepararea diferitelor mâncăruri.
Datorită aromei sale plăcute şi persistente, busuiocul este utilizat, din ce în ce mai mult, şi în industria cosmetică.
Un loc aparte are busuiocul în credinţele şi tradiţiile poporului român, fiind considerat plantă sfântă. Există credinţa potrivit căreia, pus la icoană sau în grinda casei, aduce linişte în gospodărie, pace între cei aflaţi sub acelaşi acoperiş. Se zice că la naşterea Domnului, în juru-i a răsărit busuioc şi de aceea preoţii îşi fac agheasma cu busuioc şi stropesc cu agheasmă folosind un pămătuf de busuioc.
20
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
Busuiocul este prezent în multe alte împrejurări ale vieţii românilor, fiind socotit o plantă miraculoasă. De pildă, mireasa care se duce la cununie trebuie să ia, neapărat, un fir de busuioc din grinda casei. Pentru noroc, pentru copii frumoşi şi sănătoşi, pentru spor şi bine în viaţă. In vechiul sat românesc, frecarea mâinilor şi a tâmplelor cu busuioc era o procedură curentă, fiind o primă formă de tratament în aproape orice afecţiune.
Desigur, busuiocul este considerat nu numai un leac pentru trup, ci şi, deopotrivă, pentru suflet.
Cacao / Arborele de cacao
Denumire ştiinţifică: Theobroma cacao.
Prezentare. Arborele de cacao este unul dintre cei mai frumoşi şi mai pitoreşti copaci. Florile şi fructele îl împodobesc începând de la baza tulpinii şi până pe ramurile îndepărtate ale bogatei sale coroane. Arborele de cacao are o înălţime maximă de 15 metri, în mod obişnuit ajungând la circa 10 metri. Aparţine familiei malvaceelor şi îşi are originea în America Centrală (Mexic), dar se cultivă în prezent în toate zonele tropicale. Fructele sunt nişte bace de mari dimensiuni (15-20 cm lungime), ce conţin până la 30 de seminţe, adică boabele de cacao, care au o compoziţie chimică complexă şi sunt foarte hrănitoare.
In cazul arborelui de cacao, valoare medicinală au boabele, care în mod obişnuit se macină, obţinându-se pudra de cacao. Pot avea efecte medicinale şi preparatele din tecile cărnoase, în care s-au aflat boabele, sau chiar frunzele.
Utilizarea arborelui de cacao ca plantă medicinală este foarte veche. De altfel, arborele de cacao figura la loc de cinste în practicile medicinale ale aztecilor. Aceştia preparau din boabele de cacao un aliment al zeilor, cu virtuţi tonifiante, euforizante şi chiar afrodiziace.
Substanţe active importante: în primul rând teobromina şi teofilina - care sunt substanţe specifice arborelui de cacao, apoi cafeina şi teina. Nu trebuie uitat renumitul ulei gras, adică untul de cacao. Pe lângă aceste substanţe, arborele de cacao şi, în special, boabele de cacao, conţin săruri minerale, enzime, aminoacizi.
Întrebuinţări. Asemenea cafelei, preparatul de cacao acţionează asupra sistemului nervos central şi mai ales asupra scoarţei cerebrale, impulsionând activităţile fizice şi intelectuale. La fel ca băutura de cafea,'băutura de cacao creează o stare' de confort fizic şi psihic, acţionând nu numai asupra sistemului nervos, ci şi asupra sistemelor cardiovascular, respirator şi digestiv. Potrivit unor cercetări de dată recentă, preparatele de cacao au rol detoxifiant şi depurativ, contribuind, de exemplu, la eliminarea clorurilor, a lichidului seros din spaţiul intracelular şi din cavitatea abdominală.
In realitate, efectele medicinale ale preparatelor de cacao sunt, însă, mult mai complexe şi mai diverse, datorită numărului mare de compuşi pe care îl conţin seminţele acestui arbore.
Se recomandă, totuşi, consumarea cu moderaţie a preparatelor de cacao, inclusiv sub formă de alimente, deoarece în cantităţi mari pot provoca ameţeli sau chiar dureri de cap.
Cafeaua / Arborele de cafea
Denumire ştiinţifică: Coffea arabica; Coffea excelsa; Coffea robusta.
Prezentare. Arborele de cafea este un arbust cu o înălţime maximă de 12 metri. Face parte din familia rubiaceelor. Deşi se consideră că peninsula Arabiei este patria sa de origine, de fapt arborele de cafea provine din Abisinia. In schimb, în Arabia i s-au descoperit calităţile, cunoscută fiind povestea cu acel păstor care observase un comportament ciudat la caprele sale după ce acestea mâncau, cu poftă, zilnic, seminţele unui arbust ce se va dovedi a fi celebrul „producător" al cafelei, adică arborele de cafea.
Frunzele arborelui de cafea sunt alungite, cu nervuri puternice, cu suprafaţă aproape lucioasă, fiind cărnoase şi consistente. Florile apar la subsuoara frunzelor şi
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC_21
au culoarea albă. Interesant e fructul, care are forma unei cireşe. In dezvoltarea sa, acest fruct parcurge trei stadii de culoare - verde, roşie şi, în cele din urmă, violetă, în fiecare asemenea „cireaşă" „fsdfsd" a arborelui de cafea se găsesc două boabe tainice, miraculoase.
In cazul arborelui de cafea, valoare medicinală au, în primul rând, boabele. Totuşi, se pare că au virtuţi medicinale şi frunzele, şi chiar coaja. Modul de preparare al boabelor de cafea este cel bine ştiut de sute de ani - decoct şi infuzie. Din boabe se extrage cafeina, care este un adevărat medicament.
Substanţe active importante: foarte cunoscutul alcaloid numit cafeină, apoi cafeonă, tanin.
Întrebuinţări. Cafeaua, mai exact spus extractul apos al seminţelor arborelui de cafea, este un tonic puternic al sistemului nervos central, în primul rând al scoarţei cerebrale. Cafeaua este şi un bun diuretic. S-a constat şi faptul că îmbunătăţeşte circulaţia sângelui, că dilată căile respiratorii, că fluidizează mucoasele de pe căile respiratorii şi că echilibrează compoziţia sucului gastric. Cafeaua este, totodată, un adevărat accelerator al inimii. Combate astenia şi are o anume influenţă benefică chiar şi în cazul bolilor infecţioase.
Rezultatele bune obţinute prin consumul cafelei pot fi, însă, puse sub semnul întrebării dacă acest consum este repetat şi în cantitate mare. Astfel, cei care suferă de insomnie sau de hipertensiune arterială vor trebui să-şi limiteze drastic consumul de cafea.
Efectele cafelei depind şi de fiecare individ în parte (Balzac bea circa 50 de cafele pe zi, a lucrat foarte mult şi cu succes, dar a murit relativ tânăr, bolnav de hidropizie). Asupra unora cafeaua are efecte majore, provocându-le insomnii şi agitaţie, în timp ce alţii beau cafea şi dorm foarte bine, chiar mai bine decât dacă nu ar bea.
Un consum mare de cafea - mai mult de trei ceşti pe zi - poate crea dependenţă sau chiar probleme de sănătate. Specialiştii sunt de părere că există o anumită sensibilitate la cafea şi în funcţie de vârstă, copiii fiind, de exemplu, foarte sensibili. Din acest motiv, copiilor le este interzis consumul cafelei. Cât despre efectele cancerigene ale cafelei, nimic nu e dovedit, în schimb e foarte posibil ca acest aliment-medicament să elimine pericolul îmbolnăvirilor de cancer de intestin gros.
Componentă a vieţii moderne, cafeaua contribuie în mod cert, prin efectele sale psihoenergizante, la buna condiţie fizică şi psihică a tuturor celor care apelează la ea, cu încredere şi speranţă, în fiecare dimineaţă şi ori de câte ori este nevoie.
Caisul
Denumire ştiinţifică: Armeniaca vulgaris; Prunus armeniaca.
Prezentare. Caisul este, de multă vreme, un arbore comun în spaţiul românesc. Pom fructifer, face parte din familia rozaceelor. Originar din China, caisul s-a răspândit în toată lumea, fiind aclimatizat, de foarte multă vreme, şi în Europa de sud-est. Este un arbore de înălţime mai degrabă redusă - circa 10 metri. Frunzele sunt de formă ovală, cu marginile fin crestate. Caisul înfloreşte primăvara, aspectul său fiind foarte frumos, de strai de sărbătoare. Se spune că nu numai simpla vedere a acestui arbore înflorit are efecte benefice asupra sufletului omului, ci şi mireasma florilor sale. Fructele, aromate şi apetisante, sunt deja bune pentru consum în iunie-iulie. Florile caisului sunt mult căutate de albine - iată, deci, încă un motiv pentru a avea încredere în valenţele medicinale ale viitoarelor fructe.
Caisele se consumă crude şi sunt utilizate în curele de fructe. Se consumă şi sub formă de suc, compot sau fructe uscate.
Substanţe active importante: săruri minerale şi oligoelemente (calciu, fier, potasiu, fosfor, fluor, cobalt, brom, magneziu), levuloză şi glucoză şi, mai ales, vitamine - B1, B2, C şi, în cantităţi însemnate, vitamina A.
Întrebuinţări. Caisa are o valoare energetică semnificativă, fiind hrănitoare şi lesne digerabilă. Efectele în plan medicinal nu sunt foarte importante, dar s-a observat că un consum zilnic de caise are efecte în cazul anemiilor, rahitismului, întârzierilor de creştere, asteniilor, insomniilor şi chiar în stări depresive. Se pare că acţionează şi în sensul creşterii imunităţii organismului. Caisele tonifică întregul organism şi mai ales activitatea gastro-intestinală, fiind, totodată, astringente şi diuretice.
Efectul tonic al caiselor se manifestă şi asupra epidermei, cunoscute fiind măştile şi loţiunile de ten pe bază de caise.
22
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
Calomfirul
Denumire ştiinţifică: Tanacetum vulgare; Tanacetum parthenium, Crysanthemum vulgare; Crysanthemum balsamita. Denumire populară: vetriceaua.
Prezentare. Calomfirul este o plantă erbacee, cu dezvoltare perenă, aparţinătoare de familia compozitelor. Are un rizom puternic, contorsionat. Tulpina aeriană este dreaptă şi poate ajunge până la 1,5 metri înălţime, fiind acoperită cu perişori foarte fini. Frunzele au formă ovală şi sunt uşor crestate. Florile, de culoarea galbenă, se dezvoltă târziu, prin lunile august şi septembrie. Această plantă se cultivă, adesea, pentru decor.
Pentru nevoi medicinale se recoltează partea aeriană şi seminţele. Se prepară infuzie, pulbere, extracte, mixturi, cataplasme, tincturi.
Substanţe active importante: două substanţe specifice - tanacetonă şi tanacetină, ulei eteric, flavone, tanozoide, substanţe amare.
Întrebuinţări. Preparatele pe bază de calomfir sunt cunoscute ca vermifuge. Ele au, însă, şi alte proprietăţi, fiind antispasmodice, tonice, antiseptice. Unii specialişti recomandă preparatele de calomfir în afecţiuni renale şi digestive. Preparatele de calomfir sunt eficiente, de asemenea, în stimularea digestiei şi în reechilibrarea ficatului. Potrivit unor observaţii mai vechi, aceste preparate au efecte şi în dureri de stomac, reumatisme şi gută, oboseală accentuată, menstruaţie insuficientă (reglează hemoragia menstruală).
Legat de această ultimă recomandare, trebuie menţionat şi faptul că preparatele din calomfir pot provoca avortul. Totodată, se ştie, prin tradiţie, că preparatele de calomfir contribuie activ la asigurarea echilibrului psihic şi nervos al femeilor aflate în suferinţe specifice, combătând stările de spirit confuze, de isterie, de tensiune nervoasă, migrenele.
Calomfirul este o plantă ce va fi utilizată cu precauţie, deoarece prin supradozare poate avea efecte toxice. Este interzisă utilizarea calomfirului în timpul sarcinii.
Camforul / Arborele de camfor
Denumire ştiinţifică: Cinnamorium camphora.
Prezentare. Arborele de camfor este un copac din pădurea ecuatorială. Pentru terapii se utilizează tulpina şi frunzele. Extractul care se obţine - aflat în folosinţă sub numele de ulei camforat - este un produs vestit.
Substanţe active importante: camfor, borneol.
Întrebuinţări. Camforul are efect relaxant pentru căile respiratorii şi pentru sistemul nervos. Practic, extractele de camfor repun întreg organismul în mişcare prin faptul că activează fluidele şi stimulează centrii nervoşi vasomotori şi respiratori. Această influenţă revitalizantă provoacă poftă de mâncare, calmează reumatismele şi alte dureri din organism, linişteşte activitatea din stomac şi din intestinul subţire.
Cu decoct preparat din arbore de camfor se tratează gingivitele, gripa, spasmele stomacale, oboseala complexă.
Captalanul
Denumire ştiinţifică: Petasites hybridus.
Prezentare. Captalanul este o erbacee perenă din familia compozitelor. Cu o înălţime la maturitate de până la 40 cm, captalanul are frunze mari, late, consistente, uşor cărnoase. Înfloreşte înainte de înfrunzire, prin martie-aprilie. Rizomul, adică tulpina subpământeană, este puternic, gros, asemănător rizomilor care trăiesc în locuri umede. Captalanul poate fi găsit pe malul lacurilor, al râurilor, prin zone mlăştinoase, fiind iubitor de apă.
Pentru aplicaţii în medicina naturistă se recoltează rizomii, frunzele şi florile. Rizomii se culeg toamna, la sfârşitul perioadei de vegetaţie.
Substanţe active importante. Până în prezent, în captalan au fost evidenţiate două substanţe, cu totul deosebite ca efect terapeutic: petazina şi inulina (un polizaharid).
Întrebuinţări. Sub formă de infuzie, preparatele de captalan au efecte antispastice, calmante, expectorante, vasodilatatoare, analgezice. Ceaiul de captalan se foloseşte în calmarea crampelor neuro-musculare, în relaxarea şi regularizarea activităţii căilor respiratorii, în bolile de inimă - fiind un bun vasodilatator - şi, mai nou, se încearcă
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC_23
utilizarea sa în tratamentul bolilor canceroase (s-au făcut deja cercetări ale căror rezultate s-au dovedit încurajatoare).
Atenţie - captalanul se va administra numai sub îndrumarea specialistului, a medicului, deoarece petazina poate avea efecte nedorite asupra sistemului nervos.
Cartoful
Denumire ştiinţifică: Solanum tuberosum. Denumiri populare: baraboi, barabulă.
Prezentare. Cartoful - o plantă erbacee anuală din familia solanaceelor - provine din America. Adus şi aclimatizat în Europa, cartoful a fost folosit, o vreme, ca hrană pentru animale. În 'secolul al XVIII-lea, farmacistul francez Parmentier introduce cartoful în alimentaţia oamenilor. Datorită calităţilor sale nutritive, cartoful a devenit foarte repede hrană de bază pentru popoare întregi.
În pământ, cartoful are o tulpină care se îngroaşă sub formă de tuberculi şi rădăcini. Tulpina aeriană este muchiată şi suculentă. Florile cartofului sunt albe sau violete.
În alimentaţie, dar şi pentru terapii, se utilizează tuberculul.
Pentru uz medicinal se prepară suc, decoct, cataplasme, terci de cartofi cruzi, cartofi în coajă fierţi pe jumătate, cartofi copţi sau fierţi în coajă, făină de cartofi.
Substanţe active importante: amidon, săruri minerale diverse (pe bază de calciu, magneziu, fosfor, fier, mangan, cupru, potasiu), protide, lipide, vitaminele din grupul B (B1, B2, B6), vitaminele A şi C, acid folic, acid citric, acid malic. Toate acestea arată importanţa de excepţie a cartofului pentru alimentaţie, oferind, practic, o hrănire completă. Mai mult decât atât, cartoful este foarte uşor digerabil.
Întrebuinţări. Preparatele din cartofi combat aciditatea gastrică, precum şi iritaţiile interne şi ulcerele gastrice şi duodenale. Naturiştii recomandă consumul de cartofi celor care suferă de diabet, obezitate (cartofii nu îngraşă!), litiaze biliare, disfuncţii intestinale, hepatite, dischinezii biliare, artrite. Decoctul de cartofi fierţi în coajă are proprietăţi alcalinizante şi remineralizante.
Cel mai sănătos mod de preparare a cartofului este coacerea sau fierberea în coajă.
În afară de tuberculi, celelalte părţi ale cartofului sunt toxice. Şi chiar şi tuberculii sunt toxici dacă au culoarea verde, culoare ce apare, de obicei, după ce tuberculul de cartof a stat timp îndelungat la soare.
Cert este faptul că virtuţile medicinale ale cartofului sunt atestate de multă vreme. Cândva, pe vremea când se cultiva mai mult ca plantă decorativă, iniţiaţii considerau cartoful ca un leac pentru creşterea longevităţii.
Cartofii dulci, cunoscuţi şi sub numele ' de batate (Ipomoea batatas), precum şi topinamburul sau napul porcesc (Helianthus tuberosus) au proprietăţi asemănătoare cu ale cartofului. Napul porcesc este denumit de naturişti cartoful diabeticilor.
Batata şi napul porcesc sunt recomandate cu insistenţă în hrana celor care suferă de afecţiuni cardiovasculare.
Castanul
Denumire ştiinţifică: Aesculus hippocastanum. Denumire populară: castan porcesc, castan sălbatic.
Prezentare. Castanul este un arbore puternic şi maiestuos. Îşi are originea în peninsula Balcanică. Înalt până la 30 de metri, castanul se remarcă şi prin valoarea sa ornamentală. Frunzele castanului au un peţiol lung de 10 - 20 cm, fiecare grupare de frunze având mai multe foliole. Aceste foliole sunt dispuse după mărime, cea mai mare fiind foliola mijlocie. Castanul înfloreşte în mai şi iunie, florile - ca şi frunzele -contribuind la frumuseţea acestui arbore. Fructul castanului este o capsulă cărnoasă, verde, cu ghimpi, mult mai mare decât o nucă. În momentul coacerii, coaja verde cu ghimpi plesneşte şi apar seminţele, adică ceea ce în mod obişnuit numim castane.
Castanul face parte din familia hipocastanaceelor.
În cazul castanului, pentru uz medicinal se recoltează scoarţa de pe ramurile ceva mai tinere (de circa trei-cinci ani), castanele, frunzele şi florile. Din toate acestea se obţin, prin procedee specifice, diverse preparate cu semnificativă valoare medicinală, precum şi extracte necesare în industria farmaceutică. Cel mai important preparat de castan este decoctul.
Substanţe active importante: în scoarţă - esculină, esculozidă, fraxină,
^^H24_DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
cumarină; în frunze - astragalină, quercitină, filochinonă; în castane - saponine (în primul rând escină), flavonoide.
Întrebuinţări. Preparatele de castan au acţiune astringentă, antiinflamatoare, vasoconstrictoare, influenţând, în mod pozitiv, circulaţia sângelui, prin fluidizarea fluxului sanguin. S-a constatat, totodată, că preparatele de castan sunt şi un bun tonic venos.
Interesante pentru viaţa modernă sunt preparatele din scoarţă, acestea având efecte pozitive în cazul afecţiunilor dermatologice.
Printre afecţiunile care se tratează cu extracte de castan se numără varicele, varicocelul, umflarea ficatului, hemoroizii, tulburările de menopauză, flebitele, ulcerele varicoase.
Prin urmare, castanul porcesc (sau sălbatic) este important mai ales pentru terapiile medicinale privind afecţiunile vasculare - de la varice până la hemoroizi şi ulcere varicoase. În asemenea tratamente este recomandat - ca adjuvant însă -
şi castanul dulce, ale cărui fructe sunt comestibile.
Castanul dulce (Castanea sativa) face parte din familia fagaceelor. Este un arbore ce creşte numai în anumite zone din ţara noastră - în Maramureş şi în nordul Olteniei. Castanul dulce este un simbol al longevităţii - poate trăi până la 1.000 de ani şi chiar mai mult. Fructele castanului dulce, castan 'întâlnit în culturi, sunt comestibile, fiind energizante şi remineralizante.
Castanele dulci constituie un aliment recomandat celor bolnavi de inimă şi de rinichi, fiind, totodată, un tonic şi un reechilibrant digestiv. Din castanele dulci se 'face vestitul pireu de castane, un foarte bun desert consumat nu numai pentru savoarea sa, ci şi pentru a îmbunătăţi digestia. Datorită calităţilor lor, castanele dulci sunt recomandate anemicilor, celor slăbiţi, convalescenţilor. De asemenea, sunt indicate şi în hrana copiilor, având valoare calorică mare (100 g castane dulci au 220 calorii), precum şi o compoziţie chimică foarte bogată - vitamine, săruri minerale, lipide, glucide.
Castravetele
Denumire ştiinţifică: Cucumis sativus.
Prezentare. Castravetele aparţine familiei cucurbitaceelor. Este o erbacee anuală ce se dezvoltă sub forma unei tulpini târâtoare-agăţătoare, acoperită cu peri aspri. Frunzele sunt mari, uşor cordiforme, dar cu vârful ascuţit. Florile sunt galbene şi se aseamănă, întrucâtva, cu o stea. Fructul acestei plante, castravetele, util în bucătărie, are şi o serie de proprietăţi medicinale.
Forma cea mai indicată pentru aplicaţii medicinale este sucul de castravete. Seminţele, vrejurile şi cârceii de castravete au, de asemenea, proprietăţi medicinale, pentru terapii preparându-se un decoct.
Substanţe active importante: vitaminele A, B şi C, săruri de calciu, fier, fosfor, potasiu, azotaţi, caroten, mucilagii, sulf, siliciu.
Întrebuinţări. Castravetele şi preparatele pe bază de castravete au importante utilizări în cosmetică. Este deja arhicunoscut faptul că preparatele din castravete sunt utilizate în remedierea unor afecţiuni dermatologice, de pildă în cazul tenurilor afectate de alte preparate cosmetice sau de poluare şi stres, în inflamaţii diverse ale pielii, în pecingini, în combaterea ridurilor. Rămânând în acest registru cosmetic, este bine de ştiut şi faptul că preparatele şi extractele de castravete contribuie la fortificarea părului şi a unghiilor. Castravetele are proprietăţi depurative recunoscute, fiind utilizat atât intern, cât şi extern, ca agent de curăţire, de detoxifiere. Ca depurativ, este indicat în gută. Castravetele acţionează şi ca diuretic - în afecţiuni renale, mai ales în combaterea formării calculilor. Fierţi, castraveţii bandajează şi vindecă iritaţiile intestinale şi spasmele abdominale. Este bine de ştiut şi faptul că această plantă legumicolă, atât de obişnuită, de altfel, contribuie chiar şi la stabilizarea funcţionării inimii şi a aparatului circulator.
Căldărusa
y
Denumirea ştiinţifică: Aquilegia vulgaris. Denumire populară: clopoţei mari.
Prezentare. Căldăruşa este o erbacee perenă. Tulpina este ramificată, rareori simplă, înălţimea maximă a acesteia fiind de 80 cm. În vârful tulpinii şi al ramurilor se găsesc florile mari, sub formă de clopot, colorate în albastru, roz, alb sau violet.
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC_25
Căldăruşa înfloreşte în prima parte a verii. Poate fi întâlnită în flora spontană, prin
fâneţe, poieni, liziere, tufărişuri, îndeosebi în zonele de sub munte şi chiar la munte.
Uneori, căldăruşa este şi cultivată, fiind o frumoasă plantă ornamentală. Aparţine
familiei ranunculaceelor.
Pentru uz medicinal se recoltează cozile frunzelor şi seminţele. Atenţie, căldăruşa
este o plantă otrăvitoare, utilizarea ei făcându-se cu precauţie.
Substanţe active importante: un alcaloid încă puţin cercetat, dar despre care
se ştie că este toxic.
Întrebuinţări. Preparatele de căldăruşă au efecte în afecţiuni precum icterul, cât şi în diverse boli de piele. În general, această plantă este puţin folosită în terapii medicinale, utilizarea sa frecventă fiind ca plantă ornamentală, datorită florilor sale cu o conformaţie curioasă. Flori care, se spune, erau folosite cândva ca protectoare împotriva deochiului, precum şi în descântece.
Călinul
Denumire ştiinţifică: Viburnum opulus. Denumire populară: bulgăre de zăpadă.
Prezentare. Călinul este un arbust ce creşte în flora spontană, dar poate fi şi cultivat, ca plantă ornamentală. Face parte din familia caprifoliaceelor. Călinul are o înălţime medie de doi - trei metri, rareori ajungând până la cinci metri. Frunzele au mai mulţi lobi, maximum cinci. Florile sunt grupate, având culoarea albă. Înfloreşte la sfârşitul primăverii şi la începutul verii. Fructele, dispuse în ciorchini, au culoarea roşie şi sunt pline de suc, nefiind comestibile. Călinul creşte prin păduri, liziere, tufărişuri. În parcuri, este prezent sub forma unor tufişuri ornamentale, cunoscute sub numele de bulgăre de zăpadă (boule de neige).
Pentru uz medicinal se recoltează coaja. Se prepară sub formă de tinctură, decoct, extract fluid.
Substanţe active importante: o substanţă specifică importantă - viburnina, salicilină, tanin, acizi, răşini.
Întrebuinţări. Preparatele obţinute din coaja călinului sunt diuretice, astringente şi mai ales sedative. Specialiştii recomandă aceste preparate pentru tratarea menstruaţiilor dureroase, cât şi a disfuncţiilor pe fond nervos, disfuncţii ce apar în timpul sarcinii şi alăptării.
Având proprietăţi sedative, extractele de călin calmează crampele musculare şi contribuie la destinderea întregului organism în condiţii de emoţie puternică sau stres.
Cătina albă
Denumirea ştiinţifică: Hippophae rhamnoides.
Denumiri populare: cătină, cătină cenuşie, cătină de râu, tufişul de nisip.
Prezentare. Cătina este un arbust spinos, aparţinător familiei eleagnaceelor. Se cunosc două varietăţi - cătina albă şi cătina roşie.
Important pentru farmacia naturistă este fructul cătinii albe. Arbustul de cătină albă are frunze alungite, cenuşii-argintii - strălucitoare pe faţă, mate pe spate, înfloreşte în martie-aprilie. Florile sunt mici şi galbene, iar fructul are o pronunţată tentă de portocaliu. Cătina albă creşte în flora spontană, în zone mai pietroase şi apropiate de ape, aria de răspândire fiind întreaga suprafaţă a ţării.
Substanţe active importante. Fructul de cătină este socotit o polivitamină naturală, remarcându-se vitaminele B1, B2, C, PP. Alte substanţe: acid folic, acid nicotinic, inozitol, uleiuri.
Întrebuinţări. Fructul de cătină este considerat un adevărat flacon cu vitamine. Devine şi mai puternic vitaminizant atunci când se combină cu măceşele şi se face un ceai care se poate bea zilnic. Acest ceai poate fi considerat aliment. Fructul de cătină albă este folosit pentru tratament în avitaminoză, reumatism, urticarie şi deranjamente intestinale. Naturiştii îl consideră un tonifiant general. Potrivit acestora (de ex. Elena Niţă Ibrian, în Tratat de hrană vie), preparatele din cătină sunt mai excitante decât cafeaua naturală şi de aceea cătina albă poate fi folosită în locul cafelei. De altfel, cătina albă se foloseşte, mai nou, în bucătărie. Se poate prepara o dulceaţă foarte fină. Fructele fermentate pot fi şi distilate, obţinându-se o băutură ale cărei efecte sunt încă puţin studiate. De asemenea, se poate prepara un vin de cătină, precum şi lichior.
Se poate, deci, spune despre cătină că nu doar tratează, ci şi hrăneşte.
26
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
Cătusnica
y
Denumirea ştiinţifică: Nepeta cataria.
Prezentare. Cătuşnica este o plantă erbacee meliferă din familia labiatelor. Poate atinge înălţimea de un metru. Răspândeşte un miros specific, plăcut, iar florile sunt albe sau în nuanţe spre roşu. Pentru medicaţie, pentru tratamente prezintă interes partea aeriană a plantei.
Întrebuinţări. Pentru terapii, cătuşnica este prelucrată sub formă de infuzie, sirop şi vin medicinal. În mod ciudat, cătuşnica are proprietăţi calmante, dar şi tonice, excitante - o adevărată contradicţie rezolvată, iată, de o banală plantă medicinală. Cătuşnica este, totodată, un antispastic şi un regulator al activităţii gastro-intestinale. Se foloseşte şi pentru combaterea tusei, mai ales a tusei convulsive şi a tusei tabagice. Deşi cunoscută ca un excitant, cătuşnica are darul de a calma chiar şi chinuitoarele dureri de dinţi sau de măsele. În acest caz, frunzele de cătuşnică vor fi mestecate precum guma.
Rolul de excitant al aceste plante este cunoscut de multă vreme în medicina populară, fiind folosită în vechime pentru revigorarea vieţii de cuplu.
Cânepa
Denumire ştiinţifică: Cannabis sativa.
Prezentare. Cânepa cultivată este o plantă anuală, originară din India. Se remarcă prin tulpina sa dreaptă, înaltă de aproape un metru, uneori chiar mai mult. La maturitate, tulpina de cânepă este total lemnificată. Frunzele, mari, sunt împărţite în foliole lanceolate, cu marginea crestată. Florile, de culoare galben-verzuie, sunt grupate în inflorescenţe asemănătoare cu un spic. Cânepa înfloreşte în lunile iulie şi august, existând plante de cânepă femele şi plante de cânepă masculine. Fructul este o nuculă brun-cenuşie, netedă, asemănătoare cu o mică rolă de rulment.
Cânepa aparţine familiei canabinaceelor, fiind o plantă aromatică.
Din seminţele de cânepă se extrage un ulei. Pentru uz medicinal se recoltează vârfurile înflorite ale plantelor femele. Se obţin extracte şi se prepară tincturi.
Substanţe active importante: canabinol, canabidiol, tetrahidrocanabinol. Potrivit cercetărilor, acţiune medicinală semnificativă are tetrahidrocanabinolul.
Întrebuinţări. Preparatele medicinale din cânepă au efecte sedative şi de aceea sunt utilizate în terapii din domeniile neurologic şi psihiatric. Desigur, întrebuinţările medicinale ale cânepii nu se opresc aici. Preparatele din cânepă au, de asemenea, influenţă relaxantă asupra organelor interne şi a muşchilor în general, precum şi acţiune analgezică. Datorită acestor proprietăţi, preparatele din cânepă sunt folosite în afecţiuni gastrice grave (cancere), în ulcere gastrice, în afecţiuni ale căilor respiratorii - astm, emfizem, bronşită cronică, în nevralgii şi în boli psihice.
Cercetările au dovedit că preparatele pe bază de cânepă au şi efecte anticonvulsive şi chiar bactericide - pot acţiona ca un antibiotic. Utilizate în exces, preparatele din cânepă pot crea dependenţă şi pot avea urmări grave asupra sănătăţii.
Ceaiul
Denumire ştiinţifică: Thea sinensis (chinensis). Denumire populară: ceai chinezesc.
Prezentare. Ceaiul este un arbust de maximum doi metri înălţime, originar din China. În prezent, poate fi întâlnit în mari culturi, în aproape toate zonele tropicale şi subtropicale. Ceaiul face parte din familia theaceelor, reprezentativ fiind ceaiul chinezesc. Frunzele ceaiului chinezesc sunt consistente, dense, au formă ovală şi sunt uşor crestate, oarecum asemănătoare, ca formă şi desen al nervurilor, cu frunzele de stejar sau de urzică. Florile ceaiului, deosebit de expresive, sunt mari şi au culoarea albă.
Valoare alimentară, dar şi medicinală, au frunzele ceaiului. Preparatul care se obţine este o infuzie - binecunoscutul ceai. Pentru a nu-i fi afectate calităţile, ceaiul se prepară - potrivit naturiştilor - într-un ceainic de pământ, smălţuit.
Substanţe active importante: teofilină, cafeină, vitaminele C, P şi B2, săruri minerale, tanin. Cercetări recente arată că unii dintre compuşii cei mai importanţi ai ceaiului sunt polifenolii, mai ales flavonele şi catehinele.
Întrebuinţări. Infuzia de ceai are proprietăţi tonice, excitante, revitalizante, vasodilatatoare, diuretice. Ceaiul este şi un bun antioxidant. Se pare că unul dintre
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC_27
cele mai interesante efecte ale ceaiului ţine de capacitatea sa de a reduce colesterolul şi, deci, şi riscul de boli cardiovasculare. Astfel, polifenolii din ceai distrug radicalii liberi din organism, colesterolul, grăsimile rele, reducând riscul de cancer. După cum se ştie, radicalii liberi acţionează ca agenţi cancerigeni. Datorită teofilinei, ceaiul este indicat şi în bolile respiratorii sau în suferinţe ale rinichiului. Consumarea ceaiului chinezesc (sau rusesc), determină o mai bună activitate la nivelul sistemului nervos central, al scoarţei cerebrale, precum şi în structurile musculare ale organismului. Nu trebuie uitat nici faptul că preparatul de ceai contribuie şi la o digestie uşoară, scutind organismul de o serie întreagă de eforturi şi disfuncţionalităţi.
Numeroşi specialişti echivalează efectele ceaiului cu cele ale cafelei, motivând, astfel, efectele de dependenţă ce pot apărea în condiţiile unui consum mare şi îndelungat de ceai chinezesc sau rusesc.
Vestit pentru calităţile sale medicinale este şi ceaiul de Java sau ortosifonul (Orthosiphon stamineus), un ceai verde ai cărui compuşi sunt total diferiţi de ai ceaiului „clasic", la fel de diferite fiind şi afecţiunile în care este benefic (acesta fiind recomandat în reumatism, litiaze renale, insuficienţă hepatică, obezitate, celulita, oboseală, epuizare fizică şi nervoasă). De remarcat faptul că şi acest ceai reduce colesterolul.
Ceaiul de Java sau ortosifonul este utilizat, prin tradiţie, în boli ale rinichilor, ale vezicii şi căilor urinare. Proprietăţile sale diuretice accentuate îl fac foarte util şi în curele de slăbire, contribuind, printre altele, în mod decisiv, la eliminarea apei din ţesuturi.
Ceapa
Denumire ştiinţifică: Allium cepa.
Prezentare. Ceapa - una dintre cele mai cunoscute plante din casa şi de pe lângă casa omului, face parte din familia liliaceelor. Este o plantă bienală, cu o tulpină dreaptă şi un bulb, binecunoscutul bulb pe care-l folosim în bucătărie, la gătit. Florile de ceapă sunt mici, albe-gălbui, dispuse grupat, cu miros specific, apăsător. Ceapa înfloreşte în lunile iulie şi august. Fructul este o capsulă, în care se găsesc seminţele de culoare neagră. Originară din Asia, ceapa se cultivă, în prezent, în toată lumea.
Substanţe active importante. Ceapa conţine enzime, vitaminele A, B1, B2 şi C, minerale esenţiale, precum şi disulfură de alil şi propil, grăsimi, zaharuri.
Întrebuinţări. Se spune despre ceapă că este o garanţie a longevităţii. Este cunoscută ca fiind un foarte bun tonic, cu proprietăţi antiinfecţioase. Diuretic puternic - calitate importantă şi de luat în seamă de către cei care n-au voie să consume sare - prin consum de ceapă se elimină sarea din organism. De asemenea, ceapa este recomandată în boli pulmonare şi în prevenirea accidentelor vasculare (este un anticoagulant activ). Ceapa are efecte benefice şi în ciroza hepatică, în pleurezii, în tratarea leziunilor bucale, acţiunea bactericidă fiind puternică, semnificativă.
Se spune că un consum zilnic de ceapă (nici o masă fără ceapă!) preîntâmpină apariţia cancerului.
Cerentelul
Denumire ştiinţifică: Geum urbanum.
Denumiri populare: ridichioară, călţunul doamnei, cuişoriţă, floarea mândrei.
Prezentare. Cerenţelul este o plantă zveltă, puternică, aparţinând familiei rozaceelor. Are flori galbene, plasate în partea de sus a plantei, prezentându-se ca nişte mici capitule. Fructele sunt nişte achene. Cerenţelul poate fi întâlnit la marginea pădurilor, pe marginea drumurilor, pe taluzuri, pe maidanele unde cresc bălării.
Pentru uz medicinal se recoltează tulpina aflată în plin proces de vegetaţie, dar mai ales rădăcina. Se prepară sub formă de decoct, infuzie, tinctură, macerat, pulbere.
Substanţe active importante. Rădăcina de cerenţel conţine o substanţă numită eugenol, o enzimă, amidon, gumirezină, ulei volatil, tanin, zaharuri. Uleiul de cerenţel degajă un plăcut parfum de garoafă.
Întrebuinţări. Decoctul de tulpină, dar mai ales cel de rădăcină de cerenţel are proprietăţi excitante şi astringente. Este un bun dezinfectant şi un calmant intestinal activ. Are şi efecte analgezice, antiseptice, hemostatice.
Ca plantă medicinală, cerenţelul este folosit pentru tratamente în enterite infecţioase, menstre cu dureri, plăgi, gingivite sângerânde, amigdalite, abcese dentare. Decoctul de cerenţel se ia cu precauţie, el putând produce iritaţii gastro-intestinale. De asemenea, nu se va lua niciodată o doză prea mare, în acest caz fiind respins de
^^H28_DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
organism.
Preparatele de cerenţel au contraindicaţii în cazul afecţiunilor cronice şi renale.
Cândva, extractul de cerenţel sau, pur şi simplu, tulpina sau rădăcina de cerenţel erau folosite pentru a da aromă vinului, berii, rachiului de fructe sau în producerea apei de gură.
Chili / Arborele de Chili
Denumire ştiinţifică: Prunus boldus.
Prezentare. Arborele de Chili este o plantă exotică, aparţinând de familia monimiaceelor.
Pentru uz medicinal se recoltează frunzele, din care se prepară infuzie, tincturi, extracte fluide.
Substanţe active importante: doi compuşi specifici - boldină şi boldoglucină. Arborele de Chili este bogat în ulei esenţial.
Întrebuinţări. Preparatele din frunzele arborelui de Chili au proprietăţi depurative, detoxifiante, revigorante, bactericide, sedative. Sunt recomandate în boli de ficat şi bilă, având rol de reechilibrare în ceea ce priveşte funcţionarea acestor organe. Preparatele de Chili dau rezultate pozitive şi în tratarea infecţiilor urinare, a cistitelor.
Chimenul
Denumirea ştiinţifică: Carum carvi. Denumiri populare: secărică, chimion, pipărus.
Prezentare. Chimenul este o plantă cultivată, dar se găseşte şi în flora spontană. Este o erbacee şi face parte din familia umbeliferelor. În flora spontană, chimenul poate fi întâlnit, de obicei, în fâneţele de sub munte şi în cele montane. Înălţimea acestei plante - până la un metru. Florile, de culoare albă, sunt dispuse sub formă de umbelă.
Valoarea terapeutică este dată de seminţele chimenului. Din aceste seminţe se prepară decoct, cataplasme, tinctură, pulbere, infuzie.
Substanţe active importante. Seminţele de chimen sunt foarte bogate în ulei eteric.(circa 3%).
Întrebuinţări. Chimenul este utilizat în trei domenii: bucătărie - în calitate de condiment; în industria băuturilor - datorită aromelor şi compuşilor săi; în medicina naturistă - ca stimulent al secreţiilor gastrice, fiind totodată şi un agent cu acţiune carminativă (calmant al durerilor abdominale şi reducerea deranjamentelor şi a presiunii din abdomen).
Chimenul are şi o intensă acţiune diuretică. Cu preparatele din seminţe de chimen se tratează colicii gastrici, bronşitele, enterocolitele, blocajele secreţiilor bronhice. De asemenea, chimenul contribuie şi la uşurarea unor suferinţe şi dificultăţi ginecologice, cum ar fi ciclurile întârziate sau amenoreea. Tot cu ceaiurile de chimen se stimulează şi lactaţia la femeile care alăptează. Chimenul este indicat şi în demersurile pentru creşterea poftei de mâncare.
Din seminţele de chimen se poate prepara şi o apă de gură, produs care nu numai că îndepărtează mirosurile neplăcute, dar are şi efecte majore în ceea ce priveşte menţinerea igienei bucale.
Chimenul este considerat a fi „direct răspunzător" de liniştea, de tihna abdomenului omenesc.
Chinina / Arborele de chinină
Denumire ştiinţifică: Cinchona officinalis.
Prezentare. Arborele de chinină creşte în pădurea ecuatorială, fiind întâlnit în marile masive vegetale din America de Sud. Aparţine familiei rubiaceelor. În prezent, arborele de chinină se găseşte şi în plantaţii, aria sa de cultură fiind extinsă şi în alte zone cu climat ecuatorial.
Partea care conţine chinină este scoarţa, obţinerea ei fiind relativ simplă: arborii sunt doborâţi şi apoi se cojesc. Se prepară pulbere, macerat, pilule, caşete, extract, decoct, infuzie, mixturi.
Substanţe active importante: chinină, chinidină, chinconină, chincomidină, săruri minerale, tanin.
Întrebuinţări. Chinina a fost şi este un leac deosebit de important, fiind utilizată în combaterea unei afecţiuni grave - frigurile (paludismul, malaria). Utilizarea chininei
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC_29
în terapii este, însă, mult mai largă, chinina contribuind la intensificarea activităţii digestive, la reducerea febrei, la combaterea infecţiilor şi a paraziţilor. Chinina are efecte benefice, cunoscute de foarte multă vreme, în afecţiuni precum tuberculoza, diabetul, infecţiile grave. Este recomandată şi în anemii, astenii, convalescenţe, afecţiuni cardiace. Combate oboseala şi măreşte capacitatea de muncă.
Alte varietăţi ale arborelui de chinină: Cinchona calisaya şi Cinchona succirubra.
Cicoarea
Denumirea ştiinţifică: Cichorium intybus. Denumiri populare: floricică, andivă, andivie.
Prezentare. Cicoarea se întâlneşte atât în cultură, cât şi în flora spontană, fiind o reprezentantă a familiei compozitelor. Este o plantă perenă, cu tulpină ramificată şi rădăcină groasă. Poate atinge o înălţime de 1A20 metri. Înfloreşte în lunile iulie, august, septembrie. Florile sunt de culoare albastră. În flora spontană, cicoarea se întâlneşte în fâneţe, pe marginea drumurilor, pe păşuni, în alte locuri necultivate şi în care cresc fel de fel de ierburi.
Pentru aplicaţii în medicina naturistă se foloseşte toată planta, inclusiv rădăcina. În mod curent, rădăcina este folosită pentru producerea surogatului de cafea numit cicoare. Părţile aeriene din plantă se recoltează în mai-iunie, iar rădăcinile toamna, atunci când planta ajunge la sfârşitul perioadei de vegetaţie. Printre cele mai importante preparate medicinale obţinute din cicoare se numără decoctul.
Substanţe active importante. Cicoarea conţine un ulei volatil, dar şi compuşi amari, colină, inulină (un polizaharid), tanin. Pe lângă aceşti compuşi, în rădăcina de cicoare, dar şi în partea aeriană, se găseşte fosfor. Cercetări mai noi menţionează descoperirea de insulină în rădăcina de cicoare, fapt ce dă o nouă dimensiune utilizării acestei plante în medicina naturistă şi, desigur, speranţe diabeticilor.
Întrebuinţări. Ca plantă medicinală, cicoarea se foloseşte în tratamente privind hepatita cronică, dischinezia biliară, constipaţia cronică, în aplicaţii dermatologice (furunculoze, acnee), în anemii, digestie leneşă, pietre la rinichi şi la vezică, litiaze, infecţii urinare. Altfel spus, decoctul de cicoare revigorează activitatea ficatului şi a rinichiului, regularizează digestia, produce diureză, este un bun agent laxativ şi depurativ (curăţă organismul de toxine, purifică sângele). Tonic general bun, o contribuţie importantă având-o fosforul.
Cicoarea de grădină (Cichorium endivia) este o plantă bienală de la care se consumă frunzele. Prin muşuroire, frunzele de la baza tulpinii se îngroaşă şi-şi pierd clorofila, obţinându-se andivele. Deci, andivele nu sunt altceva decât muguri şi frunze ce provin de la cicoarea de grădină. Din păcate, andiva - considerată un produs alimentar de înaltă clasă - nu are calităţile terapeutice ale suratei sale sălbatice. Totuşi, efectele nu sunt de neglijat, acestea fiind încă un argument în ceea ce priveşte succesul gastronomic al andivei. De notat, în acest caz, şi faptul că andivele sunt indicate de naturişti în alimentaţia copiilor, fiind un bun vitaminizant şi remineralizant.
Cimbrisorul
y
Denumirea ştiinţifică: Thymus vulgaris.
Denumire populară: cimbrişorul de câmp, cimbrişorul de pajişte, cimbrişorul de fâneaţă, cimbrul sălbatic.
Prezentare: Cimbrişorul este o plantă perenă, membră a familiei labiatelor. Frunzele cimbrişorului au miros plăcut, aromat. Planta are un pronunţat rizom târâtor, de pe care se ridică ramuri. Ramurile au flori în partea superioară, înălţimea acestor ramuri fiind de circa şapte centimetri. Cimbrişorul înfloreşte din iunie şi până în septembrie. Creşte în flora spontană - pe pajişti, sub formă de tufe, adevărate colonii ce răspândesc, sub soarele verii, o aromă unică şi agreabilă.
Pentru utilizări în scopuri medicinale, se recoltează partea aeriană a plantei şi se usucă.
Întrebuinţări. Din cimbrişor se prepară o infuzie. Se foloseşte şi în bucătărie, pentru aromatizarea unor mâncăruri. Cimbrişorul este un antiseptic redutabil, având o acţiune antiinflamatoare intensă. Folosit la mâncăruri, dar şi ca infuzie, contribuie la fluidizarea circuitului gastric, înlesneşte respiraţia şi are acţiune tonică asupra întregului organism. Cândva, cimbrişorul însoţea busuiocul în grinda casei, pentru a asigura împreună o primenire a aerului în timpul iernii, mireasma sa persistentă fiind un calmant. Cimbrişorul este întrebuinţat şi de apicultori, în activitatea lor de îngrijire
130 DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
a albinelor.
Cimbrul de cultură
Denumirea ştiinţifică: Satureja hortensis. Denumiri populare: lămâioară, lămâiţă, iarba cucului.
Prezentare. Cimbrul de cultură este o erbacee anuală, înaltă de 10 - 15 cm. Creşte în tufe. Florile sale sunt foarte mici, în nuanţe roz sau violet, inflorescenţa fiind oarecum asemănătoare cu un spic. Asemenea cimbrişorului, creşte bine în locurile cu lumină puternică.
Pentru terapii obişnuite se recoltează toată planta. În scopul obţinerii de preparate foarte puternice se culege, însă, doar partea superioară a plantei, mai fragedă şi cu
flori.
Substanţe active importante: ulei eteric, cineol, timol, compuşi amari, carvacrol.
Întrebuinţări. Cimbrul de cultură este un agent antiseptic şi antispastic (cu efecte notabile în reglarea activităţii stomacale şi intestinale), precum şi un expectorant deosebit de activ. Are efecte în astmul bronşic, tuse, dischinezii biliare, enterocolite. Contribuie la revigorarea coardelor vocale. Mai este folosit, cu succes, în afecţiuni cum ar fi: sciatica, reumatismul, în combaterea anemiilor de primăvară, a anorexiei, dar şi în tratamentul împotriva viermilor intestinali. Se utilizează cu succes şi în tonifierea părului, precum şi în menţinerea igienei bucale.
Cimişirul
y
Denumire ştiinţifică: Buxus sempervirens.
Prezentare. Este una dintre cele mai longevive plante. Poate trăi până la 600 de ani. Nu prea înalt (maximum şapte metri), cimişirul este un arbust întâlnit în păduri, mai ales în cele aflate în zone calcaroase. Chiar şi frunzele acestui venerabil sunt deosebite, adică nu sunt întotdeauna verzi, culoarea lor fiind, uneori, roşie sau portocalie. Deci, dacă veţi întâlni în pădure un asemenea arbust, trebuie să ştiţi că el nu vesteşte toamna, ci că aşa îi este felul. Cimişirul face parte din familia celastraceelor.
Valenţe terapeutice au rădăcinile, coaja şi frunzele. Din acestea se prepară infuzie, decoct sau tinctură.
Substanţe active importante: vitamine (vitamina C, în primul rând), răşină, tanin şi mai ales o substanţă rară - buxenina.
Întrebuinţări. Ceaiul pe bază de cimişir este recomandat pentru combaterea asteniei de primăvară. Este folositor şi în terapii privind ficatul. Combate febra şi acţionează şi ca sedativ. Rolul cel mai important al acestei plante medicinale, excepţional rol am putea spune, este în blocarea cancerului. Datorită buxeninei, care este un alcaloid, dezvoltarea celulelor canceroase poate fi oprită. Potrivit dr. Alexander Reinhardt, faptul acesta a fost dovedit în laborator. Tot dr. Reinhardt propune şi o reţetă: decoctul necesar tratamentului cu cimişir se face din 30 de g rădăcină sau 50 g frunze uscate (dacă frunzele sunt verzi, se pun 80 g), care se adaugă la un litru de apă. Se beau trei ceşti de ceai în fiecare zi, fără a se depăşi doza - tratamentul putând deveni toxic. Dacă apar semne de toxicitate chiar şi cazul în care se beau doar trei ceşti de ceai de cimişir, tratamentul se va întrerupe, fiind reluat peste un anumit timp cu doze mai mici. În orice caz, la administrarea unui asemenea tratament se va consulta, în prealabil, medicul.
Prin tradiţie, cimişirul este folosit ca remediu în afecţiunile bilei.
Cimişirul este folosit, uneori, şi ca arbust decorativ.
Cireşul si Vişinul
y y y
Denumiri ştiinţifice: Cerasus avium (Cireşul); Prunus cerasus (Vişinul).
Prezentare. Atât cireşul, cât şi vişinul - pomi fructiferi binecunoscuţi - fac parte din aceeaşi familie de plante - rozaceele. Cireşul poate ajunge până la 12 metri înălţime, în timp ce vişinul rar trece de 10 metri.
Pentru uz medicinal se recoltează codiţele de vişine şi de cireşe, din care se prepară un decoct.
Substanţe active importante: derivaţi flavonici, tanin şi mai ales săruri de potasiu.
Întrebuinţări. Decoctul de codiţe de vişin sau de cireş (sau în amestec) este
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC_31
bun pentru tratamente în bolile de rinichi, fiind, totodată, un diuretic activ. Acest ceai este recomandat pentru reglarea activităţii intestinale. De asemenea, este indicat şi în afecţiuni cum ar fi diareea, pielita, pielonefrita, cistita. Ceaiul de codiţe de vişin şi de cireş poate fi consumat, însă, nu numai pentru a ameliora o afecţiune sau alta, ci şi pentru menţinerea unei stări generale bune.
Efecte medicinale, desigur nu de amploarea celor pe care le au codiţele, au şi fructele ca atare, precum şi sâmburii de vişine şi cireşe.
Înrudit cu vişinul comun, vişinul turcesc sau mahalebul face şi el parte din familia rozaceelor. Valoare are nu numai lemnul său, ci şi frunzele, care sunt folosite drept condiment (au o aromă puternică, deosebită), cu bune efecte în sistemul digestiv.
Ciubotica cucului
3
Denumire ştiinţifică: Primula veris (= officinalis); Primula elatior. Denumiri populare: ţâţa vacii, ţâţa oii, anglicea.
Prezentare. Este vorba, de fapt, despre două plante perene, cu un rizom viguros, rădăcini albe, tulpină cu o înălţime de maximum 20 cm. Ambele fac parte din familia primulaceelor.
Ciuboţica cucului înfloreşte în aprilie şi mai. Florile sunt galbene, dispuse sub formă de umbelă şi au un miros abia perceptibil, dar plăcut, tonic. Ciuboţica cucului creşte în zonele de stepă, la deal şi munte, în luminişuri, pe pajişti, pe fâneţe.
Pentru terapii se recoltează florile şi rizomii, cu tot cu rădăcini. Au valoare medicinală şi frunzele, care sunt moi, îngroşate şi bogate în vitamina C. Din părţile medicinale ale acestei plante se prepară decoct, infuzie, se fac comprese şi poţiuni expectorante. Cele mai cunoscute şi mai utilizate preparate din ciuboţica cucului sunt infuzia şi decoctul.
Substanţe active importante: saponozidele, potasiu, calciu, vitamina C, enzime.
Întrebuinţări. Sub formă de decoct, preparatul din ciuboţica cucului este eficient în tratarea afecţiunilor pulmonare. Totodată, este un bun expectorant, fluidizând mucoasele de pe căile respiratorii. Ciuboţica cucului are, de asemenea, efecte asupra nervilor, reduce febra şi ajută la eliminarea toxinelor, inclusiv prin relaxarea şi fluidizarea compuşilor din aparatul respirator. Cu ciuboţica cucului se combate şi tusea uscată. Preparatele din ciuboţica cucului sunt utilizate şi în afecţiuni ale rinichiului şi ale stomacului (mai ales în cazul contracţiilor acestuia pe fond nervos).
Ciuboţica cucului este întrebuinţată şi în alimentaţia naturistă, cel mai cunoscut şi tentant produs fiind salata de flori de ciuboţica cucului, peste care se toarnă miere sau un sirop.
Primăvara, florile de ciuboţica cucului se pun în camera de dormit, pentru a favoriza un somn profund şi odihnitor.
Atenţie! Folosit în cantităţi mari, ceaiul de ciuboţica cucului poate produce iritaţii ale tubului digestiv şi chiar vomă.
Ciumăfaia
Denumire ştiinţifică: Datura stramonium. Denumire populară: laur, bolăndariţă.
Prezentare. Ciumăfaia este o erbacee anuală, cu o înălţime la maturitate de până la doi metri. Aparţine familiei solanaceelor.
Ciumăfaia creşte în flora spontană, mai ales prin locurile părăsite, în zonele unde au fost construcţii, pe maidane, la marginea platformelor de gunoi. Rădăcina giumăfaiei este foarte dezvoltată (între 30 şi 50 centimetri lungime şi între doi şi cinci centimetri grosime). Tulpina se ramifică, iar în vârful fiecărei ramuri apare o floare. Frunzele sunt de mari dimensiuni, în jur de 25 - 30 cm lungime şi 20 - 25 cm lăţime, iar florile, albe, au formă de pâlnie. Ciumăfaia înfloreşte în partea a doua a verii, prin iulie-august. întreaga plantă de ciumăfaie are un miros specific, neplăcut. Fructul este o capsulă ovoidală, cu ţepi moi, asemănătoare cu fructul castanului sălbatic.
Datorită importanţei sale medicinale, ciumăfaia poate fi întâlnită şi în cultură separată, varianta cultivată fiind ceva mai dezvoltată decât cea din flora spontană.
Părţile cu importanţă medicinală sunt frunzele, florile şi seminţele, din care se prepară prafuri, tincturi, diferite extracte, siropuri, comprese, ţigări antiastmatice. Cu pulberea de ciumăfaie se pot face şi inhalaţii.
Ciumăfaia este o plantă foarte toxică şi de aceea se impune mare atenţie în
^^■32_DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
utilizarea ei.
Substanţe active importante: hiosciamina, atropina, scopolamina.
Întrebuinţări. Preparatele pe bază de ciumăfaie pot fi utilizate ca agenţi sedativi pentru sistemul nervos central. Acţionează cu succes şi în calmarea spasmelor. De asemenea, extrasele de ciumăfaie sunt folosite şi în chirurgie şi oftalmologie. Compusul numit scopolamină este eficient în combaterea răului de mare. Printre afecţiunile tratate cu preparate de ciumăfaie se numără boala Parkinson, astmul pe fond nervos, stările de agitaţie, nevralgiile.
Hiosciamina, atropina şi scopolamina sunt substanţe foarte importante pentru industria farmaceutică, fapt ce face ca această plantă atât de toxică, şi atât de neplăcut mirositoare, să fie foarte căutată.
Ciumăreaua
Denumire ştiinţifică: Galega officinalis. Denumire populară: scrântitoare.
Prezentare. Ciumăreaua este o erbacee perenă, întâlnită atât în flora spontană, cât şi sub formă de culturi. Aparţine familiei leguminoaselor. În flora spontană, ciumăreaua poate fi întâlnită mai ales în zone cu umezeală, în liziere, tufărişuri, în părţile joase ale terenurilor virane, livezilor, păşunilor, în şanţuri şi în vegetaţia de pe marginea apelor. În mod obişnuit, ciumăreaua creşte sub forma unor tufe cu înălţimea de circa un metru. Tulpinile îi sunt ramificate, iar la maturitate se lemnifică. Ciumăreaua înfloreşte pe toată perioada verii. Florile, dispuse în raceme, au culoare liliachie. Fructul acestei plante este o păstaie.
Ciumăreaua este o plantă medicinală importantă. Pentru uz medicinal se recoltează planta în întregul ei. Se prepară infuzie, poţiuni, extracte care se administrează sub formă de picături.
Substanţe active importante: alcaloidul specific numit galegină, apoi guanidina, acidul pipecolinic, luteolina.
Întrebuinţări. Din punct de vedere medicinal, ciumăreaua are două calităţi deosebite: este galactagogă (stimulează secreţia laptelui la femeile care alăptează) şi are, totodată, importante efecte hipoglicemiante (antidiabetică). Compusul cu rol hipoglicemiant este galegina, care se găseşte în seminţele de ciumărea. Alte afecţiuni în care este indicată ciumăreaua: epilepsie, viermi intestinali.
Ciumăreaua poate fi folosită şi ca plantă furajeră, fiind, totuşi, toxică pentru oi. Datorită efectelor galactagoge (de sporire de cantităţii de lapte), poate fi folosită şi în zootehnie.
Coacăzul negru
Denumirea ştiinţifică: Ribes nigrum. Denumire populară: pomuşor.
Prezentare. Dintre fructele de pădure, coacăzele negre sunt printre cele mai apreciate. Arbustul de coacăz negru, aparţinând familiei saxifragaceelor, are o înălţime de până la doi metri. Tulpina este dreaptă şi puternic ramificată. Inflorescenţa grupează între cinci şi 10 flori verzi-gălbui la exterior şi roşiatice în profunzime. Coacăzul negru înfloreşte în aprilie-mai, iar fructele - nişte boabe negre cu puncte galbene - se culeg în a doua parte a verii. Acest arbust, nu prea pretenţios din punct de vedere al climei, solului şi precipitaţiilor, creşte atât la munte, cât şi în zonele mai joase.
Pentru alimentaţia curentă sau pentru bucătărie se recoltează fructele, care sunt dispuse în ciorchini.
Pentru uz medicinal se culeg nu numai fructele, ci şi frunzele, din care se prepară infuzie, dar şi decoct, tinctură, extract fluid.
Substanţe active importante: vitamina C - în cantitate foarte mare, chiar şi în frunze, apoi potasiu, magneziu, calciu, pectină, emulsină.
Întrebuinţări. Coacăzul negru este folosit în tratarea unor boli cronice, cum ar fi reumatismul, artrita, guta, afecţiunile ficatului, dar şi în tratamente menite să revigoreze întregul organism în caz de oboseală mare, de epuizare nervoasă.
Coacăzul auriu. Fructele acestui arbust sunt gălbui şi au, la rându-le, o mare valoare alimentară şi terapeutică. Printre altele, sunt indicate în inflamaţii digestive şi urinare, în constipaţie, în caz de lipsă de minerale sau lipsă de poftă de mâncare.
Coacăzul roşu. Fructul de coacăz roşu are aproape aceleaşi proprietăţi ca şi coacăzele aurii sau negre, fiind mai apropiat ca valoare terapeutică de coacăzele
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
33
aurii.
Coada calului
Denumirea ştiinţifică: Equisetum arvense.
Denumiri populare. Această plantă are nu mai puţin de şapte denumiri populare, dintre care menţionăm: brădişor, barba ursului, coada mânzului, părul porcului. Mulţimea denumirilor demonstrează că este foarte cunoscută şi că oamenii o caută şi o utilizează.
Prezentare. Coada calului este o ferigă ce aparţine familiei equisetaceelor. Planta aceasta prezintă o alcătuire deosebită: are două tipuri de tulpini, una fertilă, care apare în lunile aprilie şi mai şi care produce sporii - şi alta sterilă, care asimilează şi are culoarea verde. Primăvara, tulpinile acestei plante au culoarea roşu spre brun şi seamănă cu o coadă de cal; abia mai târziu apar frunzele verzi, în formă de ace. Coada calului creşte mai ales în zona de deal, pe fâneţe umede, pe marginea apelor, pe marginea drumurilor.
Valoroase pentru aplicaţii medicinale sunt tulpinile verzi (sterile). Cunoscătorii recomandă atenţie în recoltarea acestei plante, ea putând fi confundată cu alte trei specii, care sunt toxice. În orice caz, trebuie reţinut faptul că specia medicinală, deci cea care ne interesează, este feriga ale cărei ramificaţii sunt pline la interior.
Din coada calului se prepară decocturi, pulberi medicinale, tincturi.
Substanţe active importante: săruri de potasiu, bioxid de siliciu, ulei eteric.
Întrebuinţări. Preparatele din coada calului au efecte antiseptice şi contribuie la reducerea acidităţii gastrice. Sunt recunoscute, de asemenea, proprietăţile lor diuretice şi remineralizante, bronhodilatatoare, antisudorifice şi hemostatice.
Decoctul (ceaiul) de coada calului se bea în caz de anemii, reumatism, gută, bronşite, ulcer gastric.
Preparatele medicinale din coada calului sunt, totodată, un agent important în tratarea afecţiunilor renale şi a infecţiilor urinare, putându-se utiliza şi în cazul unor afecţiuni cardiace.
Unii specialişti recomandă utilizarea preparatelor din feriga numită coada calului chiar şi în prevenirea cariilor, precum şi pentru întărirea unghiilor.
Coada racului
Denumirea ştiinţifică: Potentilla anserina. Denumiri populare: iarba gâştii, zolotnic, argintică.
Prezentare. Plantă erbacee - din familia rozaceelor - cu flori mari, galbene. Înălţimea - până la 70 cm.
Au valoare medicinală, potrivit tradiţiei româneşti, cozile frunzelor şi rădăcinile, dar mai ales cozile frunzelor. Marele specialist Jean Valnet susţine că pentru terapiile cu preparate din această plantă sunt mai indicate frunzele şi florile.
Substanţe active importante: ulei eteric, tanin, substanţe amare, flavone. Extractul de coada racului conţine şi alţi compuşi, deocamdată necunoscuţi.
Întrebuinţări. Decoctul de coada racului are efecte pozitive într-o gamă foarte largă de afecţiuni - artrite, hipermenoree, dismenoree, enterocolite, inflamaţii gingivale, leucoree, anemie, diaree, ulceraţii cutanate - fiind astringent, spasmolitic, antispastic, analgezic, hemostatic, antiseptic, antiinflamator.
Decoctul preparat din coada racului nu se ia pe nemâncate şi nu este indicat pentru cei suferinzi de afecţiuni cronice renale şi hepatice.
Coada şoricelului
y
Denumire ştiinţifică: Achillea millefolium. Denumiri populare: iarba oilor, brădăţel, sorocină.
Prezentare. Sub acest nume sunt cuprinse mai multe specii de erbacee perene medicinale. Făcând parte din familia compozitelor, speciile de coada şoricelului au frunze păroase, florile fiind dispuse într-o inflorescenţă micuţă. Coada şoricelului înfloreşte în lunile iunie-iulie, florile fiind, în mod obişnuit, de culoare albă. Uneori, florile de coada şoricelului pot fi colorate şi în gălbui, roz sau chiar roşiatic.
Coada şoricelului este foarte frecventă în flora spontană din România, putând fi culeasă de pe fâneţe, de pe marginea drumurilor, pajişti, terenuri virane, la marginea pădurilor.
34_DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
Pentru aplicaţii medicinale pe bază de coada şoricelului se recoltează
inflorescenţele, atunci când acestea sunt complet înflorite. Din coada şoricelului se
prepară o întreagă gamă de produse medicinale: infuzie, tinctură, sirop, unguente,
decoct, suc, supozitoare.
De obicei, coada şoricelului se utilizează sub formă de infuzie, cu aplicaţii interne
şi externe.
Substanţe active importante. De remarcat faptul că preparatele din coada şoricelului sunt un antiseptic tot atât de bun cât şi muşeţelul. Preparatele din coada şoricelului conţin foarte multe substanţe active, coada şoricelului fiind, poate, una dintre cele mai complexe plante în ceea ce priveşte compoziţia (cel puţin 12 constituenţi descoperiţi până în prezent). Coada şoricelului conţine mai multe uleiuri volatile, azulenă, achileină, acid formic, acid acetic, acid valerianic, alcool etilic, alcool metilic şi chiar substanţe cu efect antibiotic.
Întrebuinţări. Chiar şi o simplă citire a listei compuşilor acestei plante ne dă o idee despre importanţa ei în terapii. Coada şoricelului este stomahică, antiseptică, hemostatică, antiinflamatoare, antispasmodică, bronhodilatatoare, cicatrizantă. Preparatele din coada şoricelului contribuie semnificativ la reactivarea funcţiei hepatice.
Specialiştii recomandă tratamentul cu coada şoricelului îndeosebi în cazul gastritelor, enterocolitelor, al altor deranjamente stomacale şi intestinale.
Preparatele din coada şoricelului au efecte pozitive însemnate şi în cazul în care se combină cu preparate din alte plante medicinale.
În aplicaţii medicale externe, preparatele din coada şoricelului contribuie la tratarea abceselor dentare, a hemoroizilor, a plăgilor supurânde, a ulcerului varicos şi a arsurilor.
Cercetări mai noi arată că această plantă este utilă şi în reglarea tensiunii arteriale, în calmarea cefaleelor, în echilibrarea stării generale, mai ales în plan nervos.
Coada zmeului
Denumire ştiinţifică: Calla palustris.
Prezentare. Coada zmeului este o plantă iubitoare de mare umezeală şi de aceea poate fi întâlnită în mlaştini şi în ape stătătoare sau lin curgătoare. Dimensiunile acestei plante sunt reduse, rareori trecând de 35 cm. Tulpina este târâtoare. Coada zmeului se remarcă prin rizomul foarte dezvoltat, dar şi prin frunzele mari, lucioase, consistente, puternice. Înfloreşte la sfârşitul primăverii şi începutul verii, fructele fiind nişte bobiţe roşii. Coada zmeului face parte din familia araceelor.
Ca plantă medicinală nu are o importanţă deosebită. Pentru uz medicinal se recoltează rizomul, care are gust acru şi este toxic.
Substanţe active importante. Coada zmeului este o plantă puţin studiată, dar se bănuieşte că ar conţine alcaloizi.
Întrebuinţări. Coada zmeului poate fi folosită pentru combaterea urzicăturilor, vezicaţiilor, iritaţiilor pielii, muşcăturilor de viespi sau albine. Cândva, această plantă era folosită ca antivenin, în cazul muşcăturilor de şarpe.
Coca
Denumire ştiinţifică: Erythroxylon coca.
Prezentare. Coca este un arbust exotic de mici dimensiuni - maximum trei metri înălţime. Tulpina - dezvoltată şi foarte ramificată. Frunzele, peţiolate, au formă ovală, fiind ascuţite la vârf. Aceste frunze au valoare economică şi medicinală.
Substanţe active importante: cocaină, ecgonină, convulvină.
Întrebuinţări. Cocaina, principalul extract din frunzele de coca, înlătură senzaţia de oboseală, precum şi senzaţia de foame. Este folosită, desigur în cantităţi adecvate, în dureri de cap, reumatism, gută.
Cocaina este un produs nociv. Creează dependenţă, fiind un agent distructiv pentru organele vitale. Fără drept de apel, consumatorii de cocaină se ruinează fizic şi psihic.
În prezent, cocaina este considerată un drog periculos, utilizarea ei intrând sub incidenţa legii.
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
35
Cocotierul
Denumire ştiinţifică: Cocos nucifera.
Prezentare. Cocotierul este un arbore a cărui înălţime poate ajunge până la 25 de metri. Ca semn distinctiv, are un smoc de frunze uriaşe în vârf, de trei - cinci metri lungime fiecare. Cocotierul este, fără îndoială, un arbore simbol pentru zonele tropicale din Africa, Asia, America, Australia. Fructul său este nuca de cocos, care conţine laptele de cocos, un compus sub formă solidă în partea dinspre coajă şi sub formă lichidă în interior. Nuca de cocos nu are numai valoare alimentară obişnuită, ca orice fruct, ci şi valoare medicinală.
Substanţe active importante: glucoză, fructoză, fosfor, colină, uleiuri, acizi (lauric, palmitic, oleic, butiric, caproic), glicerină, proteină. Multe dintre aceste substanţe se găsesc în uleiul de nucă de cocos, care prin rafinare şi dezodorizare devine unt de cocoş.
Întrebuinţări. Nutriţioniştii scot în evidenţă caracterul foarte asimilabil al untului de cocos, ce poate fi consumat fără pericol chiar şi în caz de hipercolesterolemie (nivelul crescut al colesterolului în sânge). Laptele de cocos şi untul de cocos sunt produse foarte nutritive. Au, totodată, şi proprietăţi laxative şi depurative, asigurând organismului echilibru digestiv, precum şi o bună funcţionare la nivel de asimilaţie şi eliminare.
Cola
Denumire ştiinţifică: Cola acuminata; Cola nitida, Cola verticillata.
Prezentare. Cola este un arbore exotic ce poate ajunge până la 15 metri înălţime. Creşte în zonele tropicale şi aparţine familiei sterculiaceelor. Fructele acestui arbore sunt nişte nuci de culoare albă sau roşie, cunoscute sub numele de nuci de cola. Aceste nuci, consumate dintotdeauna de către băştinaşi pentru efectul lor stimulant, sunt astăzi baza unei mari industrii - industria răcoritoarelor.
Importante sunt însă şi efectele pur medicinale ale preparatelor de cola. Astfel, din seminţele din nucile de cola se prepară, în mod curent, pulbere, tinctură, extract fluid. Seminţele mai pot fi sfărâmate şi apoi consumate, iar nucile sau frunzele se pot mesteca, aşa cum fac indigenii. Din nucile de cola se prepară chiar şi un vin.
Substanţe active importante: cafeină, teobromină, tanin, teofilină, precum şi substanţa specifică numită colatină. De menţionat faptul că substanţele precum cafeina, teobromină şi teofilină apar şi în cafea sau ceai.
Întrebuinţări. Preparatele de cola sunt un bun tonic nervos, cardiac şi muscular. Asemenea cafelei, au şi proprietăţi diuretice. Potrivit tradiţiei, cola ar fi şi un afrodiziac garantat. Preparatele de cola sunt recomandate în astenii, în căderi fizice şi mai ales psihice, în boli de inimă, în afecţiuni pulmonare. Cola face poftă de mâncare şi uşurează suferinţele în gripă.
Cea mai importantă calitate a preparatelor pe bază de cola - acestea sunt un tonic al sistemului nervos central şi creează, asemenea cafelei, o stare generală de bine. De unde şi convingerea potrivit căreia nucile, seminţele, frunzele şi preparatele de cola constituie un element important în sporirea apetitului sexual.
Colăceii babei
Denumire ştiinţifică: Malva silvestris; Malva rotundifolia. Denumiri populare: nalbă sălbatică, nalbă de pădure.
Prezentare. Planta numită colăceii babei este bienală sau perenă şi face parte din familia malvaceelor, fiind una dintre multele specii de nalbă. Rădăcina acestei plante este puternică, are culoare albă şi este consistentă, cărnoasă. Poate creşte până la 1,25 metri înălţime, tulpinile fiind păroase. Frunzele au formă de rinichi şi cuprind mai mulţi lobi, maximum şapte. Florile sunt mari şi au o culoare plăcută, roşu spre violaceu. Planta, destul de comună în flora din România, înfloreşte toată vara şi o bună bucată de toamnă, din iunie şi până în octombrie. Poate fi şi cultivată. În flora spontană poate fi găsită în locuri bătătorite, umblate, pe lângă drumuri, garduri, pe zonele drumurilor, chiar prin păşuni sau în culturile de cartofi şi de sfeclă mai puţin îngrijite.
Pentru nevoi medicinale se recoltează florile, vârfurile cu flori şi frunzele. Uneori se recoltează şi planta întreagă, mai ales în timpul maximei înfloriri. Din colăceii babei se prepară, în mod obişnuit, infuzie, decoct, ceai antigripal şi antitusiv. Pentru combaterea unor anumite afecţiuni se prepară cataplasme sau un extract fluid. Această nalbă se
^^H36_DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
foloseşte şi în salate (frunzele proaspete). Virtuţi medicinale are şi sucul proaspăt, mai ales în tratarea înţepăturilor de albină sau viespe.
Substanţe active importante: substanţele specifice numite malvină şi malvidină, precum şi mucilagii, taninuri.
Întrebuinţări. Preparatele din colăceii babei au proprietăţi emoliente, laxative, expectorante, diuretice, calmante. Sunt cunoscute ceaiurile pectorale, dar şi câteva preparate expectorante. Aplicaţiile medicinale sunt atât de uz intern, cât şi extern.
Lista de afecţiuni în care această plantă medicinală are efecte pozitive este destul de cuprinzătoare: faringită, bronşită, gripă, astm, enterocolite, stomatite, dermatoze, tumori, vaginite, afte, colite, afecţiuni urinare, eczeme.
Coriandrul
Denumire ştiinţifică: Coriandrum sativum. Denumiri populare: piper alb, pucioasă.
Prezentare. Coriandrul este o plantă anuală care se cultivă. Poate ajunge până la înălţimea de un metru. Are o tulpină puternică, aproape lemnoasă şi flori sub formă de umbelă, colorate în alb sau roz. Coriandrul face parte din familia umbeliferelor. Se cultivă pentru seminţe, care pot fi utilizate în terapii sau în bucătărie şi industrie.
Pentru nevoi medicinale se prepară o infuzie.
Substanţe active importante: uleiuri eterice, amidon, substanţe minerale.
Întrebuinţări. Coriandrul este un foarte bun stimulator al activităţii stomacului şi intestinelor (carminativ), fiind aplicat în tratarea lipsei de poftă de mâncare, dispepsii digestive, balonări abdominale, dar şi în calmarea durerilor intestinale. Având acţiune vermifugă, se foloseşte în combaterea viermilor intestinali.
Coriandrul este cunoscut şi ca un bun tonic al sistemului nervos.
Cornaciul
Denumire ştiinţifică: Trapa natans. Denumire populară: castanul de apă.
Prezentare. Cornaciul este o plantă de apă, cu tulpini foarte lungi, ce pot ajunge până la patru metri. O bună parte din frunze, de formă romboidală, se află sub apă. Celelalte frunze, de la nivelul apei şi de deasupra apei, sunt dispuse în formă de rozetă. Florile au o conformaţie specifică, conţinând o încăpere plină cu aer. Cornaciul înfloreşte în lunile iulie şi august. Poate fi întâlnit în bălţi, iazuri, locuri mlăştinoase cu lumină multă.
Pentru preparate medicinale se recoltează fructele, care sunt tari şi au nişte prelungiri, nişte coarne. Seminţele de cornaci sunt comestibile, fiind foarte hrănitoare. Se consumă crude, fierte şi chiar se macină, obţinându-se o făină din care se face pâine.
Substanţe active importante. Deoarece seminţele sunt bogate în elemente nutritive, cornaciul a devenit, în unele ţări, plantă de cultură. O analiză asupra conţinutul seminţelor de cornaci a dat următoarele rezultate: 52% amidon, 15% proteine, 7,5% grăsimi, 3% zaharuri.
Întrebuinţări. Utilizate în terapii de urgenţă, fructele de cornaci pot acţiona ca un adevărat antivenin, fiind folosite în cazul muşcăturilor de şerpi sau păianjeni. De asemenea, pot fi folosite în tratamente antirabice (împotriva turbării) şi antidiareice.
Cornul
Denumire ştiinţifică: Cornus mas.
Prezentare. Cornul este un arbust cu o înălţime cuprinsă între patru şi opt metri, statura sa fiind, uneori, asemănătoare cu cea a unui adevărat arbore. Face parte din familia cornaceelor şi este cunoscut pentru lemnul său foarte tare, pentru fructele gustoase, roşii, precum şi pentru faptul că la venirea primăverii este printre cei dintâi arbori care înfloreşte. Florile de corn apar în martie, rareori în aprilie, fiind mici, multe şi de un galben foarte plăcut. Frunzele sunt ovale, aspre, cu întrebuinţări în vopsitoria textilă. Cornul creşte în păduri, în tufărişuri şi chiar şi în parcuri, ca arbust de ornament.
Valoare medicinală au frunzele, coaja şi fructele (coarnele). Substanţe active importante: vitamina C, plus un complex de vitamine, pectine, acid citric şi malic, tanin, un amestec de glucoză şi levuloză.
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC_37
Întrebuinţări. Infuzia de frunze şi coajă de corn reglează tractul gastro-intestinal şi revigorează activitatea acestuia, având acţiune antidiareică. Efecte asemănătoare au şi fructele, care sunt folosite în alimentaţie. Totodată, sub formă de infuzie, preparatele din corn şi fructele de corn sunt utilizate în combaterea febrei, dovedindu-se şi un bun sedativ.
Din fructele de corn se fac, în mod tradiţional, jeleuri, marmelade, siropuri, băuturi răcoritoare sau alcoolice.
Cornul secarei
Denumire ştiinţifică: Claviceps purpurea. Denumire populară: pintenul secarei.
Prezentare. Cornul secarei este o ciupercă ce se dezvoltă în ovarul diferitelor graminee şi, mai ales, după cum îi spune şi numele, pe spicele (florile) de secară. Această dezvoltare a ciupercii provoacă o boală a spicului. Prin urmare, pe spic apar nişte diformităţi tari, de culoare brun-negricioasă sau violaceu-negricioasă, nişte săculeţi alungiţi numiţi scleroţi.
Cornul secarei apare în culturi aflate în preajma pădurilor, precum şi în zone cu umiditate peste medie, fiind utilizat în numeroase terapii medicinale, dar şi în industria farmaceutică. Cornul secarei este toxic.
În terapii, cornul secarei se utilizează în totalitate, preparându-se sub formă de pulbere şi extracte.
Substanţe active importante: ergotoxină, ergotamină, ergometrină, histamină, colină, acetilcolină, amine, alcamine, compuşi azotaţi, ulei gras. Cornul secarei este o bogată surse de alcaloizi şi, din acest motiv, datorită nevoilor farmaceutice mari, se formează culturi de secară infestate intenţionat cu această ciupercă.
Întrebuinţări. Preparatele din corn de secară acţionează asupra organelor şi ţesuturilor interne, mai exact spus asupra arterelor, bronhiilor, stomacului, uterului. Roiul principal al acestor preparate este acela de vasoconstrictor.
Preparatele de cornul secarei au utilizări importante în ginecologie şi obstetrică. Se folosesc, cu succes, şi în hipertiroidii, distonii neuro-vegetative, tahicardii, migrene. Efecte pozitive ale cornului secarei s-au înregistrat şi în unele afecţiuni canceroase, hipertensiune arterială, frigiditate, impotenţă sexuală, tulburări circulatorii.
Au fost inventariate nu mai puţin de 22 de afecţiuni în care preparatele de cornul secarei au influenţe benefice.
În prezent, extractele de cornul secarei intră în compoziţia multor medicamente (DH-Ergotoxin, Cofedoi, Distonocalm şi altele).
Intoxicaţiile cu cornul secarei duc la o afecţiune gravă care se numeşte ergotism.
Coronistea
y
Denumire ştiinţifică: Coronilla varia.
Prezentare. Coroniştea este o erbacee perenă ce creşte sub formă de tufă. În condiţii prielnice ajunge la o înălţime de 1,30 metri. Face parte din familia leguminoaselor. Frunzele sunt compuse, iar tulpinile, aglomerate, aşa cum s-a spus, în tufe, sunt drepte. Florile au culoarea roz sau roz-alburiu, cu o nuanţă de violet. Coroniştea înfloreşte în a doua parte a verii, în lunile iulie şi august. Creşte în flora spontană de la munte, prin fâneţe, tufărişuri, poieni, margini de păduri, fiind iubitoare de soluri şi locuri calcaroase.
Pentru uz medicinal se pot recolta florile, dar şi planta întreagă.
Substanţe active importante: o glucozidă numită coronilină - specifică acestei plante, tanin.
Întrebuinţări. Coroniştea este considerată o plantă toxică. Şi, ca orice plantă cu o asemenea structură chimică, preparatele pe bază de coronişte, mai ales cele obţinute din frunze, contribuie la ameliorarea suferinţelor cardiace. Coroniştea este şi un bun laxativ, având şi proprietăţi depurative.
Proprietăţile medicinale ale acestei plante sunt încă puţin studiate. Se ştie doar că decoctul făcut din tulpinile coroniştei poate fi extrem de toxic, acţionând ca o otravă mortală. De aceea, manevrarea acestei plante se va face, întotdeauna, cu mare atenţie.
138 DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
Cretisorul, cretisoara
3     3 ' 3 3
Denumire ştiinţifică: Alchemilla vulgaris.
Prezentare. Creţişoara este o plantă erbacee perenă, aparţinând familiei rozaceelor. Se remarcă prin rizomi puternici şi frunze palmat-lobate. Face parte din familia rozaceelor şi creşte până la 40 cm înălţime. Înfloreşte din primăvară şi până în toamnă, florile fiind mici, de culoare galben-verzui. Creţişoara creşte în zonele montane şi în regiunile de sub munte, în fâneţe, pe pajişti, pe grohotişuri, în terenuri puternic frământate.
Importanţă medicinală au florile şi rizomii, dar şi cozile frunzelor. Florile şi rizomii se pot utiliza şi în stare proaspătă, aplicându-se direct pe zona afectată, sau se prelucrează pentru a se obţine decoct, tinctură, extract fluid, cremă sedativă.
Substanţe active importante. Creţişoara este o plantă bogată în taninuri şi substanţe amare, mulţi dintre compuşii ei fiind încă necunoscuţi în momentul de faţă.
Întrebuinţări. Planta (florile şi rizomii) se utilizează de mult timp în medicina populară pentru tratarea diareilor, a sângerărilor, a calculilor renali, pentru vindecarea înţepăturilor de insecte şi a abceselor. Importante din punct de vedere terapeutic sunt şi cozile frunzelor de creţişoară, din care se prepară infuzie. Cozile acestor frunze constituie materie primă şi pentru industria farmaceutică, fiind utilizate în producerea unor medicamente sau de compuşi ai unor medicamente.
În Evul Mediu, această plantă se bucura de mare atenţie din partea alchimiştilor, deoarece dimineaţa avea, pe frunze, nişte picături roz pe care aceştia le numeau Apa Cerească, indispensabile - ziceau ei - pentru fabricarea pietrei filosofale.
Cretusca
3 3
Denumire ştiinţifică: Filipendula ulmaria.
Prezentare. Creţuşca este o plantă meliferă bine cunoscută de apicultori. Mierea obţinută de la florile acestei plante are calităţi terapeutice de excepţie. Creţuşca este o erbacee perenă, din familia rozaceelor. Se dezvoltă destul de mult, ajungând până la 1,20 metri înălţime, tulpinile aeriene fiind răsfirate. Tulpina subpământeană, adică rizomul, este aproape pietroasă. Creţuşca înfloreşte în lunile iulie şi august, florile fiind, de obicei, albe, uneori având nuanţe spre galben. Planta preferă sol calcaros, crescând în zonele umede, mlaştini, iazuri, lacuri. Este răspândită mai ales în zona montană şi submontană.
Pentru practici medicinale se recoltează florile, rizomii, frunzele. Cel mai întrebuinţat preparat este infuzia.
Substanţe active importante: taninuri, vanilină, heliotropină, glucozide, acid salicilic, fier, sulf, calciu.
Întrebuinţări. Infuzia de creţuşcă este astringentă, tonică, diuretică şi antihidropică. Preparatele pe bază de flori contribuie la calmarea durerilor provocate de reumatismul articular. Infuzia de flori de creţuşcă reduce febra, precum şi durerile generate de calculii renali şi biliari.
Preparatele din creţuşcă au efecte pozitive şi în tratamentul scrofulozei, al gutei şi al muşcăturilor de şarpe. În unele ţări, infuzia de creţuşcă este utilizată în producerea de bere şi vin, dându-le acestor băuturi un parfum special.
Crinul de pădure
Denumire ştiinţifică: Lilium margaton.
Prezentare. Crinul de pădure este o plantă perenă din familia liliaceelor, cu o tulpină erectă şi o înălţime de până la 1,50 metri. La bază, planta are un bulb ovoidal. Frunzele, înguste, alungite, sunt dispuse grupat, câte cinci - şase, spre mijlocul tulpinii. Crinul de pădure înfloreşte în lunile mai şi iunie. Florile sunt roz, roşii sau violete şi sunt pătate cu un roşu aprins. Fructul acestei plante este o capsulă ovoidală. Crinul de pădure creşte în locuri umbroase şi relativ umede, în pădurile de foioase.
Pentru nevoi medicinale se recoltează florile şi bulbul, din care se fac cataplasme sau infuzie.
Întrebuinţări. Crinul de pădure are proprietăţi diuretice, emoliente, revulsive. Este întrebuinţat şi în tratamente privind reglarea ciclului menstrual şi a întregii activităţi a sistemului genital feminin.
Crinul de pădure este o plantă rară şi preţioasă şi, de aceea, utilizarea sa în tratamente naturiste nu este nicidecum indicată.
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
39
Crusânul
y
Denumire ştiinţifică: Rhamnus frangula.
Denumiri populare: lemn câinesc, pasachină, salbă moale, paţachină, spinul cerbului, tufa prafului de puşcă.
Prezentare. Cruşânul este un arbust din familia ramnaceelor. Dacă are condiţii cât de cât favorabile, poate ajunge la înălţimea de trei metri. Florile acestui arbust sunt alb-verzui. Este un melifer recunoscut. Fructele au culoarea roşie, dar în timp se înnegresc.
Pentru terapii se foloseşte coaja, dar nu proaspătă, ci după un an, timp în care pierde din toxicitate. Preparatul medicina! care se obţine este un decoct. Substanţe active importante: compuşii antrachinonici.
Întrebuinţări. Decoctul de coajă de cruşân are proprietăţi laxative (sau purgative) evidente. Tot cu decoctul de cruşân se pot combate viermii intestinali. De asemenea, preparatul stimulează secreţia biliară a ficatului şi contribuie la fortificarea fibrelor colagene din piele şi a ţesuturilor din arterele bolnave.
Din lemnul de cruşân se poate produce un cărbune considerat foarte bun pentru fabricarea prafului de puşcă.
Cucuta
Denumire ştiinţifică: Conium maculatum. Denumire populară: dudău.
Prezentare. Cucuta este una dintre cele mai vestite plante otrăvitoare. Însuşi filosoful Socrate, atunci când a fost condamnat la moarte, a trebuit să bea cupa amară cu zeamă de cucută.
Planta de cucută se dezvoltă foarte mult, de unde şi denumirea populară de dudău. Poate ajunge până la înălţimea de 2,5 metri. Cucuta aparţine familiei umbeliferelor. Tulpina acestei plante este puternică şi groasă, aproape cât cea o porumbului, singura diferenţă fiind că este goală pe dinăuntru. Frunzele sunt mari, crestate, iar florile sunt albe-gălbui, mici, adunate în inflorescenţe. Cucuta înfloreşte în a doua jumătate a verii, întreaga plantă răspândeşte un miros neplăcut. Creşte în locuri părăsite, în gunoişti, pe marginea drumurilor şi a pădurilor, în liziere - în locuri umede şi cu sol bogat.
Cei care umblă printre plantele de cucută, sau pun mâna pe lujeri, flori sau frunze de cucută verde, trebuie să se aştepte la dureri de cap, ameţeli, planta fiind foarte toxică.
Pentru uz medicinal se culeg frunzele şi seminţele de cucută, folosite în tratamente sub formă de pulbere de seminţe, extract, tinctură din frunze sau din seminţe, cataplasme, unguent.
Substanţe active importante: ulei esenţial şi doi alcaloizi specifici - cicutina şi conhidrina. Datorită substanţelor pe care le conţine, cucuta poate - în doze mari-paraliza muşchii şi poate opri respiraţia.
Întrebuinţări. Preparatele de cucută au efecte sedative, analgezice, antispamodice, anafrodiziace (diminuează impulsurile sexuale). Tratamentele de cucută sunt indicate în catatonii (în cazuri de înţepenire, de blocare a muşchilor), în diverse spasme (tuse convulsivă, astm, spasme esofagiene, biliare, intestinale, uterine), în tensiuni musculare, precum şi în unele forme de cancer (în combinaţie cu alte plante medicinale). Tratamentele cu preparate de cucută se fac numai sub supravegherea specialistului.
Cucuta este o plantă cu o serie de întrebuinţări şi în industria medicamentelor.
Cucuta de apă
Denumire ştiinţifică: Cicuta virosa.
Prezentare. Cucuta de apă este o erbacee perenă înaltă (ajunge până la doi metri). Aparţine familiei umbeliferelor. După cum îi spune şi numele, este iubitoare de apă şi de aceea creşte în preajma apelor şi mlaştinilor, şi chiar în interiorul acestor habitate. Frunzele sunt mari, penat-sectate. Cucuta de apă înfloreşte în lunile iulie şi august, florile fiind albe.
Cucuta de apă este o plantă extrem de toxică, cu atât mai periculoasă cu cât frunzele şi ramurile tinere au miros de ţelină şi pătrunjel şi se pot confunda cu aceste zarzavaturi, iar rizomul său poate fi confundat cu napul sau păstârnacul. Studii făcute la nivel european susţin că această cucută este planta cea mai toxică dintre toate
^^H40_DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
umbeliferele.
Substanţe active importante: cicutoxina (aflată mai ales în rizom), cicutina, precum şi ulei aromatic.
Întrebuinţări. Administrarea unor preparate pe bază de cucută de apă se va face numai sub îndrumarea medicului. Marele herbolog Jean Valnet spune că această plantă atât de otrăvitoare se va folosi „în general în homeopatie, în anumite sindroame vasculare cerebrale, epilepsie, iar în uz extern contra durerilor reumatismale sub formă de cataplasme".
Cicutoxina este un stimulent atât de puternic încât produce un adevărat cutremur în tot sistemul nervos, de la nivel central şi până la ultima celulă nervoasă. Cunoaşterea acestei plante se impune nu numai datorită efectelor medicinale, de altfel greu de introdus în terapii şi de controlat, ci mai ales datorită faptului că trebuie luate măsuri pentru a ne feri de ea, fiind şi lesne de confundat.
Cuisoarele / Arborele de cuisoare
y
Denumire ştiinţifică: Syzygium aromaticum. Denumire populară: caraboi.
Prezentare. Arborele de cuişoare este o plantă ce creşte în zonele calde, având înfăţişarea unui arbust.
Pentru utilizare în bucătărie, dar şi pentru întrebuinţări medicinale se recoltează mugurii florali, care se usucă şi, după caz, se prelucrează. Deshidrataţi, aceşti muguri au forma unor cuişoare.
Pentru tratamente se prepară un extract apos, dar efecte medicinale se pot obţine şi prin condimentarea diverselor alimente, folosindu-se cuişoarele ca atare. După cum se ştie, cuişoarele au o aromă cu totul deosebită.
Substanţe active importante: eugenol, farnesol, rezine, vanilină, acetat de eugenol. Important este compusul numit eugenol, care este un ulei volatil.
Întrebuinţări. Cuişoarele au proprietăţi antiseptice, stomahice, tonice, sudorifice. Pot fi utilizate pentru provocarea poftei de mâncare, în reglarea activităţii tractului gastro-intestinal, ca tonic în caz de oboseală, pentru combaterea durerilor de cap.
Uleiul de cuişoare este folosit, mai nou, în combaterea durerilor şi inflamaţiilor reumatice, în gingivite şi stomatite, în tratarea rănilor, arsurilor, plăgilor.
Ceaiul de cuişoare este eficient în tratarea guturaiului şi a gripei. Pentru a potenţa efectele acestui ceai, se combină cu alte plante aromatice. Cuişoarele au din ce în ce mai mare importanţă şi în aromoterapie.
În practica obişnuită, cuişoarele se asortează nu numai cu alimentele, dându-le un gust bun, ci şi cu vinul fiert, realizându-se astfel un tonic general de excepţie în sezonul rece.
Consumate în cantitate mare, preparatele pe bază de cuişoare pot provoca neplăceri la nivelul plămânilor, al sângelui, al sistemului nervos.
Curcuma / Curry
Denumire ştiinţifică: Curcuma xantorrhiza.
Prezentare. Curry este un condiment în care compusul cel mai activ este extractul din planta numită curcumă. Această plantă este originară din insulele Indoneziei şi din India. În prezent, varietăţi de curcumă se cultivă şi în zona mediteraneană.
Pentru nevoi medicinale se întrebuinţează rizomul, din care se prepară infuzie, extract, pulbere.
Substanţe active importante: două substanţe specifice - curcumina şi ciclocurcumina, ulei esenţial, camfor.
Întrebuinţări. Preparatele pe bază de curcumă au proprietăţi tonice, depurative, bactericide. Specialiştii sunt de părere că aceste preparate au efecte anticancerigene, fiind recomandate în profilaxia tumorilor. De asemenea, curcuma asigură o bună funcţionare a tractului digestiv, impulsionează activitatea bilei, potoleşte insistenţa şi persistenţa reumatismelor, combate infecţiile urinare, contribuie la dizolvarea pietrelor de la bilă.
Forma cea mai frecventă sub care se întâlneşte curcuma la noi este condimentul numit curry. Condimentul este folosit ca atare sau în diverse preparate alimentare, cum ar fi, de pildă, muştarul. Curry conţine circa 15% extract de curcumă.
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
41
Curmalul
Denumire ştiinţifică: Phoenix dactylifera.
Prezentare. Curmalul este un palmier. Evident, creşte şi mai ales rodeşte în zonele calde, de la cele subtropicale şi până la cele ecuatoriale. Face parte din familia aracaceelor, fiind originar din oazele Egiptului şi ale Peninsulei Arabice. Poate atinge înălţimea de 25 de metri. Este golaş până în vârf, unde are un mănunchi de frunze de doi-trei metri lungime fiecare. Tulpina are scoarţa arămie, cu multe crăpături.
Curmalele sunt produse de palmierii femele, fiind nişte fructe foarte hrănitoare. De aici şi importanţa curmalelor în menţinerea sănătăţii oamenilor, care, neobosiţi, şi-au pus la treabă fantezia şi în acest caz, realizând chiar şi un vin de curmale. Uscate şi prelucrate, curmalele sunt măcinate, rezultând o făină din care se face pâine.
Palmierul care face curmale este socotit un arbore legendar, o plantă magică, simbol al iubirii, al speranţei, al supravieţuirii.
Curmalele se consumă în primul rând ca atare, apoi în combinaţie cu lapte, ceai, cu alte băuturi, în care se înmoaie şi devin delicioase. Din curmale se prepară şi o infuzie.
Substanţe active importante: săruri minerale (mai ales fier şi magneziu), cumarină, vitaminele A, D şi cele din complexul B, zaharuri (în cantitate mare), protide.
Întrebuinţări. Curmalele au proprietăţi relaxante, făcând parte dintre alimentele care, după ce sunt consumate, creează o stare de confort general - fizic şi psihic. Aceste fructe exotice reglează funcţionarea sistemului respirator şi au acţiune antiinfecţioasă, antianemică, revitalizantă. Sunt cunoscute şi ca favorizante ale expectoraţiei, având efecte în bolile de piept.
Curmalele sunt recomandate copiilor, sportivilor, gravidelor, convalescenţilor.
Curpenul de pădure
Denumire ştiinţifică: Clematis vitalba.
Prezentare. Curpenul de pădure este o liană lemnoasă, cu lungimi între şase şi 10 metri. Este o plantă perenă şi face parte din familia ranunculaceelor. Se evidenţiază printr-un rizom puternic. Florile sunt albe, iar fructul este o achenă. Curpenul de pădure înfloreşte din iunie până în septembrie. Creşte în zona de deal şi de câmpie, prin vegetaţia mare, adică în păduri, tufărişuri, în flora din lunci.
Pentru uz medicinal se recoltează frunzele şi florile, care se usucă, pentru a fi preparate sub formă de infuzie. Din frunzele verzi se poate prepara un suc.
Întrebuinţări. Sucul din frunzele verzi ale curpenului de pădure este recomandat în bolile reumatismale şi în sciatică, în dureri intercostale, junghiuri sau chiar în dureri din zona capului. Ceva mai puternică, infuzia de curpen se foloseşte în tratamentul paraliziilor, dar şi în reglarea sistemului respirator. Folosită cu şampon, această infuzie contribuie la întărirea părului, stimulându-i creşterea.
Preparatele din curpen de pădure sunt eficiente şi în tratarea tusei.
D
Dafinul
Denumire ştiinţifică: Laurus nobilis. Denumire populară: laur.
Prezentare. Dafinul este planta gloriei, a g lorioşilor, a învingătorilor. Cunoscut şi sub numele de laur, dafinul a făcut istorie în Antichitate, fiind considerat o plantă nobilă. Este un arbore de mică înălţime - maximum 10 metri - ce-şi are originile în zona Mediteranei. Aparţine familiei lauraceelor, fiind reprezentativ pentru această grupare de plante. Frunzele dafinului au formă ovală, margini ondulate, sunt consistente şi lucioase. Pe faţă, frunzele au o culoare verde închis, cerată. Florile dafinului sunt mici, de culoare alb-gălbuie. Fructul este o boabă alungită.
Întreaga plantă, dar mai ales frunzele, emană un miros specific, plăcut. Motiv
^^■42_DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
pentru care frunzele de dafin poposesc, de multă vreme, nu numai pe capul celor atinşi de aripa gloriei, ci şi în oalele de gătit, ale noastre, ale tuturor. Dafinul este, în prezent, un condiment recunoscut de bucătăria universală (obişnuitele frunze de dafin). Dincolo de această calitate, dafinul are, însă, şi o serie de proprietăţi medicinale semnificative.
Pentru uz medicinal se culeg frunzele şi fructele, din care se prepară infuzie, decoct, unguent. Atât din frunzele de dafin, cât şi din fructe, se obţine un ulei - uleiul de dafin - numit şi unt de dafin, mult căutat de reumatici deoarece are proprietatea de a le alina durerile. Uleiul de dafin este întrebuinţat şi în industria farmaceutică.
Substanţe active importante: uleiul eteric şi derivatele acestuia.
Întrebuinţări. Dafinul face bine pe întreg traiectul gastro-intestinal, precum şi în sistemele respirator, muscular şi chiar nervos. Mai mult decât atât, dafinul este şi un diuretic activ, contribuind chiar şi la declanşarea ciclului menstrual. Dafinul, sub formă de infuzie sau decoct, revigorează activitatea stomacală şi intestinală, asigurând echilibru la acest nivel, fiind folosit şi în combaterea bronşitele cronice, a gripei, insomniilor, infecţiilor buco-faringiene, durerilor de piept, sinuzitelor.
Desigur, dafinul are asemenea efecte şi atunci când este folosit drept condiment, numai că amploarea e mai redusă, dată fiind cantitatea mică de frunze, puse în mâncare în primul rând pentru aromele lor şi nu cu scopuri medicinale.
Dalacul
Denumire ştiinţifică: Paris quadrifolia.
Prezentare. Aşa cum îi spune şi numele, planta aceasta poate fi utilizată în combaterea unei boli cumplite, numită dalac (antrax). Este o plantă erbacee, aparţinând de familia liliaceelor. Are un rizom târâtor, tulpina aeriană fiindu-i, în schimb, dreaptă. Dalacul înfloreşte în lunile mai şi iunie, având câte o singură floare pe fiecare plantă. Floarea de dalac are o culoare galben-verzuie. Dalacul creşte prin pădurile cu umiditate, pe o arie largă, de la câmpie şi până la munte.
Pentru nevoi medicinale se recoltează fructul dalacului, o bacă neagră-albăstruie de mărimea unui bob de mazăre, precum şi frunzele. Pentru tratamente în cazul infecţiilor cu dalac se folosesc preparate din frunze.
Dalacul este o plantă toxică.
Substanţe active importante: substanţele specifice numite paristifină şi paridină, precum şi saponine, asparagină, acid citric.
Întrebuinţări. Datorită faptului că este atât de toxică, există reţineri mari în utilizarea acestei plante. Se ştie, din tradiţia populară, că preparatele din dalac sunt eficiente împotriva bolilor infecţioase. Se mai pot utiliza, însă, şi în afecţiuni ceva mai banale, cum ar fi calmarea locală a durerilor sau tratarea abceselor.
Atenţie, dalacul este o plantă pe care o pot utiliza doar specialiştii, cercetătorii.
Dediţelul
Denumire ştiinţifică: Pulsatilla pratensis.
Denumiri populare: floarea vântului, iarba vântului, oiţe albe, vânturele, adormiţele, sisinei.
Prezentare. Dediţelul este o plantă erbacee din familia ranunculaceelor. Tulpina subterană - rizomul - este masivă, dar puţin consistentă. Tulpina aeriană este de mici dimensiuni - până la 20 cm înălţime. Frunzele de la bază sunt palmate. Dediţelul are o singură floare, foarte frumoasă, de culoare violetă, ce apare prin lunile martie şi aprilie. Dediţelul creşte prin fâneţe, pârloage, terenuri virane, în general în locuri însorite şi puţin umblate.
Pentru utilizare medicinală se recoltează planta întreagă, inclusiv rizomul. Principalul preparat care se obţine este tinctura. Din dediţel, în medicina tradiţională se prepara un decoct, folosit pentru băi.
Dediţelul este o plantă toxică.
Substanţe active importante: o substanţă specifică numită ranunculozidă (protoanemononină), saponine, taninuri, enzime.
Întrebuinţări. Tinctura de dediţel este indicată în calmarea durerilor spastice, mai ales în cazul durerilor uterine, precum şi în alte afecţiuni genitale, printre care şi menstruaţiile dureroase. Poate fi utilizată şi în nevralgii, în calmarea spasmelor gastro-intestinale, micoze cutanate, eczeme uscate, pecingeni şi chiar tuse spasmodică. Ca şi în cazul altor plante otrăvitoare, şi în cazul dediţelului se va apela la sfatul medicului,
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC_43
orice utilizare din proprie iniţiativă fiind foarte periculoasă.
Potrivit cunoscătorilor în domeniu, prin uscare planta îşi pierde cea mai mare parte din otravă, dar, din păcate, şi din virtuţile medicinale.
Degetarul galben
Denumire ştiinţifică: Digitalis grandiflora.
Prezentare. Degetarul galben este o erbacee a cărei înălţime ajunge la un metru. Face parte din familia scrofulariaceelor şi este o plantă toxică, otrăvitoare. Plantă perenă, degetarul galben are un rizom nu prea dezvoltat, tulpina aeriană fiindu-i, în schimb, puternică. Înfloreşte vara, în lunile iulie şi august. Florile au o culoare galben-pal sau un roşu-pal. Degetarul galben creşte în păduri, în luminişuri, la marginea pădurilor, în general în zonele cu vegetaţie aglomerată şi sol hrănitor.
Substanţe active importante. Plantele din această familie, a scrofulariaceelor, conţin un glicozid toxic. De fapt, degetarul galben conţine o serie întreagă de glicozide - digiţonină, digitofilină, digitalină.
Întrebuinţări. Degetarul galben este o plantă cu acţiune cardiotonică. Digitalina, digitonina, digitofilină au efecte asupra funcţionării inimii şi modifică circulaţia sângelui. Din aceste motive, sunt utilizate pentru producerea de medicamente necesare în bolile cardiace.
Dat fiind caracterul otrăvitor al acestei plante, administrarea ei în terapii se va face numai sub supravegherea medicului, a specialistului care cunoaşte dozajul necesar. Atunci când nu există recomandarea medicului se vor folosi plante medicinale alternative, care nu au contraindicaţii sau nu este nevoie, în utilizarea lor, de atâtea măsuri de precauţie.
Degetarul galben este o plantă riscantă, dar importanţa ei pentru revigorarea inimii şi a sângelui este notabilă.
Degetărelele
Denumire ştiinţifică: Soldanella montana. Denumire populară: potiraşe.
Prezentare. Degetărelele sunt o erbacee perenă din familia primulaceelor. Planta cu acest nume are o înălţime de până la 25 cm. Înfloreşte în lunile mai şi iunie, florile având formă de clopot. Fructul este o capsulă. Planta aceasta frumoasă creşte în zonele muntoase, în general descoperite, în luminişuri, la marginea pădurii. În România, se găseşte în Carpaţii Orientali.
Întrebuinţări. Preparatul pe bază de degetărele este utilizat pentru restabilirea echilibrului stomacal şi intestinal, curăţând, totodată, foarte bine tractul digestiv. În medicina tradiţională, acest preparat este folosit în primul rând ca purgativ.
Degeţelul lânos
Denumire ştiinţifică: Digitalis lanata.
Denumire populară: degetăriţă, degeţelul de câmp.
Prezentare. Degeţelul lânos este o plantă erbacee, îndeobşte bienală, dar în anumite condiţii poate fi perenă. Face parte din familia scrofulariaceelor. La maturitate, tulpina degeţelului poate ajunge până la 1,20 metri înălţime, ramificându-se mult spre vârf. Partea superioară a plantei este, în mod obişnuit, păroasă, de unde şi numele de degeţel lânos. Frunzele sunt lungi (pot avea până la 20 cm lungime), cu marginile puţin crestate. Dispuse în vârful ramurilor, florile se constituie într-un spic alungit, gălbui-închis, uneori roşu-închis. Degeţelul lânos înfloreşte pe tot timpul verii. Fructul este o capsulă ovoidă.
Degeţelul lânos creşte prin tufărişuri, luminişuri de pădure, în pietrişuri şi grohotişuri. Datorită solicitărilor industriei farmaceutice, degeţelul lânos apare şi ca plantă cultivată.
Pentru uz medicinal se folosesc, de obicei, frunzele, recoltate atunci când planta este în perioada maximă a dezvoltării sale, adică la înflorire. Din degeţel lânos se pot obţine următoarele preparate: infuzie, tinctură, soluţie de digitalină, macerat, pulbere. Mai nou, se fabrică şi câteva tipuri de pilule.
Degeţelul lânos este o plantă toxică.
Substanţe active importante: lanatozidă, digoxină, neodigoxină, diginatină. Cel mai important preparat este, la ora actuală, digoxină - preparat care se obţine numai
^^■44_DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
din degeţel lânos, neexistând încă soluţii pentru prepararea pe cale sintetică.
Întrebuinţări. Preparatele din frunze de degeţel lânos au o foarte importantă acţiune cardiotonică, fiind utilizate mai ales în insuficienţă cardiacă. Aceste preparate acţionează puternic asupra organismului şi de aceea vor fi utilizate, în terapii medicinale, cu precauţie şi numai sub îndrumarea medicului. Cercetările au dovedit că preparatele şi extractele din degeţel au efecte benefice nu numai în caz de insuficienţă cardiacă (insuficienţă cardiacă cronică), rezultate pozitive dând şi în terapii privind cazuri de hidropizie şi edeme.
Datorită compuşilor săi, degeţelul lânos este o plantă realmente vitală pentru cardiaci. Marele farmacist dr. Ovidiu Bojor sublinia, în una dintre scrierile sale de specialitate, că fără plante ca degeţelul roşu şi degeţelul lânos, „probabil că milioane de vieţi s-ar pierde anual".
Degeţelul roşu (Digitalis purpurea) are proprietăţi terapeutice asemănătoare cu ale degeţelului lânos, compuşii chimici utili fiind aproximativ aceiaşi.
Dentiţa
Denumire ştiinţifică: Bidens tripartita.
Prezentare. Deritiţa este o plantă anuală, cu frunze din trei foliole, tulpină ramificată, rădăcini dezvoltate. Aparţine familiei compozitelor şi poate ajunge până la 1,5 metri înălţime. Florile sunt sub formă de capitule şi au culoare galbenă. Dentiţa înfloreşte din iunie şi până în septembrie. Fructele sale au conformaţia de achenă şi pot fi periculoase pentru... peşti, putând să le provoace chiar şi moartea. Dentiţa poate vieţui şi ca parazit în câmpurile de cartofi şi porumb, fiind ceea ce se numeşte o buruiană rea. Creşte în locuri umede sau care au posibilitatea de a deveni umede: pe marginea bălţilor, a râurilor şi lacurilor.
Pentru aplicaţii medicinale se recoltează frunzele, florile şi fructele.
Întrebuinţări. Dentiţa poate fi utilizată în afecţiuni interne, dar şi externe, forma principală pentru terapie fiind infuzia. În tratamentele de uz intern are influenţă pozitivă în cazul multor afecţiuni, cele mai însemnate dintre acestea fiind cele ce ţin de circulaţia arterială şi de funcţionarea (contracţia) inimii. Preparatele din dentiţă sunt un sedativ recunoscut, având şi calităţi diuretice, sudorifice, laxative. Dentiţa este recomandată şi în scrofuloză şi urticarii, putând fi utilizată şi ca agent în tratarea rănilor, calmând durerile şi cicatrizând.
Dentiţa se va utiliza sub îndrumarea specialistului, a medicului.
Dovleacul
Denumire ştiinţifică: Cucurbita pepo. Denumire populară: bostan.
Prezentare. Dovleacul este o plantă anuală erbacee, aparţinând familiei cucurbitaceelor. Are o tulpină lungă de cinci-şase metri, sub formă de vrej. Frunzele sunt mari, uşor reniforme, păroase, cu un diametru de circa 15 cm la maturitate, întreaga plantă este dotată cu peri ceva mai tari, un fel de ţepi care pot produce chiar mici iritaţii persoanelor sensibile. Florile sunt, aproape întotdeauna, galbene şi încărcate de polen. Fructul, numit bostan, este de mari dimensiuni - uneori trece de 30 cm lungime - având formă sferică sau ovală. Dovleacul este folosit în hrana animalelor, oamenii consumând de la el doar seminţele. Aflate în interiorul dovleacului, seminţele au nu numai o mare valoare nutritivă, dar au şi virtuţi medicinale.
Pentru nevoi medicinale, seminţele de dovleac se consumă ca atare sau se folosesc, zdrobite, pentru a prepara un decoct. Tot pentru terapii medicinale se foloseşte şi pulpa dovleacului turcesc (Cucurbita maxima), care se poate găti pur şi simplu sau din care se poate obţine un suc.
În general, pentru decocturi se folosesc seminţele de dovleac turcesc, cultivat special pentru a fi folosit în hrana oamenilor, la prepararea unor produse de patiserie sau de alte mâncăruri delicioase. Dovleacul turcesc se recunoaşte uşor, având coaja gri, spre deosebire de dovleacul comun care are coaja galbenă atunci când este copt.
Substanţe active importante. Pulpa de dovleac conţine săruri minerale, vitamina A, enzime, hidraţi de carbon. Seminţele sunt bogate în uleiuri (circa 33%), lecitină, enzime, protide, fitosterine.
Întrebuinţări. Pulpa de dovleac, mai ales cea a dovleacului turcesc - intrat de mult timp în alimentaţia oamenilor - are certe proprietăţi diuretice, laxative şi chiar sedative. Seminţele au calităţi vermifuge, laxative, diuretice, sedative, antiinfecţioase.
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
45
Cea mai importantă afecţiune în care se aplică terapii medicinale cu seminţe de dovleac este adenomul de prostată. Bolile în care dovleacul se dovedeşte benefic sunt: insuficienţa renală, enterita, diabetul, infecţiile urinare, insomniile, chiar unele afecţiuni cardiace, parazitozele intestinale, retenţiile hidrice. Un colectiv condus de dr. Pavei Chirilă, mare specialist naturist, relatează despre necesitatea unor adevărate „zile de dovleac", despre cure de dovleac. Astfel, pulpa de dovleac turcesc (1,5-2 kg) se fierbe cu lapte, se amestecă şi se face un terci gros, care se poate îndulci şi aromatiza, fără să se adauge sare. Acest terci este foarte util pentru cei care suferă de retenţii hidrice.
Dovleacul are rolul de a uşura, de a alina şi de a ameliora o serie de suferinţe, dintre care cea mai importantă, şi în care seminţele de dovleac şi-au dovedit realmente eficienţa, este adenomul de prostată (prostatita cronică).
Proprietăţi asemănătoare are şi dovlecelul (Cucurbita pepo, var. oblonga), fructul acestuia având o formă alungită. Dovlecelul se consumă atunci când încă nu a ajuns la maturitate şi, deci, coaja lui este încă verde şi fragedă.
Dracila
Denumire ştiinţifică: Berberis vulgaris.
Denumire populară: dracină, gard viu, drăgină, lemn galben.
Prezentare. Dracila este un arbust foarte spinos, cu o înălţime de până la trei metri. Face parte din familia berberidaceelor. Dracila dezvoltă nişte rădăcini foarte puternice, de un galben intens la interior şi galben-maro la nivelul coajei. Aceste rădăcină o ajută să se regenereze, chiar dacă este distrusă. Tulpina este rămuroasă şi bine înarmată cu spini cafenii sau galbeni. Frunzele sunt alterne. Florile, grupate în nişte ciorchini de circa şase centimetri lungime, au culoarea galbenă. Dracila înfloreşte la sfârşitul primăverii şi începutul verii. Fructul său este o bobiţă alungită, comestibilă, cu gust acru, astringent. Dracila este prezentă mai ales în zonele deluroase, prin tufărişuri, la marginea pădurilor, pe câmp în zonele accidentate. Preferă locurile însorite. Este cultivată şi ca arbust ornamental sau în loc de gard, datorită spinilor neiertători.
Pentru uz medicinal se recoltează fructele, frunzele, coaja, rădăcinile şi florile din care se prepară infuzie, tincturi, extracte, sirop. Fructele sunt folosite şi în alimentaţie, fiind bune pentru dulceaţă şi pentru preparate de patiserie.
Substanţe active importante: două substanţe specifice numite barberina şi oxiacantina, prezente în scoarţă şi rădăcini, acid malic şi vitamina C în fructe.
Întrebuinţări. Majoritatea specialiştilor sunt de acord asupra faptului că preparatele pe bază de dracilă acţionează benefic în cazul afecţiunilor hepato-biliare. Extractele de dracilă sporesc de două-trei ori secreţia bilei, sporind şi calitatea produselor biliare. Preparatele din frunze de dracilă măresc contracţiile uterine, fiind indicate şi în tratamentul colicilor biliare. Dracila este un agent de regularizare a activităţii gastro-intestinale, fiind un bun laxativ şi un diuretic eficient. Alte utilizări în terapii medicinale: în cazuri de hepatită, icter, gută, reumatism, varice, hemoroizi, scorbut.
În prezent, este tot mai acreditată ideea potrivit căreia un consum moderat şi cvasi-permanent de preparate de dracilă (dulceţuri, jeleuri) ar acţiona în mod preventiv împotriva unor cancere.
Drobiţa
3
Denumire ştiinţifică: Genista tinctoria. Denumire populară: gălbenuţa.
Prezentare. Este un arbust de dimensiuni foarte reduse: 30 - 60 cm. Face parte din familia leguminoaselor. Frunzele sunt lanceolate, iar florile galben-aurii. Înfloreşte în lunile iunie şi iulie, fructul fiind o păstaie.
Florile şi crenguţele cu flori de drobiţă au valoare medicinală. Din ramurile tinere se poate obţine, prin fierbere, un colorant galben, utilizat la vopsitul textilelor.
Întrebuinţări. Infuzia de flori de drobiţă contribuie la normalizarea activităţii stomacului şi a intestinelor, stimulînd secreţiile gastrice. De asemenea, cu preparate de drobiţă se tratează afecţiuni ale ficatului şi splinei, precum şi hipotiroidia. Drobiţa are capacităţi depurative, fiind un agent activ în eliminarea toxinelor din organism.
Drobul
Denumire ştiinţifică: Sarothamnus scoparius.
^^H46_DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
Denumire populară: măturice, mătură verde.
Prezentare. Drobul, cunoscut şi sub numele de măturice, este o plantă foarte frumoasă şi de aceea este mult cultivată în scop decorativ. Aparţine familiei leguminoaselor şi este, de fapt, un arbust. Înălţimea acestui copăcel nu trece, însă, de doi metri. Ca orice leguminoasă, drobul are o rădăcină foarte ramificată, iar pe aceste ramificaţii se găsesc nodozităţi. Tulpina, şi ea foarte ramificată, rămâne verde tot timpul anului. Frunzele sunt trifoliate şi au dimensiuni reduse. Florile, deosebit de expresive, deosebit de bine conturate, cresc la subsuoara frunzelor şi au o culoare galben-aurie. Fructul este o păstaie turtită, de culoare neagră.
Pentru uz medicinal se culeg florile şi ramurile tinere, şi mai ales vârfurile cu boboci pe ele. Din acestei părţi valoroase ale drobului se prepară tincturi, infuzie, extracte, decocturi. Drobul este folosit, pe larg, şi în industria farmaceutică.
Substanţe active importante: sparteina - care este alcaloidul principal, tirarnina, oxitiramina - substanţă foarte importantă, cunoscută şi sub numele de adrenalină vegetală (folosită în cazuri de hipotensiune), epinina, scoparină (aceasta se găseşte în flori), carotinoide, săruri minerale. Datorită unor substanţe din compoziţia sa (sparteina, de pildă), drobul este o plantă otrăvitoare.
Întrebuinţări. Preparatele obţinute din drob sunt considerate a fi un foarte activ tonic cardiac, reviogorând, resuscitând structura nervoasă a inimii. Această proprietate este dată de principalul produs conţinut de planta de drob - sparteina. Cu sparteină se tratează şi tahicardiile, precum şi aritmiile cardiace.
Preparatele de drob sunt eficiente, de asemenea, în uşurarea şi grăbirea naşterilor, având acţiune tonică asupra uterului. Alte proprietăţi ale drobului - antitoxic, antiveninos, vasoconstrictor, diuretic.
Alte afecţiuni în care se utilizează în mod frecvent preparatele sau extractele de drob: pleurezia, pneumonia, bronhopneumonia, hemoragiile uterine, anemia, guta, reumatismul.
Preparatele din drob sau pe bază de drob nu vor fi utilizate de diabetici, putând apărea reacţii adverse.
Drobul sau mătura verde este considerată planta cu adrenalină.
Drobusorul
y
Denumirea ştiinţifică: Isatis tinctoria.
Prezentare. Această plantă, perenă sau anuală, ce face parte din familia cruciferelor, poate ajunge uşor până la înălţimea de un metru. Are frunze de dimensiuni şi forme diferite, în funcţie de poziţia lor pe tulpină. Astfel, frunzele de la bază sunt peţiolate, iar cele superioare devin sesile (adică fără peţiol). Culoarea frunzelor este albastru-brumat, din ele obţinându-se, prin fermentare, un frumos pigment albastru, bun pentru vopsitorie textilă. Drobuşorul înfloreşte din mai şi până la sfârşitul verii. Florile au culoarea galbenă. Fiind o plantă sălbatică, drobuşorul creşte, laolaltă cu alte plante sălbatice, pe stâncării, pe pajişti, pe marginea drumurilor sau a căilor ferate.
Pentru practici medicinale se recoltează şi se usucă florile, din care se face, în mod obişnuit, infuzie.
Întrebuinţări. Drobuşorul este un bun remediu împotriva icterului. Reduce scorbutul, contribuind la reechilibrarea şi revigorarea organismului. Infuzia de drobuşor are efecte pozitive şi asupra rănilor, chiar dacă sunt mai vechi, facilitând procesul de cicatrizare.
Drojdia de bere
Denumire ştiinţifică: Saccharomyces cerevisiae.
Prezentare. Drojdia de bere este o ciupercă microscopică unicelulară, saprofită. Se înmulţeşte prin înmugurire. Aparţine familiei saccharomitaceelor. Drojdia este de două feluri: cea folosită la panificaţie - care se prezintă sub forma unor levuri (drojdii) active mai ales între 15 şi 20 grade Celsius - şi drojdia folosită la fabricarea berii, care se prezintă sub forma unor levuri (drojdii) active îndeosebi la 5 - 6 grade Celsius. Aceste levuri, mai mult sau mai puţin dezvoltate, conţin elemente nutritive de excepţie.
Cele mai bune rezultate în aplicaţii terapeutice se obţin, însă, cu drojdia folosită la fabricarea berii.
Substanţe active importante: zaharuri, gluten, peptide (aminoacizi), vitamine (mai ales vitaminele din grupa B, dar şi D, H şi E), săruri minerale, protide cu aminoacizi, fosfor, magneziu, potasiu. Drojdia de bere este foarte bogată în vitaminele din grupa
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC_47
B. _
Întrebuinţări. Drojdia de bere are proprietăţi antianemice, reconstitutive, antidiabetice, antimicrobiene, depurative, remineralizante, calmante. Datorită acestor proprietăţi, drojdia de bere este indicată în oboseală fizică şi psihică, în agitaţie şi iritabilitate, dar şi în intoxicaţii alimentare, diabet, ficat grav bolnav. Drojdia de bere este şi un bun fortifiant al nervilor. Foarte mulţi specialişti atrag atenţia asupra rolului drojdiei de bere în combaterea unor agenţi patogeni intestinali şi, din acest motiv, aceasta este folosită în afecţiuni intestinale rebele, precum şi pentru refacerea florei intestinale.
Unul dintre cele mai importante domenii în care drojdia de bere are efecte pozitive este cel al glandelor endocrine. Drojdia de bere contribuie la reechilibrarea activităţii acestor glande şi, în consecinţă, la armonizarea tuturor sistemelor din organismul uman.
Deşi drojdia de bere e considerată o adevărată minune pentru sănătate, specialiştii consideră că în consumul şi aplicaţiile terapeutice cu aceasta e nevoie să se facă şi pauze, existând indicii potrivit cărora ar provoca sterilitate.
Dudul
Denumire ştiinţifică: Morus alba / Morus nigra. Denumiri populare: agud, frăgar.
Prezentare. Dudul face parte din familia moraceelor. Se cunosc două specii de dud: cel ale cărui fructe sunt albe (Morus alba) şi cel ale cărui fructe sunt negre la exterior şi roşietice la interior (Morus nigra). Dudul este un arbore puternic, cu o înălţime de până la 15 metri. Are frunze mari, lobate, fiind utilizate în hrănirea viermilor de mătase. Lemnul - bun pentru construcţie - este căutat şi de producătorii de băuturi alcoolice deoarece, pe lângă faptul că se lucrează bine, are şi calităţi aromatizante şi de pigmentare.
In cazul dudului, valoare medicinală au frunzele (nu contează dacă sunt de la dudul alb sau dudul negru), din care se prepară o infuzie.
Substanţe active importante: glucozide, carbonat de calciu, adenină, tanin, beta-caroten.
Întrebuinţări. Infuzia de frunze de dud este astringentă şi alcalinizantă. Se foloseşte în tratamentul diabetului zaharat (ca adjuvant), dar şi pentru rezolvarea deranjamentelor stomacale şi intestinale - este antidiareică şi este recomandată şi în ulcer gastric şi duodenal. Mai nou, infuzia de frunze de dud se foloseşte şi în afecţiuni pulmonare sau astenii, fiind antiscorbutică şi tonifiantă. Naturiştii o recomandă şi pentru tratarea aftelor şi a stomatitelor.
Din frunzele dudului se mai poate obţine încă un produs medicinal - extractul fluid, utilizat în aplicaţii curente, sub formă de picături.
Dumbravnicul
Denumire ştiinţifică: Mellitis melissophyllum.
Prezentare. Dumbravnicul este o plantă de pădure ce poate ajunge până la 80 cm înălţime. Ca multe alte plante de pădure, dumbravnicul are un rizom care, în acest caz, este scurt, dar ramificat. Atât tulpina, cât şi frunzele sunt păroase (frunzele sunt păroase pe faţa inferioară). Dumbravnicul înfloreşte primăvara, în aprilie şi mai. Florile au culoare purpurie, dar pot fi şi roz sau albe. Dumbravnicul este o plantă meliferă, fiind una dintre plantele importante de la care albinele culeg excelenta miere de pădure - un adevărat medicament.
Pentru terapii, valoroase cu adevărat sunt florile, şi chiar şi frunzele - mult mai puţin însă. Uscată, planta de dumbravnic are un miros foarte plăcut, de cumarină, adică de fân proaspăt. Din acest motiv, dar şi datorită efectelor sale medicinale, dumbravnicul poate înmiresma camera de dormit.
Întrebuinţări. Dumbravnicul are efecte asupra nervilor, fiind indicat în reducerea suferinţelor provocate de cefalee şi chiar de paralizie. Este recomandat, de asemenea, în tratarea herniei, dar şi în calmarea durerilor de amigdalite. Se foloseşte şi ca diuretic, remarcându-se şi efecte sale antiseptice.
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
E
Eucaliptul
Denumire ştiinţifică: Eucalyptus globulus; Eucalyptus amygdalina.
Prezentare. Eucaliptul este un arbore gigant care creşte în regiunile tropicale şi subtropicale. Ajunge la înălţimi uriaşe, fiind adevăratul copac zgârie-nori. Eucaliptul australian şi cel californian, de pildă, sunt cei mai înalţi arbori din lume, atingând 150 de metri şi peste 150 de metri. Toate speciile de eucalipt cresc foarte repede, în jur de patru metri pe an, oprindu-se din creştere abia pe la 80 de ani. Şi nici atunci nu se opresc definitiv din creştere, continuând să crească în grosime. Eucaliptul face parte din familia mirtaceelor. Frunzele sale sunt consistente, cărnoase, iar florile sunt mici şi au culoare galben-verzuie.
Pentru nevoi medicinale se recoltează frunzele eucaliptului, în speciai cele de pe ramurile care vor purta flori. Tot pentru uz medicinal se recoltează şi se prelucrează şi scoarţa de eucalipt. Din frunzele eucaliptului se extrage ulei. Tot din frunze, dar şi din scoarţă, se prepară infuzie, decoct, tinctură, cataplasme, pudră.
Substanţe active importante: ulei de eucalipt, tanin, cumarină, terpene, piperitonă. Cel mai important compus este, desigur, uleiul de eucalipt, care poate fi prelucrat, distilat.
Întrebuinţări. Preparatele din eucalipt sunt recomandate ca adjuvante în tratamentele împotriva tusei convulsive şi a tusei iritante, a răcelii, astmului şi sinuzitei, în fluidizarea şi eliminarea secreţiilor bronşice. Eucaliptul acţionează cu bune rezultate şi în diabet, precum şi în boli ale căilor urinare. Având proprietăţi antiinfecţioase, antiseptice, preparatele de eucalipt sunt utilizate, cu succes, în tratamentele aplicate diverselor plăgi, şi mai ales în cazul eczemelor vechi. Sunt recomandate, cu încredere, şi în afecţiunile reumatismale.
In cantităţi mari, preparatele de eucalipt pot fi toxice.
F
Fagul
Denumire ştiinţifică: Fagus sylvatica.
Prezentare. După cum se ştie, fagul este un arbore foarte înalt (până la 35 de metri) şi foarte puternic, un adevărat monument al naturii. Face parte din familia fagaceelor. Are o scoarţă netedă, cenuşiu-albicioasă, lesne de remarcat în pădure. Fagul înfloreşte în luna mai. Fructul său este o achenă şi este cunoscut sub numele de jir.
Coaja şi gudronul de fag au valoare terapeutică.
Întrebuinţări. Infuzia de coajă de fag este folosită în combaterea febrei, fiind antipiretică şi antitermică. Gudronul de fag dă rezultate în tratarea dermatitelor, precum şi în boli ale căilor respiratorii, efectul său fiind, adesea, nu numai de ameliorare, ci chiar de vindecare.
Fasolea
Denumire ştiinţifică: Phaseolus vulgaris.
Prezentare. Fasolea este o plantă anuală din familia leguminoaselor. Florile sunt albe, verzui, roşii sau roz. Fructul de fasole se prezintă sub forma unei păstăi care conţine seminţele - atât de familiarele boabe de fasole. Foarte cunoscută şi foarte răspândită, fasolea se dovedeşte a fi nu numai un aliment important, ci şi un adevărat medicament. Bobul de fasole conţine substanţe proteice (până la 25%), zaharoză (circa 4%), glucoză (5 - 7%).
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC_49
Pentru tratamente se folosesc tecile de la păstăi, în special tecile de la soiurile care au păstaia albă. Din aceste teci se prepară un decoct nu prea plăcut la gust.
Substanţe active importante. Tecile conţin aminoacizi, substanţe minerale, vitamina C, tirozidă, triptofan.
Întrebuinţări. Decoctul de teci de fasole este un bun diuretic şi are eficienţă în diabetul zaharat (reduce cantitatea de zahăr din sânge). Curăţă organismul de toxine şi mai ales igienizează rinichii. In combinaţie cu alte plante, din teci rezultă un ceai folosit în mod eficient împotriva reumatismului (se toarnă în cada de baie). Cunoscătorii recomandă decoctul sau ceaiul de teci de fasole şi în aplicaţii împotriva eczemelor, erupţiilor cutanate, acneei şi chiar a TBC-ului pulmonar.
Decoctul de teci de fasole are efecte pozitive verificate în tratarea afecţiunilor rinichilor şi a căilor urinare. Specialiştii susţin că se pot obţine rezultate notabile şi în aplicaţiile terapeutice împotriva hidropiziei.
Feciorica
Denumire ştiinţifică: Herniaria glabra. Denumire populară: săpunaş.
Prezentare. Feciorica este o plantă medicinală erbacee, anuală sau bienală, uneori chiar perenă. Aparţine familiei cariofilaceelor. Tulpina este târâtoare şi lipsită de peri (există şi o altă specie, păroasă, Herniaria hirsuta, cu aproximativ aceleaşi proprietăţi medicinale), cu o lungime maximă de circa 30 cm. Frunzele de feciorică au formă eliptică sau chiar lanceolată. Florile au o culoare galben-verzuie şi apar în partea a doua verii şi în septembrie. Această plantă se găseşte în flora spontană din apropierea apelor curgătoare, preferând solul umed şi nisipos.
Pentru nevoi medicinale se recoltează vârfurile înflorite, din care se prepară infuzie. Se utilizează şi planta proaspătă din care, prin presare, se obţine un suc.
Substanţe active importante: saponine, cumarină, ulei esenţial, precum şi o substanţă specifică numită herniarină.
Întrebuinţări. Preparatele realizate pe baza acestei plante se folosesc pentru tratarea afecţiunilor urologice, contribuind, printre altele, la eliminarea clorului şi a ureei din organism. Afecţiunile care se tratează cu feciorică sunt legate de rinichi şi de aparatul urinar - nefrite, cistite, colici urinare, infecţii urinare.
Feniculul
Denumire ştiinţifică: Foeniculum vulgare.
Denumiri populare: chimen dulce, anason dulce, anason nemţesc.
Prezentare. Este o plantă de cultură, importantă pentru seminţele sale care sunt bogate în ulei eteric (între 3 şi 7%). Aparţine familiei umbeliferelor şi poate atinge înălţimea de doi metri. Frunzele sunt penate, cu segmente înguste. Florile sunt mici, galbene.
Seminţele de fenicul au nu numai valoare alimentară sau industrială, ci şi medicinală. Preparatul principal folosit în aplicaţii medicinale este infuzia.
Substanţe active importante: ulei eteric, lipide, zaharuri, dar şi substanţe amare.
Întrebuinţări. Pentru aplicaţii terapeutice, din seminţele de fenicul se face infuzie, rareori se folosesc ca atare. Preparatele din seminţe de fenicul au efecte antiseptice, sedative, carminative, diuretice, antispastice, expectorante. Infuzia de fenicul este indicată în laringite, faringite, amigdalite, tuse seacă, astm bronşic, dereglări ale stomacului, ale tractului digestiv. Se foloseşte chiar şi în tratarea infecţiilor oculare. Se utilizează atât intern, cât şi extern.
Feriga
Denumire ştiinţifică: Dryopteris filix-mas sau Polypodiumfilix-mas sau Aspidium filix-mas.
Denumiri populare: ferega, iarba şarpelui.
Prezentare. Această ferigă comună este o plantă criptogamă (plantă lipsită de flori, se înmulţeşte prin spori), perenă, parte a familiei polipodiaceelor. Rizomul are poziţie orizontală şi este de mari dimensiuni, fiind solzos şi acoperit de resturi mai vechi ale plantei. Din rizom cresc rădăcinile, dar ies şi mugurii din care cresc frunzele tipice de ferigă. Frunzele au o lungime medie de un metru, peţiolul având 20 - 30 cm lungime.
^^H50_DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
În perioada iulie - septembrie se formează sporangii, pe partea inferioară a frunzelor. Feriga este răspândită mai ales în pădurile din zonele montane şi submontane, dar poate să apară şi în pădurile din regiunile mai joase.
Pentru nevoi medicinale se recoltează rizomii, cu tot cu vegetalele mai vechi de pe ei, curăţindu-se doar părţile putrezite. Se prepară extracte, rizomul trebuind să fie întotdeauna proaspăt recoltat. Alte preparate: decoctul şi pulberea de ferigă.
Atenţie, preparatele obţinute din această ferigă sunt toxice.
Substanţe active importante: aspidinol, albaspidina, filicina, acid flavoaspidic, zaharuri, amidon, tanin.
Întrebuinţări. Preparatele de ferigă sunt utile în combaterea viermilor intestinali, mai ales în combaterea teniei. Mai pot fi eficiente şi în combaterea bolilor căilor urinare, precum şi pentru calmarea durerilor locale, a arsurilor, în combaterea gutei. Împotriva reumatismului se fac aplicaţii externe şi băi. Specialiştii recomandă ca, ori de câte ori există ocazia, pe locurile cu dureri reumatismale să se aplice frunze proaspete de ferigă.
În legătură cu tratamentele împotriva gutei - se pare că efectele preparatelor din această ferigă sunt salutare - se poate ajunge chiar la vindecare.
Feriguţa
Denumire ştiinţifică: Polypodium vulgare. Denumire populară: iarba dulce.
Prezentare. Feriguţa este o plantă perenă cu o lungime de maximum 30 cm. Rizomul este dezvoltat - cât un creion - şi are gust dulce. Frunzele au forma binecunoscută a frunzelor de ferigă, adică penat-sectată, fiind prinse direct de rizom. Sporii de formează în lunile august şi septembrie. Feriguţa creşte din abundenţă în zonele montane şi submontane, în locuri umbroase şi umede.
Important din punct de vedere terapeutic este rizomul, dar, în anumite cazuri, se utilizează şi frunzele.
Substanţe active importante: tanin, manitol, zaharuri, saponină, o substanţă amară încă puţin cercetată.
Întrebuinţări. Feriguţa este folosită în tratamente naturiste privind icterul cataral, blocajele intestinale, guta, dischineziile biliare. În medicina populară, feriguţa se folosea pentru tratarea bolnavilor de apoplexie.
Extrasul de feriguţa este folosit în mod curent în industria farmaceutică, intrând în compoziţia multor medicamente.
Floarea paştelui
Denumire ştiinţifică: Anemone nemorosa. Denumire populară: păştişor.
Prezentare. Floarea paştelui este o plantă perenă modestă ca dimensiuni, putând ajunge la înălţimea de 25 cm. Are un rizom târâtor, frunze bracteriforme, adânc sectate, flori albe sau roz-liliachiu pal. Înfloreşte în toate cele trei luni de primăvară. Florile sunt albe sau roz-violete. Creşte prin păduri, tufărişuri, în vegetaţii sălbatice amestecate, în luminişuri.
Pentru terapii se foloseşte toată planta, dar cu precădere rizomul şi florile. În stare proaspătă, planta este toxică. În compoziţia sa se găseşte un alcaloid toxic numit anemonină.
Întrebuinţări. Planta este utilizată în medicaţiile naturiste împotriva paraliziei, reumatismului şi gutei. Are acţiune sedativă, relaxantă. Orice tratament cu această plantă toxică se face sub supravegherea medicului, a specialistului. De altfel, planta este încă puţin cercetată, dar se pare că este una dintre cele 30 de plante al căror conţinut poate cauza moartea unui om.
Floarea-soarelui
Denumire ştiinţifică: Helianthus annus. Denumiri populare: răsărită, sora soarelui.
Prezentare. Floarea-soarelui este o plantă erbacee, anuală, aparţinând familiei compozitelor. Este originară din America de Nord, fiind introdusă în Europa în secolul al XVI-lea. Între timp a devenit una dintre cele mai cunoscute plante oleaginoase. Tulpina de floarea-soarelui este cilindrică, uşor muchiată, păroasă, umplută cu o măduvă
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC_51
buretoasă. Frunzele sunt mari, alterne, oval-cordate, păroase.
Inflorescenţa este un capitul cu un diametru de circa 25 cm, florile fiind galbene. În România, floarea-soarelui se cultivă pe suprafeţe mari.
Uleiul de floarea-soarelui, extras din seminţele care conţin între 28 şi 48% substanţe grase, este un produs cu valoare medicinală neîndoielnică, fiind încă puţin cercetat din acest punct de vedere. Specialiştii naturişti sunt de părere că nu numai uleiul de seminţe de floarea-soarelui ar avea proprietăţi tămăduitoare, ci şi alte părţi ale acestei plante. Este vorba despre frunzele şi tulpinile fragede, pe cale de a înflori, precum şi despre petalele mari, galbene, de pe marginea capitulului.
Substanţe active importante: petalele de flori conţin glucozidă, răşină, betaină, acizi, cvercetină; seminţele de floarea-soarelui au în compoziţia lor lecitină, protide, glucide, gliceride, carotenoide, fitosteroli, vitamina E, fiind foarte hrănitoare.
Întrebuinţări. Petalele de floarea-soarelui sunt preparate sub formă de tinctură, utilizată în combaterea febrei, a frigurilor şi a bolilor de splină. Cercetări mai noi arată că aceste flori au efecte în tratarea afecţiunilor căilor respiratorii. Efecte medicinale asemănătoare au, însă, şi preparatele din frunze şi tulpini tinere. În ceea ce priveşte uleiul de floarea-soarelui, sunt cunoscute de multă vreme efectele benefice ale acestuia în arterioscleroze, în hipertensiune, în tratarea vezicii biliare leneşe, în stări febrile, în afecţiuni pulmonare. De asemenea, uleiul de floarea-soarelui contribuie la buna funcţionare a tractului gastro-intestinal, fiind un bandaj şi un stimulator. Uleiul de floarea-soarelui se foloseşte şi extern, în tratarea locală a reumatismelor, a arsurilor, dermitelor, eczemelor.
Desigur, trebuie să menţionăm aici şi curele de ulei, numai că efectele acestora au fost puse, nu de puţine ori, la îndoială. lată şi o medicaţie, cu totul tradiţională - uleiul de floarea-soarelui, uşor încălzit, se toarnă în ureche pentru calmarea durerilor acute ale acesteia.
Extractele de floarea-soarelui se folosesc şi în industria farmaceutică, cel mai căutat compus fiind lecitina.
Seminţele de floarea-soarelui sunt recomandate şi pentru combaterea sterilităţii, mai ales la femei, dar se pare că au efecte şi în cazul bărbaţilor.
Fluierătoarea
Denumire ştiinţifică: Tamus communis.
Prezentare. Fluierătoarea, o alcătuire vegetală impunătoare, cu o înălţime de până la patru metri, rădăcină consistentă, frunze alterne, flori galben-verzui şi fructe de culoare roşie este o plantă perenă. Înfloreşte în mai-iunie, iar fructul său este bacă (o boabă). Fluierătoarea creşte la marginea pădurilor, în liziere, în tufărişuri şi în vegetaţie amestecată.
Pentru preparate medicinale se culeg lăstarii tineri şi rădăcinile. De altfel, rădăcinile şi lăstarii sunt părţile comestibile ale acestei plante.
Întrebuinţări. În medicina tradiţională, preparatele de fluierătoare erau folosite în tratamentul reumatismului şi al gutei, dar şi în acela al rănilor de sub piele, adică în vindecarea contuziilor şi a echimozelor. Fluierătoarea este şi un bun revigorant.
Foaia grasă
Denumire ştiinţifică: Pinguicula vulgari.
Prezentare. Planta numită foaie grasă se deosebeşte mult de alte plante, făcând parte din grupa plantelor carnivore. Este o erbacee pitică, având o înălţime maximă de 15 cm. Aparţine familiei lentibuiariaceelor. Tulpinile îi sunt foarte scurte, practic la nivelul solului, iar frunzele formează o rozetă. Din această rozetă se înalţă florile, care au un peduncul lung. Frunzele sunt mari, consistente, cărnoase, grase. Au şi o funcţie digestivă - secretă o substanţă digestivă şi alţi compuşi mucilaginoşi şi dizolvanţi, necesari consumării materiilor organice, adică a insectelor. Foaia grasă înfloreşte de la sfârşitul primăverii şi până în iulie. Florile au o culoare puternică, albastră-violacee. Această plantă ciudată creşte în zonele montane şi submontane, în locuri umede, mai ales pe pajişti, în poieni, la margini de pădure, în turbării şi mlaştini. Foaia grasă se aseamănă mult cu roua cerului, mai ales în privinţa proprietăţilor medicinale.
Pentru uz medicinal se recoltează frunzele, din care se prepară un extract fluid. Împreună cu alte extracte, extractul de foaie grasă intră şi în compoziţia unei importante mixturi, eficientă în multe şi grele afecţiuni.
Substanţe active importante: taninuri, mucilagii, enzime, acizi.
^^H52_DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
Întrebuinţări. Preparatele de foaie grasă au proprietăţi antibiotice, antitusive, sedative, antipiretice. Administrarea acestor preparate echilibrează funcţionarea organismului şi crează o stare de confort, relaxând muşchii, sistemul nervos, reducând stările de stres. Extractele de foaie grasă sunt folosite şi pentru calmarea crampelor. Acţionează, de asemenea, asupra căilor respiratorii, mărindu-le funcţionalitatea.
În medicina populară se ştie, de foarte multă vreme, că foaia grasă este eficientă şi în cazurile de tuse convulsivă, precum şi în astm.
Fragul
Denumire ştiinţifică: Fragaria vesca. Denumiri populare: fragi de pădure, frăguţă.
Prezentare. Fragul de pădure este o plantă perenă ce aparţine de familia rozaceelor. Prezintă un rizom şi stoloni. Înălţimea fragului este redusă, maximum 20 cm. Frunzele îi sunt, întotdeauna, trifoliate. Fragul înfloreşte în lunile mai şi iunie. Florile sunt mici, albe, plăcut mirositoare. Fructele, comestibile, sunt conice, şi au, de obicei, culoarea roşie. Fragul creşte prin fâneţe, pe pajişti, prin poieni, la marginea pădurilor, în tufărişuri, ' fiind răspândit din zonele joase şi până în zonele montane.
Proprietăţi medicinale au frunzele şi rădăcinile. Preparatele care se obţin din frunzele şi rădăcinile fragului sunt: decoctul - cel mai des folosit, infuzia şi cataplasmele.
Substanţe active importante: vitamina C, fenol, tanin, precum şi o substanţă specifică - fragarina (o esenţă parfumată, cu miros de lămâie).
Întrebuinţări. Cu preparatele de frag de pădure se tratează următoarele suferinţe: enterita acută, diareea, diabetul zaharat, guta. Contribuie, totodată, la eliminarea acidului uric. Preparatele de frunze de frag sunt astringente şi dezinfectante - fiind utilizate în tratarea a diferite inflamaţii.
Preparatele de frunze şi rădăcini de frag pot provoca urticarie persoanelor alergice şi de aceea se cere precauţie în utilizarea lor.
Frasinul
Denumire ştiinţifică: Fraxinus excelsior.
Prezentare. Arbore impresionant, frasinul poate creşte până la 40 de metri. Face parte din familia oleaceelor. Are coroana rară, cu frunze penat-compuse şi cu ramuri noduroase. Coaja este gri-argintie. Înfloreşte în aprilie sau chiar la începutul lunii mai, cu puţin înainte de a înfrunzi. Florile sunt lipsite de corolă. Fructul este alungit şi are o aripă, acest gen de fruct numindu-se samară.
Frunzele reprezintă partea valoroasă din punct de vedere medicinal. Pe lângă frunze, se mai folosesc în scopuri medicinale seminţele şi scoarţa frasinului. Preparatele care se obţin sunt infuzia - cel mai des folosită, extractul apos, siropul, compresele.
Substanţe active importante: frunzele conţin zaharuri, manitol, esenţe aromatice, acid malic.
Întrebuinţări. Preparatele din frunze de frasin au efecte laxative şi diuretice, fiind, totodată, cicatrizante (în cazul rănilor şi abceselor), precum şi bune antiinflamatoare la nivel intestinal.
Infuzia de frunze de frasin se foloseşte mult şi în tratarea deranjamentelor stomacale şi intestinale, a ulcerului gastric şi duodenal, a plăgilor greu vindecabile, a hemoroizilor, arsurilor, eczemelor, dar şi în tratarea unor afecţiuni ginecologice. Cunoscătorii afirmă că efectele febrifuge (de reducere a febrei) de către infuzia din coajă de frasin sunt comparabile cu cele ale chininei.
Fucusul / Alga fucus
Denumire ştiinţifică: Fucus vesiculosus sau Ascophyllum nodosum. Denumiri populare: alge brune, iarbă de mare, varech.
Prezentare. Devenite de ceva vreme o adevărată modă în alimentaţia oamenilor, algele sunt într-adevăr folositoare organismului uman.
Alga fucus este recoltată din mare şi de pe plaje, după reflux. Talul acestei alge poate ajunge până la 0,5 metri lungime, fiind prevăzut cu nişte vezicule datorită cărora alga poate pluti pe apă.
Alga fucus se dezvoltă în mările din nordul Europei, în zona de nord a Oceanului Atlantic, în regiunea Canalului Mânecii.
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC_53
Pentru uz medicinal se prelucrează talul.
Substanţe active importante: un compus specific numit fucoidină. Alga fucus se remarcă prin cantitatea însemnată de oligoelemente (iod, cupru, seleniu, fier, mangan, crom şi chiar aur), vitamine (vitamina C şi vitaminele din grupul B) şi acid folie. Proteinele din fucus, aflate în cantitate mare, sunt asimilabile în totalitate. Cercetătorii atrag atenţia asupra faptului că lipidele lipsesc, în general, din această algă.
Întrebuinţări. Terapiile cu alga fucus au succes în curele de slăbire, asigurând o reducere a obezităţii fără ca organismul să se dezechilibreze funcţional sau să se epuizeze fizic şi psihic.
Studiile specialiştilor au dovedit că această algă poate stimula funcţionarea glandei tiroide.
Datorită proprietăţilor dietetice şi abundenţei de compuşi, această algă este folosită şi în alimentaţia curentă.
Futnărita
3
Denumire ştiinţifică: Fumaria officinalis.
Prezentare. Fumăriţa este o mică plantă erbacee, din familia papaveraceelor. Frunzele sunt bipenate, iar florile, de dimensiuni reduse, au culoarea roşie sau albă. Fructele sunt globuloase. Atât planta, cât şi fructele, au un gust pronunţat amar. Pentru aplicaţii medicinale se foloseşte întreaga plantă, recomandată fiind, însă, partea aeriană.
Întrebuinţări. Infuzia de fumăriţă - care este amară - se comportă ca un adevărat factor de echilibru în funcţionarea bilei, menţinând în permanenţă funcţionarea acesteia la parametri corecţi. Fumăriţa mai este recomandată şi în boli ale ficatului, ale rinichiului şi ale aparatului urinar, în hipertensiune, arteroscleroză. Tonică şi depurativă, infuzia de fumăriţă este indicată pentru aplicaţii şi la finele iernii, când organismul are nevoie de revigorare şi de curăţire a toxinelor. Poate fi utilizată, de asemenea, şi în curele de slăbire sau de eliminare a compuşilor graşi din sânge.
Se spune despre fumăriţă că are capacitatea de a încetini procesele de uzură, de îmbătrânire a organismului omenesc.
Utilizarea preparatelor din această plantă se va face sub îndrumarea specialistului, a medicului, printre altele şi datorită faptului că tratamentul trebuie să fie supravegheat (pot apărea afecte nedorite) şi nu trebuie să depăşească două săptămâni.
G
Gălbăjoara
Denumire ştiinţifică: Lysimachia nummularis. Denumire populară: dreţe.
Prezentare. Este o plantă perenă, cu o tulpină subţire, aproape târâtoare, având o lungime^ maximă de 60 cm. Frunzele sunt aproximativ rotunde, uşor lucioase, cărnoase. Înfloreşte în mai, iunie şi iulie. Florile sunt galbene, iar fructul este o capsulă. Gălbăjoara creşte în zonele de deal şi câmpie, în locuri umede.
Pentru utilizări medicinale se culeg florile şi se face infuzie.
Întrebuinţări. Tratamentele cu gălbăjoară se dovedesc eficiente în durerile agresive, cum ar fi cele de dinţi, precum şi în tratarea erizipelului. Gălbăjoara este recomandată şi în aplicaţiile medicinale privind creşterea părului şi întărirea rădăcinii părului.
Gălbenelele
Denumire ştiinţifică: Calendula officinalis.
Denumiri populare: rujuliţă, călinică, filimică, ochi galben.
Prezentare. Gălbenelele sunt plante anuale ce pot fi cultivate pretutindeni în România, fără să apară probleme de climă sau de sol. Aceste plante sunt, totuşi, iubitoare de lumină. Fac parte din familia compozitelor. Tulpina este puternic ramificată,
^^H54_DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
iar frunzele sunt alterne, uşor alungite. În capătul ramurilor se află inflorescenţele sub formă de capitule, cu flori galbene sau chiar portocalii.
Inflorescenţele, şi mai ales petalele, au importanţă medicinală, fiind foarte căutate şi de industria cosmetică. Pentru uz medicinal se prepară infuzie, decoct, tinctură, extract moale, comprese, unguent. De asemenea, se aplică, mai ales pe negi şi bătături, planta proaspătă, uşor zdrobită.
Substanţe active importante: ulei eteric, caroten, gume, rezine, substanţe amare, acid malic, vitamina C, saponine, precum şi un compus specific - calendulina.
Întrebuinţări. În terapii medicinale, gălbenelele se utilizează sub formă de infuzie, pentru uz intern în primul rând - ţinta fiind ulcerul şi gastritele. Efectele infuziei de gălbenele asupra organismului sunt numeroase: sedativ, sudorific, antiinflamator gastro-intestinal, cicatrizant, factor de influenţă în buna circulaţie a sângelui - mai ales la nivel periferic. Infuzia de gălbenele stimulează secreţia gastrică. Această infuzie de gălbenele este şi un bun agent de provocare a menstrelor.
Gălbenelele sunt eficiente şi în tratamente asupra gastritei hiperacide, ulcerului gastroduodenal, dischineziilor biliare.
Pentru uz extern, gălbenelele sunt recomandate, sub formă de băi şi cataplasme, în tricomonoză vaginală, eczeme, răni, chiar şi în degerături sau arsuri.
Gălbinelele
Denumire ştiinţifică: Lysimachia vulgaris. Denumire populară: iarba ciorilor.
Prezentare. Este o plantă perenă, cu o tulpină puternică şi ramificată ce poate atinge o înălţime de până la 1,50 metri. Frunzele, grupate câte trei-patru, sunt lanceolate, cu ' margini netede şi peţiol scurt. La rândul lor, şi florile sunt grupate, fiind plasate în vârful ramurilor. Sunt colorate în galben şi roşu, chiar roşu închis la interior. Florile apar în lunile iulie şi august. Fructul este o capsulă.
Gălbineaua creşte în flora spontană, în mari colonii, în locuri umede, mai ales în zonele joase, pe marginea lacurilor, bălţilor, mlaştinilor, stufărişurilor.
Întrebuinţări. Infuzia de gălbinele are efecte hemostatice, antidiareice, antidiuretice. Fiind antitermică, antipiretică, infuzia de gălbinele contribuie la reducerea febrei. Este folosită şi în tratarea abceselor. Gălbinelele se folosesc, de asemenea, în tratamente împotriva febrei tifoide şi a malariei.
Din tulpină se poate obţine o tinctură galbenă, iar din rădăcină o tinctură maro. Puse pe cărbuni încinşi sau pe o suprafaţă încinsă, aceste tincturi degajă un fum ce va alunga şi chiar va distruge muştele.
GENŢIANELE
Ghinţura galbenă Ghinţura pătată
Denumire ştiinţifică: Gentiana lutea; Gentiana punctata.
Denumiri populare: fierea pământului, inţură, ghimbere de munte, ţintură. Aceste denumiri sunt atribuite ghinţurei galbene.
Ghinţura galbenă şi ghinţura pătată, precum şi ghinţura albastră şi cea violetă, sunt plante cunoscute şi sub numele de genţiane.
Prezentare. Ghinţura galbenă (Gentiana lutea) este o plantă perenă, cu o înălţime maximă de până la un metru. Rizomul este consistent, fiind continuat de o tulpină aeriană fistuloasă. Florile au un caliciu albicios, corola lor fiind galbenă. Sunt plasate la subsuoara frunzelor, înflorirea având loc pe tot parcursul verii.
Ghinţura galbenă face parte din familia genţianaceelor şi creşte în regiunile alpine. Are calităţi medicinale însemnate, dar nu poate fi recoltată, culesul şi distrugerea ghinţurei galbene fiind interzise. Ghinţura galbenă este o plantă ocrotită prin lege.
Ghinţura pătată (Gentiana punctata) este o plantă micuţă, de maximum 60 de centimetri înălţime, cu o durată de viaţă perenă. Rizomul este scurt, tulpina aeriană fiind, însă, ceva mai dezvoltată. Florile, de culoare galbenă, au răspândite pe ele numeroase puncte roşii, grena sau maro. Ghinţura pătată înfloreşte din iunie şi până în septembrie. Fructul său este o capsulă. Această plantă creşte în zonele muntoase.
În practica medicinală se foloseşte sub formă de infuzie. Infuzia de ghinţură pătată este un tonic activ şi persistent, revigorând şi remineralizând organismul. Din acest motiv se foloseşte cu bune rezultate în timpul convalescenţelor, în perioade de
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC_55
epuizare, pentru revenirea poftei de mâncare şi... de viaţă. Tot cu infuzia de ghinţură pătată se poate interveni pentru buna funcţionare a bilei, precum şi pentru combaterea viermilor intestinali.
Ghinţura albastră Ghinţura violetă
Prezentare. Ghinţura albastră (Gentiana asclepiadea) se mai numeşte şi Lumânărica pământului. Este o plantă înaltă de circa un metru, cu o tulpină groasă şi cu un rizom de asemenea puternic. Înfloreşte târziu, în august şi septembrie. Florile, de culoare albastră spre violet sau spre bleu-ciel, au formă de clopot şi sunt plasate în partea superioară a plantei, la subsuoara frunzelor, solitare sau grupate câte două sau trei. Ghinţura albastră poate fi găsită pe o arie foarte largă, de la câmpie până în zona alpină, în locuri umede (păduri, maluri de ape).
În terapii se utilizează rădăcinile şi rizomii, mai importante fiind rădăcinile.
Substanţe active importante: genţiopicrina, amarogentina, gentisima, gentianina, acid genţiotanic, compuşi uleioşi, tanin.
Întrebuinţări. Preparatele de' genţiană albastră acţionează asupra secreţiilor salivare şi gastrice, potenţează activitatea ficatului şi a bilei, reduc febra, combat viermii intestinali. Aceste preparate sunt recomandate, de asemenea, în tratarea gastritelor hipoacide, în general în tulburări digestive şi în reglarea activităţii stomacului, în anorexie.
Ghinţura albastră este cunoscută ca fiind remediul natural al gastritei acide.
Ghinţura violetă (Gentiana cruciata) se mai numeşte şi Ochinaceea. Este mai scundă decât lumânărica pământului (Gentiana asclepiadea), ajungând doar până la 60 cm înălţime. Florile au formă de clopot, fiind de culoare albastru-verzuie, cu bleu spre interior. Chiar şi tulpina împrumută ceva din culoarea florilor şi este, la rându-i, albastru-verzuie spre violaceu. Ghinţura violetă înfloreşte din iunie până în septembrie. Este răspândită în zonele de câmpie şi deal, precum şi în zona subalpină. Poate fi găsită pe pajişti, pe fâneţe, în tufărişuri, în poieni.
Pentru terapii se folosesc, în primul rând, înflorescenţele şi tulpina - în general partea aeriană a plantei.
Întrebuinţări. Preparatele de ghinţură violetă sunt un remediu recunoscut pentru tratarea rănilor. Se utilizează şi în bolile de stomac, contribuind la reglarea activităţii stomacale şi intestinale.
Ghimberul
Denumire ştiinţifică: Zingiber officinale. Denumire populară: ghimbir, gingiber.
Prezentare. Ghimberul este o erbacee tropicală, prezentă în Orient, în India, Malaezia, Nepal, Bangladesh. Această plantă are un rizom puternic, din care se extrag uleiuri aromate.
Substanţe active importante: compuşi specifici numiţi gingeroli, fenoli, ulei volatij.
Întrebuinţări. Ghimberul este recomandat pentru provocarea poftei de mâncare, precum şi împotriva alergiilor, împotriva transpiraţiei. Consumat zilnic, provoacă diureză şi contribuie la detoxifierea sistemului circulator. Ghimberul este folosit, adesea, ca antidot în caz de rău de mare. Este întrebuinţat, de asemenea, pentru combaterea răului de altitudine, de maşină, de mişcare de rotaţie. Ghimberul acţionează şi împotriva stărilor de vomă, greţuriior, deranjamentelor stomacale sau intestinale.
Se spune despre ghimber că are şi proprietăţi afrodiziace, stimulative, tonifiante, acţionând - prin grupul de compuşi numiţi gingeroli - asupra sistemului nervos. Alte proprietăţi ale ghimberului: antitoxic, hipotensiv, antitusiv.
Ghimpele
Denumire ştiinţifică: Xanthium spinosum.
Prezentare. Ghimpele este o plantă ce poate atinge înălţimea de un metru. Are frunze multe, ascuţite. Fiecare frunză are la subsuoara sa câte un ghimpe galben, de circa doi-trei centimetri lungime. Tulpina, puternică, este ramificată. Această plantă creşte pe locuri virane, de-a lungul drumurilor, pe tuluzul căilor ferate, în locuri umblate, preferând pământul tare, chiar bătătorit.
În practica medicinală se foloseşte întreaga parte aeriană a plantei, cu precădere
^^H56_DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
frunzele, florile şi părţile tinere.
Întrebuinţări. Ghimpele face parte din categoria plantelor medicinale importante. Are efecte antiinflamatoare, sedative, dezinfectante, cicatrizante. Cu decoctul de ghimpe se fac cure de tratament foarte lungi, cu efecte notabile, în afecţiuni de prostată (inflamaţii şi adenom), în litiaze renale (cură ce durează toată viaţa), în cistopielită. Specialiştii recomandă ca în timpul curelor cu ghimpe să nu se consume alimente iritante (alcool, fructe acre, condimente) şi nici lactate fermentate.
Altă specie de ghimpe este cel pădureţ (Ruscus aculeatus), ale cărui virtuţi medicinale sunt, totuşi, reduse şi care este ocrotit de lege, recoltarea lui fiind interzisă. Pentru a nu se face confuzii, menţionăm că ghimpele pădureţ este un subarbust, mereu verde. Face parte din familia liliaceelor. Are flori verzui, în formă de stea, şi fructe bace, nişte bobiţe roşii. Ramurile au, în vârf, un spin. Spre deosebire de ghimpele comun, ghimpele pădureţ creşte în locuri puţin umblate, prin păduri, luminişuri, în zone unde omul ajunge mai rar.
În mod tradiţional, preparatele din ghimpe erau folosite în tratamentul bolilor de prostată.
Ghiocelul
Denumire ştiinţifică: Galanthus nivalis.
Prezentare. Puţini ştiu că ghiocelul, vestitorul primăverii, este nu numai o plantă de pus în cea mai mică şi mai delicată vază din casă, ci şi un remediu medicinal. Aparţine familiei amarilidaceelor.
Ghiocelul este o plantă perenă formată dintr-un bulb, două frunze lineare şi o floare albă. Înfloreşte în mustul zăpezii, în februarie şi martie, uneori mai devreme. Poate fi întâlnit de la câmpie şi până în zona alpină, în păduri, parcuri, pajişti, păşuni.
Au valoare terapeutică atât bulbul, cât şi florile şi frunzele.
Întrebuinţări. Preparatele pe bază de ghiocel acţionează benefic în afecţiuni grele, cum ar fi cardiopatiile, sau în reducerea sechelelor rămase în urma poliomielitei. Sunt recomandate şi în tratarea miasteniei (oboseala muşchilor).
Ghizdeiul
Denumire ştiinţifică: Lotus corniculatus.
Prezentare. Ghizdeiul este o erbacee perenă, din familia leguminoaselor. Tulpina este subţire, suculentă, de mici dimensiuni, prea puţin erectă - mai degrabă târâtoare pe sol. Frunzele sunt trifoliate. Florile de ghizdei sunt galbene, uneori galbene cu dungi roşietice, şi apar din mai şi până la începutul toamnei. Fructele sunt nişte păstăi. Ghizdeiul creşte prin fâneţe, pe pajişti, pe taluzurile drumurilor, pe terenuri virane.
Pentru uz medicinal se recoltează florile, din care se prepară infuzie, sirop, extracte.
Substanţe active importante: pectină, acid cianhidric, alcaloizi, cumarină.
Întrebuinţări. Preparatele din ghizdei au efecte antispastice, sedative, imunostimulatoare şi chiar hipnotice. Au, de asemenea, contribuţii pozitive în combaterea angoaselor, isteriilor, excitaţiei cerebrale, stărilor de stres, insomniilor, agitaţiei nervoase, stărilor depresive, precum şi în unele afecţiuni cardiovasculare sau în afecţiuni pe fond nervos ale sistemului digestiv.
Efectele şi întrebuinţările ghizdeiului - una dintre plantele care formează fânul - sunt asemănătoare cu ale plantei cunoscute sub numele de floarea patimilor sau ceasornicul (Passiflora incarnata).
Ginkgo biloba
Denumire ştiinţifică: Ginkgo biloba.
Denumiri populare: patru-bani, arborele templier japonez, caisa argintie.
Prezentare. Ginkgo biloba sau caisa argintie este un arbore originar din estul Chinei, fiind considerat copac sacru. Aparţine familiei gincoaceelor. Ginkgo biloba este un arbore puternic şi înalt - poate atinge înălţimea de 40 de metri. Frunzele sunt bilobate, groase şi cărnoase, fiind dispuse în formă de evantai. Sămânţa de ginkgo biloba este un fel de sâmbure pietros, învelit într-o materie vegetală cărnoasă.
Cercetătorii au descoperit faptul că acest arbore este o fosilă vie, păstrându-şi neschimbate caracteristicile încă din timpurile preistorice ale erei terţiare, deci de peste 200 milioane de ani.
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC_57
Ginkgo biloba creşte în flora spontană din China şi Japonia.
În secolul ai XVIII-lea, arborele de ginkgo biloba a fost adus în Europa, unde se cultivă ca plantă de ornament.
Pentru aplicaţii medicinale se utilizează învelişul sâmburelui, înveliş care nu miroase prea plăcut, precum şi frunzele.
Din părţile cu valoare medicinală ale arborelui ginkgo biloba se prepară mai multe extracte, celebre pe plan mondial, cât şi o infuzie. Ginkgo biloba este o plantă de referinţă în medicina tradiţională chineză şi japoneză.
Substanţe active importante: flavonoli, acizi organici, pinitol, terpene. Substanţe specifice acestui arbore - acid ginkgolic, acid ginkgolinic, bilobol, ginkgol. Deşi trezeşte un interes atât de mare, arborele ginkgo biloba este încă puţin studiat în ceea ce priveşte substanţele active şi benefice pe care le conţine, mai ales în fructe şi frunze.
Întrebuinţări. Preparatele obţinute din frunzele şi fructul arborelui ginkgo biloba intră în compoziţia a cel puţin 25 de produse medicamentoase. La modul general, arbore-minune ginkgo biloba are o serie întreagă de calităţi medicinale: este expectorant, sedativ, antifungic, antispasmodic, vasodilatator, antiinflamator, antibiotic, vermifug.
Preparatele din frunzele de ginkgo biloba au, în special, importante efecte în ceea ce priveşte circulaţia periferică şi micro circulaţia sângelui, fiind indicate în afecţiuni de mare dificultate, cum ar fi accidentele vasculare cerebrale, trombozele, varicele. Specialiştii subliniază faptul că aceste preparate sunt recomandate mai ales în profilaxia accidentelor vasculare. Cu ginkgo biloba se acţionează, cu bune rezultate, şi în diabet. Inflamaţiile, spasmele musculare, contracţiile şi tensiunea din organism pot fi, de asemenea, combătute cu extract din frunze de ginkgo biloba. Există informaţii potrivit cărora cu extractele de ginkgo biloba se poate stăpâni evoluţia celulei canceroase.
Concluzionând: ginkgo biloba este considerat un leac redutabil în afecţiunile microcirculaţiei arteriale şi capilare, dar şi o adevărată armă împotriva uzurii cerebrale şi a îmbătrânirii în general.
Ginsengul
Denumire ştiinţifică: Panax ginseng.
Denumiri populare: ginseng asiatic, ginseng coreean.
Prezentare. Ginsengul este o plantă perenă. Aparţine familiei araliaceelor. Specific Peninsulei Coreene, ginsengul are, însă, o arie de vegetaţie ceva mai întinsă, cuprinzând nordul Chinei şi chiar zone din Siberia. Fiind foarte căutat, ginsengul este cultivat intens nu numai în China şi Coreea, ci şi în Japonia, Rusia, Vietnam, SUA, Canada. Frunzele ginsengului sunt lung-peţiolate. În general, planta are o dezvoltare specifică, înscriindu-se printre plantele originare din Orientul îndepărtat ale căror evoluţii sunt mai puţin obişnuite. De pildă, ginsengul ajunge la înflorire după câţiva ani - cel puţin patru -, iar rădăcina este bună de recoltat tot după cel puţin patru ani. lată şi un fapt surprinzător - rădăcina de ginseng are un contur asemănător cu cel al fiinţei omeneşti. Chiar cuvântul „ginseng" înseamnă, potrivit unor cunoscători, „esenţă umană".
Se găseşte în flora spontană, cât şi sub formă cultivată. Pentru aplicaţii şi tratamente se recoltează rădăcina.
În practica medicinală se foloseşte îndeosebi rădăcina de ginseng cultivat, ginsengul sălbatic fiind, la ora actuală, o plantă ocrotită de lege. Rădăcina de ginseng poate ajunge la un metru lungime şi o grosime cuprinsă între cinci şi 10 cm. Din rădăcina de ginseng se prepară o tinctură şi se produc, pe cale industrială, comprimate. Se foloseşte şi rădăcina de ginseng ca atare, uscată şi curăţată. În general, o rădăcină de ginseng sălbatic, de un înalt nivel calitativ, trebuie să provină de la o plantă cu o vârstă de cel puţin 10 ani. Pentru ginsengul cultivat nu e nevoie, totuşi, de un interval de timp atât de mare, fiind necesară doar o perioadă de dezvoltare cuprinsă între patru şi şase ani.
Multă vreme, ginsengul a fost considerat un remediu eficient în tratarea tuturor bolilor, opinie care încă mai stăruie şi în zilele noastre. Oricum, proprietăţile medicinale ale ginsengului sunt excepţionale, potenţialul său terapeutic fiind greu de egalat de oricare altă plantă medicinală.
Substanţe active importante: ginsenozide, glucozaţi, esenţă, tiamină, riboflavină, vitamine, saponine, precum şi un compus asemănător hormonilor sexuali. Ginsenozidele - substanţe specifice ginsengului, se găsesc în cantitate însemnată şi mai ajes într-o mare varietate, fiind identificaţi circa 30 de derivaţi.
Întrebuinţări. Plantă miraculoasă în sensul cel mai credibil al cuvântului, ginsengul
^^■58_DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
contribuie la sporirea randamentului fizic şi mental, întăreşte memoria, fortifică sistemul nervos central şi periferic şi, mai ales, celulele nervoase, dezvoltă imunitatea organismului, stimulând activitatea factorilor de imunitate, facilitează circulaţia sângelui şi însănătoşeşte sângele, acţionează pentru întărirea şi însănătoşirea aparatului cardiovascular.
Unii cercetători afirmă că ginsengul ar fi şi un bun agent împotriva cancerului. Un alt aspect care a determinat creşterea interesului oamenilor pentru această plantă ţine de aserţiunea potrivit căreia ginsengul ar combate fenomenele de îmbătrânire. Mai nou, a fost dovedit faptul că ginsengul poate fi un remediu util în cazurile de diabet, reducând glicemia.
Pe lista de virtuţilor medicinale ale ginsengului se află şi cele privind calităţile sale de afrodiziac (acţionează asupra glandelor corticosuprarenale), precum şi de tonic al organelor interne.
Potrivit unei străvechi tradiţii, ginsengul este considerat şi un eficient antireumatic.
Datorită acestor calităţi, ginsengul a generat de-a lungul istoriei sale, de peste 1500 de ani, numeroase legende. Dincolo de acestea, cercetătorii susţin că ginsengul, deşi nu este un panaceu, are o semnificaţie mai mult decât importantă pentru cei aflaţi în suferinţă.
Ginsengul este un medicament natural aproape complet, cu atât mai mult cu cât nu creează dependenţă, nu are contraindicaţii importante sau numeroase şi nu-şi cumulează, în timp, efectele posibil negative. Totuşi, dozele prea mari pot crea unele neajunsuri şi, de aceea, se impune atenţie în utilizarea lui, putând provoca hipoglicemie, nervozitate, iritabilitate. Cât despre contraindicaţii, trebuie menţionat, totuşi, că nu se recomandă celor suferinzi de hipertensiune arterială.
Sub denumirea de ginseng este cunoscută şi planta numită Eleutherococcus senticosus. Această plantă creşte în flora spontană din Siberia, fiind identificată sub numele curent de ginseng siberian sau shigako. Cercetările efectuate pe baze ştiinţifice au demonstrat că extractele obţinute din această plantă contribuie, într-o manieră semnificativă, la sporirea imunităţii organismului, probând şi calităţi anticancerigene. Se spune despre ginsengul siberian că reduce efectele iradierilor şi ale citostaticelor şi că frânează evoluţia SIDA.
Grape-fruitul / Grepfrutul
Denumire ştiinţifică: Citrus grandis; Citrus paradisii.
Prezentare şi Întrebuinţări. Grepfrutul este, pentru locuitorii zonelor temperate, o plantă exotică, aparţinând aceleiaşi famiiii din care fac parte lămâiul şi portocalul -familia rutaceelor. Provine din Asia, fiind în prezent cultivat şi în zona Mediteranei. Este un arbore de dimensiuni aproape similare cu acelea ale unui arbust, fiind ceva mai înalt decât lămâiul.
Valoarea alimentară şi medicinală a acestui fruct este la nivelul lămâilor, cu o singură deosebire - grapefrutul fiind şi un excelent tonic amar. Şi mai este ceva foarte important - pulpa de grepfrut conţine foarte puţine calorii, în schimb are o cantitate mare de vitamina C şi de săruri minerale (mai ales de potasiu), hidraţi de carbon, acizi organici, protide, ulei esenţial. Acest fruct este recomandat, în primul rând, copiilor care au lipsă de poftă de mâncare, dar şi în dislipidemii, astenii, atonie gastrică, insuficienţă biliară, afecţiuni pulmonare. Valoare medicinală are nu numai pulpa de grepfrut, ci şi pericarpul.
Grâul
Denumire ştiinţifică: Triticum aestivum (vulgare, sativum).
Prezentare. Grâul este una dintre cele mai vechi plante cultivate de om. Erbacee anuală, grâul face parte din familia gramineelor. În mod obişnuit, rădăcina de grâu coboară foarte adânc în pământ, chiar şi până la un metru. Tulpina este dreaptă, cu noduri la anumite distanţe, goală pe dinăuntru. Frunzele sunt lanceolate. Inflorescenţa grâului este binecunoscutul spic, iar fructul este bobul de grâu, în limbajul botaniştilor denumit cariopsă.
Pentru alimentaţie, pentru industrie, dar şi pentru uz medicinal se folosesc boabele de grâu. Ca preparate medicinale menţionăm: pâinea neagră, tărâţele, terciul de uruială, grâul încolţit, grâul fiert, decoctul. Tot în scopuri medicinale se prepară şi siropul de grâu verde, folosit îndeobşte ca detoxifiant. Desigur, tărâţele şi germenii sunt
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC_59
printre cele mai eficiente preparate din grâu, acestora adăugându-li-se fulgii de grâu.
Substanţe active importante: amidon, gluten, un foarte mare număr de microelemente şi vitamine, protide, fermenţi, enzime. Vitaminele A şi B se găsesc în cantităţi semnificative. Chiar şi protidele se găsesc în grâu într-o proporţie însemnată, uneori până la 15%.
Întrebuinţări. Din punct de vedere al efectelor sale medicinale, grâul este considerat a fi un adevărat remediu universal. Practic, datorită grâului, marile tulburări de sănătate din organism sunt mai uşor de suportat, producându-se chiar şi unele ameliorări.
Lista afecţiunilor în care grâul are efecte benefice este deosebit de lungă, printre acestea numărându-se hipovitaminozele, diareea, dizenteria, stările febrile. Grâul este recomandat celor aflaţi în convalescenţă, în crize de creştere, în căderi fiziologice.
În general, grâul este recomandat în toate afecţiunile care au ca urmări slăbirea severă a organismului, epuizarea, sleirea acestuia. De altfel, naturiştii consideră grâul ca fiind un element vital, consumul de grâu asigurând organismului unui om tot ce-i trebuie pentru o fiinţă. În acest context, germenii de grâu sunt un adevărat miracol nutritiv şi medicinal. Aceşti germeni conţin săruri minerale, microelemente, vitaminele A, B1, B2, E, PP, ulei. Germenii de grâu au efecte pozitive în oboseală fizică şi nervoasă, reumatism, gută, tulburări vegetative, cardiace, circulatorii, de asimilaţie, endocrine.
Gutuiul
Denumire ştiinţifică: Cydonia oblonga.
Prezentare. Pom fructifer, gutuiul este un arbore de mici dimensiuni, uneori prezentându-se ca un arbust. Frunzele gutuiului sunt groase şi au o culoare verde-închis. Tulpina se ramifică în partea superioară, scoarţa ei având culoarea gri-închis. Florile gutuiului sunt roz-albicioase şi apar prin luna mai. Fructele, adică binecunoscutele gutui, sunt sâmburoase, au culoare galbenă şi sunt acoperite cu puf.
Gutuiul face parte din familia rozaceelor şi este originar din Asia şi insula Creta. Este unul dintre cei mai vechi pomi fructiferi, fiind prezent şi în mitologia greacă.
Pentru terapii medicinale se utilizează florile, frunzele, fructele şi seminţele gutuiului. Fructele se consumă ca atare, dar se prepară şi sub forma unui decoct. Din seminţe şi frunze se prepară infuzie.
Substanţe active importante: săruri minerale, vitaminele A, B, C şi PP; substanţe mucilaginoase, amigdalină, acizi organici, tanin, pectine, glucide, protide.
Prezentare. Preparatele de gutui (din flori, frunze, pulpa fructului, seminţe) sunt utile în neaşteptat de multe aplicaţii medicinale. De exemplu, pulpa fructului are proprietăţi antidiareice şi antihemoragice, fiind utilizată inclusiv în tratarea hemoragiilor uterine. De asemenea, consumate în mod curent, gutuile contribuie în mod decisiv la îmbunătăţirea activităţii din tractul gastro-intestinal şi mai ales la relansarea activităţii ficatului, notabile fiind efectele benefice în caz de insuficienţă hepatică. Seminţele de gutui acţionează în calmarea tusei, în bronşite, în faringite, în revigorarea corzilor vocale, în amigdalite, stomatite, guturai, afecţiuni ale pielii, în hidratarea şi curăţirea pielii. Frunzele de gutui, preparate sub formă de infuzie, au rol însemnat în reglarea şi reechilibrarea activităţii intestinale.
H
Hameiul
Denumire ştiinţifică: Humulus lupulus.
Denumiri populare: măiugă, mămlugă, tofolean, himel.
Prezentare. Hameiul este o plantă perenă, căţărătoare, ierboasă, de mari dimensiuni, aparţinătoare familiei moraceelor. Ca dezvoltare în spaţiu, hameiul seamănă, întrucâtva, cu viţa de vie. Florile au o frumoasă şi ciudată culoare galben-verzuie. Hameiul creşte în flora spontană, fiind întâlnit în lunci, în păduri tinere, în tufărişuri.
Pentru utilizarea pe scară largă în industria berii, hameiul este cultivat pe mari
^^■60_DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
suprafeţe şi îngrijit după metode ştiinţifice.
Valoroase din punct de vedere economic şi medicinal sunt inflorescenţele femele, care conţin o substanţă aromatică numită lupulină, utilizată în procesul de fabricare a berii. inflorescenţele' (conurile), rareori şi părţile tinere ale plantei, sunt utilizate şi în aplicaţiile medicinale. Se prepară infuzie (în mod frecvent), dar şi decoct, tinctură, extract, cataplasme.
Substanţe active importante: lupulină, humolină, tanin, substanţe estrogene, ulei esenţial, substanţe minerale.
Întrebuinţări. infuzia de hamei se foloseşte atât în tratamente interne, cât şi externe, fiind un produs medicinal antiseptic, bacteriostatic, antituberculos şi antispastic. De altfel, preparatele de hamei sau pe bază de hamei sunt recunoscute ca nişte sedative uşoare, plăcute, eficiente. Hameiul reglează secreţia gastripă şi activitatea intestinală în general, sporeşte pofta de mâncare, diminuează excitabilitatea sistemului nervos, reduce durerile menstruale, fluidizează circulaţia sângelui. Acţionează şi în crizele de gută şi reumatism. Hameiul este recunoscut şi ca un remediu pentru reducerea excitabilităţii sexuale (anafrodiziac). Cu infuzie de hamei se fac aplicaţii în nevroze, insomnie, anorexie, trichomonoză, dar şi în cazuri de acnee şi ten gras.
Din combinaţia hameiului cu alte plante medicinale rezultă un foarte bun ceai sedativ, ceai cu care se ameliorează sau chiar se înlătură o serie de tulburări psihice, cum ar fi cele generate de stres, de suprasolicitare.
Hibiscus
Denumire ştiinţifică: Hibiscus sabdariffa.
Prezentare. Hibiscusul este o plantă medicinală din ce în ce mai prezentă pe piaţa produselor naturiste din România, ceaiurile fortifiante, vitalizante, având în compoziţia lor, alături de măceşe şi alte fructe, şi hibiscusul. De obicei, atunci când este prezentată compoziţia ceaiului, hibiscusul este menţionat primul.
De 'ce atâta importanţă acordată acestei plante? Ce este hibiscusul?
Hibiscusul este un arbore tropical, parte a familiei malvaceelor. În general, speciile de hibiscus sunt cunoscute şi la noi, fiind cultivate mai ales ca plante ornamentale.
În preparate şi combinaţii medicinale, hibiscusul utilizat în mod curent, sub formă de flori, aparţine, în mod obişnuit, speciei Hibiscus sabdariffa, provenită din zona Orientului şi a 'Asiei. Din florile acestui hibiscus se obţin infuzii şi decocturi cu proprietăţi răcoritoare şi reconfortante, realizându-se o serie întreagă de băuturi. Se spune că efectele stimulatoare ale acestei specii de hibiscus sunt tot atât de mari cât şi cele ale cafelei.
Substanţe active importante: câteva substanţe specifice - acidul hibiscic, hibiscină, hibiscitrină, precum şi mai mulţi acizi (citric, ascorbic, malic, tartric, oxalic), un ulei.
Întrebuinţări. Ceaiurile din flori de hibiscus sunt diuretice, tonice, reconfortante, laxative. Pot ţine locul cafelei de dimineaţă, având, totodată, şi o benefică acţiune de combatere a hipertensiunii arteriale şi a stresului. Aceste ceaiuri sunt indicate, de asemenea, în deranjamente digestive, precum şi în stări de oboseală fizică şi psihică prelungită. Amestecate cu măceşele bogate în vitamina C, precum şi cu alte fructe de pădure, ceaiurile din flori de hibiscus constituie nu numai un produs medicinal benefic pentru întreg organismul, dar şi un aliment cât se poate hrănitor.
Există şi alte specii de hibiscus, proprietăţile lor fiind însă diferite de ale florilor de Hibiscus sabdariffa. Una dintre acestea este Hibiscus trionum, plantă din flora spontană de la noi, cunoscută sub numele popular de zămoşiţă.
Hreanul
Denumire ştiinţifică: Cochlearia armoracia sau Armoracia rusticana.
Prezentare. Hreanul este o plantă legumicolă din familia cruciferelor. Plantă perenă, hreanul poate fi întâlnit frecvent în flora spontană, dar apare şi sub formă cultivată. Rizomul de hrean este cilindric, gros, alb pe dinăuntru, foarte lung, de circa 50 - 60 cm. Acest rizom este partea valoroasă a plantei, nu numai din punct de vedere gastronomic, ci şi medicinal. Se recoltează în lunile septembrie-octombrie, dar şi primăvara. importanţă medicinală au şi frunzele, utilizate de naturişti mai ales în meniurile lor cu hrană vie. Hreanul se foloseşte sub formă rasă, dar şi sub formă de suc sau chiar salate.
Substanţe active importante: peroxidaza, vitamina C, săruri minerale, acizi,
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC_61
uleiuri volatile.
Întrebuinţări. Hreanul este un excelent condiment, contribuind la revigorarea organismului, acţiunea sa de tonifiere fiind de lungă durată. Este indicat mai ales în perioada rece a anului, fiind un factor de antrenare, de mobilizare a organismului. Hreanul are influenţe binefăcătoare în afecţiuni precum astmul, reumatismul, guta, litiaza urinară, leucoreea. Se evidenţiază ca un preparat medicinal benefic şi în afecţiuni cardiace, precum şi în menţinerea unei bune funcţionări a tractului gastro-intestinal.
Specialiştii recomandă hreanul şi în bronşite, precum şi în alte afecţiuni ale sistemului respirator, cum ar fi cele pulmonare.
Hreanul este diuretic şi expectorant. Un mare specialist, dr. Alexander Reinhard, recomandă hreanul ca un mijloc de prevenire a cancerului, deoarece conţine peroxidază - un agent foarte activ în distrugerea radicalilor liberi din organism, cei despre care se spune că ar provoca tumorile canceroase.
Hrisca
y
Denumire ştiinţifică: Fagopyrum sagittatum; Fagopyrum esculentum. Denumire populară: grâu negru.
Prezentare. Hrişca este o erbacee anuală, întâlnită mai ales sub formă cultivată. Face parte din familia poligonaceelor şi este originară din Asia. Tulpina de hrişcă poate ajunge, la maturitate, până la înălţimea de 60 cm, fiind muchiată. Frunzele sunt triunghiulare sau sagitat-cordate. Hrişca înfloreşte o perioadă foarte lungă de timp, cel puţin 50 de zile, din iulie şi până la sfârşitul lui august sau chiar începutul lui septembrie. Florile sunt roz, roşii sau albe. Seminţele de hrişcă au o culoare negricioasă, fiind foarte bogate în amidon.
Hrişca este şi o plantă meliferă de mare valoare. Se cultivă, cu succes, în zonele nordice, hrişca rezistând unor condiţii climatice mai dificile.
Pentru necesităţi medicinale se culege partea cu flori a plantei. Bineînţeles, utilitate deosebită, atât în plan medicinal, cât şi economic, au, în primul rând, seminţele de hrişcă.
Substanţe active importante: din punct de vedere farmaceutic, cel mai important compus este rutina (rutozida). Alţi compuşi identificaţi în hrişcă sunt: histidină, arginină, lizină, cistină, fagopirină, săruri minerale. Bobul de hrişcă este bogat nu numai în amidon, ci şi în calciu. Cantitatea de calciu este mai mare decât cea din bobul de grâu.
Întrebuinţări. Preparatele de hrişcă au calităţi vasodilatatoare, antiseptice, chiar revulsive, fiind indicate în suferinţe legate de proasta circulaţie a sângelui, mai ales la nivel periferic, în aplicaţii interne pentru reducerea varicelor şi a hemoroizilor, în hemoragii interne (inclusiv cele de la nivel renal), în tratamente externe aplicate varicelor şi hemoroizilor. Preparatele utilizate în aceste afecţiuni au la bază rutozida, compus care are rolul de a fortifica sistemul vascular şi care este folosit şi în industria farmaceutică.
Făina de hrişcă este considerată un aliment foarte consistent. De exemplu, pe bază de hrişcă se prepară laptele de hrişcă, administrat celor care au lipsă de calciu în organism. Făina de hrişcă are şi o mare valoare energetică. Se spune că boabele de hrişcă, decorticate, au o valoare nutritivă însemnată, asemănătoare cu cea a orezului.
I
Iarba broastelor
y
Denumirea ştiinţifică: Hydrocharis morsus ranae.
Prezentare. iarba broaştelor este o plantă de apă, plutitoare, cu stoloni dezvoltaţi. Are dimensiuni reduse. Frunzele sunt aproape rotunde şi au peţiolul lung. iarba broaştelor înfloreşte toată vara, florile fiind dispuse sub formă de umbelă. Pentru a înflori, planta are nevoie de mult soare. Înmulţirea se face prin mugurii bogaţi în amidon, care cad pe fundul apei şi din care primăvara răsar noi plante. iarba broaştelor creşte în ape stătătoare, în mlaştini, dar şi în ape care curg foarte încet.
^^H62_DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
Întrebuinţări. iarba broaştelor se foloseşte, în mod obişnuit, ca vegetaţie în acvarii. Are, însă, şi virtuţi medicinale, fiind folosită ca materie primă la producerea unui emolient cu calităţi foarte bune, capabil să înmoaie, să flexibilizeze şi să recondiţioneze şi cele mai aspre ţesuturi.
Iarba grasă
Denumire ştiinţifică: Portulaca oieracea. Denumiri populare: troscot gras, floare de piatră.
Prezentare. Această plantă aparţine familiei portulacaceelor şi este considerată o buruiană oarecare ce creşte prin culturi, pe marginea drumurilor, în locuri părăsite. Frunzele şi tulpina sunt consistente, cărnoase, pline de suc. Tulpina este ramificată încă de la nivelul solului. Frunzele, de mici dimensiuni, sunt plasate mai ales spre vârful ramurilor. De culoare galbenă, florile de iarbă grasă sunt active timp de circa cinci luni pe an, din iunie şi până în octombrie.
Pentru uz medicinal se recoltează frunzele, mai ales cele de pe ramurile tinere, precum şi seminţele. Preparatele principale care se obţin sunt infuzia şi decoctul.
Substanţe active importante: săruri minerale, vitamina C şi vitaminele din grupa B, flavone, alcaloizi, tanin, mucilagii.
Întrebuinţări. iarba grasă are importante proprietăţi medicinale: diuretică, antiinflamatoare, vermifugă, agent relaxant pentru piele şi ţesuturi, cicatrizantă. Acţionează benefic asupra aparatului respirator, dar şi asupra tractului digestiv. Este folosită şi în combaterea inflamaţiilor apărute la nivelul căilor urinare. Cu preparatele de iarbă grasă se obţin rezultate pozitive şi în tratarea gingivitelor.
Iarba lui Cristofor
Denumire ştiinţifică: Cimicifuga racemosa; Actaea racemosa; Actaea spicata. Denumire populară: cohoşul negru.
Prezentare. iarba lui Cristofor este o plantă perenă. Creşte în păduri sau la marginea pădurilor şi aparţine familiei ranunculaceelor. Poate atinge înălţimea de un metru şi, datorită aspectului său general, dar mai ales datorită florilor, iarba lui Cristofor este cultivată şi ca plantă decorativă.
Pentru preparate medicinale se recoltează rizomii, primăvara sau toamna, deci când planta nu e în perioada de vegetaţie. Se prepară infuzie sau decoct, folosite cu mare atenţie, însă, deoarece pot crea neplăceri (tulburări în sistemul nervos, probleme cardiace), mai indicate fiind extractele.
Substanţe active importante: cimicifugină, precum şi un principiu asemănător hormonilor estrogeni. iarba lui Cristofor este o plantă toxică.
Întrebuinţări. Preparatele realizate din iarba lui Cristofor au proprietăţi tranchilizante, laxative, narcotice. Au efecte de echilibrare în ceea ce priveşte funcţionarea sistemelor circulator şi respirator. iarba lui Cristofor este indicată în nevralgii, hipertensiune, cefalee, astm, spasme musculare, bronşite, tuse cronică, spasme pe tractul gastro-intestinal.
Dincolo de aceste întrebuinţări medicinale obişnuite, iarba lui Cristofor este o plantă utilizată de multă vreme de femei, nu numai în perioada fertilă a vieţii lor, ci şi după aceea. Se ştie că preparatele din iarba lui Cristofor contribuie la rezolvarea unor probleme dificile legate de menstruaţie. De pildă, cu această plantă se atenuează durerile ovariene şi spasmele uterului în perioada premergătoare menstruaţiei şi în timpul menstruaţiei. importantă în tratamentele asupra bolilor femeieşti este în primul rând rădăcina acestei plante - Radix Christiphoriana, despre care se afirmă că ar conţine hormoni estrogeni. iarba lui Cristofor este şi un agent de fortificare a organelor de reproducere femeieşti. Totodată, contribuie la declanşarea menstrelor întârziate, la uşurarea naşterilor, la restabilirea femeii în perioada lăuziei. iarba lui Cristofor este folosită şi de femeile aflate la menopauză, fiind administrată ca tonic.
În cantităţi mari, preparatele din această plantă pot provoca avortul.
Iarba mare
Denumire ştiinţifică: Inula helenium.
Denumiri populare: omag, ochiul boului, smântânică.
Prezentare. Este o plantă perenă din familia compozitelor. Tulpina este păroasă, având o înălţime de până la 1,50 metri. Florile sunt sub formă de capitule şi au
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC_63
culoarea galbenă.
Din punct de vedere terapeutic prezintă interes rizomul şi rădăcinile. Se prepară următoarele produse medicinale: decoct, tinctură, extract fluid, mixtură, unguent, amestec de tinctură şi apă pentru inhalaţii.
Substanţe active importante: uleiuri volatile, inulină, heienină, camfor, alantol, săruri de potasiu, calciu, magneziu, principii amare.
Întrebuinţări. Iarba mare este considerată o componentă esenţială a ceaiului antibronşic. Potenţează activitatea vezicii biliare şi favorizează menstruaţia. Stimulează apetitul şi digestia. Preparatele de iarbă mare sunt diuretice, antispastice, bronşice şi expectorante, antihelmintice (acţionează împotriva viermilor intestinali). Din rizom se face un decoct cu care se tratează dischineziiie biliare cu hipotonie, guta, bronşitele, oxiuraza. Preparatele de iarbă mare se folosesc atât în aplicaţii interne, cât şi externe.
Iarba neagră
Denumire ştiinţifică: Erica cinerea; Caluna vulgaris.
Prezentare. Surprinzător, iarba neagră nu este nicidecum o iarbă, ci un arbust ce aparţine familiei ericaceelor. Este o plantă cu tulpini lemnoase, putând ajunge până la o înălţime de un metru. Datorită acestei înălţimi reduse, iarba neagră face parte din categoria arbuştilor foarte scunzi. Creşte pe soluri părăsite, dificile, pe terenuri considerate grele şi pe care nu multe alte plante vegetează. Este vorba despre terenuri silicoase şi acide, care astfel au şansa unei recondiţionări pe cale naturală.
Pentru folosinţă în terapii medicinale se recoltează vârfurile tinere, cu tot cu frunze şi flori. Principalul preparat care se obţine este decoctul. Se mai prepară cataplasme, extract fiuid, ulei.
Substanţe active importante: acid galic, acid cafeic, ericolină, ericinol, acid fumărie, precum şi arbutosidă - un compus specific.
Întrebuinţări. Preparatele de iarbă neagră sunt indicate în gută, reumatisme, paralizii, blocaje şi atonii musculare, pecingine, pielonefrite. Iarba neagră este o plantă importantă şi în tratamentele privind afecţiunile rinichilor şi ale căilor urinare, în nevralgii şi inflamaţii ale vezicii urinare. Practic, preparatele de iarbă neagră curăţă rinichiul şi căile urinare, fiind antiseptice, depurative, astringente.
Iarba rosie
y
Denumire ştiinţifică: Polygonum persicaria. Denumiri populare: ardeiaş, iarbă amară.
Prezentare. Iarba roşie este o plantă iubitoare de umezeală. Are un ciclu de viaţă anual şi face parte din familia poligonaceelor. Tulpina, noduroasă, nu depăşeşte, în mod obişnuit, înălţimea de un metru. Frunzele îi sunt lanceolate, iar florile au forma unor spice cilindrice. Iarba roşie înfloreşte din iunie şi până în septembrie. Creşte în locuri umede, în zone mlăştinoase, prin şanţuri.
Pentru terapii medicinale se recoltează partea aeriană a plantei, din care se face o infuzie.
Substanţe active importante: hiperină, persicarină, ramnazină, poligonon, ulei esenţial.
Întrebuinţări. Preparatele de iarbă roşie au acţiune cicatrizantă şi antiinflamatoare. Pot influenţa desfăşurarea ciclului menstrual şi pot opri hemoragiile. De asemenea, aceste preparate sunt recomandate în cazul ulceraţiilor cronice. Cu infuzia preparată din această plantă se pot trata, în manieră naturistă, persoanele cărora le transpiră abundent picioarele.
Iarba şarpelui
Denumire ştiinţifică: Echium vulgare.
Prezentare. Iarba şarpelui este o erbacee deosebită, în primul rând prin culoarea ei care este gri-deschis. Are tulpină simplă sau ramificată. Dimensiunile acestei plante sunt demne de luat în seamă - poate atinge 1,20 metri înălţime. Frunzele sunt lanceolate, iar florile au culoare albastră, roşie sau albă. Iarba şarpelui înfloreşte timp de aproape patru luni pe an, din iunie şi până în septembrie, fiind o iarbă meliferă. Creşte pretutindeni unde e loc pentru vegetaţie sălbatică, de la terenurile părăsite din sate şi până în pârloage sau pe marginea drumurilor. Face parte din familia boraginaceelor.
^^H64_DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
Pentru uz medicinal se recoltează vârfurile tinere, cu tot cu flori şi frunze. Se prepară o infuzie.
Substanţe active importante: săruri minerale (mai ales săruri de potasiu şi calciu), taninuri, mucilagii.
Întrebuinţări. Preparatele pe bază de iarba şarpelui sunt depurative, antidiareice, stomahice. În medicina tradiţională se foloseau împotriva epilepsiei şi a muşcăturilor de şarpe. Au efecte şi sunt uneori utilizate în reglarea activităţii de la nivelul de stomacului şi al intestinului subţire.
Iarba de soaldină
y
Denumire ştiinţifică: Sedum acre.
Denumiri populare: iarba ciutei, verzişoară, iarba tutunului.
Prezentare. Micuţa plantă numită iarbă de şoaldină este, de fapt, o tufănică întâlnită prin fâneţe, prin locuri uscate şi mai puţin frecventate de animale sau de oameni. Este o plantă iubitoare de soare, de lumină. Tulpinile îi sunt lipsite de perişori şi se ramifică spre vârf. Frunzele sunt aproape ovale, consistente şi au gust acru. Iarba de şoaldină înfloreşte în prima jumătate a verii. Face parte din familia crasulaceelor.
Pentru uz medicinal se recoltează partea aeriană a plantei, din care se prepară cataplasme, infuzii, decoct. Planta sau bucăţi de plantă se aplică în terapii externe şi sub formă proaspătă, direct pe zona afectată.
Substanţe active importante: flavone, zaharuri, rezine, alcaloizi. Specifice acestei plante sunt sematina (care este un alcaloid) şi rutina (o glicozidă). În cantitate mare, preparatele de iarbă de şoaldină pot fi toxice.
Întrebuinţări. Preparatele din iarbă de şoaldină au importante virtuţi medicinale, fiind antiepileptice, antiscorbutice, antisudorifice, antiulceroase şi chiar anticanceroase. Această plantă poate contribui, prin efectele sale medicinale, la combaterea scorbutului, a stărilor febrile, a unor boli de piele (de exemplu, ulcerele cutanate, dar şi micozele, pistruii, abcesele), a rănilor greu vindecabile, a ulceraţiilor gurii, şi chiar a bătăturilor. Potrivit unor cercetări ceva mai noi, infuzia de iarbă de şoaldină este indicată în tratamentul sclerozei şi al hipertensiunii. Poate fi utilă în cancerul de piele şi în remisiunea unei boli grave - epilepsia.
Iedera
Denumire ştiinţifică: Hedera helix.
Prezentare. Iedera este un arbust agăţător, cu tulpină foarte lungă. Frunzele sunt verzi, rotunde, groase, lucioase, peţiolate, iar florile, de mici dimensiuni, au o culoare galben-verzuie. Iedera este cultivată ca plantă decorativă. Face parte din familia araliaceelor.
Valoare medicinală au frunzele, din care se prepară infuzie, decoct, tinctură, unguente şi cataplasme. „Arta medicinală" a ajuns atât de departe încât frunzele de iederă se şi murează, fiind bune pentru tratamentul bătăturilor.
Substanţe active importante: iederina.
Întrebuinţări. Preparatele de iederă au eficienţă în tratamente privind afecţiuni ale căilor respiratorii, tusea convulsivă, guta, reumatismul, litiaza biliară. De asemenea, iedera este recomandată în tratarea unor afecţiuni care preocupă omul modern - printre acestea aflându-se şi celulita. Preparatele de iederă sunt utilizate şi în tratarea plăgilor, arsurilor, bătăturilor. A fost observat şi faptul că preparatele de iederă au influenţă benefică şi în circulaţia sângelui, precum şi în hipertensiune.
Ienupărul
Denumire ştiinţifică: Juniperus communis.
Denumiri populare: cetenă, brădişor, jireapăn, jneap, turtei.
Prezentare. Ienupărul este un arbust care creşte în flora spontană de deal şi munte. Face parte din familia cupresaceelor. Poate fi întâlnit, grupat sau izolat, în păduri, în preajma pădurilor, în zone de tufărişuri, în turbării. Este un arbust ramificat, frunzele fiind ascuţite, asemănătoare cu acele bradului. Înfloreşte în aprilie-mai, fructul fiind o pseudo-bacă (un con sferic) brumat-albăstruie. Acest fruct prezintă importanţă din punct de vedere medicinal.
Substanţe active importante: ulei volatil (0,2 - 2%), zaharuri, ienuperină, acizi organici, săruri de potasiu şi calciu. Fructul de ienupăr conţine multe alte substanţe,
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC_65
unele încă neidentificate. Această multitudine de compuşi îl fac foarte util pentru terapiile medicinale.
Întrebuinţări. Ienupărul conţine un ulei utilizat în industria farmaceutică. Ca plantă medicinală are calităţi diuretice, carminative, analgezice şi bronho-dilatatoare. Ienupărul este utilizat în tratarea deranjamentelor stomacale şi intestinale, a gutei, reumatismului, a bronşitelor acute şi cronice. Este eficient în tratarea unor afecţiuni mai grele, cum ar fi edemele (umflăturile) renale şi cirotice. De asemenea, este indicat în anorexie, contribuind la recâştigarea poftei de mâncare.
Preparatele medicinale de ienupăr se vor lua numai după recomandările specialistului. Supradozarea poate duce la situaţii neplăcute, iritând, de exemplu, căile renale, caz în care se ajunge la hematurie.
Inul
Denumire ştiinţifică: Linum usitatissimum.
Prezentare. Este o plantă anuală, cultivată. Aparţine familiei linaceelor Poate atinge o înălţime de circa un metru. Tulpinile inului sunt drepte, cilindrice, iar frunzele sunt mici, dese, alungite. Inul înfloreşte în iulie-august, florile fiind, de obicei, albastre, rareori albe. Fructul este o capsulă ce conţine de la una până la 10 seminţe mici, lucioase, de culoare maro.
Seminţele de in sunt valoroase nu numai pentru industrie, ci şi pentru practicile medicinal-naturiste.
Substanţe active importante: grăsimi, protide, heterozide, acid galacturonic, mucilagii şi, m'ai ales, uleiul în cantitate foarte mare (până la 40%). În primul rând seminţele, dar şi restul plantei, conţin o ciano-glucozidă.
Întrebuinţări. În terapia medicinală se folosesc seminţele ca atare, seminţele macerate şi decoctul. În combinaţie cu alte plante medicinale, seminţele de in pot fi utilizate şi sub formă de cataplasme. Seminţele de in au calităţi de agent purgativ, emolient, antiseptic, sedativ, laxativ. Inul este folosit în cazul constipaţiilor, a cistitelor, abceselor şi furunculelor, precum şi pentru a trata inflamaţiile tubului digestiv. Pentru a beneficia de cunoscutele efecte laxative ale inului se vor îngurgita seminţe întregi, în timp ce pentru a trata inflamaţiile intestinale se vor lua seminţe macerate.
Ipcărigea
Denumire ştiinţifică: Gypsophila paniculata.
Denumiri populare: gipsăriţă, coroana miresei, ciuin alb.
Prezentare. Ipcărigea sau gipsăriţă este o erbacee perenă. Aparţine familiei cariofilaceelor. Dezvoltă un rizom foarte puternic, grosimea acestuia ajungând chiar şi la opt centimetri. Tulpinile sunt mult ramificate, planta formând tufe mari cu înălţimea de circa un metru. Frunzele sunt lanceolate. Florile au culoarea albă sau roşietică, ipcărigea înflorind din iunie şi până în septembrie. Fructul este o capsulă ce conţine seminţe brun-negricioase, turtite. Ipcărigea creşte în flora spontană, uneori alături de multele ierburi medicinale întâlnite pe marginea ' drumurilor. Rareori, ipcărigea apare şi în forme cultivate.
Pentru uz medicinal se recoltează rădăcinile şi mai ales rizomii. Se prepară infuzie şi decoct.
Substanţe active importante: saponine, glicozide, gipsogenina, ulei volatil, săruri minerale.
Întrebuinţări. Preparatele de ipcărigea sunt folosite, adesea, ca expectorant. De asemenea, ipcărigea are şi proprietăţi depurative. Printre afecţiunile sensibile la tratamentele cu ipcărigea sunt anemiile, infecţiile căilor respiratorii, gastro-duodenitele, unele boli ale pielii - cum ar fi ulceraţiile şi eczemele provocate de microbi.
Ipcărigea este întrebuinţată şi în industria alimentară, la prepararea halvalei, precum şi în alte industrii - la fabricarea detergenţilor, la prelucrarea pieilor, în fabricarea unor produse cosmetice.
Isopul
Denumirea ştiinţifică: Hyssopus officinalis.
Prezentare. Isopul este un mic arbust, cu obârşii exotice. Aparţine de familia labiatelor. Frunzele de isop sunt alungite şi aromate. Florile au culoare albastră, însă, uneori, pot fi roşii sau chiar albe. Isopul este folosit şi ca plantă ornamentală, mai ales
^^■66_DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
că răspândeşte şi un miros plăcut.
Pentru aplicaţii medicinale se foloseşte toată planta.
Substanţe active importante: ulei eteric, compuşi triterpenici, compuşi sterolici, heterozidă, colină.
Întrebuinţări. Isopul se manifestă ca un agent sedativ, sudorific, hipotensiv, expectorant, antispasmodic, fiind şi un bun regulator al digestiei. Totodată, infuzia de isop determină o mai bună circulaţie a sângelui, inclusiv la nivelul capilarelor, fiind un bun vasodilatator. Preparatele pe bază de isop sunt recomandate şi în tratamente privind traheita, bronşita, astmul, hipertensiunea arterială, ficatul (contribuie la menţinerea ficatului în stare de bună funcţionare).
Izma broaştei
y
Denumirea ştiinţifică: Mentha aquatica. Denumire populară: izma de baltă.
Prezentare. Izma broaştei este o plantă de mari dimensiuni. Poate ajunge până la 1,20 metri înălţime. Este perenă şi se remarcă printr-o tulpină în patru muchii, deseori ramificată. Frunzele au peţiol şi sunt sub formă de elipsă. Izma broaştei înfloreşte din iulie şi până în octombrie, fiind o plantă meliferă. Florile, dispuse în spic în vârful ramurilor, au culoare roz. Izma broaştei poate fi întâlnită în locuri umede, chiar mlăştinoase, lacuri de pădure, bălţi, malurile râurilor.
Valoare medicinală au frunzele (uneori şi florile).
Întrebuinţări. Infuzia realizată din această izmă este recomandată în tahicardie, în combaterea colicilor abdominali, precum şi în reglarea funcţionării sistemului gastrointestinal, fiind un carminativ eficient. Este utilizată şi ca aromatic.
Izma bună (Menta)
Denumirea ştiinţifică: Metha piperita.
Denumiri populare: izmă de leac, mentă, mintă, mintă de grădină.
Prezentare. Izma este una dintre cele mai cunoscute plante medicinale. Este o plantă erbacee perenă, aparţinătoare familiei labiatelor; are stoloni şi rizom. Tulpina, în patru muchii, este verde, uneori, însă, are o culoare roşietic-violetă. Frunzele sunt opuse, alungite şi au un miros specific, foarte plăcut. Izma bună înfloreşte din iunie şi până în septembrie, florile fiind roşii-violete.
Izma bună este o plantă cu importanţă economică şi, din acest motiv, se cultivă. Din punct de vedere medicinal, cea mai mare valoare o au frunzele de izmă. Acestea conţin valorosul ulei eteric numit mentol.
Substanţe active importante: mentol liber, mentonă, acetat şi valeriană de metil, compuşi antibiotici, hipericină, substanţe minerale.
Întrebuinţări. Mentolul şi mentona, precum şi alţi compuşi specifici, au o puternică acţiune antiseptică (mai ales asupra sistemului gastro-intestinal) şi analgezică. Notabile sunt şi efectele carminative, antidiareice, antiemetice, antispastice, sudorifice, diuretice. Unii compuşi ai izmei sunt astringenţi. Uleiul volatil are acţiune bacteriostatică, expectorantă, de regularizare a activităţii bilei şi de combaterea a colicilor hepatici.
Sub formă de infuzie (ceai), izma contribuie şi la revigorarea sistemului nervos, punând, totodată, sângele în mişcare.
Izma este considerată a fi unul dintre cele mai eficiente (şi la îndemâna tuturor) remedii pentru durerile gastro-intestinale şi indigestii. Practic, izma reface climatul gastro-intestinal, aducându-l la normal.
Preparatele de izmă pot fi utilizate şi extern, recomandate fiind băile cu infuzie. Aceste băi contribuie foarte mult la crearea unei stări de calm, de relaxare, alungând urmările stresului de peste zi sau de peste săptămână. Băile cu infuzie de izmă acţionează, totodată, şi asupra reumatismului şi a urticariei.
O altă specie de ' izmă cultivată este izma' creaţă (Mentha crispa). Această specie de izmă, cu frunzele dinţate şi creţe, are aceleaşi utilizări ca şi izma bună. Izma creaţă are o mare căutare nu numai ca plantă medicinală, ci şi în industria farmaceutică, a cosmeticelor, în cea alimentară.
Izmuşoara de câmp
Denumirea ştiinţifică: Acinus arvensis.
Prezentare. Este 'o izmă de talie mai mică, ajungând până la 30 - 40 cm înălţime.
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC_67
Creşte în tufe şi face ramificaţii chiar de !a nivelul solului. Izmuşoara de câmp este o plantă anuală. Frunzele îi sunt în formă de romb sau de elipsă. înfloreşte intens, din mai şi până în august. Florile, aflate la subsuoara frunzelor, au culori de la albastru-liliachiu până la roz-violet, roz sau chiar albă. Izmuşoara de câmp face parte din colorata floră spontană a fâneţelor, a marginilor de cale ferată şi de şosea, a terenurilor virane, fiind iubitoare de soare şi preferând solul uscat.
Întrebuinţări.' Are acţiune calmantă şi antireumatică.
J     j l
Jneapănul
Denumire ştiinţifică: Pinus mugo. Denumire populară: jep.
Prezentare. Jneapănul este un arbust conifer ce poate fi întâlnit în zona subalpină, dar mai ales În regiunile alpine. Face parte din familia pinaceelor. Înălţimea maximă - trei metri. În general, tulpinile jneapănului sunt târâtoare, vârfurile acestora fiind, însă, ascendente. În formă de ace, frunzele sunt dese şi lungi de trei-şase centimetri, aflându-se plasate în teci micuţe, două câte două. Jneapănul înfloreşte în mai-iunie. Fiind conifer, acest arbust are conuri, dispuse solitar sau grupat.
Pentru uz medicinal se pot folosi mugurii şi, mai rar, conurile tinere.
Substanţe active importante: ulei eteric, răşină.
Întrebuinţări. Jneapănul are acţiune antiinflamatoare, fiind un agent de igienizare a căilor respiratorii şi a rinichiului. În practica medicinală s-a constatat că acţionează şi ca tonifiant, precum şi ca diuretic, revigorând întreaga activitate din cavitatea toracică şi din abdomen. Uleiul de jneapăn este utilizat în industriile farmaceutică şi cosmetică, iar din răşină se produce terebentină.
L
Laptele câinelui
Denumire ştiinţifică: Euphorbia cyparissias; Euphorbia stepposa; Euphorbia seguieriana; Euphorbia helioscopica.
Denumiri populare: laptele cucului, alior.
Prezentare. Laptele câinelui este o plantă de fâneaţă şi păşune, cu_o înălţime maximă de 4o cm. Are un rizom puternic, tulpina fiind rotundă şi subţire. În general, această plantă este neramificată. La rupere, tulpina secretă un suc lăptos, cu miros specific. Acest suc pătează pielea. Laptele câinelui înfloreşte din aprilie şi până în iulie. Face parte din familia euforbiaceelor.
Pentru uz medicinal se recoltează planta întreagă, atunci când este înflorită, şi seminţele. Se prepară decoct. Pentru aplicaţiile externe, locale, se foloseşte, în mod direct, laptele secretat de plantă.
Substanţe active importante: două substanţe specifice - acid euforbic şi euforbină, dar şi proteine, ulei volatil, lipide, latex. Laptele câinelui este o plantă toxică.
Întrebuinţări. Datorită toxicităţii sale, această plantă nu se administrează în terapii privind afecţiunile interne. Prin tradiţie, laptele câinelui este folosit pentru tratarea unor afecţiuni ale pielii, cum ar fi negii, pecinginea, pistruii, petele de pe piele (mai ales cele de pe faţă). Preparată sub formă de decoct, această plantă dă rezultate pozitive în tratarea fenomenelor de calviţie (opreşte căderea părului şi fortifică rădăcina părului). Extern, local, se foloseşte şi pentru tratarea unor dureri cauzate de suferinţele unor nervi, cum ar fi nervul sciatic.
68
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
Lăcrimioara
Denumire ştiinţifică: Convallaria majalis. Denumire populară: mărgăritar.
Prezentare. Lăcrimioara este o plantă erbacee, perenă. Face parte din familia liliaceelor. Înălţimea maximă la care poate ajunge este 20 cm. Rizomul de lăcrimioară este alungit. Această frumoasă plantă înfloreşte în lunile mai şi iunie, mai puţin în iulie, având o mireasmă inegalabilă. Florile sunt albe, sub formă de clopoţei. Frunzele, câte două-trei la fiecare plantă, sunt peţiolate şi au formă de elipsă mult alungită. Lăcrimioara creşte în flora spontană, în zonele de deal şi câmpie, în păduri, în tufărişuri, pe pajişti, dar apare şi în culturi, fiind plantată pentru decor şi utilizări în terapii medicinale.
Rizomul, tulpina şi florile sunt folosite în aplicaţii medicinale şi în industria farmaceutică, precum şi în cea a parfumurilor. Pentru terapii medicinale se prepară extract, tinctură, infuzie, pulbere.
Substanţe active importante: glucozide toxice - convalotoxină, convalozidă, convalotoxol, saponină, majalină, acizi diverşi, esenţe parfumate şi carbonat de calciu.
Întrebuinţări. Substanţele active obţinute din lăcrimioară au o acţiune asemănătoare cu aceea a digitalinei, fiind toxice dacă sunt utilizate în cantitate mare. Ca plantă medicinală, lăcrimioara se utilizează de foarte multă vreme în tratarea unor afecţiuni ale inimii (insuficienţă cardiacă, aritmie, asistolie, angină pectorală, palpitaţii), în apoplexie şi chiar epilepsie. Lăcrimioara este un cardiotonic cunoscut. Are şi proprietăţi diuretice şi antiseptice.
În tutungerie, florile de lăcrimioare uscate sunt folosite pentru parfumarea tutunului de prizat.
Lămâiul
Denumire ştiinţifică: Citrus limonum; Citrus medica. Denumiri populare: alămâi.
Prezentare. Lămâiul este cunoscut ca un arbore mediteranean, în prezent cultivându-se în aproape toate zonele calde ale planetei. Patria lui de origine este, însă, India. Face parte din familia rutaceelor. Lămâiul se prezintă ca un arbore de mici dimensiuni - cât prunul, poate ceva mai mic - cu frunze oval-alungite, groase şi lucioase, adesea având o culoare verde-închis. Florile sunt albe, uneori roze sau gălbui. Fructul este o bacă, binecunoscuta lămâie.
Pentru aplicaţii medicinale se culeg fructele, florile şi frunzele, din care se prepară decoct, infuzie, extracte, sucuri, ulei volatil.
Substanţe active importante: ulei volatil, limonină, pectine, flavonoide (în coaja de lămâie), protide, lipide, glucide, săruri minerale, vitaminele B1, B2, PP şi mai ales C, alcooli, citrol, acizi (în miezul de lămâie).
Întrebuinţări. Din punct de vedere medicinal, lămâia are un şir întreg de utilizări. Lămâia este simbolul reuşitei în combaterea scorbutului, o boală gravă care făcea ravagii în trecut. Şi tot lămâia este, adesea, identificată cu vitamina C, vitamină pe care unii o socotesc un medicament bun pentru toate afecţiunile. Consumul de lămâie înseamnă şi o pavăză împotriva oricărei infecţii şi, mai ales, împotriva bolilor infecţioase. Cu lămâie se pot vindeca şi infecţiile digestive şi respiratorii, lămâia fiind un adevărat bactericid. Cu lămâie se tratează, de asemenea, afecţiunile hepatice şi cele biliare.
Nici bolile care apar la nivel celular nu scapă de efectele preparatelor din lămâie. Acidul citric, important în structura pulpei de lămâie, reglează şi impulsionează metabolismul celular. Lămâile au un rol benefic şi în bolile cardiovasculare, în funcţionarea aparatului circulator, în varice, flebite, litiaze, diabet.
Lămâia este cunoscută şi ca remineralizantă, antimigrenoasă, antitermică. Totodată, lămâia este antiseptică, cicatrizantă, astringentă. Naturiştii consideră lămâia ca fiind importantă, chiar decisivă, în curele de slăbit. În stare proaspătă, sucul de lămâie este recomandat şi pentru tratarea amigdalitelor, aftelor, otitelor, rinitelor, sinuzitelor, hemoragiilor nazale, reumatismelor, gutei.
Lăsniciorul
Denumire ştiinţifică: Solanum dulcamara.
Prezentare. Lăsniciorul este un semiarbust ce poate avea o înălţime de până la trei metri. Face parte din familia solanaceelor. Rizomul său este foarte puternic,
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC_69
lemnos, iar tulpina, agăţătoare, poate deveni târâtoare. Frunzele, peţiolate, au formă de elipsă. Lăsniciorul înfloreşte în lunile de vară. Florile, de culoare violetă, sunt grupate în inflorescenţe. Fructele, nişte bobiţe roşii (bace), sunt otrăvitoare. Lăsniciorul creşte în locurile umede, de la câmpie până la munte.
În practica medicinală se folosesc tulpinile, frunzele, fructele. Din acestea, pentru uz medicinal, se prepară decoct, extract apos, cataplasme. Pentru aplicaţii pe piele se folosesc şi frunzele verzi, zdrobite.
Substanţe active importante: solanină, solanidină, glucozide, acid dulcamaric.
Întrebuinţări. Preparatele din tulpinile de lăsnicior au capacitatea de a curăţa sângele, de a igieniza sistemul circulator, de a reduce durerile şi crizele de reumatism, de a combate bronşitele, tusea pe fond nervos şi astmul. De asemenea, lăsniciorul este recomandat în tratarea gutei, a epilepsiei, în cicatrizarea rănilor.
De precizat faptul că tratamentul cu lăsnicior se face numai sub îndrumarea specialistului, fiind o plantă otrăvitoare. Planta se mai numeşte şi „dulce-amar" deoarece, la început, când este gustată, are un gust amărui, pentru ca - sub influenţa salivei - să devină dulce.
Lemnul câinesc
Denumire ştiinţifică: Ligustrum vulgare.
Denumiri populare: lemn câinesc, cununiţă, mălin negru, cireş de pădure, tulichioară.
Prezentare. Lemnul câinesc este un arbust ce poate ajunge până la înălţimea de cinci metri. Este o plantă lemnoasă, cu o ramificaţie foarte puternică. Face parte din familia oleaceelor, fiind de găsit în flora spontană, mai ales în zonele cu tufărişuri, dar şi în păduri sau pe locurile unde a fost pădure. Lemnul câinesc poate fi întâlnit şi sub formă cultivată. Înfloreşte la începutul verii, în lunile iunie şi iulie, florile fiind de culoare albă. Mirosul acestor flori este respingător. Fructele de lemn câinesc au o culoare neagră-albăstruie.
Pentru scopuri medicinale se recoltează florile, frunzele, scoarţa, din care se prepară infuzie, decoct şi tinctură. Cea mai mare valoare medicinală o au frunzele.
Substanţe active importante: siringină, tanin, zaharuri, vitamina C şi o substanţă specifică, aflată în fructe, numită ligulină.
Întrebuinţări. Preparatele obţinute din lemn câinesc au acţiune cicatrizantă, astringentă, antiinflamatoare, antialgică. Cu decoctul de frunze de lemn câinesc se tratează blocajele gastro-intestinale, dar şi hemoroizii, aftele, stomatitele, chiar celulita şi bolile reumatismale. Aceleaşi rezultate se obţin şi prin administrarea preparatelor de flori. Scoarţa de lemn câinesc are, la rându-i, importante virtuţi medicinale, fiind benefică în afecţiuni ale gurii (paradontopatiile, de exemplu), dar şi în unele afecţiuni cutanate (eczemele). Coaja acestei plante este, totodată, şi un bun antiscorbutic. Preparatele de lemn câinesc sunt utile, uneori, şi în combaterea bolilor de piept.
În activităţile casnice sau industriale, lemnul câinesc este folosit drept colorant, din fructele sale fabricându-se chiar şi cerneală.
Lemnul Domnului
Denumire ştiinţifică: Artemisia abrotanum.
Denumiri populare: lemnuş, pelin domnesc, lemnul lui Dumnezeu.
Prezentare. Lemnul Domnului are miros de lămâie şi de aceea se mai numeşte şi lămâiţă. Este un arbust de dimensiuni reduse - ajunge la maximum un metru înălţime (de fapt, este considerat ca fiind subarbust). Florile de Lemnul Domnului sunt galbene, iar frunzele, mici, sunt crestate. Acest arbust face parte din familia compozitelor.
Pentru uz medicinal se culeg frunzele şi ramurile tinere. Din acestea se prepară infuzie, dar şi o loţiune cu un puternic efect dezinfectant.
Substanţe active importante: uleiuri aromatice, flavone, eucaliptol, principii amare, acizi, cumarină, precum şi o substanţă specifică numită abrotină.
Întrebuinţări. Lemnul Domnului are proprietăţi tonice, cicatrizante, digestive. Preparatele din Lemnul Domnului combat viermii intestinali. Sunt indicate, de asemenea, în calmarea durerilor în cazul menstruaţiilor dureroase, în digestie leneşă, în ulceraţii ale pielii, în vindecarea rănilor vechi. Lemnul Domnului are efecte pozitive şi în alte afecţiuni, de o mare varietate, de la agitaţie nervoasă şi dureri de cap, până la intoxicaţii cu mercur, tuse şi chiar unele tumori.
Lemnul Domnului este cunoscut mai ales pentru influenţele sale benefice în bolile
170 DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
stomacului, ale ficatului, bilei şi căilor urinare.
Lemnul dulce
Denumire ştiinţifică: Glycyrrhiza glabra.
Denumire populară: iarbă dulce, iarbă tare, rădăcină dulce, firuţă.
Prezentare. Lemnul dulce creşte sub forma unei tufe, fiind o plantă perenă, cu o înălţime de până la 1,50 metri. Subarbust, lemnul dulce face parte din familia leguminoaselor. Frunzele sunt dispuse perechi în jurul tulpinii, iar florile, de culoare albastru-violet, au dimensiuni reduse. Fructele au o conformaţie de spin şi au pe ele perişori.
Pentru uz medicinal se culeg şi se utilizează rădăcinile secundare şi rizomii laterali. În aplicaţii medicinale, lemnul dulce se foloseşte mai ales sub formă infuzie, dar şi sub formă de macerat, decoct, mixtură sau pulbere. Atenţie, recoltarea părţilor medicinale ale plantei se face în al treilea an de dezvoltare, după încheierea perioadei de vegetaţie. Lemnul dulce este o plantă cultivată de om, dar creşte şi în flora spontană, în locuri adăpostite şi pustii.
Substanţe active importante: zaharuri, manitol, vitamine din grupa B, acid glabric, acid glicirhizinic, glicirizină, amidon dulce (circa 30%), ulei răşinos (15%).
Întrebuinţări. Preparatele de lemn dulce sunt laxative, expectorante, antiinflamatoare, diuretice, sedative, fluidifiante (în cazul secreţiilor bronşice). Acţionează, de asemenea, şi asupra inflamaţiilor articulaţiilor. Preparatele de lemn dulce au efecte estrogene - stimulând funcţiile organelor sexuale.
Efecte benefice ale preparatelor de lemn dulce s-au înregistrat şi în cazul inflamaţiilor gastrice (combat gastrita hiperacidă), fiind un bun bandaj pentru întreg traiectul gastro-intestinal. În mod obişnuit, preparatele de lemn dulce acţionează în afecţiuni precum ulcerul gastric, traheita, faringita, bronşita, calculii renali şi biliari, dismenoreea, artrita.
Concluzionând, putem spune că lemnul dulce este un remediu însemnat în suferinţele de ulcer gastric, în gastrite. Pentru asemenea suferinţe a fost pus la punct un preparat special de lemn dulce, o poţiune, considerată a fi forma cea mai eficientă.
Tratamentele cu lemn dulce nu sunt recomandate hipertensivilor. În general, folosirea în exces a preparatelor de lemn dulce nu se recomandă nimănui - pot provoca hipertensiune.
Leurda
Denumirea ştiinţifică: Allium ursinum. Denumire populară: usturoiţă.
Prezentare. Leurda este o plantă erbacee cu miros şi gust de usturoi. Face parte din familia liliaceelor. Înălţimea maximă pe care o poate atinge - 1,50 metri. În pământ, leurda are un bulb ovoidal, format din solzi groşi, asemănători căţeilor de usturoi. Tulpina este însoţită de două frunze. Leurda înfloreşte în aprilie şi mai, rareori şi în iunie. Florile se adună într-o inflorescenţă sub formă de umbelă, ce cuprinde între cinci şi 20 de flori de un alb strălucitor. Fructul este o capsulă. Leurda poate înlocui usturoiul şi poate fi conservată. Creşte în toate zonele României.
Din punct de vedere medicinal, importante sunt frunzele - din care se prepară o infuzie.
Întrebuinţări. Leurda are virtuţi antiscorbutice, depurative, diuretice, tonificatoare. Este recomandată în avitaminoze. Este şi un agent eficient de curăţire a organismului, a tractului gastro-intestinal şi nu numai, în reglarea activităţii rinichiului, precum şi în activarea şi reactivarea activităţii intestinale.
Leusteanul
y
Denumire ştiinţifică: Levisticum officinale.
Prezentare. Leuşteanul este o plantă perenă cultivată, dar care în anumite condiţii se poate sălbătici. Aparţine familiei umbeliferelor. Leuşteanul are un rizom gros şi o tulpină aeriană dreaptă şi ramificată. Frunzele au formă de elipsă, fiind crestate şi consistente; uneori au formă rombică. Sunt prinse de plantă prin peţiol şi au un miros foarte puternic, specific. Leuşteanul înfloreşte pe tot parcursul verii şi poate creşte până la un metru, uneori chiar mai mult. Este foarte apreciat în bucătărie.
Virtuţi medicinale are întreaga plantă, importante fiind, însă, rizomul, frunzele şi
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC_71
seminţele. În scopuri medicinale, leuşteanul se poate utiliza sub formă proaspătă, dar şi uscat, pentru infuzii, sau sub formă de tincturi sau pulbere.
Substanţe active importante: uleiuri eterice, terpinol (compusul cel mai important), vitamine, acizi organici, săruri minerale.
Întrebuinţări. Leuşteanul este recomandat de specialişti ca diuretic, expectorant, carminativ, sedativ, regulator al tractului intestinal. Se foloseşte în tratarea unor afecţiuni curente, cum ar fi colicile abdominale la copii, edemele cardiace, edemele renale, bronşitele, traheitele, constipaţiile, durerile menstruale.
Levăntica
3
Denumire ştiinţifică: Lavandula angustifolia.
Denumiri populare: levand, spichinel, levănţică de grădină.
Prezentare. Levănţică este o plantă cultivată, prezentându-se sub formă de tufe, care au o nuanţă verde-cenuşie-albăstruie. Aparţine familiei labiatelor. Levănţica are tulpinile ramificate, înălţimea acestei plante ajungând până la 70 cm. Frunzele sunt mărunte şi înguste. În vârful ramurilor se află florile, plăcut mirositoare, care au o culoare foarte bine conturată în peisaj - albastru-violet. Levănţica este utilizată intens în industria cosmetică, devenind tradiţională pentru această industrie. Mai mult decât atât, levănţica este şi o binecunoscută plantă medicinală, în domeniul aplicaţiilor terapeutice utilizându-se mai ales florile.
Substanţe active importante: ulei volatil, linalol, geraniol, cumarină, acetat de linaloj.
întrebuinţări. Din florile de levănţică se face infuzie, o băutură eficientă în relaxarea sistemului nervos, dar şi cu calităţi antimicrobiene, antispasmodice, carminative, cicatrizante. Infuzia de flori de levănţică este diuretică şi dezinfectantă. Dă rezultate bune în boli de inimă pe fond nervos, în tulburări stomacale şi abdominale, în cefalee şi migrene, în afecţiuni renale, precum şi în reumatism şi stări de agitaţie, de nelinişte, de hiperexcitabilitate, în insomnii. Interesant de observat - infuzia de levănţică stimulează secreţia celulei hepatice.
Lichenul câinilor
Denumire ştiinţifică: Peltigera canina.
Prezentare. Peltigera canina este un lichen, cunoscut şi sub numele de lichenul câinilor. Talul acestui lichen, cu o lungime de circa 20 cm la maturitate, dezvoltă numeroşi lobi. Lichenul are culoarea verde-gri pe timp umed şi brună pe vreme uscată. Faţa superioară a lichenului este acoperită cu o pâslă fină, în timp ce pe partea inferioară poate fi observată o reţea, numită de specialişti nervaţiune. Lichenul câinilor creşte în preajma drumurilor forestiere, pe marginea pădurilor şi a luminişurilor, pe lemne, putregaiuri, pe căzături forestiere.
Substanţă activă importantă: metionina - un aminoacid cu funcţie determinantă în desfăşurarea proceselor vitale din organismul omenesc. Metionina conţine, printre altele, sulf.
întrebuinţări. Acest lichen este folosit în tratarea afecţiunilor ficatului, metionina fiind un agent cu acţiune directă asupra funcţiei hepatice. Contrar celor ştiute din medicina tradiţională, acest lichen nu are virtuţi în neutralizarea virusului turbării.
Lichenul de stejar
Denumire ştiinţifică: Everina prunasteri.
Prezentare. Lichenul de stejar este un tal care se prinde de arborele gazdă cu un disc adeziv. Seamănă cu o tufă mai mică, este flexibil şi are o lungime maximă de 10 cm. Are culoare cenuşie sau cenuşie-verzuie, depinde de anotimp. Lobii sunt ca nişte benzi înguste. Acest lichen poate fi întâlnit nu numai pe scoarţa stejarului, ci şi pe cea a fagului, aninului, mesteacănului, teiului şi chiar pe scoarţa pomilor fructiferi, precum şi pe stânci sau pietre.
Pentru uz medicinal se culege talul.
întrebuinţare. Lichenul de stejar are proprietăţi medicinale de excepţie - poate bloca, poate inhiba, două boli grave: difteria şi tuberculoza. Tratamentul cu talul acestui lichen are o mare valoare antibiotică.
Din lichenul de stejar se extrage un ulei volatil, utilizat în industria cosmetică.
72
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
Liliacul
Denumire ştiinţifică: Syringa vulgaris.
Prezentare. Liliacul face parte din familia oleaceelor. Este un arbust a cărui înălţime poate ajunge până la şapte metri. Frunzele sunt ovale şi au peţiol. Liliacul înfloreşte în luna mai. Florile sunt grupate în panicule şi au culori diferite, de la liliachiu la alb. Creşte în tufişuri, în sălbăticie, dar mai ales cultivat ca arbust ornamental.
Liliacul are şi proprietăţi medicinale. În acest scop, se recoltează frunzele, din care se prepară infuzie sau comprese.
întrebuinţări. Infuzia de liliac poate fi inclusă în tratamentul împotriva colicilor hepatici, utilizându-se atât pentru calmarea durerilor hepatice, cât şi pentru restabilirea bunei funcţionări ficatului. De asemenea, liliacul este util şi în cazuri de febră mare. Reduce febra şi contribuie la curăţarea organismului.
Limba boului
Denumire ştiinţifică: Anchusa officinalis. Denumire populară: miruţă.
Prezentare. Limba boului este o erbacee din flora spontană comună, înălţimea sa maximă fiind de 80 cm. Face parte din familia boraginaceelor. Tulpina, dezvoltată, se ramifică în partea superioară. Frunzele sunt păroase, iar florile au culoarea albastră, rareori fiind de culoare roz. Limba boului înfloreşte în lunile mai şi iunie. În peisaj, această plantă iese în evidenţă prin culoarea ei ciudată, cenuşie.
Pentru practici medicinale se recoltează planta în întregul ei. Se prepară: infuzie (mai ales din flori), decoct (din frunze), extracte, combinaţii de ceaiuri.
Substanţe active importante: compuşi specifici identificaţi sub numele de consolidină, alantoină, substanţe minerale, mucilagii, acizi.
întrebuinţări. Preparatele din limba boului acţionează asupra stării generale a organismului, fiind recomandată în cazuri de oboseală fizică şi nervoasă, în ameţeli şi dureri de cap, în reumatisme şi răceli mari, în afecţiuni pulmonare, în tulburări ale funcţionării inimii, în retenţii urinare, în cazuri de febră. Preparatele din limba boului au şi importante proprietăţi depurative, contribuind la detoxifierea organismului, la eliminarea multor substanţe toxice, mai ales prin urină.
Limba broastei
y
Denumire ştiinţifică: Alisma plantago aquatica. Denumire populară: limbariţa.
Prezentare. Limba broaştei este o plantă de apă, erbacee, perenă, cu o înălţime de până la 70 cm. Dezvoltă un rizom gros, iar tulpina exterioară este ramificată. Frunzele, cu o formă de elipsă, au un peţiolul lung. Limba broaştei înfloreşte din mai până în septembrie. Florile, de mici dimensiuni, au culoare albă sau roz. Această plantă banală creşte în locuri umede sau cu apă stătută, chiar şi în meandrele râurilor, când apa devine stătătoare.
Din punct de vedere medicinal, au importanţă rizomii şi rădăcinile.
întrebuinţare. Limba broaştei este o plantă medicinală cu efecte antiinflamatoare, antiseptice, calmante. Este eficientă în afecţiuni precum hidropizia şi nefritele. În medicina tradiţională era folosită pentru blocarea secreţiei laptelui matern, atunci când se înţărcau copiii. Tot în medicina tradiţională, cu preparatele din rădăcini de limba broaştei se tratau cazurile de turbare. Preparatele de limba broaştei sunt folosite şi în homeopatie.
Limba mielului
Denumire ştiinţifică: Borrago officinalis.
Prezentare. Limba mielului este o e rbacee din familia boraginaceelor. Are o tulpină ramificată care, în prima perioadă de vegetaţie a plantei, este suculentă. Frunzele, de formă eliptică, peţiolate, uşor îngroşate, au un gust deosebit, ceva între măcriş şi ştevie, şi pot fi folosite la salată. Florile sunt plasate în vârful ramurilor.
Pentru uz medicinal se recoltează, în luna mai, întreaga plantă, dar mai ales ramurile tinere cu flori, precum şi frunzele. Din aceste părţi ale plantei se prepară infuzie (mai ales din flori), decoct (din frunze), precum şi extracte apoase sau fluide.
Substanţe active importante: săruri minerale pe bază de magneziu, calciu,
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC_73
potasiu, sodiu, fosfor în cantitate mare, răşini.
întrebuinţări. Limba mielului se utilizează în medicina tradiţională sub formă de infuzie. Potrivit unor observaţii mai noi ale specialiştilor, ale naturiştilor, limba mielului are efecte medicinale semnificative dacă este consumată crudă, sub formă de salată sau inclusă în salate. De asemenea, se recomandă utilizarea plantei, sub formă zdrobită şi macerată, la îmbunătăţirea vinului, limba mielului făcând din vin, cu adevărat, un medicament şi un aliment.
Limba mielului este un puternic revitalizant, remineralizant, fortifiant, antiinflamator - fiind recomandată în tratarea bolilor de plămâni. Contribuie şi la curăţirea generală a organismului, precum şi la stimularea activităţii plămânilor, rinichilor, ficatului.
Linarita
Denumire ştiinţifică: Linaria vulgaris.
Denumiri populare: bumbac de câmp, inişor, bumbăcăriţă.
Prezentare. Linariţa este o erbacee din flora spontană, remarcată atât datorită florilor sale galbene, cât şi numărului foarte mare de frunze în formă lanceolată. Aparţine familiei scrofulariaceelor. Linariţa înfloreşte începând din partea a doua a verii şi până toamna târziu. Creşte de-a lungul drumurilor, căilor ferate, prin terenuri înţelenite, la marginea păşunilor şi a pădurilor, în locuri părăsite.
Pentru terapii medicinale se foloseşte partea aeriană a plantei, dar mai ales vârfurile cu flori, din care se prepară infuzie, decoct, extract.
Substanţe active importante: o substanţă specifică - linarita, apoi flavonoide, alcaloizi, acizi organici, săruri minerale.
întrebuinţări. Preparatele de linariţă au proprietăţi antiinflamatoare, laxative, remineralizante. De-a lungul timpului s-a constatat că aceste preparate au un rol deosebit în fortificarea pereţilor arterelor. Linariţa este recomandată în tratarea pietrelor vezicale, hemoroizilor, afecţiunilor cutanate (acnee, furuncule), precum şi în afecţiuni hepato-biliare şi ale căilor urinare.
Preparatele pe bază de linariţă sunt eficiente şi în tratamentele de echilibrare a activităţii gastro-intestinale.
Lingureaua
Denumire ştiinţifică: Cochlearia officinalis.
Prezentare. Lingureaua este o plantă medicinală de mici dimensiuni. Face parte din familia cruciferelor. Are frunzele crestate, iar florile, de culoare albă, sunt grupate sub formă de ciorchini.
Valoare medicinală au frunzele - care se culeg în luna mai. Într-o oarecare măsură, pot fi utilizate în aplicaţii medicinale şi preparatele pe bază de flori. Dacă planta e în prima perioadă de vegetaţie şi, deci, este fragedă, se poate utiliza întreaga parte aeriană. Se prepară suc, sirop, infuzie.
Substanţe active importante: calciu, potasiu, fosfor, iod, vitamina C, cochlearină.
întrebuinţări. Tratamentul cu această plantă se aplică în avitaminoze, anemii, stare generală proastă. Preparatele din lingurea stimulează activitatea rinichiului, a ficatului, fiind recomandă şi în afecţiuni cum ar fi scorbutul, bolile de plămâni sau ale căilor respiratorii. Cu infuzia de lingurea se tratează inflamaţiile bronşice şi edemul pulmonar. Infuzia de lingurea serveşte şi la tratamente în boli cronice de ficat sau de rinichi.
Frunzele pot fi consumate şi sub formă de salată sau de suc (situaţie în care se pot folosi toate părţile fragede ale plantei).
Lingureaua este un antiscorbutic foarte puternic.
Lintea
Denumire ştiinţifică: Lens culinaris.
Prezentare. Lintea este o plantă aflată la loc de cinste în preocupările şi practicilor naturiştilor, ale amatorilor de hrană naturală şi sănătoasă. De altfel, lintea este una dintre cele mai vechi plante cultivate, fiind foarte hrănitoare. Este o erbacee şi face parte din familia leguminoaselor. Poate ajunge la o înălţime de maximum 50 cm. Are frunze compuse şi flori albe-albăstrui. Fructul este o păstaie cu boabe galben-maro.
Boabele de ' linte au nu numai valoare alimentară, ci şi medicinală. Se consumă
^^H74_DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
fierte sau se macină.
Substanţe active importante: hidraţi de carbon, săruri minerale, mangan, celuloză, amidon, sodiu (în cantitate însemnată), vitaminele A, B1, B2 şi C, proteine în proporţie de 24%. Potrivit farm. dr. Ovidiu Bojor, lintea are mai multe proteine chiar şi decât carnea.
întrebuinţări. Lintea este un aliment aproape ieşit din obişnuinţele bucătăriei moderne, deşi este un adevărat izvor de energie (394 kcal la 100 g linte). Fiind un aliment energetic, lintea este recomandată celor care se refac după boală, astenicilor, celor care depun un efort mare, mai ales intelectual. Cataplasmele preparate din făină de linte grăbesc vindecarea rănilor şi a abceselor.
Potrivit unei vechi practici de medicină populară, consumul de linte sporeşte laptele la femeile care alăptează.
În terapiile naturiste se utilizează, cu succes, lintea germinată, bază a multor reţete foarte nutritive.
Lumânărica
Denumirea ştiinţifică: Verbascum phlomoides; Verbascurn thapsiforme.
Denumiri populare: coada boului, coada lupului, lipean.
Prezentare. Lumânărica este o plantă erbacee a cărei înălţime poate ajunge la doi metri. Aparţine familiei scrofulariaceelor. Frunzele sale sunt mari, uşor albicioase, alterne, lanceolate, cele de la nivelul solului fiind dispuse în formă de rozetă. Lumânărica înfloreşte din iunie şi până în septembrie, florile fiind mari, de culoare galbenă. Aceste flori de lumânărică durează foarte puţin, uneori chiar o singură zi, dar sunt reînnoite mereu. Fructele sunt nişte capsule, pline cu seminţe de culoare neagră.
În scopuri medicinale se recoltează florile şi porţiunile tinere cu flori şi boboci, uneori şi frunzele (pentru cataplasme). Seminţele de lumânărică sunt toxice şi trebuie manevrate cu grijă. Din lumânărică se prepară ' infuzie, decoct, loţiuni, cataplasme.
Substanţe active importante: saponină, zaharuri (în cantitate semnificativă), ulei volatil, tanin, mucilagii.
întrebuinţări. Preparatele pe bază de lumânărică se utilizează în aplicaţii medicinale interne şi externe. Intern, preparatele de lumânărică sunt folosite în calmarea tusei iritante, a tusei convulsive. Aceste preparate facilitează expectoraţia, diminuează crampele şi au efecte antiinflamatoare. Lumânărica este un bun remediu şi pentru laringite şi bronşite acute.
Extern, lumânărica se foloseşte pentru tratarea abceselor şi a hemoroizilor. În ceea. ce priveşte frunzele de lumânărică, din acestea se prepară cataplasme emoliente, utilizate în aplicaţii terapeutice de lungă durată.
M
Macul de câmp
Denumirea ştiinţifică: Papaver rhoeas. Denumiri populare: mac iepuresc, macul cucului.
Prezentare. Macul de câmp este o plantă anuală ce creşte în flora spontană, decorând pajiştile, pârloagele, fâneţele, culturile de cereale, taluzurile şoselelor şi ale căilor ferate, terenurile abandonate. Înălţimea macului de câmp poate ajunge până la un metru. Tulpinile sunt păroase, iar frunzele - groase şi cărnoase - au formă oval-alungită. Macul de câmp înfloreşte din primăvară şi până în toamnă. Florile au petalele foarte mari, ce pot ajunge chiar şi până la 10 cm în diametru. Culoarea florii de mac de câmp poate fi roşie, albă, violetă, roz. Fructul este o capsulă ovoidă, în care se găsesc seminţele.
Macul de câmp aparţine familiei papaveraceelor.
Pentru uz medicinal, de la macul de câmp se recoltează (în iunie-iulie) petalele de flori, folosite, de altfel, şi în industria farmaceutică.
Substanţe active importante: alcaloizi, mucilagii, pigmenţi şi două substanţe specifice - rhoeadină şi reagenină.
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC_75
Întrebuinţări. Ceaiul de petale de mac de câmp este un bun agent antibronşic şi antitusiv. Petalele de mac fac parte din reţeta celebrului ceai din patru flori, utilizat în bolile de piept.
Ceaiul din petale de mac de câmp este indicat în bronşită acută, laringită acută, angine pectorale şi în gripă. Cu preparat de mac se tratează şi inflamaţiile pleoapelor. Infuzia de petale de mac este revigorantă şi acţionează eficient împotriva contracţiilor, a spasmelor.
Specialiştii recomandă multă precauţie în administrarea infuziei de flori de mac şi a macului în general, deoarece pot apărea complicaţii grave. Din acest motiv, administrarea infuziei şi a altor tratamente se va face numai sub controlul specialistului. De asemenea, e important să nu se utilizeze în terapii alte specii de mac, mai puţin cunoscute.
Macul de grădină
Denumire ştiinţifică: Papaverum somniferum. Denumiri populare: macul alb, mac.
Prezentare. Macul de grădină este o plantă anuală ce face parte, ca şi macul de câmp, din familiei papaveraceelor. Macul de grădină se deosebeşte de macul de câmp prin faptul este mult mai robust. Are o rădăcină puternică şi lungă de circa 25 cm şi groasă de un centimetru. Tulpina este consistentă şi poate ajunge până la 1,5 metri înălţime, uneori fiind ramificată în partea superioară. Frunzele sunt groase şi au forme neregulate. Florile macului de grădină sunt colorate în alb, roz, roşu, violet. Fructul este o capsulă, de două sau trei ori mai mare decât o nucă. Întreaga plantă conţine un suc lăptos, un latex.
Macul de grădină este cultivat pentru utilizare în alimentaţie, în farmacie, precum şi ca plantă ornamentală.
Valoare medicinală au seminţele de mac, frunzele şi, mai ales, latexul, un produs obţinut din pereţii capsulei înainte de uscarea acesteia. Acest latex conţine opiul -substanţă folosită intens în medicină. Din opiu, dar şi din cojile uscate de mac de grădină, se obţine o altă substanţă - poate tot atât de importantă cât şi opiul - morfina. De fapt, opiul e un amestec de circa 25 de alcaloizi, dintre care cel mai important este morfina.
Seminţele de mac de grădină conţin un ulei, considerat a avea calităţi de excepţie.
Din macul de grădină se obţin următoarele preparate medicinale: decoct din coji de capsule, pudră de opium, morfină, siropuri, tinctură de opium.
Datorită numărului mare de substanţe toxice, macul de grădină este considerat o plantă periculoasă, utilizarea preparatelor pe bază de mac urmând a se face cu precauţie.
Substanţe active importante: papaverină, narcotină, laudanină, morfină, codeină, tebaină. Aceşti compuşi se găsesc în latex (opiu). Morfina este, aşa cum s-a spus, principala componentă a opiului. În mac se mai găsesc acidul lactic, acidul acetic, heroină, zaharuri.
Întrebuinţări. Compuşii obţinuţi din mac sunt indicaţi în calmarea oricărei dureri din organismul omenesc, deşi iniţial produc o stare de agitaţie. Morfina anulează, practic, senzaţia de durere din sistemul nervos central. Codeina, de pildă, se întrebuinţează împotriva tusei, acţionând asupra centrului nervos care dirijează respiraţia. La rândul său, papaverina reduce spasmele musculare şi de aceea este folosită în combaterea colicilor intestinale, stomacaie, uretrale, precum şi ale vezicii, colecistului şi uterului.
Preparatele medicinale obţinute din mac reglementează volumul secreţiilor din organism, readucând, totodată, în limite normale, procesul digestiv.
Macul contribuie, de asemenea, la reducerea stărilor de anxietate, a stărilor de melancolie, la combaterea ipohondriei, la ameliorarea unor afecţiuni pulmonare. Preparatele de mac de grădină, mai ales sub formă de decoct, se utilizează şi în spălări vaginale şi în gargare, având rol de calmare a durerilor. Tot cu mac se tratează diareile puternice, dizenteria şi chiar holera.
Folosite fără măsură, nechibzuit, preparatele pe bază de mac - opiul şi morfina -creează dependenţă, urmările pentru sănătate fiind foarte grave.
Mandarinul
Denumire ştiinţifică: Citrus nobilis.
^^H76_DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
Prezentare. Mandarinul este un arbust cu flori albe, înalt de trei-patru metri, cu frunze ovale, consistente, cărnoase, originar din China. A fost adaptat cu succes în zona mediteraneană. Face parte din familia rutaceelor şi este rudă apropiată cu portocalul, având proprietăţi alimentare şi medicinale asemănătoare.
Pentru uz medicinal, de la mandarin se recoltează frunzele, florile, pericarpul şi pulpa fructului. Din acestea se prepară infuzie, decoct şi suc.
Substanţe active importante: ulei volatil, săruri minerale, protide, lipide, glicozide, acizi şi mai ales brom.
Întrebuinţări. Aceleaşi cu ale portocalului. Spre deosebire de portocal, mandarinul are şi proprietăţi sedative, datorită bromului, fiind, prin urmare, un anafrodiziac uşor.
Mango
Denumire ştiinţifică: Mangifera indica.
Prezentare. Mango este un arbore care se cultivă în subcontinentul indian, dar şi în Vietnam, Laos, Malaiezia. Face parte din familia anacardiaceelor.
Fructele de mango au o mare valoare alimentară, dar şi medicinală. Valoare medicinală au şi frunzele, scoarţa, fructele crude, seminţele. Principalul preparat este infuzia, obţinută din frunze şi scoarţă.
Substanţe active importante: acizi organici, taninuri, vitamina C, acid galic. În fruct se găsesc foarte multe săruri minerale, vitamine, zaharuri.
Întrebuinţări. Frunzele şi scoarţa de mango au proprietăţi astringente, antiseptice, hemostatice. Fructele crude sunt antiscorbutice, diuretice,' laxative, iar seminţele decorticate acţionează ca antimicrobian.
Afecţiuni în care preparatele pe bază de mango au efecte pozitive: stomatită, paradontoză, inflamaţii uterine şi gastro-intestinale, boli ale pielii , dizenterie, hemoroizi, hemoragii.
Mangoldul
Denumire ştiinţifică: Beta vulgaris, var. cicla. Denumiri populare: sfecla pentru frunze.
Prezentare. Mangoldul este o plantă legumicolă bienală. Aparţine familiei chenopodiaceelor. În fapt, mangoldul este o varietate de sfeclă, cultivată pentru frunze şi pentru peţiolul acestora. Frunzele acestei plante sunt dezvoltate, ondulate, cu peţiol puternic, consistent, cărnos. Peţiolul poate ajunge şi la 30 cm lungime şi cinci - opt centimetri lăţime. Este plăcut la gust, fraged, suculent, culoarea fiind gălbuie, roză sau albă. Frunzele mangoldului sunt folosite la salate, supe, mâncăruri naturiste, inclusiv budinci şi plăcinte. Peţiolul se fierbe şi are cam aceleaşi întrebuinţări, utilizarea sa depinzând şi de fantezia culinară a consumatorului. În alimentaţie, frunzele de mangold pot înlocui spanacul.
Substanţe active importante: vitamina C, glucide, celuloză, substanţe proteice, foarte multe săruri minerale (potasiu, sodiu, fosfor, calciu - în cantităţi cu adevărat semnificative). Dacă peţiolul este bogat în potasiu, frunzele se remarcă prin conţinutul în vitamina C, potasiu, calciu, fosfor.
Întrebuinţări. Frunzele de mangold sunt un aliment excelent pentru cei care au lipsă de potasiu, calciu, fosfor. Peţiolul este recomandat celor care au nevoie de sodiu şi potasiu, acesta semănând, în multe privinţe, cu sparanghelul şi conopida. Mangoldul - această varietate de sfeclă - facilitează digestia. Are, de asemenea, proprietăţi antiinfecţioase şi contribuie la mai buna circulaţie a sângelui. Mai nou, e posibil ca preparatele de mangold să aibă şi efecte antitumorale.
Mate
Denumire ştiinţifică: Ilex paraguaiensis.
Denumiri populare: ceai de Paraguay, ceaiul iezuiţilor, yerba mate, ceai brazilian.
Prezentare. Mate este un arbust din familia ilicaceelor, originar din America de Sud. Poate atinge înălţimea de şase metri. În mod obişnuit, arbustul de mate nu trece de trei metri înălţime. Florile sale sunt albicioase, iar fructele au forma unor bobiţe roşii.
Importanţă medicinală au frunzele de mate, care sunt consistente, aproape cărnoase, precum şi vârfurile tinere, cu tot cu frunze. Preparatul principal este un
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC_77
produs cunoscut sub numele de Ceaiul de Paraguay.
Substanţe active importante: o substanţă specifică numită mateină, cafeină (2 - 4%), teobromină, lactonă, acizi, taninuri, microelemente.
Întrebuinţări. Mate sau ceaiul de Paraguay are influenţă benefică asupra stării generale de spirit, dar şi în oboseală fizică şi nervoasă, în dureri de cap. Poate fi eficient în curele de slăbire, combătând celulita, obezitatea, edemele. Este un preparat tonic şi revitalizant pentru convalescenţi, fiind cunoscut şi pentru influenţa sa pozitivă asupra activităţii stomacale şi intestinale. Tradiţia spune că frunzele de mate pot fi utilizate şi ca afrodiziac.
Deşi nu are efectele nocive ale cafelei sau ale ceaiului chinezesc, mate devine toxic în doze mari, mai ales pentru ficat, dar poate provoca şi insomnie, agitaţie, palpitaţii.
Nu trebuie uitat faptul că mate este un puternic stimulent nervos. În ceea ce priveşte caracterul său energizant, specialiştii nu confirmă întrutotul această calitate.
Mazărea
Denumire ştiinţifică: Pisum sativum.
Prezentare. Mazărea este o erbacee anuală, originară din Asia Centrală. Acum, ca şi în vechime, este cultivată foarte mult. Face parte din familia leguminoaselor. Creşte intens, când are condiţii, şi poate ajunge până la doi metri lungime. Are cârcei cu care se prinde de suporţi. Florile sunt alb-albastre sau alb-roşcate. Fructul este o păstaie plină cu boabe rotunde, de obicei galbene la maturitate. Mazărea este, în primul rând, un aliment foarte hrănitor, fiind folosită nu numai în hrana oamenilor, ci şi în furajarea animalelor. Multă vreme, mazărea a fost considerată o plantă cu calităţi medicinale neînsemnate. Între timp, lucrurile s-au schimbat, mazărea putând fi considerată şi ca o plantă de leac.
Substanţe active importante: proteine (în cantitate foarte mare - 22%), hidraţi de carbon, lipide, potasiu, fosfor, fier, vitamine. Mazărea are o mare valoare energetică -354 kcal la 100 g de boabe.
Întrebuinţări. Mazărea galbenă este considerată un aliment care dă forţă şi energie. Cercetările au dovedit că mazărea nu este un simplu aliment, e adevărat foarte nutritiv, energetic şi uşor digerabil, ci şi un agent de maximă importanţă în reactivarea măduvei spinării. Această proprietate este dată de un principiu numit hemaglutină, care se găseşte în special în mazărea verde.
Măceşul
y
Denumire ştiinţifică: Rosa canina.
Denumiri populare: trandafir sălbatic, cacadâr, răsură, rug sălbatic.
Prezentare. Măceşul face parte din familia rozaceelor. Este un arbust puternic împământat, având, însă, o înălţime nu prea mare, de doi-trei metri. Ca vitalitate, măceşul este are o rezistenţă de excepţie faţă de agresiunea agenţilor externi. Se prezintă sub formă unor tufe ale căror ramuri sunt groase, lemnoase şi pline de ghimpi. Frunzele măceşului sunt aproape rotunde, zimţate, cu peţiol subţire, dar foarte rezistent. Florile au culori diferite fiind, de obicei, roz, rareori roşii sau albe. Floarea de măceş se aseamănă foarte mult cu cea a trandafirului. Diferenţa constă în faptul că floarea de măceş are doar un singur rând de petale. Măceşul înfloreşte în lunile mai şi iunie. Fructul măceşului este un receptacul de culoare roşie, ce conţine seminţele. Măceşul creşte de la câmpie până la munte, în locuri expuse soarelui, fiind uşor de recunoscut.
Pentru uz medicinal se recoltează fructele şi petalele de flori. Fructele de măceş se culeg în perioada în care devin portocalii. Au o valoare medicinală foarte mare şi se consumă ca atare sau sub forma unor preparate. Cele mai frecvente preparate medicinale de măceş sunt infuzia şi decoctul.
Substanţe active importante: vitamine (B1, B2, P, şi mai ales C), zaharuri, acid citric, acid malic, pectine, ulei gras volatil, lecitină, vanilină.
Întrebuinţări. Forma principală sub care se utilizează fructele de măceş în terapiile medicinale este decoctul. Acest produs are acţiune tonică, vasodilatatoare, diuretică, antiinflamatoare, antihelmintică. Stimulează activitatea ficatului şi a b ilei. Contribuie la tratarea avitaminozelor, enterocolitelor, a calculozei renale. Este utilizat, totodată, în cazuri de anemii, în revigorarea circulaţiei periferice a sângelui, în dilatarea arterelor, precum şi împotriva viermilor intestinali.
^^H78_DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
Pus la rece, decoctul poate fi utilizat şi ca băutură răcoritoare. Din fructele de măceş se prepară şi un vin medicinal. De asemenea, fructele de măceş sunt folosite la prepararea prăjiturilor.
Ca vermifug (antihelmintic), măceşul se dovedeşte nu numai eficient, dar şi plăcut la consum atunci când fructele, curăţate de seminţe şi peri, se amestecă cu miere.
Fiecare boabă de măceş este un adevărat depozit de vitamine şi, din acest, motiv, măceşul este planta medicinală cea mai potrivită în avitaminoze.
Măcrişul
y
Denumire ştiinţifică: Rumex acetosella. Denumire populară: măcrişul mărunt.
Prezentare. Este o plantă perenă ce creşte în flora spontană. Există şi o specie cultivată (Rumex acetosa), având, însă, dimensiuni mai reduse. Tulpina de măcriş este dreaptă, având culoarea verde. La maturitate, această tulpină se lemnifică. Poate ajunge până la un metru înălţime. Frunzele, cu un gust acru pronunţat, au culoarea verde închis şi sunt în mare parte lanceolate. Măcrişul înfloreşte în lunile mai şi iunie. Florile sunt mici şi verzui, cu o dungă roşie. Măcrişul creşte prin fâneţele, pajiştile şi poienile din zonele de câmpie, deal şi zona subalpină.
Pentru uz medicinal se recoltează partea aeriană a plantei.
Substanţe active importante: o mare cantitate de oxalat de calciu (toată planta este atât de acră la gust încât cu ea se poate înăcri ciorba). De altfel, măcrişul este folosit şi în bucătărie.
Întrebuinţări. Crud sau sub formă de infuzie, măcrişul are acţiune diuretică, laxativă, depurativă, antiscorbutică. Reglează activitatea din tractul gastro-intestinal. Este utilizat şi în hipocalcemie, în reumatismul cronic degenerativ, în gută, precum şi în curele de primăvară pentru fortificarea organismului.
Naturiştii apreciază foarte mult măcrişul, preparând din el salate şi suc.
Măcrişul iepurelui
Denumire ştiinţifică: Oxalis acetosella. Denumiri populare: măcrişul caprei.
Prezentare. Aparţinând familiei oxalidaceelor, măcrişul caprei este o plantă perenă de mici dimensiuni (până la 15 cm înălţime). Are un rizom dezvoltat şi ramificat. Frunzele, acoperite cu perişori, sunt asemănătoare celor de trifoi şi au gust acrişor. Măcrişul caprei înfloreşte în lunile mai şi iunie. Florile sunt mici şi albe, uneori roşii, liliachii sau albastre. Această plantă creşte în pădurile din toată emisfera nordică, deci şi în ţara noastră.
Pentru aplicaţii medicinale se culeg frunzele fragede, din care se fac salate sau cataplasme cu frunze opărite
Substanţe active importante: oxalat de potasiu.
Întrebuinţări. Preparatele obţinute din măcrişul iepurelui se folosesc drept antidot în intoxicaţiile cu arseniu şi mercur. Aceste preparate sunt depurative şi uşor laxative. Măcrişul caprei este recomandat şi în bolile de ficat (potenţează activitatea ficatului), în avitaminoze, în deranjamente intestinale. Măcrişul caprei este o plantă cu un anume grad de toxicitate şi, din acest motiv, se recomandă a fi utilizată, totuşi, cu precauţie, mai ales atunci când este vorba despre cantităţi mari de preparat.
Maghiranul
Denumire ştiinţifică: Majorana hortensis.
Denumiri populare: mărgăran, maioran, mageran, mădiran.
Prezentare. Plantă de cultură, maghiranul face parte din familia labiatelor. De origine mediteraneană, măghiranul a fost aclimatizat şi în ţara noastră. Se prezintă ca o tufă de mici dimensiuni, înaltă de maximum 60 cm. Are frunzele mici, de formă ovală. Florile, foarte mici şi ele, au culoare albă sau roşie. Mirosul de maghiran este foarte plăcut.
Din punct de vedere medicinal, importantă este partea aeriană a măghiranului.
Substanţe active importante: cantităţi mari din vitaminele A şi C, ulei volatil.
Întrebuinţări. Din măghiran se face infuzie. Tratamentul cu acest ceai are efecte diuretice, carminative, sedative, antiseptice. Măghiranul reglează activitatea gastro-intestinală, diminuează colicile stomacale, sporeşte aciditatea, calmează spasmele
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC_79
intestinale, reduce stările de încordare şi stres, alungă insomniile şi stările de anxietate. Se utilizează şi pentru a mări pofta de mâncare sau în caz de afecţiuni renale.
Măghiranul are şi utilizări medicinale externe, în tratarea reumatismului şi a sciaticii.
Foiţa medicinală a măghiranului este dovedită, cu prisosinţă, în tratarea dispepsiilor (deranjamentelor) stomacale.
Mărarul
Denumire ştiinţifică: Anethum graveolens
Prezentare. Mărarul, plantă cultivată, dar întâlnită şi în flora spontană, face parte din familia umbeliferelor. Este o plantă anuală. Tulpina poate avea o înălţime de până la 1,20 metri. Este ramificată, iar florile, aflate în vârful ramurilor, sunt adunate sub formă de umbelă. Au culoare galbenă. Mărarul înfloreşte în iulie şi august. Frunzele -partea principală cu efecte medicinale - sunt mici, ramificate, ascuţite. Mirosul acestor frunze este caracteristic şi deosebit de puternic.
Din punct de vedere medicinal sunt utile nu numai frunzele, ci şi seminţele. Din frunze sau din seminţe se prepară infuzie şi apă distilată de mărar.
Substanţe active importante: esenţă, carvonă.
Întrebuinţări. Mărarul are calităţi ce revitalizează întregul organism, de la respiraţie şi funcţionarea sistemului digestiv, până la circulaţia sângelui. Efectul său în organism este asemănător cu acela al aerisirii generale făcute într-o locuinţă. Pe acest fond, mărarul determină şi o relaxare a organismului, fiind cunoscut şi ca somnifer.
Mărarul face parte din alimentaţia sănătoasă, naturistă, fiind un participant la salate şi la alte mâncăruri bazate pe crudităţi.
Mărgeluşele
Denumire ştiinţifică: Lithospermum officinale. Denumire populară: mei păsăresc.
Prezentare. Planta aceasta, cunoscută sub numele de mărgeluşe, este o erbacee perenă. Aparţine familiei boraginaceelor. Are o rădăcină puternică şi groasă. Tulpina - care poate ajunge până la maximum un metru înălţime - este ramificată şi acoperită de peri. Frunzele sunt lanceolate. Mărgeluşa înfloreşte în mai şi iunie, florile fiind alb-gălbui. Poate fi întâlnită în flora spontană, în cele mai diverse locuri, în general mai puţin umblate, prin tufărişuri, în liziere, pe marginea apelor, a drumurilor.
Pentru uz medicinal se recoltează planta întreagă şi seminţele. Se prepară infuzie, iar pentru aplicaţii contraceptive se pregăteşte un macerat.
Substanţe active importante: acid litospermic, conină.
Întrebuinţări. Preparatele din mărgeluşe acţionează împotriva febrei, a deranjamentelor stomacale, în litiaze, reumatism, gută. Au şi proprietăţi diuretice. Importanţa lor constă, însă, în faptul că inhibă activitatea hormonilor hipofizei, provocând, la femei, sterilitate temporară.
Mărul
Denumire ştiinţifică: Malus domestica.
Prezentare. Binecunoscutul măr face parte din marea familie a rozaceelor. Arborele ajunge până la 10 metri înălţime şi este cultivat intens şi într-o mare varietate de soiuri - peste 10.000. Fructul, mărul - are proprietăţi nutritive şi medicinale deosebite, fiind deosebit de agreat de europeni şi nu numai. Datorită efectelor sale, mărul a devenit simbolul sănătăţii, spunându-se, şi nu fără temei, că în casa în care se mănâncă mere zilnic, doctorul nu intră niciodată.
Mărul acţionează ca un medicament cu proprietăţi complexe, fiind - datorită enzimelor, vitaminelor şi sărurilor minerale pe care le conţine - depurativ, laxativ, antireumatismal, reglator al activităţii gastro-intestinale, mineralizant, tonic pentru muşchi şi nervi, antiseptic intern, relaxant hepatic. De obicei, mărul se consumă ca atare, precum şi în diverse mâncăruri, mai ales în produse de patiserie.
Foarte cunoscute, eficiente şi plăcute sunt curele de mere proaspete.
Din merele uscate se prepară decoct, iar din merele proaspete siropuri, sucuri. Celebru este oţetul de mere şi miere.
Substanţe active importante: vitaminele A, B, C, PP şi, desigur, vitamina C, acizi organici, zaharuri, protide, taninuri, lignine, pectină. Cea mai mare cantitate de
^^H80_DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
vitamina C se găseşte în coaja mărului. Merele au o mare valoare calorică - 128 calorii la 100 g mere.
Întrebuinţări. Sunt peste 20 de afecţiuni în tratarea cărora mărul este un adjuvant preţios. Cea mai importantă contribuţie a mărului - tonifică din punct de vedere muscular şi nervos. Mărul este utilizat cu succes în căderile organismului ca urmare a unor afecţiuni sau, pur şi simplu, în caz de oboseală fizică şi intelectuală, anemie, demineralizare. La fel de important este mărul şi în cazul în care organismul este supus la eforturi semnificative, cum ar fi sarcina, performanţa sportivă, maratonul intelectual.
Mărul este un bun bandaj pentru tractul gastro-intestinal. Utilizat şi în obezitate, mărul este eficient sub formă de cure de mere verzi.
Mărul are efecte dintre cele mai importante în afecţiunile cardiovasculare, fiind un agent de reducere a colesterolului, influenţând, de asemenea, în bine, tensiunea, evoluţia edemelor cardio-renale, a arterosclerozei. In acest sens, dr. farm. Ovidiu Bojor aminteşte de cura lui Kempner, prin care se reduce sever colesterolul din sânge, mai ales în faza de atac ce poate dura de la o lună la trei luni, fază în care se consumă doar 200 - 300 g orez fiert pe zi şi mere la discreţie. În această cură, alimentele celelalte - legumele, carnea, peştele, cartofii şi pâinea în cantitate puţină - se introduc treptat, după cel puţin o lună în care s-a consumat doar orez fiert şi mere.
Mărul este folosit şi în cosmetică, mai ales sub formă de suc, dar efectele sunt însemnate şi dacă este consumat ca atare, fiind hrănitor pentru piele şi apărând-o de agresivitatea mediului.
Mărul sălbatic sau mărul pădureţ (Malus sylvestris) este mai înalt decât mărul cultivat, fructele sale fiind mici şi astringente. Valoarea medicinală a acestor fructe este semnificativă, dar în mod obişnuit nu sunt utilizate, preferându-se folosirea mărului pădureţ doar ca portaltoi pentru mărul cultivat.
Mărul lupului
Denumire ştiinţifică: Aristolochia clematitis. Denumire populară: cucurbeţică.
Prezentare. Mărul lupului este o erbacee perenă. Nu prea înaltă (maximum 70 cm), planta numită mărul lupului are frunze aproape ovale, flori galbene şi fructe sub formă de pară. Înfloreşte la sfârşitul primăverii şi începutul verii. Creşte prin locuri părăsite, prin pârloage, pe marginea drumurilor.
Mărul lupului aparţine familiei aristolochiaceelor.
Pentru uz medicinal se foloseşte partea aeriană, mai exact spus frunzele şi vârfurile tinere. Uneori se întrebuinţează şi rădăcina, sau chiar seminţele. Se prepară infuzie, decoct, tinctură, unguent.
Mărul lupului este o plantă toxică.
Substanţe active importante: substanţe specifice cum ar fi acizii aristolochici, aristolactama, aristolochina, apoi tanin, ulei volatil, alantoină, principii amare, flavone, acid citric.
Întrebuinţări. Preparatele din mărul lupului sunt antireumatice, antigutoase, calmante, diuretice, antiinflamatoare, cicatrizante. Aceste preparate au o acţiune foarte puternică asupra organismului, acidul aristolochic provocând, potrivit prof. univ. dr. Gabriel Racz, intoxicaţie la nivelul capilarelor.
Datorită toxicităţii sale, mărul lupului se foloseşte în mod deosebit în tratamente externe, pentru vindecarea rănilor vechi, răni infectate, ulcere ale pielii. Războinicii de altădată aveau mereu grijă să poarte cu ei preparate de mărul lupului, cel mai adesea sub formă de unguent. Se pare că mărul lupului are în compoziţia sa şi un principiu antibiotic.
Folosirea preparatelor de mărul lupului în afecţiuni interne se va face cu mare atenţie, deoarece există pericolul intoxicării grave.
Potrivit unor cercetări mai noi, preparatele de mărul lupului acţionează şi asupra dezvoltării şi evoluţiei celulelor, fiind utilizate în tratamentele cu citostatice şi cu hidrocortizon. Se susţine chiar că băile cu preparate apoase din mărul lupului au efecte asupra cancerului din zona rectului.
Mărul lupului este o plantă medicinală foarte veche. Datorită multitudinii compuşilor săi, unii foarte activi, mărul lupului trezeşte interesul multor herbalişti şi specialişti în tratamente naturiste.
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
81
Măselarita
Denumire ştiinţifică: Hyoscyamus niger. Denumire populară: nebunariţă, măselar.
Prezentare. Măselariţa face parte din familia solanaceelor şi este o plantă otrăvitoare. La maturitate, măselariţa măsoară între 20 cm şi un metru înălţime. Tulpina este dreaptă şi puternică, iar frunzele sunt alterne. Florile au culoarea galbenă, fiind străbătute de nişte nervuri violete. Măselariţa înfloreşte toată vară şi chiar o bună parte din toamnă - până prin octombrie.
Din punct de vedere medicinal, valoroase sunt frunzele, ramurile tinere şi seminţele, din care se prepară infuzie, tinctură, extract hidroalcoolic, sirop, pilule. Florile conţin atropină - un alcaloid utilizat ca antispastic, dar şi în oftalmologie pentru mărirea diametrului pupilei.
Substanţe active importante: hiosciamina, uleiuri, colină, atropină.
Întrebuinţări. Preparatele de măselariţă au puternice efecte sedative, hipnotice, antinevralgice, antispasmodice. Se utilizează în stări de agitaţie - în cazul bolilor de nervi, în spasme (gastrice, esofagiene, veziculare, intestinale), în anxietate, gută, reumatism, nevralgii faciale, ulcere stomacale, tremuratul mâinilor, dureri de urechi.
Măselariţa este o plantă de mare utilitate şi pentru industria farmaceutică.
Atenţie, tratamentele cu extracte de măselariţă se fac numai sub îndrumarea specialistului, măselariţa fiind foarte toxică.
Măslinul
Denumire ştiinţifică: Olea europea.
Prezentare. Măslinul este un arbore puternic şi longeviv. Poate trăi peste 1.000 de ani. Plantaţii de acum 500 de ani sunt pe rod, astăzi, în tot bazinul mediteranean. Măslinul aparţine familiei oleaceelor. Patria măslinului este, potrivit unor cercetători, Asia Mică (Turcia de azi). Măslinul poate atinge 20 de metri înălţime, având un trunchi gros, puternic, maroniu-alburiu. Frunzele sunt lanceolate, fiind de un verde lucios pe faţă şi verde argintiu pe partea inferioară. Măslinul nu-şi pierde frunzele la venirea sezonului rece. Florile lui sunt mici şi albe. Măslina cea neagră, aşa cum o ştim noi, are această culoare şi consistenţă după o perioadă de maturare în saramură, în perioada de vegetaţie având o culoare apropiată de cea a frunzelor.
Pentru nevoi medicinale se recoltează frunzele şi scoarţa de măslin, dar valoare medicinală incontestabilă are măslina. Din frunze şi scoarţă se prepară o tinctură şi mai multe extracte. Cel mai important extract este însă uleiul, obţinut din măsline.
Substanţe active importante. Frunzele conţin: săruri minerale, tanin, acizi organici, acizi graşi, alcooli, ulei esenţial, saponine. Măslinele au în conţinutul lor protide, săruri minerale, vitaminele A, B1, B2, C şi E, celuloză şi, mai ales, ulei. Măslinele au o valoare calorică mare - 224 kcal la 100 g măsline şi 900 kcal la 100 g ulei.
Întrebuinţări. Frunzele măslinului produc dilatarea reţelei circulatorii periferice, provoacă diureză, reduc febra, reglează activitatea ficatului, au efecte pozitive în reducerea glicemiei şi a colesterolului, în curele de slăbire. Preparatele din frunze sunt indicate şi în hipertensiune, arterioscleroză, litiază urinară, angină pectorală, diabet, abcese cutanate. Indicaţii şi efecte asemănătoare au şi măslinele.
Uleiul de măsline este indicat în bolile ficatului, inclusiv pentru eliminarea calculilor biliari. Se foloseşte şi ca pansament gastric şi intestinal, fiind şi uşor laxativ. Este celebră practica prin care, în fiecare dimineaţă, se bea câte o lingură de ulei de măsline. Uleiul de măsline este folosit şi pentru tratarea arsurilor, amestecat cu albuş de ou. Se utilizează cu bune rezultate şi în combaterea ulcerelor gastroduodenale, a blocajelor bilei, a intoxicaţiilor cu diverse otrăvuri, în paradontoze, în calmarea durerilor.
Dincolo de toate aceste utilizări, uleiul de măsline - la fel ca şi măslina din care provine - este deosebit de nutritiv şi de gustos.
Mătăciunea
Denumire ştiinţifică: Dracocephalum moldavica. Denumire populară: mătăcină.
Prezentare. Mătăciunea este o erbacee aromatică, originară din Siberia. Are frunze lanceolate, florile fiind albastre sau albe. Aceste flori sunt bogate în nectar şi, de aceea, mătăciunea este o foarte bună plantă meliferă. Aparţine familiei labiatelor.
În mod obişnuit, mătăciunea este cultivată ca plantă ornamentală.
^^H82_DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
Pentru nevoi medicinale se recoltează părţile aeriene ale plantei, mai ales vârfurile tinere, înflorite. Preparatul principal este infuzia. Din frunze se prepară apa de melisă.
Substanţe active importante: ulei volatil, mucilagii, tanin, substanţe amare, acid cafeic.
Întrebuinţări. Preparatele de mătăciune acţionează, în principal, pentru reglarea activităţii în tractul gastro-intestinal, potolind durerile abdominale. Contribuie, de asemenea, la buna funcţionare a bilei şi echilibrează activitatea ficatului. Cu preparatele de mătăciune s-au obţinut rezultate pozitive şi în tratarea spasmelor muşchilor netezi şi chiar ale organelor interne. Preparatele de mătăciune se manifestă şi ca agent antiseptic.
Mătrăgu n a
Denumire ştiinţifică: Atropa belladona.
Denumiri populare: cireaşa lupului, doamna codrului, doamnă mare, beladonă.
Prezentare. Mătrăguna este o erbacee puternică, înaltă de 1,5 metri, perenă. Aparţine familiei solanaceelor. Rădăcinile sunt ramificate şi bine ancorate în sol. Partea aeriană a mătrăgunei este o tufă impresionantă. Mătrăguna înfloreşte în lunile iulie şi august. Florile sunt brune, violete, roşcate, iar în interior sunt gălbui. Fructele sunt modeste, nişte bobiţe sferice, negre. Mătrăguna creşte în flora spontană de pe tot cuprinsul ţării - la marginea pădurilor, în luminişuri, în tufărişuri, în zone cu arbuşti.
Mătrăguna poate fi întâlnită şi sub formă cultivată, preparatele şi extractele din această plantă fiind întrebuinţate nu numai în terapii tradiţionale sau în medicină, ci şi în industria farmaceutică.
Substanţe active importante: atropină, scopolamină, beladonină - care sunt nişte alcaloizi. De fapt, în totalitatea ei, această plantă conţine, în cantitate mare, alcaloizi, care sunt puternic toxici, foarte otrăvitori.
Întrebuinţări. Mătrăguna este o plantă medicinală importantă, având acţiune antispastică, antiasmatică, vasodilatantă. Se foloseşte în tratamente privind buna funcţionare a căilor biliare şi urinare, astmul bronşic, ulcerul gastric şi duodenal, boala lui Parkinson. Este utilizată şi în tratarea bolilor cardio-vasculare, precum şi în oftalmologie. Toate extractele din această plantă acţionează în mod radical asupra sistemului nervos.
Utilizarea mătrăgunei, a extractelor sau a oricărui preparat pe bază de mătrăgună poate fi mortală fără îndrumarea medicului. De aceea, mătrăguna nu se va utiliza decât aşa cum se prescrie şi se administrează orice medicament periculos, adică în condiţii de maximă securitate.
Meiul
Denumire ştiinţifică: Millium effusum; Letaria italica; Panicum miliaceum.
Prezentare. Aparţinând familiei gramineelor meiul este o plantă erbacee cultivată. Mult timp, meiul a făcut parte din hrana oamenilor, astăzi fiind cultivat mai mult pentru furaj. Ajunge până la 1,5 metri înălţime. Are frunze liniare, late, aspre pe partea inferioară. Boabele au formă rotundă, rareori ovală şi sunt mici.
Boabele de mei au şi valoare medicinală.
Substanţe active importante: cantităţi semnificative de fosfor şi magneziu, vitamjna A, acid salicilic, lipide, protide, aminoacizi.
Întrebuinţări. Datorită valorii sale nutritive, meiul este recomandat astenicilor şi celor aflaţi în convalescenţă. Este un bun agent de susţinere şi refacere în caz de oboseală intelectuală. Alimentele pe bază de mei sunt recomandate şi femeilor gravide, precum şi celor suferinzi de inimă.
Merisorul
y
Denumire ştiinţifică: Vacciniurn vitis-idaea. Denumiri populare: afin roşu, smârdar.
Prezentare. Merişorul este un arbust de mici dimensiuni (până ia 30 cm înălţime). Frunzele lui nu depind de schimbarea anotimpurilor, fiind verzi în permanenţă. Merişorul înfloreşte în mai şi iunie. Florile sale au culoare albă, uneori roz-roşietică. Fructele, sub formă de bacă de culoare roşie, sunt comestibile. Merişorul creşte în zona montană şi este melifer. Face parte din familia rozaceelor.
Pentru nevoi medicinale se folosesc frunzele, din care se fac mai multe preparate,
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC_83
cel mai important fiind infuzia.
Substanţe active importante: hidrochinonă, flavone, vitamina C, săruri minerale, acid citric, malic şi benzoic, tanin.
Întrebuinţări. Ceaiul de merişor este recunoscut pentru acţiunea sa diuretică. Totodată, se manifestă şi ca un bun dezinfectant, mai ales al rinichiului şi al căilor urinare. Are şi acţiune antiinflamatoare şi antidiareică. În afecţiunile renale, ceaiul de merişor este important deoarece poate sfărâma (dizolva) calculii renali. Cu ceaiul de merişor se poate interveni şi în alte afecţiuni, cum ar fi guta şi reumatismul.
Merişorul este unul dintre „doctorii"' rinichilor şi ai căilor' urinare.
Mesteacănul
Denumirea ştiinţifică: Betula verrucosa. Denumiri populare: măstacăn, mastacin.
Prezentare. Mesteacănul este un arbore înalt (poate atinge şi 30 de metri), cu valoare forestieră, ornamentală şi medicinală. Familia de care aparţine - betulacee. Coaja sa este albă, netedă şi se poate desprinde sub formă de fâşii circulare. Frunzele, lucioase şi subţiri, sunt romboidale sau triunghiulare. Florile de mesteacăn au formă de amenţi (mâţişori asemănători cu cei de nuc). Mesteacănul înfloreşte în lunile aprilie şi mai.
În România, acest arbore creşte pe o arie cuprinzătoare, pornind de la câmpie şi ajungând până în zona subalpină. În Rusia, Belarus şi Finlanda, mesteacănul formează păduri uriaşe.
Importanţă medicinală au, în cazul mesteacănului, mugurii, seva, coaja şi, mai ales, frunzele tinere. Se prepară infuzie, decoct, tinctură, extract fluid, sirop diuretic, vin tonic şi febrifug, loţiuni şi comprese. De asemenea, utilă în aplicaţii medicinale este seva de mesteacăn, care se recoltează primăvara.
Substanţe active importante: saponine, esenţe parfumate, taninuri, vitamina C, substanţe antibiotice şi săruri minerale (cele mai bogate în aceste substanţe sunt frunzele). Compuşii specifici sunt betulina, betulalbina, acidul betulalbinic.
Întrebuinţări. Aria de utilizări medicinale a mesteacănului este foarte largă. Una dintre cele mai eficiente utilizări ale infuziei de frunze de mesteacăn este în tratarea hipercolesterolemiei, adică un astfel de preparat elimină colesterolul. De asemenea, infuzia de frunze de mesteacăn se foloseşte în tratarea reumatismului articular, a edemelor cardiace sau renale, a n efritei cronice şi a gutei. De remarcat şi acţiunea benefică a infuziei de mesteacăn în bolile de inimă, în tratarea hipertensiunii arteriale. Totodată, cunoscătorii susţin că tratamentul cu mesteacăn (în acest caz e vorba despre coaja de mesteacăn, folosită ca decoct) ajută ca depurativ, ducând la înnoirea organismului, curăţind mai ales sistemul circulator şi chiar sângele.
Seva de mesteacăn este indicată în tratamentul artrozelor, în eliminarea pietrelor de la rinichi, a acidului uric şi ureei, fiind un diuretic puternic.
Mugurii de mesteacăn - care se culeg în februarie - sunt recomandaţi, sub formă de decoct, în dizolvarea calculilor renali. Decoctul de muguri se foloseşte şi în tratamentul reumatismului şi al gutei. Gudronul, obţinut prin distilarea scoarţei de mesteacăn şi a lemnului de mesteacăn, este un remediu în bolile de piele.
Mesteacănul intră şi în compoziţia unor ceaiuri medicinale complexe.
Ceva mai nou, cu infuzia de frunze de mesteacăn se intervine şi în rezolvarea uneia dintre problemele oamenilor din timpurile moderne - tratamentul şi îngrijirea părului. De altfel, preparatele de mesteacăn sunt folosite şi în aplicaţii cosmetice, precum şi în industria cosmetică.
Mielăreaua
Denumire ştiinţifică: Vitex agnus-castus.
Denumiri populare: scai de tufă mare, lemnul lui Avram.
Prezentare. Mielăreaua este un arbust originar din Asia, în România fiind cultivat doar ca plantă decorativă. Poate ajunge până la înălţimea de patru metri. Are frunze digitate, foliolele fiind lanceolate, şi flori mici, violete, cu miros plăcut.
Pentru nevoi terapeutice se recoltează fructele, din care se prepară infuzie, mixtură şi un extract. Preparatele de mielărea cu virtuţi deosebite pot fi obţinute, însă, numai de către specialişti.
Substanţe active importante: doi compuşi specifici - vitexina şi vitexinina, ulei esenţial.
^^H84_DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
Întrebuinţări. Mielăreaua are efecte medicinale surprinzătoare. Potrivit specialiştilor, fructele de mielărea au efecte afrodiziace pentru femei şi anafrodiziace pentru bărbaţi. Din acest motiv, mielăreaua a fost utilizată multă vreme ca mirodenie în mănăstiri, pentru liniştirea călugărilor.
În general, mielăreaua a fost şi este utilizată de femei, preparatele din această plantă contribuind la buna condiţie fizică şi psihică a femeii (nu neapărat din punct de vedere sexual, şi nu neapărat cu scop de sporire a apetitului sexual). De exemplu, mielăreaua se foloseşte, cu succes, în cazul în care apar stări proaste şi suferinţe înaintea menstruaţiei sau în timpul menopauzei. Mielăreaua are capacitatea de a regla nivelul hormonilor feminini din sânge, normalizând şi stimulând şi activitatea glandei pituitare. Altfel, dereglarea hormonală poate duce la un şir întreg de disfuncţii, afecţiuni, simptoame, inclusiv în plan psihic. Mielăreaua reglează ciclurile menstruale, reface echilibrele hormonale, practic aduce la normal tabloul femeii aflate în suferinţă, redându-i, aşa cum precizează Catherine Duchamel în lucrarea sa „Cartea intimă' a femeii", bucuria de a trăi.
Mierea ursului
Denumire ştiinţifică: Pulmonaria officinalis. Denumire populară: cuscrişor, plămânărică.
Prezentare. Mierea ursului este o erbacee perenă, din familia boranginaceelor. Tulpina este dreaptă şi suculentă. Frunzele au diferite dimensiuni şi au pe ele perişori şi picăţele albe. Din acest motiv, plantei de mierea ursului i se mai spune şi plămânărică. Florile sunt roşii, iar în ultima fază de dezvoltare, după polenizare, devin albastre. Planta creşte în flora spontană - la marginea pădurilor, pe fâneţe şi pajişti, în luminişuri, pe marginea drumurilor.
Pentru uz medicinal se recoltează partea aeriană a plantei. Aceasta se culege în momentul când planta este înflorită în totalitate sau aproape în totalitate. Cele mai active din punct de vedere medicinal sunt frunzele şi, de aceea, în mod obişnuit se renunţă la celelalte părţi ale plantei şi se păstrează doar frunzele.
Substanţe active importante: acid salicic, calciu, potasiu, magneziu, saponine, alantoină, vitamina C.
Întrebuinţări. Pentru aplicaţii cu mierea ursului se foloseşte infuzia.
Acest preparat are efect depurativ, fiind folosit cu succes în tratamentele de detoxificare. Este, de asemenea, analgetic, antidiareic, cicatrizant. Acţionează şi asupra căilor respiratorii, fiind utilizat în tratarea astmului, a bronşitelor, laringitelor şi chiar a unor boli de plămâni.
Uneori, este recomandată folosirea plantei sub formă de decoct. Acesta este indicat şi în anemii, fiind revigorant şi remineralizant, cât şi în afecţiuni renale, ulcer gastric şi duodenal, reumatism.
Migdalul
Denumire ştiinţifică: Prunus amygdalus; Amygdalus communis.
Prezentare. Migdalul este un arbore mediteranean, dar poate fi întâlnit şi la noi, în culturi din Dobrogea, Banat, Oltenia. Aparţine familiei rozaceelor. Nu prea înalt -maximum opt metri - migdalul are frunze lanceolate şi flori roz sau albe. Fructul este o drupă, în care se găseşte sâmburele de migdal. Aceşti sâmburi sunt utilizaţi în cofetărie şi patiserie, în cosmetică şi în farmacie.
Pentru terapii medicinale se folosesc nu numai sâmburii de migdal, ci şi frunzele, florile, cojile, din care se prepară infuzie şi decoct.
Substanţe active importante aflate în seminţele de migdal: protide, acid oleic, fermenţi, hidraţi de carbon, acizi organici, săruri minerale, vitamine (mai ales A şi B), emulşină, amigdalină.
Întrebuinţări. Preparatele din frunze, flori sau coji de migdal se folosesc în insuficienţe hepatice şi în caz de tuse, chiar tuse convulsivă. Aceste preparate, precum şi cele obţinute din sâmburii de migdal, au proprietăţi diuretice, emoliente, calmante, vermifuge, febrifuge.
Cea mai semnificativă valoare terapeutică o au migdalele amare, care nu pot fi consumate de oameni. Bune pentru consum uman sunt, însă, migdalele dulci. Migdalele şi seminţele lor sunt atât de folositoare pentru om, încât vechii evrei considerau acest arbore, cu tot cu fructele sale, ca pe un dar al lui Dumnezeu. Fructe foarte nutritive, migdalele calmează deranjamentele stomacale şi readuc digestia la parametri normali.
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC_85
Sâmburii de migdal acţionează şi împotriva arsurilor gastrice, fiind folosiţi cu bune
rezultate şi în bolile de piept, în inflamaţii interne, în migrene, în agitaţie nervoasă şi
musculară sau ca adjuvant în tuberculoză şi în diabet. Potrivit unor cercetări de ultimă
oră, sâmburii de migdale ar avea şi efecte anticancerigene.
Foarte hrănitoare, migdala este tonică, revitalizantă, remineralizantă.
Mirtul
Denumire ştiinţifică: Myrtus communis.
Prezentare. Mirtul este o plantă aromatică, întâlnită adesea ca plantă ornamentală. Se prezintă sub forma unui arbust a cărui înălţime maximă este de cinci metri. Îşi are originile în zona mediteraneană şi face parte din familia mirtaceelor. Mirtul are frunze alungite, groase, cărnoase, frumos mirositoare. Florile sunt mici şi au culoare albă. Fructul de mirt este o nucă.
Valoroase din punct de vedere medicinal sunt frunzele mirtului. Unii herbalişti consideră însă că, pentru terapii medicinale, se pot utiliza toate părţile acestei plante. Se prepară - infuzie, tinctură, extracte, soluţii pe bază de alcool, soluţii uleioase, loţiuni şi comprese.
Substanţe active importante: mirtol, cineol, tanin, eucaliptol, acid cafeic, saponozide.
Întrebuinţări. Mirtul este din ce în ce mai des întâlnit în preparatele cosmetice şi în cele de întreţinere a gurii. Pastele de dinţi cu ierburi şi plante medicinale şi aromatice, printre care şi mirtul, au devenit deja obişnuinţă.
Remarcabile sunt calităţile tonice şi balsamice ale mirtului. Mirtul are, de asemenea, proprietăţi antiseptice, astringente, hemostatice, fiind folosit cu bune rezultate în afecţiuni ale căilor respiratorii, dar şi în hemoragii interne, hemoroizi, parazitoze intestinale, afecţiuni dermatologice. Importanţă în terapii are şi uleiul de mirt, utilizat, prin tradiţie, în bolile căilor respiratorii, ale căilor urinare şi renale, şi chiar în unele afecţiuni cardiovasculare.
Mojdreanul
Denumire ştiinţifică: Fraxinus ornus.
Denumiri populare: frasin de munte, frasin negru.
Prezentare. Mojdreanul este un arbore din familia oleaceelor, având dimensiuni relativ reduse - poate ajunge la 10 metri înălţime. Frunzele mojdreanului sunt compuse, iar florile, albe şi mirositoare, formează nişte panicule. Mojdreanul înfloreşte în lunile aprilie şi mai. Creşte în sudul României, fiind o specie caracteristică pentru sudul Europei.
Surprinzător, pentru terapii medicinale nu se recoltează nici frunzele, nici florile, şi nici coaja. Valoare medicinală are sucul, care se obţine conform aceluiaşi procedeu prin care se recoltează latexul din arborii de cauciuc - se crestează scoarţa copacilor tineri. Sucul astfel obţinut are valoare de medicament. Pentru a fi conservat, se usucă în condiţii naturale, fiind cunoscut sub numele de mannă.
Substanţe active importante: manită, polizaharide, rezină, răşină, cumarină.
Întrebuinţări. Sucul de mojdrean este folosit pentru combaterea constipaţiilor, chiar şi la copii, dovedindu-se un purgativ uşor de administrat şi de suportat. Unii specialişti sunt de părere că şi scoarţa acestui copac ar avea valori medicinale datorită fraxinei, o glicozidă cu proprietăţi diuretice ce stimulează eliminarea acidului uric. Se atribuie calităţi medicinale şi frunzelor de mojdrean, utilizate în gută, reumatism, dar şi ca laxativ.
Morcovul de grădină
Denumire ştiinţifică: Daucus carota sativa.
Prezentare. Morcovul de grădină este o plantă legumicolă foarte cunoscută, prezentă zilnic în viaţa fiecăruia dintre noi. Face parte din familia umbeliferelor, fiind cultivat de foarte multă vreme, încă din Antichitate. La începuturi, morcovul a fost utilizat ca plantă medicinală, aşa cum şi roşia a fost folosită, după întâlnirea sa cu europenii, ca plantă ornamentală.
Morcovul de grădină este o plantă bienală, cu o rădăcină foarte puternică. Frunzele sunt penat-sectate, iar florile, de culoare albă, sunt grupate.
Pentru uz medicinal se folosesc seminţele, frunzele uscate şi rădăcina. Din
^^H86_DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
rădăcină se extrage suc, frunzele se mărunţesc sau chiar se macină, iar din seminţe se prepară infuzie sau decoct.
Substanţe active importante: vitamina A şi provitamina A (în cantitate foarte mare, aici cunoscută sub numele de caroten), vitamina C, vitamine din grupul B, săruri minerale, hidraţi de carbon, pectine, levuloză, dextroză.
Întrebuinţări. Morcovul poate contribui, în mod semnificativ, la apărarea organismului în' faţa agenţilor externi. Are cinci calităţi care-l fac de-a dreptul preţios: cicatrizant gastric, antianemic, diuretic, depurativ şi laxativ. Dar aceste proprietăţi nu sunt nicidecum singurele, preparatele din morcov fiind şi bactericide, vermifuge, stimulatoare hepatice şi renale, analgezice, hemostatice. Este cunoscută importanţa morcovului pentru întărirea vederii, pentru mărirea acuităţii vizuale şi, în general, pentru însănătoşirea ochiului. Bronşitele cronice şi astmul pot fi combătute şi prin consumul susţinut de morcov. Au fost puse în evidenţă şi capacităţile de vasodilatator ale morcovului, precum şi efectele pozitive în diabet.
Morcovul este şi un detoxifiant activ, prevenind chiar şi îmbătrânirea prematură, cât şi formarea ridurilor. Influenţe cu adevărat majore are morcovul asupra aparatului digestiv, combătând gastritele, ulcerele, hemoragiile gastro-intestinale. De mult timp este cunoscută şi capacitatea morcovului de a limita efectele icterului.
Cât despre utilizările sale externe, morcovul acţionează pentru vindecarea rănilor, a ulceraţiilor, eczemelor, arsurilor, degerăturilor, a petelor de pe piele. Cu preparatele pe bază de morcov s-au obţinut rezultate bune şi în tratarea cancerului de sân.
Morcovul ajută şi la dezvoltarea globulelor roşii, a hemoglobinei. Are, totodată, efecte vitaminizate şi remineralizante, fortificând organismul în lupta cu infecţiile. Mai rar folosite, seminţele de morcov conţin ulei volatil, având efecte de reechilibrare a sistemului digestiv.
Principalul produs obţinut din morcovul de grădină este sucul de morcov, uşor de preparat, lesne şi plăcut de consumat. Pentru terapii cu morcov, morcovul ras poate fi tot atât de bun şi de eficient ca şi sucul.
Morcovul sălbatic
Denumirea ştiinţifică: Daucus carota.
Denumiri populare: morcovul câmpului, ruşinea fetei.
Prezentare. Morcovul sălbatic este o plantă cu dezvoltare anuală, remarcându-se prin rădăcina sa pivotantă, suculentă, de culoare galbenă. Uneori, această specie de morcov are o dezvoltare perenă. Tulpina - cu o înălţime de până la 80 cm - este rezistentă, ramificată şi acoperită de perişori. Ramificaţiile apar în partea superioară a tulpinii. Frunzele au un contur triunghiular sau ovoid. Morcovul sălbatic înfloreşte din iunie şi până în septembrie. Inflorescenţa este sub formă de umbelă. Acest morcov creşte în toate zonele ţării noastre. Face parte din familia umbeliferelor.
Pentru uz medicinal se recoltează rădăcina şi seminţele, uneori florile şi frunzele.
Substanţe active importante: vitaminele A, B şi C, uleiuri volatile, pectine, bactericide.
Întrebuinţări. Morcovul sălbatic sub formă crudă, suc sau infuzie este utilizat în afecţiuni precum reumatismul, litiaza renală, artrita. Sub formă de cataplasme se foloseşte în vindecarea arsurilor şi în combaterea unor boli de piele. Are acţiune şi în reducerea glicemiei.
Pectinele din morcov sălbatic contribuie la reglarea digestiei, iar uleiurile volatile combat viermii intestinali.
Infuzia de seminţe de morcov sălbatic este utilă în tratarea afecţiunilor căilor urinare şi, de asemenea, se manifestă ca un factor de stimulare a digestiei.
Decoctul din rădăcina acestui morcov este recomandat în tratamentul infecţiilor intestinale, în hepatite, în icter.
Morcovul sălbatic este un important revitalizant în caz de oboseală, de convalescenţă, de subalimentaţie, mai ales dacă este consumat crud. De altfel, morcovul, de orice fel, este un aliment de referinţă în alimentaţia naturistă.
Mosmonul
y
Denumire ştiinţifică: Mespilus germanica. Denumire populară: moşmoană.
Prezentare. Moşmonul este un arbust originar din Persia, ajuns în Europa în mod
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC_87
treptat, dinspre zona mediteraneană. Aparţine familiei rozaceelor. Înălţimea maximă pe care o poate atinge moşmonul este de cinci metri. Frunzele acestui arbust sunt mari şi au formă eliptică. Florile au o frumoasă culoare albă. Importante la acest arbore (sau arbust) sunt fructele, de culoare brun-roşcată, de formă aproape sferică. Aceste fructe sunt comestibile. Moşmonul creşte în flora spontană, prin rarişti şi luminişuri de pădure. Datorită fructelor sale, dar şi valorii medicinale, moşmonul se şi cultivă.
Pentru uz medicinal se recoltează fructele, frunzele şi seminţele. Se spune că ar avea valoare medicinală şi rădăcinile. Fructele se consumă ca atare, dar pentru terapii se prepară şi macerate, pulberi, infuzii.
Substanţe active importante: vitaminele B şi C, tanin, acizi, celuloză, săruri minerale, proteine, zaharuri - mai ales în fructe şi în frunze.
Întrebuinţări. Preparatele de moşmon au acţiune astringentă pronunţată, fiind în acelaşi timp diuretice şi revitalizante. Din acest motiv, cu preparatele de moşmon se pot trata chiar şi diareile şi enteritele rebele, deranjamentele stomacale şi intestinale majore, refăcându-se, în acelaşi timp, mucoasa intestinală. În mod curent, preparatele de moşmon sunt folosite în facilitarea digestiei, în boli articulare (reumatisme), în afecţiuni ale rinichilor (litiaze).
Murul
Denumire ştiinţifică: Rubus fructicosus.
Denumiri populare: rug de mure, mur sălbatic, mure.
Prezentare. Murul aparţine familiei rozaceelor. Este un arbust cu tulpină lungă, subţire şi spinoasă, agăţătoare, dar de cele mai multe ori târâtoare. Se întâlneşte în flora spontană, dar se şi cultivă pentru fructele sale comestibile, de culoare neagră. Frunzele sunt palmat-compuse. Murul înfloreşte toată vara. Florile sunt albe sau roz.
Pentru uz medicinal se culeg frunzele, din care se face infuzie. Proprietăţi medicinale însemnate au şi fructele (murele), dar şi mugurii. Se prepară decoct şi extract fluid. Uneori se prepară şi infuzie.
Substanţe active importante: vitamina C, pectine, tanin, salicilat de metil, acizi (malic, succinic, oxalic), ulei volatil.
Întrebuinţări. Preparatele de mur şi murele au efecte astringente remarcabile. Pe lângă aceste efecte, de remarcat sunt şi cele antidiareice şi bactericide. Murul şi murele au efecte în deranjamentele gastro-intestinale (diaree, colită, gastro-enterită), în gingivite, leucoree, afecţiuni pulmonare.
Din mure se fac şi siropuri, care sunt nu numai hrănitoare, ci şi utile în tratarea bolilor de piept. Aceste boli de piept se combat şi cu infuzia din frunze de mur, făcându-se gargară.
Muşchiul de munte
y
Denumire ştiinţifică: Cetraria islandica.
Denumiri populare: muşchiul de piatră, muşchi creţ.
Prezentare. Muşchiul de munte este un lichen al cărui tal seamănă cu o tufă de mici dimensiuni. Lobii sunt mari şi au cili. Faţa superioară a talului este lucioasă şi are culori diferite, legate de perioada din an în care se află, precum şi de locul în care se dezvoltă planta. Astfel, muşchiul poate fi brun, verde-brun, cenuşiu-brun, verde-cenuşiu sau chiar brun spre negru. Faţa inferioară este mai deschisă la culoare, uneori cu pete albicioase. În zona de prindere, muşchiul are o culoare roşietică. Acest muşchi creşte în zonele subalpine şi alpine, pe stânci.
Preparat medicinal: se recoltează toată planta şi se mărunţeşte.
Substanţe active importante: lichenina, acid cetraric, zaharuri.
Întrebuinţări. Infuzia de muşchi de munte este indicată în afecţiuni ale pancreasului, în boli de piept, în anorexie (lipsă de poftă de mâncare). Preparatul din acest muşchi are proprietăţi tonice, analeptice (acţionează asupra centrilor nervoşi respiratorii şi circulatori), emoliente şi calmante (pentru aparatul respirator şi cel digestiv), antibiotice.
Muşchiul de munte este considerat un aliment, fiind utilizat în zonele nordice ale planetei ca hrană pentru oameni şi animale. Din acest muşchi se obţine chiar şi zahăr, substanţa specifică - lichenina - fiind un polizaharid.
88
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
Muşeţelul
y y
Denumire ştiinţifică: Matricaria chamommilla. Denumiri populare: romaniţă, morună.
Prezentare. Muşeţelul aparţine familiei compozitelor. Creşte, în mod obişnuit, în flora spontană de pe tot cuprinsul României. Totuşi, dată fiind importanţa sa pentru industria alimentară şi farmaceutică, muşeţelul a devenit plantă de cultură. Poate creşte până la înălţimea de 40 cm, dar sub formă cultivată ajunge şi până la 80 cm. Muşeţelul este o plantă anuală, cu o tulpină ramificată şi flori galben-aurii, cu petale albe. Muşeţelul înfloreşte pe toată durata verii. Fructul este o achenă.
Pentru terapii medicinale se recoltează florile, care se usucă. Din flori uscate se face renumita infuzie de muşeţel, care este atât de eficientă încât există părerea potrivit căreia acestei plante ar trebui să i se spună nu muşeţel, ci „Bună ziua, doctore!"
Substanţe active importante: ulei volatil, azulenă, camazulenă, matricină, acizi (printre care şi acidul clorogenic), rezine şi multe alte substanţe cu efecte dintre cele mai benefice asupra organismului omenesc.
Întrebuinţări. Ca plantă medicinală, muşeţelul are şase calităţi principale. Este antispastic, antiseptic, bacteriostatic, antiinflamator, dezinfectant şi anestezic. Totodată, preparatele pe bază de muşeţel au şi calităţi de tonic capilar, fiind, de asemenea, emoliente, carminative, cicatrizante, sudorifice.
Infuzia de muşeţel este utilizată în multe afecţiuni, dar cu precădere în gastrite, enterocolite, colite, deci în afecţiuni ale stomacului sau intestinelor, precum şi ale ficatului, rinichiului şi bilei. În mod curent, infuzia de muşeţel dă rezultate bune în tratamentul diareei, colicilor, balonărilor, bolilor de ficat, de rinichi, astmului bronşic la copii, stărilor gripale, răcelilor, dismenoreei, conjunctivitei, abceselor dentare, stomatitelor, laringitelor, amigdalitelor, dermatozelor inflamatorii, inflamaţiilor hemoroidale, inflamaţiilor vaginale, pruritului vulvar.
Muşeţelul se foloseşte mai ales sub formă de infuzie, pentru uz intern, dar se foloseşte şi extern (aplicaţii locale) în stomatite, afte, ulceraţii, eczeme, hemoroizi, răni vechi, arsuri. Tot pentru uz extern se mai folosesc tinctura şi uleiul de muşeţel.
În combinaţie cu menta, muşeţelul rezolvă în mod decisiv crampele stomacale.
Foarte numeroase sunt aplicaţiile muşeţelului în tratamente cosmetice, cele mai la îndemână dintre acestea fiind băile în infuzie de muşeţel.
Muşeţelul roman
y y
Denumire ştiinţifică: Anthemis nobilis; Chamaemelum nobile.
Denumiri populare: romaniţoi, romaniţă mare, romaniţă nobilă.
Prezentare. Muşeţelul roman este o erbacee originară din zona mediteraneană. Datorită calităţilor sale medicinale a devenit plantă de cultură. Face parte din familia compozitelor. Muşeţelul roman creşte sub formă de tufe, ajungând până la 50 cm înălţime. Florile sale sunt mult mai mari decât cele ale muşeţelului obişnuit, capitulele având până la trei centimetri în diametru. Aceste flori, asemănătoare cu acelea ale muşeţelului comun, apar în lunile iunie şi iulie. Întreaga plantă prezintă un miros plăcut, specific.
Pentru terapii medicinale se recoltează inflorescenţele şi seminţele. Se prepară infuzie, decoct, extracte, cataplasme.
Substanţe active importante: ulei esenţial, azulene, substanţe amare, colină, flavone, cumarină. Uleiul esenţial are o mare importanţă - nu numai medicinală, farmaceutică, ci şi în cosmetică.
Întrebuinţări. Preparatele de muşeţel roman au proprietăţi antiinfecţioase, antispastice, sedative, analgezice, antiparazitare, antimicrobiene. Sunt utilizate în tratamente gastrice şi intestinale (spasme, enterite, enterocolite), în gripă, afecţiuni cutanate, stres şi urmările acestuia în plan nervos şi vegetativ. Muşeţelul roman are efecte şi în combaterea viermilor intestinali, a varicelor şi hemoroizilor, în gingivite şi alte afecţiuni buco-dentare, în amigdalite. Muşeţelul se remarcă şi prin faptul că detoxifică ficatul şi stimulează activitatea acestuia, Nu trebuie uitate băile cu muşeţel, care asigură sănătate şi curăţenie pielii, regenerând-o şi tonifiind-o.
Deşi este realmente valoros, acestui muşeţel i se acordă o importanţă redusă în practicile naturiste de la noi, fiind numit, uneori, muşeţel prost.
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
89
Muştarul alb
y
Denumire ştiinţifică: Sinapis alba.
Denumiri populare: muştar de grădină, rapiţă albă, rapiţă de grădină.
Prezentare. Muştarul alb este o erbacee anuală ce aparţine de familia cruciferelor. Se întâlneşte în culturi, unde poate ajunge la înălţimea de un metru. Muştarul alb are tulpinile ramificate, florile sale fiind galbene. Seminţele sunt alb-gălbui şi au întrebuinţări în industria alimentară (condiment). Seminţele de muştar alb sunt folosite, cu succes, şi în aplicaţii medicinale, muştarul fiind un remediu din medicina tradiţională.
Substanţe active importante. Muştarul alb conţine, printre altele, câteva substanţe specifice: sinalbina, mirozina, mirozinatul de potasiu.
Întrebuinţări. Muştarul alb este un laxativ bine cunoscut, utilizat de către cei care suferă de constipaţie şi de tulburări digestive. Are şi calităţi calmante, cicatrizante, antimicrobiene. Reglează activitatea stomacală şi intestinală şi potoleşte arsurile din tractul gastro-intestinal. Acţionează, de asemenea, în afecţiuni ale pancreasului şi face poftă de mâncare.
În legătură cu principala utilizare medicinală - combaterea constipaţiei - reţeta e simplă: seara, înainte de culcare, se înghit seminţe întregi, pe o durată de 7 - 8 zile. Se începe cu o linguriţă de seminţe şi, în funcţie de necesităţi, se ajunge până la o lingură pe seară. Pentru a putea fi înghiţite, seminţele de muştar se iau cu puţină apă sau cu puţin lapte. Apoi, aplicaţia este întreruptă printr-o pauză de o săptămână, cel mult două, după care, numai în caz de nevoie, cura se reia.
Muştarul negru
Denumire ştiinţifică: Brassica nigra.
Denumiri populare: hardal, muştar de câmp, muştar sălbatic.
Prezentare. Muştarul negru este o plantă anuală, din familia cruciferelor. Se cultivă. Tulpina muştarului negru este cilindrică şi are perişori. Înălţimea la maturitate a acestei plante este de maxim 1,5 metri. Florile sunt galbene, iar seminţele, rotunde, sunt brun-roşietice sau cafenii.
Pentru uz medicinal se recoltează seminţele şi păstăile.
Substanţe active importante: sinigrină, mirozină, ulei gras (seminţele de muştar negru conţin arca 30% ulei gras), mirozinat de potasiu. Mirozinatul de potasiu este compasul care dă muştarului calitatea de a fi revulsiv.
Întrebuinţări. În aplicaţii medicinale, seminţele de muştar negru se folosesc sub formă de făină. Preparatul sub care se utilizează este cataplasma. Muştarul negru are o calitate rară - este revulsiv. Aplicată pe piele, făina de muştar potenţează activitatea dintr-un organ intern sau dintr-o zonă a corpului, determinând aducerea, la locul afectat, a unui aflux de sânge. Astfel, se fac tratamente reuşite în dureri reumatice sau în cazul unor organe interne afectate de suferinţă, blocate sau cu funcţionare lentă. Cu muştar negru se realizează decongestii pulmonare, se ameliorează sau se tratează răcelile, bronşitele, gripele, inflamaţiile articulare.
Alt mod de utilizare a m uştarului negru în scopuri medicinale - băile cu făină, care pot fi băi locale sau generale. Băile generale sunt deosebite - produc o răvăşire benefică a întregului organism.
Muştarul negru este recunoscut ca un adevărat medicament în tratarea inflamaţiilor articulare, a reumatismului.
Mutătoarea
Denumire ştiinţifică: Bryonia alba; Bryonia dioica.
Denumiri populare: mutătoare cu poame roşii, mutătoare cu poame negre; mai poate fi întâlnită şi sub numele de împărăteasă; mutătoarea cu poame roşii se mai numeşte şi cireaşa câinelui.
PreZentare. Mutătoarea este o plantă perenă, agăţătoare, foarte vitală. Poate fi întâlnită în flora spontană - prin tufişuri, prin alte vegetaţii sau amenajări lemnoase de mică înălţime. Face parte din familia cucurbitaceelor. Rădăcina este pivotantă. Tulpinile, în lungime de trei-patru metri, se agaţă cu ajutorul cârceilor. Frunzele sunt palmat-lobate. Florile de mutătoare, mascule şi femele, sunt dispuse în formă de ciorchine, culoarea lor fiind albă sau galben-verzuie. Mutătoarea înfloreşte din iunie şi până în august.
Pentru aplicaţii medicinale se recoltează rădăcinile, înainte sau după perioada
^^■90_DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
de vegetaţie, uneori şi fructele (care sunt partea cea mai otrăvitoare a acestei plante), din care se prepară decoct, pulbere, tincturi, extracte, mixturi, cataplasme, produse farmaceutice.
Substanţe active importante: substanţe specifice, cum ar fi brionina, brionidina, apoi o enzimă,' răşini, tanin, rezine, compuşi minerali. Uleiurile volatile şi alcaloizii dau acestei plante o valoare medicinală semnificativă.
Mutătoarea este o plantă toxică, producând disfuncţii, mai ales la nivelul rinichiului şi al ficatului, putându-se ajunge la stări grave, cum ar fi paraliziile, coma şi chiar moartea. Din acest motiv, în terapiile interne, preparatele pe bază de mutătoare se vor utiliza cu maximă grijă şi numai sub supravegherea specialistului.
Întrebuinţări. Mutătoarea are proprietăţi purgative puternice, acţionând în manieră radicală. Efecte notabile are şi în bolile reumatismale.
Pentru uz intern, preparatele din această plantă sunt indicate în hipertensiune, congestii, răceli, pneumonie, dispepsii, dizenterie, tuse convulsivă, parazitoze intestinale. Aceste preparate au şi calităţi emetice (provoacă greţuri, vărsături).
În aplicaţii externe se foloseşte rădăcina dată prin răzătoare, cunoscută şi sub numele de untul pământului. Un tratament asemănător se poate face şi cu maceratul de mutătoare, un produs obţinut prin păstrarea rădăcinii acestei plante în alcool.
În aplicaţii externe, mutătoarea acţionează împotriva micozelor cutanate, ulcerelor cutanate, reumatismelor, cefaleelor, gutei, contuziilor.
Mutătoarea este întrebuinţată, uneori, în tratamente homeopatice.
Mai nou, se afirmă că preparatele de mutătoare ar avea şi efecte imunostimulante, fiind un posibil remediu în bolile canceroase.
Mutulica
Denumire ştiinţifică: Scopolia carniolica. Denumire populară: mătrăgună mică.
Prezentare. Mutulica este o erbacee de talie medie, înălţimea ei ajungând până la 60 - 80 cm. Aparţine familiei solanaceelor. Planta se remarcă prin rizomul său orizontal, gros şi consistent şi, mai ales, bogat în alcaloizi. Tulpina de mutulică este dreaptă, ramificându-se în partea superioară. Frunzele au formă oval-alungită, iar florile sunt de culoare galben-verzuie, violacee sau roşcată. Aceste flori apar primăvara, în lunile aprilie şi mai. Planta creşte în flora spontană, în păduri, în tufărişuri, pe locurile unde au fost păduri, în general în locuri umbroase şi umede.
Pentru uz medicinal se recoltează rizomul, rădăcinile şi chiar frunzele. Mutulica este o plantă toxică.
Substanţe active importante: atropină, scopolamină.
Întrebuinţări. Extractele obţinute din mutulică au aceleaşi utilizări cu ale celor obţinute din mătrăgună (Atropa belladona). Folosirea preparatelor pe bază de mutulică se va face cu mare atenţie, sub supravegherea specialistului. Unii specialişti consideră că mutulica nici nu ar trebui să fie utilizată în terapii medicinale, fiind mult prea toxică.
Preparatele din mutulică au efecte pozitive în tratarea astmului pulmonar, în ulcere ale pielii, în varice ulcerate. În orice caz, dacă în medicina tradiţională e, în general, prea periculos pentru a folosi această plantă, importanţa ei pentru industria farmaceutică este însemnată, unde este prelucrată pentru a se extrage atropina şi scopolamina.
N
Nalba mare
Denumirea ştiinţifică: Althaea officinalis. Denumiri populare: rujă, nalbă bună.
Prezentare. Nalba mare este o plantă perenă, erbacee. Face parte din familia malvaceelor. Se găseşte în flora spontană, dar se şi cultivă ca plantă decorativă şi pentru nevoi medicinale. Rădăcina este rotundă şi cenuşie, iar tulpina ajunge până la o înălţime de 1,5 metri. Şi tulpina şi frunzele sunt păroase. Nalba mare înfloreşte
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC_91
în perioada iulie-septembrie. Florile apar la subsuoara frunzelor din partea de sus a plantei şi au culoarea, de obicei, alb-roză, uneori albă. Nalba mare creşte pe terenuri nisipoase, sărăturoase, pe marginea apelor curgătoare.
Pentru uz medicinal se recoltează rădăcina, în primul rând, dar şi florile şi frunzele.
Substanţe active importante. Nalba mare conţine numeroase substanţe şi, tocmai din acest motiv, este atât de valoroasă din punct de vedere medicinal.' Cea mai bogată în substanţe active este rădăcina. Ea conţine, printre altele: asparagină, zaharuri, pectine, betaină, acizi uronici, taninuri. Frunzele şi florile conţin taninuri, flavonoide, mucilagii.
Întrebuinţări. Din rădăcină se fac infuzii, iar din flori şi frunze se fac cataplasme, decoct, infuzie, dar se şi macerează. Preparatele pe bază de nalbă mare impulsionează activitatea plămânilor, determină expectoraţia, au influenţă antiinflamatoare asupra aparatului respirator, asupra rinichilor şi a tractului gastro-intestinal.
Infuzia de rădăcină se utilizează intern şi extern. În utilizări interne se tratează infecţiile căilor respiratorii (bronşite şi laringite acute), precum şi infecţiile renale - în general infecţiile. Extern se foloseşte ca emolient (refacerea, recondiţionarea tenului uscat), dar şi pentru gargară (în afecţiuni ale taringelui) sau pentru spălaturi vaginale. În cazul unor afecţiuni dermatologice, sau al unor infecţii la nivelul pielii, se folosesc şi cataplasme de frunze şi flori de nalbă.
Decoctul din frunze şi flori de nalbă mare este recomandat, mai ales, în tratamentele pentru combaterea tenului uscat şi a ridurilor.
Nalba neagră
Denumire ştiinţifică: Althaea rosea, var. nigra. Denumire populară: nalba de grădină.
Prezentare. Nalba neagră este o plantă ornamentală, întâlnită în mod obişnuit prin grădini. Aparţine familiei malvaceelor, fiind una dintre cele mai mari specii de nalbă. Tulpina ajunge, la maturitate, până la înălţimea de trei metri, fiind dreaptă, neramificată, păroasă. Florile sunt, de asemenea, de mari dimensiuni, inflorescenţa având un diametru cuprins între şase şi 10 cm. Culoarea acestor flori se întinde pe un spectru larg, de la roşu purpuriu la negru-violet. Naiba neagră înfloreşte o lungă perioadă de timp, cinci luni pe an, din iunie şi până în octombrie.
Pentru uz medicinal se recoltează petalele florilor şi chiar inflorescenţa cu totul. Uneori este utilizată şi sămânţa de nalbă neagră. Cel mai adesea se prepară o infuzie sau un decoct, dar se prepară şi cataplasme.
Substanţe active importante: mirtilină, pigmenţi antocianici, mucilagii.
Întrebuinţări. Preparatele din nalbă neagră au proprietăţi descongestionante, laxative, diuretice, antiinflamatoare. Au, de asemenea, efecte dintre cele mai favorabile în tratarea bronşitelor, a durerilor de piept. Sunt demne de luat în seamă şi efectele detoxifiante ale nalbei negre, reglând activitatea rinichiului şi pe cea din tractului gastro-intestinal. Din acest motiv, nalba neagră este folosită şi în industria alimentară, coloranţii săi neavând efecte toxice. Un produs important obţinut din nalbă neagră este şi oţetul aromatic, un preparat special cu virtuţi medicinale certe.
Napul
Denumire ştiinţifică: Brassica napus var. napobrassica; Brassica campestris. Denumire populară: curechi chinezesc.
Prezentare. Napul este o plantă erbacee bienală, aparţinând de familia cruciferelor. Poate ajunge până la înălţimea de un metru. Cea mai importantă parte de plantei este rădăcina, de formă aproape sferică, netedă. Frunzele sunt ascuţite, lanceolate, iar florile au culoare galbenă.
Pentru nevoi medicinale se foloseşte nu numai rădăcina, valoroase fiind, de asemenea, frunzele şi seminţele. Seminţele conţin un ulei comestibil. Din rădăcina de nap se extrage un suc, iar din frunze se prepară infuzie sau decoct.
Substanţe active importante: vitaminele C, PP, B1, B2, săruri minerale, proteine, lipide, glucide, celuloză.
Întrebuinţări. Napul este digerat foarte bine, favorizând, totodată, digestia celorlalte alimente. Este un aliment dietetic recunoscut. Are efecte medicinale asupra aparatului respirator, în afecţiuni ale rinichilor, precum şi în atenuarea sau chiar rezolvarea unor suferinţe digestive. Sucul de nap şi cataplasmele de nap se folosesc
^^H92_DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
în afecţiuni ale pielii (furunculoze, arsuri, degerături), cât şi în tratarea unor afecţiuni ale gingiilor sau ale rădăcinii dinţilor. Napul era şi este încă folosit în tratarea durerilor de dinţi, în afecţiuni ale căilor respiratorii şi pulmonare, dar şi în tratamente împotriva tusei convulsive. Datorită calităţilor sale regeneratoare, napul este recomandat în alimentaţia convalescenţilor şi a anemicilor.
Năpraznicul
Denumire ştiinţifică: Geranium robertianum.
Prezentare. Năpraznicul este o erbacee de mici dimensiuni (poate ajunge până la 40 cm înălţime). Creşte în flora spontană şi face parte din familia geraniaceelor. Tulpina este dreaptă şi păroasă, iar frunzele sunt palmate şi au peţiolul lung. Florile sunt de culoare roz-roşietică, dar uneori pot fi şi roz sau chiar roşii. Planta are un miros specific.
Medicina tradiţională foloseşte partea aeriană a acestei plante, din care se face
ceai.
Substanţe active importante: vitamina C, tanin (în cantitate mare), săruri minerale. Unii compuşi nu sunt încă determinaţi.
Întrebuinţări. Năpraznicul este revitalizant, remineralizant, antitoxic, antiinflamator. Contribuie la reechilibrarea organismului, curăţându-l de toxine şi, de aceea, este indicat în astenii, anemii, în cure de primăvară. Năpraznicul contribuie la tratarea diabetului. Potrivit unor specialişti, are şi proprietăţi anticancerigene, mai ales în combinaţie cu alte plante medicinale, fiind utilizat în prevenirea cancerului uterin şi, se pare, şi a altor tipuri de cancer.
Năsturelul
Denumire ştiinţifică: Nasturtium officinale. Denumire populară: cardamă.
Prezentare. Năsturelul este o erbacee din familia cruciferelor, remarcându-se prin tulpina sa târâtoare, ramificată. Frunzele sunt alterne, iar florile mici şi adunate într-o inflorescenţă de culoare albă. Năsturelul creşte în apele curgătoare. Datorită importanţei sale, s-a trecut şi la cultivarea acestei plante.
Pentru terapii se foloseşte întreaga plantă, crudă, din care se prepară un suc sau se face salată. Năsturelul se consumă mai ales în luna mai, când planta este fragedă în întregul ei.
Substanţe active importante: un complex de vitamine (A, C, B2, PP), săruri minerale, printre care cea de iod.
Întrebuinţări. Năsturelul este un diuretic foarte activ. Are asupra organismului acţiune tonică, fortifiantă, depurativă. În mod obişnuit, năsturelul este un regularizator al proceselor metabolice. Un pahar de suc de năsturel, amestecat cu miere, poate fi considerat un adevărat flacon cu vitamine şi săruri esenţiale. Năsturelul poate fi utilizat în fortificarea organismului aflat în momente dificile - datorită unor afecţiuni - sau în cazuri de anemie, de epuizare.
Năutul
Denumire ştiinţifică: Cicer arietinum.
Prezentare. Năutul face parte din familia leguminoaselor. Originară din Asia, această erbacee este cunoscută mai ales datorită boabelor sale. Tulpina năutului poate ajunge, în perioada de maximă vegetaţie, până la 60 cm înălţime. Frunzele sunt formate din mai multe perechi de foliole - maximum şase, plus una terminală. Florile năutului au culoare liliachie, rareori albă. Fructele au formă de păstăi, acestea conţinând una sau două seminţe.
Seminţele de năut au nu numai importanţă alimentară, ci şi medicinală.
Substanţe active importante: săruri minerale, vitaminele B şi C, lipide, amidon, zaharuri, oxid de fier, arsenic.
Întrebuinţări. În mod curent, năutul este utilizat ca înlocuitor al cafelei. Consumate, boabele de năut provoacă diureză, fiind, totodată, un bun antiseptic al căilor urinare. Are virtuţi energizante, stomahice, vermifuge. Datorită acestor calităţi, seminţele de năut sunt folosite în tratarea afecţiunilor renale şi hepatice, precum şi în cazul răcelilor, în nevralgii, în astenii.
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
93
Negrilica
Denumire ştiinţifică: Nigella sativa. Denumiri populare: cernuşcă, chimen negru.
Prezentare. Negrilica este o erbacee anuală, de dimensiuni mici spre medii. Aparţine de familia ranunculaceelor. Înălţimea ei la maturitate este de circa 40 cm. Tulpina este acoperită cu perişori, iar frunzele, bine conturate, au formă penat-crestată. Florile acestei plante sunt albe, uneori verzi spre albăstrui. Perioada de înflorire durează din mai până în august, negrilica fiind cunoscută şi ca plantă meliferă. Fructul este o capsulă, plină cu seminţe negre. Aceste seminţe sunt folosite drept condiment, fiind aromate şi având şi un gust iute. Negrilica creşte atât în flora spontană, mai ales în locuri însorite, cât şi în culturi.
Pentru nevoi medicinale se culeg seminţele, care se prelucrează.
Substanţe active importante: o substanţă specifică numită nigelonă, care este, de fapt, un ulei eteric, melantină, saponozidă, tanin. Seminţele de negrilică au în conţinutul lor circa 1% ulei.
Întrebuinţări. Unii specialişti consideră că negrilica nu este o plantă medicinală, fiind folosită doar în alimentaţie, îndeosebi la prepararea brânzeturilor. Totuşi, se ştie că seminţele acestei plante au o acţiune diuretică intensă. Observaţii recente au relevat şi faptul că preparatele din seminţe de negrilică (uleiurile îndeosebi) sunt eficiente şi în afecţiuni pulmonare, mai ales în cele cu caracter spasmodic. Negrilica este şi un bun regulator al activităţii gastro-intestinale.
Alte specii de negrilică: Chica voinicului (Nigella damascena), cunoscută ca plantă decorativă, conţine damasceină - o substanţă cu efecte în hipertensiune. Negruşca (Nigella arvensis) este folosită în tratarea tusei.
Nemţişorul de câmp
Denumire ştiinţifică: Delphinium consolida sau Consolida regalis. Denumire populară: iarbă de făcut copii.
Prezentare. Nemţişorul de câmp este o erbacee anuală. Aparţine familiei ranunculaceelor. Tulpina poate ajunge până la maximum 50 cm înălţime, fiind ramificată. Frunzele sunt şi ele dispuse într-un fel de ramificaţie şi se asemănă cu nişte ace de pin, mult mai dezvoltate, însă. Florile, de culoare violet-albăstruie, roz sau albă, apar pe tot parcursul verii. Aceste flori, care au un pinten (de unde şi denumirea latinească Delphinium), au valoare medicinală. Tot în scopuri medicinale, uneori se recoltează şi părţile aeriene, vârfurile tinere cu tot cu flori. Nemţişorul de câmp creşte în flora spontană, fiind o plantă întâlnită adesea ca buruiană, prin semănături.
Substanţe active importante: alcaloizi (decozină, delzonină, licoctonină), delfinină, tanin, substanţe amare.
Întrebuinţări. Alcaloizii din nemţişorul de câmp au capacitatea de a diminua tensiunea arterială, reducând, prin urmare, şi ritmul inimii. Potrivit tradiţiei, preparatele din florile acestei plante ar avea şi proprietăţi de combatere a sterilităţii.
Nucul
Denumire ştiinţifică: Juglans reggia.
Prezentare. Nucul este un arbore impunător, înălţimea sa ajungând frecvent până la 30 de metri. Aparţine familiei juglandaceelor. Scoarţa nucului este netedă, cu o plăcută culoare cenuşiu-argintie. Frunzele sunt penat-compuse, iar florile se prezintă sub formă de amenţi (mâţişori). Nucul înfloreşte în luna mai. Fructele sunt o drupă sferică (binecunoscutele nuci). Nucul este un arbore cultivat, dar poate fi întâlnit şi în amestec, în pădurile de foioase.
Frunzele nucului, învelişul verde al nucilor şi amenţii (mâţişorii) au valoare medicinală şi, prin urmare, se recoltează. Naturiştii consideră că şi nuca are valoare medicinală. Totuşi, cele mai importante din punct de vedere medicinal sunt frunzele. Din părţile medicinale ale nucului se prepară infuzie, decoct, poţiune, vin tonic, cataplasme. Se utilizează, în terapii medicinale, şi frunzele fragede sau cojile de nucă, proaspete.
Substanţe active importante conţinute de frunze, coji şi mâţişori: taninuri, acizi, vitamina C, flavone, ulei volatil, substanţe minerale şi o substanţă specifică -hidrojuglona.
Întrebuinţări. Preparatele din frunze sau coji de nuc au efecte dezinfectante,
^^■94_DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
astringente, hipoglicemiante (micşorează cantitatea de glucoza din sânge), antiinflamatoare, precum şi efecte uşor hipotensive şi antialergice. Aceste preparate sunt, de asemenea, un agent antidiareic şi se utilizează şi ca antiseptic intestinal. Prin urmare, preparatele de frunze şi coji de nuc îmbunătăţesc funcţionarea tractului gastrointestinal. Preparatele de nuc au efecte benefice şi în funcţionarea ficatului. Contribuie, de asemenea, la curăţirea sângelui şi la îmbunătăţirea circulaţiei sanguine şi reduc, sau chiar elimină, transpiraţia nocturnă a bolnavilor de TBC.
Afecţiunile în care se utilizează produsele medicinale pe bază de nuc: a) aplicaţii interne - infecţii sau edeme renale, diaree, diabet zaharat, enterite acute, leucoree, scrofuloză, rahitism; b) aplicaţii externe - furunculoză, afecţiuni oculare, tenuri grase, eczeme, ulceraţii.
Din frunze de nuc se poate prepara şi o alifie, eficientă în vindecarea rănilor.
Produsele pe bază de nuc se folosesc şi în cosmetică, pentru întreţinerea tenului (tenuri grase) şi pentru revigorarea părului.
De asemenea, din frunze de nuc, prin macerare şi în amestec cu vin roşu, se face un vin medicinal cu proprietăţi tonice generale de excepţie.
Nufărul alb
Denumire ştiinţifică: Nymphaea alba.
Prezentare. Nufărul alb este o plantă acvatică, perenă, ce poate fi întâlnită în Delta Dunării şi în apele conexe, dar şi în alte ape stătătoare, în lacuri de pădure sau în canale cu apă stătătoare. Aparţine familiei nimfaceelor. Are un rizom gros, plasat în mâlul de pe fundul apei. Frunzele pornesc din acest rizom şi ajung la suprafaţa apei printr-un peţiol lung. Nufărul alb înfloreşte toată vara şi la începutul toamnei. Florile au între 10 şi 14 petale şi sunt albe. Când timpul este frumos, florile de nufăr se deschid dimineaţa şi se închid după-amiaza. Nufărul alb poate fi şi cultivat, în lacurile şi ochiurile de apă din parcuri şi grădini, ca plantă decorativă.
Nufărul alb are importanţă economică, dar şi medicinală. Calităţi medicinale au rizomii şi frunzele. De la frunza de nufăr alb se foloseşte mai ales coada, care se pune la uscat şi din care, la nevoie, se face o infuzie. Preparatele care se obţin sunt: infuzie, pilule anafrodiziace (potolesc pulsiunile sexuale), extract apos, extract fluid.
Substanţe active importante. Rizomul de nufăr alb este foarte bogat în amidon -circa 40 la sută din greutatea sa. Din acest motiv, rizomul se usucă şi se macină, având utilizări în industria pielăriei. Compusul specific este nufarina.
Întrebuinţări. Infuzia de nufăr alb are proprietăţi sedative deosebite, fiind utilizată în insomnii, anxietate, hiperexcitabilitate sexuală (anafrodiziac utilizat împotriva priapismului şi nimfomaniei). De pildă, din cozile de frunze de nufăr alb se face o infuzie, folosită de sute de ani în tratarea isteriilor şi a cazurilor de nimfomanie.
Tradiţia spune că nufărul alb are şi capacitatea de a alunga spiritele rele, această plantă fiind folosită, în vechime, ca talisman în călătoriile lungi.
Nufărul galben
Denumire ştiinţifică: Nuphar lutea.
Prezentare. Nufărul galben este o plantă bine reprezentată, având un rizom foarte gros (circa 10 cm grosime) şi foarte lung (circa trei metri lungime). Frunzele au un peţiol de asemenea lung - până la suprafaţa apei, unde plutesc. Florile sunt mari, galbene şi apar în perioada verii, din iunie şi până în august. Nufărul galben creşte în apele lin curgătoare şi în apele stătătoare mai puţin frecventate de oameni şi animale mari. Aparţine familiei nimfaceelor.
Utilizări medicinale au rizomii, folosiţi sub formă de cataplasme, dar şi florile - din care se face infuzie.
Substanţe active importante: amidon, tanin, săruri minerale, acizi, nufarină.
Întrebuinţări. Făina de rizom este folosită, sub formă de cataplasme, la tratarea unor boli de piele. Se remarcă prin efectele sale astringente, antimicrobiene şi cicatrizante. Infuzia de nufăr galben acţionează eficient în reglarea activităţii intestinale, fiind antidiareic.
În legătură cu unele proprietăţi medicinale misterioase ale rizomului de nufăr galben, cercetările au dovedit că acestea sunt, pur şi simplu, poveşti. De altfel, rizomul de nufăr galben se poate confunda cu rădăcina de ginseng, adesea fiind vândut, de către comercianţii necinstiţi, drept rădăcină a acestei plante.
Încă un fapt interesant: din florile de nufăr galben se pot face dulceţuri şi şerbeturi
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC_95
care, pe lângă faptul că sunt foarte bune, au şi proprietăţi medicinale.
Nu-mă-uita
Denumirea ştiinţifică: Myosotis scorpioides. Denumire populară: miozotis, ochii păsăruicii.
Prezentare. Planta de nu-mă-uita este o erbacee perenă şi face parte din familia boraginaceelor. Înălţimea obişnuită a acestei plante este în jur de 30 cm. Are frunze păroase, în forme eliptice sau lanceolate. Înfloreşte din mai şi până în iulie, florile fiind mai ales albastre, uneori roz sau albe. Planta de nu-mă-uita creşte în flora spontană -în zonele umede, în mlaştini, pe lângă lacuri, ape curgătoare, în locuri joase care pot aduna şi păstra umezeala. Se întâlneşte şi sub formă cultivată, ca plantă ornamentală, ipostază în care este cunoscută mai ales sub numele de miozotis.
Planta de nu-mă-uita are certe virtuţi medicinale. Pentru terapii se recoltează partea aeriană a plantei.
Substanţe active importante: potasiu (în cantitate mare).
Întrebuinţări. Infuzia de nu-mă-uita este puternic antiinflamatoare şi se foloseşte la tratamente în zone sensibile. De exemplu, se fac spălături contra inflamaţiei urechii sau se foloseşte ca loţiune pentru ochi, având şi proprietăţi calmante şi relaxante.
O '
Obligeana
Denumirea ştiinţifică: Acorus calamus.
Denumiri populare: spetează pestriţă, spetează tărcată, călin, calmuz.
Prezentare. Obligeana este o plantă iubitoare de umezeală. Această plantă erbacee, perenă, cu un miros specific foarte puternic, provine din India, fiind adusă în Europa în 1574. Dezvoltă un rizom spongios şi, totuşi, consistent, de culoare albă sau roz în interior. Tulpina poate ajunge până la 1,5 metri înălţime. Frunzele sunt foarte alungite, chiar liniare, iar florile au o culoare galben-verzuie. Obligeana este o plantă de cultură, dar poate fi întâlnită şi în sălbăticie, prin mlaştini. Se remarcă prin marea sa putere aromatică.
Cea mai valoroasă parte a acestei plante sunt rizomii, folosiţi ca aromatic în industria cosmeticelor, dar şi în cea alimentară. De asemenea, rizomii sunt folosiţi în terapii medicinale. Din rizomi se obţin următoarele preparate medicinale: infuzie, decoct, tinctură, pulbere, lichior medicinal.
Substanţe active importante: ulei volatil, acorelină, calamină, glucozidă amară, amidon în cantitate mare, dextrină, vitamina C.
Întrebuinţări. Despre binefacerile medicinale ale rizomului de obligeana se ştie încă din Antichitate, fiind utilizat nu numai în India, dar şi în Arabia, precum şi în Grecia şi Roma antică. De exemplu, femeile romane puneau decoctul de obligeana în apa băii, pentru a căpăta, după îmbăiere, un plus de frumuseţe şi de prospeţime. Mestecarea rizomului proaspăt de obligeană este o practică indicată, obligeana protejând împotriva bolilor infecţioase, datorită proprietăţilor ei antiseptice. Din acest motiv, rizomul de obligeană este folosit şi în fabricarea pastei de dinţi, a apei de gură, la parfumuri, dar şi în alimentaţie.
Principala formă sub care se utilizează obligeana în practicile medicinale este infuzia de rizom. Această infuzie stimulează secreţiile gastro-intestinale, fiind un preparat antispastic, analgezic, carminativ, stomahic. Infuzia de obligeană are un rol important şi în fortificarea nervilor, tonifiind şi revigorând, de altfel, întreg organismul.
Afecţiuni în care este recomandată obligeana: colici abdominale, balonări abdominale, tulburări neuro-vegetative cu anxietate, lipsă de poftă de mâncare, scrofuloza infantilă, în diverse afecţiuni epidemice.
Ochiul lupului
Denumire ştiinţifică: Plantago psyllium.
^^■96_DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
Prezentare. Ochiul lupului este o erbacee micuţă, cu o înălţime maximă de 30 cm. Îşi are originea în perimetrul Mediteranei. În zona României apare doar sub formă cultivată. Face parte din familia plantaginaceelor. Rădăcina este fusiformă, tulpina ramificată. Frunzele sunt liniare, iar florile formează un spic de culoare maro-închis. Ochiul lupului înfloreşte în lunile mai şi iunie.
Partea medicinală cea mai importantă a plantei de ochiul lupului o constituie seminţele.
Substanţe active importante: xiloză, acid galacturonic, arabinoză, galactoză.
Întrebuinţări. Seminţele de ochiul lupului sunt cunoscute pentru puternicul lor efect laxativ şi, din acest motiv, pot înlocui tratamentele cu in. Sub formă de cataplasme, seminţele de ochiul lupului sunt indicate în tratarea arsurilor şi a rănilor ulcerate. Tratamentele făcute cu ochiul lupului la nivelul pielii sunt uşor de suportat şi au efecte pozitive în termen relativ scurt.
Odoleanul (Valeriana)
Denumire ştiinţifică: Valeriana officinalis.
Denumiri populare: valeriană, iarba pisicii, guşa porumbelului.
Prezentare. Odoleanul este o plantă erbacee din familia valerianaceelor. Are flori mici, grupate în inflorescenţe, culoarea acestora fiind roz sau albă. Planta se poate găsi în flora spontană, dar este şi cultivată.
Rădăcinile, şi în special rizomii de odolean, au valoare medicinală însemnată, efectele lor în probleme de menţinere a sănătăţii fiind cunoscute de foarte multă vreme. Pentru preparate medicinale se poate utiliza şi planta întreagă. Din odolean (valeriană) se prepară infuzie, pulbere de rădăcină, macerat, extract moale, pilule.
Substanţe active importante: valerianat de bornil, formiat de bornil, ulei volatil, acizi izovalerianici, doi alcaloizi (colina şi valeriana), valerianat de metil, glucozide.
Întrebuinţări. Acizii valerianici sunt elementul esenţial în acţiunea, în efectele acestei plante asupra organismului - ca sedativ al sistemului nervos central şi al celui local, al inimii, dar şi ca antispasmodic. Infuzia de obligeană reglează totodată mecanismele secreţiilor gastrice, diminuând aceste secreţii. Ceaiul de obligeană se foloseşte, în mod obişnuit, în stări de agitaţie, în insomnii, în calmarea spasmelor şi a stărilor de vomă, dar, prin tradiţie, acest ceai este important în combaterea nevrozei cardiace şi a palpitaţiilor.
Din rizomii şi rădăcinile de odolean se prepară şi o tinctură, cu acţiune medicinală mult mai puternică decât cea a infuziei.
Folosirea în scopuri medicinale a acestei plante se va face sub îndrumarea medicului. În condiţii de utilizare nesupravegheată, preparatele de odolean pot crea dependenţă, precum şi dereglări fiziologice şi de comportament.
Omagul
Denumire ştiinţifică: Aconitum napellus.
Prezentare. Omagul este o plantă decorativă de mare efect. Creşte şi în flora spontană, fiind iubitoare de munte, dar şi de umezeală. Aparţine familiei ranunculaceelor. Este o plantă cu un rizom mare, bogat în substanţe nutritive, rizom înlocuit în fiecare an cu unul sau doi rizomi noi. Tulpina este scurtă şi se ramifică la nivelul inflorescenţei. Frunzele au între cinci şi şapte limburi, fiind crestate şi ascuţite. Omagul înfloreşte în partea a doua a verii şi în septembrie, florile fiind albastre, galbene sau violacee.
În scopuri medicinale, din omag se utilizează rizomii şi frunzele, preparându-se tinctură, extract şi un sirop contra tusei.
Substanţe active importante: alcaloizi din gama aconitinei.
Întrebuinţări. Preparatele de omag au calităţi medicinale însemnate, omagul fiind cunoscut ca plantă medicinală încă din Antichitate. Preparatele pe bază de omag sunt atât de active încât au puterea să pună în funcţiune, eficient şi repede, întregul organism, determinând secreţii mărite de salivă, de bilă, intestinale, renale, bronhice, precum şi transpiraţii intense. Importante sunt şi efectele descongestionante, analgezice, sedative ale omagului.
Printre afecţiunile în care omagul dă rezultate se numără: tusea convulsivă, sciatica, guta, reumatismul, nevralgiile, laringitele, anginele, afecţiunile ochilor cauzate de frig, inflamaţiile congestive acute.
Omagul este o plantă foarte toxică. Atât de toxică încât vechii luptători îşi muiau vârfurile săgeţilor în extract de omag, iar un istoric antic numea această plantă arsenic
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC_97
vegetal. Omagul atacă sistemul nervos central, putând duce foarte repede la moarte. Din aceste motiv, orice manipulare sau utilizare de omag, de extracte sau preparate de omag, se va face numai sub îndrumarea medicului.
Oresnita
y y
Denumire ştiinţifică: Lathyrus tuberosus.
Prezentare. Oreşniţa este o plantă perenă, erbacee, aparţinătoare de familia leguminoaselor. Este originară din Orient, în prezent crescând în flora spontană, de la câmpie şi până la munte. Rădăcina oreşniţei este îngroşată, iar rizomul este dezvoltat şi prezintă, la rându-i, îngroşări tuberculiforme. Unele dintre aceste îngroşări sunt mari cât alunele. Tulpina, cu muchii, este agăţătoare şi are o lungime de maximum un metru. În vârful frunzelor se găsesc cârceii. Florile au o culoare roşu intens, sunt plăcut mirositoare şi se dezvoltă pe toată perioada verii, fiind melifere. Fructul de oreşniţă este o păstaie.
Valoare medicinală şi alimentară au rizomii, tuberculii şi chiar rădăcinile. Substanţe active importante: mucilagii, tanin.
Întrebuinţări. Preparatele de oreşniţă au efecte însemnate asupra funcţionării sistemului digestiv, redându-i echilibrul. Din acest motiv, au fost utilizate multă vreme împotriva dizenteriei şi a deranjamentelor intestinale grave. Din rizom, rădăcină şi bulbi de oreşniţă se extrage un ulei care este comestibil. Deshidrataţi, rizomii şi bulbii de oreşniţă se pot măcina, obţinându-se un interesant înlocuitor de cafea cu proprietăţi medicinale.
Orezul
Denumire ştiinţifică: Oryza sativa.
Prezentare. Orezul este o graminee anuală, mare iubitoare de umezeală. Tulpina plantei de orez este dreaptă, cilindrică, noduroasă - mai ales spre bază. La o anumită înălţime de la sol, această tulpină se ramifică. Înălţimea maximă a orezului din cultură este de 1,30 metri. Frunzele orezului sunt lungi, liniare, cu peri pe ele. Inflorescenţa este foarte dezvoltată - poate ajunge chiar şi la 30 cm lungime, fiind în formă de ciorchine. Florile apar în iulie şi august. Fructul de orez este o cariopsă.
După cum se ştie, orezul este un aliment de bază pentru aproape jumătate din populaţia lumii. Fiind un aliment foarte hrănitor, orezul are şi o serie de proprietăţi medicinale. Pentru aplicaţii medicinale se prepară apă de orez, mucilagii de orez, decoct cu tot cu orez, orez fiert.
Substanţe active importante: vitamine (B1, B2, B6, A, PP), 12 săruri minerale, caroten, protide, lipide, glucide.
Întrebuinţări. Din punct de vedere medicinal, orezul este eficient, prin tradiţie, în tratarea deranjamentelor gastro-intestinale, precum şi în unele afecţiuni dermatologice. Cercetări mai noi arată că orezul şi preparatele medicinale din orez reduc hipertensiunea, favorizează creşterea, combat asteniile. De asemenea, orezul potenţează activitatea rinichiului, sporind şi îmbunătăţind calitativ întreaga activitatea de la nivelul rinichilor şi a căilor renale. Prin compoziţia deosebit de complexă şi de echilibrată, orezul şi preparatele medicinale din orez favorizează procesele de creştere şi de fortificare a organismului, fiind recomandate copiilor şi convalescenţilor.
În medicina chinezească, orezul este considerat a fi un veritabil agent anticanceros.
Orzul
Denumire ştiinţifică: Hordeum sativum.
Denumiri populare: orz de primăvară, orz de toamnă.
Prezentare. În mod obişnuit, orzul este cultivat ca plantă furajeră şi industrială. Anumite calităţi ale sale îl fac să fie, însă, consumat şi de oameni. Astfel, orzul este folosit la fabricarea berii, a surogatului de cafea, a alcoolului. Arpacaşul este un produs obţinut şi din orz. Tot din orz se prepară şi malţul.
Orzul este o plantă anuală. Aparţine de familia gramineelor. Ajunge la aceleaşi dimensiuni ca şi grâul, adică maximum 1,5 metri înălţime. Are frunze aspre, fără perişori, numărul de internoduri fiind între cinci şi şapte. Orzul înfloreşte în lunile iunie-iulie. Inflorescenţa care se dezvoltă are formă de spic, ceva mai mic însă decât spicul grâului.
^^H98_DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
Valoare medicinală au boabele de orz. Se prepară decoct, făină, malţ. Malţul conţine enzime şi vitamine.
Substanţe active importante: un alcaloid specific numit dordeină, amidon, maitină, săruri minerale, vitaminele A, B şi C, protide, lipide, celuloză.
Întrebuinţări. Din punct de vedere medicinal, orzul este important în tratarea unei serii întregi de afecţiuni, administrându-se atât intern, cât şi extern. Intern se foloseşte îndeosebi pentru tratarea unor afecţiuni gastro-intestinale, în special pentru restabilirea climatului optim de funcţionare a stomacului şi intestinelor, iar extern pentru tratarea unor infecţii subcutanate şi cutanate.
Preparatele din orz sunt laxative, tonice (hepatic, nervos, cardiac), remineralizante, digestive, răcoritoare, vasoconstrictoare şi, totodată, foarte nutritive. Datorită acestor calităţi, preparatele din orz sunt indicate în bolile respiratorii, în enterite, diarei, stări febrile, scorbut, gută, astenii nervoase, chiar diabet, precum şi în tratarea abceselor, aftelor bucale, amigdalitelor.
Medicina populară utiliza orzul şi în tratarea tusei, a inflamaţiilor gâtului, în afecţiuni ale splinei. Dacă este folosit în alimentaţia curentă, orzul nu poate fi decât favorabil unei evoluţii sănătoase şi, de aceea, este recomandat copiilor, bătrânilor, persoanelor cuprinse de o oboseală generală sau chiar aflate în stare de epuizare. Din orz se fac şi fulgi, terciuri, caşete, utilizarea sa fiind lesnicioasă şi fără efecte toxice.
Osul iepurelui
Denumire ştiinţifică: Ononis spinosa.
Denumiri populare: caşul iepurelui, lingoare, sălăştioară.
Prezentare. Osul iepurelui este un subarbust cu tulpină puternică, ramificată, ce poate ajunge la 50 cm înălţime. Aparţine familiei papilionaceelor. Partea aeriană a acestei plante - mai ales ramurile - are spini. Frunzele sunt trifoliene. Înflorirea are loc din iunie şi până în septembrie. Florile, de culoare trandafirie, apar în vârful ramurilor. Osul-iepurelui are un miros greu, de ţap. Creşte pe taluzul drumurilor, prin locuri virane, pe terenuri accidentate şi uscate.
Rădăcinile de osul iepurelui sunt folosite în industria farmaceutică, la prepararea unor medicamente.
Pentru uz medicinal, de la această plantă se recoltează rădăcinile, florile şi codiţele frunzelor, dar mai ales rădăcinile. Principalele preparate medicinale care se pot obţine sunt infuzia şi decoctul. Se mai pot prepara: un extract apos, o poţiune diuretică, o băutură diuretică şi sedativă.
Substanţe active mai importante: onopsina - o substanţă specifică, glucozide, omonina, onocerina, tanin, ulei gras, acid citric.
Întrebuinţări. Decoctul din această plantă este un bun diuretic, acţionând, totodată, şi ca un antiseptic al căilor urinare. Acest decoct dă rezultate şi în detoxifierea organismului, în reumatism, în edeme renale, în cistite şi calculoză renală.
Din rădăcinile, florile şi codiţele frunzelor de osul iepurelui se face un ceai diuretic, cu efect în tratamentul calculilor biliari. Acest ceai este şi un bun expectorant. Cu extractele de rădăcină de osul iepurelui se pot trata şi afecţiuni precum congestia ficatului, icterul, reumatismul.
Ovăzul
Denumire ştiinţifică: Avena sativa. Denumiri populare: ovăz alb, zob.
Prezentare. Ovăzul este una dintre cele mai interesante graminee, pornind chiar şi de la aspectul său deosebit de plăcut. Cunoscut de multă vrerne ca un energizant de excepţie pentru cai, ovăzul a intrat în ultimele decenii şi în alimentaţia oamenilor. Şi nu degeaba, şi nu întâmplător.
Ovăzul este o plantă erbacee anuală. Tulpina este dreaptă, netedă, înaltă uneori peste 1,50 metri. Adesea înfrăţeşte sau se ramifică începând chiar de la bază. Inflorescenţa ovăzului este un ciorchine format din mai multe spiculeţe cu flori. Perioada de înflorire a ovăzului este iunie - august.
Pentru preparate medicinale se folosesc, în mod frecvent, boabele de ovăz, care au un aspect păios. Se mai foloseşte şi partea aeriană a ovăzului, care se recoltează atunci când planta este verde şi mustoasă.
Din tulpini verzi şi frunze verzi de ovăz se prepară decoct şi supă de ovăz. Potrivit medicinii populare, valoare medicinală au şi pleava şi tulpinile. În mod obişnuit, din
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC_99
ovăz se prepară decoct, făină, macerat, tinctură şi, fireşte, fulgii de ovăz.
Substanţe active importante: o substanţă specifică numită avenină, un grup de şapte substanţe minerale, carotan, vitaminele B1, B2, PP, A, D, amidon, glucide, saponine, lecitină, enzime, ulei, protide, săruri de calciu, fosfor, hidraţi de carbon şi chiar un principiu hormonal de tipul foliculinei.
Întrebuinţări. Ovăzul este considerat un bun depurativ pentru piele, fiind utilizat sub formă de lapte de ovăz. Datorită compoziţiei sale excepţionale, ovăzul hrăneşte, întreţine şi tonifică pielea.
Preparatele de ovăz sunt cunoscute şi ca un agent natural şi eficace în buna funcţionare a tiroidei. De altfel, efectele preparatelor de ovăz se simt imediat în funcţionarea întregului sistem endocrin, stimulându-l şi aducându-l la parametri normali. Din acest motiv, ovăzul este folosit şi în practicile medicinale privind sterilitatea şi impotenţa.
Cu tinctură de ovăz se combat insomniile. Practica a demonstrat că o saltea, umplută cu paie şi pleavă de ovăz, are darul să alunge insomnia.
Decoctul de ovăz are proprietăţi revitalizante pronunţate, punând convalescenţii pe picioare.
Infuzia din boabe de ovăz este utilizată, cu bune rezultate, în anemii, astenii, lipsă de poftă de mâncare, hipertensiune.
Fibrele vegetale conţinute de ovăz contribuie la reducerea colesterolului şi la reglarea activităţii inimii.
Fulgii sunt forma principală sub care oamenii consumă ovăzul. Cu aceşti fulgi, consumaţi îndeosebi la micul dejun, se pot produce ameliorări în cazul multor afecţiuni, cum ar fi cele renale, respiratorii (bronşite, astm), digestive, hepatice. Fulgii de ovăz sunt indicaţi şi pentru cei care suferă de diabet zaharat sau de hiperlipidemie, fiind, totodată, un bun pansament pentru stomac. Lesne de consumat, uşor digerabili, fulgii de ovăz pot face parte din alimentaţia tuturor, fără nici o restricţie.
Alte forme comestibile sub care se prezintă ovăzul sunt făina, grişul şi arpacaşul. Există reţete celebre pe bază de ovăz. Este şi cazul mâncării numite porridge, preparat des întâlnit în Insulele Britanice şi în Scandinavia. Pentru a se obţine efecte maxime asupra organismului, specialiştii recomandă consumarea ovăzului doar în perioada de iarnă.
De menţionat un fapt semnificativ: toată gama de preparate obţinute din ovăz au o calitate de excepţie - aduc linişte şi echilibru celui care le consumă. Acelaşi efect îl au şi saltelele umplute cu paie de ovăz, pernele cu pleavă şi paie de ovăz, împletiturile din paie de ovăz.
P
Papaia
Denumire ştiinţifică: Carica papaya.
Prezentare. Papaia este o plantă din pădurea ecuatorială. Aparţine familiei caricaceelor. Creşte în America Centrală şi în insulele din mările sudului. Se mai numeşte şi arborele de pepene. Fructele, de mari dimensiuni, cresc în partea superioară a tulpinii, în zona în care arborele începe să se ramifice.
Pentru nevoi medicinale se recoltează latexul acestei plante, cunoscut sub numele de papaină. Valoare medicinală au şi seminţele, fructele, coaja, rădăcina, frunzele.
Substanţă activă importantă: o enzimă numită papaină, obţinută în acelaşi mod în care se recoltează latexul de la arborele de cauciuc.
Întrebuinţări. Papaina este cunoscută pentru eficienţa ei în tratarea bolilor digestive. Specialiştii sunt de părere că se pot obţine rezultate importante şi în alte afecţiuni, chiar în boli grele, chinuitoare, cum ar fi, de pildă, hernia de disc. Pornind de aici s-a ajuns la concluzia că papaina poate fi un medicament excepţional. Deocamdată, însă, se ştie că papaina are efecte pozitive în terapii asupra tractului gastro-intestinal, pancreasului, în gastrite şi gastroenterite.
100
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
Patisonul
Denumire ştiinţifică: Cucurbita pepo, var. patissoniana.
Prezentare. Legumă mai puţin cunoscută, patisonul face parte din familia cucurbitaceelor, fiind asemănător cu dovlecelul. Fructele de patison, de culoare albă sau gălbuie, sunt un fel de mini-discuri, dimensiunile variind între trei şi 12 cm. Pulpa fructului de patison este mai puţin cărnoasă decât cea a dovlecelului, gustul fiind, însă, aproximativ acelaşi. Se spune despre patison că are, însă, o valoare alimentară mult mai mare decât dovlecelul.
Valoare medicinală are fructul, mai ales datorită faptului că este deosebit de util în multe reţete dietetice. Fructul de patison conţine oligoelemente, săruri minerale şi celuloză, glucidele fiind, în schimb, în cantitate redusă.
Substanţe active importante: proteine, celuloză, amidon, vitamina C, calciu, potasiu, magneziu, zinc.
Întrebuinţări. În literatura de specialitate există peste 30 de reţete pe bază de patison, printre care se numără cele de salate, chifteluţe, supe, ciorbe, toate fiind bine suportate de organism. Enzimele pe care le conţine patisonul optimizează activitatea gastro-intestinală.
Este foarte posibil ca proprietăţile medicinale ale patisonului să fie probate nu numai de fruct, ci şi de seminţe, aşa cum se întâmplă în cazul castravetelui şi al dovlecelului. Cercetările sunt, deocamdată, la începuturi.
Păducelul
Denumire ştiinţifică: Crataegus monogyna; Crataegus laevigata; Crataegus oxyacantha.
Denumiri populare: gherghinar, mălai moale, mărăcine alb, mărăcine.
Prezentare. Sub denumirea de păducel sunt identificate câteva specii de arbuşti foarte asemănători, aparţinând familiei rozaceelor. În mod obişnuit, păducelul poate ajunge la trei-patru metri înălţime. Unele specii, cu înălţimea de până la opt metri, au chiar înfăţişare de arbori. Păducelul este un arbust rămuros, ghimpos, cu frunze mici şi flori albe. Înfloreşte primăvara, în aprilie-mai. Fructele au culoarea roşie.
Păducelul creşte în zone ceva mai deschise şi libere, adică pe la marginea pădurilor, pe câmpuri, pe dealuri, în perdele vegetale de protecţie, pe terenuri frământate, singuratic sau în grupuri mari ce pot forma spinării. Varietăţile cu flori roz pot fi întâlnite şi sub formă cultivată, mai ales pentru ornament.
Cel mai cunoscut păducel este cel denumit ştiinţific Craetegus monogyna.
Culegătorii de plante medicinale recoltează de la arbustul de păducel florile, vârfurile cu frunze şi flori, fructele şi, uneori, coaja ramurilor tinere.
Substanţe active importante: derivaţi flavonici, steroli, colină, trimetilamină, acizi (clorogenic, cafeic), ulei volatil, glucozide, leonurină, acid triterpenic. Acidul triterpenic are o mare importanţă medicinală.
Din păducel se fac infuzie şi tinctură, dar şi mixturi, vin medicinal, extract fluid. În mod frecvent, în aplicaţii medicinale este utilizată infuzia.
Întrebuinţări. Acidul triterpenic din păducel este benefic, în primul rând, în suferinţele cardiovasculare, acest compus contribuind la întărirea inimii şi lărgirea căilor coronariene, la tratarea bolilor de inimă pe fond nervos, a hipertensiunii şi hipotensiunii arteriale, tahicardiei, tulburărilor neuro-vegetative şi insomniilor. Totodată, păducelul regularizează circulaţia sângelui, atât în plan central, cât şi la nivel periferic. De asemenea, păducelul previne producerea accidentelor cerebrale, combate obezitatea, reduce tulburările de pubertate sau de menopauză.
Florile de păducel pot fi combinate cu alte plante medicinale, de exemplu cu odolean şi talpa gâştei, rezultând un ceai medicinal valoros.
Păpădia
Denumire ştiinţifică: Taraxacum officinale.
Denumiri populare: lăptucă, păpălungă, guşa găinii, floarea turcului.
Prezentare. Păpădia este o erbacee perenă. Face parte din familia compozitelor şi poate atinge înălţimea de 15 - 20 cm. Rizomul păpădiei este vertical. Tulpina, care este foarte scurtă, formează la bază o rozetă de frunze. Florile, grupate într-o inflorescenţă colorată în galben auriu, au un parfum dulce. Păpădia înfloreşte din aprilie şi până în octombrie. Întreaga plantă conţine un suc lăptos.
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC 101 I
Păpădia creşte pretutindeni în România - pe pajişti, pe fâneţe, pe terenurile necultivate, pe maidane, pe marginea drumurilor, fiind o plantă meliferă.
Valoare medicinală au rădăcinile şi frunzele de păpădie, din care se prepară, în primul rând, infuzie şi decoct. În practica medicinală curentă, păpădia se utilizează şi sub alte forme.
Substanţe active importante: taraxacină şi taraxosterină - compuşi specifici, pectină, glucide, vitaminele A, B, C şi D, inulină, rezine, fitosteroil, acizi. Rădăcina este foarte bogată în latex, substanţă care conţine, desigur, cauciuc.
Întrebuinţări. Păpădia este una dintre cele mai la îndemână şi mai cunoscute plante medicinale. Bogăţia de compuşi activi - inclusiv agenţi bactericizi - din frunze, şi mai ales din rădăcină, face din ea un leac pentru multe afecţiuni. Infuzia şi decoctul de păpădie reduc aciditatea din stomac, sporesc diureza, tonifiază şi detoxifică întreg organismul, potenţează activitatea ficatului şi a vezicii biliare (stimulând secreţiile acestor două organe, precum şi secreţiile intestinale, stomacale, salivare), contribuie la refacerea şi menţinerea echilibrului endocrin.
Preparatele de păpădie ajută la eliminarea colesterolului din organism, dar se utilizează chiar şi în constipaţii, afecţiuni renale, eczeme, gută, diabet, lipsă de poftă de mâncare, ateroscleroză, varice, reumatism. Interesantă este folosirea păpădiei în tratamente împotriva obezităţii, mai ales în combinaţie cu alte plante medicinale.
Păpădia se utilizează şi ca aliment - din frunzele acestei micuţe plante se face salată. A început chiar să se şi cultive din acest motiv. Florile şi capitulele pot fi, la rându-le, prelucrate, pentru a se produce un vin medicinal. Din rădăcinile de păpădie se poate obţine şi un înlocuitor de cafea.
Păpădia se foloseşte şi ca materie primă în industria farmaceutică.
Naturiştii recomandă cura de păpădie, în fiecare primăvară - când planta e fragedă - pe durata a cinci - şase săptămâni.
Păpălăul
Denumire ştiinţifică: Physalis alkenkengil
Prezentare. Păpălăul - o plantă mai puţin cunoscută, este o erbacee perenă ce face parte din familia solanaceelor. Tulpina subpământeană este un rizom, iar tulpina aeriană este uneori simplă, alteori ramificată. La maturitate, această tulpină are între 25 şi 60 cm înălţime. Frunzele, de formă ovală, sunt păroase ca şi tulpina. Florile sunt alb-gălbui, iar fructul este o bacă roşie-portocalie, de dimensiunile unei cireşe. Florile apar pe tot parcursul verii. Fructele sunt singura parte netoxică a păpălăului. Întâlnită cu uşurinţă în flora spontană din ţara noastră, păpălăul creşte pe terenuri în paragină, în lizierele pădurilor, pe lângă tufişuri, în terenuri accidentate.
Fructele de păpălău au valoare medicinală certă. De asemenea, frunzele şi tulpinile au o oarecare semnificaţie în practica medicinală. Principalul preparat medicinal obţinut din păpălău este decoctul, dar se fac şi poţiuni, siropuri, extracte şi chiar un vin medicinal.
Păpălăul este o plantă toxică, otrăvitoare.
Substanţe active importante: vitamina C (păpălăul este o plantă foarte bogată în vitamina C), tanin, ulei, fizalină.
Întrebuinţări. Preparatele din fructe de păpălău diminuează durerile de rinichi şi vezică, acţionând atât ca antiinflamatoare şi bactericide, cât şi ca sedative. Aceste preparate determină eliminarea nisipului din zona rinichilor şi a vezicii urinare, fiind un diuretic activ. Păpălăul are efect benefic şi asupra activităţii ficatului, revigorând activitatea acestuia.
Administrarea preparatelor de păpălău se va face sub îndrumarea specialistului.
Părul
Denumire ştiinţifică: Pyrus communis; Pyrus domestica.
Prezentare. Părul cultivat îşi are originea în Asia, fiind obţinut prin îmbunătăţirea soiurilor de păr sălbatic. Face parte din familia rozaceelor. Înălţimea părului nu trece decât rareori de 10 metri. Coroana este, de obicei, în formă piramidală. Frunzele sunt ovale, iar florile, grupate, au culoare albă, foarte rar roz. Fructele, atât de familiarele pere, de mare efect vizual, au calităţi medicinale relativ modeste în raport cu merele.
Părul este o plantă iubitoare de lumină. Sub formă sălbatică se găseşte în păduri, mai ales în zone însorite. Cultivat, părul se dezvoltă într-o mare varietate de soiuri, câteva fiind celebre (Bergamote, de pildă).
102_DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
Valoare medicinală au nu numai perele, ci şi coaja arborelui, frunzele foarte tinere şi florile. Se prepară infuzie şi decoct (din frunze, flori sau coajă), perele fiind consumate ca atare sau prelucrate.
Substanţe active importante: o substanţă specifică - arbutina, hidraţi de carbon, protide, celuloză, pectine, săruri minerale, vitamine.
Întrebuinţări. Preparatele din frunze, flori şi coajă de păr determină eliminarea acidului uric, fiind şi un depurativ general. Au, de asemenea, efecte pozitive în afecţiunile urinare, în prostate, în tratarea unor afecţiuni şi ulcere ale pielii. Preparatele din frunze, flori şi coajă de păr au şi proprietăţi diuretice, antiseptice, cicatrizante, sedative, fiind recomandate şi în bolile de rinichi, ale căilor urinare, în general ale aparatului urogenital, precum şi în gută şi reumatism.
Perele sunt importante prin conţinutul lor complex, fiind recomandat a se consuma în perioada de iarnă. Sunt hrănitoare şi au acţiune diuretică, laxativă, răcoritoare, iar la nivelul tractului gastro-intestinal acţionează ca un depurativ.
Păstârnacul
Denumire ştiinţifică: Pastinaca sativa hortensis.
Prezentare. Păstârnacul este o erbacee cu dezvoltare bienală. Originar din Orient, păstârnacul aparţine familiei umbeliferelor. Cu o tulpină puternică, ramificată, păstârnacul este una dintre cele mai puternice şi mai înalte plante din grădina de legume - poate atinge şi 1,50 metri înălţime. Frunzele sunt mari şi bine conturate. Inflorescenţa este bogată şi are culoare galbenă. Păstârnacul înfloreşte în a doua parte de verii, în lunile iulie şi august. Creşte în flora spontană, dar se şi cultivă, fiind foarte răspândit. Întreaga plantă are un miros specific.
Importanţă medicinală au rădăcinile păstârnacului, dar şi frunzele. Se prepară un decoct. Păstârnacul îşi păstrează proprietăţile terapeutice chiar şi atunci când este prezent în diverse mâncăruri.
Substanţe active importante: săruri minerale (în special potasiu), ulei volatil, vitaminele A, B1, B2, C. Păstârnacul este considerat o plantă foarte nutritivă, importantă şi datorită efectelor sale medicinale.
Întrebuinţări. Preparatele pe bază de păstârnac au proprietăţi diuretice, tonifiante, depurative, antireumatismale. Majoritatea specialiştilor consemnează importanţa păstârnacului în reechilibrarea activităţii menstruale, agenţi determinanţi, în acest caz, fiind mai ales componentele din uleiul volatil. Păstârnacul combate lenea vezicii biliare, febra, infecţiile, inapetenţa. Are rol profilactic în bolile vasculare, fiind şi un stimulator al activităţii glandelor endocrine.
Păstita
Denumire ştiinţifică: Anemone ranunculoides. Denumire populară: păscuţă.
Prezentare. Păştiţa este o plantă erbacee perenă, de mici dimensiuni, cu o înălţime maximă de 25 cm. Face parte din familia ranunculaceelor. Are un rizom pronunţat, de culoare brună. Frunzele de păştiţa au forme diferite. Florile apar pe tot parcursul primăverii, din martie şi până în mai. În număr de una sau două la fiecare plantă, florile au culoare galben-aurie şi sunt elementul care deosebeşte păştiţa de floarea paştilor (Anemone nemorosa). Păştiţa creşte în toate regiunile României - prin păduri, liziere, tufărişuri, pe marginea drumurilor - preferând locuri umbroase.
Întrebuinţări. Infuzia de păştiţă are efecte sedative şi chiar soporifice (somnifer, provoacă somnul). Din aceste motive, administrarea ei se va face cu mare precauţie şi numai sub îndrumarea specialistului.
Pătlagina
Denumire ştiinţifică: Plantago lanceolata. Denumiri populare: limba oii, limba broaştei.
Prezentare. Pătlagina face parte din categoria plantelor medicinale renumite. Crescând de la câmpie şi până în zona de munte, pătlagina este accesibilă tuturor şi de folos tuturor. Aparţine familiei plantaginaceelor. Pătlagina poate fi întâlnită chiar şi pe terenuri bătătorite, uscate, tari, fiind o plantă foarte rezistentă. Altfel, este o erbacee de dimensiuni reduse, frunzele sale ajungând până la 20 cm lungime. Aceste frunze formează, imediat deasupra solului, o rozetă. Din mijlocul acestei rozete cresc tulpini
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC 103 I
fragile, suculente, care au în vârf floarea în formă de spic. Pătlagina înfloreşte din mai şi până în septembrie. Datorită utilizărilor sale, poate fi întâlnită uneori şi ca plantă de cultură.
Pentru uz medicinal se recoltează frunzele, din care se prepară infuzie, dar şi macerat, poţiuni, extracte moi sau fluide, pansamente, unguente. Virtuţi medicinale au şi rădăcinile, seminţele şi, de asemenea, restul plantei.
Substanţe active importante: pectine, carotene, pentazone, săruri alcaline, tanin, planteoză. Unele substanţe aflate în compoziţia pătlaginei sunt bactericide şi antiinflamatoare.
Întrebuinţări. În practica medicinală, pătlagina se foloseşte în tratarea unor afecţiuni interne, dar se aplică şi extern. Prin tradiţie, pătlagina a fost şi este folosită ca expectorant (cunoscutul sirop de pătlagină), precum şi pentru cicatrizarea rănilor, deoarece are proprietăţi emoliente şi bactericide. Alte calităţi ale pătlaginei -hemostatică, antidiareică, hipotensivă. De asemenea, pătlagina contribuie la scăderea colesterolului din sânge.
Afecţiuni în care se fac tratamente cu pătlagină: bronşite cronice, astm bronşic, diaree, ulcer gastroduodenal, laringite, traheite, conjunctivite, ulcer varicos, ulceraţii cutanate, tuse. Preparatele de pătlagină se dovedesc utile şi în hipertensiunea arterială.
În aplicaţiile externe se fac nu numai băi şi spălături cu patlagină, ci se aplică şi cataplasme.
Sucul de pătlagină este folosit la producerea bomboanelor contra tusei.
Alte specii de pătlagină: Plantago major şi Plantago media. Efectele lor medicinale sunt asemănătoare cu ale speciei descrise mai sus, Plantago lanceolata.
Pătlagina este nu numai un renumit expectorant, ci şi un depurativ cu o arie de acţiune foarte mare - purifică organe vitale precum plămânii şi stomacul, dar - ce e şi mai important - purifică şi sângele.
Pătlăgica rosie
Denumire ştiinţifică: Lycopersicum esculentum. Denumiri populare: roşie, tomată.
Prezentare. Pătlăgica roşie face parte din familia solanaceelor, fiind originară din America de Sud. Este o plantă puternică, înaltă uneori de peste un metru, cu frunze penate, asimetrice şi flori galbene. Fructul este binecunoscuta roşie. Aceasta are o valoare medicinală dovedită, incaşii - primii cultivatori de roşii - folosind-o în terapiile lor secrete.
În diete şi terapii, pătlăgica roşie este uşor şi eficient de utilizat, mai ales sub formă de suc.
Substanţe active importante: o substanţă specifică numită licopină, sodiu, potasiu, calciu,' fosfor, fier, magneziu, zinc, cupru, iod, vitaminele A, C, E şi K, hidraţi de carbon, protide, acizi organici - citric, malic, pectic.
Întrebuinţări. Studiile făcute de specialişti au dovedit că pătlăgica roşie are un rol important în profilaxia bolilor cardiovasculare şi chiar în ameliorarea acestora. Pătlăgelele roşii sunt utilizate şi în curele de slăbire, în diete împotriva dislipidemiilor, în inapetenţă, avitaminoze, stări congestive, hipervâscozitate sanguină, gută, reumatism, afecţiuni ale tractului gastro-intestinal. Mai nou, s-a descoperit că licopina are şi acţiune anticancerigenă, fiind un puternic antioxidant şi inhibitor al radicalilor liberi, cei care provoacă boala canceroasă.
Roşia este reconfortantă şi remineralizantă. Fiind un aliment uşor, nu solicită intens sistemul digestiv şi nici celelalte sisteme ale organismului. Totuşi, specialiştii recomandă ca terapiile cu pătlăgele roşii să nu depăşească o lună.
Preparatele din pătlăgele roşii sunt folosite şi în tratamente dermatologice şi aplicaţii cosmetice. De exemplu, acneea se poate combate şi prin aplicarea de felii de pătlăgele roşii pe faţă.
Pătlăgica vânătă
Denumire ştiinţifică: Solanum meiongena. Denumire populară: vânătă.
Prezentare. Pătlăgica vânătă, pe scurt vânăta, este originară din subcontinentul indian şi aparţine de familia solanaceelor. Vânăta are o înfăţişare viguroasă, caracteristică plantelor din zonele calde. Dezvoltarea acestei plante este anuală.
104
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
Tulpina ei creşte până la 1,20 metri înălţime. Frunzele sunt mari şi cărnoase, iar florile au culoare violet. Vânăta înfloreşte pe toată perioada verii. Fructul este acea bacă foarte mare şi consistentă, cunoscută sub numele de vânătă.
Valoare medicinală au fructul şi frunzele. Fructele se gătesc, iar din frunze se prepară cataplasme, utilizate în tratarea unor afecţiuni dermatologice.
Substanţe active importante: potasiu (în cantitate mare), sodiu, calciu, fosfor, fier, sulf, mangan, cupru, iod, vitaminele C, A, B1, B2, glucide, lipide, protide. Dacă nu este îndeajuns de coaptă, vânăta conţine o substanţă toxică numită solanină, substanţă care se găseşte şi în cartofii lăsaţi la lumină (aceştia capătă culoarea verde), precum şi în germenii de cartofi.
Întrebuinţări. Pătlăgica vânătă are o serie de proprietăţi medicinale, reduse, e adevărat, dar nu de neglijat, mai ales că este vorba despre un aliment accesibil şi plăcut la consum. Consumul de vinete poate duce la o ameliorare în suferinţe precum bolile cardiovasculare, în boli ale articulaţiilor, în disfuncţii ale rinichilor şi ale ficatului.
Vinetele sunt un agent de ardere a grăsimilor, fiind, prin urmare, recomandate în dislipidemii. Această importantă proprietate este potenţată şi de faptul că vânăta îmbunătăţeşte activitatea ficatului şi măreşte secreţia bilei.
Potrivit herbalistei Elenei Niţă Ibrian, pătlăgica vânătă are o importanţă deosebită în tratamente privind obezitatea, celulita, colesterolul, diabetul. Vânăta revigorează organismul, fiind un stimulent al multor funcţii importante, inclusiv cea digestivă.
Pătrunjelul
Denumire ştiinţifică: Petroselinum hortense.
Prezentare. Pătrunjelul, o plantă bienală aromatică, aparţine familiei umbeliferelor. Are o rădăcina pivotantă, consistentă, uneori îngroşată, lungă 'până la 30 cm. Frunzele sunt penat-sectate, cărnoase şi onctuoase, peţiolate. Pătrunjelul înfloreşte pe întreg parcursul verii celui de-al doilea an de vegetaţie. Inflorescenţa este o urnbelă. Plantă cultivată, pătrunjelul, asemenea mărarului, se poate sălbătici.
Pentru uz medicinal, ca şi pentru alimentaţie, se recoltează frunzele şi rădăcina. Se folosesc şi seminţele.
Substanţe active importante: vitaminele A, B, C (pătrunjelul este foarte bogat în vitamina C), săruri minerale, ulei esenţial.
Întrebuinţări. Pătrunjelul are efecte hipotensive, excitante, revigorante.
Reglează activitatea ficatului. Este indicat în astenie, tulburări de nutriţie, anxietate, infecţii, reumatism, gută, având influenţă benefică şi în funcţionarea tractului gastro-intestinal şi a căilor respiratorii. Efecte notabile are pătrunjelul şi asupra purităţii sângelui, fiind un detoxifiant activ, un depurativ eficient şi la îndemână.
Pecetea lui Solomon
Denumire ştiinţifică: Polygonatum odoratum; Polygonatum multiflorum.
Prezentare. Pecetea lui Solomon este o plantă perenă ce creşte în flora spontană, dar uneori este cultivată, mai ales pentru florile ei. Înălţimea maximă la care poate ajunge - 50 cm. Pecetea lui Solomon este o plantă cu un rizom dezvoltat şi o tulpină aeriană puternică, fibroasă, cu muchii. Înfloreşte în lunile mai şi iunie. Florile au aspect de tub, culoarea lor fiind alb-verzuie. Fructul este o bobiţă de culoare neagră, brumată. Pecetea lui Solomon creşte în locuri adăpostite, umede, în păduri, în tufărişuri, în locuri cu vegetaţie bogată.
Pentru uz medicinal se recoltează rizomul.
Substanţe active importante: glucozide, acizi, ulei volatil. Compuşii acestei plante au fost puţin studiaţi, dar un lucru este cât se poate de cert - sunt toxici.
Întrebuinţări. Extrasul obţinut din această plantă este sedativ, antibacterian, antiinflamator, purgativ. Fiind revulsiv, poate fi folosit în tratarea reumatismului şi a unor afecţiuni interne, preparatele aplicându-se peste zona cu probleme. Pecetea lui Solomon poate fi utilizată şi în tratamentul împotriva unei boli grave - antraxul. Se foloseşte, de asemenea, în terapii împotriva furunculozei, a panariţiului. Cu bucăţi de rizom se pot înmuia bătăturile de la picioare, putând fi apoi îndepărtate fără durere.
Pelinul
Denumire ştiinţifică: Artemisia absinthium. Denumiri populare: pelinaş, peliniţă, iarba fecioarelor.
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC 105 I
Prezentare. Pelinul este o plantă perenă ce creşte în flora spontană. Poate ajunge la peste un metru înălţime. Frunzele sunt de un cenuşiu-mătuit, uneori albicios, şi au peri mici. Întreaga plantă are un miros puternic, specific. Un miros şi mai puternic au frunzele care, proaspete fiind, se freacă între palme - pentru a se crea o senzaţie reconfortantă. Florile sunt gălbui şi apar în partea superioară a tulpinii sau a ramurilor.
Din punct de vedere medicinal este utilă toată planta, dar mai ales părţile tinere, cu flori pe ele. Pentru ceaiuri se folosesc, adesea, frunzele. Din pelin se obţin foarte multe preparate cu efecte medicinale: infuzie, pulbere, caşete, ceai, lichior de pelin, vin, sirop, tinctură.
Substanţe active importante: absintonă, ulei de pelin, tanin, răşini.
Întrebuinţări. Pelinul - utilizat de foarte multă vreme ca un tonic amar, este un bun agent revitalizant, gastric şi intestinal, contribuind la mărirea secreţiilor gastrice şi la reluarea activităţii gastro-intestinale. Pelinul este un stimulent digestiv garantat. De asemenea, este cunoscut ca diuretic, laxativ şi tonic al sistemului nervos.
Acţiunea sa pe căile gastro-intestinale este complexă, infuzia de pelin făcând curăţenie generală - distruge inclusiv viermii intestinali. În mod curent, pelinul este întrebuinţat în afecţiuni precum edeme renale, anorexie, gastrite hipoacide, hemoroizi, constipaţii, răni cu dificultăţi de vindecare, oxiurază. Infuzia de pelin este indicată şi în tratamentul ficatului şi al bilei. Nu trebuie uitat nici rolul pelinului în tratarea diabetului, această plantă având şi calităţi depurative. Mai nou, se spune despre pelin că ar avea efecte anticancerigene.
Preparatele de pelin sunt, în general, de uz intern, dar au şi întrebuinţări externe -pentru tamponări, spălături, băi în cazul unor plăgi, răni ulcerând, pecingini.
În privinţa utilizării curelor de pelin, specialiştii avizează: acestea nu vor dura mai mult de şapte-opt zile, deoarece pot apărea efecte nedorite în plan digestiv şi nervos, în starea generală a organismului. Cei cu infecţii acute intestinale şi gravidele nu au voie să folosească, în nici o împrejurare, preparate pe bază de pelin.
Pepenele galben
Denumire ştiinţifică: Cucumis melo.
Denumire populară: zemos, bostan galben, cantalup.
Prezentare. Pepenele galben este o plantă erbacee anuală, cu origine exotică. Provine din zonele tropicale ale Asiei. Făcând parte din familia cucurbitaceelor, pepenele galben are o tulpină târâtoare, acoperită cu peri. Frunzele au formă palmată, iar florile sunt mici şi au culoarea galbenă. Fructul, oarecum asemănător cu al dovleacului, este deosebit de plăcut la consum, deşi valoarea sa nutritivă nu este mare.
În cazul pepenelui galben, valoare medicinală au fructul şi seminţele.
Substanţe active importante: vitaminele A, B, C, zaharuri, celuloză, cenuşi, lipide, protide, săruri minerale.
Întrebuinţări. Pepenele galben este un nutrient de sezon, fiind cunoscut şi prin efectele sale medicinale. Este laxativ şi diuretic şi reglează foarte bine activitatea tractului gastro-intestinal, a căilor renale şi urinare, a rinichiului şi ficatului. Consumul de pepene galben duce la ameliorări şi în alte afecţiuni, cum ar fi cele de gută, reumatism, bilă leneşă, anemie. Pepenele galben şi preparatele de pepene galben combat infecţiile intestinale. Datorită compoziţiei sale uşoare, pepenele galben este recomandat şi diabeticilor. Pulpa fructului, dar şi extractele de seminţe, se folosesc şi în aplicaţii externe - în cosmetică, de exemplu - dar şi pentru tratarea unor afecţiuni ale pielii (inflamaţii, arsuri, răni rebele).
Pepenele galben este indicat în curele de fructe de sezon.
Pepenele verde
Denumire ştiinţifică: Citrullus lanatum. Denumiri populare: lubeniţă, harbuz.
Prezentare. Pepenele verde face parte din familia cucurbitaceelor, fiind o erbacee anuală. Îşi are originea în Africa de Sud. Tulpina sa este târâtoare şi poate ajunge la şase-şapte metri lungime. Frunzele, palmate, sunt puternic crestate.
Valoare medicinală au fructele şi seminţele. Unii specialişti consideră că doar seminţele au, cu adevărat, proprietăţi medicinale.
Substanţe active importante: în pulpă - protide, acizi organici, oligoelemente, vitaminele A, Bl, B2 şi C, săruri minerale; în seminţe - saponine, flavone, ulei volatil.
Întrebuinţări. Miezul de pepene verde are influenţă benefică în funcţionarea
106_DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
ficatului şi a rinichiului. Este un diuretic rapid, fapt ce contribuie la o mai bună funcţionare a căilor urinare, a vezicii urinare. Prin diureza foarte puternică pe care o provoacă, pepenele verde ameliorează suferinţele de gută şi reumatism, asigurând, totodată, printr-o cură susţinută, o curăţire a organismului.
În general, pepenele verde este o binefacere pentru suferinzii de rinichi, cât şi pentru cei pletorici sau obezi.
Piciorul lupului
Denumire ştiinţifică: Lycopus europaeus.
Prezentare. Piciorul lupului este o plantă perenă, bine dezvoltată, ce poate atinge 1,20 metri. Are un rizom scurt, tulpina fiindu-i muchiată şi bogat ramificată. Frunzele au un peţiol micuţ şi sunt ascuţite. Piciorul lupului înfloreşte în lunile iulie şi august, florile fiind albe cu puncte roşii, Piciorul lupului creşte în locuri joase şi umede, în mlaştini, pe marginea apelor, în tufărişuri şi păduri tinere.
Întrebuinţări. Preparatele obţinute din planta numită piciorul lupului pot contribui la buna activitate a t ractului gastro-intestinal, curăţindu-l şi aducându-l, şi prin provocarea şi mărirea secreţiilor gastrice, la o activitate normală. Aceste preparate se folosesc şi în tratamente privind afecţiuni ale căilor respiratorii, dilatând şi tonifiind aceste traiecte, efecte având şi în caz de tuse. Piciorul lupului mai este cunoscut şi ca plantă medicinală utilizată împotriva hipertiroidiei.
Piersicul
Denumire ştiinţifică: Piersica vulgaris; Prunus persica.
Prezentare. Piersicul este originar din China. Numele îi vine însă de la Persia, ţara unde romanii l-au întâlnit şi de unde l-au şi adus în Europa. Aparţine familiei rozaceelor. Este un arbore de mici dimensiuni, ajungând numai până la maximum şapte-opt metri înălţime. Frunzele piersicului au formă eliptică. Florile, micuţe, dar ceva mai mari, totuşi, decât cele de prun, au o culoare roşu-carmin.
Valoare medicinală au, în primul rând, florile şi frunzele, dar şi fructul şi sâmburii. Se prepară infuzie, decoct, sirop, cataplasme.
Substanţe active importante: în fructe - săruri minerale, acizi organici, enzime, vitamine, hidraţi de carbon, ulei volatil; în flori, frunze şi sâmburi - ulei volatil, amigdalină.
Întrebuinţări. Fructele piersicului (piersicile) sunt foarte bine suportate de stomac, fiind printre puţinele fructe care asigură un confort gastric perfect. Sunt hrănitoare, laxative, diuretice, depurative. Au efecte pozitive în afecţiunile rinichiului, în blocaje stomacale şi intestinale, în afecţiuni ale articulaţiilor. Piersicile sunt recomandate în consumul copiilor, al anemicilor, al convalescenţilor.
Preparatele din frunze şi flori de piersic au acţiune sedativă şi antispastică, fiind utilizate cu bune rezultate şi în combaterea viermilor intestinali (oxiurii). Sub formă de cataplasme, preparatele din frunze de piersic sunt utilizate şi în tratamentul unor cancere ale pielii, al contuziilor şi arsurilor. Decoctul de frunze este purgativ. Sâmburii de piersică, ocrotiţi de un înveliş lemnos foarte dur, rămân încă puţin cercetaţi, dar au, se pare, unele asemănări, din punct de vedere terapeutic, cu sâmburii de migdale.
Pinul
Denumire ştiinţifică: Pinus montana; Pinus sylvestris.
Prezentare. Pinul este un conifer de mari dimensiuni. Aparţine, fireşte, familiei pinaceelor (abietaceelor), fiind reprezentativ pentru această familie. Înălţimea sa maximă este de 50 metri (Pinus sylvestris). Are o frumoasă coroană piramidală. Coaja este roşie-alburie-cărămizie şi se exfoliază. Frunzele au formă de ace. Pinul înfloreşte în lunile mai şi iunie. Conurile, de circa şapte centimetri lungime, au culoare cafenie. Pinul creşte în zonele alpine şi sub alpine.
Pentru uz medicinal se recoltează mugurii de pin, din care se prepară infuzie, decoct, extract. În aplicaţii medicinale, cel mai utilizat preparat este infuzia.
Substanţă activă Importantă: uleiul volatil. Mugurii sunt bogaţi şi în vitamina C. Acele de pin conţin pinosolvină, un compus care are proprietăţi bactericide şi tuberculostatice.
Întrebuinţări. Infuzia din muguri de pin este indicată în tratarea bronşitelor şi a reumatismului. Totodată, această infuzie calmează inflamaţiile pulmonare şi ale
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC_107
căilor respiratorii, fiind un bun dezinfectant pentru tractul respirator. Diuretică, infuzia de pin are influenţă favorabilă în funcţionarea rinichiului. Este, de asemenea, un bun dezinfectant al căilor urinare. Infuzia de muguri de pin are şi acţiune antispastică.
La rândul său, infuzia de ace de pin acţionează în tuberculoză, având calităţi antiinflamatoare şi descongestionând aria pulmonară.
Mugurii de pin se folosesc şi la producerea de bomboane medicinale.
Piperul de haltă
Denumire ştiinţifică: Polygonum hydropiper. Denumire populară: dintele dracului.
Prezentare. Piperul de baltă este o erbacee anuală. Face parte din familia poligonaceelor şi poate ajunge până la înălţimea de un metru. Din loc în loc, tulpina de piper de baltă prezintă noduri. Spre toamnă, culoarea ei devine roşie. Frunzele sunt ascuţite, uşor cărnoase, iar florile se grupează sub formă de spic. Piperul de baltă înfloreşte în lunile iulie, august, septembrie. Atunci când este în plină vegetaţie, planta are un gust piperat, de unde şi numele de piper. Este o specie iubitoare de umezeală. Creşte în flora spontană, în locuri umede.
Pentru întrebuinţări medicinale se recoltează partea aeriană a plantei.
Substanţe active importante: hiperină, persicarină, ramnazină, ulei esenţial. Uleiul esenţial conţine poligonon.
Întrebuinţări. Preparatele obţinute din piper de baltă au acţiune hemostatică şi emenagogă (influenţează desfăşurarea ciclului menstrual), fiind indicate în hemoragii (inclusiv hemoragii digestive), hemoroizi, circulaţie periferică redusă, hipertensiune arterială.
Piperul negru
Denumire ştiinţifică: Piper nigrum.
Prezentare. Condiment aproape indispensabil, piperul este, ca plantă, o liană perenă. Aparţine familiei piperaceelor şi creşte în zonele tropicale, fiind întâlnit, în culturi, şi în Orientul Mijlociu. Tulpina piperului este lungă şi subţire. Dacă nu are de ce să se prindă, se întinde pe pământ, asemenea rugilor de mure. Florile sunt mici şi albe, dispuse în ciorchine, iar fructele au forma unor boabe, de culoare neagră la maturitate.
Piperul este o plantă puternic aromată, având efecte medicinale indiscutabile. Piperul negru este obţinut din fructele ajunse la maturitate, dar necoapte şi uscate. Ceva mai greu de produs este piperul alb, care se obţine din fructe coapte, după ce acestora li s-a îndepărtat coaja (pericarpul).
Substanţe active importante: câteva substanţe specifice - piperină, cavicină. piperamide, ulei volatil. Piperul conţine multe alte substanţe cu impact puternic asupra organismului, printre care se află oleorezina, uleiul gras, proteinele.
Întrebuinţări. Piperul este tonic, relaxant, depurativ, antiseptic. Se întrebuinţează, cu succes, ca stimulator al imunităţii, dar şi în tuse, gripă, febră. În reţetele şi aplicaţiile din medicina chineză, piperul intră în compoziţia preparatelor afrodiziace, stimulative mai ales pentru bărbaţi. Piperul negru contribuie şi la îmbunătăţirea circulaţiei periferice. Este folosit, de asemenea, în tratamentele afecţiunilor reumatismale.
Deşi medicina chineză tradiţională îl foloseşte de mii de ani, piperul este încă puţin utilizat, ca plantă medicinală, în Europa.
Piretrul
Denumire ştiinţifică: Chrysanthemum cinerariaefolium; Pyrethrum cinerariaefolium.
Prezentare. Piretrul, foarte cunoscut datorită flacoanelor cu spray pentru combaterea insectelor, este o plantă perenă din familia compozitelor. În pământ, piretrul are un rizom scurt şi gros. Tulpina, de culoare argintie spre verzui, are o înălţime medie pentru o erbacee - circa 40 cm, fiind ramificată. Florile se prezintă sub forma unor capitule, fiind albe la exterior şi galbene la interior. Piretrul înfloreşte mai ales la sfârşitul primăverii şi începutul verii, dar poate avea flori şi mai târziu. Este o plantă iubitoare de uscăciune şi lumină, originară din Croaţia. Se şi cultivă, fiind utilizată în producerea insecticidelor.
Pentru uz medicinal se recoltează florile şi vârfurile tinere cu flori şi frunze.
108_DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
Substanţe active importante: piretrine, cinerine, esteri.
Întrebuinţări. Preparatele pe bază de piretru sunt folosite în combaterea viermilor intestinali, precum şi a râiei şi păduchilor laţi.
Pirul
Denumire ştiinţifică: Agropyron repens. Denumiri populare: chir, răgălie, grâul mâţii.
Prezentare. Pirul, aparţinător familiei gramineelor, este o plantă foarte puternică. Poate ajunge până la 1,50 metri şi poate fi socotită nemuritoare, datorită rădăcinilor sale. Ori de câte ori partea aeriană a pirului este distrusă, din rădăcinile sale va răsări, implacabil, o nouă plantă. Foarte rezistent este şi rizomul care, de asemenea, va da noi tulpini sau chiar plante separate, dacă este tăiat. Frunzele pirului sunt liniare, aspre, de un verde închis. Florile sunt galben-verzui, foarte mici, grupate în spice.
Pentru farmacia verde se recoltează rizomii. Din aceşti rizomi, naturiştii prepară decoct, extract, ceaiuri şi chiar infuzie. Multă vreme, jnfuzia a fost cel mai utilizat preparat, mai nou punându-se accentul pe decoct. În combinaţie cu alte plante medicinale, pirul contribuie la realizarea unor importante ceaiuri medicinale.
Substanţe active importante: ulei volatil, saponine, săruri de potasiu, acid salicilic, vitaminele A şi B, zaharuri, gume, amidon.
Întrebuinţări. Pirul, o buruiană foarte dăunătoare pentru culturi, este, în schimb, o valoroasă plantă medicinală. Preparatele din rizomii de pir au acţiune diuretică, antimicrobiană, detoxifiantă, febrifugă. În urma tratamentului cu pir se remarcă, de asemenea, evoluţii remineralizante, mai ales la nivelul sistemului osos. Ceaiurile de pir sunt laxative, fiind recomandate diabeticilor. Pirul acţionează într-o serie întreagă de afecţiuni: reumatism, gută, bronşite, răceli, boli de rinichi.
Rizomii de pir sunt recoltaţi şi pentru utilizări în industria farmaceutică sau în cea alimentară. De pildă, în industria alimentară, din rizomi de pir se fac siropuri, bere, un înlocuitor de cafea.
Pirul este căutat şi în medicina tradiţională veterinară - elimină calculii, ce se formează în perioada rece, în stomacul animalelor.
Plesnitoarea
Denumire ştiinţifică: Ecballium elaterium. Denumire populară: castravete sălbatic.
Prezentare. Plesnitoarea este o erbacee anuală. Face parte din familia cucurbitaceelor. Tulpina este consistentă, dar rămâne culcată pe sol în toată perioada de vegetaţie. Frunzele au formă triunghiulară şi sunt dinţate, păroase şi, la fel ca tulpina, consistente, cărnoase. Florile sunt galben-verzui, plesnitoarea înflorind toată vara. Fructele acestei plante au formă de elipsă şi sunt, la rându-le, păroase. Atunci când ajung la maturitate, aceste fructe plesnesc, aruncând seminţele la distanţă relativ mare, până la un metru. Plesnitoarea este o plantă mai puţin prezentă în flora spontană din ţara noastră, fiind de găsit doar în sudul Dobrogei, pe litoralul Mării Negre.
Pentru terapii se utilizează fructele verzi, din care se extrage sucul.
Substanţe active importante: elaterina (substanţa care face fructul să explodeze şi să arunce seminţele, cuvântul vine de la grecestul elater = care împinge)
Întrebuinţări. Cu extractele din această plantă se tratează o boală grea, numită hidropizie. Această boală se manifestă prin acumulare nefirească de lichid (apă) în cavităţile naturale ale organismului sau în unele organe.
Plopul negru
Denumire ştiinţifică: Populus nigra. Denumire populară: plop plutaş.
Prezentare. Plopul aparţine familiei salicaceelor şi este unul dintre cei mai înalţi arbori din România. Tulpina sa este dreaptă şi puternică, iar ramurile sunt apropiate de tulpină. Coaja este cenuşie-argintie, iar frunzele, cu peţiol lung, sunt ovale şi uşor lanceolate. Florile au formă de amenţi (mâţişori). Plopul înfloreşte în lunile martie şi aprilie.
În flora din România se întâlnesc trei feluri de plopi: plopul alb (Populus alba), plopul tremurător (Populus tremula) şi plopul negru (Populus nigra), acesta din urmă având şi calităţi medicinale. Prin urmare, de la specia de plop negru se recoltează
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC 109 I
partea care are valoare medicinală, adică mugurii, din care se prepară o infuzie. Se obţin şi alte preparate: tinctură, sirop, extract moale, unguent, macerat.
Substanţe active importante: glucozizi, ulei volatil, crisina, salicina, taninuri.
Întrebuinţări. Preparatele de plop negru sunt cicatrizante, antiinflamatoare, expectorante, diuretice, antiseptice. Mugurii de plop revitalizează organismul şi contribuie la buna desfăşurare a proceselor digestive. Cu preparatele de plop negru se obţin rezultate în tratarea bronşitelor acute, a hemoroizilor, a bolilor de rinichi şi arsurilor. Plopul este, totodată, un bun antireumatic şi un dezinfectant al căilor urinare. Se foloseşte şi în caz de sciatică, nevralgii, inflamaţii ale căilor respiratorii.
Pochivnicul
Denumire ştiinţifică: Asarum europaeum. Denumiri populare: popâlnic, piperul lupului.
Prezentare. Pochivnicul este o erbacee perenă, de mici dimensiuni, din familia aristolochiaceelor. Rizomul acestei plante este târâtor, iar tulpina aeriană - dreaptă şi scurtă. Frunzele sunt mari, în număr de două, şi au formă de rinichi. În vârful tulpinii se află floarea, de culoare grena. Pochivnicul creşte în locuri umede, pe soluri bogate în calcar.
Rizomul şi frunzele sunt partea din planta de pochivnic care prezintă interes din punct de vedere medicinal. În anumite condiţii, rizomul se macină şi se obţine o pulbere, necesară preparării unei infuzii. Alte preparate obţinute din pochivnic: praf de strănutat (în combinaţie cu pulberi de la alte plante medicinale), sirop expectorant, pulbere de rizomi.
Substanţe active importante: uleiul eteric, asarita, asarona. Asarona este o substanţă toxică şi, de aceea, preparatele obţinute din pochivnic vor fi manevrate cu atenţie, urmând a fi folosite numai sub îndrumarea specialiştilor. Efectul terapeutic al pochivnicului este puternic.
Întrebuinţări. Pochivnicul este vomitiv, purgativ şi expectorant. Se foloseşte în tratarea bronşitelor cronice, a astmului, în tuse convulsivă. Cu pochivnic se intervine şi în alte afecţiuni pulmonare, relaxând şi igienizând zona pulmonară. Produce strănut, contribuind astfel la curăţarea şi aerisirea căilor respiratorii, dar şi la o anume reglare a tonusului nervos.
Podbulul
Denumire ştiinţifică: Tussilago farfara.
Denumiri populare: brusturel, cenuşoară, limba vecinului.
Prezentare. Podbalul este o plantă micuţă (o erbacee din familia compozitelor), înălţimea ei la maturitate fiind între cinci şi 15 cm. Se remarcă prin rizomul puternic şi foarte lung - circa un metru. Primele flori de podbal apar foarte devreme, mult înaintea frunzelor, planta fiind unul dintre vestitorii primăverii. Podbalul înfloreşte toată primăvara, florile având culoarea galbenă. Această plantă iubeşte umezeala şi de aceea va putea fi găsită în adâncituri de teren, pe malul râurilor, în şanţuri, în surpături.
Pentru nevoi medicinale se recoltează florile, frunzele şi rizomul. Din aceste părţi ale plantei de podbal se obţin următoarele preparate: infuzie, decoct, macerat, suc de plantă. De asemenea, se obţin sirop, suc sau ceai realizate în combinaţie cu alte plante medicinale.
Substanţe active importante: inulină, tanin, steroli, dextrină, substanţe albuminoide şi bactericide, numeroase săruri minerale, compusul specific fiind tusilagina.
Întrebuinţări. Podbalul este utilizat în terapii deoarece este emolient şi fluidizant, expectorant (puternic), antiseptic şi antispastic. Are acţiune antiseptică asupra aparatului respirator şi reduce spasmele în bronşită. Laringita, traheita, tusea şi chiar emfizemul pulmonar fac parte dintre afecţiunile care se tratează şi cu podbal. Se mai tratează cu podbal şi răguşeala, dischinezia biliară, tulburările digestive uşoare, silicoza, flebita, erupţiile cutanate.
De reţinut, deci, faptul că podbalul este eficient, în primul rând, în bolile respiratorii, acute sau cronice.
Amestecate cu tutun, frunzele uscate de podbal servesc la fabricarea ţigărilor antiastmatice.
Podbalul se foloseşte şi în tratamente cosmetice, sub formă de băi şi împachetări, în special pentru curăţirea şi întreţinerea tenurilor grase.
110
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
Popâlnicul iepuresc
Denumire ştiinţifică: Hepatica nobilis. Denumire populară: trei răi.
Prezentare. Popâlnicul iepuresc este o plantă micuţă, acoperită de perişori. Face parte din familia ranunculaceelor. Frunzele sale, împărţite în trei lobi, rămân verzi şi în anotimpul rece. Popâlnicul iepuresc înfloreşte în martie şi aprilie, florile fiind albastre, cu petale mari. Este o plantă cu aspect foarte plăcut. Creşte în flora spontană din zonele mai înalte, chiar montane, preferând terenurile calcaroase.
Substanţe active importante: anemonină, zaharuri, taninuri.
Întrebuinţări. Din punct de vedere al virtuţilor medicinale, popâlniculjepuresc este puţin studiat. Datorită compuşilor săi, această plantă poate fi toxică. În tradiţia populară, popâlnicul iepuresc este cunoscut ca având efecte pozitive în bolile de ficat, de unde şi numele de hepatica.
Portocalul
Denumire ştiinţifică: Citrus aurantium.
Prezentare. Portocalul este o plantă de climă blândă, fiind, alături de lămâi, reprezentativ pentru zona mediteraneană. Este un arbore originar din Orientul îndepărtat. A fost aclimatizat în Europa în primele secole de după anul 1000. Portocalul face parte din familia rutaceelor. Este un arbore cu înălţime redusă, având, în mod obişnuit, în jur de patru-şase metri. Frunzele portocalului sunt mici, cărnoase, uşor cerate. Florile au culoare albă şi miros foarte plăcut, fiind folosite, cu succes, la prepararea unui ceai cu totul deosebit.
Pentru uz medicinal se recoltează frunzele, florile, pulpa fructului şi coaja acestuia. Din frunze, flori şi coaja fructului se prepară infuzie, soluţii apoase, poţiuni, iar pulpa fructului se consumă ca atare, se foloseşte pentru extragerea sucului sau chiar se găteşte.
Substanţe active importante: în portocale - hidraţi de carbon, săruri minerale, vitamine (mai ales vitamina C), proteine; în flori şi coaja portocalelor - uleiuri volatile; în frunze - hesperidă.
Întrebuinţări. Preparatele pe bază de portocal dau rezultate pozitive în afecţiuni cardiace, deranjamente stomacale, spasme, stări de agitaţie uşoară, obezitate, stomatite, gingivite, febră. Consumul de portocale sporeşte rezistenţa faţă de bolile infecţioase, întăreşte capilarele şi uşurează circulaţia periferică. Pulpa de portocală are şi proprietăţi antihemoragice, laxative, depurative.
Preparatele pe bază de frunze, flori şi coajă de portocală sunt indicate, cu precădere, în afecţiuni pe fond nervos, având efecte calmante şi relaxante recunoscute de multă vreme.
Porumbarul
Denumire ştiinţifică: Prunus spinosa. Denumiri populare: spin, corcodel, scorombar.
Prezentare. Porumbarul este un arbust de doi-trei metri înălţime, uneori mai mult, care înfloreşte primăvara de timpuriu, încă înainte de a înfrunzi. Aparţine familiei rozaceelor. Tulpina este foarte ramificată. Frunzele, în formă de elipsă, au marginea uşor crestată. Florile sunt albe şi seamănă cu cele de prun, fiind ceva mai mici. Fructele, rotunde, mici, în culoare albastru-brumat, sunt bune de cules toamna. Porumbarul creşte la marginea pădurilor, în tufărişuri, prin poiene, pe terenuri accidentate, pe fâneţe.
Florile, fructele, frunzele şi coaja de porumbar au valoare medicinală. Atât din flori, cât şi din fructe se prepară infuzie şi decoct. Din coajă şi frunze se obţine un decoct.
Substanţe active importante: în flori - glucozidă diuretică, săruri minerale, camferină, acizi organici; în fructe - zaharuri, acizi organici, vitamina C (în cantitate mare), săruri minerale.
Întrebuinţări. Preparatele medicinale obţinute din porumbar sunt depurative, sedative, diuretice şi antidiareice. Preparatele pe bază de flori acţionează în tusea convulsivă şi în hipertensiunea arterială. Fructele sunt un bun tonifiant pentru stomac şi au influenţe benefice în dischinezii biliare, boli de rinichi, în afecţiuni ale vezicii urinare. Fructele sunt cunoscute şi ca detoxifiant în boli ca uremia, guta, artrita.
Fructele de porumbar au întrebuinţare şi în bucătărie - se folosesc pentru
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC_
prepararea de compoturi şi dulceaţă. În gospodăria ţărănească tradiţională se prepara din fructele de porumbar un fel vin şi chiar se obţinea, prin fermentare şi distilare, o băutură alcoolică.
Porumbul
Denumire ştiinţifică: Zea mays. Denumiri populare: cucuruz, păpuşoi.
Prezentare. Porumbul este una dintre cele mai cunoscute plante. Poate atinge o înălţime de 2,50 metri. Înfloreşte în lunile iunie, iulie sau chiar august. Florile sunt unisexuate şi au formă de inflorescenţe. Floarea din vârful porumbului, ramificată, este floarea masculină. Floarea femelă este ştiuletele, care are nişte terminaţii lungi. Aceste terminaţii lungi, aceste flori lungi nu sunt altceva decât mătasea de porumb.
Mătasea este partea medicinală cea mai valoroasă a porumbului. Pentru terapii, din mătasea de porumb se prepară o infuzie.
Substanţe active importante. Aparent atât de neînsemnată, mătasea de porumb conţine surprinzător de multe substanţe: ulei volatil, manită, vitaminele C, E şi K, săruri de potasiu şi calciu, bioxid de siliciu, saponine, zaharuri, acizi.
Întrebuinţări. Din punct de vedere medicinal, mătasea de porumb are o serie întreagă de calităţi - este diuretică, sudorifică, hemostatică, sedativă. De asemenea, mătasea de porumb are şi un puternic efect colagog, adică face bila mai activă, mai harnică. Infuzia din mătase de porumb este un stimulent şi pentru activitatea ficatului. Afecţiunile în care se poate utiliza infuzia de mătase de porumb: boli hepatice, dischinezie biliară, calculoză renală, metrite, gută, cistită, reumatism, metroragii, tulburări de menstruaţie, tulburări digestive şi chiar insuficienţă cardiacă.
Principalul domeniu de tratament cu mătasea de porumb - afecţiunile renale şi cele ale aparatului urinar.
Prazul
Denumire ştiinţifică: Allium porrum.
Prezentare. Prazul este o plantă legumicolă ce aparţine de familia liliaceelor. Originea prazului este în zona Mediteranei. Tradiţia culinară bazată şi pe consumul de praz este foarte veche în zona Mării Mediterane şi în regiunile din apropierea acesteia.
Prazul este o plantă bienală, remarcându-se prin tulpina sa groasă, fragedă, suculentă, formată din frunze răsucite, înaltă până la 40 - 50 cm. Frunzele sunt lungi-lanceolate. În pământ, prazul are un bulb.
Pentru consum alimentar, cât şi pentru uz medicinal se foloseşte toată planta. Pentru uz medicinal se prepară sirop, decoct, macerat.
Substanţe active importante: proteine, substanţe grase, săruri minerale, vitamina C, caroten, celuloză, oligoelemente, vitaminele B1, B2, Pp, ulei volatil, mucilagii.
Întrebuinţări. Prazul este laxativ, diuretic, calmant, antiseptic, decongestiv, expectorant. Valoare sa medicinală este pusă în evidenţă chiar şi atunci când este folosit, pur şi simplu, ca aliment. Preparatele medicinale pe bază de praz sunt utile în combaterea afecţiunilor respiratorii, pulmonare, cardiace. Influenţează în bine activitatea rinichiului şi a căilor urinare, acţionând şi în afecţiunile reumatice, tuse, faringită. Prazului i s-au descoperit şi proprietăţi antihemoragice. Preparatele pe bază de praz pot fi folosite, de asemenea, şi ca un bun pansament digestiv.
Mâncarea de praz este recomandată în dieta obezilor, dar şi a acelora care suferă de anemie sau de funcţionare defectuoasă a sistemului digestiv. Aplicaţii medicinale cu praz se fac şi în caz de hemoroizi, bătături, abcese. Mai mult decât atât, prazul are şi virtuţi cosmetice, fiind folosit pentru curăţirea şi îngrijirea tenului.
Prunul
Denumire ştiinţifică: Prunus domestica. Denumire populară: perj.
Prezentare. Prunul este un arbore foarte cunoscut şi foarte preţuit, pruna fiind, asemenea mărului, un adevărat fruct minune. Prunul îşi are originile în Caucaz şi în Persia. Face parte din familia rozaceelor, înălţimea sa fiind de maximum 10 metri. Frunzele sunt eliptice, cu marginile fin crestate. Florile, albe sau alb-verzui, apar în aprilie, fiind căutate de albine. Mierea de prun este un adevărat medicament, având şi
1112 DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
un gust cu totul deosebit. Fructele, adică banalele prune, au culori diverse. Prunul este un arbore foarte răspândit în România, mai ales în zonele de deal şi submontane, unde există mari livezi. Creşte şi în flora spontană, prin pădurile de deal şi câmpie.
Valoare medicinală au fructele (pulpa de prună), miezul sâmburelui, frunzele, coaja, petalele florilor. Din frunze şi coajă se prepară decoct, iar din celelalte se poate obţine infuzie, macerat, decoct, suc.
Substanţe active importante: hidraţi de carbon, pectine, microelemente (potasiul în cantitate însemnată), mucilagii, vitamine, acizi organici, celuloză, caroten. Uscate, prunele conţin, în cantitate mare, zaharuri şi hidraţi de carbon.
Întrebuinţări. Prunele au capacitatea de a reechilibra activitatea digestivă, facilitând procesele digestive şi acţiunea enzimelor. Sunt recomandate a fi consumate proaspete, dar şi uscate, anemicilor, convalescenţilor, celor care au imunitatea slăbită, astenicilor. Prunele sunt tonice pentru sistemul nervos, reconfortante pentru întregul organism, având, totodată, şi proprietăţi diuretice, laxative, decongestive. Preparatele medicinale, dar şi mâncărurile pe bază de prune contribuie şi la buna funcţionare a ficatului, a splinei, a rinichiului, având efecte depurative atât pentru ficat, cât şi pentru rinichi. Pentru afecţiuni cum ar fi hipertensiunea, reumatismul, ateroscleroza, obezitatea, specialiştii recomandă cure de prune.
Pufuliţa
Denumire ştiinţifică: Epilobium hirsutum. Denumire populară: pufuliţa păroasă.
Prezentare. Pufuliţa este o erbacee din familia onagraceelor, remarcându-se printr-o dezvoltare impresionantă - poate ajunge până la doi metri înălţime. Frunzele acestei plante sunt mari, au formă eliptică şi o lungime de circa 10-12 cm. Florile, de culoare roşie, sunt, de asemenea, mari, petalele având circa doi cm lungime. Pufuliţa păroasă înfloreşte în lunile iunie şi iulie, fructul fiind o capsulă. Această plantă este iubitoare de umezeală şi de aceea va fi întâlnită pe marginea apelor.
Pentru nevoi medicinale se recoltează şi se prelucrează partea aeriană a plantei, uneori, însă, numai frunzele.
Substanţe active importante: flavone, tanin, mucilagii.
Întrebuinţări. Potrivit unor specialişti, preparatele din pufuliţă au puteri medicinale de excepţie, fiind recomandate în boli grele, cum ar fi ciroza şi hepatita cronică. S-au obţinut rezultate favorabile şi în afecţiunile prostatei, precum şi în gastrite.
Efecte medicinale asemănătoare au şi preparatele realizate din planta numită zburătoare (Epilobium angustifolium).
R
Răchita roşie
y
Denumire ştiinţifică: Salix purpurea. Denumire populară: răchită, roşioară.
Prezentare. Răchita roşie este un arbore pitic, sau chiar o tufă mai dezvoltată, a cărui înălţime poate ajunge până la patru metri. Face parte din familia salicaceelor. Frunzele sunt lanceolate, cu mici crestături pe margine. Florile au forma unor amenţi (mâţişori) mici, aurii, care se dezvoltă în perioada martie-aprilie. Răchita roşie creşte în locuri umede, în preajma apelor, în lunci şi zăvoaie, pe malul apelor curgătoare, dar şi pe locuri pietroase. Este uşor de identificat după culoarea galben spre roşu sau chiar roşie a ramurilor tinere. Răchita roşie se găseşte în flora spontană, dar se şi poate cultiva, pentru utilităţi meşteşugăreşti (împletituri).
Pentru uz medicinal se recoltează coaja, mai ales de pe ramurile tinere, în perioada de la mijlocul primăverii, deci când planta este plină de sevă. Valoare medicinală au şi frunzele, care se recoltează tot în perioada de maximă vegetaţie, precum şi florile (mâţişorii). Se prepară decoct, infuzie, macerat, pulbere din scoarţă, extracte, macerate.
Substanţe active importante: ulei volatil, glucozide, acid salicilic (salicilină).
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC_1J3
Întrebuinţări. Preparatele medicinale de răchită roşie se folosesc în afecţiuni precum reumatismul, nevralgiile, insomniile, guta, hemoragiile hemoroidale, ulceraţiile pielii, rănile greu vindecabile, stările depresive, febra, virozele, gripele. De asemenea, sunt utile şi în ameliorarea unor boli de plămâni. Răchita roşie este hemostatică, cicatrizantă, astringentă, antidiareică, analgezică.
Datorită compuşilor din coaja ei, răchita roşie este un antireumatic foarte eficient, o formă de terapie plăcută şi eficientă fiind, în asemenea caz, băile cu decoct de coajă de răchită roşie. Acest tratament va fi cu mult mai eficient dacă răchita roşie se va combina cu alte plante medicinale antireumatice. Cât despre calităţile antitermice ale acestei plante, să menţionăm faptul că multă vreme a fost utilizată ca principal mijloc de reducere a temperaturii şi a tulburărilor generate de febră, fiind socotită ca un fel de chinină. Acest fapt a fost şi este posibil datorită salicilinei din coaja de răchită roşie, un glicozid cu acţiune antireumatică şi antifebrilă.
Efecte medicinale asemănătoare cu ale răchitei roşii au încă două specii de salcie: salcia sau răchita albă (Salix alba) şi salcia fragedă (Salix fragilis). Aceste două specii se găsesc, de obicei, în locurile unde creşte şi răchita roşie.
Răchitanul
Denumire ştiinţifică: Lythrum salicarial Denumiri populare: floarea zânei, lemnuşcă.
Prezentare. Aparţinând familiei litraceelor, răchitanul este o specie de erbacee perenă. Înălţimea sa, ca erbacee, este impresionantă - peste 2,50 metri. Are un rizom lemnificat, tulpină puternică, muchiată, frunze opuse - în cea mai mare parte lanceolate. Răchitanul înfloreşte pe toată perioada verii, precum şi în septembrie. Florile au culori roşu-violet sau roz, uneori fiind aproape albe, şi se află la subsuoara frunzelor, de cele mai multe ori grupate. Planta este mult căutată de albine, fiind o meliferă cunoscută. Creşte în locuri umede, în mlaştini, pe marginea apelor, în terenuri accidentate cu umezeală multă.
Pentru nevoi medicinale se foloseşte toată planta, inclusiv rizomul, din care se prepară infuzie, decoct, extract.
Substanţe active importante: ulei volatil, colină, glucozide, derivaţi flavonici.
Întrebuinţări. Preparatele din răchitan au calităţi antiseptice, hemostatice, cicatrizante, antifermentative şi pot fi considerate un adevărat antibiotic, necesar inclusiv în reglarea activităţii gastro-intestinale. Aceste preparate sunt eficiente şi în caz de dizenterie, ulcere, hemoragii gastro-intestinale.
În anumite zone ale României, vârfurile tinere, frunzele tinere şi rizomii de răchitan se utilizează ca zarzavaturi, deja adoptate şi de naturişti, pentru salate.
Răculeţul
Denumire ştiinţifică: Polygonum bistorta.
Prezentare. Răculeţul este o erbacee târâtoare, perenă, întâlnită în flora spontană din zonele subalpine şi alpine. Aparţine familiei poligonaceelor. Rizomul este gros şi bine dezvoltat, iar tulpina poate ajunge până la un metru lungime. Florile sunt alb-roşietice şi sunt dispuse în partea terminală a plantei, într-o inflorescenţă sub formă de spic.
Partea medicinală a plantei este rizomul, care se recoltează în luna mai. Din acest rizom şi din rădăcini se prepară decoct, un extract, făină, un vin medicinal.
Substanţe active importante: acizi, amidon şi foarte mult tanin.
Întrebuinţări. Preparatele din răculeţ au calităţi diuretice deosebite. În general, efectele medicinale ale plantei ţin de sectorul curăţenie internă şi detoxificare a organismului. Răculeţul se foloseşte, prin urmare, ca depurativ general, asigurând o primenire a organismului, revitalizându-l şi echilibrându-l.
Reventul
Denumire ştiinţifică: Rheum officinale; Rheumpalmatum. Denumire populară: rubarbă, rabarbură.
Prezentare. Reventul este o legumă mai puţin cunoscută, celebră fiind, în schimb, pentru proprietăţile sale medicinale. Îşi are originea în Asia, fiind întâlnit în flora spontană din nordul Chinei. În România, reventul apare numai sub formă cultivată. Este o erbacee perenă ce aparţine de familia poligonaceelor. Trăieşte circa 10 ani şi este
1114 DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
avantajoasă pentru utilizare în bucătărie, putând fi recoltată din primăvară şi până în toamnă. Reventul are un rizom bogat, precum şi o ramificaţie de rădăcini consistente, dezvoltate. Frunzele de revent au dimensiuni impunătoare, cele bazale având chiar şi un metru lungime. Întreaga plantă este uriaşă - ajunge la 2,50 metri înălţime. Tulpina este cilindrică, goală pe dinăuntru, iar florile, care apar la începutul verii, în luna iunie, formează un panicul şi au culoarea purpurie. Fructul de revent este o nuculă.
Pentru utilizări medicinale se recoltează rădăcinile şi rizomii, din care se prepară o pulbere. Rădăcinile şi rizomii reventului au un gust foarte amar. Pentru consum alimentar se utilizează peţiolul frunzelor şi, foarte rar, dar şi cu multă precauţie, frunzele - când sunt tinere şi mici. Unii specialişti nu recomandă frunzele de revent pentru consum alimentar.
Substanţe active importante: cantităţi semnificative de zahăr, vitamine, acizi organici, precum şi o substanţă specifică numită reină. Reventul conţine vitaminele B1, B2 şi C, microelemente, proteine, acid malic, lactic, citric, oxalic, ulei volatil, tanin. Specialiştii consideră ca fiind foarte importantă prezenţa acidului lactic. În rădăcină se găsesc compuşi antrachinonici (acid crizofanic, crizofaneină, emodină, fiscion, reocrisină), aceştia fiind principalul agent laxativ.
Întrebuinţări. Rizomii şi rădăcinile se recoltează îndeosebi de la plantele care au trecut de şase ani. Pentru a se obţine preparate medicinale de bună calitate, rizomii vor fi curăţaţi de coajă. Tradiţia medicinii populare situează rizomii de revent printre cele mai importante remedii utilizate în bolile de rinichi şi de stomac. Rădăcina de revent este cunoscută ca un bun agent laxativ şi purgativ. Reventul este folosit şi în alte afecţiuni, cum ar fi impotenţa, stomacul leneş, lipsa de poftă de viaţă, paraziţii intestinali, dizenteria.
Ricinul
Denumire ştiinţifică: Ricinus communis. Denumire populară: căpuşă.
Prezentare. Ricinul este o plantă erbacee, anuală, cu o înălţime de până la doi metri. Face parte din familia euforbiaceelor. Originar din Africa, ricinul a fost aclimatizat şi se cultivă şi în România. Are o rădăcină pivotantă, puternică. Frunzele sunt palmat-lobate, cu peţiolul lung, iar florile apar grupate. Florile de ricin sunt de diferite culori -verzi, roşii, violete. Fructul, sub formă de capsulă cu ghimpi, conţine seminţe bogate în ulei. De altfel, valoarea sa ca plantă oleaginoasă face ca ricinul să fie plantă cultivată. Ricinul are, de asemenea, valoare ornamentală şi medicinală.
Pentru nevoi medicinale se foloseşte uleiul (sau untul) de ricin.
Substanţe active importante. Procentul de ulei din seminţele de ricin este foarte mare - până la 50 - 53 la sută. Seminţele de ricin conţin şi ricină - o toxină vegetală foarte periculoasă, care aglutinează globulele din sânge.
Întrebuinţări. Uleiul (untul) de ricin este un purgativ foarte eficient.
Ridichea
Denumire ştiinţifică: Raphanus sativus (ridichea roşie); Raphanus niger (ridichea neagră).
Prezentare. Ridichea este o erbacee bienală. Aparţine de familia cruciferelor şi este caracterizată printr-o rădăcină îngroşată, alungită sau sferică, neagră, roşie sau albă. Frunzele de ridiche sunt fragede şi crestate, peţiolul fiind lung şi puternic. Ridichea este una dintre cele mai vechi plante cultivate, în Antichitate fiind considerată o adevărată delicatesă la masă, dar şi un remediu în multe afecţiuni, printre care hidropizia, tusea, lipsa poftei de mâncare, indigestia.
Folosită, în mod curent, şi în alimentaţia din zilele noastre, ridichea revine în atenţie şi ca plantă medicinală. Este vorba, mai ales, despre ridichea neagră, din care se prepară suc, sirop, dar care se dă şi prin răzătoare, pentru a fi consumată imediat sau pentru a se prepara un bandaj, utilizat în aplicaţii locale. Combinate cu miere, sucurile de ridiche pot fi uşor de consumat.
Substanţe active importante: foarte mult potasiu, vitamina C, microelemente, ulei volatil, vitaminele A, B1, B2, rafanol, tocoferol, hidraţi de carbon, proteine.
Întrebuinţări. Preparatele de ridiche contribuie, în mod obişnuit, la buna funcţionare a ficatului, bilei, rinichilor, fiind recomandate suferinzilor de litiază biliară sau renală, dischinezie, colecist, astm bronşic, tuse, reumatisme, gută. Ridichea acţionează asupra organelor interne şi din exterior, fiind un adevărat agent revulsiv.
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC_1J5
Astfel, celor bolnavi de pneumonie li se recomandă să pună bandaje de ridichi în dreptul plămânilor, iar celor care au dureri de ficat să aplice ridichi, tăiate felii sau rase, în dreptul ficatului. Aceste aplicaţii simple pot duce la descongestionarea organelor interne şi la îmbunătăţirea funcţionării lor.
Consumate ca aliment, ridichile îmbunătăţesc şi activitatea din stomac şi din tractul digestiv. Sunt, de asemenea, bune diuretice şi au proprietăţi antialergice, principalele lor zone de influenţă benefică fiind, însă, cele hepatică, biliară şi renală, cu acţiune directă asupra dureroaselor pietre din ficat şi din rinichi.
Ridichile roşii şi albe au aceleaşi proprietăţi medicinale cu ale ridichii negre, dar mai puţin pronunţate.
Menţiune aparte pentru ridichea sălbatică (Raphanus raphanistrum), folosită ca revulsiv în reumatisme - se spune că scoate cu succes durerea din oase şi încheieturi. Ridichea sălbatică este o buruiană care creşte, adesea, prin culturile de grâu.
Rodiul / Rodia
Denumire ştiinţifică: Punica granatum.
Prezentare. Uşor de găsit în zona mediteraneană, rodiul este un arbust din familia punicaceelor. Îşi are originea în Persia şi Mesopotamia. Rodiul este spinos şi are frunze lucioase, lanceolate, înălţimea sa obişnuită fiind de trei-cinci metri. Florile, în număr mare, au culoarea roşie, fiind deosebit de frumoase. Din acest motiv, rodiul este o plantă ornamentală foarte apreciată. Fructul său este original ca structură, se numeşte rodie şi mai este cunoscut şi sub numele de granată.
Proprietăţi medicinale au scoarţa de pe rădăcini, bobocii florali, fructele, seminţele. Se prepară pulbere, infuzie, decoct. Seminţele se pisează, iar fructele se consumă ca atare. Decoctul de coajă de rădăcină va fi folosit cu precauţie - poate produce intoxicaţii.
Substanţe active importante: în rădăcină - peletierină, tanin, minerale, acizi; în fructe - vitamina C (în cantitate mare), tanin, pectine, acid citric, celuloză.
Întrebuinţări. Rodiile sunt recomandate pentru consumul curent, fiind un reechilibrant stomacal şi intestinal şi o sursă bună de vitamina C. Contribuie la revigorarea organismului, fiind indicate în astenii, epuizare, lipsa de poftă de viaţă. De altfel, s-a dovedit că rodiile sunt şi un agreabil tonic cardiac. Scoarţa de pe rădăcini - principala parte cu valoare medicinală - este preparată şi administrată pentru combaterea teniazei şi a dizenteriei. Paraziţii intestinali pot fi neutralizaţi şi cu bobocii florali ai rodiului. Bine mărunţiţi sau maceraţi, bobocii florali au efecte pozitive şi în tricomonază, diaree, dizenterie. Preparatele din coaja de pe rădăcini pot contribui şi la reducerea febrei, la oprirea hemoragiilor, la cicatrizarea rănilor.
Rodul pământului
Denumire ştiinţifică: Arum maculatum; Arum orientale. Denumire populară: calendarul codrului.
Prezentare. Rodul pământului este o erbacee perenă. Această plantă are în sol un tubercul bine dezvoltat, de formă cilindrică, rareori de formă ovoidală. Frunzele sunt mari, groase, lucioase, puternic clorofilate, cu peţiolul lung. Inflorescenţa este un spic alb-gălbui care se dezvoltă în lunile aprilie, mai şi iunie. Fructele de rodul pământului sunt nişte boabe roşii. Rodul pământului creşte prin păduri, în zone umbroase şi umede.
Pentru nevoi medicinale se foloseşte rădăcina (tuberculul), care se recoltează primăvara foarte devreme. Unii specialişti recomandă, pentru preparate medicinale, şi fructul bine maturizat.
Substanţe active importante: o substanţă specifică numită aroină, amidon, glucozide, conicină, muciiagii, substanţe grase. Datorită conţinutului de aroină şi conicină, rodul pământului este o plantă otrăvitoare.
Întrebuinţări. Preparatele pe bază de rodul pământului sunt utilizate în tratarea hemoroizilor, a blocajelor intestinale, în unele boli respiratorii (astmul pulmonar), precum şi într-o serie întreagă de afecţiuni dermatologice, unele greu de remediat, cum ar fi ulcerele cutanate.
Rogozul
Denumire ştiinţifică: Carex riparia; Carex arenaria.
1116 DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
Prezentare. Rogozul, o plantă din familia ciperaceelor, este o erbacee iubitoare de umezeală. Cărţile de herbalistică descriu nu mai puţin de opt specii de rogoz. Caracteristic pentru toate aceste plante este faptul că au tulpina muchiată. Rogozul este o plantă înaltă - peste un metru - cu florile grupate în spic terminal. Mulţi naturişti consideră rogozul o plantă fără prea mare importanţă medicinală. Totuşi, marele specialist francez Jean Valnet, include rogozul în categoria plantelor medicinale. Potrivit lui Valnet, rogozul are proprietăţi depurative, diuretice şi sudorifice, fiind util, sub formă de fiertură (decoct), în boli ale articulaţiilor, reumatisme, boli ale pielii. Mai mult decât atât, au fost identificate chiar şi proprietăţi anticancerigene ale preparatelor obţinute din această plantă. În acest sens, Jean Valnet aminteşte de un tratament în cazul unui cancer de limbă.
Roiba
Denumire ştiinţifică: Rubia tinctorum. Denumiri populare: iarba de vopsea, garanţa.
Prezentare. Roiba este o plantă erbacee întâlnită în flora spontană. Aparţine familiei rubiaceelor. Rizomul său este mediu dezvoltat, iar tulpina, care poate ajunge la maximum un metru înălţime, are patru muchii. Frunzele sunt lanceolat-eliptice. Florile, mărunte, au culoarea galben-palid şi apar în lunile iunie şi iulie. Fructul de roibă este o bacă brun-roşcată, uneori neagră. Această plantă creşte pe pârloage, în pământuri înţelenite, pe taluzurile drumurilor, pe marginea terenurilor cultivate.
Pentru nevoi medicinale se recoltează rădăcina, care are culoare roşie, şi rizomul. Din acestea se prepară infuzie, pulbere, extracte.
Substanţe active importante: câteva glucozide - galiozină, alizarină, purpurină, lucidină, tanin. Datorită compuşilor săi foarte activi, mai ales a lucidinei, preparatele de roibă se vor administra numai sub supravegherea specialistului, a medicului. Utilizarea lor timp îndelungat, şi mai ales fără supraveghere, poate duce la grave probleme de sănătate. Din această plantă se obţine o pregnantă culoare roşie cu care, altădată, se vopseau textilele.
Întrebuinţări. Roiba este cunoscută ca un agent pentru dizolvarea anumitor categorii de calculi renali. Preparatele pe bază de roibă acţionează nu numai asupra calculilor renali, ci şi în sensul reechilibrării şi bunei funcţionări a întregului rinichi. Totodată, roiba intensifică activitatea bilei. În general, preparatele din această plantă sunt un depurativ destul de puternic, ce duce la curăţirea şi dezintoxicarea rinichiului, a organelor şi căilor aferente rinichiului şi ficatului. Preparatele de roibă sunt folosite şi în bolile articulaţiilor, anemie, lipsă de poftă de mâncare, rahitism.
Roiniţa
Denumire ştiinţifică: Melissa officinalis.
Denumiri populare: iarba roiului, busuiocul stupului, roişte.
Prezentare. Roiniţa este o plantă erbacee perenă, aparţinând familiei labiatelor. Rizomul, de culoare brun-gălbuie, este lemnificat. Tulpina are muchii şi se ramifică, ajungând până la 80 cm înălţime. Frunzele au formă ovală şi sunt păroase, ca de altfel întreaga parte superioară a tulpinii. Florile formează o inflorescenţă, culoarea lor schimbându-se pe măsură ce floarea evoluează - la început este gălbuie, pentru ca mai apoi să devină albă sau uşor liliachie. Roiniţa înfloreşte toată vara, fiind cunoscută ca o plantă meliferă. Creşte pretutindeni în flora spontană din România, în zonele de câmpie şi deal, în luminişuri, pe pajişti, pe fâneţe şi poieni, pe marginea drumurilor, preferând locurile uscate şi adăpostite. Mireasma acestei plante este foarte plăcută -roiniţa răspândeşte o aromă de lămâie.
Uleiul volatil extras din frunzele de roiniţă se foloseşte în industria medicamentelor.
Din punct de vedere medicinal, valoroase sunt frunzele, vârfurile tinere cu frunze şi flori, uneori numai florile, din care se prepară infuzie, decoct, tinctură, suc.
Substanţe active importante: ulei volatil, citrol, citroneol, camfor, principii amare,
tanin.
Întrebuinţări. Din punct de vedere medicinal, roiniţa are nu mai puţin de 10 proprietăţi. Este bacteriostatică, antispastică, stomahică, antidiareică, antiemetică, sedativă, carminativă, coleretică, antiseptică şi cicatrizantă. Se administrează intern, dar şi extern (uz extern - sub formă de cataplasme şi băi). Intern, preparatele din frunze de roiniţă sunt indicate în colite cronice, spasme şi colici pe traiectul gastro-
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC_1J7
intestinal, dischinezii biliare, tulburări neurovegetative, lipsă de poftă de mâncare, vomă, diaree. Preparatele de roiniţă stimulează secreţia celulei hepatice, amplifică secreţia biliară, diminuează stările de agitaţie şi nelinişte, îmbunătăţesc activitatea stomacului, facilitează digestia. De asemenea, combat ameţelile, pierderile scurte de conştiinţă, migrenele, blocajele digestive.
Roiniţa este o plantă foarte căutată de albine, mierea obţinută fiind un adevărat medicament natural.
Rostopasca
Denumire ştiinţifică: Chelidonium majus. Denumire populară: negelariţă.
Prezentare. Rostopasca este o erbacee perenă, din familia papaveraceelor. Planta aceasta - uşor de identificat deoarece atunci când este ruptă elimină un lichid galben, acru şi otrăvitor - creşte sub forma unei tufe bogate. Tulpinile, puternice, au peri lungi, iar frunzele, palmate, au o culoare ciudată - verde bătând spre albăstrui. Florile, între două şi opt pe fiecare plantă, sunt adunate într-o inflorescenţă sub formă de umbelă, culoarea lor fiind galben-aurie. Rostopasca preferă locurile umbroase şi umede. Poate fi întâlnită în flora spontană - pe marginea drumurilor, în liziere, prin grădini mai puţin îngrijite, în păduri.
Din punct de vedere medicinal, valoroasă este întreaga plantă. Preparatul principal este un ceai, o infuzie. Tot din rostopască se mai prepară tincturi, mixturi, suc, extracte.
Substanţe active importante: chelidonina, proptopină, sparteină, hemochelidonină, cheleritrină, latex. Citind această listă, putem constata că este vorba, printre altele, şi despre câţiva alcaloizi de mare importanţă în terapiile medicinale. Unii dintre ei, printre care şi chelidonina, sunt toxici.
Întrebuinţări. Administrarea preparatelor de rostopască se face intern şi extern. Extern, de exemplu, se folosesc în combaterea unei afecţiuni teribile - tuberculoza pielii, preparatul de rostopască fiind hrănitor şi antiseptic. Intern, rostopasca se foloseşte în afecţiuni cardiace (insuficienţă cardiacă, anghină pectorală), în tratarea tusei spastice, precum şi în afecţiuni ale bilei şi ficatului. Rostopasca se foloseşte şi în unele cazuri de cancer, având, se spune, efecte antitumorale. Are influenţă, de asemenea, şi asupra sistemului nervos.
Specialiştii recomandă utilizarea acestei plante cu atenţie, compuşi săi fiind toxici.
Roua cerului
Denumire ştiinţifică: Drosera rotundifolia.
Prezentare. Roua cerului este una dintre cele mai interesante plante din România, mai ales prin faptul că este carnivoră. Aparţine familiei droseraceelor. Această plantă este consumatoare de insecte, pe care le prinde cu ajutorul perilor de pe frunze şi le digeră cu ajutorul fermenţilor produşi de aceşti peri. Comportamentul carnivor al acestei plante a fost studiat cândva chiar şi de Ch. Darwin. Astfel, s-a constatat că plantei îi plac albuşurile de ou, carnea crudă şi friptă, brânza, mezelurile, laptele, dar refuză zahărul, amidonul şi grăsimile vegetale.
Roua cerului este o ' plantă erbacee perenă, redusă ca dimensiuni (circa 20 cm înălţime). Frunzele apar la nivelul solului şi au un peţiol lung. Sunt rotunde, au culoare roşietică şi peri glandulari, cu ajutorul cărora vânează şi consumă prada. Roua cerului înfloreşte toată vara, având nişte flori mici, albe. Locul unde se dezvoltă această plantă este ciudat - zonele cu turbării.
Pentru uz medicinal se recoltează toată planta. Preparatele cele mai cunoscute, obţinute din roua cerului: infuzia şi tinctura.
Substanţe active importante: chinonă, taninuri, acizi, enzime.
Întrebuinţări. Roua cerului este utilizată ca plantă medicinală de multă vreme. Substanţele pe care le conţine au efecte antispastice, antitusive, antibiotice. Chinona, de exemplu, împiedică dezvoltarea bacteriilor. Extractul de roua cerului calmează şi destinde muşchii, reduce glicemia, combate guturaiul şi provoacă o bună diureză. Roua cerului este cunoscută şi ca planta oratorilor, având capacitatea de a combate răguşeala şi de a reface coardele vocale. Această plantă este folosită şi în industria farmaceutică, mai ales pentru prepararea medicamentelor necesare în tratamentul tusei convulsive.
118
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
Rozmarinul
Denumire ştiinţifică: Rosmarinus officinalis.
Prezentare. Rozmarinul este un subarbust din familia labiatelor, întâlnit în flora spontană din zona mediteraneană. În România, rozmarinul este cultivat ca arbust ornamental sau ca plantă medicinală. Înălţimea acestei frumoase plante poate atinge, cel mult, doi metri. Frunzele rozmarinului, de formă aciculară, pieloase, rămân mereu verzi. Florile au culoarea albastră, rareori albă, violacee sau chiar roşie. Rozmarinul înfloreşte în lunile aprilie, mai şi iunie.
Pentru întrebuinţări medicinale se recoltează frunzele şi tulpinile tinere de rozmarin, acestea din urmă cu tot cu frunze şi flori. Preparatele şi extractele de rozmarin sunt utilizate şi în industria parfumurilor, rozmarinul fiind o plantă aromatică.
Substanţe active importante: ulei esenţial (în frunze, în proporţie de 12%), cetone, camfor, cineol, tanin, acid rozmarinic.
Întrebuinţări. Uleiul de rozmarin este un calmant recomandat în durerile reumatismale, ale articulaţiilor, în nevralgii sau în hemiplegii. Este tonifiant şi revitalizant, fiind folosit în anemii, astenie, oboseală îndelungată, boli cardiovasculare. Uleiul de rozmarin are şi proprietăţi antiseptice.
Preparatele pe bază de rozmarin sunt indicate şi în amnezie, astm, boli ale ficatului (hepatită acută, ciroză hepatică), tulburări de funcţionare a creierului, hipotensiune, impotenţă, frigiditate, dischinezie biliară, dureri de inimă. Cu decoct din frunze de rozmarin se poate combate mătreaţa.
Ruscuţa de primăvară
Denumire ştiinţifică: Adonis vernalis.
Prezentare. Ruscuţa de primăvară este o mică plantă perenă, cu o înălţime de maximum 40 cm. Face parte din familia ranunculaceelor. Rădăcinile au o conformaţie fibroasă, iar frunzele sunt sesile, penat-sectate. Ruscuţa înfloreşte în lunile aprilie şi mai. Florile sunt solitare, galben-aurii, lucioase. Planta poate fi culeasă de pe păşuni, fâneţe, terenuri frământate, locuri lăsate în paragină.
Valoare medicinală au florile, din care se prepară infuzie şi tinctură.
Substanţe active importante: adonidina - un compus specific, glucozide.
Întrebuinţări. Ruscuţa de primăvară este o plantă otrăvitoare şi de aceea trebuie manevrată şi utilizată cu atenţie. Preparatele medicinale obţinute din ruscuţă sunt diuretice, laxative, sedative, hipotensive, depurative. Acţionează, în mod benefic, în tulburările neuro-vegetative, în tahicardie şi extrasistole pe fond nervos. De asemenea, ruscuţa de primăvară este folosită împotriva bolilor de ficat şi de plămân.
Preparatele de ruscuţă de primăvară sunt folosite atât de cei suferinzi de insuficienţă cardiacă, cât şi de cei suferinzi de insuficienţă renală.
S
Salata verde
Denumire ştiinţifică: Lactuca sativa. Denumiri populare: marole, lăptucă.
Prezentare. Salata verde este o erbacee legumicolă, foarte cunoscută pentru frunzele sale utilizate în diverse salate. Face parte din familia compozitelor şi este cultivată încă din Antichitate. Şi tot de atunci este cunoscută şi ca plantă medidnală. Există mai multe specii de salată verde, toate având proprietăţi medicinale asemănătoare.
Pentru aplicaţii medicinale se folosesc frunzele şi seminţele de salată verde. Frunzele se consumă ca atare sau se prepară sub formă de suc, decoct, cataplasme, loţiuni. Din seminţe se prepară infuzie şi decoct.
Substanţe active importante: câteva substanţe specifice - lactuarină, lactucină, acid lactucic, apoi potasiu, calciu, fosfor, fier, vitaminele A, B1, B2, C şi E, hidraţi de carbon, caroten. Potasiul, calciul, fosforul şi vitaminele A şi C se găsesc în cantităţi
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC 119 I
semnificative.
Întrebuinţări. Salata este unul dintre cele mai vechi sedative cunoscute. Părinţii medicinii şi farmaciei îi cunoşteau, acum mai bine de 2000 de ani, proprietăţile calmante şi antispastice. În mod curent, salata verde este recomandată celor care suferă de oboseală nervoasă, de insomnie, de bronşită şi astm. Salata verde contribuie la măcinarea calculilor renali şi hepatici, având şi rolul de a reduce inflamaţiile din aceste importante organe. De asemenea, salata verde reduce hiperexcitabilitatea sexuală, fiind, deci, anafrodiziacă. Are efecte benefice şi în afecţiuni precum guta, durerile reumatismale, ciclurile menstruale dezordonate. Salata verde este nu numai calmantă, ci şi diuretică. În uz extern, sub formă de cataplasme de frunze, preparatele din salată verde acţionează în vindecarea unor infecţii majore ale pielii. Specialiştii recomandă salata verde şi în diabet, consumul acestei plante reducând glicemia. La rândul său, decoctul de seminţe de salată s-a dovedit a fi deosebit de eficient în aplicaţiile privind astmul şi bronşitele.
Salba moale
Denumire ştiinţifică: Evonymus europeea; Evonymus latifolius. Denumire populară: lemnul câinelui, vonicer.
Prezentare. Salba moale este un arbust destul de înalt (ajunge până la şase metri înălţime), răspândit în spaţiul românesc prin păduri, locuri în care a fost pădure, tufărişuri, pământuri părăsite. Creşte, în mod obişnuit, în zonele de câmpie şi deal, uneori şi la munte. Face parte din familia celastraceelor. Ramurile tinere ale arbustului de salbă moale sunt muchiate, iar frunzele - lanceolate sau eliptice. Florile au o culoare amestecată, de verde cu galben, un galben-pal spre verzui. Salba moale înfloreşte la sfârşitul primăverii şi începutul verii. Fructul este o capsulă.
Pentru uz medicinal se recoltează frunzele, florile, scoarţa. Partea cu cele mai puternice efecte medicinale este scoarţa.
Substanţe active importante: două substanţe specifice - evatrozida şi evatromonozida, plus o grupare de heterozoide.
Întrebuinţări. Datorită compuşilor săi deosebit de activi, salba moale este o plantă care poate să facă bine inimii şi sistemului vascular, mai ales în hipertensiune. Este indicată şi în insuficienţă cardiacă, preparatele de salbă moale fiind un tonic al inimii şi al sistemului circulator. Se foloseşte şi în tratarea vezicii biliare, intensificându-i activitatea. Preparatele de salbă moale mai sunt cunoscute şi pentru proprietăţile lor purgative şi vomitive. În aplicaţii de uz extern, preparatele de salbă moale au proprietăţi dezinfectante şi cicatrizante.
Arbustul de salbă moale are întrebuinţări şi în domeniul artistic - din lemnul său se prepară un foarte bun cărbune pentru desen.
Salcâmul
Denumire ştiinţifică: Robinia pseudacacia.
Denumiri populare: brebene, lemn alb, salcâm alb, acacie.
Prezentare. Salcâmul, atât de cunoscut la noi, este un arbore exotic, originar din America. Face parte din familia leguminoaselor şi poate atinge înălţimea de 30 de metri, uneori şi mai mult. Scoarţa salcâmului este puternic crestată. Frunzele sunt uşor cărnoase, mici şi au formă de elipsă. Salcâmul înfloreşte în lunile mai şi iunie, florile fiind alb-verzui sau roz deschis, grupate sub forma unui ciorchine. Florile au miros frumos, sunt plăcute la gust şi au o mare valoare meliferă. Fructele sunt nişte păstăi de maximum 10 cm lungime. Salcâmul creşte în zonele de câmpie şi deal, mai puţin la munte. Este cultivat sau poate fi întâlnit în flora spontană - în păduri amestecate, în păduri de salcâm sau ca arbori singuratici.
Pentru nevoi medicinale se recoltează florile, dar pentru unele tratamente se recoltează şi scoarţa. Din flori şi scoarţă de salcâm se prepară, în principal, infuzie şi decoct.
Substanţe active importante: doi compuşi specifici - robinina şi acaciina, apoi uleiul volatil şi glucozidele flavonice.
Întrebuinţări. Preparatele de flori de salcâm sunt un antitusiv eficient. Scoarţa este folosită în prepararea unei infuzii necesare în diminuarea hiperacidităţii gastro-intestinale şi a ulcerului. Infuzia de salcâm este recomandată în gastrite hiperacide, ulcer gastroduodenal, arsuri gastrice, insomnii, migrene, afecţiuni ale tractului respirator.
I^I^H 120_DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
Efecte medicinale (de exemplu, în tratarea insomniilor, dar nu numai) au şi florile consumate proaspete, mai ales în salate sau în amestec cu miere de albine.
Salcâmul japonez
Denumire ştiinţifică: Sophora japonica. Denumiri populare: salcâm boieresc, soforă.
Prezentare. Salcâmul japonez, un arbore din f amilia papilionaceelor, este cultivat ca arbore ornamental - puţină lume cunoscându-i proprietăţile sale medicinale. Este un copac puternic, ce poate ajunge la 30 de metri înălţime. Frunzele sale, penat-compuse, sunt ceva mai mari decât ale salcâmului obişnuit, fiind păroase pe partea inferioară şi, totodată, mai deschise la culoare pe această parte. Florile, de culoare albă cu reflexe verzui, sunt grupate. Fructul salcâmului japonez este o păstaie mare.
Valoare medicinală, în cazul salcâmului japonez, au florile, culese cu puţin timp înainte de a înflori. Bobocii florali ai acestui salcâm conţin circa 20% rutozide - un compus deosebit de important în tratarea afecţiunilor circulatorii.
Substanţe active importante: glicozide flavonice, alcaloizi, pectine, mucilagii, ulei eteric, rutozide.
Întrebuinţări. Preparatele din florile şi bobocii de salcâm japonez sunt remedii pentru o serie întreagă de afecţiuni cardiovasculare. Bogăţia de compuşi face din salcâmul japonez un leac deosebit de util pentru tratamente privind îmbunătăţirea circulaţiei periferice, hemoroizii, tulburările de circulaţie la nivelul articulaţiilor, hipertensiunea arterială, glaucomul, unele afecţiuni ale ficatului. Potrivit unor cunoscători ai medicinii tradiţionale din Orientul îndepărtat, salcâmul japonez este utilizat şi pentru combaterea cancerului.
Salvia
Denumire ştiinţifică: Salvia officinalis. Denumiri populare: salbie, şerlai, jaleş bun.
Prezentare. Salvia, un foarte preţuit arbust din familia labiatelor, are o talie mică şi cunoaşte, în dezvoltarea sa, mai multe varietăţi. Sub numele de salvie se întâlnesc mai multe specii, valoare medicinală având, însă, cea numită Salvia officinalis.
Arbustul de Salvia officinalis are tulpina semilemnoasă şi o înălţime cuprinsă între 30 şi 100 cm. Frunzele au formă ovală, iar florile sunt de culori diferite - albastru, alb, galben sau violet. Salvia este cultivată nu numai ca plantă medicinală, ci şi ca arbust ornamental, fiind o plantă ce răspândeşte un miros plăcut.
Pentru terapii medicinale se recoltează frunzele, în perioada de maximă vegetaţie. Preparatul principal care se obţine din salvie este infuzia. Se mai prepară, în funcţie de necesităţi, decoct, comprese, loţiuni, infuzie pentru băi, ceai medicinal - acesta în asociere cu alte plante medicinale.
Substanţe active importante. Valoarea terapeutică a salviei este dată şi de numeroşii săi compuşi: ulei volatil, camfor, borneol, terpene, cineol, compuşi estrogeni.
Întrebuinţări. Preparatele din frunze de salvie au nu mai puţin de 13 efecte în plan medicinal, salvia fiind, printre altele, expectorantă, carminativă, febrifugă, tonic venos, hipoglicemiantă, antibacteriană, sedativă, antiinflamatoare. Dr. Pavel Chirilă recomandă salvia în tratamente privind menopauza, tulburările de ciclu menstrual, transpiraţiile exagerate, gastritele hipoacide, atonia stomacului, dischinezia biliară, diabetul, gingivitele, aftele, stomatitele, abcesele dentare. Modul de administrare propus de dr. Chirilă: infuzie timp de 10 minute, după ce s-au pus 1 - 2 linguriţe de plantă la o cană de apă. Se bea ceaiul, de două-trei ori pe zi, după mese. Pentru gargară se prepară o infuzie concentrată, adică se pun 15 g de plantă la o cană de apă.
Salvia se foloseşte şi în aplicaţii medicinale externe. Tratamentele externe cu preparate medicinale din salvie vizează răni vechi, rosături ale pielii, iritaţii, făcându-se spălături locale sau aplicându-se comprese şi loţiuni.
Saschiul
Denumire ştiinţifică: Vinca minor. Denumire populară: merişor, brebenoc.
Prezentare. Saschiul este o plantă erbacee perenă, aparţinând familiei
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
121
apocinaceelor. Tulpina principală a saschiului se dezvoltă pe sol şi poate ajunge la un metru lungime. Din ea se desprind tulpinile secundare, pe care se dezvoltă florile. Frunzele, lucioase, au formă de elipsă. Saschiul înfloreşte în lunile martie şi aprilie. Florile sunt colorate în albastru, violet sau roşu spre roz, uneori sunt albe. Saschiul creşte în flora spontană - în păduri, la marginea pădurilor, pe liziere, în tufărişuri. Planta este deosebit de frumoasă şi se cultivă pentru decor.
Saschiul are şi importanţă medicinală - mai ales frunzele, dar şi restul plantei, din care se pot prepara următoarele: decoct, extract fluid, un vin medicinal şi, rareori, infuzie.
Substanţe active importante: o substanţă specifică - vincamina, acizi, hidraţi de carbon, săruri minerale, vincosidă, pectină.
Întrebuinţări. Saschiul are proprietăţi sedative şi antispastice. Este relaxant, vasodilatator, depurativ, contribuind la descongestionarea ţesuturilor. Preparatele de saschiu se utilizează, cu precădere, în afecţiuni cardiace, precum şi în cele legate de circulaţia sângelui, fiind folosit în tratamente împotriva arterosclerozei şi hipertensiunii - este vasodilatator, vasoregulator, tonic al circulaţiei coronariene şi periferice, favorizează oxigenarea creierului, reduce tonusul arterial.
În timpurile vechi, în Occident, această plantă era considerată ca având proprietăţi magice. Şi tot din acele timpuri, saschiul este cunoscut ca un remediu de nădejde în caz de cefaleele sau de ameţeli.
Datorită, în primul rând, compusului numit vincamină, saschiul este folosit şi în industria farmaceutică.
Sănisoara
y
Denumire ştiinţifică: Sanicula europaea.
Prezentare. Sănişoara este o e rbacee de numai 30 - 40 cm, iubitoare de umezeală şi umbră, întâlnită prin pădurile de la munte. Aparţine familiei umbeliferelor. Sănişoara se remarcă printr-o tulpina aeriană dreaptă şi destul de rezistentă. Frunzele, dotate cu un peţiol lung, sunt dispuse în rozetă. Florile, de culoare alb-roşietică, mici, se grupează într-un fel de capitul. Apar în mai, iunie şi iulie.
Pentru aplicaţii medicinale se recoltează partea aeriană a plantei, în special partea dinspre vârf, sau chiar vârful, cu tot cu frunze tinere şi flori. Valoare medicinală au şi seminţele de sănişoara, precum şi rădăcinile. Se prepară infuzie, decoct, extracte, comprese.
Substanţe active importante: florile, tulpinile şi frunzele conţin foarte multe substanţe active, printre care săruri minerale, flavone, glucide, saponine, ulei volatil, lipide, acizi organici. Seminţele conţin ulei şi acizi organici.
Întrebuinţări. Preparatele din sănişoară au proprietăţi antialgice, antiinflamatoare, cicatrizante, calmante. Sunt recomandate în dischinezii biliare, în boli de ficat, în astm, bronşite, dureri de gât, inflamaţii ale gingiilor, enterite, diaree, dizenterie, alte deranjamente stomacale şi intestinale.
Săpunariţa
Denumire ştiinţifică: Saponaria officinalis.
Denumiri populare: văcăriţă, săpunel, berbecei, odogaci.
Prezentare. Săpunariţa - o erbacee perenă din familia cariofilaceelor - are o înălţime de până la 70 cm, frunzele în formă de elipsă şi florile de culoare roz, rareori albă.
Pentru uz medicinal se recoltează rădăcina, care se mărunţeşte, se macerează sau se foloseşte la decoct. Marii specialişti în plante medicinale (Jean Valnet, de pildă), recomandă utilizarea întregii plante. Din aceasta se poate prepara un suc medicinal, iar partea fragedă a plantei (vârful cu frunze şi flori) se striveşte şi se aplică sub formă de cataplasme pe unele afecţiuni dermatologice, cum ar fi eczemele, pecinginii, impetigo, edemele, herpesul.
Substanţe active importante: saponine (în cantitate mare), glucide, săruri minerale, substanţe albuminoide, răşini.
Întrebuinţări. Rădăcina de săpunariţă are acţiune diuretică, sudorifică, expectorantă, vermifugă, cicatrizantă. Este recomandată în afecţiuni ale căilor respiratorii (bronşite), dischinezii biliare, viermi intestinali. Extern, cu preparatele de săpunariţă se tratează rănile, afecţiunile dermatologice, oxiuriaza. Pentru tratarea oxiuriazei se fac băi şi clisme. Săpunariţa se foloseşte şi împotriva tusei.
I^I^H 122_DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
Rădăcina de săpunariţă are importante utilizări industriale: la fabricarea săpunurilor sau pentru spălarea stofelor şi a mătăsurilor - din săpunariţă obţinându-se o leşie foarte eficientă.
Specialiştii recomandă precauţie în utilizarea acestei plante, fiind toxică.
Sânzienele
Denumire ştiinţifică: Galium verum. Denumire populară: drăgaică, sânziene.
Prezentare. Sânzienele sunt plante erbacee, remarcate prin florile lor galben-aurii, cu inflorescenţe bogate, dese, şi cu miros foarte plăcut. Sânzienele fac parte din familia rubiaceelor. Au frunze lungi şi înguste, înălţimea plantei fiind cuprinsă, la înflorire, între 30 şi 100 cm. Tulpina are patru muchii şi este subţire, în partea superioară se ramifică, iar la maturitate se lemnifică. Sânzienele înfloresc la solstiţiul de vară şi au un rol aparte în tradiţiile şi spiritualitatea poporului român. Procesul de înflorire, de mai mică amploare însă, continuă până în septembrie. Florile, de mici dimensiuni, sunt dispuse grupat, în panicule. Sânzienele cresc pe marginea drumurilor, în fâneţe şi poieni, pe terenuri părăsite.
Pentru uz medicinal se recoltează florile şi, mai rar, frunzele. Preparatul principal este infuzia.
Substanţe active importante: ulei volatil, cumarină, tanin, glucide.
Întrebuinţări. Calităţile medicinale ale sânzienelor sunt încă puţin puse în evidenţă. Se ştie, de exemplu, că sânziana galbenă (Galium verum) este un agent activ de curăţare a rinichilor, a căilor urinare şi a ficatului. De asemenea, sânzienele contribuie la diminuarea spasmelor, precum şi la sporirea laptelui în cazul femeilor care alăptează. Unii specialişti în domeniu afirmă că sânzienele pot fi utilizate în tratarea celor bolnavi de epilepsie sau de gută.
Sânziana albă (Galium album) are, de asemenea, importante calităţi medicinale. Este, în primul rând, un calmant asemănător cu teiul. Potrivit francezului Jean Valnet, unul dintre marii specialişti ai tratamentelor naturiste, infuzia de sânziană albă n-ar trebui să lipsească în nici o zi din dieta persoanelor nervoase. Şi sânziana albă este folosită în epilepsie, precum şi în diabet.
Scaiul dracului
Denumire ştiinţifică: Eryngium maritimum.
Prezentare. Acest scai, întâlnit mai rar, este o plantă ce creşte la malul mărilor, fiind prezent şi pe nisipul Mării Negre. Aparţine familiei umbeliferelor. Are dezvoltare bienală sau perenă, în funcţie de climă. Se prezintă ca o tufă sferică, a cărei înălţime nu trece de 30 - 40 cm. Frunzele au forme diferite şi sunt crestate, aparent la întâmplare. Florile de scaiul dracului apar în lunile iulie şi august, sunt micuţe, au culoare albăstruie şi formează o inflorescenţă asemănătoare cu un capitul. Scaiul dracului este o plantă frumoasă, având un aspect impresionant. Din acest motiv a şi fost distrusă de turiştii aflaţi la mare, în prezent fiind pe cale de dispariţie.
Pentru uz medicinal se recoltează rădăcina, din care se prepară decoct, sirop diuretic, extract fluid. În asociere cu alte plante medicinale, se obţine o mixtură.
Substanţe active importante: ulei esenţial, săruri minerale, saponină.
Întrebuinţări. Recomandările privind utilizarea medicinală a acestei plante vizează afecţiuni ale inimii şi ale reţelei aferente acesteia, precum şi afecţiuni pulmonare. Preparatul de rădăcină de scaiul dracului este diuretic şi depurativ.
Rădăcina are miros de morcov. În unele ţări, rădăcina şi frunzele tinere intră în hrana naturiştilor, fiind folosite la salate.
Această specie de scaiul dracului are proprietăţi medicinale relativ asemănătoare cu cele ale rostogolului (Eryngium campestre), plantă mult mai lesne de găsit în flora din ţara noastră.
Scaiul ghimpos
Denumire ştiinţifică: Centaurea calcitrapa. Denumire populară: mături, ghimpe, scaiete.
Prezentare. Scaiul ghimpos face parte din familia compozitelor şi este o plantă puternică, bienală, cu tulpină dreaptă. Creşte sub forma unor tufe cu peri aspri, înălţimea tufei de scai ghimpos poate ajunge până la 60 cm. Frunzele sunt spinoase şi
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC_123
adânc crestate, împărţite în lobi. Tufa de scai ghimpos înfloreşte toată vara şi chiar şi în septembrie, florile având culoarea roşie-roză. Pe marginea florii, de jur- împrejur, se găsesc spini. Fructele scaiului ghimpos au formă de achenă. Scaiul ghimpos creşte pe păşuni, pe pajişti, pe marginea drumurilor, în locuri uscate sau aflate în paragină.
Pentru uz medicinal se foloseşte toată planta, recomandate fiind, însă, frunzele şi florile. Din scai ghimpos se prepară infuzie, decoct, suc şi vin medicinal, cel mai frecvent preparat fiind infuzia.
Întrebuinţări. Preparatele din scai ghimpos sunt tonice, revitalizante, diuretice. Curăţă organismul şi, mai ales, tractul gastro-intestinal. Sunt folosite în răceli, în primul rând pentru reducerea febrei.
Întrebuinţări medicinale asemănătoare are şi scaiul galben (Centaurea solstitialis). Acest scai este şi mai bine dotat cu spini, aceştia fiind ascuţiţi, lungi, de culoare galbenă. De altfel, toate ramificaţiile tulpinii scaiului galben sunt pline de spini. Scaiul galben înfloreşte din iunie şi până în octombrie, fiind uşor de recunoscut după florile galbene, înconjurate de spini. Poate fi întâlnit în aceleaşi locuri în care creşte şi scaiul ghimpos.
Scaiul măgăresc
Denumire ştiinţifică: Onopordon acanthium. Denumire populară: ghimpe mare.
Prezentare. Scaiul măgăresc este o erbacee puternică, înaltă, cu frunze mari, împodobite cu spini. Aparţine familiei compozitelor. Tulpina este groasă şi foarte rezistentă la rupere. Întreaga plantă este împodobită cu spini galbeni şi lungi. Culoarea tulpinii şi a frunzelor este albicioasă. Scaiul măgăresc înfloreşte târziu, spre sfârşitul verii. Florile sunt roşii sau violet-roşietice. Această plantă poate fi întâlnită în locuri uscate şi însorite, pe marginea drumurilor, pe terenuri necultivate, în locuri sălbatice.
Pentru preparate medicinale se recoltează partea aeriană a plantei, cu precădere frunzele şi florile. Se prepară un extract, decoct, infuzie. Preparatele de scai măgăresc se vor utiliza cu atenţie.
Substanţe active importante: flavone, cumarină, tanin, ulei eteric, alcaloizi.
Întrebuinţări. Preparatele din scai măgăresc au proprietatea de a favoriza refacerea ţesuturilor şi, din acest motiv, sunt utilizate în vindecarea unor răni dificile, precum şi în ulcere gastroduodenale. Se folosesc şi în acţiunea de dizolvare a pietrelor de la rinichi sau în calmarea acceselor de tuse convulsivă.
Scaiul vânăt
Denumire ştiinţifică: Eryngium planum. Denumiri populare: spinul vântului, scai albastru.
Prezentare. Scaiul vânăt este o plantă erbacee, perenă, des întâlnită în flora spontană, mai ales în locuri bătătorite, umblate - cum ar fi izlazurile, marginile drumurilor, maidanele. Face parte din familia umbeliferelor. Scaiul vânăt poate ajunge până la înălţimea de 60 cm. Tulpina este dreaptă, iar în partea superioară se ramifică sub formă sferică. Frunzele sunt mici şi dinţate, iar florile, dispuse în capitule, au culoare violacee. Planta înfloreşte pe tot parcursul verii şi la începutul toamnei.
În practica medicinală se prelucrează toată planta, mai ales sub formă de decoct.
Substanţe active importante: saponinele.
Întrebuinţări. Scaiul vânăt are acţiune benefică în cazul afecţiunilor căilor respiratorii, fiind un expectorant puternic şi un calmant local. Decoctul de scai vânăt fluidizează secreţia bronşică şi, de aceea, este recomandat în bronşite şi în tuse convulsivă. Scaiul vânăt este folosit şi în realizarea unor ceaiuri compuse din mai multe plante, ceaiuri ale căror efecte medicinale sunt, adesea, remarcabile.
Scara Domnului
Denumire ştiinţifică: Polemonium caeruleum. Denumire populară: scăricica.
Prezentare. Scara Domnului este o erbacee perenă, fiind identificată printr-un rizom gros, tulpină înaltă până la 1,50 metri, frunze alterne, lanceolate, flori sub formă de panicul. Culoarea florilor de scara Domnului este albastră, uneori albă. Florile apar pe tot parcursul verii. Scara Domnului este o plantă iubitoare de umezeală. Creşte în locuri
1124 DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
umbroase, mai ales în vegetaţia mică montană. Aparţine familiei polemoniaceelor. Pentru prelucrare în scopuri medicinale se recoltează rizomii şi rădăcinile. Substanţe active importante: saponine.
Întrebuinţări. Extractele de scara Domnului sunt expectorante puternice, fiind, totodată, şi un sedativ eficient şi suportabil. Aceste preparate dau rezultate bune în bronşite cronice. Unii specialişti sunt de părere că au efecte notabile şi în ateroscleroză şi chiar în candidoze.
Scânteiuta
3
Denumire ştiinţifică: Anagallis arvensis.
Prezentare. Scânteiuţa este o plantă uşor de recunoscut şi prin faptul că tulpina şi ramurile sale sunt la nivelul solului, numai rareori fiind erecte. Florile de scânteiuţă sunt roşii sau albastre, dezvoltându-se pe tot parcursul verii şi la începutul toamnei - planta aceasta având o lungă perioadă de înflorire. Scânteiuţa este mai degrabă o buruiană decât o plantă de fâneaţă. Face parte din familia primulaceelor.
Pentru nevoi medicinale se recoltează toată planta, în perioada ei de maximă vegetaţie, adică puţin înainte de înflorire. Prin prelucrare se obţin extracte, tincturi, macerate, cataplasme, pulbere.
Substanţe active importante: saponine, flavone, tanin, enzime, tonoide. Datorită compuşilor săi deosebit de toxici, preparatele pe bază de scânteiuţă se vor folosi cu precauţie.
Întrebuinţări. Preparatele obţinute din scânteiuţă sunt puternic depurative, dar şi expectorante şi sedative. Sunt recomandate în afecţiuni ale căilor respiratorii, în caz de suferinţe biliare (litiază), hemoroizi, astenii nervoase, depresii, unele alergii, infecţii ale căilor urinare, epilepsie. Scânteiuţa se utilizează şi în vindecarea unor afecţiuni dermatologice (răni care nu se închid, răni ulcerate, pecingine, eczeme), precum şi în afecţiuni oftalmologice (de pildă, în cazul senzaţiei de corp străin în ochi).
Schinduful
Denumire ştiinţifică: Trigonella foenum graecum. Denumire populară: sfindoc.
Prezentare. Schinduful este o plantă erbacee anuală, originară din zona Mării Mediterane. Face parte din familia leguminoaselor. Tulpina - ramificată, cilindrică, poate ajunge la maximum 75 cm înălţime. Frunzele sunt alterne, trifoliate. Florile au culoare uşor gălbuie sau liliachie şi apar în lunile iunie şi iulie. Fructul de schinduf este o păstaie cu boabe brun-gălbui. Schinduful are un miros specific, puternic. Poate fi întâlnit, ca buruiană, prin semănături, dar se şi cultivă pentru nutreţ sau chiar pentru întrebuinţări în bucătărie.
Schinduful este una dintre cele mai vechi plante medicinale, fiind utilizat, de multă vreme, nu numai în tratamente umane, ci şi veterinare. Pentru obţinerea de preparate medicinale se prelucrează seminţele, care se recoltează cu tot cu păstăi, atunci când acestea au îngălbenit. Se prepară decoct, pulbere, extracte, poţiuni, cataplasme.
Substanţe active importante: saponine, trigonelină, colină, săruri minerale, glucide. Seminţele de schinduf sunt foarte bogate în proteine, având o concentraţie de nu mai puţin de 25% din acest compus De asemenea, sunt bogate în ulei gras şi lecitină.
Întrebuinţări. Sub formă de cataplasme sau de bandaje, schinduful se utilizează în tratarea unor afecţiuni dermatologice, cum ar fi plăgile, rănile ulcerate, furunculozele. Este recomandat anemicilor, celor care n-au poftă de mâncare, celor care scad în greutate, rahiticilor, astenicilor, diabeticilor. Preparatele pe bază de schinduf dau rezultate şi în tratarea impotenţei şi a frigidităţii.
Schinduful revitalizează întregul organism, fiind un agent de resuscitare a celor mai importante funcţii ale acestuia.
Schinelul
Denumire ştiinţifică: Cnicus benedictus. Denumiri populare: şofran sălbatic, iarbă amară.
Prezentare. Schinelul, o plantă din familia compozitelor, este puţin cunoscut omului obişnuit. În orice caz, seamănă întrucâtva cu şofranul de cultură.
Pentru uz medicinal se recoltează şi se prelucrează vârfurile tinere, cu tot cu flori,
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC 125 I
din care, în mod obişnuit, se face infuzie. Alte preparate medicinale realizate pe bază de schinel: decoct, tinctură, extract, pilule.
Substanţe active importante: benedictina şi cnicina - substanţe specifice, ulei volatil, tanin.
întrebuinţări. Preparatele medicinale obţinute din schinel sunt tonice şi recondiţionează ţesuturile pe care sunt aplicate. Din acest motiv, schinelul este recomandat în tratamentul degerăturilor, ulceraţiilor, arsurilor. Acţiunea sa asupra acestor afecţiuni este potenţată şi de faptul că preparatele pe bază de schinel au şi calităţi antiinflamatoare, bactericide şi uşor sedative.
În uz intern, preparatele din schinel (infuzia) reglează activitatea gastro-intestinală, stimulând secreţiile gastrice (inclusiv aciditatea gastrică), precum şi pofta de mâncare. Schinelul este recomandat şi în reumatism, edeme, hidropizie, guturai rebel. Totodată, schinelul are şi calităţi de agent febrifug, fiind utilizat în tratarea stărilor febrile însoţite de erupţii cutanate.
Sclipeţii
Denumire ştiinţifică: Potentilla erecta. Denumire popuiară: scrântitoare.
Prezentare. Sclipeţii sunt o erbacee perenă. Fiind o plantă care aparţine familiei rozaceelor, sclipeţii au o floare foarte frumoasă, de culoare galbenă. Rizomul este cilindric, consistent, gros de circa doi centimetri. Din acest rizom bogat cresc tulpinile aeriene, grupate, cu o înălţime redusă (maximum 50 cm). Frunzele au formă lanceolată, fiind dinţate. Această plantă înfloreşte din mai şi până la sfârşitul verii. Creşte în flora spontană - pe dealuri, în regiunile subalpine, dar şi prin Munţii Maramureşului, Sebeşului, Bihorului, precum şi în Carpaţii Meridionali.
Valoare medicinală au rizomii de sdipeţi, care se recoltează primăvara devreme sau toamna, după ce planta îşi încetează perioada de vegetaţie. Din aceşti rizomi de culoare brun-închis se prepară decocturi, pulbere, extracte, siropuri, vin tonic.
Substanţe active importante: taninuri în proporţie de 15 - 20%, tormentol, rezine, săruri minerale.
Întrebuinţări. Preparatele din sclipeţi sunt lesne de utilizat, mai ales în deranjamente intestinale (dizenterie, enterocolită, diaree), precum şi în hemoragii (afecţiuni ginecologice). Aceste preparate sunt recomandate şi în stomatite, gingivite, arsuri, nefrite, incontinenţă urinară, răceală, astm.
Preparatele obţinute din sclipeţi au proprietăţi cicatrizante şi hemostatice, reduc febra, au acţiune astringentă şi tonică.
Scorţişoara / Arborele de scorţişoară / Scorţişorul
Denumire ştiinţifică: Cinnamomum ceylanicum; Cinnamomum cassia; Cinnamomum zeylanicum.
Prezentare. Scorţişorul este un arbust exotic, întâlnit în flora din Indochina şi Australia. Face parte din familia lauraceelor. Frunzele scorţişorului au formă ovală şi sunt consistente, puternice, uniform cerate. Florile de scorţişor au un miros plăcut, foarte persistent.
Produsul de interes economic, dar şi medicinal, care se obţine de la acest arbust, este scorţişoara. Aceasta nu este altceva decât coaja care se recoltează de pe ramurile tinere ale arborelui de scorţişoară. Această coajă are, atunci când este recoltată, un gust acru-dulceag, mirosul fiind înţepător şi aromat. Prin uscare intensă, această coajă devine ceea ce cunoaştem noi sub numele de scorţişoară. Pentru nevoi medicinale se prepară infuzie sau decoct, mai ales decoct - simplu sau în combinaţie cu alte ceaiuri, sucuri sau vin.
Substanţe active importante: ulei eteric, rezine, glucide, mucilagii, pectine, taninuri.
Întrebuinţări. Scorţişoara are efecte relaxante, tonice, antimicrobiene, antiparazitare, cicatrizante, aperitive. Este folosită pentru ameliorarea unor afecţiuni ale aparatului genital feminin, fiind considerată, potrivit unor practici medicinale străvechi, şi un bun afrodiziac. Scorţişoara face bine şi pancreasului, fiind indicată celor suferinzi cu pancreasul. Uleiul esenţial de scorţişoară se foloseşte pentru a face poftă de mâncare, pentru calmarea spasmelor stomacale şi intestinale, pentru
I^I^H 126_DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
uşurarea digestiei. Aceste aplicaţii terapeutice demonstrează că scorţişoara este şi un calmant întotdeauna binefăcător, contribuind la aducerea organismului în parametrii lui funcţionali.
Scoruşul de munte
y
Denumire ştiinţifică: Sorbus aucuparia. Denumire populară: scoruş păsăresc.
Prezentare. Scoruşul de munte este un arbore ce aparţine familiei rozaceelor, înălţimea sa fiind de maximum 10 metri. Coroana este bogată, cu frunze imparipenate. Florile au culoare albă, iar fructele, de mărimea unui bob de mazăre, sunt acrişoare şi au culoare roşie. Scoruşul este o plantă meliferă. Creşte în flora spontană - prin pădurile de munte, dar nu în zonele de mare înălţime.
Valoare medicinală au fructele, cunoscute sub numele de scoruşe.
Substanţe active importante - vitamina C în cantitate mare, sorbină, sorbit, acid specific.
Întrebuinţări. Sub formă de ceai (decoct), fructul de scoruş este indicat ca adjuvant în tratamentele diabeticilor. Se foloseşte şi ca agent pentru poftă de mâncare, în anemii, în boli reumatice. Fructul de scoruş are un rol important în dinamizarea şi regularizarea activităţii gastro-intestinale.
Scumpia
Denumire ştiinţifică: Cotinus coggygria; Rhus cotinus. Denumire populară: oţetar.
Prezentare. Scumpia este un arbust din familia anacardiaceelor, cu o înălţime destul de redusă, în jur de cinci metri. Tulpina şi ramurile au o interesantă, surprinzătoare, culoare galbenă. Frunzele - plasate altern, au peţiolul lung şi sunt de formă ovală, ceva mai rotunjite la vârf. Florile sunt mici şi au culoare gălbuie sau verzuie. Scumpia înfloreşte în luna mai. Sucul din frunze şi lăstari are un miros specific, de morcov. Scumpia creşte în zonele de deal şi la munte, formând adevărate tufărişuri.
Pentru nevoi medicinale se recoltează coaja, frunzele şi lăstarii tineri.
Substanţe active importante: gumirezină, miricetină, taninuri.
Întrebuinţări. Preparatele pe bază de scumpie au proprietăţi antiseptice şi astringente, fiind indicate în stomatite, gingivite, infecţii ale căilor urinare, incontinenţă urinară. Unii specialişti recomandă utilizarea scumpiei şi în afecţiuni digestive (la nivelul stomacului şi al intestinelor), precum şi în combaterea hemoroizilor şi a varicelor.
Secara
Denumire ştiinţifică: Secale cereale.
Prezentare. Secara este o erbacee anuală şi face parte din familia gramineelor. Tulpina secarei poate ajunge chiar şi la doi metri înălţime, fiind dreaptă, cu frunze linear-lanceolate. Inflorescenţa este sub formă de spic, format, la rându-i, din mai multe spiculeţe comprimate. Secara înfloreşte târziu, prin iulie-august. Această graminee, cultivată în regiunile cu climă mai aspră şi terenuri sărace, este folosită adesea ca furaj verde pentru hrănirea animalelor. Atunci când, însă, este lăsată să ajungă la maturitate, boabele sunt utilizate în consumul oamenilor şi în industrie.
Pentru nevoi medicinale se recomandă boabele, care sunt, totodată, şi foarte hrănitoare. Din boabele de secară se face făină şi, uneori, un decoct. Pâinea de secară este principala formă sub care oamenii consumă această cereală.
Substanţe active importante: săruri minerale, amidon, proteine, glucide, lipide, celuloză. Hid raţii de carbon se găsesc în cantitate foarte mare în boabele de secară, circa 69%. Alături de hidraţi, proteinele ocupă un loc important în compoziţia bobului de secară, reprezentând până la 13%.
Întrebuinţări. Naturiştii consideră secara un aliment energetic, remineralizant, reechilibrant. Secara activează circulaţia sângelui, fiind şi un bun depurativ - dacă este consumată mai mult timp. Consumul de pâine de secară poate preveni afecţiuni grele, cum ar fi cele de ficat, arterioscleroza, hipertensiunea, alte boli de inimă cu evoluţie dificilă şi imprevizibilă. Consumul de pâine de secară este recomandat şi celor care fac munci de birou sau alte munci sedentare. Se spune că secara are avea, în asociere cu alte produse, un rol benefic în combaterea unei boli foarte grave - scleroza în plăci, În  ceea  ce  priveşte  folosirea secarei  în  industria  alimentară, cunoscătorii
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC_127
menţionează faptul că din secară se face şi whisky, whisky-ul adevărat.
Sfecla roşie
Denumire ştiinţifică: Beta rubra.
Prezentare. Sfecla roşie este o plantă bienală. Aparţine de familia chenopodiaceelor şi se remarcă printr-o rădăcină foarte dezvoltată. În primul an de vegetaţie, partea aeriană a sfeclei roşii se prezintă sub formă de frunze lung peţiolate. În al doilea an, sfecla dezvoltă o tulpină puternică, aproape lemnoasă, ramificată în partea superioară. Pe această tulpină apar florile, de culoare alb-verzuie.
Pentru uz medicinal se prepară şi se consumă rădăcina, bine cunoscută în orice bucătărie. Foarte folosit în terapii, dar şi în alimentaţia curentă, este sucul de sfeclă roşie, acesta păstrând intacte toate calităţile plantei. Sucul de sfeclă se poate combina şi cu alte sucuri, cum ar fi cele de morcovi sau de castraveţi. Sfecla roşie se foloseşte în bucătărie, fiind preparată în cele mai diverse moduri, precum şi în salate. Pusă la foc, sfecla roşie îşi pierde din calităţi. Din rădăcina şi frunzele de sfeclă roşie se mai prepară, pentru uz medicinal, decoct şi cataplasme.
Substanţe active importante: săruri minerale (calciu, sodiu, potasiu, fier, fosfor), microelemente rare (rubidiu, cesiu), vitaminele A, B1, B2, C şi PP, asparagină, acid glutamic, betacianină, colină, hidraţi de carbon, protide. În cantităţi însemnate se găseşte potasiul.
Întrebuinţări. Cercetări mai noi au evidenţiat faptul că sucul de sfeclă roşie are proprietăţi antigripale şi antiinfecţioase. Datorită conţinutului său complex, sfecla roşie este un aliment nutritiv şi energizant, revigorant, reconfortant, remineralizant, fiind recomandată celor care se simt slăbiţi fizic şi psihic, convalescenţilor, anemicilor, dar şi celor care au probleme circulatorii. De altfel, sfecla roşie este indicată în consumul celor care au probleme cu tensiunea arterială (hipertensiune). Determinând formarea de enzime, sfecla roşie este benefică pentru activitatea din tractul gastro-intestinal, facilitând digestia şi toate celelalte procese legate de aceasta. Sfecla roşie este recunoscută şi ca un depurativ activ. Are şi proprietăţi diuretice, acţionând, totodată, şi asupra calculilor renali. Unii specialişti în probleme naturiste consideră sfecla roşie ca fiind un agent demn de luat în seamă în profilaxia şi combaterea tumorilor.
Decoctul de frunze sau din rădăcină şi frunze de sfeclă roşie are aplicaţii terapeutice externe - în afecţiuni dermatologice, dar şi în afecţiuni ginecologice.
Deosebit de apreciate sunt curele cu suc de sfeclă roşie, pentru întărire şi revitalizare. Aceste cure, care au şi scop profilactic, înseamnă consumarea unui pahar de suc de circa 100 ml, în fiecare dimineaţă, timp de o lună.
Toţi specialiştii naturişti sunt de acord că diabeticii trebuie să evite consumul de sfeclă roşie.
Silurul
Denumire ştiinţifică: Euphrasia officinalis.
Prezentare. Silurul este o micuţă erbacee, aparţinând familiei scrofulariaceelor. Frunzele silurului sunt mărunte şi dinţate, iar florile, de culori diferite - violacee, liliachii, albe - se grupează în nişte inflorescenţe sub formă de spic, situate în vârful plantei.
Pentru uz medicinal se recoltează planta în întregimea ei.
Substanţe active importante: aneubină - un compus specific, tanin, răşină aromatică.
Întrebuinţări. Infuzia, decoctul sau tinctura de silur au proprietăţi astringente, sedative, antiinflamatoare, antimicrobiene. Afecţiuni în care preparatele de silur pot avea influenţe pozitive: laringite, faringite, stomatite, afte, afecţiuni oftalmologice (blefarite, conjunctivite).
Siminocul
Denumire ştiinţifică: Helichrysum arenarium. Denumire populară: floare de paie, siminic.
Prezentare. Siminocul face parte din familia compozitelor. Este o plantă perenă, cu o înălţime maximă de 30 cm, uneori mai mult. Planta este acoperită de perişori, culoarea ei fiind verde-cenuşie. Dezvoltă o rădăcina puternică, tare, chiar lemnoasă. Siminocul înfloreşte din iunie şi până în septembrie, florile sale, de culoare galbenă, prezentându-se sub forma unor mici capitule. Tăiată, planta îşi păstrează forma şi
1128 DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
culoarea timp îndelungat - de aici şi denumirea de flori de paie. Siminocul creşte în locuri uscate şi luminoase, în flora spontană - în zonele de câmpie şi deal.
Pentru uz medicinal se folosesc florile şi părţile tinere ale plantei, mai ales atunci când aceste părţi tinere au flori pe ele.
Întrebuinţări. Siminocul este folosit în proceduri medicinale diverse, cu precădere, însă, în afecţiuni ale rinichiului şi ale aparatului urinar, ale ficatului şi ale bilei, ale articulaţiilor şi ale proceselor metabolice. Cu preparatele de siminoc se tratează colecistitele cronice, bolile vezicii biliare, guta, reumatismul. Preparatele pe bază de siminoc (infuzie, decoct) au o evidentă acţiune depurativă şi diuretică. Se pot folosi şi pentru combaterea viermilor intestinali.
Slăbănogul
Denumire ştiinţifică: Impatiens noli-tangere.
Prezentare. Slăbănogul este o erbacee anuală, aparţinând de familia balsaminaceelor. Creşte în flora spontană de la munte şi din zona subalpină, preferând umbra şi umezeala. Este o plantă înaltă - ajunge la ' maturitate până la 1,20 metri înălţime'. Tulpina este dreaptă, consistentă, puternică. Frunzele au formă ovală, iar florile au culoarea galben-aurie, fiind punctate cu roşu. Florile au şi un element de originalitate, un pinten - ceea ce face ca planta să fie uşor de recunoscut atunci când este înflorită. Slăbănogul înfloreşte în lunile iulie şi august.
Pentru terapii se recoltează părţile aeriene.
Substanţe active importante: rezine, flavone, taninuri.
Întrebuinţări. Prin tradiţie, preparatele din această plantă sunt utilizate ca laxativ şi diuretic. Totuşi, ele au şi alte efecte terapeutice, fiind eficiente în combaterea calculilor biliari şi renali, în afecţiuni ale tractului digestiv, în reumatism. Deoarece au şi proprietăţi cicatrizante şi dezinfectante, preparatele din planta numită slăbănog sunt folosite şi în ameliorarea unor afecţiuni ginecologice.
Smochinul
Denumire ştiinţifică: Ficus carica.
Prezentare. Smochinul este un arbust mediteranean foarte apreciat pentru fructele sale. Face parte din familia moraceelor. Apare şi în flora din România, îndeosebi în zonele cu influenţă mediteraneană. Înălţimea maximă a smochinului oscilează în jurul a cinci metri. Frunzele smochinului, deosebit de puternice, cărnoase şi cu un miros specific, plăcut, sunt mari, cu o formă palmat-lobată. Smochinul are florile femele şi flori mascule grupate, fiori ce formează o inflorescenţă adăpostită într-un receptacul floral. Acest receptacul se va transforma în smochină.
Pentru cure, pentru hrănire curentă, pentru aplicaţii medicinale se folosesc smochinele bine coapte, care se consumă ca atare sau sub formă de sirop, decoct, macerat. Există şi aplicaţii medicinale în care nu se folosesc fructele, ci frunzele şi latexul de smochin.
Substanţe active importante: săruri minerale, vitaminele A, B1, B2, C şi PP, proteine, glucide (între 15 şi 18%). Printre cei mai importanţi compuşi din smochină -o
enzimă asemănătoare cu sucul pancreatic. Smochina are o valoare calorică ridicată -250 calorii la 100 g fructe uscate.
Există chiar şi o smochină medicinală, culoarea ei fiind un albastru spre violet.
Întrebuinţări. Smochina este tonică, reconfortantă, mineralizantă, reconstitutivă, fiind indicată celor care fac efort fizic şi psihic, celor cu un consum mare de energie, anemicilor, convalescenţilor, copiilor. Smochinele au proprietatea de a relaxa şi de a deschide căile respiratorii (sunt utile în bronşite, laringite, traheite). Sunt, totodată, indicate în optimizarea traficului digestiv, fiind şi un bun pansament pentru pereţii stomacali şi intestinali. Smochinele sunt cunoscute, de asemenea, şi ca antibactericid şi antiinflamator, reducând chiar şi unele inflamaţii interne, cum ar fi cele de pe căile urinare. Se ştie că smochinele pot fi utilizate şi pentru combaterea unor afecţiuni dermatologice - de pildă, arsurile şi negii - a gingivitelor, stomatitelor, amigdalitelor. Mai nou, smochinele sunt consumate şi cu scopul de a asigura o mai bună circulaţiei a sângelui, prevenindu-se astfel un accident vascular. Tot pentru reglarea circulaţiei sângelui se folosesc şi frunzele de smochin, din care se face infuzie.
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
129
Socul
Denumire ştiinţifică: Sambucus nigra. Denumiri populare: coramnic, soc negru, iboz.
Prezentare. Socul este un arbust înalt de patru-cinci metri, sub formă de tufă, cu frunze imparipenat-compuse şi flori alb-gălbui sau chiar albe, dispuse în inflorescenţe. Aparţinând familiei caprifoliaceelor, socul face parte din genul Sambucus, gen care cuprinde o serie întreagă de arbori şi arbuşti. Scoarţa socului este crăpată, accidentată. Planta se remarcă prin măduva albă, aflată în cantitate mare în interiorul tulpinilor, în detrimentul părţii lemnoase. Înfloreşte în lunile iunie şi iulie. Fructele au culoarea neagră sau roşie. Socul creşte în păduri, în luminişuri şi poieni, în tufărişuri, în zone cu vegetaţie amestecată.
Socul are o importanţă medicinală deosebită. Au valoare medicinală florile, fructele, scoarţa şi rădăcinile. Din soc se prepară foarte multe produse medicinale, printre care: infuzia de flori, sucul de boabe, decoctul de scoarţă, ceai diuretic, vinul de soc.
Substanţe active importante: sambunigrină - substanţă specifică, amine, zaharuri, ulei volatil, rutozide, tanin, mucilagii.
Întrebuinţări. Infuzia de soc (flori, fructe, scoarţă, rădăcini) este sudorifică, antiinflamatoare, diuretică, antiseptică, galactogogă (determină secreţia laptelui la femeile care alăptează). Florile de soc (sub formă de infuzie) acţionează împotriva reumatismului, bolilor de rinichi, gripei, răcelilor, bronşitei şi provoacă sudoraţia. Infuzia de flori de soc se utilizează, de asemenea, în tratamentele de combatere a obezităţii, a constipaţiei, iar în uz extern pentru combaterea unor afecţiuni precum abcesele şi furunculele. Infuzia din fructele, scoarţa şi rădăcinile de soc provoacă diureză şi o stare de relaxare generală, fiind, totodată, un bun agent de curăţire a tractului gastrointestinal şi a celui urinar. Cu infuzia din fructe, scoarţă şi rădăcini de soc se fac şi băi locale sau se pun cataplasme.
Socul face parte din reţetele de ceaiuri necesare tratamentului adjuvant în pneumonie.
Soia
Denumire ştiinţifică: Glycine hispida; Soja hispida.
Prezentare. Soia îşi are originile în China şi Japonia, fiind - alături de orez -una dintre cele mai hrănitoare plante. Aparţine familiei leguminoaselor, fiind o erbacee anuală. Soia are frunzele paripenat-compuse, moi, de un verde intens pe faţa expusă la soare. Florile sunt mici şi au culoare albă sau violetă. Fructul este o păstaie, care conţine boabe. Aceste boabe, folosite în alimentaţia curentă, dar şi în industrie, au şi proprietăţi medicinale. Pentru uz medicinal se prepară lapte de soia, făină de soia, germeni de soia.
Substanţe active importante: în boabe - protide (34 - 39%), aminoacizi esenţiali, lipide (12 - 25%), glucide (10 - 15%), săruri minerale - calciu, fier, fosfor, magneziu, potasiu, natriu, vitaminele A, B1, B2, C, D şi E, enzime, lecitină, rezine; în ulei - acizi graşi nesaturaţi, acid oleic, acid linoleic, acid linolenic, acizi graşi saturaţi. Recent, în soia s-au descoperit nişte substanţe asemănătoare hormonilor feminini, numite izoflavone.
Toţi aceşti compuşi demonstrează că soia este, într-adevăr, o minune a naturii, procentul de proteine din soia fiind, de pildă, cu mult mai mare decât în cazul cărnii (soia - maximum 39%, carnea - maximum 20%).
Întrebuinţări. Asemenea altor alimente cu o compoziţie deosebită, nici soia şi nici preparatele de soia nu acţionează ca un medicament în sensul adevărat al cuvântului. Şi, totuşi, efectele pot fi asemănătoare cu acelea ale medicamentelor atunci când se stabileşte şi se respectă un program alimentar riguros, o dietă, unul sau mai multe principii de hrănire. Fiind un aliment complet, soia are un important rol profilactic în multe afecţiuni sau grupe de afecţiuni, cu precădere, însă, în afecţiunile cardiovasculare.
Soia acţionează ca un mineralizant foarte important şi frânează sau chiar împiedică, într-o anumită măsură, procesele de îmbătrânire. Combate scleroza şi colesterolul, asigurând o funcţionare normală sistemelor esenţiale ale organismului. Celor suferinzi cu ficatul, sau care au afecţiuni vasculare, li se recomandă să consume în mod permanent produse pe bază de soia. Acest aliment este indicat şi celor care au probleme cu guta, reumatismul, cu oboseala profundă pe fond nervos. Soia are efecte benefice şi în ceea ce priveşte funcţionarea tractului digestiv, uşurând procesele
1130 DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
digestive şi de asimilare. Consumarea produselor pe bază de soia duce şi la un mai bun reglaj în ceea ce priveşte ciclurile menstruale.
Unele cercetări mai noi făcute asupra preparatelor de soia au evidenţiat faptul că acestea ar avea efecte în prevenirea şi combaterea cancerului mamar.
Izoflavonele, adică acei compuşi asemănători hormonilor feminini, contribuie la echilibrarea organismului femeilor aflate la menopauză, precum şi la combaterea efectelor menopauzei - osteoporoză, bufeuri, stări psihice contradictorii, circulaţie proastă.
Sorbestreaua
Denumire ştiinţifică: Sanguisorba officinalis. Denumire populară: cerbărea, cerbăreaua.
Prezentare. Sorbestreaua este o erbacee perenă, aparţinând familiei rozaceelor. La maturitate poate ajunge până la înălţimea de un metru. Are un rizom gros. Tulpina aeriană este dreaptă şi se ramifică în 'partea superioară. La baza tulpinii, frunzele formează o rozetă, în timp ce pe restul plantei acestea sunt dispuse pe un peţiol lung, aşa cum sunt aşezate frunzele de salcâm. În vârfurile ramurilor apar florile, sub formă de capitule. Culoarea florilor este mov spre roşu purpuriu. Sorbestreaua înfloreşte pe tot parcursul verii. Fructul ei este o nuculă. Creşte mai ales în zonele montane, fiind frecventă în fâneţele de pe munte şi de sub munte, mai ales în locuri umede, precum şi prin tufărişuri.
Din punct de vedere medicinal, se valorifică planta în întregul ei. Se prepară: decoct, infuzie, extracte, pudră, tinctură, cataplasme.
Substanţe active importante: ulei esenţial, tanin, saponină şi, mai ales, o substanţă specifică numită sanguisorbină.
Întrebuinţări. Preparatele din sorbestrea au proprietăţi sudorifice, digestive, antiinflamatoare, diuretice, cicatrizante. Gargara cu infuzie de sorbestrea combate inflamaţiile dentare, gingivitele, opreşte sângerările bucale. Pudra de sorbestrea este eficace în sângerările nazale.
Sorbestreaua se utilizează în terapii privind enteritele, diareile copiilor, dizenteriile, digestia defectuoasă. Destul de puţin cercetată, această plantă are - după părerea unor specialişti - şi proprietăţi relaxante, adică ar conferi, celui care o consumă, bună dispoziţie, poftă de viaţă.
Plantă de fâneaţă, sorbestreaua este căutată de naturişti, Aceştia o întrebuinţează în salatele de crudităţi. Cunoscătorii, printre care şi marele herbarist Jean Valnet, dau încă o notă bună acestei plante deoarece, pusă în vin (frunzele şi tulpinile), îi conferă acestuia „calităţi de stimulare, bună dispoziţie, răcoritoare".
Sovârvul
Denumire ştiinţifică: Origanum vulgare. Denumiri populare: busuioc de pădure, trifoişte.
Prezentare. Sovârvul este o erbacee perenă a cărei înălţime, la maturitate, nu trece de 60 cm. Face parte din familia labiatelor. Tulpina sovârvului este dreaptă şi păroasă, cu nişte ramificaţii în partea superioară ce poartă pe ele florile. Acestea au culoare rozalie spre roşu, uneori fiind şi de culoare albă. Înflorirea se desfăşoară pe tot parcursul verii. Sovârvul, plantă aromatică şi meliferă, creşte în flora spontană de la marginea pădurilor, pe pajişti, pe marginea drumurilor şi a căilor ferate, pe fâneţe.
Planta aceasta şi-a câştigat de multă vreme locul ei în bucătărie şi are şi o valoare medicinală deja recunoscută. Pentru uz medicinal se recoltează vârfurile tinere cu tot cu flori.
Substanţe active importante: ulei volatil, timol, carvacrol, taninuri.
Întrebuinţări. Infuzia de sovârv se administrează atât intern, cât şi extern. Acest preparat are rol sedativ, bronhodilatator şi antispatic. Prin urmare, este un bun expectorant, dar contribuie şi la combaterea cârceilor musculari. Infuzia de sovârv dezinfectează şi curăţă căile respiratorii şi căile digestive, iar în zona externă regenerează podoaba capilară. Cu această infuzie se pot trata bronşitele, tusea convulsivă, astmul bronşic, gastritele hipoacide, colitele, precum şi infecţiile urinare. De obicei, în tratamente externe se foloseşte infuzie concentrată, făcându-se băi locale sau aplicându-se cataplasme - în caz de răni, eczeme, dureri de articulaţii, nevralgii.
Tot ca plantă medicinală poate fi considerată şi sovârvariţa (Inula britannica). Sovârvariţa este o erbacee bienală, cu o înălţime cuprinsă între 20 şi 60 cm, având
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
131
florile sub forma unor capitule florale de culoare galben aurie.
Spanacul
Denumire ştiinţifică: Spinacea oleracea.
Prezentare. Spanacul, întâlnit în culturi, este o plantă anuală, uneori bienală. Erbacee legumicolă, spanacul provine din Orient şi face parte din familia chenopodiaceelor. Are o rădăcină fusiformă şi o tulpina dreaptă, care nu prea trece de 30 cm înălţime.
Frunzele spanacului - partea comestibilă, hrănitoare, dar şi medicinală - au peţiolul lung, formă de săgeată şi ovat-alungită, sunt cărnoase şi au culoarea verde închis. Frunzele de spanac se folosesc în bucătărie, pentru consum curent.
Pentru preparate medicinale se recoltează nu numai frunzele, ci şi seminţele. Frunzele se consumă sub formă de preparate alimentare, de salate sau de suc, iar din seminţe se obţine o infuzie sau un decoct.
Naturiştii ' nu recomandă fierberea frunzelor de spanac, toate proprietăţile lui păstrându-se numai în stare crudă.
Substanţe active importante: microelemente (fier, fosfor, magneziu, calciu, potasiu), vitaminele B1, B2, B6, B9, PP, C, E şi K, caroten, protide, lipide, glucide, mucilagii, luteină, acid folie, precum şi o substanţă specifică numită spinacină. Spanacul este una dintre plantele cele mai bogate în săruri minerale.
Întrebuinţări. Preparatele din frunze de spanac acţionează realmente ca un produs medicinal, contribuind la profilaxia sau ameliorarea unor afecţiuni. Printre acestea se numără: hipertensiunea arterială, tusea, avitaminoza, scorbutul, rahitismul, acneea, anemia. Preparatele de spanac sunt recomandate celor care se refac după o boală grea, precum şi în stări de oboseală şi epuizare. I se atribuie spanacului şi rolul de activator al secreţiilor pancreatice şi, mai mult decât atât, de agent anticancerigen. Studii recente arată că spanacul este recomandat gravidelor, contribuind la buna dezvoltare a fătului. Potrivit aceloraşi studii, spanacul contribuie la fortificarea vaselor de sânge, a i nimii şi a ochilor. În mod obişnuit, spanacul este, totodată, laxativ şi depurativ. Datorită faptului că este depurativ (curăţă organismul de toxine), spanacul se foloseşte intens în curele de primăvară. Seminţele de spanac sunt utile în combaterea constipaţiei.
Spanacul este considerat un bun remediu în stări anemice.
Sparanghelul
Denumire ştiinţifică: Asparagus officinalis.
Prezentare. Sparanghelul este o plantă legumicolă perenă. Întâlnit sub formă cultivată, dar şi în flora spontană - prin luminişuri de păduri, tufărişuri, fâneţe -sparanghelul face parte din familia liliaceelor. Trăieşte între 10 şi 20 de ani. Sparanghelul are un rizom puternic, pe care apar mugurii din care cresc lăstari. Din acest rizom cresc şi rădăcinile, care sunt dezvoltate, cărnoase, consistente. Frunzele au forma unor solzi lucioşi. Ramurile sparanghelului, de culoare verde, filiforme, au funcţie de asimilare.
Pentru preparate alimentare din sparanghel se culeg lăstarii, mai ales cei obţinuţi prin creştere la întuneric. Recoltarea acestor lăstari se face în fiecare primăvară, începând cu anul trei de vegetaţie. Sparanghelul se consumă ca atare, dar şi sub formă de salate şi preparate alimentare dietetice.
Pentru nevoi medicinale se folosesc atât lăstarii, cât şi rădăcinile şi rizomii, preparându-se decoct, suc, sirop şi tinctură.
Substanţe active importante: vitaminele A, B1, B2 şi C, mangan, fier, fosfor, potasiu, calciu, sodiu, sulf, hidraţi de carbon, protide, celuloză. Sparanghelul are compuşi numeroşi, care se pot transforma în enzime binefăcătoare.
Întrebuinţări. Datorită enzimelor pe care le conţine, sparanghelul face reglaje importante în cadrul proceselor metabolice, având un puternic rol profilactic împotriva multor afecţiuni. Sparanghelul are proprietăţi depurative, asigurând o detoxifiere continuă a organismului. Este, de asemenea, un diuretic moderat, dar necesar. Are şi efecte calmante şi hipoglicemiante, fiind recomandat diabeticilor, celor cu afecţiuni cardiovasculare pe fond nervos, convalescenţilor, celor care suferă de astenie fizică şi intelectuală. Datorită caracterului său depurativ şi diuretic, sparanghelul are efecte pozitive în funcţionarea rinichiului şi a căilor urinare. Este recomandat şi în gută, în reumatisme, în afecţiuni ale articulaţiilor, precum şi în afecţiuni respiratorii.
132
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
Spânzul
Denumire ştiinţifică: Helleborus purpurascens. Denumire populară: spânţ.
Prezentare. Spânzul face parte din familia ranunculaceelor, fiind o plantă erbacee, perenă, toxică. Rizomul este gros, puternic, ramificat. Tulpina, de tip florifer, este dreaptă şi apare înainte de ivirea frunzelor. Frunzele sunt palmate, iar florile au culoare roşietică, uneori verzuie. Spânzul înfloreşte în martie şi aprilie. Creşte în zonele de deal şi munte, în flora spontană - în zonele mai libere din păduri, în tufărişuri, la marginea poienelor şi a pădurilor.
Pentru uz medicinal uman se foloseşte rizomul, iar pentru întrebuinţări veterinare se recoltează rădăcina. Preparate medicinale din spânz: extracte, tincturi, pilule, făină.
Substanţe active importante: alcaloizi.
Întrebuinţări. Rizomul de spânz este căutat, în primul rând, de industria farmaceutică - alcaloizii pe care acesta îi conţine fiind folosiţi în producerea unor medicamente pentru bolile de inimă. În aplicaţii medicinale, spânzul se foloseşte ca un tonic ai inimii şi al sistemului circulator.
Spânzul şi preparatul de spânz se vor folosi cu atenţie, sub îndrumarea specialistului.
Splinuţa
Denumire ştiinţifică: Solidago virga aurea.
Prezentare. Splinuţa este o erbacee perenă. Face parte din familia compozitelor şi poate ajunge până la un metru înălţime. Tulpina este dreaptă şi păroasă, iar frunzele au forme diferite, cele mai multe fiind ovale. Florile, dispuse în ciorchine, sunt galbene. Din acest motiv, splinuţa se mai numeşte şi varga de aur. Splinuţa este o plantă meliferă.
În cazul splinuţei, valoare medicinală au vârfurile înflorite. Se poate recolta şi planta întreagă.
Substanţe active importante: acid salicilic, saponine, tanin, ulei eteric.
Întrebuinţări. Decoctul şi alte preparate medicinale pe bază de splinuţă sunt antitoxice, antiseptice, astringente, depurative. Preparatele de splinuţă se folosesc în afecţiuni precum infecţiile căilor urinare, hepatita cronică, enterocolite, hidropizie, gută, diaree, litiază, eczeme.
Preparatele de splinuţă sunt eficiente şi în colibaciloză, cistită, nefrită.
Sporiciul
Denumire ştiinţifică: Verbena officinalis.
Prezentare. Sporiciul este o erbacee mare, cu tulpina dreaptă, modelată de patru muchii, având o înălţime de circa un metru. Aparţine familiei verbenaceelor. Este o plantă medicinală comună, răspândită în zone părăsite, necultivate, pe marginea drumurilor de ţară, pe pârloage, pe terenuri înţelenite. Frunzele sunt peţiolate, opuse, cu forme diferite, în funcţie de poziţia lor pe tulpina plantei. Florile, de mici dimensiuni, grupate în spic, au culoare roşie sau violetă, uneori albă. Sporiciul înfloreşte cinci luni pe an, din iunie şi până în octombrie.
Pentru uz medicinal se foloseşte partea aeriană a plantei, din care se prepară infuzie, decoct, extras, tinctură.
Substanţe active importante: două substanţe specifice - verbalina şi verbenozida, apoi taninuri, substanţe amare, revulsină, invertină. Datorită acestor compuşi foarte activi, sporiciul se va folosi numai sub asistenţă de specialitate.
Întrebuinţări. Preparatele din sporici sunt recomandate în afecţiuni digestive (dispepsii), hepatice şi renale (colici), respiratorii (bronşită, astmă). Au şi influenţă calmantă, chiar sedativă, fiind utilizate în terapii împotriva insomniilor, nevralgiilor, reumatismelor, asteniei. Se spune că sporiciul ar avea acţiune benefică şi în ceea ce priveşte întărirea rădăcinii firului de păr. De altfel, sporiciul este un puternic stimulator general, resuscitând întregul organism.
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
133
Stejarul
Denumire ştiinţifică: Quercus robur. Denumire populară: tufan.
Prezentare. Stejarul este un arbore înalt - poate ajunge la 50 de metri înălţime - şi foarte puternic. Face parte din familia fagaceelor. Impresionantul arbore are o coroană largă, bogată, cu frunze alterne, lobate. Scoarţa este colorată diferit, în funcţie de vârsta arborelui - de la gri până la brun spre negru. Florile sunt sub forma unor amenţi (mâţişori). Stejarul înfloreşte în luna mai. Fructul este binecunoscuta ghindă.
Importantă din punct de vedere medicinal este coaja stejarului, din care se face decoct. Alte preparate medicinale realizate pe bază de stejar: infuzie, pulbere, tanin.
Substanţe active importante: diverşi acizi, cvercitaninul, oxalatul de calciu.
Întrebuinţări. Decoctul şi celelalte preparate obţinute din coajă de stejar sunt astringente, cicatrizante, antidiareice, hemostatice, antibacteriene, antitoxice. Decoctul de stejar se utilizează în regim intern (în enterite, diaree, deranjamente stomacale şi intestinale), dar şi extern - sub formă de gargară, băi, spălături locale (în faringite, gingivite, arsuri, hemoroizi, degerături, răni greu vindecabile).
În practica medicinală se întrebuinţează uneori şi ghinda, sub formă prăjită şi măcinată, pentru prepararea unei „cafele". Acest surogat de cafea are un rol important în reechilibrarea sistemului digestiv.
Efecte medicinale asemănătoare are şi coaja de gorun (Quercus petraea), un arbore ceva mai scund decât stejarul (maximum 40 de metri înălţime).
Stirigoaia
Denumire ştiinţifică: Veratrum album; Veratrum nigrum.
Prezentare. Stirigoaia este o erbacee perenă, din marea familie vegetală a liliaceelor, fiind întâlnită în zonele de munte şi de deal - prin pajişti umbrite şi alte locuri umede, cu vegetaţie de pământ înţelenit. Are o înălţime ce trece de 1,5 metri. În pământ are un rizom, de circa opt centimetri, cu rădăcini puternice, dezvoltate. Tulpina aeriană a plantei de stirigoaie este cilindrică şi acoperită cu perişori scurţi. Frunzele de la nivelul solului sunt dispuse în rozetă. Florile au culoare alb-verzuie (Veratrum album) sau roşu-închis (Veratrum nigrum), fiind dispuse în racem, adică în ciorchine. Aceste flori apar în partea a doua a verii, prin lunile iulie şi august.
Pentru aplicaţii medicinale se utilizează rizomii şi rădăcinile. Se prepară pulbere, extract, tinctură, unguent.
Substanţe active importante: protoveratrină, germerină, verină, rubiverină, sinaină, pseudojervină, rubijervină. Stirigoaia este o plantă foarte toxică. Efectul hipotensiv al unora dintre aceşti compuşi este deosebit de puternic.
Întrebuinţări. Preparatele din stirigoaie se folosesc în boli grave, cum ar fi guta şi zona Zoster, având rolul de a neutraliza sau măcar de a reduce durerile. Această plantă are efecte şi în afecţiuni cardiace (hipertensiune, palpitaţii), deranjamente stomacale, spasme. Stirigoaia nu se va folosi fără îndrumarea specialiştilor, fiind o otravă deosebit de puternică.
Strugurii ursului
Denumire ştiinţifică: Arctostaphylos uva-ursi; Arbustus uva-ursi. Denumire populară: caminei.
Prezentare. Planta numită strugurii ursului este un arbust târâtor, cu o tulpină ramificată a cărei lungime poate ajunge până la 2,5 metri. Frunzele sunt cărnoase, consistente, puternice, cerat-pieloase. Nu cad iarna, arbustul rămânând verde tot timpul anului. Florile au culoare roz sau albă, sunt grupate în formă de ciorchine şi sunt plasate în vârful ramurilor. Fructul este o bobiţă roşie, comestibilă.
Pentru uz medicinal se recoltează frunzele şi ramurile tinere. Se prepară: tincturi, extracte, pulbere, infuzie, decoct.
Substanţe active importante: flavone, taninuri, acizi, vitamine, precum şi o substanţă specifică numită arbutină.
Întrebuinţări. Preparatele de strugurii ursului sunt antiseptice, sedative, astringente, antihemoragice. Sunt recomandate în multe afecţiuni ale căilor urinare, dar şi în deranjamente intestinale, enterocolite, suferinţe renale, articulare.
Arbustul de strugurii ursului este declarat monument al naturii, distrugerea lui fiind interzisă. Din acest motiv, toţi specialiştii naturişti recomandă folosirea merişorului
1134 DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
(Vaccinium vitis-idaea), care are efecte medicinale asemănătoare.
Stuful
Denumire ştiinţifică: Phragmites communis.
Prezentare. Stuful, cunoscut şi sub numele de trestie de baltă, este o graminee cu o înălţime impresionantă, având tulpina dreaptă, terminată cu o inflorescenţă sub formă de panicul. Frunzele sunt lungi, lanceolate, fibroase, aspre, cu margini tăioase. Florile au culoare violetă sau gălbuie. Stuful creşte în spaţii inundate, în bălţi, în lacuri şi în preajma lacurilor, pe marginea râurilor. În România, cel mai cunoscut loc cu stufărişuri este Delta Dunării.
Pentru terapii se recoltează rădăcina, din care se prepară decoct şi extract.
Substanţe active importante: zaharuri, azotaţi.
Întrebuinţări. Preparatele de stuf curăţă căile urinare şi vezica urinară, fiind dezinfectante şi antiinflamatoare. Aceste preparate sunt recomandate şi în tratarea reumatismelor, a febrei, a gutei. Au efecte pozitive şi în unele afecţiuni dermatologice, mai ales atunci când aceste afecţiuni au cauze interne.
Sulfina
Denumire ştiinţifică: Melilotus officinalis. Denumiri populare: sulcină, surcină.
Prezentare. Sulfina este o plantă erbacee bienală, aparţinătoare de familia leguminoaselor. Este o plantă dezvoltată, având o tulpină puternică şi ramificaţii largi. Poate ajunge la 1,5 metri înălţime, uneori şi mai mult. Frunzele sunt trifoliate, iar florile, de culoare galbenă, au un miros plăcut. Sulfina este o plantă meliferă. Creşte în locuri însorite şi uscate - în fâneţe, pe pajişti, pe terenuri accidentate, prin tufărişuri, pe marginea drumurilor.
Pentru uz medicinal se recoltează vârfurile - când sunt înflorite, cu tot cu flori. Preparatul principal obţinut din sulfină - infuzia. Se mai prepară tinctură, hidrolat, colir-infuzie.
Substanţe active importante: melilotizida - un compus specific, ulei volatil, glucoză, cumarină, tanin. Compusul de excepţie este cumarina, care miroase deosebit - a fân proaspăt.
Întrebuinţări. Preparatul de sulfină are proprietăţi sedative, expectorante, hipotensive, antiseptice şi antiinflamatoare. Sulfina este recomandată pentru tulburări de circulaţie a sângelui. Contribuie la regenerarea celulei hepatice şi la optimizarea importantelor procese chimice care au loc în ficat. Datorită acestui fapt, se administrează şi în hepatita cronică. Este folositoare şi în afecţiunile renale, ca diuretic şi dezinfectant. Infuzia de sulfină este folosită, deseori, în tratamente privind bronşitele, astmul bronşic, afecţiunile oculare. Fiind un bun dezinfectant, cicatrizant şi antiinflamator, sulfina se foloseşte şi în cazuri de gingivită, abcese dentare, plăgi.
Un alt domeniu important în care acţionează, cu efecte benefice, preparatul de sulfină este cel al bolilor cardio-vasculare, în primul rând în hipertensiune arterială, fiind un hipotensiv binecunoscut.
Preparatul de sulfină este recomandat şi în hiperexcitabilitate masculină, colici intestinali, insomnii.
Cumarina, care se găseşte în cantitate mare în codiţele frunzelor de sulfină, este recomandată, sub formă de infuzie, pentru decontractarea muşchilor.
Sulfina se poate folosi şi sub formă de băi medicinale, cataplasme, gargară, spălături bucale.
Sulfina are şi alte utilizări interesante. De exemplu, un buchet de sulfină uscată poate acţiona ca un eficient dezodorizant pentru o întreagă încăpere. De asemenea, sulfina poate fi un aditiv aromatic pentru brânzeturi şi caşcaval. Naturiştii folosesc părţile tinere ale plantei pentru salate.
Sunătoarea
Denumire ştiinţifică: Hypericum perforatum. Denumire populară: pojarniţă.
Prezentare. Vorbe din vechime spun despre sunătoare că nu este numai o simplă plantă medicinală, ci şi o plantă cu proprietăţi magice. Însăşi denumirea ei - sanatoria
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC_135 I^I^H
- care vine din latină, înseamnă vindecătoarea.
Sunătoarea face parte din familia hipericaceelor, dezvoltându-se ca o plantă perenă ce poate ajunge chiar şi la un metru înălţime, dimensiunea ei obişnuită fiind, însă, de 20 - 30 cm. Tulpina este lemnificată sau se lemnifică destul de repede în procesul de vegetaţie. Frunzele, micuţe, au forme diferite, cele mai multe fiind ovale. Sunătoarea înfloreşte din iunie şi până în septembrie, florile, numeroase, fiind galbene cu puncte negre. Sunătoarea creşte în flora spontană - în locuri uscate, pe pârloage, pe terenuri virane, pe terenuri cu tufărişuri, pe marginea apelor şi a drumurilor.
Pentru terapii medicinale se recoltează toată planta, din care se face infuzie. Alte preparate medicinale: ceaiul pentru bronşite şi uleiurile de sunătoare. Aceste uleiuri de sunătoare sunt considerate foarte eficiente în terapiile medicinale.
Substanţe active importante. Sunătoarea este o adevărată farmacie. Au fost identificaţi peste 15 compuşi, printre care acidul valerianic, saponinele, colina, rutina, galactoza, hiperina, hipericina, uleiul volatil.
Întrebuinţări. În medicina populară se ştie că sunătoarea (pojarniţa) este bună în tratamente privind astmul, tensiunea, sciatica, rănile, deranjamentele stomacale şi intestinale, viermii intestinali.
Infuzia de pojarniţă acţionează ca antiseptic, cicatrizant, antiinflamator hepatic şi intestinal, antibiotic, antidiareic, coleretic, sedativ, revigorant şi remineralizant. Sunătoarea are efecte pozitive în bolile de ficat, în hepatite cronice, precum şi în hepatitele evolutive, în dischinezii biliare şi colecistite, având rol în stimularea celulei hepatice. Intern - sunătoarea este un bandaj bun, dar şi un reechilibrant, în ulcere, gastrite, enterite. Extern, cu sunătoare se fac aplicaţii terapeutice în cazuri de arsuri, răni, inflamaţii bucale.
Cu preparat de sunătoare se tratează şi podoaba capilară, pentru întărirea firului de păr şi a rădăcinii de păr. Mai nou, sunătoarea se foloseşte şi în tratamente asupra tenului, fiind un regenerator şi un fortifiant al acestuia.
Susanul
Denumire ştiinţifică: Sesamum indicum.
Prezentare. Susanul este o erbacee anuală care-şi are originea în regiunile tropicale. Creşte şi în zona mediteraneană. Face parte din familia pedaliaceelor. Tulpina de susan poate ajunge la 1,5 metri înălţime, fiind păroasă. Frunzele, care acoperă planta de sus şi până jos, sunt dantelate. Susanul are flori galbene.
Pentru alimentaţie şi pentru terapii se recoltează seminţele. Acestea se folosesc în diverse preparate alimentare, fiind foarte hrănitoare. Din seminţele de susan se obţine un ulei foarte bun, cu virtuţi medicinale. Pentru terapii se folosesc şi frunzele de susan, din care se prepară un decoct.
Substanţe active importante: în seminţe - proteine, substanţe grase, vitaminele B, D, E, F, ulei în cantitate mare, până la 65%; în ulei - două substanţe specifice (sezamol şi sezamolin), fitosterine, esteri, alcooli.
Întrebuinţări. Calităţile medicinale ale susanului sunt cunoscute încă din Antichitate, acesta fiind benefic în bolile respiratorii, în afecţiuni intestinale ca diareea şi dizenteria, în deranjamente ale ciclului menstrual, în infecţii urinare. Seminţele de susan alină în suferinţe precum hemoroizii, constipaţiile, indigestiile. Contribuind la o bună digestie, seminţele de susan facilitează, totodată, şi asimilaţia. Se afirmă despre seminţele de susan că ar avea efecte şi în boli grele, cum ar fi neuroparaliziile.
s
^ Şofranul
Denumire ştiinţifică: Crocus sativus.
Prezentare. Şofranul face parte din familia iridaceelor şi provine din Asia. Este o erbacee perenă de mici dimensiuni. Tulpina şofranului este consistentă, uşor lemnificată şi se ramifică în partea superioară. Frunzele sunt lungi, liniare, iar florile, violet-deschis, prezintă nişte striaţii, nişte linii roşietice.
1136 DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
Şofranul este o plantă de cultură.
Valoare medicinală au florile, mai exact spus stilele şi stigmatele florilor de şofran (stilele şi stigmatele sunt părţi ale pistilului), din care se extrage o substanţă galbenă ce conţine uleiuri eterice cu miros specific. Din florile şofranului se prepară infuzie, pulbere şi tinctură. Tinctura de şofran este un produs vestit.
Substanţe active importante: două substanţe specifice - picrocrocina şi crocina.
Întrebuinţări. Preparatele obţinute din şofran se utilizează atât pentru afecţiuni interne, cât şi externe. Şofranul este un tonic recomandat atât pentru tractul gastrointestinal, cât şi pentru sistemul nervos central. Are acţiune şi asupra spasmelor. De asemenea, preparatele pe bază de şofran au rol însemnat în reglarea menstruaţiei. De remarcat faptul că preparatele de şofran sunt, în acelaşi timp, tonice şi sedative, calităţi ce echilibrează funcţiile şi activitatea întregului organism. De altfel, prin tradiţie, şofranul este considerat un agent al stării de bine, chiar al bunei dispoziţii. Printre altele, şofranul „topeşte" mâncărurile grele din stomac, uşurând digestia. Este indicat şi în tuse violentă prelungită, în astm şi spasme bronhice. Femeile cu experienţă consideră şofranul drept un remediu de încredere într-o afecţiune chinuitoare, tipic feminină - menstrele dureroase, însoţite de dureri lombare.
Se spune despre şofran că acţionează şi împotriva anumitor cancere. Ideea este preluată din străvechea şi experimentata medicină populară din Extremul Orient.
Şofranul are aplicaţii şi în stomatologie. Astfel, el poate însoţi pasta de dinţi în întreţinerea şi tratarea gingiilor şi a rădăcinilor dinţilor. De pildă, se recomandă şofranul în frecţiile gingivale, pentru revigorarea gingiilor, precum şi în calmarea unor dureri şi corectarea unor anomalii din cavitatea bucală.
Şofranul se foloseşte şi pentru condimentarea mâncărurilor, precum şi pentru a colora unele produse alimentare, fiind un colorant natural foarte sănătos, cu atât mai mult cu cât are virtuţi medicinale de excepţie.
Calităţi medicinale are şi şofrănaşul (Carthamus tinctorius), o erbacee din familia compozitelor. Această plantă are florile roşii, dispuse în capitule, flori care dezvoltă, de asemenea, puteri medicinale (în întărirea imunităţii organismului, de exemplu). Seminţele şofrănelului sunt însă mult mai importante prin faptul că au în conţinutul lor circa 35 - 40% substanţe uleioase, folosite în industrie, dar şi în programele de alimentaţie sănătoasă, naturistă.
Ştevia
y
Denumire ştiinţifică: Rumex patientia. Denumiri populare: dragomir, macriş de grădină.
Prezentare. Ştevia, o plantă ce aparţine de familia poligonaceelor, este o erbacee perenă foarte frecventă în flora spontană din România.
Tulpina este dreaptă, puternică, înaltă până la doi metri. În partea superioară, tulpina de ştevie este ramificată, purtând pe ea frunze mari, cu peţiolul consistent. Florile sunt grupate, verzui, purtând pe ele un cerc roşu-palid sau roşu-vişiniu. Pentru nevoi alimentare se culeg frunzele tinere, primăvara, atunci când se dezvoltă doar frunzele bazale. Ştevia se consumă ca atare, în salate, dar şi sub forma unor preparate culinare, potrivit gustului şi imaginaţiei fiecăruia.
Valoare medicinală au, mai ales, rădăcinile, care se recoltează toamna, atunci când perioada de vegetaţie a încetat, precum şi seminţele. Pentru aplicaţii strict medicinale se prepară infuzie, decoct, cataplasme.
Substanţe active importante: în cantitate semnificativă vitamina C, acid tartric, acid oxalic (oxalaţi), săruri minerale.
Întrebuinţări. Preparatele din ştevie, în forma lor naturală, nefiartă, au proprietăţi depurative, diuretice, tonice. Consumul de ştevie este indicat, cu precădere, în lunile de primăvară, pentru detoxifierea organismului. Prin proprietăţile sale depurative, ştevia curăţă organismul de toxinele adunate în decursul iernii şi, de aceea, este folosită cu succes în curele de primăvară. Prin influenţa sa asupra organismului, ştevia contribuie şi la accelerarea proceselor de mineralizare, de reechilibrare a organismului, cândva fiind considerată şi un antiscorbutic important. Capacitatea şteviei de a combate scorbutul trebuie luată în seamă şi în ziua de azi.
Ştevia este recomandată şi în restabilirea echilibrelor gastrice, fiind alcalinizantă. Preparatele din rădăcină - aceasta fiind partea cu adevărat medicinală a şteviei - au eficienţă în tratarea unor boli de piele (cum ar fi pecinginea, bubele dulci), epuizare fizică şi nervoasă, reumatism, gută, insuficienţă hepatică, icter, infecţii ale pielii.
Preparatele din seminţe, sub formă de decoct, sunt folosite ca laxativ, ca
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC_137 I^I^H
purgativ.
Tot ca purgativ este folosită şi ştevia stânelor sau măcrişul cailor (Rumex alpinus), o specie de ştevie care creşte mai ales în zonele montane, pe locurile unde au poposit turmele de oi sau pe locul stânelor. Ştevia stânelor are o tulpină subpământeană de forma unui rizom, pentru nevoi medicinale prelucrându-se acest rizom şi rădăcinile sale. Această ştevie a stânelor are şi un rol notabil în declanşarea peristaltismului intestinal.
Ştevia şi rădăcina de ştevie sunt contraindicate celor suferinzi de afecţiuni pulmonare şi ale căilor respiratorii, celor cu stomac sensibil, reumaticilor şi bolnavilor cu suferinţe articulare, celor cu pietre la ficat sau la rinichi.
Potrivit unor medici specializaţi în probleme naturiste, preparatele pe bază de ştevie pot crea mari probleme dacă sunt luate în cantitate mare, mai ales în cazul preparatelor obţinute din rădăcini şi seminţe.
Ştevia rămâne cunoscută şi preţuită pentru faptul că este o mâncare de primăvară, cu efecte importante în combaterea toxinelor şi resuscitarea organismului după perioada iernii. Efectele sale medicinale, mai puternice sau mai puţin puternice, nu fac decât să amplifice plăcerea de a consuma, la începutul primăverii, această mâncare nouă.
T
Talpa gâştei
Denumire ştiinţifică: Leonurus cardiaca.
Denumiri populare: cătuşniţă, talpa lupului, laba lupului, somnişor.
Prezentare. Talpa gâştei este o erbacee perenă, puternică, înaltă de circa un metru. Frunzele sunt lungi, crestate, peţiolate. Florile, dispuse la subsuoara frunzelor, au culoare roz sau roşie violacee. Talpa gâştei este o plantă meliferă. Creşte în flora spontană de la câmpie şi deal, prin liziere, pe maidane înţelenite, pe marginea drumurilor, prin tufărişuri şi foste exploatări forestiere.
Pentru utilizări medicinale se recoltează partea aeriană a plantei, cu precădere vârfurile înflorite, cu tot cu ramuri şi flori, din care se prepară infuzie, tinctură şi pulbere de frunze şi flori.
Substanţe active importante: ulei volatil, alcaloizi, tanin, glucozide (cu efect cardiotonic), vitamine (A, C, E), leonurina - un compus specific.
Întrebuinţări. Se spune despre talpa gâştei că poate avea efecte de trei ori mai puternice decât ale valerianei. Preparatele din talpa gâştei au influenţă directă asupra sistemului nervos central. Influenţează, totodată, şi activitatea inimii, temperându-i funcţionarea oscilatorie, fluctuantă. Talpa gâştei este un sedativ ce acţionează şi asupra fiecărui organ în parte, reechilibrându-l, reducându-i starea de încordare, de excitaţie nervoasă. Prin compuşii ei diverşi şi deosebit de activi, talpa gâştei este indicată în stări depresive, în tulburări de menopauză, în reglarea presiunii sângelui, în hipertensiune, în tulburări neuro-vegetative. Talpa gâştei este, de asemenea, un bun factor stabilizator al activităţii stomacale şi intestinale.
Preparatele din această plantă se folosesc şi în aplicaţii externe, fiind cicatrizante şi antiinflamatoare. În aceste cazuri, infuzia de talpa gâştei se utilizează la comprese, dar şi pentru băi şi spălături locale.
Potrivit medicinii tradiţionale, talpa gâştei este una dintre plantele medicinale de cea mai mare importanţă în tratamentul unor afecţiuni greu de stăpânit - bolile de inimă pe fond nervos.
Talpa mâţei
Denumire ştiinţifică: Antennaria dioica.
Denumiri populare: sunătoare de munte, floarea patului, parpian, siminic.
Prezentare. Talpa mâţei este o erbacee cu dimensiuni reduse, ajungând până la maximum 30 cm înălţime. Aparţine familiei compozitelor şi dezvoltă un rizom şi stoloni. Tulpina este puţin ramificată, fiind de culoare albicioasă. Florile, care apar din mai şi
138_DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
până în iulie, au culoare roz sau albă. Talpa mâţei este o plantă prezentă în păşuni şi fânete, în pădurile rare sau în rarişti de pădure,' la marginea pădurilor, crescând mai ales în zonele muntoase.
Pentru uz medicinal se recoltează florile şi vârfurile tinere cu flori.
Substanţe active importante: taninuri,' substanţe amare, flavone, rezine, ulei volatil.
Întrebuinţări. Preparatele din talpa mâţei au efecte în afecţiuni pulmonare şi respiratorii, precum şi în cele ale ficatului şi 'bilei. Cel mai cunoscut preparat este ceaiul pectoral. Preparatele din talpa mâţei se folosesc şi în tratarea unor afecţiuni dermatologice, rezultate pozitive dând, de exemplu, în terapii împotriva ulceraţiilor pielii.
Tarhonul
Denumire ştiinţifică: Artemisia dracunculus.
Prezentare. Tarhonul este o plantă aromatică, erbacee, perenă, din familia compozitelor. Este originar din Asia, fiind considerat un aromatizant. Are o tulpină lemnoasă, înaltă până la 1,5 metri, ramificată. Frunzele sunt înguste şi lungi (până la 10 cm lungime), ascuţite la vârf. Florile, dispuse în capitule, au culoarea alb-verzuie, galbenă sau brună, tarhonul având perioada de înflorirea din iulie şi până spre sfârşitul toamnei. Frunzele şi tulpinile de tarhon sunt folosite în bucătărie, fiind un condiment mult apreciat.
Pentru uz medicinal se culeg vârfurile plantei, din care se fac ceaiuri şi decocturi.
Substanţe active importante: săruri minerale, pectină, celuloză, substanţe azotoase, ulei eteric, acetaldehidă, cumarină, vitaminele B1 şi C. Uleiul eteric conţine estragol. Acest ulei se află nu numai în tulpini, frunze şi flori, ci şi în rădăcini, practic întreaga plantă fiind uleioasă şi aromată.
Întrebuinţări. Preparatele de tarhon combat infecţiile, sunt diuretice, fac poftă de mâncare, sunt expectorante, stimulează digestia. Tarhonul are efecte benefice în cazul afecţiunilor pulmonare, hepatice, biliare, renale, gastro-intestinale, fiind un stimulent activ în funcţionarea acestor organe şi sisteme fiziologice.
Tămâita
Denumire ştiinţifică: Chenopodium ambrosioides. Denumire populară: lămâiţa.
Prezentare. Tămâiţa este o erbacee anuală, originară din America Centrală, denumirea ei iniţială fiind 'ceai de Mexic. Aparţine familiei chenopodiaceelor. Rădăcinile de tămâiţă sunt 'dezvoltate, fibroase, iar tulpina, înaltă până la 80 cm în perioada de maximă vegetaţie, este puternic ramificată. Frunzele de tâmâiţă sunt verzi-gălbui, au peţiolul scurt şi sunt dinţate. Florile, de culoare verzuie, apar la subsuoara frunzelor. Tămâiţa înfloreşte timp de cinci luni pe an, din iunie şi până în octombrie, remarcându-se prin mirosul ei specific, plăcut. Tâmâiţa se cultivă ca plantă ornamentală.
Pentru utilizări în terapii se recoltează vârfurile cu flori, precum şi seminţele.
Substanţe active importante: flavone, ulei volatil (ascaridol), cimol, limonen, izolimonen. Cel mai important compus este ascaridolul, numit şi ulei de chenopodiu. Acest ulei este toxic.
Întrebuinţări. Principala întrebuinţare a uleiului de chenopodiu - combaterea viermilor intestinali (ascaridioză).
Preparatele de tâmâiţă sunt recomandate şi în aplicaţii terapeutice privind hemoroizii, afecţiunile articulare, reumatismale, aciditatea gastrică redusă.
Tătăneasa
Denumire ştiinţifică: Symphytum officinalis.
Denumiri populare: tătăneaţă, barba tatei, iarbă întăritoare.
Prezentare. Tătăneasa este o plantă erbacee dezvoltată, aparţinând familiei boraginaceelor. Tulpina este rămuroasă şi acoperită cu peri. De fapt, întreaga plantă este apărată de o reţea puternică de peri. Frunzele sunt mari şi alungite, suprafaţa lor fiind aspră. Florile au culoarea roşie spre violaceu. Tătăneasa creşte în locuri mai izolate, pe terenuri argiloase, planta fiind iubitoare de apă şi, totodată, adaptată condiţiilor grele de vegetaţie.
Valoarea medicinală' a acestei plante este dată de rădăcinile sale, din care se
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC_139 I^I^H
prepară un decoct, acesta fiind principala formă sub care planta se foloseşte în terapii. Alte preparate din tătăneasă: tinctură, macerat, unguent, sirop, extract, cataplasme.
Substanţe active importante: ulei esenţial, alantoină, rezine, tanin, zaharuri, amidon.
Întrebuinţări. Decoctul de tătăneasă are proprietăţi emoliente, astringente, cicatrizante, antiinflamatoare, hemostatice, expectorante. Se foloseşte atât intern, cât şi extern.
Tătăneasa este indicată în ulcer gastric, cancer gastric, diaree, bronşite, tuse, alte afecţiuni respiratorii, enterite, hemoragii interne, tuberculoză, dizenterie. Pentru uz extern, decoctul de tătăneasă este utilizat în tratamente privind plăgi, arsuri, ulceraţii ale pielii, inflamaţii ale articulaţiilor, precum şi în luxaţii sau chiar fracturi.
Bolile de stomac constituie domeniul în care tătăneasa se utilizează în mod curent şi cu bune rezultate.
Tătăneasa se foloseşte şi în combinaţie cu alte plante medicinale, din care vor rezulta ceaiuri, tincturi, macerate, siropuri, unguente cicatrizante, cataplasme.
Teiul
Denumire ştiinţifică: Tilia tomentosa.
Denumiri populare: teiul argintiu, teiul alb, teiul văratic.
Prezentare. Teiul alb este un arbore înalt - poate atinge şi înălţimea de 30 de metri. Aparţine familiei tiliaceelor. Lemnul său are culoare alb-roşietică, fiind uşor şi omogen. Coroana teiului este bogată şi plină de ramuri. Frunzele au conturul inimii şi sunt peţiolate. Florile, alb-gălbui, sunt melifere şi plăcut mirositoare, mierea de tei fiind un aliment excepţional. Teiul creşte în păduri, în grădini, în parcuri, ca arbore de ornament pe aliniamentul străzilor şi şoselelor, pretutindeni în zonele de câmpie şi de deal.
Pentru uz medicinal se recoltează florile, din care face infuzie. Tot din flori de tei se prepară şi decoctul, atât de cunoscut tuturor acelora care beau ceai de tei. Alte preparate din flori de tei - mixtură, extract fluid, hidrolat, precum şi minunata infuzie mixtă din flori de tei şi flori de portocal.
Substanţe active importante: glucide, steroli, taninuri, oxidază, vitamina C, ulei volatil, zahăr, colină, acetilcolină, un compus specific numit tilirozidă.
Întrebuinţări. Preparatul din flori de tei este hipnotic, sudorific, diuretic, antispasmodic, antiinflamator, emolient, antitermic, calmant general. Infuzia de tei are şi proprietatea de a fluidiza sângele, de a pune sângele în mişcare, ceea ce are ca efect şi curăţirea sângelui şi, prin urmare, reducerea toxicităţii din organism. Pentru aplicaţii terapeutice interne, infuzia de tei este necesară în cazuri de gripă, răceală, bronşite, tuse convulsivă, insomnii, stări de ipohondrie, stări de nervozitate, oboseală accentuată a creierului, tulburări digestive pe fond nervos, dureri musculare, arterioscleroză, dureri de rinichi.
Extern, teiul este folosit pentru refacerea întregului organism (băi în infuzie de tei), dar şi pentru tratarea amigdalitelor şi a afecţiunilor bucale (se face gargară).
Toporaşii
Denumire ştiinţifică: Viola odorata.
Denumiri populare: tămâioară, zambilă de grădină, viorea.
Prezentare. Sub denumire de toporaşi identificăm o mică şi sensibilă plantă de primăvară ce aparţine familiei violaceelor. Această plantă are un rizom scurt şi destui de subţire, din care se dezvoltă rădăcini, stoloni şi frunze reniforme cu peţiolul lung. Florile au o codiţă lungă, culoare violetă, rareori albă, roză sau albastră, şi miros foarte plăcut. Florile de toporaşi apar în lunile martie şi aprilie. Toporaşii cresc prin rariştile şi poienile pădurilor de foioase, tufărişuri, fâneţe, pajişti.
Pentru nevoi medicinale se recoltează rizomii, împreună cu rădăcinile. Valoare medicinală au, însă, şi frunzele şi florile. Se prepară infuzie, cataplasme, sirop, suc, pulbere, poţiuni, decoct.
Substanţe active importante: o substanţă specifică numită violină, saponine, ulei esenţial, adzi. Uleiul esenţial se găseşte nu numai în rizom şi rădăcini, ci şi în fiori şi chiar în frunze.
Întrebuinţări. Extractele de toporaşi sunt cunoscute ca un bun expectorant, cu efecte în combaterea tusei şi a bronşitelor. Sunt utilizate şi în caz de constipaţie, blocaje stomacale şi intestinale, reumatisme, gută, inflamaţii ale tractului intestinal şi ale căilor
140_DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
urinare, gripe. Preparatele din toporaşi sunt şi bune cicatrizante şi antiinflamatoare şi, de asemenea, vomitive, purgative, sudorifice.
Traista ciobanului
Denumire ştiinţifică: Capsella bursa pastoris. Denumiri populare: buruiană de friguri, coada pisicii.
Prezentare. Traista ciobanului este o plantă erbacee din familia cruciferelor. Este anuală sau bienală, cu tulpină dezvoltată şi rădăcini puternice. Frunzele au forme diferite, cele de la nivelul solului fiind dispuse în rozetă. Înălţimea plantei trece de 60 cm, uneori ajungând chiar şi la un metru. Florile sunt adunate' într-o inflorescenţă. Traista ciobanului are o foarte lungă perioadă de înflorire - din martie şi până în noiembrie. Florile au culoare albă şi sunt de mici dimensiuni. Traista ciobanului creşte pretutindeni în România, de la câmpie şi până sub munte, alături de alte plate medicinale şi ierburi, pe pajişti, fâneţe, pârloage, terenuri părăsite, pe marginea drumurilor.
Pentru uz medicinal se recoltează partea aeriană a plantei, din care se prepară infuzie, decoct, tinctură, macerat.
Substanţe active importante: săruri de potasiu, acid malic, citric, acetic, glucozide, amine, bursină (un alcaloid).
Întrebuinţări. Preparatul de traista ciobanului are proprietăţi hemostatice, hipotensive, analgezice, astringente. Are capacitatea de a sfărâma calculii urinari şi de a echilibra ciclul menstrual. Cu traista ciobanului se tratează (sau se ameliorează, după caz) hipertensiunea arterială, hemoragiile uterine, anghina pectorală, sângerările nazale, arterioscleroza, unele dereglări ale activităţii gastro-intestinale.
Preparatele de traista ciobanului sunt recunoscute mai ales pentru proprietăţile lor uterotonice şi hemostatice.
Tra nd afi ru l
Denumire ştiinţifică: Rosa centifolia.
Denumiri populare: trandafir de grădină, roză. Numele curent al acestui trandafir este trandafirul de dulceaţă.
Prezentare. Trandafirul este o plantă perenă şi se prezintă sub formă de arbust. Face parte din familia rozaceelor, fiind una dintre cele mai răspândite şi mai cunoscute plante. În prezent, în lume se cultivă peste 20.000 de soiuri de trandafir. Partea medicinală a trandafirului sunt petalele, din care se prepară infuzie şi sirop.
Substanţe active importante: ulei volatil, tanin, derivaţi flavonici, nerol, citronelol, zaharuri, ceară, acid galic.
Întrebuinţări. Preparatul din petale de trandafir are efecte antiinflamatoare şi antiseptice, astringente, antipiretice, laxative. Specialiştii recomandă infuzia de trandafir pentru tratamente privind diareea cronică, iritaţiile oculare, revigorarea şi întreţinerea pielii.
Petalele de trandafir sunt folosite şi în combinaţie cu alte plante medicinale sau alimente, rezultând leacuri cu efecte importante. Unui dintre acestea este mierea de trandafir.
O altă specie de trandafir cu virtuţi medicinale este trandafirul de lună (Rosa damascena). Efectele sale în plan medicinal sunt asemănătoare cu acelea ale trandafirului de dulceaţă.
Trei frati pătati
Denumire ştiinţifică: Viola tricolor, Viola arvensis.
Denumiri populare: panseluţă sălbatică, tâmâioară, cârligei.
Prezentare. Trei fraţi pătaţi este numele obişnuit al panseluţei sălbatice. Această plantă, aparţinând de familia violaceelor, poate fi anuală sau perenă. Înălţimea sa poate ajunge, la maturitate, la maximum 25 cm. Frunzele au formă de elipsă. Petalele florilor de trei fraţi pătaţi sunt de mari dimensiuni, rotunjite şi frumos colorate, putând fi monocrome (galbene, albe sau violete) sau într-un amestec de trei culori, de unde şi numele de trei fraţi pătaţi. Planta de trei fraţi pătaţi înfloreşte pe parcursul întregii perioade de vegetaţie. Creşte în flora spontană - pe marginea drumurilor, pe pante însorite, pe pârloage, pe terenuri înţelenite, pe pajişti.
Datorită virtuţilor sale medicinale, trei fraţi pătaţi a devenit plantă cultivată încă din secolul al XVI-lea. Pentru uz medicinal se culeg părţile aeriene ale plantei, din care
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC_141 I^I^H
se prepară o infuzie. Împreună cu alte plante medicinale, panseluţa sălbatică intră în reţeta unui ceai celebru în practica medicinală - ceaiul celor cinci flori.
Substanţe active importante: saponine, ulei volatil, vitamine (A şi C), tanin, flavone. Potrivit unor cercetări de dată recentă, acest substanţe se găsesc mai ales în codiţele frunzelor.
Întrebuinţări. Preparatul de trei fraţi pătaţi este diuretic, depurativ, fluidizant, emolient, tonic, descongestionant, antialergic. Afecţiunile în care se utilizează infuzia de trei fraţi pătaţi sunt: tusea convulsivă, unele boli ale plămânilor şi ale căilor respiratorii, reumatismul, unele boli de rinichi, urticariile, constipaţia, dermatozele, flebitele, hemoroizii, spasmele pe fond nervos. Planta de trei fraţi pătaţi se foloseşte şi în cura de primăvară, pentru detoxificarea şi revigorarea organismului. Sucul ei este recomandat în bolile vezicii urinare.
Printre specialişti există părerea că tinctura de trei fraţi pătaţi este mult mai eficientă decât infuzia şi sucul.
În cantităţi mari, preparatele de trei fraţi pătaţi pot crea o stare de vomă.
Trifoiştea de baltă
Denumire ştiinţifică: Menyanthes trifoliata. Denumire populară: trifoişte.
Prezentare. Trifoiştea de baltă este o erbacee perenă din familia genţianaceelor. Iubeşte umezeala şi de aceea poate fi întâlnită mai ales în mlaştini, în turbării, în locuri semiinundate. Rizomul acestei plante este dezvoltat, fiind gros, lung şi ramificat. Planta este însă de mici dimensiuni, rareori trecând de 30 cm. Frunzele sunt alcătuite din trei foliole şi au peţiolul lung. Florile au culoare roz şi apar în lunile aprilie, mai şi iunie. În unele ţări, această plantă este ocrotită.
Pentru uz medicinal se foloseşte planta întreagă, din care se poate face infuzie. De asemenea, din trifoişte de baltă se pot prepara şi tincturi, pulbere şi mixturi.
Substanţe active importante: trei substanţe specifice - meniantină, meniantol, meliatină, apoi iod, săruri de magneziu şi fier.
Întrebuinţări. Utilizarea medicinală a acestei plante este foarte veche. Trifoiştea de baltă este cunoscută pentru efectele sale în două domenii - hepatic şi gastrointestinal. Infuzia de trifoişte de baltă revigorează activitatea ficatului şi a bilei şi reechilibrează activitatea gastro-intestinală. Alte proprietăţi, nu lipsite de importanţă - preparatul de trifoişte de baltă este febrifug, antiscorbutic, tonic şi depurativ. Afecţiuni
în care se poate folosi, în mod obişnuit, trifoiştea de baltă: migrene, anemie, lipsă de poftă de mâncare, rahitism, scorbut, reumatism, pecingine, menstre dereglate, febră.
Infuzia amară făcută din frunze uscate de trifoişte de baltă are capacitatea de a remineraliza şi revitaliza organismul, de a stimula procesele benefice din sânge, de a curăţa sistemul circulator.
Trifoiul roşu
Denumire ştiinţifică: Trifolium pratense.
Prezentare. Trifoiul roşu este o erbacee perenă, cu o tulpină ce poate atinge până la un metru înălţime, fiind muchiată şi doar puţin ramificată. Creşte sub formă de tufe. Trifoiul roşu face parte din familia leguminoaselor. Este o plantă furajeră suculentă şi hrănitoare pentru animale şi, din acest motiv, se cultivă. Fireşte, frunzele acestei plante au forma binecunoscută a frunzei de trifoi, adică sunt trifoliate. Florile au culoarea roşie, violacee sau albăstruie, fiind grupate în capitule ovale. Trifoiul înfloreşte timp îndelungat, din mai şi până în octombrie. Creşte nu numai în culturi, ci şi în stare sălbatică - prin pajişti, fâneţe, poieni de pădure.
Pentru uz medicinal se recoltează capitulele florale, fără codiţă. Se prepară infuzie, tinctură, decoct.
Substanţe active importante: mucilagii, saponozide, ulei esenţial, flavone.
Întrebuinţări. Preparatele din flori de trifoi roşu sunt recomandate în deranjamente stomacale şi intestinale, fiind sedative şi laxative şi, totodată, un regulator al traficului gastro-intestinal. Aceste preparate mai sunt indicate în afecţiuni ale prostatei, afecţiuni ale căilor respiratorii, osteoporoză, boli de rinichi, spondiloză. Descoperiri recente arată că preparatele de trifoi roşu sunt şi un agent de stimulare a imunităţii organismului. Trifoiul roşu are, deci, proprietăţi sedative, antiseptice, antiinflamatoare, diuretice, mineralizante.
Trifoiul alb (Trifolium repens) este, de asemenea, o leguminoasă perenă, cu
1142 DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
lăstarii mai puţin puternici şi ceva mai mici decât cei ai trifoiului roşu, cu flori albe, având aceleaşi utilizări - deci ca plantă furajeră şi ca plantă medicinală.
Alte specii de trifoi: trifoiul de munte (Trifolium montanum), trifoiaşul (Trifolium campestre). Şi aceste specii au proprietăţi medicinale asemănătoare cu ale trifoiului roşu, precum şi cu ale trifoiului alb.
Troscotul
Denumire ştiinţifică. Poligonum aviculare. Denumiri populare: iarba găinilor, moţul curcanului.
Prezentare. Troscotul este o erbacee de mici dimensiuni (15-20 cm), anuală, cu tulpina ramificată şi întinsă pe pământ. Aparţine familiei poligonaceelor. Este o plantă rezistentă, mult căutată de păsările de curte, atât atunci când este tânără - pentru suculenţă şi ca supliment digestiv - cât şi atunci când ajunge la maturitate - pentru seminţe. Frunzele de troscot sunt mici, cărnoase şi fragede. Florile, verzi-gălbui, au marginea petalelor tivită cu alb sau cu roşu. Troscotul creşte pe terenuri bătătorite, în locuri domestice, pe marginea drumurilor, pe terenuri virane, în pârloage, la marginea pajiştilor.
De la troscot se recoltează, pentru uz medicinal, părţile aeriene, din care se prepară infuzie, tinctură, extracte, poţiuni. Alţi specialişti în tratamente naturiste recomandă, în primul rând, rădăcina troscotului, care este puternică şi ramificată.
Substanţe active importante: ulei esenţial (mai ales în rădăcină), tanin, siliciu, rezine, o substanţă specifică - avicularozida.
Întrebuinţări. Preparatele din troscot sunt folosite adesea de către cei suferinzi, fiind hipotensive, astringente, hemostatice, antidiabetice. De asemenea, aceste preparate reglează activitatea intestinală şi funcţionarea rinichiului şi a vezicii urinare. Infuzia de troscot (cel mai cunoscut şi cel mai la îndemână preparat din troscot) este folosită ca adjuvant în tratamentul tuberculozei pulmonare, în oprirea sângerărilor, fiind nu numai astringentă, ci şi cicatrizantă, precum şi în hipertensiune, reumatism, gută, afecţiuni renale. Infuzia de troscot este administrată şi ca tonic general.
Pentru uz extern se fac băi sau se folosesc cataplasme, tinctură sau mixturi.
Troscotul de baltă
Denumire ştiinţifică: Polygonum amphibium. Denumire populară: pomul broaştelor.
Prezentare. Troscotul de baltă este o plantă perenă destul de impunătoare -poate ajunge până la un metru înălţime - cu tulpină roşietică, noduroasă, oarecum asemănătoare cu tulpina porumbului. Are şi un rizom puternic. Rădăcina de troscot de baltă se fixează puternic pe fundul apei. Frunzele sunt peţiolate, alungite, netede, cărnoase, culoarea lor fiind de un verde închis. Aceste frunze pot forma un adevărat covor la suprafaţa apei. Pe faţa fiecăreia dintre ele se află o pată, care seamănă cu un V. Troscotul de baltă înfloreşte din iunie şi până în august. Florile, de culoare roz, sunt adunate într-o inflorescenţă bogată. Troscotul de baltă creşte în ape stătătoare, în iazuri, în mlaştini cu ochiuri de apă, în ape lin curgătoare. Este întâlnit şi în locuri uscate, lacuri secate, bălţi sezoniere. Poate cunoaşte o dezvoltare rapidă, planta înmulţindu-se, în mod surprinzător, nu numai prin seminţe sau rizomi, ci şi prin fragmente de tulpină.
Rizomul este partea din plantă cu cea mai mare valoare medicinală. Se prepară sub formă de decoct sau infuzie.
Substanţe active importante: taninuri, vitamina C, substanţe diuretice.
Întrebuinţări. Troscotul de baltă se foloseşte în tratamentul avitaminozelor, anemiilor, lipsei de poftă de mâncare. Este diuretic, hemostatic, cicatrizant, antiinflamator şi poate contribui la reechilibrarea activităţii gastrice şi intestinale. Troscotul de baltă este indicat şi în uz extern, de exemplu pentru tratarea plăgilor ulcerate sau în afecţiunile hemoroidale.
Tuia / Arborele-vieţii
Denumire ştiinţifică: Thuja orientalis; Thuja occidentalis.
Prezentare. Tuia este un arbore înalt - poate ajunge chiar şi la 40 de metri - fiind cultivat şi în România, ca plantă ornamentală. Frunzele şi tulpinile sale răspândesc o aromă deosebită, plăcută, tonică. Frunzele, mici şi solzoase, cu o gropiţă îngustă şi alungită pe partea inferioară, rămân în permanenţă verzi, remarcându-se nu numai
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC 143 I
prin aromă, ci şi prin forma şi culoarea lor.
Pentru uz medicinal se culeg frunzele, din care se prepară infuzie, decoct, tinctură.
Substanţe active importante: o substanţă specifică numită tuionă, flavone, taninuri, răşini.
Întrebuinţări. Preparatele din tuia sunt recomandate în tratarea negilor, în combaterea parazitozelor intestinale, în tulburări de ciclu menstrual. Tradiţia chineză consideră tuia ca având proprietăţi antitumorale. Marele specialist, dr. farm. Ovidiu Bojor, recomandă tuia - sub formă de decoct - în dismenorei (fenomene foarte neplăcute care preced sau însoţesc menstruaţia) şi metroragii (hemoragii uterine în afara ciclului).
Tulichina
Denumire ştiinţifică: Daphne mezereum. Denumire populară: piperul lupului.
Prezentare. Tulichina este un subarbust din familia thimeleaceelor. Acest subarbust, bine cunoscut ca plantă otrăvitoare, este întâlnit în pădurile din zonele montane şi submontane. Are o rădăcină puternică, mult ramificată. Tulpina, dezvoltată, poate ajunge la 1,5 metri înălţime. În vârful lăstarilor se află frunzele, care au formă lanceolată. Florile au culoare trandafirie sau albă, fiind deosebit de expresive. Fructele sunt nişte bobiţe roşii, toxice.
Pentru nevoi medicinale se recoltează coaja şi fructele. Coaja va fi culeasă atunci când planta se află în plinătatea dezvoltării ei, adică cu puţin timp înainte de a înflori. Preparatul cel mai des folosit în terapii cu tulichină este tinctura.
Substanţe active importante: o substanţă foarte otrăvitoare numită mezerină, cumarină, ulei eteric, dafnină. Puternica otravă numită mezerină se găseşte în coajă.
Întrebuinţări. Fiind foarte toxice, preparatele de tulichină nu se administrează decât extern, efectele fiind dintre cele mai interesante. De pildă, cu preparatele de tulichină se frânează procesul de îmbătrânire a pielii şi se tratează diferite afecţiuni dermatologice. Rezultate pozitive se obţin, de asemenea, în terapii împotriva suferinţelor reumatismale. Preparatele de tulichină sunt indicate şi în tratamente împotriva nevralgiilor, a sciaticii, a durerilor pricinuite de curenţii de aer reci.
Extractele de tulichină sunt folosite la fabricarea unor medicamente.
Turiţa mare
*
Denumire ştiinţifică: Agrimonia eupatoria. Denumiri populare: cornăţel, buruiană de friguri.
Prezentare. La maturitate această plantă poate avea o înălţime cuprinsă între 30 cm şi un metru. Este o erbacee perenă şi face parte din familia rozaceelor. Se remarcă prin faptul că este foarte păroasă. Rizomul este de mici dimensiuni, iar tulpina are formă de nuia. Frunzele sunt mari şi dinţate. Turiţa mare înfloreşte o perioadă foarte lungă, din mai şi până în septembrie sau chiar octombrie. Florile, de culoare galben-aurie, se adună într-o inflorescenţă. Această plantă creşte laolaltă cu multe alte plante din flora spontană - pe marginea drumurilor, pe pajişti, în luminişuri de pădure, în tufărişuri şi chiar în păduri.
Pentru preparate medicinale se recoltează toată planta (cu precădere frunzele şi florile), care se prepară în mod obişnuit sub formă de infuzie. Alte preparate medicinale obţinute din turiţa mare: decoct, tinctură, vin medicinal.
Substanţe active importante: ulei volatil, tanin, siliciu, acizi, vitamina K, gumă, fitosterină.
Întrebuinţări. Un lucru foarte important e bine de ştiut despre această plantă medicinală - dezintegrează calculii biliari. Totodată, stimulează contracţiile vezicii biliare. Infuzia de turiţă mare se foloseşte şi în tulburări gastro-intestinale (mai ales în caz de diaree), reglând activitatea gastro-intestinală şi reechilibrând sucurile gastrice. Este indicată, de asemenea, în lipsă de poftă de mâncare.
Preparatele de turiţă mare se folosesc şi în terapii externe (sub formă de gargară, spălături, cataplasme), vizând afecţiuni precum angine, stomatite, afte, răni felurite, contuzii.
Medicina tradiţională utiliza preparatele de turiţă mare şi în afecţiuni oftalmologice (cum ar fi albeaţa) sau împotriva muşcăturilor de şerpi. Cărţile moderne de plante şi tratamente medicinale nu mai fac referiri la asemenea aplicaţii şi afecţiuni, semn că
144_DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
rezultatele n-au fost întotdeauna mulţumitoare.
Specialiştii atrag atenţia asupra faptului că tratamentul cu preparate medicinale obţinute din turiţă mare se va face numai cu doza prescrisă. O mărire a dozei va crea probleme în funcţionarea bilei şi a rinichilor, inclusiv dureri mari.
Turta
Denumire ştiinţifică: Carlina acaulis. Denumire populară: ciurul zânelor.
Prezentare. Turta este o plantă erbacee perenă, din familia compozitelor. Se caracterizează printr-un rizom bine dezvoltat, de doi-trei centimetri grosime, şi o tulpină foarte scurtă. Frunzele, de culoare argintie, au formă ovală, fiind crestate puternic şi, totodată, „dotate" cu spini. Florile au culoarea albă şi formează un capitul, dezvoltându-se în perioada iulie-septembrie. Turta creşte în păşunile din zonele înalte, de obicei la munte. În unele ţări se găseşte şi în culturi, rizomul fiind folosit şi în alimentaţie.
Pentru uz medicinal se recoltează rizomul şi rădăcinile. Perioada optimă de recoltare este primăvara sau toamna, când planta nu se află în perioada de vegetaţie. Se prepară infuzie, decoct, extracte, salate, tincturi.
Substanţe active importante: ulei volatil, tanin, rezine, săruri minerale, inulină, substanţe amare, carlinina.
Întrebuinţări. Plantele medicinală renumită, turta este considerată, cel puţin în Occident, o plantă miraculoasă. Rădăcinile şi rizomul acestei plante sunt consistent aromatizate. Preparatele obţinute din rizomul şi rădăcinile de turtă au proprietăţi diuretice, laxative, sudorifice, antibacteriene, antiinflamatoare. Au şi proprietatea de a face poftă de mâncare, de a stimula sucurile gastrice. Preparatele din turtă sunt uşor de utilizat, fiind eficiente în afecţiuni gastro-intestinale, boli renale şi ale căilor urinare, boli ale ficatului şi, mai ales, în disfuncţionalităţi ale bilei, parazitoze intestinale, blocaje musculare, febre, tuse, răni şi ale afecţiuni ale pielii datorate agresiunii factorilor externi, colici abdominale.
Extractele din turtă au întrebuinţări şi în industria farmaceutică, intrând în compoziţia unor medicamente.
T
^ Ţelina
Denumire ştiinţifică: Apium graveolens.
Denumiri populare: puterea bărbatului, ţelina de baltă.
Prezentare. Binecunoscuta ţelină este o plantă erbacee bienală, aparţinând de familia umbeliferelor. Înălţimea maximă la care poate ajunge ţelina se situează în jurul a 80 cm. Ţelina are un nzom gros, aproape rotund, uneori denivelat. Frunzele sunt mari, penate, cu coadă foarte lungă, fiind colorate într-un verde-închis, consistent, sănătos. Florile de ţelină sunt albe. Întreaga plantă are un miros puternic, specific. Datorită calităţilor sale, ţelina este, în prezent, o plantă cultivată.
Din punct de vedere medicinal, utile sunt toate părţile ţelinei (inclusiv seminţele). Pentru uz medicinal, din ţelină se prepară infuzie, sirop, suc de frunze, decoct şi cataplasme. De asemenea, ţelina intră în combinaţie cu alte plante medicinale, în procesul de preparare a unor ceaiuri cu efect medicinal sporit.
Substanţe active importante: vitaminele A, B şi C, săruri minerale, colină, tirazină, acid glutamic, anhidridă sedanomică şi sedanolidă (compuşi specifici ţelinei).
Întrebuinţări. Ţelina are virtuţi medicinale indiscutabile. Este recomandată în tratamente externe, dar şi interne, lista afecţiunilor în care ţelina este utilă fiind foarte lungă. Ţelina acţionează în organism ca un bun agent digestiv, diuretic, antiasmatic, carminativ, expectorant. Prin urmare, ţelina poate fi utilizată ca adjuvant, sau ca mijloc direct de tratament, în litiază renală, edeme, hidropizie, bronşite cronice, astm, albuminurie, nervozitate, demineralizare, febră, ulceraţii ale pielii, degerături. Ţelina este interesantă şi pentru diabetici deoarece conţine o substanţă asemănătoare insulinei. Mai nou, ţelina este utilizată şi ca un aliment antistres, având acţiune relaxantă asupra
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC 145 I
sistemului nervos. Este foarte indicată şi în reumatism, caz în care se fac adevărate cure de ţelină (cu frunze de ţelină şi cozile acestor frunze). Ţelina este şi un tonic de excepţie.
În ceea ce priveşte rolul ţelinei în înlăturarea impotenţei, un autor foarte cunoscut, Elena Niţă Ibrian, în cartea sa' „Plantele - aliment şi medicament", precizează: „Ţelina este cel mai eficient tratament al vigorii sexuale, consumată după reţetele de hrană vie". Desigur, la acest capitol al bunei şi dreptei utilizări a ţelinei în gospodărie există chiar şi o divergenţă de convingeri. Dacă în Europa se consideră că partea rădăcinoasă a ţelinei are efecte afrodiziace, în Orientul îndepărtat opiniile se schimbă. Aici, în ceea ce priveşte mobilizarea bărbatului la o viaţă sexuală activă, la loc de cinste sunt seminţele de ţelină.
Ţintaura
Denumire ştiinţifică: Centaurium umbellatum.
Denumiri populare: fierea pământului, floare de friguri, centaură.
Prezentare. Ţintaura sau centaura este o micuţă plantă erbacee, anuală, ce creşte alături de alte plante în flora spontană. Face parte din familia genţianaceelor şi are o înălţime maximă de 50 cm. Tulpina este dreaptă şi se ramifică în partea superioară, fiecare ramificaţie având în vârf inflorescenţa cu flori roşii (uneori albe). Planta are un gust amar accentuat, de unde şi numele de fierea pământului. Înfloreşte îndelung, din iunie şi până în septembrie. Fructul este o capsulă plină cu seminţe.
Pentru uz medicinal se recoltează partea aeriană a plantei, ţintaura fiind una dintre cele mai vechi şi mai cunoscute plante medicinale. Preparatul principal care se obţine este infuzia.
Substanţe active importante: în primul rând substanţele specifice - critaurina, critocentaurina, critricina, critrosterina, apoi săruri minerale, acid oleanolic.
Întrebuinţări. Se ştie despre ţintaură că este un depurativ major, un agent medicinal care face curăţenie generală în organism. Din acest motiv, ţintaura este utilizată primăvara, când organismul are nevoie de detoxifiere şi de revigorare. În acest scop, pot fi prescrise şi urmate adevărate cure de tratament cu ţintaură. De asemenea, ţintaura este un bun antitermic şi are efecte şi în procesul de reglare a stomacului şi a digestiei în general. Ca un adevărat detoxifiant, infuzia de ţintaură hărniceşte bila, fiind recomandată în tratarea dischineziilor biliare cu hipotonie.
Ţintaura este, fără îndoială, un fortifiant general, având darul de a reînnoi organismul omenesc.
U
Ulmul
Denumire ştiinţifică: Ulmus minor, Ulmus campestris.
Prezentare. Ulmul este un arbore ce poate ajunge la 30 de metri înălţime. Este puternic, cu tulpina acoperită de o coajă închisă la culoare, ramificat în partea superioară, rezistent la schimbări de temperatură şi la secetă. Aparţine familiei amentaceelor. Frunzele, aspre şi cu multe nervuri, au formă de elipsă. Ulmul înfloreşte primăvara, înainte de a înfrunzi, aşa cum se întâmplă cu mulţi alţi arbori din pădure. Florile au o nuanţă verde-roşietică şi se dezvoltă în mănunchiuri, iar fructele sunt aripate. Ulmul creşte în pădurile de deal şi de câmpie, dar şi în parcuri sau chiar singuratic, pe câmp deschis.
Pentru uz medicinal, de la ulm se recoltează scoarţa, din care se face un decoct.
Substanţe active importante: se ştie puţin despre compoziţia cojii de ulm, dar, din practică, se cunoaşte că infuzia de coajă de ulm este astringentă, sudorifică, depurativă, tonică, diuretică.
Întrebuinţări. De remarcat faptul că preparatul din coajă de ulm are o proprietate ceva mai rară - este revulsiv, fapt ce permite tratarea unor afecţiuni la care se ajunge mai greu, cum ar fi reumatismul sau sciatica. De asemenea, cu zeama din coajă de ulm se intervine într-o altă boală grea - hidropizia (umplerea cu lichid, în mod continuu,
146_DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
a cavităţilor interne ale organismului). Totodată, preparatul din coajă de ulm este şi un bun dezinfectant, cicatrizant şi astringent şi, de aceea, este indicat în bolile de piele. Domenii principale de terapie - reumatism, sciatică, hidropizie.
Unguraşul
Denumire populară: Marrubium vulgare.
Denumire populară: bălţătură, iarbă flocoasă, gutuiţă.
Prezentare. Unguraşul, o plantă cunoscută şi sub numele de iarbă flocoasă, îşi merită pe deplin numele. Este acoperită cu peri foarte mulţi şi foarte dezvoltaţi, mai ales pe tulpină şi pe frunze. Unguraşul este o erbacee perenă, aparţinând de familia labiatelor. La maturitate poate avea o înălţime cuprinsă între 30 şi 80 cm. Frunzele sunt aproape rotunde, au peţiolul lung şi multe nervuri. Unguraşul înfloreşte începând din iunie şi până în septembrie. Florile sunt albe, păroase şi grupate. Fructele au formă de nuculă, miros neplăcut şi gustul amar-taninos. Unguraşul creşte pe o arie largă, de la câmpie până la munte, în flora spontană - pe marginea şoselelor şi a căilor ferate, pe marginea drumurilor de ţară, a potecilor şi a cărărilor, pe marginea izlazurilor. Este o plantă meliferă.
Valoare medicinală are toată planta, din care se face, în primul rând, infuzie, pentru uz extern, dar şi pentru uz intern. Tot din această plantă se prepară o tinctură şi chiar şi un vin medicinal.
Substanţe active importante: ulei esenţial, tanin, rezine, colină, saponină, acid galic precum şi o substanţă specifică - marubia.
Întrebuinţări. Preparatele de unguraş sunt emoliente, expectorante, astringente, antispastice, stomahice. În uz extern, unguraşul este indicat pentru spălarea şi bandajarea rănilor şi ulceraţiilor pielii. Pentru uz intern se recomandă în tratarea afecţiunilor căilor respiratorii, precum şi ale bilei, unguraşul făcând bila mai activă. Unguraşul are şi proprietatea de a readuce pofta de mâncare, de a r evitaliza organismul, de a interveni în anemii, fiind antitoxic, antiseptic, diuretic. Contribuie la reducerea febrei, fiind indicat, de asemenea, şi în corectarea ritmului cardiac.
Domenii principale de terapie: afecţiuni biliare, afecţiuni ale căilor respiratorii, aritmii cardiace.
Untişorul
y
Denumire ştiinţifică: Ranunculus ficaria. Denumire populară: sălăţică, grâuşor.
Prezentare. Untişorul este o mică erbacee perenă, cu o înălţime maximă de 30 cm. Face parte din familia ranunculaceelor. Frunzele, groase şi lucioase, au formă de inimă şi se consumă ca salată. La subsuoara acestor frunze se găsesc nişte bulbi care seamănă cu boabele de grâu. Florile, galbene şi strălucitoare, apar primăvara, în lunile aprilie şi mai. Untişorul poate fi găsit în tufărişuri, la marginea pădurilor, în liziere, pe soluri înţelenite - de la câmpie şi până la munte.
Partea aeriană a plantei are valoare medicinală relativă. Valoare medicinală are, cu adevărat, rădăcina acestei plante. Se pot obţine următoarele preparate: unguent antihemoroidal, supozitoare antihemoroidale, extracte, o tinctură, dar şi o infuzie pentru băi.
Substanţe active importante: doi compuşi specifici - acid ficaric şi ficarină.
Întrebuinţări. Untişorul are virtuţi analgezice, descongestionante, revitalizante. Extractul din această plantă este valoros pentru terapii medicinale externe - afecţiuni ale pielii, răni, ulceraţii, hemoroizi. Se foloseşte, de asemenea, în avitaminoze, mai ales în caz de scorbut.
Potrivit specialiştilor, această plantă medicinală dă rezultate bune în tratamentul hemoroizilor.
Untul vacii
Denumire ştiinţifică: Orchis morio. Denumire populară: poroinic.
Prezentare. Untul vacii este o erbacee perenă a cărei înălţime nu trece decât arareori de 40 cm. Face parte din familia orhideelor. În sol formează, pe lângă rădăcini, doi tuberculi. Frunzele acestei plante sunt lanceolate, iar florile, grupate sub formă de ciorchine la vârful tulpinii, au culori diferite - purpuriu întunecat, roz, liliachiu sau alb.
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC 147 I
Plantă de pajişte, de fâneaţă, de teren înţelenit şi de luminiş de pădure, untul vacii înfloreşte primăvara, în lunile aprilie şi mai.
Pentru uz medicinal se recoltează tuberculii.
Substanţe active importante: amidon, zaharuri, protide, mucilagii, glucoză.
Întrebuinţări. Din tuberculii de untul vacii se prepară salepul, un produs care se administrează copiilor cu probleme de dezvoltare şi convalescenţilor, pentru întărire, pentru fortificare. Salepul este obţinut prin măcinarea tuberculilor de untul vacii deshidrataţi, făina rezultată fiind fiartă cu lapte sau apă, uneori adăugându-se miere. Amidonul şi celelalte substanţe active din tuberculi favorizează şi echilibrează digestia şi întreaga activitate din tractul gastro-intestinal. Din acest motiv, pentru combaterea diareii şi a altor deranjamente stomacale şi intestinale grave, este indicat şi untul vacii. De altfel, tuberculii de untul vacii sunt folosiţi şi în alimentaţie, mai ales în ţări unde cultura cartofului nu este posibilă.
Urechelniţa
Denumire ştiinţifică: Sempervivum tectorum. Denumire populară: ţâţa mielului, verzişoară.
Prezentare. Urechelniţa' este o plantă erbacee perenă, meliferă. Aparţine familiei crasulaceelor. Frunzele de la nivelul solului - mari, cărnoase - sunt dispuse ca într-o rozetă. În general, frunzele acestei plante au formă ovală şi vârful ascuţit. În vârful plantei se află florile, de culoare roşie sau roz. Urechelniţa poate fi întâlnită în flora spontană dar, datorită valorii sale, uneori este şi cultivată. Se spune despre planta de urechelniţă că seamănă, atunci când este în prima ei perioadă de vegetaţie, cu anghinarea. Urechelniţa din flora spontană este o plantă mai greu de găsit - creşte în locuri speciale, prin ruine, pe stâncării, în locuri părăsite.
Partea medicinală cea mai importantă din această plantă o reprezintă frunzele, bune uneori şi pentru salată. Din aceste frunze se face infuzie, dar se mai prepară şi suc, şi se fac şi cataplasme.
Substanţe active importante: săruri astringente, acid malic, caldium. Compoziţia acestei plante este încă puţin cunoscută.
Întrebuinţări. Preparatul de urechelniţă este antifebril, diuretic, antiseptic. Este un depurativ şi un adevărat catalizator al proceselor metabolice. Se spune că ar avea şi proprietăţi revulsive, revigorând părţi ale organismului sau membre care au suferit lovituri dure sau alte acţiuni violente (se pun cataplasme cu urechelniţă pe locul afectat).
Se spune despre această plantă că ar avea şi calităţi magice. De exemplu, se afirmă că, amestecată cu alte ingrediente, ar rezulta o mixtură miraculoasă şi secretă care, aplicată pe mâini, dă invulnerabilitate. În medicina populară din Occident, urechelniţa era considerată, cândva, un medicament cu utilizări generale şi influenţe benefice în orice afecţiune. Carol cel Mare a dat chiar şi un decret pentru cultivarea acestei plante. Urechelniţa este utilizată, în medicina populară, împotriva durerilor de dinţi, a arsurilor, pistruilor şi bătăturilor, în combaterea inflamaţiilor urechii, fiind, de asemenea, vermifugă şi febrifugă, dar mai ales având efecte decisive în eliminarea bătăturilor. Se spune că o frunză de urechelniţă, aplicată pe o bătătură, o înmoaie şi, astfel, bătătura poate fi îndepărtată.
Urechelniţa este o plantă recomandată pentru îmbunătăţirea stării generale a organismului.
Urzica
Denumire ştiinţifică: Urtica dioica.
Denumiri populare: urzică de pădure, urzică creaţă.
Prezentare. Urzica este o erbacee perenă din familia urticaceelor. Tulpina şi frunzele sunt acoperite cu perişori urticanţi, a căror atingere provoacă băşicarea pielii şi mâncărimi. Poate ajunge şi' până la un metru înălţime. La maturitate, tulpina de urzică este fibroasă. Urzica poate fi întâlnită pe terenuri virane mai puţin expuse la soare, la marginea pădurilor, prin gardurile dintre gospodării, în locuri părăsite joase şi umede, pe locuri de case dezafectate şi stâni dezafectate. Atunci când este foarte tânără şi plină de sucuri, urzica are valoare alimentară. Mai importantă decât valoare alimentară a urzicii (deloc de neglijat) este, însă, valoarea medicinală.
Pentru uz medicinal se culeg frunzele şi rădăcinile. Din aceste părţi ale urzicii se prepară infuzie, dar şi decoct, sirop, suc proaspăt, loţiune tonică, piure de urzici.
1148 DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
Substanţe active importante: un grup de vitamine (B12, C, E, B2, K), ulei esenţial, ulei gras, provitamina A, siliciu, acid galic şi acid formic, mucilagii, lecitină. Perişorii urzicanţi conţin histamină, acetilcolină, dar şi o substanţă ce determină contracţia muşchilor netezi. Se spune că urzicăturile ar fi provocate de amestecul de acetilcolină şi histamină.
Din punct de vedere al compoziţiei chimice, urzica rămâne încă un teren necunoscut - multe alte substanţe din compoziţia acesteia nu au fost încă identificate şi studiate.
Întrebuinţări. Urzica este considerată o plantă medicinală excepţională. Are proprietăţi diuretice, astringente, antiseptice, depurative, emoliente, expectorante, hemostatice, tonice, revitalizante, detoxifiante, antidiareice, vitaminizante, hipoglicemiante, cicatrizante, declorurante, antitusive, dar şi hrănitoare. În tabloul afecţiunilor în care urzica are aplicaţii terapeutice sunt cuprinse nu mai puţin de 20 de denumiri, fapt rar întâlnit printre plantele medicinale.
Urzica este, practic, una dintre cele mai complete plante medicinale. O descoperire importantă este cea privind rolul urzicii în stimularea creşterii părului, în revigorarea podoabei capilare. Cu suc de frunze proaspete de urzică se poate face o detoxifiere majoră a organismului. De asemenea, urzica impulsionează activitatea ficatului, precum şi pe cea din tractul gastro-intestinal.
Preparatele de urzică se aplică în dizenterie, reumatism, litiază renală, gută, bronşite, hemoroizi, hemoragii interne, hemoragii uterine, tulburări digestive, avitaminoze, diabet zaharat, răni greu vindecabile, ulcer varicos, supuraţii, obezitate, eczeme rebele, psoriazis, seboree, mătreaţă, precum şi în cura depurativă şi revitalizantă de primăvară.
Urzica este un element hrănitor de un mare ajutor în refacerea organismului.
Alte afecţiuni în care urzica are un rol benefic notabil: diabetul, afecţiunile hepatice şi biliare, deranjamentele stomacale şi intestinale, inflamarea căilor respiratorii.
Urzica moartă
Denumire ştiinţifică: Lamium album. Denumire populară: urzică albă, sugel alb.
Prezentare. Urzica moartă este o erbacee perenă, din familia labiatelor, înălţimea ei ajungând până la 70 cm. Are un rizom şi chiar stoloni subpământeni. Tulpina şi frunzele sunt păroase. Urzica moartă înfloreşte în lunile aprilie, mai şi iunie, florile fiind albe sau uşor gălbui. Urzica moartă creşte în flora spontană şi este uşor de identificat. Poate fi întâlnită în locuri umbroase sau relativ umbroase - pe marginea drumurilor, la margine pădurilor, pe taluzuri, în tufărişuri, pe lângă ziduri şi garduri vechi.
Pentru uz medicinal se recoltează partea aeriană a plantei, din care se prepară infuzie şi decoct.
Substanţe active importante: săruri de potasiu, acid galic, ulei volatil, saponine, tanin glucozide.
Întrebuinţări. Preparatul de urzică moartă este astringent, diuretic, uşor sedativ, expectorant, emolient, vasoconstrictor, antiinflamator, depurativ. Se foloseşte în curele de tratament împotriva hipertrofierii prostatei, în curele împotriva insomniei, în bronşite, abcese, ulcere, cistită, menstruaţii dureroase (spălături vaginale), varice, plăgi supurante.
Urzica moartă este utilizată atât în tratamente medicinale, cât şi în industria farmaceutică - pentru producerea de medicamente.
Usturoiul
Denumire ştiinţifică: Allium sativum. Denumire populară: ai.
Prezentare. Usturoiul este o plantă bienală din familia liliaceelor. Înălţimea acestei plante, în etapa de maximă dezvoltare, poate ajunge până la un metru. În pământ se dezvoltă un bulb complex (căpăţână), de forma unei sfere turtite, format, la rându-i, din bulbi mai mici (căţei). Frunzele de usturoi sunt mult alungite şi turtite, având o dispunere interesantă. Astfel, până pe la jumătatea plantei, frunzele sunt adunate într-un mănunchi învelit în teci, desfăcându-se, mai apoi, într-un fel de mini-coroană.
Adus din Asia Centrală, usturoiul este o plantă cultivată.
Pentru uz medicinal, cât şi pentru uz alimentar, se utilizează bulbul (căpăţâna) şi frunzele tinere. În scopuri medicinale, atât bulbul, cât şi frunzele, se vor consuma
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC_149
întotdeauna în stare crudă.
Substanţe active importante: săruri minerale, inulină, microelemente, un complex de vitamine (A, B, PP, C), două substanţe specifice, cu efecte antibiotice -alicina şi garlicina.
Întrebuinţări. Calităţile medicinale ale usturoiului: bactericid, antidiabetic, fortifiant, anticoagulant, combate hipertensiunea, stimulează circulaţia sanguină, echilibrează activitatea bilei, cicatrizant gastro-intestinal, acţionează împotriva paraziţilor intestinali, previne unele forme de cancer (cancerul de stomac, de colon, de piele). Usturoiul este considerat foarte eficient în prevenirea şi combaterea infecţiilor pulmonare. De asemenea, descongestionează ficatul şi îi potenţează activitatea. Contribuind la scăderea tensiunii arteriale, usturoiul este şi un agent foarte activ împotriva arteriosclerozei. Trebuie reţinut şi faptul că usturoiul intervine şi în regularizarea activităţii gastro-intestinale, stimulând-o.
Cercetătorii susţin că usturoiul este eficace atât în combaterea bolilor infecţioase, cât şi în tratamentele făcute de diabetici.
Numărul afecţiunilor în care usturoiul previne sau tratează este de-a dreptul impresionant.
Se spune despre usturoi că este o farmacie în miniatură. Aproape că nu există afecţiune a corpului omenesc în care usturoiul să nu aibă un cât de mic rol benefic. Din acest motiv, specialiştii recomandă consumarea usturoiului, întotdeauna crud, zilnic, tocmai pentru a fi în ordine cu sănătatea şi a avea un tonus bun. Doza poate fi de la doi-trei căţei de usturoi pe zi, până la două-trei căpăţâni pe zi.
Despre usturoi se spune că are şi virtuţi magice, având capacitatea de a alunga duhurile rele.
V
Vanilia
Denumire ştiinţifică: Vanilia planifolia; Vanilia pompona.
Prezentare. Vanilia este o plantă tropicală, originară din America Centrală. Se prezintă ca un arbust agăţător, fiind o liană din familia orhideelor. Are tulpini lungi până la 100 de metri, lemnoase, care se fixează de arborii din pădurea tropicală, planta ajungând, în cele din urmă, să se hrănească în mod parazit. În aceste condiţii, rădăcina „vrejului" de vanilie se atrofiază. Florile vaniliei au culoare albă. Fructul este o capsulă alungită, sub forma unei păstăi, în care se află vanilina. Această vanilină va ajunge, însă, la mirosul şi calităţile pe care le cunosc consumatorii, numai dacă fructul este supus fermentaţiei.
Pentru preparate medicinale se folosesc fructele.
Substanţe active importante: vanilozidă, piperonal.
Întrebuinţări. Vanilia are efecte tonice, stimulative şi afrodiziace. Tonifică activitatea gastro-intestinală, intensifică activitatea bilei, impulsionează activitatea rinichilor şi a căilor urinare, fiind, totodată, şi un dezinfectant activ. Vanilia este cunoscută şi ca depurativ pentru căile respiratorii, îmbunătăţind funcţionarea acestora.
Varza creaţă
Denumire ştiinţifică: Brassica oleracea, var. sabauda. Denumire populară: varza nemţească.
Prezentare. Varza creaţă face parte din familia cruciferelor, fiind una dintre speciile de varză mai puţin cunoscute, dar care pot îmbunătăţi alimentaţia şi sănătatea. Între varza albă, de căpăţână, şi varza creaţă există următoarele deosebiri: varza creaţă are frunzele mult încreţite, puternic şifonate, culoarea acestor frunze fiind galben-verzuie sau chiar albăstruie; dimensiunile verzii creţe sunt cu mult mai reduse decât ale verzii de căpăţână; căpăţânile de varză creaţă sunt mai afânate, iar gustul frunzelor de varză creaţă este ceva mai dulce. Şi mai este ceva foarte important: virtuţile medicinale ale verzii creţe, numită şi varză nemţească, sunt mult mai evidente decât în cazul verzii de căpăţână.
1150 DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
Varza creaţă se foloseşte mult în salate, dar şi în preparate culinare.
Pentru aplicaţii medicinale se prepară sucul de varză creaţă, folosit în formă necombinată, sau în combinaţie cu alte plante şi legume care au, şi ele, calităţi medicinale.
Substanţe active importante: proteine, glucide, vitaminele A, B1, B2, C, K, F, PP, potasiu, calciu, sodiu, fier, rezine, amidon. Potasiul, calciul, fierul şi vitamina C se găsesc în cantităţi însemnate.
Întrebuinţări. Foarte utile sunt curele cu suc de varză creaţă, benefice în afecţiuni precum gastrita, colita, ulcerul gastric, arterioscleroza, răcelile, afecţiuni ale căilor respiratorii. Pentru răceli şi afecţiuni ale căilor respiratorii este eficient şi sucul de varză de căpăţână (varză albă). În cazul afecţiunilor stomacale şi intestinale (colită, gastrită, ulcer), specialiştii recomandă sucul de varză creaţă, băut de două-trei ori sau chiar de patru ori pe zi, înainte de mese. Pentru constipaţii şi sângerări intestinale, aceiaşi specialişti recomandă un preparat, realizat din suc proaspăt de varză creaţă, amestecat, în părţi egale, cu zeamă de varză de căpăţână murată, câte un pahar, de trei ori pe zi, înainte de a mânca.
În general, sucul de varză creaţă este utilizat nu numai în afecţiuni stomacale şi intestinale, ci şi în diabet.
Celelalte varietăţi de varză au aproximativ aceleaşi proprietăţi medicinale ca şi varza creaţă, cu unele accente sau calităţi specifice. De pildă, varza de căpăţână sau varza albă' are acţiune antidiareică şi antiparazitară. Varza roşie are, la rându-i, efecte depurative şi dezinfectante pe tractul gastro-intestinal, fiind şi laxativă. Cât despre varza de Bruxelles, preparatele din acest tip de varză sunt un hipoglicemiant mult mai puternic decât preparatele din celelalte varietăţi de varză. Varza de Bruxelles este un produs recomandat în alimentaţia diabeticilor.
Specialiştii au identificat, la toate speciile de varză, calităţi antianemice, antialgice, sedative, cicatrizante. Observaţii făcute asupra celor care consumă varză arată că aceşti oameni au o viaţă mai lungă.
Există şi o informaţie istorică ce încă îşi aşteaptă confirmarea: se spune că puternicele şi victorioasele legiuni romane aveau ca hrană de bază nu carnea, ci varza.
Deşi recunoscută din vechime şi pentru proprietăţile sale terapeutice, varza, indiferent de specie, furnizează şi în ziua de azi noi surprize în privinţa capacităţii sale de a contribui la sănătatea oamenilor.
Vătămătoarea
Denumire ştiinţifică: Anthyllis vulneraria.
Prezentare. Vătămătoarea este o erbacee perenă de mici dimensiuni, foarte răspândită, lesne de găsit prin păşuni, fâneţe, zone necultivate - de la câmpie şi până la munte. Face parte din familia leguminoaselor. Tulpina este dreaptă, uneori ramificată. Frunzele sunt mari, penat-sectate, iar florile - de culoare galbenă, alb-gălbuie sau roşcat-gălbuie - sunt grupate într-o inflorescenţă în formă de capitul. Vătămătoarea înfloreşte în lunile mai, iunie şi iulie. Fructul său este o păstaie.
Pentru uz medicinal se recoltează florile, din care se prepară infuzie şi decoct.
Substanţe active importante: saponine, tanin, mucilagii.
Întrebuinţări. Preparatele de vătămătoare au proprietăţi antiseptice, astringente, laxative, sedative. Sunt utilizate, prin tradiţie, pentru vindecarea rănilor, a eczemelor, a echimozelor, a umflăturilor, de unde şi numele de vătămătoare. Vătămătoarea este indicată şi pentru poftă de mâncare, precum şi pentru combaterea stărilor de greaţă şi a indigestiilor. Ca laxativ, vătămătoarea combate constipaţia, reglând tranzitul în intestinul gros.
În unele ţări europene se consideră că vătămătoarea apără de deochi, iar la noi că lecuieşte de frică.
Vâscul
Denumire ştiinţifică: Viscum album.
Prezentare. Nelipsit din decorul sărbătorilor de iarnă, vâscul este o plantă medicinală recunoscută de multă vreme. Dezvoltarea sa este perenă, iar modul de vieţuire semiparazit. Face parte din familia lorantaceelor. Tulpina vâscului este ramificată puternic. Frunzele sunt mici, eliptice, consistente, rămânând verzi tot timpul anului. Vâscul înfloreşte în martie-aprilie, florile fiind unisexuate - mascule şi femele.
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC 151 I
Fructul este o bobiţă de culoare albă sau gălbuie.
Vâscul cu proprietăţi medicinale (a se deosebi de vâscul de stejar (Loranthus europaeus) care nu are ' asemenea calităţi) creşte pe frasin, trandafir, măr, brad, mesteacăn, păr, cireş, prun. Pentru a nu se face confuzii, vâscul se recoltează în perioada de iarnă, vâscul medicinal fiind mai uşor de identificat deoarece îşi păstrează frunzele iarna, în timp ce vâscul de stejar şi le pierde în anotimpul rece.
Pentru uz medicinal se utilizează frunzele şi ramurile tinere. Se consideră că vâscul cel mai bun este cel recoltat de pe măr şi păr. Preparatul principal sub care se utilizează vâscul este maceratul, dar se aplică - cu atenţie maximă - şi sub formă de infuzie, pulbere, sirop sau decoct.
Substanţe active importante: saponine, acid aleanolic, acetilcolină, substanţe minerale, aminoacizi liberi, zaharuri, inozitol, precum şi vâscotoxina, acidul viscic şi viscina - care sunt compuşi specifici. Aceşti compuşi specifici au acţiune anticancerigenă. Cea mai mare cantitate de vâscotoxină este în fructe, care sunt foarte toxice şi nu se utilizează în nici un preparat medicinal.
Întrebuinţări. Vâscul este căutat de către cei cu suferinţe cardiace, fiind vasodilatator, antispasmotic, hipotensiv. Vâscul se remarcă prin faptul că produce dilataţie la nivel coronarian, dar şi periferică. Este indicat în arterioscleroză, hipertensiune arterială, în alte suferinţe cardiace, dar şi în tahicardie, astm, tuse convulsivă, afecţiuni renale determinate de hipertensiune, epilepsie, convulsii, isterie, menopauză şi simptomele acesteia, prostată. Cu vâsc se tratează şi sughiţurile. De asemenea, vâscul contribuie la înviorarea circulaţiei sângelui în artere, acţionând benefic şi în cazul bolilor de plămâni.
O menţiune aparte se poate face cu privire la rolul vâscului în combaterea şi frânarea dezvoltării tumorilor, chiar şi a celor canceroase.
Vâscul este un medicament al inimii şi al sistemului acesteia, dar şi al reglării proceselor intime din organism, cum ar fi cele celulare (cazul tumorilor, al cancerelor) sau endocrine (cazul menopauzei şi efectelor acesteia).
Tratamentul cu vâsc se va face numai sub supravegherea specialistului, planta fiind toxică.
Ventrilica
Denumire ştiinţifică: Veronica officinalis. Denumire populară: stratorică.
Prezentare. Ventrilica, o erbacee cu tulpină păroasă, culcată, dar cu lăstari verticali, face parte din familia scrofulariaceelor. Ramurile verticale poartă pe ele florile, grupate sub formă de ciorchine. Culoarea acestor flori este albastră, albă sau alb-trandafirie, cu nişte dungi de nuanţă închisă. Florile de ventrilică apar în lunile iunie şi iulie. Fructul acestei plante este o capsulă. Ventrilica poate fi întâlnită în zona dealurilor, dar şi în zonele alpine - prin păduri, la marginea pădurilor şi în tufărişuri.
Pentru aplicaţii medicinale se recoltează rădăcinile, rizomul şi vârfurile cu flori. Se prepară infuzie, decoct, extract, macerat.
Substanţe active importante: taninuri, substanţe amare, ulei volatil, saponozide, flavone, glicozide.
Întrebuinţări. Preparatele pe bază de ventrilică sunt recomandate în combaterea pietrelor la rinichi sau la bilă, în afecţiuni ale ficatului şi ale bilei, în spasme abdominale şi deranjamente stomacale şi intestinale, în boli ale articulaţiilor şi în dureri de oase (reumatisme), în afecţiuni ale căilor respiratorii (astm, bronşită), precum şi în afecţiuni dermatologice.
Verigariul
Denumire ştiinţifică: Rhamnus cathartica. Denumire populară: spinul cerbului.
Prezentare. Aparţinând familiei ramnaceelor, verigariul sau spinul cerbului creşte sub formă de arbust în pădurile de fag, dar şi în alte păduri de foioase, precum şi prin tufărişuri. În mod obişnuit, verigariul are circa trei metri înălţime, dar poate ajunge şi până la o înălţime de şase metri. Crengile care cresc pe parcursul unei perioade de vegetaţie sunt terminate, întotdeauna, cu un spin. Frunzele au formă de elipsă. Florile de verigariu sunt mici şi au culoarea galben-verzuie, fructul fiind o bobiţă neagră.
Pentru uz medicinal se recoltează fructele. Se prepară sirop, extract, decoct, suc, poţiuni.
152
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
Substanţe active importante: rezine, mucilagii, flavone, glicozide, uleiuri.
Întrebuinţări. Preparatele de verigariu au proprietăţi laxative şi purgative, diuretice, vermifuge. Ca purgativ, acţiunea lor este intensă. Din acest motiv, sunt indicate în constipaţie. Cercetări mai noi au evidenţiat la produsele pe bază de verigariu şi proprietăţi anticancerigene şi imunostimulatoare.
Vinarita
3
Denumire ştiinţifică: Asperula odorata.
Prezentare. Vinariţa este o erbacee de mici dimensiuni (circa 30 cm înălţime), perenă, aparţinând de familia rubiaceelor. Tulpina este dreaptă, uşor muchiată. Frunzele au formă oval-lanceolată şi sunt grupate pe tulpină, din loc în loc, între şase şi nouă bucăţi. Florile sunt mici, au culoarea albă şi cresc în partea superioară a plantei. Apar în lunile mai şi iunie. Mirosul acestei plante este foarte plăcut. Frunzele, de exemplu, degajă un miros de cumarină (o substanţă cristalină cu miros de fân cosit). Plăcut este şi mirosul florilor. Adevărata măsură a acestor mirosuri plăcute iese în evidenţă atunci când planta este uscată. Datorită acestui fapt, vinariţa a fost folosită, multă vreme, în gospodăria tradiţională, pentru alungarea insectelor şi parfumarea lenjeriei. Vinariţa creşte la umbra pădurilor, în tufărişuri, pe locul fostelor exploatări forestiere şi mai ales acolo unde este sau a fost şi fagul.
Pentru uz medicinal se foloseşte planta în întregul ei, dar mai ales vârfurile tinere, cu flori pe ele. Recoltarea se face în luna iunie. Forma principală sub care se prezintă preparatul de vinariţă este infuzia. Alte preparate: vin medicinal, hidrolat.
Substanţe active importante: cumarina, taninuri, glucozide, compuşi amari.
Întrebuinţări. Vinariţa este cunoscută ca un eficient somnifer şi, din acest motiv, a fost multă vreme utilizată pentru a aduce liniştea şi odihna copiilor şi a bătrânilor. Datorită calităţilor sale tranchilizante, sedative, vinariţa este utilizată şi în stări de neurastenie, melancolie, isterie. Preparatele pe bază de vinariţă au, de asemenea, un rol însemnat în terapiile privind restabilirea ritmului cardiac, fiind eficiente şi în dizolvarea şi sfărâmarea calculilor renali, în icter, precum şi în hidropizie, litiază urinară, scarlatină, rujeolă. Vinariţa se administrează şi în indigestii, fiind un agent de curăţire şi revigorare a sistemului gastro-intestinal.
Ca plantă medicinală, vinariţa iese în evidenţă prin calităţile sale de somnifer, cât şi prin efectele sale în privinţa calculilor renali.
Vinariţa mai este folosită, datorită aromelor sale, în industria vinurilor şi a lichiorurilor.
Vindeceaua
Denumire ştiinţifică: Stachys officinalis; Stachys germanica.
Prezentare. Vindeceaua este o erbacee din familia labiatelor. Are un rizom scurt şi rădăcini numeroase. În perioada de maximă vegetaţie, tulpina - uneori ramificată în partea superioară - ajunge până la un metru înălţime şi este acoperită cu peri. Frunzele au un peţiol pronunţat, forma lor fiind eliptică sau lanceolată. Florile, de culoare purpurie, apar din mai şi până în august şi sunt dispuse grupat, în formă de spic. Vindeceaua este o plantă meliferă. Creşte în locuri cu mult soare, cu multă lumină, cu umezeală puţină - pe pajişti, pe dealuri.
Pentru nevoi medicinale se recoltează partea aeriană a plantei, din care se prepară infuzie şi decoct.
Substanţe active importante: betaină, mucilagii, taninuri, substanţe amare, ulei volatil.
Întrebuinţări. Vindeceaua, plantă al cărei nume înseamnă „a vindeca", are proprietăţi aromatice, tonice, depurative. Acţionează şi asupra sistemului nervos, îmbunătăţind starea de spirit. În mod curent, preparatele din vindecea contribuie la combaterea unor afecţiuni precum astmul bronşic, faringitele, deranjamentele stomacale sau intestinale (inclusiv diareea), litiazele renale.
În cantităţi mari, preparatele de vindecea pot fi toxice, afectând mai ales ficatul.
Vinerita
Denumire ştiinţifică: Ajuga reptans. Denumire populară: vineţică.
Prezentare. Vineriţa este o plantă de munte, fiind uşor de întâlnit în fâneţe, pe
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC 153 I
pajişti sau la marginea pădurilor. Face parte din familiajabiatelor. Este o erbacee cu un rizom scurt, rădăcini numeroase şi stoloni dezvoltaţi. Înălţimea vineriţei este redusă -maximum 40 cm. Frunzele, de formă ovală, sunt crestate, cele de la bază fiind dispuse în rozetă. Florile, care apar în lunile mai şi iunie, au culoare albastră, uneori roşie sau albă.
Pentru utilizări medicinale se culeg florile, frunzele şi vârfurile tinere, cu tot cu flori. Se prepară infuzie, decoct, cataplasme, tinctură.
Substanţe active importante: ulei volatil, rezine, glucozide, heterozide.
Întrebuinţări. Preparatele de vineriţăsunt cicatrizante, astringente, antimicrobiene. Vineriţa este recomandată pentru terapii în cazul unor afecţiuni precum cele pulmonare, ginecologice, dermatologice. Se ştie despre preparatele obţinute pe bază de vineriţă că au efecte pozitive în astm, tuberculoză, hemoragii uterine, hemoroizi, deranjamente intestinale, ulceraţii stomacale şi intestinale, ulceraţii şi răni ale pielii.
Virnanţul
Denumire ştiinţifică: Ruta graveolens. Denumire populară: rută.
Prezentare. Virnanţul este o erbacee cu dezvoltare medie, aparţinând familiei rutaceelor. În mod obişnuit, planta are o înălţime de 50 cm, dar poate ajunge şi până la un metru. Tulpina este lemnificată şi are numeroase ramificaţii. Florile, de culoare galben-verzuie, sunt grupate în vârful ramurilor. Fructul este o capsulă. Virnanţul se întâlneşte mai rar în flora spontană, fiind cultivat, prin grădini, ca plantă ornamentală. Virnanţul este cunoscut şi ca plantă aromatică. Mirosul său - specific, persistent - nu este prea plăcut.
Pentru uz medicinal se culeg frunzele, ramurile cu flori, dar poate fi utilizată şi planta în întregul ei. Se prepară infuzie, pulbere, decoct, extract.
Substanţe active importante: o substanţă specifică - rutină, cumarină, ulei esenţial, săruri minerale, alcaloizi. Una dintre cele mai active substanţe este uleiul de virnanţ.
Virnanţul este o plantă otrăvitoare. Chiar şi la o simplă atingere a plantei, pielea omului se poate irita.
Întrebuinţări. Virnanţul are proprietăţi sudorifice, antispasmodice, vermifuge, antialgice, antiinflamatoare, sedative, avortive. Reglează ciclurile menstruale, combate isteria, melancolia, epilepsia, palpitaţiile, vertijul, bufeurile, ponderează variaţiile de ritm cardiac. Preparatele de virnanţ sunt recomandate şi în reumatisme. Au, de asemenea, efecte pozitive şi în tratamentele împotriva viermilor intestinali, a sângerărilor şi rănilor gingivale, a înţepăturilor de insecte sau a muşcăturilor de animale veninoase.
Deoarece are o serie întreagă de contraindicaţii, fiind o plantă periculoasă, virnanţul va fi utilizat numai sub îndrumarea specialistului.
Viţa de vie
Denumire ştiinţifică: Vitis vinifera.
Prezentare. Viţa de vie este unul dintre cei cunoscuţi arbuşti, fiind, se pare, printre cele mai vechi plante cultivate de om. Face parte din familia vitaceelor şi se remarcă prin lungimea impresionantă a ramurilor sale, până la 20 de metri. Viţa de vie are o rădăcină foarte puternică. Tulpina, adică butucul viţei de vie, se remarcă prin consistenţă, grosime şi multe noduri. Ramurile sunt relativ subţiri, lemnificate şi flexibile, târâtoare, agăţătoare. Aceste ramuri se mai numesc şi lujeri. Frunzele viţei de vie au formă de inimă, rareori fiind lobate. Viţa de vie înfloreşte primăvara, inflorescenţele fiind sub formă de racem. Florile au, de obicei, o culoare galben-verzuie. Fructele nu sunt altceva decât binecunoscutele bobiţe (bace), dispuse în struguri. Partea strict medicinală a viţei de vie nu sunt, totuşi, strugurii, deşi şi aceştia au, potrivit ultimelor descoperiri, proprietăţi medicinale excepţionale - vinul însuşi fiind considerat, de multă vreme, aliment şi medicament.
Valoare medicinală au frunzele viţei de vie, din care se prepară mai multe feluri de infuzie, decoct, ceaiuri medicinale în amestec cu alte plante.
Substanţe active importante: zaharoză, dextroză, vitamina C, tanin, inositol.
Întrebuinţări. Preparatele din frunzele viţei de vie sunt un agent de regularizare şi reechilibrare a circulaţiei sanguine - atât la nivel central, cât şi periferic. Totodată, aceste preparate au proprietăţi astringente şi diuretice.
Flebita este o afecţiune în care preparatele din frunze de viţă de vie sunt
154_DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
recomandate de multă vreme, accentul fiind pus mai ales pe tratarea urmărilor acestei boli. De asemenea, preparatele din frunze de viţă de vie se folosesc şi în tratamentele împotriva hemoroizilor şi a varicelor, cât şi în tulburări de menopauză.
Folosite adesea în alimentaţia curentă, frunzele de viţă de vie sunt, prin urmare, şi agenţi cu efecte medicinale dintre cele mai favorabile.
Vitelarul
Denumire ştiinţifică: Anthoxanthum odoratum. Denumire populară: părangină, iarba fânului.
Prezentare. Viţelarul - plantă mai puţin cunoscută chiar şi în cercurile naturiştilor - este o erbacee perenă din familia gramineelor. Creşte sub forma unei tufe gălbui (circa 50 cm înălţime), cu flori în formă de spiculeţe. Florile apar în lunile mai şi iunie. Viţelarul este o plantă aromatică - miroase plăcut şi persistent a cumarină, adică a fân. Creşte pe pajişti, în poieni şi luminişuri de pădure, pe terenuri înţelenite.
Pentru aplicaţii terapeutice se recoltează florile, din care se prepară infuzie şi decoct.
Substanţe active importante: cumarină, ulei volatil, substanţe amare.
Întrebuinţări. Infuzia şi decoctul de viţelar au efecte calmante asupra organismului. Băile cu infuzie sau decoct de viţelar aduc pacea fizică şi psihică celor profund obosiţi sau care au trecut prin momente grele. Substanţele volatile şi amare din preparatele de viţelar au efecte benefice în ceea ce priveşte circulaţia sângelui şi funcţionarea inimii. Parfumul de cumarină contribuie şi la intensificarea şi reglarea respiraţiei şi, deci, la mai buna oxigenare şi hrănire a sângelui. În medicina populară, florile de viţelar sunt un remediu pentru bolile de ficat şi de splină.
Din florile de viţelar, combinate cu alte flori, se fac ceaiuri medicinale care creează un veritabil confort psihic. Prin distilare, din flori de viţelar se obţine un parfum de mare efect.
Volbura
Denumire ştiinţifică: Convolvulus arvensis.
Denumiri populare: rochiţa rândunelei, poala rândunicii, poala Maicii Domnului, adormiţea.
Prezentare. Volbura este o plantă târâtoare-agăţătoare, cu o tulpină lungă de un metru şi chiar mai mult. Este o plantă erbacee, perenă, des întâlnită în zona de câmpie şi deal - pe terenuri agricole, prin pârloage, pe marginea drumurilor. Face parte din familia convolvulaceelor. Volbura înfloreşte toată vara şi aproape toată toamna. Florile sunt albe sau roz şi au formă de pâlnie (o pâlnie de gramofon în miniatură).
Interes medicinal prezintă toată planta, care se administrează mărunţită, în amestec cu miere, sau sub formă de tinctură. Din rădăcina şi tulpina de volbură se fac ceaiuri laxative.
Substanţe active importante: doi compuşi specifici - convolvulina şi jalapina, precum şi tancuri, săruri minerale, vitamina C. Jalapina - un glucozid - se manifestă ca agent laxativ.
Întrebuinţări. Preparatele pe bază de volbură au o mare putere de purgaţie, antrenând benefic chiar şi bila, în activitatea sa de secreţie şi eliminare. Acţiunea de curăţire a tractului gastro-intestinal şi, în general, a zonei abdominale, este însemnată şi, de aceea, preparatul de volbură este recomandat în constipaţii şi dischinezii biliare.
Vulturica
Denumire ştiinţifică: Hieracium pilosella; Hieracium transsilvanicum.
Prezentare. Vulturica - o erbacee perenă - este o specie din familia compozitelor. Dezvoltă un rizom, din care pornesc rădăcinile şi stolonii. Tulpina aeriană, lipsită de frunze sau cu frunze mici, este păroasă şi poate ajunge la 30 cm înălţime. Florile, grupate, au culoare galben-aurie şi apar în perioada mai - august. Vulturica este răspândită în zonele mai înalte, pe dealuri şi munţi, în locuri cu lumină multă.
Pentru aplicaţii medicinale se recoltează partea aeriană a plantei, recomandându-se a fi utilizată în stare proaspătă. Se prepară infuzie, tinctură, extract, poţiune.
Substanţe active importante: glucozide, umbeliferonă, acizi.
Întrebuinţări. Preparatele de vulturică au proprietăţi diuretice, cicatrizante,
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC_155 I^I^H
depurative. Sunt indicate în ulcere, afecţiuni ale ficatului şi rinichilor, febră, edeme.
Herbalistul Jean Valnet menţionează faptul, deosebit de important, potrivit căruia vulturica ar conţine principii antibiotice şi ar contribui la scăderea colesterolului. Potrivit aceluiaşi specialist, principiile antibiotice din vulturică sunt un remediu în boala numită bruceloză, boală infecţioasă gravă, caracterizată prin febră intensă şi deformarea splinei.
Observaţii mai noi arată că preparatele de vulturică au influenţe benefice şi asupra unor afecţiuni cardiace.
Y
Yucca
Denumire ştiinţifică: Yucca schidigera.
Prezentare. Yucca - un arbust din familia liliaceelor (agavaceele) - creşte în America Centrală. Numele îi vine de la poziţia florilor, aşezate ca un pendul. Yucca este o plantă verde în permanenţă. Inflorescenţa de yucca' are forma unui racem foarte dezvoltat. Tulpinile au înălţime redusă, frunzele fiind situate în vârful ramurilor, sub formă de buchet.
Pentru uz medicinal se foloseşte partea aeriană a plantei.
Substanţe active importante: o substanţă specifică numită yuccagenol, aminoacizi, vitamine, săruri minerale.
Întrebuinţări. Preparatele de yucca sunt detoxifiante, dezinfectante, imunostimulatoare, antiinflamatoare, cicatrizante. Sunt recomandate în deranjamente stomacale şi intestinale, enterocolite, reumatisme, epuizare fizică şi psihică, scăderea capacităţii de apărare a organismului. Cercetări mai noi au evidenţiat faptul că yucca reduce colesterolul, sporeşte pofta de mâncare, înlesneşte asimilaţia.
Z
Zămosiţa
Denumire ştiinţifică: Hibiscus trionum; Hibiscus ternatus. Denumire populară: macul ciorii.
Prezentare. Zămoşiţa este o erbacee din familia maivaceelor. Tulpina, ramificată de la bază, ajunge până la 80 cm înălţime, fiind acoperită cu perişori tari. Frunzele, păroase şi peţiolate, au formă lobată sau penată. Florile, care se dezvoltă din iunie şi până în septembrie, au culoarea galben-deschis şi mijlocul purpuriu. Fructul este o capsulă. Această plantă care este, de fapt, o buruiană, apare îndeosebi în culturile legumicole, dar şi în pârloage sau pe terenuri înţelenite.
Pentru uz medicinal se recoltează părţile aeriene ale plantei. Se prepară infuzie, decoct, extract.
Substanţe active importante: flavone, săruri minerale, arabinoză, ramnoză.
Întrebuinţări. Preparatele pe bază de zămoşiţă au proprietăţi depurative, laxative, diuretice, antiinfecţioase şi antiinflamatoare. Cel mai cunoscut preparat -ceaiul de zămoşiţă - este recomandat în boli ale rinichiului şi ale căilor urinare (mai ales pentru combaterea depunerilor, pietrelor), în afecţiuni reumatice, cistite, abcese. Unii specialişti recomandă zămoşiţa şi în tratarea ulcerelor şi a iritaţiilor stomacale şi intestinale.
Zmeurul
Denumire ştiinţifică: Rubus idaeus.
1156 DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
Denumire populară: mălină.
Prezentare. Zmeurul este un arbust ghimpos ce creşte sub forma unui tufan a cărui înălţime poate trece, uneori, chiar şi de doi metri. Face parte din familia rozaceelor. Ramurile zmeurului sunt subţiri şi pline de ghim pi. Frunzele sunt aproape albe (argintii) pe faţa inferioară şi verde-deschis pe faţa superioară. Florile au culoare albă şi se adună în inflorescenţe bogate. Zmeurul înfloreşte din luna mai şi până în luna august. Fructele au culoare roşie, fiind gustoase şi aromate. Zmeurul este un arbust de pădure, făcându-şi loc, printre marii arbori, pe o arie geografică întinsă - de la câmpie şi până în zona subalpină. Acest arbust poate fi întâlnit, însă, şi în formă cultivată, dată fiind, mai ales, importanţa sa economică. În ceea ce priveşte calitatea fructelor, se pare că fructele zmeurului din flora spontană au calităţi mai pronunţate şi sunt cu mult mai aromate.
Valoare medicinală au, desigur, fructele zmeurului, dar, în primul rând, frunzele, din care se prepară infuzie sau decoct.
Substanţe active importante: tanin, fragarină, vitamina C, acizi, flavone.
Întrebuinţări. Preparatele obţinute din zmeur au efecte diuretice, laxative, depurative, astringente. Datorită acestor proprietăţi, zmeurul este recomandat în tratamente ale căilor respiratorii, rinichilor, ale tractului digestiv, precum şi în combaterea menstruaţiilor dureroase. Printre afecţiunile în care preparatele din zmeur dau rezultate se numără gastrita hiperacidă, faringita, diareea. Ceaiul de zmeur este şi un bun dezinfectant, reechilibrând activitatea intestinală şi asigurându-i, totodată, protecţie în faţa substanţelor foarte active.
Potrivit unor observaţii mai noi, preparatul din frunze de zmeur are efecte pozitive şi în tratamentul prostatei.
Zorelele
Denumire ştiinţifică: Ipomaea purpurea; Ipomaea purga. Denumire populară: bună dimineaţa.
Prezentare. Zorelele sunt specii de plante ornamentale agăţătoare. Fac parte din familia convolvulaceelor şi au, de obicei, o dezvoltare anuală. Tulpina, subţire, poate avea o lungime de trei metri. Frunzele au formă de inimă şi sunt de un verde închis. Florile, în formă de pâlnie, au culori diferite, mai ales albastru şi mov-roşcat. Aceste plante îşi au obârşia în zona Americii Centrale. Importanţa lor, din punct de vedere medicinal, este dată de rădăcină - din care se prepară pulbere, tinctură şi o răşină.
Substanţe active importante: răşină, convolvulină, săruri minerale. Compuşii zorelelor sunt încă puţin cercetaţi.
Întrebuinţări. Preparatul de zorele este descongestionant, vermifug, laxativ şi chiar purgativ. Se foloseşte în terapii ce vizează anumite afecţiuni din categoria hidropiziilor, în congestii cerebrale, în unele blocaje ale sângelui în organism (inclusiv menstre blocate), în deranjamente intestinale. Potrivit specialiştilor, nu se va folosi preparat de zorele în cazul unor inflamaţii intestinale şi nici în caz de sarcină sau alăptare.
DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC 157 I
Explicarea unor termeni mai puţin cunoscuţi
Afrodiziac (afrodisiac) - substanţă sau preparat care stimulează funcţiile sexuale.
Albuminurie - boală în care albumina (o proteină) ajunge în urină.
Anafrodiziac (anafrodisiac) - substanţă sau preparat care diminuează funcţiile sexuale.
Angiocolită - inflamaţie a căilor biliare, apărută ca urmare a unor boli.
Anorexie - afecţiune caracterizată prin lipsa poftei de mâncare.
Antiemetic - acţionează împotriva greţurilor sau stărilor de vomă.
Antihelmintic - acţionează împotriva viermilor intestinali.
Antihemoragic - stopează sau combate hemoragiile.
Antihistamic - acţionează împotriva unor forme de alergie.
Antiseptic - cu acţiune împotriva microbilor; combate dezvoltarea microbilor patogeni. Antispastic - acţionează împotriva spasmelor muşchilor striaţi sau netezi. Antimitotic - împotriva tumorilor, blochează dezvoltarea tumorilor. Aromatic - care răspândeşte o aromă.
Astringent - comprimă ţesuturile, echilibrează secreţiile, ajută la cicatrizare. În limbaj
popular - substanţă care face gura pungă. Avitaminoză - fără vitamine. Bactericid - ucide microbii. Bacteriostatic - opreşte dezvoltarea microbilor.
Cardiotonic - substanţă sau preparat care stimulează inima; întăreşte muşchiul inimii şi
reglează bătăile inimii. Cardiotoxic - tulbură activitatea inimii.
Carminativ - calmează durerile abdominale şi facilitează eliminarea gazelor. Cistită - inflamaţie a vezicii urinare.
Citostatic - opreşte sau împiedică înmulţirea celulelor (de obicei în cazul cancerului sau
al altor boli asemănătoare). Colagog - care stimulează activitatea bilei şi a căilor biliare şi provoacă eliminarea
conţinutului acestora. Colecistită - inflamarea vezicii biliare. Coleretic - stimulează secreţia biliară a ficatului.
Congestie - aflux anormal de sânge într-o zonă a corpului sau într-un organ.
Depurativ (sau detoxifiant) - elimină substanţele dăunătoare, toxice din organism.
Diaforetic - provoacă transpiraţia.
Dismenoree - dureri menstruale.
Dispepsie - tulburări de digestie.
Edem - retenţie de apă în ţesuturi, peste normal.
Emenagog - reglează menstruaţia.
Enterită - inflamare acută sau cronică a intestinului subţire. Enterocolită - inflamare acută sau cronică a întregului tract intestinal. Eritem - roşeaţă a pielii, determinată de o congestie uşoară. Estrogeni - hormoni feminizanţi.
Galactogog - favorizează secreţia laptelui la femeile care alăptează. Hematurie - sânge în urină. Hemostatic - opreşte hemoragia. Melene - hemoragii digestive.
Revulsiv - aduce un aflux de sânge în locul sau în organul pe care este aplicat. Secretolitic - împiedică formarea de secreţii. Soporific - somnifer.
Stomahic - favorizează secreţiile gastrice, accelerând astfel digestia. Sudorific - provoacă transpiraţie.
Uremie - situaţie în care rinichii nu pot elimina ureea şi alte toxine, substanţe care ajung
în sânge şi produc o intoxicare a organismului. Uterotonic - fortifică uterul. Venotonic - fortifică venele.
1158 DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Alexandriu-Peiulcscu Maria şi Popescu Horia - Plantele medicinale în terapia modernă, Editura Ceres, Bucureşti, 1978
2. Bojor Ovidiu & colaborator - Pledoarie pentru viată lungă, ed. a ll-a, Editura Fiat Lux, Bucureşti, 2002
3. Bojor Ovidiu, Popescu Octavian - Fitoterapie tradiţională şi modernă, ediţia a lll-a, Editura Fiat Lux, Bucureşti, 2003
4. Maica Sofronia - Tainele leacurilor mănăstireşti, Axei Springer, Bucureşti, 2000
5. Niţă Ibrian Elena - Plantele, aliment şi medicament, Editura Miracol, Bucureşti, 2000
6. Niţă Ibrian Elena - Tratat de hrană vie, Editura Miracol, Bucureşti, 2000
7. Pârvu Constantin, Godeanu Stoica, Stroe Laurenţiu - Călăuză în lumea plantelor şi animalelor, Editura Ceres, Bucureşti, 1985
8. Valnet Jean - Fitoterapia, tratamentul bolilor cu plante, Editura Garamond, Bucureşti
9. Bereşiu Ileana, Ciofit Ruxandra, Frumuşelu Laurenţiu - Preparate culinare din legume mai puţin folosite, Editura Ceres, Bucureşti, 1985.
10. Chirilă Pavel şi colectiv - Medicină naturistă - Mic tratat terapeutic, Editura Medicală, Bucureşti, 1987.
11. Coiciu Evdochia, Racz Gabriel - Plantele medicinale şi aromatice, Editura Academiei, Bucureşti, 1962.
12. Duchamel Catherine - Cartea verde a femeii, partea a treia, Editura Z 2000, Bucureşti, 2000
13. Gherman Ion - Medicină alternativă tradiţională, ghid practic, Editura Vestala, Bucureşti, 2001.
14. Gunter Ernest - Hrana vie, o speranţă pentru fiecare, Editura Venus, Bucureşti, 1998.
15. Kirkpatrick Betty - Home remedies, Geddes & Grosset, 1999, UK.
16. Pamfilie Tudor - Boli şi leacuri la oameni, vite şi păsări, după datinile şi credinţele poporului român, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1999.
17. Plinius - Naturalis Historia - Enciclopedia cunoştinţelor din Antichitate, Editura Polirom, laşi, 2003.
18. Popovici Lucia, Moruzi Constanţa, Toma Ion - Atlas botanic, Editura Didactică şi pedagogică, R.A., Bucureşti, 1993.
19. Saragea M. şi colectiv - Tratat de fiziopatologie, Editura Academiei, Bucureşti,
1985.
20. Todor I. - Mic atlas de plante, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1968.
21. Vasilca-Mozăceni Adrian - Ghidul plantelor medicinale, Editura Polirom, laşi,
2003.
x x x Faune et flore d' Europe, 1974, Librairie Grund, Paris x x x Mic dicţionar enciclopedic, ediţia a lll-a, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1986
x x x Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Academiei, Bucureşti, 1975 x x x Dicţionarul explicativ al limbii române, supliment (DEX - S), Editura Academiei, 1988.