BIBLIOTECA Cteatrol de Lingvistici lut-ori* J.iuirar& ei Kolrim- -
r 7/^m i
Colecţia
DICŢIONAR
7
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României DUMISTRĂCEL STELIAN
Pînă-n pînzele albe: expresii româneşti /
Stelian Dumistrăcel. Iaşi: Institutul European, 2001 536 p. : 20 cm (Dicţionar)
Bibliogr.
ISBN 973-586-175-5	.
821.135.1 84
© Institutul European Iaşi, 2001
ISBN: 973-586-175-5 PRINTED IN ROMANIA
STELIAN DUMISTRĂCEL
PINA-N PINZELE ALBE
EXPRESII ROMÂNEŞTI
Biografii - motivaţii
Ediţia a Il-a, revăzută şi augmentată
BIKLIOTICA 0*ntru) de Lingvistici IrUriti Literari si Folclor
INSTITUTUL EUROPEAN
ţ
2001 \
De acelaşi autor:
Volume:
Influenţa limbii literare asupra graiurilor dacoromâne. Fonetica neologismului', Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978 (Premiul „Timotei Cipariu” al Academiei Române)
Lexic românesc. Cuvinte, metafore, expresii-, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980
Lupta în jurul literei ă şi demnitatea Academiei Române. Imperativele integrării culturale a tuturor românilor, autoeditare, Iaşi, 1993 Sate dispărute - sate ameninţate-, Editura Institutul European, Iaşi, 1995 (Premiul pentru cercetare ştiinţifică al revistei „Cronica”)
Expresii româneşti. Biografii - motivaţii-, Editura Institutul European, Iaşi, 1997 (ediţia I)
în colaborare:	(
Noul Atlas lingvistic al României. Moldova şi Bucovina; voi. introductiv, Date despre localităţi şi informatori, şi vol. I de hărţi; Editura Academiei Române, Bucureşti, 1987; vol. II, Editura Academiei Române, Iaşi, 1997
Noul Atlas lingvistic român, pe regiuni. Moldova şi Bucovina. Texte dialectale-, Editura Academiei Române, Iaşi; vol. I, partea 1, 1993; partea a 2-a, 1995
Ancheta dialectală ca formă de comunicare; Editura Academiei Române, Iaşi, 1997	:	•	?
Colaborator la Dicţionarul limbii române (serie nouă) al Academiei Române, t. X, Litera S, fasc. 2 (1987),3 (1990), 4 (1992), laAtlas Linguarum Europae şi la Atlas LingidstiqüeRomän
Ediţii:	:	...	.
Eugen Coşeriu, Lingvistică din perspectivă spaţială şi antropologică. Trei studii; Editura „Ştiinţa”, Chişinău, 1994 (în colaborare)
c
PREFAŢĂ La ediţia întîi
Apariţia unui dicţionar cuprinzînd material consacrat ilustrării drumului spre imagine al unor variate asociaţii de cuvinte ale limbii române impune, în afara obişnuitelor explicaţii de factură tehnică, şi cîteva precizări de optică şi de intenţionalitate.	,
1.	Termenul expresie este folosit (nu doar) în titlul dicţionarului de faţă cu una dintre cele mai elastice accepţiuni ale cuvîntului franţuzesc express ion; cităm, după Robert, Dictionnaire: „maniere de s’exprimer, forme de langage (mots et groupe de mots)”, întrebuinţare nu numai permisă, datorită faptului că în română am preluat şi acest uz curent, ci pe care am apreciat-o ca fiind şi cea mai potrivită unui demers ce şi-a propus oglindirea proceselor de cristalizare a denumirii primare (ilustrată aici, în mod deliberat, numai tangenţial) şi de funcţionare şi modificare a formulei denominative figurate (preferenţial). Aşadar, urmărind moduri de exprimare a mentalului românesc, printre enunţurile asupra cărora ne oprim apar structuri diferite, de' la idiotisme propriu-zise pînă Ia îmbinări (fixe) de minimum două cuvinte, care desemnează o noţiune sau care înfăţişează (figurat) o idee. ’
O	asemenea abordare derivă din intenţia autorului de a trasa contururile unui ansamblu sugestiv care, din perspectivă complementară, onomasiologică şi stilistică, se prezintă ca un complex caleidoscopic de construcţii fixe, al căror mecanism de generare poate fi adesea înţeles prin considerarea unor combinaţii denominative de tatonare, chiar dacă acestea s-au dovedit apoi doar solidarizări lexicale pasagere.
Pe de altă parte, am apelat la cea mai largă sferă de întrebuinţare a adjectivului asociat; românesc, drept complinire a termenului expresie, înseamnă ‘care este întîlnit în vorbirea şi scrierea românească’ (şi nu numaidecît ‘specific limbii române’), întrucît interesul nostru s-a dirijat spre recuperarea jaloanelor unui tablou evblutiv al mijloacelor de a formula un nume, de a sensibiliza o reprezentare sau o apreciere, dintre care nu am exclus construcţia relativ recentă cu neologisme saii calcul direct. Căci modernizarea limbii române ni se prezintă doar ca una dintre fazele în care o aceeaşi moştenire matriceală îşi aproprie şi modelează un material lingvistic, de data aceasta nou, urmînd după asimilarea
5
STELIAN DUMISTRĂCEL
infiltraţiilor de diferite vîrste şi niveluri din mozaicul general balcanic şi de sorginte slavă.
O	altă precizare liminară, în legătură directă cu cele precedente, pe care o datorăm cititorului, este aceea referitoare la inventarul expresiilor cuprinse în acest dicţionar. Spre deosebire de lexicoanele repertorii de locuţiuni şi expresii figurate ale limbii române, ce tind spre exhaustiv şi care au ca punct de plecare dicţionarele explicative, din care îşi selectează (totuşi) lista de enunţuri şi semnificaţiile curente ale acestora, cel de faţă porneşte, în primul rînd, de la o altă intenţie, aceea de a prezenta, într-o lucrare de ansamblu, dar în structura proiectată, circumstanţele în care anumite îmbinări de cuvinte, avînd cel mai des la origine statutul de simple formule „tehnice” (din diferite medii, preocupări şi profesii), au ajuns să capete accepţiuni figurate, adică de a oferi „biografiile”, cadrul semantic şi motivaţiile stilistice ale constituirii unor imagini, în exprimarea figurată.	-
2.	Preocuparea de clarificare a sorgintei şi a împrejurărilor unor atare evoluţii este prezentă, mai întîi, în dicţionarele româneşti de tip enciclopedic, al căror prototip este Etymologicum Magnum Romaniae, al lui B.P. Hasdeu (HEM, 1887 - 1893), ca şi în cele declarat „istorice”, printre care locul cel mai important îl deţine seria veche a Dicţionarului limbii române al Academiei (DA, 1913 - 1949). Datorită incursiunilor istorice şi exegezelor comparative ce însoţesc formulele (preponderent) pare-, miologice din monumentala colecţie Proverbele românilor, în zece volume (publicate între 1895 - 1912), a lui luliu Zanne, această inegalată operă filologică reprezintă, de asemenea, o extrem de bogată sursă de biografii ale expresiilor idiomatice româneşti. La acestea se adaugă, apoi, cercetările propriu-zise de specialitate, mai întîi studiile de semantică, avînd drept cap de serie sinteza încercare asupra semasiologiei limbei române (1887), a lui Lazăr Şăineanu, a cărui preocupare a fost, mai tîrziu, cu strălucire şi erudiţie ilustrată de Vasile Bogrea, urmat, în epoca mai apropiată de noi, de către Al. Graur; de remarcat că atît Bogrea cît şi Graur au avut ca punct de plecare investigaţia etimologică. Analiza stilistică consacrată „izolărilor” din limba română întreprinsă de Iorgu Iordan (Stilistica limbii române, ediţia I, 1943) a avut ca rezultat, în numeroase cazuri, reconstituirea istoriei unor formule expresive, după ce, dinspre istoria şi filozofia limbii, comentarii asupra formei şi evoluţiei unui bogat număr de turnuri specifice mentalului (rural) românesc ne-a lăsat Sextil Puşcariu. Dinspre istoria propriu-zisă, respectiv dinspre folclor şi etnografie au pornit Gh. Ghibănescu, I.C. Chiţimia, sau H.H. Stahl, cărora le datorăm nu numai clarificări privind geneza şi evoluţia stilistică, ci chiar semnalarea unor expresii.
6
PÎNĂ-N PÎNZELE ALBE
Astfel de preocupări duc inevitabil, dar benefic, la istoria limbii, a diferitelor elemente şi structuri ale vocabularului acesteia. Or, dacă, după cum scria Constantin Noica, „orice cuvînt este o uitare”, situaţie din care poate fi scos, deoarece cuvîntiil vechi, expresiv, „trebuie să aibă biografie, adică trebuie1 să i se fi întîmplat ceva” (Cuvînt împreună despre rostirea românească, 1987; p. 7, 202), atunci „întîmplările” din viaţa idiotismelor prezintă un interes sporit,, mai ales cînd reflecţiile despre sensul lor sînt rezultatul unor confruntări de spaţii geopolitice şi culturale, consemnate de călători străini prin Ţările Româneşti (Bandinus, Del Chiaro), dar şi de un transilvănean ce trece în deceniul al patrulea al secolului al XlX-lea la sud de Carpaţi (I. Codru Drăguşanu).	; s
Desigur, pentru fiecare dintre categoriile de izvoare evocate s-ar cuveni amintite şi alte (destul de numeroase şi reprezentative) titluri şi nume, pentru care însă îl invităm pe cititor să consulte lista de titluri de la sfîrşitul volumului. înainte de a încheia această secţiune a prefeţei, ne permitem să menţionăm faptul că, alături de explicaţiile istorice, so-cial-econorriice şi cultural-religioase ale valorilor a numeroase izolări aparţinînd exprimării figurate româneşti selectate din bibliografia consultată, autorul a preluat.şi rezultate ale propriilor contribuţii de profil sociolingvistic şi etnolingvistic publicate ca urmare a unei preocupări de aproape două decenii în acest domeniu. Trimiterile prin abrevierea Bibi, de la sfîrşitul textului unui articol, au caracterul de semnalare a posibilităţii, pentru cei interesaţi potir en plus savoir (după expresia ... prevenitoare utilizată astăzi de autorii francezi), de a găsi o expunere mai largă asupra unor teme, cu datele bibliografice de rigoare, sau o primă abordare a subiectului, în texte ce au cunoscut, adesea, precizări, adaosuri şi îmbunătăţiri.	:
3.	Numărul, dar mai ales bogăţia izvoarelor, ca şi spectrul larg de preocupări ale exegezelor consultate, de diferite tipuri, ar îndreptăţi un inventar mai cuprinzător de titluri (decît cele 240 existente). Se impune, aşadar, să precizăm faptul că selecţia de faţă, în bună măsură un demers experimental privind conţinutul şi redactarea, a rezultat din prelucrarea de tip general lexicografic a materialului ilustrativ din cîteva capitole ale unui curs de etnostiIistică, pe coordonate ale istoriei mentalităţilor autohtone, pe care l-am ţinut (în anul universitar 1996/1997) la Facultăţile de Litere ale Universităţilor „Al.I. Cuza” din laşi şi „Dunărea de Jos” din Galaţi. Dat fiind acest cadru, atenţia noastră s-a îndreptat spre efecte ale exprimării formelor mentale primare, legate de orientarea individului şi a colectivităţilor în spaţiu (pădurea, apele) în corelaţie cu timpul (calendarul popular, meteorologie empirică), de ocupaţii primordiale (vînătoare,
STELIAN DUMISTRĂCEL
pescuit, agricultură), raportate la tipare general umane şi regionale („europene”), prin considerarea fenomenelor poligenezei şi aculturaţiei. Pe coordonate ale antropologiei culturale se situează, apoi, referirile la magie şi credinţe religioase („păgînism” întîrziat, pătrunderea unor practici „păgîne” în ritualurile creştine), la vechile obiceiuri familiale şi la dreptul cutumiar, la confruntarea cu alte etnii şi civilizaţii (cu manifestări de acceptare, dar şi de alteritate negativă).
Cu permisiunea cititorului, invocăm, mutatis mutandis, în sprijinul unui atare gen de întreprindere interdisciplinară existenţa savantului Mic dicţionarfolkloric (cu subtitlul Spicuiri folklorice şi etnografice comparate), redactat de Tache Papahagi, cuprinzînd un număr de 101 „cuvin-te-teme” (apărut la Editura „Minerva”, în 1979) şi scăpărătorul Dicţionar de imagini pierdute al clasicistului G.l. Tohăneanu („Amarcord”, 1995), ce dezvoltă, cu erudiţie şi rafinament, istoria sensurilor originare şi derivate a 135 de neologisme româneşti de origine latino-romanică.
Încercînd să ne legitimăm demersul şi din altă perspectivă, trebuie să precizăm că direcţiile mari ale interesului publicului larg, cultivat, pentru conotaţiile enunţurilor de tipul celor ce fac obiectul dicţionarului de faţă, cele mai multe adevărate relicte ale „amneziei sociale” (H.H. Stahl), păstrate adesea infidel în memoria limbii, au fost verificate prin confruntările cu cititorii, respectiv cu telespectatorii, în urma ieşirii în public a unora dintre textele din acest volum, prin tipărirea ciclurilor „Expresii şi mentalităţi” (în revista „Contemporanul”) şi „Cuvinte acoperite” (în cotidianul „Monitorul”, de la Iaşi), respectiv prin discuţii cu invitaţi (printre care mulţi profesori de limba şi literatura română) în cadrul emisiunii „Limba ce-o vorbim”, a postului de televiziune „Europa Nova” (Iaşi). Astfel, s-a constituit, pentru noi, o prezumtivă categorie de cititori, de a cărei receptare am ţinut seama, în linii generale, în alegerea tonalităţii expunerii.
4.	Dacă, pe aceste căi, am sondat coordonate ale pragmaticii comunicării în registrul privat sau familiar şi în cel public informai (din vorbirea curentă şi din mass-media), parcurgerea unei bibliografii reprezentative ad-hoc, de la texte populare („literare” sau etnotexte, tipărite sau înregistrate în anchete etnolingvistice proprii, de teren) la cronicari şi scriitori clasici, moderni şi contemporani, ne-a permis precizarea şi ilustrarea zonelor de contact dintre vorbire şi scrisul cultivat (de regulă beletristica). Cele mai multe dintre contextele citate pentru exemplificare trimit la o epocă revolută din literatura română, nu numai ca optică a acceptării, ci şi ca gust al finalizării, dar care cunoaşte şi ea modificări pe etape relativ scurte. Creangă, în textele căruia descoperim încăiînde-
PÎNĂ-N PÎNZELE ALBE
părtate semnificaţii genuine, ne apare ca un încorporator de geniu dacă ne raportăm la tehnica strict antologică, diferenţiată şi ea de la Pann la Nicolae Filimon (ce pune diverse capitole din Ciocoii vechi şi noi sub autoritatea unor.proverbe sau zicători) şi C. Negruzzi, încercîndu-şi organul sub semnul virtuozităţii asociative şi disjunctive pe acelaşi teren în „predica” Păcală şi Tîndală, ce poate fi considerată şi ca o replică autohtonă amintind, chiar prin tonalitatea ironică, vechiul opuscul franţuzesc Sermon en proverbes, care satiriza punerea propriei nerozii la adăpostul înţelepciunii colective (cf. Remy de Gourmont, Esthetique de la langue franţaise, „Mercure de France”, 1923, p. 303). Alecsandri, cu o intuiţie lingvistică sigură, ne propune un original examen al potenţelor formulei expresive, inclusiv prin comentariul sui-generis în ceea ce priveşte intraductibilitatea acesteia, surclasînd, de fapt, pe alocuri, încrederea funciară în mirajul enunţului paremiologic a unui Delavrancea sau Coşbuc.	.
Pe baza analizei articolelor lui Eminescu din „Curierul de Iaşi” şi „Timpul”, am putut testa solicitarea genului gnomic în stilul publicistic (urmărită, apoi, şi la alţi scriitori în contact cu presa), prin tehnica aluziei şi a orchestraţiei unui motiv, modalităţi la care vor apela mai tîrziu, chiar în opere de ficţiune şi respingînd tonul moralizator şi didacticist, prozatori moderni (un Sadoveanu, de exemplu). Dacă I.L. Garagiale se detaşează de recurgerea la enunţul înţelepciunii de împrumut, perceput şi retransmis stereotipic, doar prin semnalarea automatismelor din limbajul mediului periferic'al oraşului, rezerva faţă de ceea ce, după Eugen Coşeriu, putem aprecia doar drept reluarea unor simple „contexte evocatoare” caracteristice „discursului repetat” se manifestă la Mateiu I. Caragiale, măcar pentru a contraria, prin „deformare” {„malac să fie, că broaşte... ” seamănă cu deraierea „vrabia Mihai Viteazul'' pentru „vrabia mălai visează”, din vorbirea familiară) sau ambiguizare, iar, mai tîrziu, Ia Marin Preda, prin comentariul sarcastic, dacă nu prin reacţia persiflantă, pulverizînd enunţul, a personajelor cu un statut privilegiat. în fond, toate aceste adevărate eschive tind, intuitiv,’spre refacerea, uneori din cioburi, a unui nou „context comunicativ”, o tentaţie căreia Nichita Stănescu îi dă curs, impulsiv, prin zeflemea şi prin virtuozităţi efemere care frizează deriziunea, clonînd „necuvinte” ce relevă însă virtualităţi ale limbii.
Procesele de re-modelare semantică şi stilistică, ce pot fi constatate în utilizarea unuia dintre „clişeele” cele mai relevante pentru analiza contextuală, proverbul, de la parafrazare şi sugerare pînă la reconsiderarea imaginii (ce au urmat antologării sau încorporării cu statutul de citaţie erudită de factură populară), ne îndreptăţesc optimismul (chiar dacă
STELIAN DUMISTRĂCEL
prudent) privind păstrarea capacităţii acestuia ca mijloc de sensibilizare a ideii tocmai pentru că enunţul nu se dovedeşte neschimbător. în pofida unor categorice recuzări de plano, cum este, de exemplu, aceea a lui Remy de Gourmont, care, într-un cadru mai amplu de analiză din perspectivă estetică a automatismelor vorbirii şi scrierii, aprecia proverbul drept un clişeu tipic, „imuabil şi rigid”, folosirea Iui trădînd lipsă de imaginaţie şi servilism intelectual („le type du cliche, c’est le proverbe, immuable et raide”; voi. cit., p. 302; trimitem la această operă deoarece, prin larga sa difuzare - în 1923 ajunsese la a optsprezecea ediţie -, a fost una dintre cele care au impus, în general, o atitudine rezervată faţă de mijloace lingvistice supercreditate odinioară). Pe de altă parte, unele dintre aceste „frînturi de sisteme filosofice, frînturi de psihologie, frînturi de mare pamflet” convin încă gusturilor celor mai rafinate, căci, într-adevăr, după cum scria Blaga, „cunoaştem proverbe româneşti cari prin fineţea lor par cuvinte dintr-o conversaţie spirituală, ce are loc mai mult între zei rustici decît între ţărani” (Studiul proverbului, în voi. Zări şi etape, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968, p. 317).
Pentru a marca repere ale acestui tablou de ansamblu, am inclus în dicţionar, sporadic, enunţuri ce aparţin unui idiostil, dar, chiar din clasici, nu am preluat formule „celebre”, de tipul „nouă... şi cu sergentul zece” (de la Alecsandri), „familie mare, renumeraţie mică, după buget” (şi altele, de la Caragiale), „trei, Doamne, şi toţi trei” (de la Coşbuc), sau „ce e val ca valul trece”, „cum nu vii tu, Ţepeş doamne!” (de la Eminescu), din categoria acelora ce formează un important contingent în dicţionare de tipul repertoriilor de expresii pentru diferite limbi de cultură; vezi, de exemplu, numărul mare de trimiteri la formule de acest tip din opera lui Balzac, Boileau, Chateaubriand, Hugo, La Fontaine, Moliere, Racine, Voltaire, dar şi a Doamnei de Sevigne, la Maurice Rat, Dictionnaire de locutions franţaises (ediţia 1973), o operă lexicografică exemplară de altfel, care, pe Iîngă simple explicaţii de sens, cuprinde frecvent „biografii” şi „motivaţii” pentru unele dintre cele mai interesante enunţuri expresive şi figurate din această limbă, ca şi penetrante Remarques, mai ales privind istoria unor cuvinte.
5.	în legătură cu citatele din beletristică (în afara cazurilor, pe care Ie semnalăm, preluate din dicţionare), menţionăm faptul că, apreciind ca incomodă pentru cititor trimiterea la o anumită ediţie (cea consultată de autor), pentru a oferi posibilitatea unei eventuale verificări sau documentări suplimentare asupra contextului general, prin utilizarea ediţiei pe care cel doritor de a face asemenea operaţii o are la îndemînă, am indicat titlul operei (la poezii numai titlul), urmat de precizarea volumului, a
10
PÎNĂ-N PÎNZELE ALBE
părţii şi capitolului, laopere în proză, respectiv,actul, tabloul, scena, la operele dramatice (în cazul cînd asemenea subdiviziuni lipsesc, am citat
o	anumită ediţie, indicînd pagina). Procedînd la verificări de sondaj, pentru unele opere,(ale lui Alecsandri, Delavrancea, Marin Preda), am semnalat modificări de enunţ pe terenul imaginii faţă1 de prima ediţie.
Pentru operele reprezentînd surse de material şi exegeze, trimiterea s-a făcut, pe bază de sigle transparente, la ediţia indicată în bibliografie, cu menţionarea paginilor; face excepţie Zanne, Proverbele românilor (Zanne, P), la care, pentru volumele ce au indice de cuvinte (I-VI), se :	trimite doar la numărul volumului (o regulă de la care ne abatem însă
■	atunci cînd contextul citat nu se găseşte sub cuvîntul de la baza expresiei);
|	pentru volumele V1I-X, ce nii au indice de cuvinte, s-a menţionat (în afara
|	unor scăpări accidentale, pentru care ne cerem scuze), de asemenea,
[	pagina. Spre regretiil nostrii,'nu am putut indica pagina pentru trimiterile
j.	la Povestea vorbii, fişele noastre din acest izvor fiind extrase, în timp,
;	după diferite versiuni ale textului (cele mai multe însă după ediţia a doua
;	a 'Operelpr complete, „Minerva”, 19Ö9):
|	6. La alte cîteva, elemente tehnice de redactare ne referim în con-
f tinuare.	'
\	- Drept cuvînt-titlu a fost ales elementül pe care l-am apreciat ca
;	suport lexical al enunţului (cf. Lexic, p. 140 - 141), un substantiv, un
adjectiv sau un verb, mai rar o interjecţie (în diverse dicţionare de gen se 1	vorbeşte de „cuvinte-teme”, „cuvinte-cheie”, „pivot sintactic” etc.). Dar
|	selecţia nu este, întotdeauna, cea din dicţionarele curente; mai întîi,
i	deoarece, prin titluri, am vizat sublinierea unor preocupări tematice (de
;	exemplu, calendarul popular); în alte cazuri, am urmărit să marcăm,
>	oarecum ostentativ, eroarea de încadrare a anumitor expresii în dicţionare
;	generale (cf.jir), eventual să atragem atenţia asupra mutaţiei de interpre-
|	tare suferite de un enunţ; cînd imaginea s-a refăcut (şi) pe baza .reinter-
;	pretării suportului .lexical, drept cuvînt-titlu apare rezultatul schimbării
r	respective; de exemplu: creanga, în a umbla ~ (pentru cranga), geantă,
f în a rămîne pe ~ (pentru jantă) etc.	,
•	- Redarea enunţului cunoaşte şi ea anumite variaţii; dacă frecvent se
f	citează o locuţiune sau o expresie idiomatică propriu-zisă, uneori prezen-
l	tarea se reduce la o simplă sintagmă, uzuală, fără un context mai larg, uşor
î	de reconstituit în variate formule, dar care poate chiar lipsi (în situaţiile
!	de analiză a constituirii denumirilor compuse, luate în discuţie în con-
|	formitate cu accepţiunea pe care am adoptat-o pentru termenul expresie',
;	cf. § 1). Am recurs însă şi la contexte mai ample, din folclor (cf. argea,
!	bucălaie, a se cucuruzi, găgăuţă, răpciune), ori din, diverşi scriitori sau
STELIAN DUMISTRĂCEL
autori de antologii: Anton Pann (a se fasoli, a publica), Alecsandri (bnimăref), Coşbuc (cireşar), Blaga (brumar).
-	în prezentarea semnificaţiei enunţului, în cazurile în care, în cronologie, s-a produs o mutaţie frapantă în ceea ce priveşte valoarea de întrebuinţare, am subliniat inovaţia din vorbire, semnalînd, de la început, evoluţia respectivă (cf. tîrîie-brîu, ~ obială, Mama Pădurii, de flori de măr, a-şi găsi naşul, tîrg de sărutat, fluieră-vint ş.a.). Pe lîngă explicaţii „tipizate”, lexicografice, am apelat şi la formulări (uneori pitoreşti) date de diverşi autori (a cuteza - lordache Golescu; unguresc - Ion Creangă).
-	„Biografia” unei imagini, respectiv „motivaţia” evoluţiei de sens a enunţului se înfăţişează numai destul de rar ca un rezultat al informaţiilor şi soluţiilor preluate de la exegeţii care s-au oprit asupra unei anumite construcţii sau expresii (cf. adinei bătrîneţi, a căuta cofe de moşi, a lua cu otuzbirul). Atunci cînd demersurile antecesorilor ni s-au părut insuficiente sau inexacte, urmează comentariile pe care le-am crezut necesare sau care, pur şi simplu, s-au impus. în mod special, pentru expresiile a căror semnificaţie (originară) şi evoluţie au făcut obiectul de studiu al autorului, discuţia a căpătat o oarecare amploare (unele texte sînt publicate aici pentru prima dată); ca regulă generală, a fost urmărit transferul de la denotaţia unei grupări libere de cuvinte, din vorbire sau din domeniul comunicării strict „tehnice”, la conotaţie, eventual la re-motivare, urmată, uneori, de „despodobire”, respectiv de pierderea expresivităţii cîştigate în faza metaforizării şi fixarea în sfera simplei etichetări (a metaforei „tocite”). Eventualele digresiuni asociative şi disociative, în căutarea elementelor unei confruntări din perspectiva unor generaţii de expresivitate la diferite niveluri ale limbajului (cf. Tohăneanu, Imagini, p. 7), cuprind şi trimiteri la enunţuri paralele, cu aceeaşi semnificaţie, sau la formule de contrast. Am recurs, de asemenea, prin trimiterea la alte cuvinte-titlu, la semnalarea unor posibile asociaţii de idei.
-	Indicarea semnificaţiilor strict „tehnice” ale cuvintelor sau enunţurilor se face prin punerea între ‘ ’, ghilimelele fiind rezervate pentru citate: sensuri preluate ad-litteram după surse lexicografice, respectiv comentarii ale altor autori avînd aceeaşi valoare, exemplificări din texte.
-	Cele mai multe dintre abrevierile (tehnice) utilizate sînt cele
obişnuite nu numai în lucrările de lingvistică, ci şi în scrierea curentă; altele, la care am recurs sporadic, sînt destul de transparente pentru a ne fi dispensat de prezentarea unei liste ad-hoc.	■
-	în conformitate cu modalităţile de a asigura şi de a facilita comunicarea cu cititorii practicate de dicţionarele de acest tip, am alcătuit un indice de cuvinte (româneşti), care cuprinde, pe, lîngă elementele ce constituie suportul lexical al expresiilor din titlu şi din textul articolelor,
12
PÎNĂ-N PÎNZELE ALBE
respectiv elementele de corelare semantică a termenilor analizaţi, şi substantivele, adjectivele şi verbele ce compun ţesătura îmbinării fixe, pe baza cărora pot fi descoperite uşor expresiile prezentate din perspectivă „biografică” sau numai invocate în demonstraţie. Inventarul general, alfabetic, al acestora, ilustrativ (chiar prin formulele aflate/rămase in stătu nascendi) pentru tematica dicţionarului, este înfăţişat în indicele de expresii şi enunţuri paremiologice, într-o ordine predominant logică.
.	7. Aspectul oricum insolit al celor mai multe texte-articole din
volumul de faţă (dacă ne raportăm Ia dicţionarele de „expresii” şi „locuţiuni”) poate fi mai uşor acceptat măcar în ceea ce priveşte optica analizei şi diversitatea surselor de informaţie, dacă ţinem seama de preocupările şi bibliografia generală a dicţionarelor de tip enciclopedic şi istoric, ce au constituit, pentru autor, un permanent termen de referinţă şi de confruntare. In afara autorităţii acestui tip de opere lexicografice, punem demersul nostru sub semnul tentaţiei de a ilustra, într-un astfel de dicţionar, marile şanse pe care le oferă studiul limbajului din perspectiva universalităţii culturii şi a exigenţelor multiple ale cercetării lingivistice, căreia, prin comparaţie cu alte discipline umaniste, Eugen Coşeriu îi recunoaşte „cele mai multe legături cu modul de a fi al omului, cu toate activităţile umane în general” (cf. Lingvistica integrală, interviu realizat de Nicolae Saramandu, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1996, p. 164). Un statut care impune cercetătorului (mai puţin celui ce se ocupă cu „lingvistica formală”, cu gramatica, de exemplu, după cum avea grijă, nu fără, oarecare maliţie, să precizeze Coşeriu), în afară de cultura lingvistică, racordarea la cultura propriu-zisă şi la ştiinţele culturii: istorie, literatură, filozofie (ibid., p. 148) şi care îi favorizează cititorului
o	lectură de conştientizare, pe diferite planuri, a evoluţiei condiţiei umane.	.
■ . ■ ■ *.i ■ ....
Apariţia acestui dicţionar se datorează bunei primiri de care s-a bucurat, din partea Editurii Institutul European, ideea pregătirii şi tipăririi lui, o decizie pusă în operă în stilul caracteristic al acestei instituţii culturale: atentă comprehensiune şi generozitate din partea conducerii, bună conlucrare şi profesionalism din partea colaboratorilor tehnici.
Tuturor celor care ne-au ajutat pentru realizarea prezentei încercări lexicografice le mărturisim recunoştinţă şi le aducem mulţumiri.'
■■	■:	.	....	St.	D.
13
La a doua ediţie
Continuarea preocupărilor noastre privind descoperirea punctului de plecare şi evoluţia semantică şi stilistică a unor îmbinări (mai mult sau mai puţin) stabile de cuvinte (locuţiuni, enunţuri paremiologice şi idio-tisme) şi, mai ales, buna primire de care s-a bucurat, de la apariţie, volumul Expresii româneşti. Biografii - motivaţii, al cărui tiraj s-a epuizat chiar în anul publicării (1997), explică pregătirea pentru tipar, în formulă revăzută şi augmentată, a ediţiei de faţă, la iniţiativa şi cu sprijinul Editurii Institutul European.	1
în ceea ce priveşte stimulul „extern”, ne face plăcere să amintim, în primul rînd, îndemnul venit dinspre aprecierile cuprinse în scrisori primite (în ordine cronologică) de Ia profesorii şi maeştrii G.I. Tohăneanu, de la Universitatea din Timişoara, şi Eugen Coşeriu, de la Universitatea din Tübingen (la ale cărui sugestii şi superioară bunăvoinţă ne vom referi în cele ce urmează). în al doilea rînd, menţionăm prezentările, favorabile şi constituind recomandarea, spre lectură, a Dicţionarului, semnate de George Pruteanu (Nişte ziceri, în „Dilema”, VI, 1998, nr. 266, p. 13, publicist care, în acelaşi an, s-a referit la volum şi în cîteva ediţii ale apreciatei emisiuni de cultivare a limbii „Doar o vorbă săţ-i mai spun”, de la TVR 1), Radu Tătărucă (Expresii româneşti sau de-a tras vorbele de limbă, în „Revista română”, Iaşi, IV, 1998, nr. 11, p. 14) şi de Gheorghe Moga (Lexicografe mai puţin obişnuită, în „Limes”, Zalău, I, 1998, nr, 2 - 3, p. 61 - 62). !
Alte reflexe, de asemenea încurajatoare (şi tot dintre cele pe care le cunoaştem), au fost, de exemplu, utilizarea textelor noastre de prezentare a mai multor expresii, cu referiri la problema originii şi a semnificaţiei enunţului, din perspectiva interpretării şi a traducerii (dar, mai ales, a „traductibilităţii”) idiotismelor, în volumele semnate de Elena Croitoru şi David Snelling, Capcane în traducere. Confuzia generată de forma cuvîntului, respectiv, de Elena Croitoru şi Floriana Popescu (coordonatoare), Engleza prin traduceri. Exerciţii de traducere, interpretare şi comentariu pe text, ambele sub tipar la Editura „Teora” (Bucureşti). Şi, venind dinspre preocupări comparabile, dar cu o semnificaţie aparte, amintim citarea Expresiilor româneşti în manualul de Limba română pentru clasa a VII-ape care l-au redactat Anca Şerban şi Sergiu Şerban (Editura „AH”, Bucureşti, 1999), propunînd, la o lecţie dedicată locuţiunilor şi
14
PÎNĂ-N PÎNZELE ALBE
expresiilor, spre îmbogăţirea cunoştinţelor elevilor, lectura explicaţiei enunţului a-şi da arama pe faţă (p. 46).
Pe lîngă semnale de aceeaşi factură (cum ar fi şi cele din partea unor colegi care predau limba română în străinătate), această manifestare a interesului pentru originea idiotismelor venind dinspre domeniul didactic, deosebit de îndreptăţit, dată fiind invocarea „izolărilor” în caracterizarea stihului scriitorilor studiaţi în învăţămîntul de diferite grade, ne-a orientat modul de a prezenta atît semnificaţia, cît şi punctul de plecare al expresiilor tratate în volumul de faţă. Asemenea solicitări, coincidente cu interesul de cunoaştere al publicului larg, ne-au dirijat în mod special demersul spre marcarea distincţiei dintre expresiile de tipul „imaginare” şi cele reprezentînd „copii ale realităţii”, iar, pe de altă parte, spre analiza tipologiei din punctul de vedere al modificării structurii propriu-zise a „textului”.
Perceperea semnificaţiei uzuale, din vorbire, ţinînd seama de obişnuitele distorsiuni semantice şi stilistice conjuncturale (în funcţie de mediul utilizatorului, de formaţia sa culturală şi de tipul său asociativ), ca şi optica deducerii origipii enunţului au făcut obiectul a numeroase sondaje (prin teste, la orele de seminar) în rîndul studenţilor de Ia Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie a Universităţii ,;Dunărea de Jos” din Galaţi, dar şi de la Departamentul de Jurnalistică şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea „Al.I. Cuza” din laşi, aceştia din urmă confruntaţi, ca profesionişti, cu apariţia frecventă a locuţiunilor expresive şi a idiotismelor în discursul jurnalistic, solicitate (de exemplu în titlul articolelor din periodice şi în textul publicitar) din perspectiva valenţelor fatice şi expresive.	■	.
Ţinem să amintim că, la rezultate ale unor asemenea sondaje, ne-am referit, ca recunoaştere a colaborărilor citate, cu ocazia publicării explicaţiilor pentru diverse expresii idiomatice din lotul nou, din ediţia a doua a Dicţionarului, în „Cronica”, „Revista română” şi în cotidianul „Monitorul”, din Iaşi, începînd din anul 1998 pînă în decembrie 2000..
Sub semnul unor atare forme de dialog, comandamente de etică profesională, ca şi dorinţa de a răspunde curiozităţii şi exigenţelor celor interesaţi de domeniul construcţiilor expresive ale limbii române (unii posesori ai primei ediţii), ne impun înfăţişarea elementelor noi, pe care le aduce ediţia de faţă şi a trăsăturilor ei de continuitate, dar şi să facem cîteva precizări suplimentare privind concepţia asupra lucrării. ,:
1.	Textul a numeroase articole de prezentare a expresiilor (termen utilizat cu accepţiunea asupra căreia am dat explicaţii în § 1 din Prefaţa la ediţia I) a fost revăzut şi completat, atît în ceea ce priveşte redactarea şi
15
STELIAN DUMISTRĂCEL
interpretarea, cît şi ilustrarea cu noi exemple, din diverse izvoare (texte literare şi folclorice, dicţionare). Pentru astfel de operaţii am beneficiat, în unele cazuri, de observaţii şi sugestii ale unor atenţi cititori, printre care colegi de la Institutul „A. Philippide” şi de la catedră, sau studenţi (dintre aceştia ţinem să menţionăm numele lui Cristinel Munteanu, de la Facultatea de Litere din Galaţi); tuturor, le exprimăm, şi aici, vii mulţumiri.
2.	Comparativ cu prima ediţie, cea de faţă cuprinde un număr de 60 de articole noi, pe care, din motivele deja anunţate, le enumerăm în continuare:
-	şase expresii noi apar sub cuvinte-titlu aflate în textul primei ediţii: apă (a i se rupe /unei femei însărcinate/ apa, a-i pocni apşoara), cal (a umbla după cai verzi pe pereţi), cofă (a pune, a băga în ~), frunză (a toca frunze la cîini), porc (a nu fi /cineva/ în porcii lui) şi puşcă (a lega ta puşci);
-	celelalte 54 de expresii noi apar tratate Ia cuvintele-titlu alb (bani
albi pentru zile negre), argint (a ft sfint făr de ~), bineţe (a da ~), boabă (a nu pricepe ~; a nu şti ~ de carte), brînză (a fi în săptămîna brînzei; / ducă-se/ opt, cu-a brînzei /nouă/), Bucureşti (a tăia Bucureştiul pe din două), călcăieş („mălăieş în /= un/ călcăieş”), ciubotă (a da /bani/ de ciubote, a plăti ciubotele', a aduce cu ciubote', a fi cu ciubote roşii), cîine (porc de cîine), comoară (comoara satului), cucuiata (a duce, a pune, a sta la ~), deget (a se da după ~), găluşcă (a înghiţi găluşca), geasta („geasta cu trepădatele”), gheaţă (bani ~), gherlă (a băga, a pune la ~), hap (a înghiţi hapul), jos (banii ~), lumînare (a scrie pe - /pentru neuitare/), masă (a-şi pune masa, pomul), maşir (~ de la oala cu ştir), muiere (muierea, ca muierea), oală (a fi, a se face oale /şi ulcioare, ulcele/; a pune în oală), papuc (chef cu papuci', a da /cuiva/papucii', a fi, a sta sub papuc, a putea merge cu papuci galbeni; a fi cu papuci galbeni), papugiu (~ de Bucureşti), paţachină (a se purta ca o ~), piele (a da pielea popii), piersic (a da după ~; a o lua pe după ~), Precista (a da la Maica ~), putred (a fi ~ de bogat), rîpă (a da de ~), (a) sări (... iada sare casa), sărită (a scoate /pe cineva/ din sărite), spiţă (bani ~), tararâ (a o ţine ca neamţul cu tararaua), tămîie (a nu avea nici de ~), teasc (a pune sub ~), Tîrşor (Tîrşorul te mănîncă!), treapăd (a avea, a da în ~, a da treapădul /peste cineva/), tufă (~ în pungă, în buzunar), ţăruş (a bate ţăruşul, parul /întîi/), uscat (bani uscaţi) şi Veneţia (tufă de ~).	.
3.	Din această trecere în revistă, cititorul poate reţine, alături de interesul, statornic, în ceea ce priveşte rezultatele fanteziei şi ale afectului, reflectate de expresiile „imaginare”, concentrarea asupra unor teme ce se înscriu în preocuparea noastră pentru expresiile „copii ale realităţii”,
16
PÎNĂ-N PÎNZELE ALBE
ilustrînd aspecte autohtone ale mentalităţilor şi'manifestărilor în planul vieţii social-culturale şi al spiritualităţii. Capitole noi din cursul de etnostilistică'au avut ca efect, de exemplu, analiza şi prezentarea unor enunţuri semnificative referitoare la ritualurile funerare, din perspectiva antropologiei culturale, de la abandonarea cadavrelor şi incinerare, pînă la înhumarea creştină, ca una din manifestările-cheie ale desprinderii de animalitate (alături de atribuirea unui nume, de identificare a individului, şi de abolirea promiscuităţii sexuale prin instituţia căsătoriei, în special după generalizarea exogamiei, aspecte abordate parţial anterior). în atenţia noastră au stat, de.asemenea, istoricul relaţiilor comerciale (trocul şi plata cu bani în numerar), ca şi formele privării de libertate, abuzivă sau punitivă. Alte expresii numesc proiecţii ale contactelor cu diferite popoare şi pe diferite planuri, caracteristice sud-estului european.
în sfîrşit, dar nu la urmă, amabilităţii magistrului Eugen Coşeriu de a ne fi atras atenţia asupra problematicii aparte a frazeologiei în cadrul mentalului şi al expresiei lingvistice romanice îi datorăm analiza enun-ţuliii muierea,' ca muierea şi, tot pornind de la principii fundamentate în exemplare contribuţii semanţico-stilistice ale D-Sale, am interpretat sintagma porc de cîine şi am revizuit tratarea expresiei a prinde pe Dumnezeu de /un/ picior, după cum, pe baza unor pertinente şi binevoitoare observaţii de lectură comunicate, am completat textul articolului oxo, oxo, la ocnă!, respectiv, am făcut precizări ce se impuneau şi am corectat greşeli strecurate în alte texte.
Ţinem să-i mărturisim Profesorului Coşeriu întreaga recunoştinţă pentru interesul cu care a urmărit acest demers al nostru şi pentru aprecierile D-Sale, deosebit de măgulitoare, cu privire la interpretări pe care le-am propus.	:
4.	Articolele noi din ediţia de faţă a dicţionarului de Expresii româneşti, împreună cu augmentarea bibliografiei şi a indicilor, reprezintă cca 30% din.text. Materialele noi au fost integrate în volum în ordine alfabetică, în pofida efortului pe care l-au impus refacerea indicilor (în special a celor de cuvinte şi de expresii şi enunţuri paremiologice) şi operaţiile de corelare. Am preferat însă această formulă, specific lexicografică, celei practicate Ia ediţii noi ale unor lucrări de profil apărute în străinătate, anume completarea prin ,;suplimente” (cuprinzînd articolele adăugate, în ordine alfabetică, ca şi suplimente la indici).
în felul acesta, am păstrat unitatea lucrării, cu atît mai mult cu cît, în redactarea articolelor noi, amiurmat principiile şi elementele de tehnică lexicografică prezentate în § 5 şi 6 ale prefeţei la prima ediţie. '
17
STELIAN DUMISTRĂCEL
5.	Cu toate aplicaţiile de sumisiune şi de „conformism” lexicografic, declarate, mărturisim că, şi pentru autor, tratarea în articole dispuse alfabetic a unui corpus reprezentativ de enunţuri ce constituie expresia lingvistică figurată a mentalităţilor (româneşti) nu este decît o (ine-' luctabilă dar necesară) concesie redacţională. O stare de spirit ce poate fi împărtăşită şi de cititor, după ce, dincolo de numita structurare, lectura integrală (sau considerarea retrospectivă de ansamblu) a dicţionarului, primul de acest gen la noi, îi va permite identificarea unor nuclee, a unor clase tematice, în cadrul cărora multiple şi surprinzătoare legături se realizează frecvent prin sinonimie diacronică, diatopică şi diastratică în familia frazeologică, concurînd nu numai la descoperirea punctului de plecare, ci şi la conturarea unui microunivers de reprezentări figurate.
Dar, pînă la urmă, tratarea de tip lexicografic prezintă incontestabile avantaje pentru înfăţişarea ordonată, sistematică (cu evitarea efectelor ispitei narative) şi convingătoare a soluţiei problemelor iscate de numeroase îmbinări de cuvinte supravieţuind ca adevăraţi „martori de eroziune”, ca fragmente de enunţuri adesea (chiar) ilogice la primul contact analitic. Cu atît mai mult cu cît tratarea reclamă o abordare specifică, din optica a ceea ce Eugen Coşeriu numea drept o „gramatică istorică” şi chiar o „fonetică” proprie, specială, de observat în stabilirea etimonului frazeologismelor (No cabe duda, 351 - 352), care s-a dovedit că impune considerarea formelor tipice de evoluţie (sau de... involuţie) a unor asemenea consecinţe, anemiate, ale discursului repetat. Reconstituirea presupune, aşadar, analiza mărcilor arhaice ale limbii, a efectelor elipsei şi detentei sau expansiunii contextului, ale substituirii de termeni şi ale contaminării sau interferenţei, procedee de actualizare a enunţului amintind de „quadripartita rado” a lui Quintilian. Operaţia impune considerarea lucrurilor şi a obiceiurilor, iar, pe alt plan, intuiţie şi grija de a nu forţa, nemotivat, întregirea, din repere izolate, deformate şi adesea neîndestulătoare, a unui adevărat puzzle care, inevitabil, va rămîne cu goluri; imaginea, fericită, este formularea învăţăturii favorizate de elaborarea unei sinteze în materie, Les locutions frangaises, şi îi aparţine lui Pierre Guiraud.
6.	Sub semnul unor asemenea exigenţe şi provocări, am continuat, deci, căutarea motivaţiei expresivităţii unor locuţiuni şi idiotisme româneşti „copii ale realităţii” în concretul unor lucruri, activităţi şi practici, dincolo de imaginea sublimată sau, pur şi simplu, metamorfozată din contemporaneitate. Aceasta este, în mod firesc; o ambiţie a încercărilor „punctuale”, reunite în dicţionarele de profil, o aspiraţie căreia cel mai bun nume, lapidar, se pare că i l-a dat Kurt Kriiger-Lorenzen prin precizarea din subtitlul la un dicţionar explicativ-biografic de expresii ale limbii germane: „deutsche Redensarten und um dahinter steckt" (aşadar „şi ce se ascunde, ce se află îndărătul acestora”).
PÎNĂ-N PÎNZELE ALBE
De altfel, subtitlul citat, cu statutul de inspirată recomandare a programului şi a exigenţelor dicţionarului, este în corelaţie cu titlul propriu-zis al operei la care ne referim, o incitantă expresie, Das geht auf keine Kuhhaut - „asta nu încape nici pe o piele de vacă”, cu sensul de ‘a întrece măsura (oricărei previziuni)’, ‘a fi de nedescris’, avînd, în fond, ca punct de plecare practica (medievală) a utilizării pieilor de viţel ca suport material ăl scrierii (pentru explicaţie, cf. a da pielea popii, în volumul de faţă, p. 321 - 324). •	'	,
7.	Şi acest „model” ne-a determinat să propunem ca titlu al celei de a doua ediţii a dicţionarului „biografic” de expresii româneşti locuţiunea „pînă-n pînzele albe”, numind figurat, la origine, moartea, evocată de creştini prin giulgiul care acoperă faţa mortului, dar utilizată frecvent, în imagistica profană; în enunţul a urmări pînă-n pînzele albe, cu valoarea de măsură a încrîncenării de a duce lucrurile pînă la capăt şi, apoi, interpretată simplificator, din optica unui referent banal, la îndemîna contemporanilor, cu accentul pe ideea de efort: spălarea textilelor, eventual pînă la decolorare (vezi, în volumul de faţă, p. 329 - 331). O „carieră” sinuoasă, a cărei simbolică din perspectiva resemantizării, frizînd absurdul, ne-a ispirat, pentru un contrast provocator, alegerea imaginii de pe copertă (Ştefan Luchian, Spălătoreasă).
Expresia-titlu a lui Krüger-Lorenzen, beneficiind de o impresionantă biografie cu referire la diverse tradiţii şi rcinterprctări (prezentate amănunţit şi de Lutz Röhrich, în Lexikon der sprichwörtlichen Redensarten, Verlag Herder, 1994, vol. III, p. 906 - 908) sugerează (iar tratarea ilustrează) surpriza care-1' aşteaptă pe cel dornic să afle bogăţia de fapte din spatele unui simplu enunţ devenit trop.	■
Fireşte, titlul lui Kurt Krüger-Lorenzen nu a fost singura provocare; un dicţionar de profil,' al lui Claude Duneton; considerat de exegeţi o adevărată „povestire” consacrată prezentării „sensului real” şi evoluţiei istorice a unor locuţiuni şi idiotisme ale limbii franceze, se intitulează La puce ă l’oreille (Anthologie des expressions populaires avec leur origine, Editions Stock, Paris, 1979). „A avea un purice în ureche”, expresie cu o semnificaţie figurată îndrăzneaţă, licenţioasă („grivoise”: „avoir des demangeaisons amoureuses”, aşadar „mîncărimi amoroase”, pe baza corespondenţei conotative „ureche” - „scoică”), folosită în literatura franceză; începînd din secolul al XIV-lea pînă la Diderot (în Jâqites ie Fataliste), evocă, originar, „normalitatea” lipsei de igienă corporală în epoca medievală, dar avoir (mettre) la puce ă l’oreille a numit, paralel, neliniştea cuiva tulburat de un gînd, de o presimţire sau de un avertisment încifrat. Prin urmare, în utilizarea, de către CI. Duneton, a imaginii, ca
19
STELIAN DUMISTRĂCEL
titlu al cărţii sale, putem intui simbolul frămîntării, al înfrigurării autorului, ca şi ale predecesorilor, pasionaţi de aflarea şi explicarea semnificaţiei de bază şi a evoluţiei idiotismelor a căror formulare curioasă i-a atras.
Dar, evident, trimiterea la titlurile dicţionarelor amintite nu înseamnă
o	simplă... justificare, ci, ca pretext de radiografiere, sumară, a unor practici lexicografice şi, nu mai puţin, a unor strategii editoriale, urmăreşte să raporteze demersul de fond la o atitudine culturală recuperatoare.
Faţă de enunţurile citate, alegerea noastră, consonantă ca idee, vrea să sublinieze şi stăruinţa în direcţia etimologiei, un termen'pe care îl folosim aici (în relaţie cu biografie şi motivaţie) cu accepţiunea cea mai largă, cea atribuită cîndva de Hasdeu, pentru care în această preocupare a lingvisticii se încadrează demersurile consacrate evoluţiei tuturor faptelor de limbă (numită de savant derivare) şi reconstituirii acestora, din perspectiva raporturilor dintre cauză şi efect, de la sunete la structuri sintactice, şi ţinînd seama şi de datele ce depăşesc însăşi sfera pro-priu-zisă a lingvisticii (HEM 1, p. XXII - XXIII, LIX). Este un punct de vedere perfect acceptabil în ceea ce priveşte idiotismele, reconsiderat de cercetătorii frazeologiei; pentru Theodor Hristea, de exemplu, care porneşte de la Hasdeu, „tot etimologie ori ţi etimologie (siibl. n.) în accepţia cea mai cuprinzătoare a acestui concept” se face şi atunci „cînd explicăm naşterea unei locuţiuni sau expresii” (LR, XXXVI, 1987, 2, p. 123), aspect asupra căruia ne-am oprit dat fiind faptul că importante lucrări recente, cu preocupări de repertoriere sau chiar de sinteză; se ţin, totuşi, la distanţă de etimologia frazeologiei. Or, perspectiva istoriei limbii române, prezentă la Hasdeu sau Bogrea şi ilustrată exemplar de Eugen Coşeriu în cadru romanic, atestă faptul că moştenirea din latină în materie de expresivitate depăşeşte cu mult’reprezentările despre un idiom „cu-ndemnuri pentru vite”, enunţuri figurate romanice care se regăsesc şi în dacoromână reflectînd subtilităţi, Ia nivelul competenţei expresive.
■ , • . * ■ ' ' ■ . , ,
Dedicîndu-ne lucrarea cititorilor noştri fideli şi exigenţi, printre care şi studenţii noştri, interlocutori caracterizaţi prin curiozitate şi circumspecţie stimulatoare, mulţumim Editurii Institutul European pentru şansa oferită de a publica această a doua ediţie a dicţionarului biografic al Expresiilor româneşti.
Iaşi, decembrie 2000	Autorul
20
AGHIOS:	.	a	trage (la) aghioase
= a cînta „pe nas”; a dormi adînc, a sforăi
în limba română literară veche, aghios are semnificaţia de ‘sfînt’ (cuvînt împrumutat din greceşte: ä y i o ţ); termenul a apărut în cîntări liturgice (înlocuit astăzi prin sßnt: „sfînt, sfînt, sfînt, Domnul Savaot!...”) şi astfel aghios a devenit nume de cîntare bisericească liturgică, şi chiar numele unui „stil”, neîngrijit, cîntarea „pe nas”, după psaltichie. De aici s-a produs apoi o extensie, consemnată în DA, „o cîntare monotonă şi tărăgănată”, sens ilustrat printr-uri citat din Delavrancea: „De veselie, trase nişte aghioase, c-un glas tîrît, de amuţi gălăgia şezătoarei” (DA I/I, s.v., şi, mai înainte, HEM I). în ambele dicţionare, şe citează textul după ediţia din 1885 a nuvelei Sultănica-, în ediţia din 1908 a aceleiaşi opere, Delavrancea modifică textul, „glosînd”, de fapt, enunţul: „...de veselie, începu să cînte c-un glas prelung” (text reprodus în Opere I, ediţie de Emilia Şt. Milicescu, Bucureşti, 1965, p. 18; modificarea poate fi una dintre acelea ce se datorează observaţiilor maliţioase ale lui Caragiale asupra stilului lui Delavrancea’, „transpuse” artistic în parodia Smărăndiţa; vezi op. cit., P. 282;. . I"'.i
Astfel, de la repetiţia din cîntarea liturgică, eventual de la monotonia unor astfel de cîntări, şi de la identificarea drept „aghioase” a oricărui cîntec „iîrît”, s-a putut ajunge la denumirea; figurată, a sforăitului prin somn ca o incantaţie sui-generis, uz ce apare Ia Creangă („Ei, măi băieţi, ia amu trageţi la aghioase, zise un plă-ieş, scăpărînd şi dînd foc unui brad”; Amintiri I), sau la Caragiale („... dormi- ce-ţi mai pasă! Tutun ai tras destul, acum te-ai pus să tragi la aghioase: trai, neneaco, cu banii babachii!”; O noapte furtunoasă, a. II, sc. V).	'	■
21
AIAZMĂ
Prezenţa în vorbirea curentă a cuvîntului aghios este confirmată de utilizarea lui ca sinonim al lui hagiu ‘pelerin la Locurile Sfinte’ (tot la Delavrancea: „Şi bătrînul s-a dus la hagialîc, şi s-a întors «aghios» -«hagiu» - sfînt...”; Hagi Tudose), ca şi de existenţa unui derivat pe teren românesc, Aghiuţă, nume (probabil iniţial eufemistic) al Diavolului, după modelul Michiduţă, Tichiuţă, forme interpretate ca „Sfintu-leţ”; acest lexem este comparabil cu Sfintele, termen eufemistic pentru iele, zînele „rele” (Şăineanu, D).
De fapt, evoluţia semantică şi stilistică a cuvîntului aghios a fost schiţată prima dată de către Hasdeu, care însă nu admitea vreo legătură între acest termen şi numele Aghiuţă, pe care îl derivă dintr-un vechi românesc (neätestat) Agite „drac” (comparat cu albanezul Agoia „zeu”; aşadar, cuvîntul românesc ar fi „dacic”; HEM I, s.v. Aghiuţă).
Vezi şi taraira; cf. jir.
AIAZMĂ:	luna	aiazmei
= nume popular al lunii noiembrie
Informaţia provine de la Tudor Pamfile, care comunică şi un corespondent denominativ, iezmăciune, tot ‘noiembrie’, termerţ neînregistrat în dicţionarele limbii române (Sărbătorile, 73). Faţă de obiceiul de a numi grupuri de 30 - 31 de zile după sfinţi prăznuiţi în prima zi a lunii (eventual în ajunul acesteia), sau după practici din aceste zile (vezi andrea ‘decembrie’, cărindar ‘ianuarie’, frunzar ‘mai’ etc.), în cazul de faţă, iezmăciune şi luna aiazmei marchează o perioadă de „aşteptare” a unui eveniment de importanţă deosebită: sfeştania, stropirea cu agheazmă din pragul intrării în iarnă, care se făcea în ziua Sf. Apostol Andrei. Este posibil ca Tudor Pamfile să fi cunoscut numele în discuţie din zona sa natală, Ţepu-Tecuci; or, sudul Moldovei prezintă interes etnografic, folcloric şi lingvistic şi prin urmele lăsate de păstorii vrînceni şi transilvăneni transhumanţi, „mocanii”, în drumurile lor cu oile la iernat în bălţile Prutului şi în cele din sudul Basarabiei. Aceştia respectau cu sfinţenie stropirea cu agheazmă a turmelor şi a tîrlelor de Sf. Andrei, ce era considerat „mai mare peste turme, vite şi fiare”, „stăpînul lupilor” (Fochi, Datini, 15).
22
ALB
Bibi. Iezmăciune; .Cr., XXXIII, nr. 11 (1475), noiembrie 1998, p; 16.
ALB:	bani albi (pentru zile negre)
>	=. bani de argint, numiţi astfel după culoarea
metalului
Referirea, prin adjectivul alb, la monedele de argint se datorează unei interesante evoluţii semantice a adjectivului lat. asper ‘aspru’ în greaca bizantină. După informaţii din Littre, Hasdeu prezintă un tablou complex: lat. nummus asper însemna o „monedă aspră”, neuzată prin frecare (aşadar „proaspăt bătută”); împrumutat în limba greacă, adj. aspers-a „numismatizat”, căpătînd semnificaţia de ‘monedă’, mai mult, chiar de ‘monedă de argint’, iar, după culoarea metalului, ctOTt po ţ a ăjuns să însemne, pur şi simplu, ‘alb’ (HEM
II,	1881 - 1884).	-	:	■
Cu o circulaţie importantă în Ţările Româneşti, asprul numea tot monede de argint, greceşti, iar apoi turceşti, a căror valoare, fireşte, mai mică decît a celor de aur, motivează totuşi folosirea lor ca ^depozit” pentru plăţi de anvergură; iată o evocare pe care i-o datorăm lui N. Iorga: pentru a se achita de „datoriile” faţă de înalta Poartă, „Domnul împrumuta de la aceşti gelepi /= negustori ce aprovizionau Ţarigradul cu came, cumpărînd turme de oi/, oameni cari aveau în totdeauna pungile Cu aspri, cu bani albi, la îndămînă” (Negoţul, 104 t 105).
Banii de argint au putut reprezenta (mai curînd decît cei de aur) şi modalitatea de a-şi face rezerve a celor de condiţie mai modestă: De altfel, pentru a-i numi, au fost utilizaţi termenii albişori şi albitură (pe care Baronzi, Limba, 149, îi atribuie „argoului”; aceeaşi formă mentală şi în franceză: monnaie blanche înseamnă „piesă de argint”). Mai apropiaţi de greci, pentru aromâni albi a căpătat chiar semnificaţia ‘bani’ („âlghi tu pundzi, şi pesci tu munţi”; Zanne, P V, 55, cu sensul de „cu bani în pungă găseşti peşte şi la munte”; cf. şi Papahagi, DDÂ), pe cînd, în dacoromână, sensul general de ‘bani’ l-au căpătat arginţii.
Formula iniţială a zicătorii, reflectînd mentalul popular, general cunoscută înt'r-o construcţie bimembră („strînge / adună bani albi pentru zile negre”; la Creangă, „părăluţe albe pentru zile negre”; Soacra cu trei nurori), trebuie să fi fost doar a strînge bani albi, de
23
ANDREI
dragul contrastului adăugîndu-se ideea de finalitate, pe baza confruntării numelor celor două culori în structuri de opoziţie propriu-zisă: „lumea albă” - „lumea neagră”, „vînt alb” - „vînt negru”; există însă sintagma zile albe, numind „zilele fericite”, pentru care Hasdeu evocă posibilitatea moştenirii din latină, „current albusque dies horaeque serenae”; HEM I, 701 - 705).
Putem vorbi de plasarea (banilor) albi într-o semnificativă serie adjectivală cromatică „numismatizată” (ca să folosim sugestiva creaţie a lui Hasdeu), care consolidează legătura originară a termenului cu metalul alb: galbenii, ce au luat locul zloţilor, aceştia,'la început, doar nume al banilor de aur (cuvînt de origine slavă, însemnînd chiar ‘aur’), şi (banii) roşii, numele celor de aramă, de mică valoare (DLR IX); vezi „banul roşu nu se pierde lesne”, la Zanne, P V, 59, „banul rău nu se pierde”, dar iniţial, probabil, cu o undă de... fatalism: spre deosebire de cel „scump”, banul de mică valoare nu-1 pierzi aşa uşor (iată o gradaţie din optica unui cerşetor: „întinzînd mîna la trecători, care îi dădeau... cîte un ban roş sau cîte un ban alb”, după TDRG).
Este vorba despre o clasificare iniţială, strict logică, deoarece uzul a amestecat lucrurile, în funcţie de circulaţia monedelor; nu numai că termenul zlot s-a specializat, cu timpul, pentru a denumi moneda de... argint (cf. Ghibănescu, Vorbe, II, p. 73 - 74), dar şi galbenii s-au... înroşit: astfel, galbenului unguresc i s-a mai zis „şi galben roşu, fiindcă era de aur” (Iorga, Negoţul, 219; cf. şi florinţi roşii ungureşti, la Şincai, „fiorini de aur”, după DLR IX).
Bibi. Bani albi, pentru zile... negre-, Cr., XXXV, nr. 12 (1 500), decembrie 2000, p. 18	•
ANDREI:	a	ţine	Andreiul
= a îndeplini, în noaptea din ajunul Sf. Andrei,
o	serie de practici magice
Una dintre primele descrieri ale obiceiurilor românilor din această noapte, datînd din 1847, o datorăm lui'Gheorghe Săulescu: femeile „ung fereştile şi uşile cu ustoröi, şi uşorii cu untură de cîne sau de lup, încungiură casele cu descîntece, leagă parii şi altele, cu cuvînt să se
24
ANŢĂRŢ
apere de strigoi şi lupi”, datini raportate de Săulescu la practici magice din „epoha idolatriei” romane (Calendariul, 15). Se practicau, de asemenea, o serie de vrăji divinatorii (de „ursită”). în formele de „pază” contra lupilor şi a „oamenilor - lupi” (strigoii, lycantropi, după Hasdeu) au intervenit simboluri creştine: „oamenii ung cu usturoi ferestrele, hornurile, uşile «cruciş», ca să nu vie strigoii”; „se ung ferestrele cu usturoi în semnul crucii”; „se ung cu usturoi crucile ferestrelor”; „se fac cruci cu usturoi la uşi şi la ferestre; se aprinde şi tămîie” (Fochi, Datini, 16; Muşlea - Bîrlea, Tipologia, 407).
Legătura dintre lupi şi Sf. Andrei, păstrată în credinţele populare, ne-o atestă Creangă, în discuţia dintre Moş Nichifor Coţcariul şi Jupîneşica” Maica („Ia pe la sfîntul Andrei umblă şi ei mai mulţi la un loc”) sau Vasile Voiculescu, într-o evocare de forme mentale primordiale. Pentru a-şi arăta meşteşugul, „luparul .... a ales noaptea Sfmtului Andrei, cînd lupii îşi primesc pentru tot anul merticul lor de prăzi. Fiecăruia i se sorteşte anume om, anume femeie ori copil, pe care are voie să-l măriînce... Au îngăduinţă oricîte /vite/, numai în ceea ce priveşte omul, lupul trebuie să se mulţumească cu ceea ce i s-a dat tain. Era..; un fel de drept, o frîntură din vechea pravilă a vînătorii primitive” (în mijlocul lupilor).	■■
Bibi. Decembrie - andrea, neios; Cr., XIV, nr. 52 (987), 28.XII.1984, p. 3.
ANŢĂRŢ:	zăpezile	de	anţărţ	,
; = de acum doi ani (devenit „de altădată”)
După o trimitere din Dicţionarul Academiei (I/I, s.v.), traducînd un foarte cunoscut vers al lui Franşois Villon, „Mais oü sont Ies neiges d’antan” (Ballade des dames du temps jadis), Alexandru Odobescu găsise cîndva în anţărţ un corespondent inspirat pentru cuvîntul franţuzesc antan (din lat. popular ante annum „în urmă cu un an; în anul precedent”): „Dar unde sunt zăpezile de anţărţ?”; citatul este preluat din DDRF. Acest cuvînt românesc, conservat astăzi numai regional, este descendentul lat. anno tertio „acum doi ani”. Aşadar, în prima expresie a lui Odobescu, diferenţa (de numai un an!) faţă de original este de acceptat; echivalări ulterioare româneşti au modificat
25
ANŢĂRŢ
termenii confruntării propuse de Villon; chiar aceea pe care o găsim tot la Odobescu, cînd, într-un capitol (XI) din Pseudokynegetikos, parafrazează versul respectiv prin „unde mai sunt chiar viscolele de odinioară!” {Scrieri III, 1887, p. 208).
Franţuzescul antan devine altădată în interpretarea lui Tudor Vianu: „Dar unde-i neaua de-altădată!” (traducerea versurilor folosite ca motto de Odobescu pentru evocarea lui Vasile Cîrlova; Opere I, 1955, p. 272), iar Dan Botta găseşte în interogaţia retorică a lui Villon un regret pentru iernile de altădată, mai bogate în precipitaţii: „Dar unde-s marile ninsori?” (Balade şi alte poeme, 1956, p. 58 - 60).
Pentru augmentarea exprimării trăirilor, antan îi servise poetului „diatelor” ca o imagine de contrast: ce sens are să te lamentezi în legătură cu dispariţia unor (mult) mai vechi figuri şi frumuseţi, celebre, printre care „Blanca-Doamna, crin în floare”, „Bertha’cu piciorul mare” (la un alt traducător „picior lung”), Alisa, Beitris, Erenburga şi altele, dacă!s-au dus irecuperabil chiar şi zăpezile de numai anul trecut?	■
Dar această deformare a intenţiilor poetului damnat („de anul trecut” devenit „de odinioară”) nu aparţine exclusiv traducătorilor români, care, se pare, au preluat un sens derivat al exclamaţiei lui Villon; în franceză chiar, prin extensie, aceasta a ajuns să însemne „Ies choses d’autrefois”. Ö mutaţie pe care L. Deroy o punea şi pe seama literaţilor „prost informaţi”, furaţi de repetarea contextului ca „un soi de proverb”.* Aşadar, prin citarea izolată şi ignorîndu-se intenţia nuanţărilor din diferite strofe ale celebrei Balade, pe care le încheie, de la un referenţial de contrast, s-a ajuns la un fapt de simplă acumulare, nu fără legătură cu jadis, din titlu.
Folosind termenul anţărţ, Odobescu era, prin urmare,: foarte aproape de intenţia lui Villon (pentru sensul cuvîntului după un context mai larg, vezi şi gradaţia temporală dintr-o formulă ce se găseşte numai în dicţionarul lui Dame: „cît /es/ timp, cît an şi cît
*	„II a suffi qu’on repetat, comme une sorte de proverbe le vers de Villon... pour qu’antan «l’annee derniere» fut remploye par des lettres mal informes avec le sens de «jadis, autrefois»”; L'emprunt linguistique, Paris, 1956, p. 116.
26
APĂ
anţărţ”, tradusă prin ;,combien maintenant, combien il y a un an et combien il y a deux ans”; DDRF, s.v.; vezi la Slavici, în Gura satului: un gospodar le spune celor veniţi în peţit „cît rod au adunat estimp, cît an şi cît-anţerţ”). Dar imaginea poetului francez a fost transpusă (şi) exact în româneşte de Romulus Vulpescu, la care acest vers sună „Dar unde-i neaua de mai an?” (Opurile magistrului..., 1958, p. 59 - 60); iar la Zanne (Proverbe IX, 412), aflăm.o zicală populară cu aceeaşi formulare: „a trecut ca neaua d’an”. .	>	;
■	Şi pe teren românesc, anţărţ, desprins de etimon, a căpătat valoarea generală de ‘vechi’, judecînd după considerarea lui ca atribut (pe lîngă vin), ca la N.D. Cocea: „...vorba veche: mănîncă bucate de azi şi bea vin de anţărţ dacă vrei să trăieşti cît lumea” (Finul de viaţă lungă).
Pe de altă parte, în parafrazări pe /sau aluzii la/ tema în discuţie, „altădată” apare frecvent ca marcă a regretului: „Unde sunt parlamentarii şi ziariştii de altădată?” (Alex. Ştefănescu, în RL, nr. 30/ 1999, p. 4, cronică la un.articol al lui Z. Omea, Glose despre altădată, din care citează:(„lectura presei de odinioară” este recomandată pentru a înţelege „ce a însemnat presa în democraţia românească de altădată”). - ' ■ ■ - ■ ^ . -■
APA:	a i se rupe (unei femei însărcinate) apa (a-i
pocni apşoara)
= a se produce ruperea, accidentală, a placentei şi ‘	scurgerea, înainte de naştere, a lichidului amniotic
Locuţiunea verbală, aparţinînd vorbirii familiare, neînregistrată încă în dicţionarele limbii române (vezi, de exemplu, DA.I/II; DLR IX), cuprinde substantivul apă cu sensul de ‘placentă’ („organ musculos şi spongios care se formează în perioada de gestaţie la majoritatea mamiferelor şi care face legătura între mamă şi embrion, servind la nutriţia şi respiraţia acestuia,1 eliminîndu-se la naştere”; cf. DEX); un sens de asemenea neînregistrat în dicţionare. Aşadar, în lipsa altor atestări, cităm, dintr-un ziar, relatarea a doi martori oculari, despre o naştere accidentală: „am observat... o femeie căzută în holul cofetăriei, într-o baltă de apă. I se rupsese apa ... ”; „ ... cînd am ajuns, se vedea capul fătului, iar femeia era prăbuşită peste o haină” („Monitorul”, Iaşi, 1.IIL2000, p. 3 A).
27
APĂ
După Vasile Bianu şi Ioan Glăvan, scurgerea lichidului amniotic „e cunoscută în popor sub numele de ruperea pungii apelor” (Doctorul de casă, p. 51).	.
Pentru apariţia sensului în discuţie al cuvîntului apă, mecanismul denominativ de tip metonimic („conţinutul pentru conţinător”) este probat de faptul că „placenta” poate fi numită prin substantivul respectiv cu forma de plural: într-o localitate din Maramureş, la întrebarea „în ce este învelit copilul înainte de a se naşte?”, s-a răspuns „ape, apele”, cu sinonimul loc (întrebuinţat, de altfel,- frecvent cu acelaşi sens în graiurile populare; cf. Atlasul lingvistic român, pe regiuni. Maramureş, I, 1969, harta 212, pct. 233), dar, tot în Maramureş, prin ape a fost numit „lichidul care iese înainte de naştere” (Atlasul lingvistic român I, vol. II, 1942, harta 207, pct. 354).
Confirmarea vine dinspre graiuri populare din Banat ai căror vorbitori, răspunzînd la întrebarea consemnată mai sus, au indicat utilizarea diminutivului apşoară, care la unul dintre informatori apare chiar în expresia „i-a pocnit apşoara”; paralel, în diverse localităţi, s-a precizat că apşoară se numeşte lichidul în care se dezvoltă fătul pînă la naştere (Noul Atlas lingvistic român, pe regiuni. Banat, II, 1997, harta 176). Tot apşoară (cu sinonimul cămăşuială) este numită „placenta” şi într-un grai din sudul Olteniei (Noul Atlas lingvistic român, pe regiuni. Oltenia, II, 1970, harta 169, pct. 982). în sfîrşit, incidental, apă ‘lichid amniotic’ apare şi în sudul Moldovei, unde „placenta” a fost numită, tatonîndu-se răspunsul, „casa de apă, a lui /= a copilului/ ” (Noul Atlas lingvistic român, pe regiuni. Moldova şi Bucovina, II, 1997, harta 131, pct. 639; frecvent, în graiuri din Muntenia, Moldova şi sudul Transilvaniei, noţiunea este numită prin casă şi casa copilului).
Date fiind informaţiile prezentate, există posibilitatea şi a unei alte interpretări (decît cea prezentată în articolul ce urmează) a apei ce caracterizează o oarecare persoană, cu condiţia recunoaşterii acestui substantiv într-o suspectă formă iapă (ce înseamnă „fel”, „căleală ”, „croială din naştere”) din textul unor explicaţii ale lui G.F. Ciauşanu, în următoarele formulări: „de felul lui, din iapa lui” (pentru expresia aşa e el din căleala lui); „cum e cineva, din iapa lui, aşa rămîne pînă la moarte” (pentru cum apucă de se croieşte, aşa se rupe; Glosar, s.v. căleală, respectiv /a/ croi). încercarea de faţă este
28
APĂ
legitimată şi de' faptul că, deşi'Glosarul lui Ciauşanu a fost (măcar parţial) fişat pentru redactarea articolelor din volumul respectiv, în DA -I/II, s.v. iapă, nu figurează vreun sens oarecare cu referire la enunţurile mai sus citate, o rezervă semnificativă.’	!
Pentru apariţia cuvîntuluifonetic iAPĂ, putem admite aglutinarea, în vorbire, a unui /- în contexte de tipiil „aşa i-i apa”, ,',cum i-i apa” (= aşa/cum'i-i căleala, felul), însemnînd „aşa este din născare”, dacă pornim, justificat, de la semnificaţia generală a enunţurilor în discuţie; căleala (vezi, de exemplu la Caragiale, „căleala firii noastre“) avînd valoarea figurată de ‘compoziţie’ (sensul propriu,! cu referire la metale: Realitate obţinută la prelucrare”, prin cufundarea în apă), iar (a) croi pe aceea de ‘a se forma, a se modela’, respectiv ‘a plănui, a proiecta; a meni’: ursitoarele croiesc ursita copilului (cf. Marian, Naşterea, 93; după DA I/II).	J
Incercînd însă o explicaţie a convertirii contextuale şi prin falsă analiză'a substantivului apă în iapă, cu aliniere la valoarea de „fel“, putem totuşi apela la'fexpresiile desemnînd o stare de spirit; o (indispoziţie, cu referire la expresii ce cuprind numele unor animale; pe lîngă „a nu-i fi cuiva ţoţi boii acasă”, „a nu fi în toţi boii”, „a lăsa pe cineva în boii lui” (Zanne, P I, 333 - 334), în diferite surse apar şi formulele „a nu-i fi (cuiva) vacile acasă” (id., PIII, 88), „(cineva) nu-i în porcii lui” (Ciauşanu, Glosar, s.v. porc', cf. Zanne, P I, 666), „(cuiva) nu-i sînt porcii acasă”, „(cineva) nu e în toţi porcii ” (Udrescu, Ai-geş), ca sinonime diastratice (vezi, însă, şi a mi fi /cineva/ în bobii lui, a-l lăsa:în bobii lui, după Zanne, P IX, 442, reflectînd încrederea în valoarea practicii divinatorii). Să şe observe, însă, că în toate aceste cazuri apar forme de plural ale substantivelor respective şi, evident, aceste expresii reflectă mentalul unei populaţii de agricultori şi crescători de animale (la care s^au referit Puşcariu(şi Vianu), pe cînd formularea pe care o recuzăm,- „din iapă”, reprezintă un nonsens.
Prin aceasţă „apă”, atribuită contextelor citate de la Ciauşanu, în care s-a format cineva iniţial, se poate admite invocarea lichidului amniotic (din placentă), aşadar moştenirea genetică. Ideea de „ne-schimbare” pe care o ilustrează oricum enunţurile în discuţie, expliciţată prin refor-' mulările propuse de noi: „de felul lui, din apa lui“ (= „din căleala lui”)
! şi „cum fi cineva din apa lui aşa rămîne pînă la moarte” (= „cum apucă : de se croieşte, aşa se rupe”-, adică „aşa moare“), referindu-se la destin,
29
APĂ
poate fi pusă în legătură şi cu întrebuinţarea frecventă, pentru a numi „placenta”, a substantivului soartă, înregistrat concludent în graiurile din toate provinciile româneşti, aşa cum se poate constata şi pe:baza hărţilor citate din atlasul lingvistic naţional şi din atlasele regionale.
Există însă şi un tipar mental „balcanic”; pentru rom. nu sînt în toate apele mele, Papahagi citează arom. mi-s to apem - o situaţie în care grecii precizează circumstanţele ö e v ei|ioci axa vepct |iou {Ausdrücke, 164).	,	.	,	..
în sfîrşit, dar tot atît de importantă pentru destinul unei persoane, este socotită a fi şi apa de la prima „scăldătoare” a nou-născutului,în care se puneau (şi se mai pun) diferite plante, materii, alimente, obiecte etc., cum ar fi crenguţe de bujor, şi de busuioc, orz, porumb, cînepă, pene, păr de animale, untdelemn, untură de porc, fagure de miere, pîine, zahăr, lapte dulce, ou, ban de argint, o pietricică, agheasmă etc., moaşa menindu-i copilului să fie, prin contagiune, rumen, frumos, sănătos, „grăşuţ”, tare, dulce, bun, luat în seamă, să aibă noroc la păsări, la vite ş.a.m.d. (cf. Marian, Naşterea, 81 - 88).
Iată şi o descriere, după Marin Sorescu, a celei de „a doua scăl-dători”: „Copilul cînd îl scalzi după botez, / Vine moaşa şi-l scaldă, / Pui acolo un ban de argint, pui pene de pasăre, grîu, / Porumb, lînă, ismă. Ca să aibă noroc de bucate“ (Sfaturi, în voi. La Lilieci, III).
Este vorba, în fond, de un sincretism între simbolica primordială a apei şi valori conferite de diverse practici magice asociate acesteia.
a şti (a vedea) în ce apă se adapă cineva
r	=	a-i	şti	dispoziţia (momentană), gîndurile, „apu-
căturile”
Una din cele mai vechi consemnări în Vocabularul româno-ge'r-man al lui G.A. Polizu (Braşov, 1857), după a cărui explicaţie, „a vedea ce vrea, ce gînduri are”, în DA (I/I) se emite părerea că expresia se referă la vechi practici ale omului naturii: „precum ştie vînătorul locul unde vin animalele să bea apă”. Enunţul apare şi la aromâni: tu ţe ape se-adapă (Papahagi, Ausdrücke, 164, unde se înregistrează o formulă cu acelaşi sens din neogreacă).	•	!	'
Faţă de forma simplă, iniţială; de la Polizu sau de la Baronzi (a şti în ce apă s-adapă; Limba, Al), ca aplicaţie la relaţiile sociale apar
30
ARAMĂ
formulările notate de Zanne: a cerca în ce apă se adapă („adică ce cugetă, ce scopuriare”) şi a se adăpa în aceeaşi apă cu cineva („a fi înţeles cu cineva”; P III, 446). . . ,	■
. Spre a ilustra reflectarea mentalităţilor specifice locurilor şi ocupaţiilor în limba diferitelor popoare, putem consemna faptul că varianta cu verbul (a se) scălda (notată în DA, loc. cit., cu acelaşi sens), în ce apă se scaldă cineva, a fost identificată de Şăineanu drept un calc după limba turcă (Influenţa I, p, CIII), o variantă considerată j de alţii ca o expresie „tehnică” a unui popor de marinari, optică pe I care pare s-o reflecte şi a pluti în apele cuiva „a fi de părerea cuiva”,
| de la Odobescu, apreciată în DA drept un calc după fr. etre dans Ies i eaux de qqn.
[
| ARAMĂ:	a-şi da arama pe faţă
f	.	= a-şi arăta adevărata fire, adevăratul caracter, de
i.	.. obicei defectele, ascunse sub aparenţe onorabile,
l	acceptabile
i ' . ' . ‘ ' '
! Arama constituia „miezul” monedelor falsificate, poleite cu un j- strat subţire de aur sau de argint; cînd această „cămaşă” se rodea, ieşea
■	la iveală arama banului „caip” (cf. Zanne, P I, după DA'I/I). Trecerea [ de la enunţul „tehnic” la metaforă a fost semnalată de Iorga: în secolul ţ al XVII-lea, „se făcea deosebirea între «asprul de argint», vechi, şi cel i nou, care-şi dădea la iveală metalul inferior, saü, cum se zice plastic,
; prihtr-o expresie trecută apoi ca zicală, «îşi arăta arama»” (Negoţul,
! 221)..	r' '	:
i Există variante în care se constată comutări (arama banului -4 arai ma omului), pe baza elipsei: „arama omului la beţie s-arată” (Pann);
! „Prea v-aţi arătat arama, sfîşiind această ţară” (Eminescu, Scrî-i soarea III). Fiind vorba de „adevărata faţă” a cuiva, prin substituţie de | termeni a-şi arăta vopseaua poate însemna ‘a-şi manifesta opţiunea,
\ a-şi preciza poziţia’ (Eminescu, Opere IX, 310). j De fapt, particularitatea demascării, prin referirea la monede, s-a ;! grefat pe un fond de locuţiuni formate cu subst./â/ă: a da ceva pe faţă \ „a descoperi adevărul”, „a (se) arăta în lumina cea adevărată”; „a se | da de gol”; a fi cu faţa curată „a fi cinstit, integru” (cf. DA II/I).
31
ARGEA
ARGEA:	„Iată Barbul că trecea / Pe la casa cu argea”
(Teodorescu, Poezii populare)
= instalaţie primitivă (verticală) de ţesut; bordei (în care se ţesea)
în lucrări lexicografice importante ale limbii române (HEM, DA I/I, CADE), sensul principal (şi .primordial) al cuvîntului este considerat .acela de ‘Irordei în care se ţese’, deşi chiar dicţionarele citate înregistrează, în continuare, şi numeroase sensuri mai mult sau mai' puţin „aberante” din punctul de vedere al filiaţiei: ‘instalaţie primitivă de ţesut’; ‘stinghie de la instalaţia de ţesut’; ‘scheletul, din lemn, al < pereţilor casei ţărăneşti sau al acoperişului acesteia’; ‘bîme ce întăresc laturile plutei de buşteni’. Şi alte semnificaţii ale cuvîntului, pierdute din vedere (‘cadru dreptunghiular ce susţine coşul de la teascul de stors struguri’, la Dame, încercare de terminologie poporană română, 1898, p. 82) sau înregistrate ulterior (de exemplu, ‘speteze care prind smocurile de păr ce formează coama, la masca de cal’) contrazic şi, de fapt, elimină punctul de plecare „bordei (în care se ţese)”, respectiv „excavaţie”, impunînd un sens originar (logic) ‘lemne încheiate, în structura a diferite construcţii’, corespunzînd sensului rădăcinii indoeuropene de la baza acestui cuvînt autohton al limbii române (albanezul ragal înseamnă ‘colibă’, de tipul celei din zonele muntoase ale României, numită surla).
Cea mai importantă structură din categoria celor descrise mai sus a fost, desigur, aceea a instalaţiei verticale de ţesut, formată din două furci îngropate în pămînt, completate, la partea superioară, printr-o stinghie orizontală (ca litera grecească II), de care se legau firele urzelii. Astfel este reprezentat, de altfel, chiar războiul de ţesut al Penelopei, pe un skyphos descoperit la Chiusi şi la fel este reconstituită o instalaţie cu aceeaşi finalitate dintr-o locuinţă de la Agia Varvara (Paul Faure, Viaţa de toate zilele în Creta hti Minos - 1500 î.e.n.; trad. rom., Bucureşti, 1973, p. 190 - 192; 202). Urme ale unei asemenea instalaţii pot fi identificate pentru o perioadă de peste un mileniu în locuinţe de pe teritoriul fostei Dacii preromane, iar descrieri de pînă în primele decenii ale secolului nostru înfăţişează instalaţii simple orizontale pentru care se săpau gropi cu acoperişuri,improvizate.
32
ARGEA
Iată o descriere sumară, dar sugestivă, a ansamblului, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, datorată lui Ion Ghica: după ce, „pe malul gîrlei” (= al Dîmboviţei), femeile trăgeau firele de mătase de pe „gogoaşi” şi le depănau, „intrau în argea unde, cu patru drugi de lemn ciopliţi din topor, cu o spată şi o suvelniţă cu totul primitive, îşi întocmeau un război'cu care parveneau a face tot felul de ţesături în trei şi patru iţe” (Bucureştiul, 577).
. Instalaţia primordială este evocată de sintagma casă cu argea din versurile populare „Iată Barbul că trecea / Pe la casa cu argea / Unde ţese leliţa” (din.colecţia G. Dem. Teodorescu; după DA I/I), căci este greu să admitem, aici, o casă cu ... bordei în care se ţese! (deşi astfel de adăposturi sui-generis pe lîngă locuinţă s-au păstrat, după o mărturie a lui'Gala Galaction: în vremuri de bejenie, lucrurile „mai multe şi greu de luat pe drum” gospodarul „le căra în argea şi dărîma argeaua peste ele, iar deasupra presăra cenuşă şi gunoi”; dar, uneori, turcii „dezgropau diri argea lăzile cu ţesături, buduroaiele cu ceară ori cu miere şi tot ce-i fusese greu de luat fugitei gospodine”; Lîngă apa Vodislavei). Pentru aceeaşi realitate, în graiurile populare s-a înregistrat şi argea de ţesut: determinantul probează calitatea de nume pentru genul proxim al substantivului, în mediul în care erau cunoscute diferite alte argele.
Prin optica denominativă pars pro toto, numele „războiului de ţesut” a trecut asupra adăpostului în care acesta era construit, un uz care s-a generalizat (mai ales în sudul ţării), aşa cum dovedesc ghicitori descriind „luminarea” („Mică, mititea / Umplu argeaua cu ea”, respectiv „Mică mititeaua / umple argeaua”) sau versuri populare pe care le citează Delavrancea: „Măi cazace, căzăcele / Ce caţi noaptea prin argele...” (Bunicui).	>
Bibi. O problemă de etnoarheologie: ARGEAUA DE ŢESUT în locuinţe din secolele I - X de pe teritoriul României; REF, t.34, 1989, 4, p. 329 - 359; Elemente autohtone ale vocabularului limbii române în „Anonymus Caransebesiensis”: ARGEÂ - ARGELAŞ; în voi. Din istoria Europei romane, Oradea, 1995, p. 335 - 345.
ARGINT
ARGINT:	a fi sfînt făr de argint
.	= a-ţi oferi generos sprijinul, fără a pretinde
(brutal) foloase materiale în urma anumitor ser,	vicii	prestate; „sărac, dar curat”.	.
Expresia este consemnată de Zanne (P VII, 169), după informaţia primită de la un corespondent din judeţul Iaşi, şi reprezintă, evident, o adaptare, posibil ironică, după titulatura, mai nouă, a „Sfinţilor doctori fără arginţi”, atribuită de regulă mucenicilor Cosma şi Damian. Explicaţiile schiţate de Zanne configurează tendinţa şi motivele de extensie a formulei religioase (calendaristice): „1. Om care-ţi face 1 treaba fără ca să ceară plată; 2. Om cinstit dar sărac”. Dezvoltarea autorului face şi proba aluziei la arghirofilia preoţilor: „Sfinţii fără arginţi sînt acei care fac voia credincioşilor fără să aştepte a se da la preoţi sărindare sau altele” (loc. cil.).
în primul rînd, trebuie să menţionăm faptul că în limba română, dar şi în corespondente din alte limbi ale sintagmelor discutate, este de recunoscut traducerea termenului grecesc anargyres, iar enunţul a fost frecvent în cultul religios creştin, de vreme ce, după Bogrea, „există trei perechi de sfinţi” cu numele respective (Pagini, 130). Dintre acestea, în calendarele ortodoxe modeme mai sînt menţionate doar două: „Sfinţii (mucenici) Cosma şi Damian (cei din Roma)”, prăznuiţi la data de 1 iulie, şi „Sfinţii doctori fără de arginţi Cosma.şi Damian (cei din Asia)”, serbaţi Ia 1 noiembrie (lipseşte perechea celor „din Arabia”, prăznuită cîndva pe data de 17 octombrie). La rîndul lor, catolicii îi aniversează pe cei doi doctori fără arginţi la 26 septembrie.
Există, apoi, un număr mai mare de mucenici şi de sfinţi reputaţi pentru nobleţea şi generozitatea lor ca vindecători, pe care îi amintim după enumerarea, tot ca perechi, dintr-o carte religioasă apărută la Blaj (un Euhologiu), în 1893: „Chir şi Ioan, Panteleimon şi Ermolae, Samson şi Diomid, Mochie şi Anichit, Thalaleu şi Trifon” (ibid., p. 124). Să nu-i uităm nici pe Sfîntul Mucenic Haralambie, ce vindeca de ciumă (Pamfile, Mitologie, 320; Candrea, Folklorul, 142), sau pe Sfîntul Spiridon, „venerat patron de spitale şi tămăduitor fără arginţi”, al cărui nume îl poartă renumite aşezăminte spitaliceşti din Iaşi şi din Botoşani (Bogrea, Pagini, 131).
34
ARGINT
•	A existat, aşadar, o/bază largă de cunoaştere a referentului, dar, în acelaşi timp, pînă a se ajunge la calificarea printr-un neologism, 1 „doctori”, calitatea binefăcătorilor a cunoscut expresii variate: „sfinţii | fără,de bani vraci" (într-un Sinaxar de la Iaşi, de la 1749); „vinde-| cători fără de argint” (în Euhologiul din 1893). Iar Sfîntul Pantelimon
i	apare şi ca „marele mucenic şi tămăduitor' (toate formulele după I Bogrea, op. cit.).
;	Dacă neologismul apare şi în sitagma de factură populară, iar
| calificativul poate să fie atribuit uneori doar ca o... alternativă („Sfinţii
■	doftori ŞI fără de argint” - în Calendarul de la Buda pe anul 1814),
: însuşi anargyres avea să fie diferenţiat tradus: „fără de bani”, eventual ; „doctori fără parale” (după înregistrări la ancheta etnolingvistică ! Hasdeii, de la sfîrşitul secolului al XIX-lea; Muşlea - Bîrlea, Tipologia, 404).	"
1	Chiar şi simplul efort de memorare impus de un foarte bogat
ş. inventar de nume şi de calificative din limba literară mai veche şi mai | nouă (vraci, vindecător, tămăduitor, doftor / doctor) a putut duce la o firească simplificare, reţinîhdu-se doar calitatea de „sfinţi” - bine-[	făcători fără condiţia remunerării	(arginţi apare în limba	literară veche
1	şi în vorbirea populară - astăzi	în limbajul familiar -	cu serisul	de
!	‘bani’; cf. DA I/I). Cu atît mai	mult cu cît alături de	„sfînt făr	de
;	argint”, chiar la Zanne găsim şi	construcţia de plural,	„sfinţi făr	de
j arginţi”, iar, după explicaţie (citată), este vorba de o subtilă şi su! gestivă asociere: se cădea ca înşişi preoţii să probeze vocaţia celor j sanctificaţi, morala creştina impunîndu-le, de fapt, virtutea de a rezista ; ispitei arghirofiliei.	,	,
!	Astfel, pe o reproducere a icoanei „înfricoşatei judecăţi a
: Domnului Nostru Iisus Hristos la a doua Venire” (publicată ca planşă -, ; anexă de Marian, înmonnîntarea, p. 456 - 457), printre cei aflaţi la !- „muncile de desubt”, în „rîul cel de foc în veci”, pentru că nu au putut J. trece de diferite „vămi” („simonicească”, a „tutunului”, „sulimenirii”,
: „nemilostivirii”, „curviei”, „uciderii”, „sodomiei”, „lăcomiei”, „vrăjitoriei”, „beţiei”, „lenevirii”, „iubirii de argint” etc.), se pot distinge : şi mai mulţi bărbaţi purtînd co'mănace şi potcapuri pe cap. O imagine ! (populară) ce pare a fi fost decodată de Creangă, care-i pretindea I preotului „să fie învăţător bun şi conştiincios, doftor fără sete de argint
L
AŞTEZĂU
şi judecător imparţial” (Misiunea preotului la sate-, Opere, II, „Minerva”, 1971, p. 91).	!
în replică, poezia populară schiţează portretul idealului de preot an-arghirofil (căruia, de fapt, nu-i trebuie nici... carte): „Este-un popă în poiană / Şi cunună de pomană” - o posibilă reproiectare a bradului -sacerdot şi a „cununiei la brad”.
AŞTEZĂU:	a	da aştezău
= a saluta printr-o formulă caracteristică pe o femeie care ţese ■
Dintre dicţionarele limbii române, cuvîntul apare doar în două: în cel realizat de I.-A. Candrea, care dă un citat din Materialurile folkloristice publicate de Tocilescu (1900): „Iana că ţesea, / La Iana ' mergea, / Aştezău! că-i da”, cu explicaţia „salutare, urare de spor la muncă care se spune ţesătoarelor sau muncitorilor la cîmp”; pentru Scriban, acest salut se adresează unei femei „cînd urzeşte pînza”. Ambii lexicografi indică drept punct de plecare o formulă ce s-a abreviat: „ajute /Dumne/zeu”! Este, aşadar, un corespondent (muntenesc) al urării - salut „rostul mare!”, folosită tot numai în legătură cu . ţesutul (pentru amprenta creştinismului, vezi şi formula de salut din Crişana „zo te custe”, din lat. Dens te constet, o îmbinare de cuvinte ; care conservă verbul latinesc constare ‘a menţine’, în română ‘a ţine în viaţă’). Pe un plan mai larg, salutul aştezău\ trebuie raportat la formula „Doamne-ajută!”.	.
în literatura contemporană, cuvîntul apare la Marin Preda, preţuit de către Nichita Stănescu în postura de „ţăran”; deşi observase că firile lor „nu se suportă în mod reciproc dezavantajos”, în 1973, poetul scria că „Marin Preda are originea cea mai nobilă pe care o poate avea un român: este ţăran, adică născut la ţară, adică din ţărînă, adică din pămînt” (Timpul n-a mai avut răbdare, 1981, p. 82). Definiridu-se el însuşi permanent ca produs al acestui mediu spiritual şi etnolingvistic şi ca reprezentant al acestuia în confruntarea, pe diferite planuri, cu alte ambianţe sociale, prozatorul le decodează acestorâ, la rigoare, uzul mediului familiar. Formula de saiut aştezău! o întîlnim prima dată la acest scriitor în Moromeţii, \ntr-o scenă în care Anghelinâ lui
36
AŞTEZĂU
Boţoghină ţesea, iar un trecător îi aduce o scrisoare: „- Aştezău! strigă cineva la poartă, adică «aşa să vă ajute Dumnezeu» şi Anghelina răspunse fără să se uite: - Mulţumim dumitale!” (I, p. III, cap. XV).
Parcă nesatisfacut de efectul primei apariţii, Preda reia această formulă de salut în Delirul, unde o foloseşte Ştefan Paul, un personaj căruia i se atribuie un deosebit simţ al observaţiei. Venind pe la Moromete, el le găseşte pe femeile din casă pregătindu-se de ţesut: „Aştezău, zise Ştefan, apropiindu-se agale de pridvor”. Interesul scriitorului.pentru semnificaţii originare este mascat însă aici printr-un comentariu ironic: „Ia uite, ăsta ştia cum îşi zic muierile, pe scurt, cînd se văd una pe alta muncind ceva deosebit, adică «aşa să-ţi ajute Dumnezeu». Mare deştept” (Delirul, p. I, cap, II).
Ultimul context subliniază „retragerea” termenului în uzul unui grup socioprofesional, dar autorul citat descifrează şi rezultatul unei aglutinări, ce face din aştezău o secvenţă fonetică gwasz-indescifrabilä.
BABALÎC:	„babalîci	gubavi	şi	oftigoşi”	(Creangă)	;	:	._
=‘bătrîn venerabil’;‘decrepit, îmbătrînit înainte de vreme’	'	'	'	1
Evoluţia, în limba română, a utilizării împrumutului turcesc babahk ‘bătrîn venerabil’; ‘tată vitreg’ ilustrează deprecierea semantică pe care au suferit-o, din diferite motive, numeroase cuvinte de această origine, paralel cu ieşirea din uzul curent. Iniţial, el a fost cunoscut ca un termen, folosit de turci, prin care se exprima respectul: „Măria Ta, babalîc, ai ieşit la primblare?” i se adresează Pazvandoglu unui paşă (după Chronograful lui Dionisie Eclesiarhul). în contexte comunicate lui Hasdeu, şi la Creangă, babalîc a ajuns să fie un termen ironic, referindu-se la un bătrîn decrepit, respectiv caracterizînd decăderea care-i păştea pe tinerii humuleşteni candidaţi la preoţie, forţaţi de părinţi să plece la seminarul de la Socola: „Tot umblînd noi din şcoală în şcoală mai mult ia aşa «de frunza frăsinelului» (vezi), mîne - poimîne avem să ne trezim nişte babalîci gubavi şi oftigoşi” (Amintiri IV).
Această analiză a cuvîntului (exotic pentru ţărani) babalîc s-a produs prin etimologie populară, elementul inductor constituindu-1 sensuri depreciative ale termenului babă (DA I/I; cf. şi Hristea, Etimologie, 222). Tot aşa, babacă, de asemenea un cuvînt de origine turcă, pătruns în română prin filieră grecească, de la ‘tată, tătuc’, sub forma babac (pl. babaci), a ajuns să fie utilizat ca termen condescendent pentru „tată” („părinţi”).
38
BACĂU
BACĂU:	a-şi găsi bacăul
'	= a se găsi persoană energică, în stare să-l „stru-
;	nească”, să-l stăpînească pe cineva; a-şi găsi „naşul”
înregistrarea expresiei în primul dicţionar academic al limbii române, cel datorat lui Massim şi Laurian („trouver son maître”) constituie un atestat de circulaţie dincolo de graniţele geografice şi de reprezentările figurate ale locuitorilor vechii Ţări a Moldovei, o proiecţie spaţială adusă în prim plan de Hasdeu, după care această izolare lingvistică evocă prestigiul vameşilor (mai mult decît exigenţi) de la Bacău, ce provocau negustorilor şi călătorilor neplăceri - explicaţie citată în DA (I/I). în legătură cu perceperea unei taxe vamale în acest loc, trebuie să ţinem seama de faptul că, pînă în primul deceniu al secolului al XV-lea, Valahia cuprindea o importantă zonă din sudul Moldovei. Pe baza unui privilegiu dat negustorilor lioveni de Alexandru cel Bun,'la 1408, se poate constata că „frontieră” dintre Moldova şi Ţara Românească nu depăşea cu mult oraşele Bacău şi Bîrlad(M. Costăchescu, Documente moldoveneşti, II, Iaşi, 1931 - 1932, p. 630 - 635), chiar dacă numai peste alte cîteva decenii, la 1460, pe vremea lui Ştefan cel Mare, „punctele terminus” vor fi de acum Putna şi Tecuci (D. Ciurea, Organizarea administrativă, 1965, p. 179).
Pentru o altă, provenienţă şi o mai largă orientare geografică pledează explicaţia termenului bacău din maghiarul bakâ „călău”, dată de Alexandru Cihac, în Dicţionarul său etimologic (1870 - 1879); prin urmare, după A. Philippide, a-şi găsi bacăul înseamnă „a-şi găsi călăul”, iar apropierea de numele oraşului ar fi una ulterioară: „ ...astăzi cînd cuvîntul bacău a ieşit din limbă, vorbele de mai sus s-au lipit de numele oraşului Bacău şi noi. cînd le pronunţăm simţim într-adevăr oraşul Bacău în ele” {Principii, \06).	\
în favoarea acestei explicaţii găsim argumente în plus în variaţii formale şi semantice ale expresiei, cum ar fi a arăta cuiva bacău! ,,a-l ameninţa cu bătaia” (DA I/I), ca şi în jocuri de cuvinte, cum este „la Bacău.îmi găsii bacăul”, o formulare citată după Alecsandri, de către L. Şăineanu în Dicţionarul universal. •	■.,>■.■	'■■■'•,	'i
Relaţia dintre Bacău şi bacău „călău” nu se pierduse, cel puţin pînă în primele decenii ale secolului nostru. După stenograma (publi-
39
BALAMUC
cată în „Monitorul Oficial”, nr. 107, noiembrie 1929, p. 4141 - 4161), din şedinţa Adunării Deputaţilor din 21 iulie 1929, în care s-a discutat problema „directoratelor” ca formă a descentralizării administrative, cînd deputatul M. Văgăuneanu, apărător al intereselor oraşului citat (cu prestaţii oratorice prelungite), cere cuvîntul, dinspre „băncile majorităţii” se consemnează exclamaţia „ne-am găsit Bacăul!”, urmată de ilaritate în sală.	.	•
Aşadar, expresia din titlu a ajuns să aibă aceeaşi semnificaţie cu „a-şi găsi beleaua”, eventual căutată cu orice preţ, dacă ţinem seama de jocul de cuvinte propus de Eminescu într-un articol din martie 1880, la apariţia, în oraşul Bacău, a unui ziar intitulat „Bacăul”: „Credem că nu ne vom găsi «Bacăul», ca orbul Brăila, dacă înainte de toate vom pune sub ochii cititorului copie fidelă...” (Opere XI, 93).
BALAMUC:	a fi bun de dus Ia balamuc
= a fi nebun, în starea de a fi internat la ospiciu (iniţial, cel de la Malamuc)	.
După majoritatea izvoarelor documentare, expresia ascunde numele localităţii Malamuc (sau Malamoc), din judeţul Prahova, din vecinătatea Gherghiţei; pe lîngă mănăstirea din localitate a funcţionat un ospiciu, un spital specializat în îngrijirea alienaţilor, cel care, apoi, a fost strămutat la Mărcuţa (Ionescu-Gion, Bucureşti, 661; Zanne, P VI, 450). Trecerea de la numele‘propriu (Malamuc sau Balamuc; cf. CADE) la un nume comun şi explicarea indicată a expresiei din titlu sînt preluate în cîteva dicţionare ale limbii române (mai pe larg, de exemplu, după Zanne, în DA I/I; la modificarea iniţialei cuvîntului ne vom referi în continuare). De la manifestări tipice ale pensionarilor de la „Malamuc”, termenul balamuc ar fi căpătat şi semnificaţiile ‘larmă, gălăgie, ceartă, tărăboi”, ca în casa de nebuni („De mă vei da afară, îţi fac un balamuc, să mă pomeneşti cîte zile-i trăi”; N. Xenopol, cf. TDRG; DA).	,	:
Pentru disimilarea (m - tri: b - m) din care a rezultat forma substantivului comun de astăzi, putem avea însă în vedere, mai întîi, influenţa oiconimului Balamuci, numele unui fost sat din judeţul Ilfov, pe teritoriul căruia a existat, pînă în 1871, mănăstirea Schitul; ce
40
BĂRBUNCĂ
adăpostea o închisoare (MDG, I, 210); în 1868, de exemplu, aici erau transferaţi, de la mănăstirea Cemica, deţinuţi minori deveniţi „turbulenţi”. După plecarea călugărilor, lăcaşul s-a transformat în casă de corecţie (Stănciulescli, Cercetări, 66). Aşadar, un „prestigiu” care nu este de neglijat pentru explicarea contaminării fonetice în discuţie (nu toţi1 alienaţii mirital sînt turbulenţi sau locvaci). j	Pe de altă parte, nu este exclusă nici raportarea la substantivul
| balamut (considerat de Tiktin şi de Scriban ca etimon al lui balamuc)',
•	termenul, un arhaism astăzi, avea şi semnificaţiile „clevetitor, bîrfitor” ! (DA I/I); „palavragiu, fanfaron” (Scriban, D).	"
! Expresia din titlu prezintă variante sinonimice (aşadar cu aceeaşi j semnificaţie) pornind tot de la localizarea unor ospicii: a fi bun de dus f la Mărcuţa, ~ la Golia (mai nou: „la Socola”); vezi, la Eminescu, „Oameni vrednici ca şă şază în zidirea sfintei Golii” (după numele mănăstirii din Iaşi; Scrisoarea III).
I BĂRBUNCĂ:	a bate bărbunca
! '	•	= a umbla fără rost,	a hoinări
i.	Expresia (cunoscută şi de noi’din ziona Sucevei) este sinonimă cu
; „a bate uliţele, mahalalele, podurile” (vezi pod) şi a luat naştere pe : baza cuvîntului german Werbung '’recrutare, înrolare în armată\
| Ademenirea flăcăilor pentru a se înscrie în evidenţele militare şi în : armată, în fostul Imperiu Austro-Ungar, se făcea prin jocuri şi petre; ceri cu băutură (vezi DA I/I), un spectacol sui-generis pentru acei [ „gură-cască” ce-i însoţeau pe recrutori din loc în loc. Iată descrieri " datorate lui Slavici:	„Verboncul pleca cu	muzica şi	cu steagul	desvălit
' dealungul uliţelor...	Era greu lucru să fii	om tînăr,	să-i	vezi	trecînd	şi
: să nu te iei după dînşii”; „Cînd sunetele müzicei străbătură-n caI să, calfele şi ucenicii se puseră-n mişcare, ca să se ducă să vadă
i Verboncul” (Mara, cap. XIX).	,	.....
; De la petrecerile acestea se explică şi verbunc (bărbunc) ca nume
ii	al unui dans; expresia a juca verbuncul descrie, probabil, 6 anumită „figură” de dans, căci s-a folosit pentru a numi mişcarea celui care,
: lovindu-se, „sare în sus de durere” (în DA, după Zanne, P).
41
BĂTRÎNEŢE
BĂTRÎNEŢE: adînci bătrîneţi
, = vîrstă „încovăiată”, înaintată
Adjectivul are, după Hasdeu, sensul lat. aduncus ‘curbat spre în faţă’, ‘încovoiat’ (cf. şi la Scriban, s.v. adînc, uncus ‘cîrlig’); aşadar adînci bătrîneţi ar însemna „vîrstă încovăiată”, ca un corespondent semantic al lat. curva senecta, o trăsătură augmentată printr-o posibilă construcţie adunca senecta (HEM I, s.v. adînc), în care substantivul a fost înlocuit prin creaţia pe teren românesc băţrîneţe (< bătrîn < lat. veteramis, popular vetranus, betramis). Ar fi, (deci, unul dintre cazurile în care româna conservă chiar tipare sintagmatice latineşti, şi nu numai cuvinte de această origine.
Fără să ia în consideraţie explicaţia Hasdeu, Vasile Bogrea crede 1 că, de fapt, construcţia românească se află la polul opus al unei alte forme mentale latineşti; el invocă faptul că în latină bătrîneţea este privită dintr-o „perspectivă ascendentă”, ideea fiind exprimată prin summa actas, adică „vîrstă supremă” a urcării scării anilor. în română, s-ar pune accentul pe situarea omului pe panta descendentă, „ca o coborîre în adînc”, o concepţie reflectată şi de ngr. ß a du yf|pa<; sau de ucr. glubokii vik, ambele expresii avînd semnificaţia de ‘adînc’ (Pagini, 481).
Desigur, pot fi avute în vedere chiar optici diferite de apreciere, în stiluri diferite, căci, oricum, abordarea problematicii vîrstei respective se prezintă ca funcţie de cel care face aprecierea, de intenţia şi de dispoziţia sa.-	:
BELCIUG:	a	cîştiga	la	belciuge	,
= a dobîndi ceva cu uşurinţă
Obişnuit ca doar munca în sudoarea frunţii să-i aducă un oarecare profit, ţăranul sau meseriaşul au amendat prin aceste cuvinte cîştigul (relativ, desigur) obţinut ca urmare a ...îndemînării. La bîlciurile de pe vremuri, existau tarabe special amenajate, cu vergele de fier în poziţie verticală, în care amatorii aruncau „belciuge”, inele din acelaşi material; cel care reuşea performanţa să nimerească belciugul pe vergea, cîştiga „premiile” de îndemînare expuse. Astfel s-a născut expresia „tehnică” de constatare a cîştigului pe nemuncite, a norocului întîmplător ce a dat peste cineva (Iordan, Stilistica, 271).
42
BINEŢE
Ceea ce trebuie să subliniem este faptul că lucrurile au fost „întoarse” în rău, întrucît nu putem consemna exprimarea unei satisfacţii, a.unui strigăt de triumf; contextul, cu valoare figurată, apare în proteste: „Da’ ce?... caii i-am cîştigat la belciuge?” sau „Crezi că’m-ai cîştigat la belciuge?” (după Iordan). Evident, cîştigurile erau derizorii şi, de aici, coloratura depreciativă a comparaţiei. .	1	,
Aceeaşi valoare de întrebuinţare a expresiei o cunosc şi personaje ale lui Marin Preda. La întrebarea învăţătorului - instructor, de ce lipseşte un Inochentie de la exerciţiile de instrucţie premilitară, unul dintre cei prezenţi răspunde: ,,N-a vrut să vie, ‘cea că el e ostenit de,la sapă, ‘cea că ce, l-a cîştigat statul la belciuge?”. Superioritatea morală obţinută, sub acoperirea unei.parimii, de cel absent şi de cel ceri reluase/vprbele, este anulată de învăţător chiar prin respingerea înţelepciunii de împrumut (un .punct de vedere al însuşi scriitorului pe acest teren) cuprinsă în vorbele de duh: „Belciugele mă-sii! strigă Toderici... Că d-aia ţara asta a rămas o ţară de mameluci, pentru că Inochentie al meu îi dă cu belciugele!” (Moromeţii I, p. I, cap. XIV).
încărcătura afectivă a expresiei pe care o discutăm a fost întărită, probabil, de vecinătatea şi întrepătrunderea cu semnificaţia altor construcţii avînd acelaşi suport lexical: a-ipune (cuiva) belciugul în nas înseamnă „a-1 face dependent de voinţa sa”, după situaţia în care se află, în urma tratamentului1 descris, un porc ce este împiedicat să scormonească pămîntul cu rîtul sau un taur, a cărui forţă este anihilată prin mînuirea cu ajutorul verigii ce i-â fost trecută prin nări.
Pe linia sinonimică inel - verigă - belciug, o dependenţă de alt gen, „bilaterală”, este sirnbolizată glumeţ de expresia â-şi pune verigile sau belciugele „â se logodi, a se căsători” (să nu uităm că, etimologic, verigă înseamnă chiar „lanţ, cătuşe”). '	'
în această optică, cel ce se imaginează cîştigat la belciuge s-a putut considera cumva manipulat şi ca Un bun obţinut de har am!
BINEŢE:	■	a	da	bineţe	‘	!	;
’	=	a	salută,	a	adresa	urări „de bine”
în substantivul feminin bineţe se recunoaşte uşor adverbul bine: partea finală însă, ce ne apare astăzi ca o marcă a pluralului, reprezintă
o	pistă de analiză derutantă, de care se face vinovată şi semnificaţia
43
BINEŢE
termenului: în locuţiunea verbală din titlu, bineţe înseamnă „salutări, urări de bine”. Aşa a văzut lucrurile şi Delavrancea de exemplu, la care găsim chiar bineţuri („După cîteva bineţuri... cf. DA I/I, ai cărui autori consideră că, în acest caz, trebuie să pornim de la un singular refăcut, bineţ, o falsă interpretare a formei de plural bineţi, transcrisă de Tudor Pamfile după pronunţia... moldovenească!; vezi şi mai jos, la Dosoftei).
Finala cuvîntului reprezintă, de fapt, rezultatul aglutinării formei neaccentuate de dativ a pronumelui de persoana a doua, dintr-o construcţie cu infinitivul, bine a-ţi fi [ţie], pe care o putem deduce din texte vechi (a căror transcriere trădează compactarea, graduată, a elementelor constitutive iniţiale), citate de H. Tiktin în dicţionarul său (1903), după Cartea românească de învăţătură de la Pravilele împărăteşti (Iaşi, 1646). în capitolul 48, intitulat Pentru iertarea sudălmii, cum şi în ce chip să va face, se indică semne după care se poate aprecia că între doi împricinaţi a intervenit iertarea tacită: „... de vor merge amîndoi pre o cale, sau de vor mînca sau de vor bea împreună sau de vor zice «bineaţi» unul altuia”. în îndreptarea legii (1652), replica muntenească a Pravilei, apare formula „bine aţi fi” (pe care trebuie să o descifrăm „bine a-ţi fi [ţie]”). înTDRG (s.v. bine) găsim o atestare şi pentru forma de adresare specifică persoanei a treia singular: „Să nu-lpriimiţi în case şi să nu-i ziceţi bine ai fi” (= bine a-i fi [Iui], căci trebuie să recunoaştem un infinitiv pe locul unui conjunctiv de astăzi).	...
Este de remarcat faptul că, uneori, cuvintele în discuţie sînt citate drept formulă de salut propriu-zisă, ca şi în următoarele versuri de blestem asupra „pizmaşilor Sionului” cuprinse în psalmul, 128 din Psaltirea în versuri (1673) a Mitropolitului Dosoftei: „Să n-aibă cu secerea-n ce trage... / Şi drumeţii să nu le.grăiască: «Bine-aţ fi, Dumnezău să sporească!»” (transcriere după Opere, I, 1978, p. 293). Paralel cu aceste construcţii, avea circulaţie şi substantivul ce s-a păstrat pînă astăzi, căci în alt psalm al lui Dosoftei (61) citim: „Din rost [= gură] îm ziceţ bineţ, de mă îmblînzîţ, / Şi din inemă cercaţ să mă viclenit” (ibid., p. 136).
Dacă în Dicţionarul Academiei (1913) termenul era explicat de la „interjecţiunea bineaţil, substantivată”, reprezentînd referirea Ia o formulă evoluată (pentru a cărei origine, vezi, la cuvîntul bine, în legă-
44
BINEŢE
tură cu formulele de salut! ieşite din uz), demersul lui I.-A. Candrea (CADE, 1926) de reconstituire a punctului de plecare dirijează nemotivat atenţia, prin invocarea construcţiei „bine + aţi + venit”, spre un context care consideră „integritatea” unui aţi (formă de auxiliar, | pentru perfectul compus, de la a avea), ce ne-a tentat şi pe noi, cînd | am propus interpretarea pornind de la o formă de condiţional-optativ | ce ar putea fi „tradusă” astăzi prin „[dacă, de] aţi fi bine [voi]”; Zex/'c, 70).
|	Soluţia etimologică a lui Candrea nu poate fi acceptată pentru că
j nu ţine seama de apariţia formei de infinitiv (a) fi, atît în îndreptarea i legii, cît şi la Dosoftei. Cu toate acestea, mai multe lucrări lexicogra-L fice, de la dicţionarul lui Scriban (1939) pînă la ediţia recentă a | Dicţionarului explicativ al limbii române (1996), reproduc, inerţial,
| explicaţia lui Candrea.	'
f	Ţinîrid seama de toate contextele citate anterior, putem susţine că
f bineţi (bineţe este o formă refăcută) „cuvinte de salut” nu reprezintă o i generalizare pornind de la o formulă de „întîmpinare” (există, de [ altfel, replica de „despărţire” a-şi lua bineţe), ci trebuie să avem în vedere contextul „(a grăi, a zice) bine a-ţi fi” (cu valoarea de „bine f să-ţi fie”), din care a dispărut forma verbală fi, rezultînd formula i abreviată „bine a-ţi” (din Pravila lui Vasile Lupu), aglutinată în j bineaţi, bineţi.
k	Dicţionarele şi atlasele lingvistice româneşti consemnează, pentru
i timpurile apropiate de noi, prezenţa formulei a da bineţe (uneori cu | precizarea „unul către altul / celălalt”) numai în graiurile de la vest şi [ de la nord de Carpaţi. Luînd în considerare folosirea ei de către : Dosoftei şi sub rezerva identificării apartenenţei regionale a traducăto-; rilor şi a celor ce au tipărit textele juridice citate, s-ar părea că bineţi ä ! fost în uz şi în vorbirea din celelalte provincii româneşti, ţ	Este de remarcat faptul că în limba română termenul generic
[ pentru noţiunea „salutări” s-a dezvoltat pe un suport socio-cultural...
! democratic, acela de „a face urări de bine”; formula în discuţie este întrebuinţată de Şincai, ce nu s-apus la curent cu ceremonialul, foarte [ sofisticat, după modelul oriental, de la curtea imperială bizantină,
; chiar în descrierea întîlnirii dintre „craiul” bulgar Simeon şi împăratul | bizantin Roman I („Lacapenul”): „Şi-mergînd la împăratul ş-au dat ; bineţe apoi au vorbit despre pace” (despărţirea este prezentată în : aceeaşi optică: „apoi, luîndu-şi ziua bună laolaltă... ”; Hronica
45
BIR
românilor şi a mai multor neamuri... , voi: I, tipărit la Iaşi, în 1853, p. 175). Specificul (egalitar!) al formei mentale autohtone iese în evidenţă dacă ne referim la un generic contemporan, comparabil, din franceză, spaniolă şi italiană, ce-şi are originea în protocolul feudal şi numea omagiul adus seniorului prin sărutarea mîinii (cf. şi Pietreanu, Salutul, 72 - 73). Dar fr. baisemăins, sp. besamanos şi it. baciamano au ajuns să numească, familiar, noţiunea de „(a face) civilităţi, complimente, bezele”, adică, în fond, „(a zice) bineţe”. :	-
■ ' ; ' ' 'r . ‘ 1 1 : . Bibi. A da bineţe; „Revista română” (laşi), IV, 1998, nr. 1 (11), p. 5.
BIR;	a da bir cu fugiţii
: = a nu plăti birul; a fugi, a se sustrage de la obligaţii, de la o răspundere	v
Contextul extins al acestei expresii, a da bir cu fugiţii în Baltă, ne ajută să fixăm în timp şi în spaţiu apariţia unei categorii imaginare de... birnici. în Balta Brateşului, aflată în timpul domniilor fanariote sub stăpînirea abuzivă a paşei de Isaccea, se refugiau, printre alţii, şi ţărani din sate din sudul Moldovei, pentru a nu plăti birul. Dar fauna refugiaţilor era foarte bogată, după cum scria Theodor Codrescu, comentînd contextul „cei fugiţi la Baltă” dintr-un act de la 1828: „Turcii stăpînind Balta Brateşului cu bălţile cele mici, primea pe toţi distrămaţii carii făceau felurite crime în părţile celelalte ale Moldovei. Aici blestămaţii erau apăraţi de pedeapsa legii” („Uricariul” VII, 229): Şi;fireşte, şi de biruri.	.	,	:	;r
Este drept că, în anumite condiţii, şi bejenarii erau scutiţi ,de bir un număr de ani după ce se aşezau într-un loc, dar nu la această categorie tranzitorie se referă expresia; ea ar putea avea în vedere doar statutul fugiţilor reveniţi pe vechea vatră a satului, însă nu există mărturii asupra unor legiferări în acest sens. Prin urmare, fugiţii constituie o „categorie fiscală” creată prin antifrază, negînd prin,sens ideeaplăţii.	.	:	>
Construcţia propriu-zisă s-a modelat după formulele administra^ tive de identificare în uz: a da dajde cu mazilii, a da bir cu ţara, ~ cu satul etc. (Dumistrăcel, Lexic, 241 - 242).	.	:
46
BOABĂ
BOABĂ:	a nu pricepe boabă 1
= a nu înţelege nimic, pornind de la etalonul can-
•	•	tităţii infime, cu referire şi la ghicitul „în bobi”
în acest context, termenul boabă, numind, în mod propriu, unul dintre componentele fructului dispus în ciorchine (ca la viţa de vie, agriş etc.), atrage atenţia asupra cantităţii neglijabile ca aliment, avînd ca punct de plecare, desigur, optica vechiului „culegător” (dar, analogic, şi în alte situaţii; de, exemplu, „boabă de: sudoare”). Din această perspectivă, trebuie acceptată, parţial, aprecierea avansată de Tudor Vianu: alături de abate cîmpii, a înţărca bălaia, a nu-i fi (cuiva) toţi boii acasă ş.a., expresia reflectă „vechile tradiţii de viaţă rurală şi agricolă” ale poporului român (Cercetarea stilului), de vreme ce se face referirea la floră. , ,	,.■■■■■,	■	•' ,	<	,	,
Pe de altă parte, confuzia boabă - bob (explicabilă prin etimonul comun al celor două cuvinte), căci s-a înregistrat şi boabă de grîu sau de porumb (DA I/I), impune continuarea discuţiei în două direcţii. în primul rînd, consolidarea imaginii „agricole”, prin variaţii pe aceeaşi temă: a nu şti (să zici) nici două boabe legănate (la Ispirescu), cu aplicaţie la ezitare, la tărăgănarea vorbirii, sau a nu auzi (despre ceva) nici o boabăfi-întă (la I.G. Sbiera; ambele formule după volumul citat din DA), indicînd diminuarea cantităţii (deja neînsemnată). .
în al doilea rînd, întrucît este cunoscută şi expresia a da în boabe (DA), verbul din a nu pricepe boabă poate numi încurcătura unei ghicitoare „în bobi’’ (bobăreasă) faţă de poziţia unei anumite boabe, într-o oarecare combinaţie, al.cărei „mesaj” nu-1 poate descifra (aşadar „a nu pricepe o boabă”), eventual ar putea reprezenta contestarea pretenţiei unui neavenit,în ceea ce priveşte practica divinatorie,. care „nu pricepe (chiar) nici o boabă” (vezi şi bob numărat). ,	,,, ,.
i-	:	a nu şti boabă de carte > ■. |_t;:
;	;	= a fi analfabet, numind imposibilitatea desci-
i .nr frării semnelor scrierii., i	i.
Din ambele sfere de reprezentări invocate pentru expresia preceT ! dentă (a nu pricepe boabă) putem reconstitui motivaţia enunţului a nu şti boabă de carte, pe care îl găsim la Creangă, în argumentarea
47
BOABĂ
hotărîrii Smarandei de a-şi da băiatul la învăţătură: „Sărmane omule! Dacă nu ştii boabă de carte, cum ai să mă înţelegi” (Amintiri I): nivelul „zero” (cantitatea), cu referire la atributul „incompetenţei”, la absenţa unei instrucţiuni corespunzătoare, astfel că foaia scrisă constituie pentru analfabet o adevărată enigmă. El nu pricepe semnele scrierii, nu le poate atribui un sens, tot aşa cum, de exemplu, într-o combinaţie neobişnuită o „bobăreasă” nu pricepe „mesajul” ascuns al unei anumite boabe, iar un neiniţiat nu pricepe nici o boabă.
Date fiind sistemele pre-istorice de înregistrare a informaţiei (vezi a încresta în grindă şi a însemna pe răboj), pe lîngă faptul că literele chirilice aveau înfăţişări de natură să conducă spre considerarea unor reprezentări de factură pictografîcă (vezi şi a scrie cu talpa gîştei), în această ordine de idei trebuie să invocăm şi realităţile referent din ghicitoarea - metaforă românească privitoare la scriere: „Cîmpul alb, oile negre; cine le vede nu le crede, cine le paşte le cunoaşte”.
Dar tot dintr-un domeniu rural, agricultura (mai precis aratul) au fost selectate imaginile simbol ale scrierii la diferite popoare romanice, ca, de exemplu, în primul text de limbă italiană (secolele VIII - IX), celebrul Indovinello veronese, deci tot o „ghicitoare”, ce înfăţişează degetele - boi, purtînd plugul alb - pana (de gîscă), pe o cîmpie albă -foaia de hîrtie şi semănarea seminţelor negre - literele: i;Se pareba boves, alba pratalia araba & albo versorio teneba, & negro semen seminaba” (Crestomaţie romanică, I, Bucureşti, 1962, p. 215).
Putem reveni, prin urmare, Ia boabele / seminţe - litere, indescifrabile pentru neştiutorul de carte, ce apar ca termen de comparaţie, dar din alte motive, şi în replica unui personaj din basmul Cei trei fraţi împăraţi (cules şi publicat de P. Ispirescu): „Ba nici boabă... astea pare că nu sunt slove de care ne arată dascălul” este răspunsul la întrebarea „poţi tu să citeşti ce zice aici?”.
Este vorba de „inscripţia” ce se găsea sub aripa unei păsări „măiestre”, ce oua zilnic cîte un ou de diamant. Aşadar, cei trei fraţi, elevii „dascălului”, constată că sînt confruntaţi cu o „însemnare” scrisă, dar n-o pot descifra; învăţătorul citeşte „slovele” şi „rămase ’ înmărmurit”, însă le ascunde învăţăceilor înţelesul, spunînd că „acelea ce lor li se păreau slove erau un fleac şi că nu însemna nimic”, fiind hotărît să profite, întrucît textul reprezenta o „proorocire” deosebit de atrăgătoare: cel (cei) care avea(u) să mănînce capul, pipota şi inima păsării urma(u) să ajungă împărat, să devină „năzdrăvan”, respectiv să
48
BOABĂ
găsească la cap, în fiecare dimineaţă, la sculare, cîte „o pungă cu bănet”.
Aşadar, „textul” respectiv era într-o scriere aparte, concept pentru care, şi la noi, în afara referinţelor culturale (de tipul „criptogramelor”, [ cum este aceea din Psaltirea Scheiană), există şi alte reprezentări, de | largă accesibilitate, „pietrele scrise”, atestate şi toponimic, cuprinzînd ! inscripţii indescifrabile (sau controversate ca interpretare; vezi şi | Bogrea, Pagini,.491 - 492). Dintr-o astfel de scriere, apanaj al ini-f ţiaţilor, profanii (asemenea analfabeţilor în faţa celei obişnuite) nu
I	înţeleg „nici boabă”, formulare ce ne aminteşte (im)posibilitatea ‘ descifrării mesajului la „ghicitul în boabe”, practică ce trebuie soco-! tită, prin urmare, â fi reflectată şi de expresia a nu şti boabă de carte. ţ Pe de altă parte, identificarea, în diverse litere, a imaginii unui alt î obiect (indiferent de interferenţele, posibile, cu alte vocabule apropia-i te.fonetic, de exemplu boacă sau chiar bechi < bety, numele maghiar ; al literei b), poate fi admisă pentru locuţiunea sinonimă a nu şti (a nu ! pricepe) botă, reprezentarea mai multor bote (= beţe, bîte) în forma : mai multor litere chirilice, cum sînt UI, Uţ, 41. ^ ŞÎ altele, oferind o i posibilitate de interpretare pentru a nu pricepe botă, tufă (la Zanne,
i	după DA I/I; pentru semnificaţia ‘nimic’ a celui de al doilea sub; stantiv, vezi tufă).	,
; Dar progresul în materie de ştiinţă de carte (măcar indirect) a făcut ! ca locul termenilor boabă sau botă să fie luat, în primul rînd, de o : vocabulă indicînd, chiar pe terenul scris-cititului, absenţa unei minime instrucţii, ne-cunoaşterea nici a numelui celei de a doua litere (E) din
■	alfabetul chirilic, buche (devenit, de altfel, chiar termen generic pentru ! noţiunea „literă”), dar şi a numelui altei „buchii”, ß (rîfă), în a nu şti ] nici o buche (rîfă), ca şi a numelui unei litere greceşti, deosebit de ! „firavă” grafic, iota (i): a nu şti nici o iotă, ultimul prezent şi în alte | frazeologisme, cu semnificaţia ‘puţin’, ‘nimic’ (cf. Bogrea, Pagini, î 179; DA 1/1,11/1; DLR IX). ’	’
:	în	sfîrşit,	la	Creangă (poate un reflex al jargonului şcolăresc din
i	adolescenţă), aflăm identificarea „naivului” cu cel care, după ce va fi j. umblat prin şcoli, a rămas la nivelul cunoaşterii aceleiaşi a doua litere (menţionate), din alfabetul chirilic: cînd i se pare că l-a înşelat pe cel | căruia îi dăduse boii pe un car, Dănilă Prepeleac „zice în gîndul său:
49
BOBOC
-	Taci, că-i cu buche; l-am potcovit bine... ” (cf. şi Ghibănescu, Din traista cu vorbe, ediţia I, Iaşi, 1906, p. 346).
Bibi. A nu pricepe boabă (de carte); Cr., XXXV, nr. 8 (1496), august 2000, p. 18.
BOBOC:	a	paşte bobocii
= a fi tînăr, fără experienţă de viaţă; a fi naiv, prost	.
O	grăbită generalizare operată în DLR (VIII/1, s.v. paşte), unde această expresie este pusă pe acelaşi plan cu a paşte muştele (una imaginară, ce descrie ab initio o absurditate) şi cu a paşte vînturile (vezi), duce la glosarea formulei din titlu prin „a pierde vremea” (la fel sînt explicate a paşte bobocii şi a paşte vîntul şi de către Scriban, D).
Este vorba de bobocii pui de gîscă sau de raţă, iar această ocupaţie este una a copiilor de la ţară, dar ei nu pierd vremea păzindu-i, ci, pur şi simplu, nu sînt încă buni de altă treabă. O scenă rurală îl înfăţişează astfel pe Călin, fiul zburătorului; voinicul, „cu ochi de vultur”, întorcîndu-se după şapte ani, vede pe cîmp „un copil umblînd desculţ / Şi cercînd ca să adune într-un cîrd bobocii mulţi” (Eminescu, Călin. File de poveste). Iar la Blaga, trecerea de la copilărie la adolescenţă este marcată chiar prin referirea la ocupaţia în discuţie: „paza gîştelor nu mai era o treabă pentru vîrstă noastră” (Hronicul, cap. VII).
Boboc ‘lipsit de experienţă’ apare la Creangă: „Fiul craiului, boboc de felul lui la trebi de aiestea” (Harap Alb); din acelaşi basm, în DLR (loc. cit.) este prezentat citatul pe baza căruia cr paşte bobocii ar însemna „a pierde vremea”; vorbeşte Spînul: „D-voastră, cinstiţi oaspeţi, se vede că paşteţi boboci, de nu vă pricepeţi al cui fapt e acesta”. O interpretare forţată: comesenii sînt consideraţi naivi, adică la vîrstă ocupaţiei invocate. Cu acelaşi citat, în DDRF, TDRG şi CADE, se ilustrează semnificaţia „etre bete, stupide”, „Schafskopf’, respectiv „a fi nerod, prost”.
Deci, la Creangă, expresiile a fi boboc şi a paşte bobocii au una şi aceeaşi semnificaţie.
50
BRÎNZĂ
BRAŞOAVĂ:	a	spune braşoave
,	= a povesti despre lucruri închipuite, a spune
.	.. minciuni	^
. ■ ■ • ■ ." ■ . ■
Braşoave au fost numite laudele prin care îşi prezentau mărfurile (facîndu-le reclamă) negustorii din Braşov ce cutreierau Moldova şi Muntenia, întrucît în DA (I/I), unde se explică termenul, se fac
i	trimiteri la texte (şi scriitori) din Vechiul Regat. Ideea de „minciună” [ este ilustrată şi de contextul „a-i face cuiva o braşoavă”, însemnînd ; „a-1 înşela pe cineva”.
l	După Scriban, D, există şi o altă motivaţie, referitoare la o anu-
; mită marfa: braşoave era (şi) numele unui fel de covrigi cu sare
I	specifici aceluiaşi oraş, termenul suferind aceeaşi evoluţie semantică j la fel cu gogoşi (vezi). ■
i	Pentru a identifica mărfurile tipice de Braşov (în special fierărie),
[■ s-a folosit termenul braşovenie, la fel fiind numită şi ‘prăvălia cu ; mărfuri de Braşov’ (DA, s.v.), în aceeaşi situaţie aflîndu-se şi lipscă-\ nie ‘mărfuri de Lipsea, în special pînzeturi’, respectiv ‘prăvălia
II	lipscanului’ (Şăineanu, Dicţionar universal, Scriban, D), pornind de la ! care şi-a luat numele o vestită stradă comercială din Bucureşti.
; BRÎNZĂ:	a	fi în săptămîna brînzei
;	.	=	(despre pisici) a fi în perioada rutului, „a lua
1 ■ j ■ . i ' ' :
i	PU1
,	Apropierea temporală a săptămînii de dinaintea postului mare (al
Paşteliii), ce cunoaşte, printre altele, şi manifestări specifice de ; carnaval, de perioada primăverii cînd pisicile sînt în rut, adică au pornirile, instinctul... van, care, după Eminescu, „le-abate şi la păsări
I	de vreo două ori pe an” (Scrisoarea IV), a putut, se pare, contribui la L transferul figurat în discuţie.
■	Atestări privind utilizarea „erotică” a enunţului găsim la Arghezi,
citat de Iordan: „Se mai impunea o reformă de bază: desfiinţarea din calendarul pisicilor a săptămînii brînzei” (Stilistica, 272) şi la ' Ciauşanu, care explică verbul (a se) pisici prin „a lua pui (vorbind de ' pisici), a fi în săptămîna brînzei” (Glosar, p. 50); la acelaşi autor,
BRÎNZĂ
săptămîna brînzei este un nume „ironic” pentru un „cal alb”: „Ce tot umbli cu săptămîna brînzei pe-aci?! Ce te tot făleşti cu bălanul ăsta?” (ibid., p. 57), motivat, probabil, prin nota cromatică, întrucît cabalinele de această culoare poartă numele „Albu”, „Alba”, adjectiv prezent şi într-unul din numele săptămînii în discuţie.
Săptămîna brînzei sau ~ albă este astfel numită pentru că, înaintea postului propriu-zis, al Paştelui, de şapte săptămîni, în cea care le precede este permis „fruptul alb” în sensul etimologic al cuvîntului, aşadar consumul de lapte şi brînză (dar şi de ouă); această săptămînă urmează după lăsatul secului de came şi se încheie cu lăsatul secului de brînză, marcat, pînă în secolul al XIX-lea, printr-o adevărată petrecere ce presupunea mese şi vizite între rude, jocuri cu lăutari. Noaptea, se trăgeau focuri de puşcă şi de pistoale. Denumirea, sinonimă, de „săptămîna nebunilor” (DA I/I, s.v. brînză', DLR VII/1) poate să se explice, aşadar, prin excesele ocazionate de această petrecere şi, mai ales, de practicarea, în noaptea respectivă, a „strigărilor peste sat”, insultătoare la adresa fetelor nemăritate, dar privindu-i şi pe feciorii neînsuraţi în „cîşlegi” (Muşlea - Bîrlea, Tipologia, 354 - 355).
Regula ca nunţile să aibă loc în cîşlegi (de obicei ale Crăciunului) se extindea şi asupra celorlalte intervale de timp purtînd acest nume, dar cumva ca o dispensă pentru anumite categorii, după cum observa clericul S.F1. Marian: „în celelalte cîşlegi de peste an se fac încă nunţi, dar mai mult de văduvoi, care au rămas cu mai mulţi copii şi care nu sunt în stare a griji cumsecade de dînşii dacă nu se-nsoară şi le aduc o mamă - vitregă - ca să-i caute” (Nunta, 95). Totuşi, deoarece „în săptămîna albă («a nebunilor») nu e bine să se însoare oamenii” (Muşlea - Bîrlea, op. cit., p. 357), cei care „umblă de-a însuratului” (nişte „bondrişi”) au dat săptămînii şi numele de „a bondrişilor” (S.F1. Marian, Sărbătorile la români, I, 1898, după DA I/I).
Direct, la situaţia ce poate explica denumirea „săptămîna nebunilor” se referă şi Ion Ghinoiu, care, pe lîngă prezentarea unor manifestări de carnaval (gesturi obscene, cuvinte licenţioase), precizează faptul că în această perioadă „era timpul îngăduit de tradiţie pentru nunta celor care nu au reuşit să se căsătorească în perioada cîşlegilor (fete cu copii din flori, văduvi şi văduve, flăcăi tomnatici şi fete bătrîne, handicapaţi)”; Obiceiuri, 169; cf. 105, 139.
52
BRÎNZĂ
O legătură între „săptămîna brînzei” cu referire la pisici şi „a fi în săptămîna chioară”, una în care se încheie căsătorii neaşteptate, surprinzătoare, sugerează Iordan (Stilistica, 272).
Aşadar, manifestări carnavaleşti la lăsatul secului, ce presupun şi libertăţi cu aluzii la sexualitate, precum şi nunţile „îngăduite” unor persoane cu statut social inferior, pot motiva transferul numelui unei săptămîni de reglementare a conduitei oamenilor prin cultul creştin asupra comportamentului pisicilor în perioada rutului. O aluzie indirectă privind legătura în discuţie şi în expresia a călca în urme de mîfă stearpă „a fi îndrăgostit” (DLR VI). .	,	;
(ducă-se) opt... cu-a brînzei (nouă)!
,	,	=	exclamaţie	marcînd satisfacţia, uşurarea în
. legătură cu trecerea postului mare, (prin analo-, gie) cînd scapi (sau doreşti să scapi) de o per:	,	soană	supărătoare
, Explicarea empirică şi exegeza lingvistică avînd în vedere cultul religios cu privire la punctul de plecare şi la semnificaţia enunţului din titlu au cunoscut, după informaţiile noastre, cel puţin trei etape, ai căror protagonişti nu au comunicat, în unele cazuri prin ignorarea contribuţiilor şi a concluziilor formulate anterior.	.	...
Prima se plasează în anul 1881, începutul dezbaterii reprezen-tîndu-1 o explicaţie pasageră a gazetarului M. Eminescu, într-un articol din „Timpul” (17, ianuarie): autorul cita expresia ca una ironică, prin care ieşenii desemnau,,pe vremea lui Vasile Conta, „grupul liberalilor moderaţi”, ridiculizînd „aderenţa” de care se bucura „partidul Centrului” condus de Vasile Boerescu. îndată după citarea, între ghilimele,; a enunţului, poetul dădea următoarea explicaţie: „opt săptămîni ţine postul cel mare şi cu săptămîna brînzei nouă”. : Chiar a doua zi, în „Presa” (18 ianuarie 1881), N. Basarabescu. intervine cu o „îndreptare”, acceptată (prea repede) de Eminescu; contraopinentul „ne spune că cele opt săptămîni cari preced pe-a noua,, a brînzei, sînt în adevăr nu din post, ci din dulcele Crăciunului”. Deferent, gazetarul de la „Timpul” mulţumeşte, ba, mai mult, se angajează să ţină seama de „îndreptare”, „dacă am avea cîndva a scrie
BRÎNZĂ
un lexicon de locuţiuni române” (Opere, XII, 34, 38). O intenţie care nu i-a lipsit poetului, de vreme ce aduna şi transcria (pe „serii”) „proverbe - asemănări - cimilituri” (vezi Opere, VI), dar în care, putem conchide acum, nu ar fi trebuit să-şi corecteze propria-şi explicaţie decît în privinţa numărării săptămînilor postului celui mare, al Paştelui, după cum vom vedea în continuare.
O a doua etapă o reprezintă polemica incidentală Bogrea - D. Furtună (ce nu ţine seama de schimbul de replici Eminescu - Basarabescu), consumată în anul 1925. O afirmaţie „parentetică” a primului privind semnificaţia generală de „durată cît mai mare” a expresiei a fost amendată, pe bază de „Evanghelistar”, de preotul Dumitru Furtună; acesta invoca argumente acceptate de Bogrea în termenii următori: „S-ar putea, în adevăr, ca, dat fiind că durata cîşlegilor e variabilă iar a postului fixă (subl.n.), numărătoarea să se fi făcut în raport cu postul sau Paştele: săptămîna brînzii precedînd imediat cele şapte săptămîni ale postului era, astfel, constant a opta («opt cu a brînzii»)”. Mai departe, Bogrea analizează, cu fineţea-i caracteristică, deformarea enunţului: „expresia cu opt e cea curentă, generală”, iar „variantele... de felul lui «opt şi cu a brînzii nouă» sau «nouă cu a brînzii» se pot explica perfect din «opt cu a brînzii»: pierzîndu-se înţelesul primordial, care era acela de «opt săptămîni, cu săptămîna brînzii inclusiv»; echivocul şi din «şi cu a brînzii», interpretat ca «plus; pe lîngă» («opt plus a brînzii»), a adus, în mod firesc, adaosul: «opt şi cu a brînzii, nouă», de unde, apoi, «nouă cu a brînzii»” (Pagini, 121 - 122).
Este drept că atît D. Furtună cît şi V. Bogrea trecuseră cu vederea opţiunea lui Gh. Ghibănescu pentru explicarea expresiei (tot) prin raportarea la cîşlegile (sau dulcele) Crăciunului, susţinută într-un articol intitulat chiar Opt şi cu a brînzei nouă, publicat apoi în volumul Din traista cu vorbe (ediţia I, 1906; ediţia a doua, 1924), cu argumente asupra netemeiniciei cărora atrage atenţia N.A. Ursu (într-o contribuţie recentă, la care ne vom referi în continuare). Dar, ţinînd seama şi de cunoştinţele de specialitate ale preotului Furtună, discuţia lingvistică propriu-zisă trebuie considerată încheiată de Bogrea.
-	Intr-o a treia etapă, ignorînd explicaţia lingvistului clujean, Iorgu Iordan, în Stilistica limbii române (şi într-un articol publicat în 1977), neluîndu-1 în consideraţie nici pe Ghibănescu, redescoperă pe cont propriu soluţia acestuia din urmă: ar fi vorba, aşadar, tot de numără-
54
BRÎNZĂ
toarea săptămînilor cîşlegilor Crăciunului, „care durează, obişnuit (subl.n.), nouă săptămîni (aproximativ, se înţelege)” (Stilistica, 272), respectiv „opt sau nouă săptămîni” (în articolul din 1977, citat de N.A. Ursu, care semnalează şi o intervenţie semnată de Ion Ionescu, în LR, XL, 1991, 1-2, cu formulări apropiate).,
Recent,, creditîndu-1, din punctul de vedere al acribiei documentare (exemplară, de obicei) pe Iorgu Iordan (care, de fapt, i-a „ecranat”, desigur involuntar, pe D. Furtună şi V. Bogrea), filologul ieşean N.A. Ursu, un foarte bun cunoscător al textelor religioase, este nevoit să apeleze, iarăşi pe cont propriu, la logica lucrurilor: „Numai raportarea la o perioadă de timp cu număr de săptămîni invariabil de la un an la altul a putut da naştere unei atare expresii, iar această perioadă este postul Paştelui", care se compune din a) săptămîna brînzei (ce prevede numai interdicţia de came); b) şapte săptămîni de post, perioadă în care intră şi săptămîna mare” („Opt şi cu-a brînzei nouă”', „Cronica”, XXXIV, nr. 5/1481/, mai 1999, p. 16).	.
La explicaţia, numai de logică şi de modificare, în vorbire, a structurii işi a accentului enunţului, dată de Bogrea (continuată, independent, de N.A. Ursu), trebuie adusă în discuţie dominanta afectivă: nu de la amintirea unei perioade uşor de suportat,'Je dulce, s-a pornit în exclamaţiile „ducă-se, opt, cu a brînzei (nouă)!” (în atmosfera pe care o evocă formule ca „ducă-se dracului!”, „ducă-se pe pustii!”, „ducă-se învîrtindu-se / ca ciocîrlia!”), ci de la implicaţii dezagreabile, pe diferite planuri, ale unui post, şi încă mare. Iată, de exemplu, o asemenea notificare dintr-un cîntec popular: „Şapte săptămîni de post / De cînd la mîndra n-am fost”. Apoi, în această perioadă, chiar o zi contează: „Uite-i, mă, căciula, frate, / Mare cît o zi de post”; Coşbuc, Iarna pe uliţă); de altfel, Antim Ivireanul blama expres o asemenea apreciere subiectivă, descriindu-i pe cei pentru care ţinerea postului este o povară: „Se îngreuiază'asupra soarelui căci zăboveşte a înopta; nomesc zilele postului mai mari decît celeialalte” (Cuvînt de învăţătură la dumineca lăsatului sec de brînză). .
Astfel, expresia „du-te (ducă-se) opt, cu-a brînzei (nouă)” nu induce ideea de a meni o „durată” considerabilă a „călătoriei” (Bogrea, Iordan) şi nici nu se asociază cu sensuri depreciative ale termenului brînză (Ursu), ci exprimă, dată fiind valoarea iniţială de comparaţie. (,;cum s-a dus - pînă la urmă - şi postul, de opt săptămîni împreună cu cea a
55
BRÎU
brînzei!”), uşurarea sperată sau dobîndită printr-o despărţire considerată benefică.	.
Aşadar, ca în numeroase alte cazuri, pentru a ajunge la formularea (absurdă) nouă cu-a brînzei, asistăm la o resemantizare a enunţului prin falsă analiză: cu, precedat iniţial în vorbire de o pauză, ce marca, astfel, într-o enumerare, un adaos deja înfăptuit, este interpretat ca un marker ce invită la operaţia aritmetică de adunare, al cărei rezultat este proclamat, la nivelul satisfacţiei absolventului clasei I, prin nouă\
Dar enunţul (în forma originară, de exemplu, la Pann: „Te duci opt cu abrînzi” /sic!/; Povestea vorbii, II, 1853, p. 118) a cunoscut nu numai amplificări, ci şi reduceri de text, devenind un simplu automatism verbal, ca la Bacalbaşa: „- Don căprar, eu mă duc în patrulare.
-	Să fii sănătos! Du-te opt” (Fatme).
„Biografia” expresiei de faţă atrage atenţia şi asupra unei probleme de terminologie: dacă formulările ce cuprind completări sînt, într-adevăr, „variante”, cea care constituie o.„reducere” este doar un reflex al funcţionării enunţurilor aparţinînd categoriei „discurs repetat”; acestea pot fi adesea reprezentate doar prin anumite părţi ale unui „întreg” (logic), la care se face astfel aluzie (Coşeriu, Tenir Dieu, 43)!
Am dat curs, astfel, vechii intenţii a gazetarului de la „Timpul” ca expresia în discuţie să fie inserată într-un lexicon, trăind satisfacţia că folcloristul Eminescu a intuit corect faptul că ea se referă, într-adevăr, la postul Paştelui.
BRÎU:	tîrîie-brîu
= supranume pentru un om „arţăgos”; azi: „pier-de-vară”, om neglijent
O surprinzătoare poreclă a lui Tudor Vladimirescu, aceea de „tîrîie-brîu”, analizată prin prisma semnificaţiei originare a acestei îmbinări de cuvinte, constituie una din cele mai elocvente probe ale schimbărilor ce se pot produce în istoria formaţiilor expresive. Pentru contemporanii noştri, după mutaţii radicale intervenite în domeniul vestimentaţiei, o persoană căreia brîul i-ar atîma pînă la pămînt ar produce impresia de delăsare, de neglijenţă, dacă nu şi pe aceea de sărăcie cu duhul. Un tîrîie-brîu (ca şi un tîrîie-obială\ vezi) înseamnă
56
BRÎU
astăzi, deşi destul de vag, „haimana; om nevoiaş, zdrenţăros”, un „lasă-mă să te las”.
De exemplu, drept nişte „tîrîie-brîu” îi apar lui Grigori Bîrzoi cei doi vînători de zestre, Bondici şi Pungescu (Alecsandri, Chiriţa în
■	Iaşi, a. III, sc. IX), şi asemenea semnificaţii găsim în texte ale lui Sadoveanu (iubitul unei fete este descalificat prin cuvintele „e un calic ş-un tîrîie brîu”; Haia Sanis, VI), dar şi într-o interpretare a lui IPuşcariu pentru compusul în discuţie: „unul căruia îi 'atîmă brîul (de sărac şi prăpădit ce e)” (Privire, 56).
Dar, în dicţionarele lui Şăineanu şi Scriban, ca prim sens (sau ca singur seris la Candrea) pentru sintagma în discuţie îl găsim pe acela de „om arţăgos, buclucaş, care caută ceartă cu luminarea”.
; La vechiul costum orăşenesc de tip preponderent oriental, brîul a fost însă o piesă importantă; ţesută din fire de mătase de diferite culori, era o cingătoare ale cărei dimensiuni şi ornamente (ciucuri sau franjuri la capete) marcau şi rangul purtătorului. Dar, s-a consemnat faptul că persoanele arţăgoase, care (probabil în anumite împrejurări) căutau ceartă „cu luminarea’*, lăsau, în societate, să le atîrne un capăt al brîului pînă pe pămînt, pentru a găsi un pretext de gîlceavă celor ce, ;din neatenţie, le călcau pe brîu, sau călcau pe colţul, şalului cu care se încingeau boiernaşii şi negustorii (vezi şi Zanne, P III). Sugestiv, pentru discuţia de faţă, este numele Brîu Lung, al unui răzeş moldovean (Giurescu, Odobeşti, 209).
Prin exagerare (căci işlicul numea un acoperămînt pentru cap, făcut şi „în patru colţi”, din piei de sobol, permis de protocol numai [.domnitorului şi, apoi, marilor boieri), un asemenea afront a putut fi {exprimat prin a călca (pe cineva) pe colţul işlicului\ este vorba de o [suprapunere de imagini, gestul, de familiarism, fiind numit de ex-j presia a pocni (pe cineva) la coada işlicului (DA II/I), extrapolare a [democraticei şi amicalei manifestări rurale şi mahalageşti a pocni în pălărie.
, , Slugerul Tudor din Vladimiri, în anii de dinainte de 1821, proprietar de pămînturi şi arendaş, care făcea şi.negoţ, ca victimă a abuzurilor unor boieri şi dregători, dar şi ca pîrît, provocase şi fusese implicat în multe procese în justiţie, cîştigîndu-şi, după unii comentatori (nu numaidecît obiectivi), renumele de „şicanor”, de „moşnean iubitor de şicane’’. De unde şi supranumele de „tîrîie-brîu”, care, de
57
BRUMAR
fapt, mărturiseşte indirect uimirea faţă de un caracter dîrz, în luptă permanentă cu instituţiile regimului fanariot: o justiţie venală şi o administraţie coruptă (A. Oţetea, Tudor Vladimirescu, 1945, p. 82 - 87; vezi şi Cazacu, Port, 114). Desigur, temperamentul este acela al răzeşului „cu un petic de moşie şi c-un sac de hîrtie” - actele pentru susţinerea drepturilor sale în procese.
Pentru surprinderea ţinutei vestimentare neglijente (în acest caz în împrejurări neobişnuite), acelaşi amănunt este înfăţişat într-o scenă din Mihnea-Vodă cel Rău (cap. III), pentru a cărei autenticitate Odobescu trimite la textul Cronicii anonime: călugării „împinseră pe bietul Mircea desculţ, fără căciulă, numai în cămaşă şi cu brîul tîrîind...” (cf. DLR, XI/2, s.v. tîrî). “
Retnodelarea sintagmei din titlu s-a produs sub influenţa unor contexte pornind de la acelaşi verb, ce înfăţişează plastic dificultăţile unei existenţe precare: a o scoate la capăt lîrîş-grăpiş, a-şi tîrî zilele de azi pe mîine, a tîrîi barca pe uscat.
BRUMAR:	„De n-ar fi fost zădărnicit de-un crud brumar,
polenul ar mai fi putut să fie încă - jar” (Blaga)	i
’	= numele unui anotimp, sui-generis, al brumelor;
.	curent, nume popular al lunii noiembrie	;
Pînă Ia impunerea în uzui curent a numelor oficiale de astăzi ale : lunilor anului, în vorbirea populară şi în cea familiară, pentru lunile ' friguroase s-au folosit cîteva denumiri ce au la bază lat. bruma, -am j ‘timp de iarnă’. (Pentru un model general al calendarului roman în ! Calendarul viei al lui Ion Pillat, vezi Tohăneanu, Imagini, 78). Pornind j de la descendentul dacoromânesc al acestui cuvînt, brumă, s-au , format numele brumar şi brumărel, apoi compusele brumar cel mic,
~ cel mare, pentru a numi diferite luni, începînd cu septembrie şi terminînd cu decembrie (vezi, în aceeaşi situaţie generală, cireşar). 01 „logicizare” s-a produs, treptat, mai tîrziu, probabil cînd s-au tipărit calendarele, în care numelor oficiale, ale limbii literare, li se dădeau, alături, şi corespondente populare. Astfel s-au făcut distincţiile menţionate mai sus, desigur, pe baza unor formule existente în vorbirea populară, consemnate mai întîi de Săulescu, dar cunoscute prin textul pus în circulaţie de Alecsandri, în nota la balada Bnimărelul.
58
BRUMAR CEL MIC, BRUMĂREL
. De altfel, Săulescu pare să fi fost primul ce a sintetizat criteriile . acestui sistem denominativ: sînt nume „ce dau românii Iurtelor sau menselor potrivit cu timpurile anului” (Calendariul, 15). Aşadar, la Săulescu (loc., cit.), preluat (probabil) de Alecsandri, în Brumărelul, citim: ,,[pe] noemvrie [îl numesc] brumari sau'promorari (a brumei mari şi a promoroacei)”, respectiv promoroarei la Alecsandri.
Constantă a numelor lunilor de toamnă, bruma este şi o constantă a poeziei toamnei la Lucian Blaga. Copleşind vegetaţia („Şi soarele mai este. / Cu foarfece, cum umblă, / El pomilor le taie / în brumă altă umbră”; Toamnă de cristal), evocatoare prin contrast cromatic şi amintind efectele rotirii crugului („în cumpănă cu tot ce-a fost, pe-o dîră de lumină, / înaintăm prin foi, prin aur răvăşit, prin brumă fină”), bruma, în lumina rece a toamnei, are pentru poetul ce a cîntat „mira-bila sămînţă” semnificaţia de sfîrşit al fertilităţii florilor: „De n-ar fi fost zădărnicit de-un crud brumar, / polenul ar mai fi putut să fie încă -jar” (Brumar).
Evident, acest brumar nu este numaidecît noiembrie, ci anotimpul friguros.	■	'
Bibi. Noiembrie - brumar, promorar; Cr., XIX, nr. 48 (983), 30.X1.1984, p. 7; Alecsandri şi calendarul popular românesc; RLŞL, 1991, 3,
. p. 15-22.	■	■	■ - .'
BRUMAR CEL MIC,. BRUMĂREL:
, „Eu sînt, dragă, Brumărelul,
,	.	...	După mine floarea moare”
.	(Alecsandri,	versuri	populare)
■	,	=	nume popular al lunii octombrie
Ca răspuns la întrebarea despre numele uzuale ale lunilor anului, un bătrîn din Poieni (jud. Hunedoara), după ce ajunge cu enumerarea la septembrie, pentru care ştie denumirea răpciuni, continuă: „după răpciuni, [urmează] brumar;.sînt doi brumari: unu mic şi unu mare; ş-apăi vine andrea”, (Densusianu, Haţeg, 173). Aşadar brumar cel mic este octombrie, în concordanţă cu numele brumărel, consemnat, pentru octombrie,,mai întîi, de către,Ionescu de la Brad, în 1845
59
BUCĂLAIE
(Calendar, 173), explicat de Săulescu, în 1847 („octombrie, brumărel [lună] a brumei mici; Calendariul, 15) şi apoi de Alecsandri, în 1866: „Brumărel este numele lunei lui octomvrie, cînd încep a cădea brume mici” (Brumărelul). Dar, în versurile baladei, numele este tot al toamnei personificate (ca şi la Blaga, în ceea ce-1 priveşte pe brumar): „Eu sînt, dragă, Brumărelul, / (îi răspunse voinicelul). / Eu vin seara, pe răcoare, / De mă culc pe sîn de floare, / Şi cînd plec voios cu soare / După mine floarea moare!”
Ideea pare doar „prelucrată” de Blaga, evocînd efectele brumei asupra stingerii puterii fertilizatoare a polenului „jar”.	-
Bibi. Octombrie - brumărel; Cr., XIX, nr. 40 (975), 5.X.1984, p. 8.	,,
BUCĂLAIE:	„Mioriţă laie, / laie, bucălaie”
= (oaie, mai rar capră sau căţea) cu botul negru; prin extensie, a cărei lînă (respectiv păr) de pe fălci este de altă culoare decît restul
Am reluat o definiţie generală a cuvîntului, după DA (I/I), unde bucălaie este considerat însă substantiv (substantivat, termenul apare citat de la Alecsandri: „Bucălaie, vai de tine!”); în alte dicţionare se indică valoarea de adjectiv, dar, ca notă generală (cu excepţia lui Tiktin, care procedează metodic: bucălău, -laie), drept cuvînt-titlu se dă forma de feminin. Chiar în DA se înregistrează însă şi masculinul bucălău: „berbece sau cîine” (fără alte precizări).
Desigur, pentru' a se distinge culoarea neagră a botului sau a părului de pe falei, este de presupus că animalul descris este de o culoare mai deschisă, probabil alb, dar o asemenea precizare nu s-a făcut, poate, pentru a nu contrazice prima caracterizare a oii din versurile Mioriţei, care este laie, adică ... „neagră”. O precauţie de prisos, căci în formula incantatorie din versurile în discuţie nu trebuie să căutăm o logică prea strinsă; definirea culorii se poate face prin apropiere treptată de intenţie (vezi şi începutul baladei Toma Alimoş: „Departe, frate, departe, / Departe şi nici prea foarte”). Şi, la urma urmelor, să nu uităm că enunţul este marcat de afect, iar bucălău apare printre alte „numiri de drăguleţ" ce se pot da (pornind de la miei)
60
BUCĂLAIE
dinilor şi căţeilor, alături de ghiocel, breazu, bălan sau dolfci! (Jipescu, Opincaru, 51).
O	analiză lingvistică extinsă a termenilor laie şi bucălaie o datorăm lui Sextil Puşcariu („Dacoromania”, IV, p. 720 - 727).
în contrast cu celelalte interpretări, pentru Scriban, D, bucălău este doar o variantă a lui bucălat; acest adjectiv însemnînd „grăsuliu, cu obrajii mari”, bucălău, -laie, referindu-se la oi, ar avea semnificaţia „cu lînă multă” (şi, astfel, se pare că am scăpa şi de complicaţia contradicţiei în privinţa culorilor, însă nu şi de aceea ce rezultă din referirea; prin bucălaie, la o capră sau la o căţea, greu de admis că ar fi mai ... păroase!): Dar, în mod paradoxal, imaginea admisă de Scriban se întîlneşte cu aceea propusă într-una din primele exegeze ale versurilor citate la început.
O	elocventă probă de „răsunet al Pindului în Carpaţi” găsea odinioară Al. Odobescu în cuvîntul bulucaie, caracterizare a legendarei Mioriţe dintr-o variantă... proprie: „Mioriţă laie,/ Laie, bulucaie”; (în, această turnură, versurile au apărut într-un articol tipărit, între 1861 - 1862, în'„Revista Română”). Ge deduce Odobescu din această vocabulă? Că anumite cuvinte „ne strămută peste Dunăre, în sînul fraţilor noştri din Tesalia şi Macedonia”, deoarece, alături de termeni de diferite origini, mai mult sau mai puţin descifrabile, în textul Mioriţei ne întîmpină cîteva vocabule „cu origine îndoioasă”, ce vor fi fiind „balcanice”, greceşti sau turceşti.
Unele dintre acestea ar fi laie şi bulucaie', dacă laie, generalizat în dialectul aromân pentru „neagră”, este numai greşit raportat la dacoro-mânescul (ţigani de) laie, celălalt cuvînt, asemenea unui marker lingvistic dintr-o ofertă publicitară agresivă de astăzi, pare să-i ofere lui Odobescu largi posibilităţi de localizare. în cronici, scrie subtilul autor al Falsului tratat de vînătoare, găsim cuvintele buluc (tc. böluk) şi (a se) buluci, „grămadă”, „a se grămădi”. Deci, „Mioriţă bulucaie poate fi, pentru cei ce făcuseră mai dese împrumuturi de la turci /adică ; pentru aromâni/, o mioriţă înfăţişînd o «mare grămadă», adică «o mioriţă lînoasă» sau «grăsulie»” (Scrieri literare şi istorice, I, 1887, P. 215).	.
Cum stau, în realitate, lucrurile? Retipărindu-şi articolul în ediţia ; de scrieri citată, autorul îşi reia textul nemodificat, dar publică o rectificare privind această „comică rătăcire”; pe seama căreia s-a
BUCUREŞTI
distrat împreună cu Alecsandri, care i-a atras atenţia că bulucaie „era
o	simplă greşeală de tipar”. în manuscrisul Alecsandri fusese bucălaie, dar, la prima tipărire, la Iaşi, a cîntecelor „poporane” culese de acesta, , jeţarul a intervertit literile c şi /. Deci toată a noastră clădire etimologică se surpă din temelii”, încheia cu umor Odobescu (p. 236).
Aşadar, mioara rămîne bucălaie, adică (vorbind de o oaie albă) „cu botul negru”, „cu pete de altă culoare pe fălci” (DA), sau, după cum conchidea Puşcariu, „Bucălaie, era deci numele unei oi cu o pată neagră pe bucă” (loc. cit., p. 726), întrucît în limba română veche; substantivul bucă a fost utilizat fără determinantul obligatoriu de mai tîrziu (a obrazului), cum apare în Tetraevanghelul de la 1574: „Ca să te neştine lovire în buca dreaptă, întoarce Iui şi alaltă” (adică, „dacă cineva te-a lovit peste obrazul drept, întoarce-i-1 şi pe celălalt”). Este latinescul bucca „obraji”, „gură”; cu acest din urmă sens, vezi it. bocca, span, boca sau fr. bouche, dar şi rom. (a) îmbuca „a băga în gură”, (a) îmbucări „a hrăni vitele” (afectiv: şi copiii), în special cînd li se dă să mănînce din mînă; sau bucată „îmbucătură”. Determinantul obligatoriu de astăzi se datorează numirii analogice, prin acelaşi cuvînt, a părţilor cărnoase din regiunea posterioară a corpului, cu sau fără precizarea de circumstanţă.
BUCUREŞTI: a tăia Bucureştiui pe din două
= (despre ţărani) a reuşi, a face avere la oraş
Printre expresiile ce au rezultat din confruntarea mediului rural cu cel urban şi în al căror enunţ apar şi numele unor oraşe, putem încadra şi formularea din titlu, pe care Marin Preda o transmite din vorbirea consătenilor săi, din Siliştea-Gumeşti (jud. Teleorman).
Confruntarea în discuţie se produce pe fundalul analizei urmărilor fascinaţiei oraşului, un simplu miraj, etichetat aşadar mai mult decît sceptic de către Ilie Moromete, cînd vorbeşte despre „rostul” pe care şi l-a făcut unul dintre băieţii lui fugari cu oile şi caii familiei spre a deveni „negustori” la Bucureşti: „Fi-meu Paraschiv... uite-aşa a tăiat Bucureştiui pe din două: jumătate e al lui”, astfel că unuia interesat, ajungînd acolo, nu-i va fi greu să-l găsească: „Cît intri în Bucureşti, opreşti un om: unde stă, îl întrebi, Paraschiv al lui Moromete; din
62
BUCUREŞTI
Siliştea Gumeşti? Şi ai să vezi că toată lumea îl cunoaşte” (Delirul, ip. I, cap. VIII). De altfel, în Viaţa ca o pradă, prozatorul mărturiseşte ' că acestea „erau vorbele tatălui nostru, de o ironie pe care Ilie /unul . dintre copii/ o, suportase greu cît stătuse acasă. «Ilie al meu, spunea el oamenilor, a tăiat Bucureştiui pe din două, jumate e al lui»” (cap. XVII).
Rod al remodelării siliştenilor, se face aluzie la a rupe inima tîrgului, expresie a cărei noimă a consemnat-o Iuliu Zanne („se zice... de unul care s-a dus la tîrg lăudîndu-se că va cumpăra multe şi se întoarce cu puţin... sau cu ceva prost”; P V, 628) şi fusese exempli-; ficată de Pann, în Povestea vorbii: „Pînză şi nevastă noaptea să nu-ţi alegi, ca să nu-ţî zică cineva «ai rupt inima tîrguiui»”.
Există, de altfel, numeroase expresii ale unei anume forme mentale a ţăranilor olteni şi munteni, ce exaltă (adesea ironic) prestigiul centrelor urbane cunoscute; de fapt, mai mult prin realităţile şi atracţiile oboarelor în perimetrul cărora intră ca să vîndă cereale şi vite: [.cineva s-a ras cu brici de Bucureşti, adică frumos (Mehedinţi); aici | nu-i la Bucureşti, să te fuduleşti - probabil să-ţi faci reclamă (Ilfov); i un lăudăros merge (tot), la Bucureşti (chiar) pe Lotru (Vîlcea); cu ce-i \ bun să mi-o hrăneşti: cu vin vechi de la Piteşti, cu pîine de la Ploieşti,
\ cu haine din Bucureşti (apud Zanne, op. cit., p. 22).
•	O „mezalianţă” pe care, mai aproape de noi, o va amenda Marin
: Sorescu, în poeme din La Lilieci, decretînd relativitatea prestigiului | capitalei Olteniei („Parcă pe atunci era vreo Craiovă? Un sat mai • ) mare”; Porcarii, IV), atracţia consătenilor săi rămînînd una şi aceleaşi: „Cînd a ajuns şi-n Bulzeşti ceva din lumina Bucu'reştiului”
] (Ghe6)ghiţa lui Ceapă, III).	'
!	Deşi nici în formulele citate anterior ironia nu este absentă, putem
[ considera că personajele lui Preda (vezi şi Moromeţii I, p. II, cap. I), cunoscînd la oraş reuşite aleatorii, se fac ecoul unor constatări mai tranşante ale confruntării invocate: Bucureşti, unde punga tot goleşti sau Bucureşti, Bucureşti, punga scutur eşti (care este „vorba ţiganului”; Zanne, loc cit. \ din aceeaşi familie, vezi şi Galaţi, Brăila, oraş frumos, te duci călare şi vii pe jos, înregistrată de noi în anchete etnolingvistice în': localităţi din sudul Moldovei). Căci,-din inventarul paremiologic al acestor personaje nu lipseşte nici aluzia la pomul lăudat, nici evocarea locului unde umblă cîinii cu covrigii în coadă (Moromeţii II, p. I, cap. XI; cf. Delirul, p. I, cap. X), care este, bineînţeles, Capitala. ,	,
63
BUSUIOC
Desigur, ar prezenta interes documentar considerarea ipotezei că orientarea demersului lui Preda privind confruntarea satului cu oraşul, paralel cu activarea enunţurilor antonpanneşti ale neîncrederii şi dispreţului, s-ar putea datora şi contactului autorului cu preocupările şi programele de studiu ale Şcolii Sociologice de la Bucureşti, a lui Dimitrie Guşti, chiar dacă numai în postura de funcţionar „jos, la maşini” (comparate cu „nişte trioare”), la Institutul Central de Statistică (Viaţa ca o pradă, cap. 35, 36).
Căci, după cum aflăm şi de la Henri H. Stahl, Institutul respectiv a continuat activitatea „Serviciului Social” al lui Guşti, iar instalaţiile în discuţie erau „maşinile Hollerith”, operînd cu fişe-sinteze, ce puteau fi transcrise pe cartele perforate (Amintiri şi gînduri din vechea Şcoală a „monografiilor sociologice''-, Editura „Minerva”, Bucureşti, 1981, p. 403 - 408).
Bibi. Bucureştiui, pe din două-, Cr., XXXIII, nr. 1 (1465), ianuarie 1998, p. 16.
BUSUIOC:	a	drege	busuiocul
= a îndrepta urmările unei greşeli
Faţă de această optică a interpretării (vezi şi „a aranja lucrurile”), se pune imediat întrebarea: de ce se spune că se drege busuiocul? Această plantă aromatică, cu un miros plăcut, puternic, are, în fond, o reputaţie excelentă: se crede că aduce noroc şi este un simbol al dragostei; fetele şi-o puneau în păr şi în sîn. în case, stă la icoane sau, măcar, în buchete, la grindă..Cu un mănunchi de busuioc stropeşte şi preotul cu agheazmă.
După Zanne, a drege busuiocul numea practica magică a descîn-tării unui fir din această plantă, spre a-i ajuta unei fete să se mărite (P
I). Semnificaţiile ulterioare, citate mai sus, ţinînd de şiretenie, au putut rezulta printr-o mutaţie deloc neobişnuită în viaţa formulelor expresive: prin îndepărtarea de practica desemnată iniţial, s-a putut înţelege că ar fi vorba de a drege ceva cu ajutorul busuiocului.
Mai întîi, atrage atenţia faptul că este recunoscut gustul acestei plante: există denumirile poamă busuioacă (sau strugure busuioc),
64
BUTUC
pentru soiul numit şi „tămîioasă”, şi mere sau pere busuioace. Avînd virtuţi aromatice, busuiocul serveşte drept condiment; într-o carte de bucate din 1749 se descria cum se prepară „un ostropel făcut de vîrfuri
•	de busiioc” (Gaster, Chrestomaţie, după DA I/I). Din surse pe care nu | le-am putut verifica, în diferite zone culinare s-ar pune şi la fripturi, I ba chiar (la fel ca cimbrul) pe fundul oalelor în care se fierb sarmalele. ! Ştim că atunci cînd se face referire la feluri de mîncare, (a) drege \ înseamnă „a da un gust aparte, a pune arome”: se drege un borş, cu i smîntînă ori/şi cu gălbenuş de ou, sau un sos, cu lămîie. Aşadar, în | cazurile pe care le^am citat (supunîndu-ne exigenţelor metodei „cu; vinte şi lucruri”), ne-am confruntat cu o dregere... facultativă, dar tot i în domeniul gastronomic putem afla unul dintre sensurile de bază ale ' verbului (a) drege, „a îndrepta ceva stricat”. Este vorba de vin; dacă butoiul în care a fost pus nu era curat, acesta se „întinde”, se „îmbă-; loşează”. într-o asemenea situaţie, băutura se răvăceşte şi gustul îi este ; „aranjat” cu ajutorul a diferite plante, prinţre care şi busuiocul.
I Atîta doar că, pentru un podgorean din Boloteşti - Vrancea (VM, r subiect pentru ancheta etnolingvistică din iunie 1970), „tratarea” [ vinului cu pelin şi busuioc (chiar dacă nu s-a stricat) îi apărea ca o ; culpabilă denaturare: „îi pui busuioc! îi dai miros de mort!”. Oricum, : şi după toate dicţionarele, a drege vinul înseamnă „a-1 falsifica” (cf.
Dumistrăcel et alii, Ancheta dialectală, 221). i	Pentru trecerea spre derizoriu, se poate face trimitere la a-şi drege
: mohorul „cînd unul, văzînd că s-a greşit cu vorba, caută să se dezvinovăţească” (Zanne, P IX, 491).
i. BUTUC:	a	trage	butucul ■
! ,	, = a lua prin surprindere, a înşela .
|	Un context ilustrativ la Creangă; atunci cînd fata împăratului Roş,
j- supravegheată în timpul nopţii de Harap Alb şi de companionii săi, se | preface în pasăre şi „zboară nevăzută prin cinci străji”, este zărită doar : de Ochilă, care constată: „Măi, feţişoara împăratului ne-a tras butu-i cui”. în Tălmăcirea cuvintelor din opera lui Creangă (făcută de Al. i Vasiliu şi G.T. Kirileanu) expresia, pe lîngă „a înşela”, este explicată ; şi prin „a face şotial”.	.
BUTUC
O	„şotie” cîndva fatală, căci, de fapt, în întregime şi la modul propriu, formula cuprindea, probabil, şi precizarea „de sub picioare”, fiind vorba de butucul pe care era urcat condamnatul la spînzurătoare (Bojan, Expresii, 264). Explicaţia propusă de V. Bogrea pentru expresia din titlu (Pagini, 160) pleacă de la butuc „obezi”, dintr-un context „cu butuce la picioare”, echivalent cu „a sta la gros” („cu picioarele băgaţi în gros la Dosoftei) şi cu „a pune la dubă”, în care dubă este raportat la polonezul dyby „cătuşe de fier la picioare”. Deci, (a) trage ar avea aici un sens rezultat prin extensie pornind de la cel de „a pune în picioare, depunînd oarecare efort, un obiect de încălţăminte” (de exemplu, „a trage cizmele în picioare”).
Dar, se ivesc mari dificultăţi de ordin semantic: în cazul imobilizării şi supliciilor cu ajutorul butucului nu putea fi vorba, nici măcar strict formal, de vreo „înşelăciune”. Care, în situaţia celui spînzurat, este de imaginat cel puţin ca o ... surpriză de moment (cu atît mai mult atunci cînd condamnatul avea ochii legaţi). Pe de altă parte, înşelăciunea se plasează sub semnul farsei cînd cuiva îi este trasă rogojina de sub picioare, doborîndu-1 la pămînt (Zanne, P III, 337), şi, să nu uităm, în acelaşi fel era uneori prăbuşit la pămînt şi imobilizat, cînd intra în cortul trimisului sultanului, un domnitor mazilit. Procedeul se aplica şi în alte cazuri; mtr-o scenă din balada Iordachi al Lupului, „gios pe covor, tăiaţi-i capul din zbor” strigă domnul „cu mînie” către amăuţi, cînd la el intră stolnicul Iordachi, cu care se învrăjbise, atras în cursă printr-o scrisoare de iertăciune (Alecsandri, Poezii populare).
Din acelaşi grup de frazeologisme face parte şi a duce cu preşul, tot „a înşela”, în argoul puşcăriaşilor („Grai şi suflet”, VII, p. 131); a fost descris un „ceremonial” de primire a unui nou venit într-o celulă, prin care deţinuţii de drept comun încercau să-l pună pe acesta „la punct” din primul moment, pentru a-i fixa locul în ierarhia „micro-grupului”. Or, în cazurile discutate, trasul preşului, al rogojinii sau al covorului constituie un şiretlic, un tertip, dintr-o familie de reprezentări în care a putut fi încadrată, în stilul figurat, şi expresia a trage butucul.
66
|	CAL:	cal de ginere, în contextul „după moarte (nuntă)
I	■	şi cal de ginere”
{•	'	=	prea tîrziu, într-uri moment nepotrivit
Deşi pînă acum pare să nu fie atestată decît formula cuprinzînd I referirea la moarte, formularea iniţială (sau măcar paralelă) trebuie să j fi fost „după nuntă şi cal de ginere”, aceste două noţiuni fiind cele i opozabile în mod evident, întrucît, aici, ginere înseamnă ‘tînărul, în Ş dua nunţii’, mirele, o semnificaţie a descendentului dacoromânesc al jiat. genei- cu circulaţie' regională (în Oltenia şi vestul Munteniei; în j îstul Munteniei i se spune ginerică). Această accepţiune a termenului apare din primele texte româneşti; pentru formularea modernă i .Hristos este mirele şi biserica mireasa lui”, la Coresi,apărea „Hristos jîste ginerele şi biserica nevasta lui” (după DLR, VII/1, s.v. nevastă). {Mire şi mireasă s-au impus în limba literară ca un model din graiurile f lordice (transilvănene şi moldoveneşti)..
{ Raţiunea supoziţiei noastre este semnificaţia denumirii cal de | ţinere „calul pe care încalecă tînărul cînd merge la cununie” (vezi şi \mre)\ aşadar, pentru ‘a face un lucru într-un moment nepotrivit, a te j ichita prea tîrziu de o promisiune! se poate face - cu efect - comparaţia | ;u oferireapostfestum a calului de ginere. Formule similare tipice ale neâdecvării la un anumit moment, la o anumită împrejurare sînt şi ! ,După ploaie, căciulă de oaie” (respectiv chepeneag, ipingea, manta-, jjf. Zanne, P III, p. 29, 101, 197, 222).	’	:
j Dacă ar fi vorba de termenul ginere cu sensul de ‘bărbatul unei ! Temei în raport cu părinţii acesteia’, referirea la calul promis cîndva ä îste puţin relevantă, ca, de altfel, şi oferirea sau împlinirea promisiunii 1 după moarte (a cui, a ginerelui, a socrului ce l-a promis?). Referirea
■	a moarte, care este prezentă, totuşi, de la primele atestări (vezi
CAL
Zanne, PII, unde este citat Pann, şi DA I/II, s.v. cal, unde se trimite la S.F1. Marian), poate fi considerată ca o augmentare prin invocarea unui moment deosebit de grav, printr-o distanţă în timp nedefinită, cu explicitarea de rigoare; „se zice de cei care mor şi lasă datorii de plătit, astfel că rudele după ce cheltuiesc pentru înmormîntare trebuie să plătească şi datoria” (Zanne, P II, 619). O astfel de logicizare post hoc o dovedeşte şi glosarea expresiei prin „colac peste pupăză” (DA, loc. cit.).
Vezi pupăză.
cal de mire, în contextul „a-şi căuta cal de mire” = a face nazuri, a fi deosebit de pretenţios
Explicaţia mai largă, precizînd diferite împrejurări în care se manifestă exigenţele cuiva, reale sau născocite, a dat-o Zanne; „a se fuduli, a căuta tot lucruri mari; se zice şi celui leneş, care e bucuros să nu găsească ceea ce caută” (P IV, 450).
Cea de a doua situaţie este evocată şi de a căuta cai morţi să le iei potcoavele şi, poate, chiar de a umbla după cai verzi pe pereţi.
Pentru semnificaţia ‘a se fuduli’, ‘a căuta lucruri mari’, ‘a avea pretenţii’, trebuie să avem în vedere faptul că nu este exclusă posibilitatea ca însuşi mirele să-şi caute personal calul, ceea ce iese din uzanţe, deoarece calul de ginere sau de mire este calul „primit de zestre”, pe care încalecă tînărul în ziua cînd merge la cununie (DA I/II, s.v. cal).
Aşadar, expresia din titlu poate să evoce „nazurile” unui tînăr (eventual prea puţin dispus să se însoare), căruia nu-i place calul ce ar urma să-i fie oferit; ceea ce'contrazice un cunoscut dicton popular care sună „calul de dar nu se caută de dinţi”.	'
a umbla după cai verzi pe pereţi = a căuta ceva imposibil de găsit; a fi „aiurit”, zăpăcit
Exemplu tipic de expresie idiomatică „imaginară”, enunţul cuprinde două repere ale absurdului; este vorba, mai întîi, de caii verzi, culoare neîntîlnită la cabaline: „dracu-o mai văzut cal verde şi sîrb cuminte”, la G. Alexici, Texte din literatura poporană română...,
68
I
CAL
1899, citat în DA (I/II, s.v. cal). în acest sens trebuie interpretată şi | formularea pe care Rebreariii i-o atribuie soţiei învăţătorului Herdelea,
I în reproşul la adresa neseriozităţii fiului lor, Titu, poet, antrenat şi în I dispute politice: ;,Ba în loc să umbli după cai verzi, mai bine ţi-ai căuta | şi tu vreun post pe undeva, că eşti cît muntele şi vezi bine cîte greutăţi i avem pe cap” {Ion, p. II, cap. VII). Ideea este ilustrată de asocierea j aceleiaşi culori şi cu... icrele; a umbla după icre verzi fiind, în expri-s marea lüi Ispirescu, ocupaţia unui „pierde-varăv: ;, ...să se apuce şi el •'de ceva şi să iiu mai umble ca un pierde-vară diipă icre verzi” (Cei trei | fraţi împăraţ'v, Vezi şi în DA 11/1: icre verzi -lucru închipuit, care nu (.există, imposibil”, de unde, sarcastic, a trimite /pe cineva/ după icre \ verzi).
!	în ăl doilea rînd, referirea la lociil căutării, pereţii, detaliu sufi-
j'cient şi el pentru a contura ideea de joc al imaginaţiei; la Alecsandri j apare, de altfel, chiar varianta a umbla după cai pe pereţi (Chiriţa în \ laşi, a. III, sc. IX). "
|	Utilizarea independentă a celor două formulări, (probabil) „trun-.
ichiate”, ilustrează exemplar afirmaţia lui Eugen Coşeriu potrivit | căreia unităţile ,,discursului repetat” pot fi reprezentate doar prin părţi j ale acestora (Tetiir Dieu, 43), dacă admitem drept ;,canonică” şi : iniţială formula ,;Completă” (aniinţată în titlu), căci nu poate fi exclusă I ipoteza unei „compuneri” din enunţuri paralele, din aceeaşi sferă de reprezentări:	'	'	■	,
1	' Oricum, circulaţia formulei „complete” este dovedită şi de pro-
] nunţarea asonantă â celor două substantive în registrul vorbirii pöpu-lare (sau, măcar, regionale): ,,a umbla după cai verdz pe păreţ”, ca şi variantele Cit substituirea unui termfcn, ce situează aprecierea în planul credibilităţii discursului: a vorbi (Scriban, D: „a aiura, a abera, a vorbi lucruri fantastice”), a spune cai verzi pe pereţi (CADE: „a povesti lucruri de necrezut; a îndruga la nimicuri”; vezi şi a îndruga cai verzi De pereţi „a spune minciuni”; Rădulescu-Codin, îngerul, 369, probabil prin contaminare cu a îndruga verzi şi uscate).
Intervenţia oniricului, prin a visa cai verzi pe pereţi (pe care ö ■ cunoaştem diri vorbire) subliniază ideea de „imaginar” ce se află la ' originea expresiei.	,
Dispoziţia aforistică a personajului mai sus citat al lui Rebreanu
■	(într-un exerciţiu de stil comparabil cu marile performanţe de gen ale ! lui Negruzzi şi Creangă) ne oferă plasarea expresiei îritr-un context
69
CALENDAR
paremiologic; prin „Apoi da, carul vostru e într-o roată, puteţi umbla după cai verzi pe pereţi”, doamna Herdelea caracterizează lipsa de realism a celor două fiice în privinţa perspectivelor de a se mărita fără zestre (Ion, p. I, cap. III).	.
Dezvoltarea ideii în direcţia inadecvării, prin sinonimie diastra-tică, poate fi constatată într-o formuletă - joc de cuvinte, un dialog prin care ţăranul îl ironiza pe orăşeanul în deficit de competenţă expresivă (cu aplicaţie, în anii „colectivizării”, la activistul de partid în exerciţiul funcţiunii): „- Alo!? N-ai văzut un cal maro? - Am văzut unul grena, Semăna cu dumneata!”. , ' •	■
Bibi. Cai... verzi şi încă pe pereţi', Ct., XXXV, nr. 11 (1499), noiembrie 2000, p. 18
CALENDAR:	a	face	calendare ,	.
i	a	veghea	■1
Din Muntenia, expresia a fost înregistrată cu sensul de „a moţăi”, un rezultat, după Al. Graur (BL VII, 125 - 126), al verigii intermediare pe care ar constitui-o veghea îndelungată pentru „a face rugăciuni, a se ruga (tuturor sfinţilor din calendar)”. Aşadar, mişcările capului celui care „moţăie” ar fi fost comparate cu înclinările în faţa icoanelor,
o	ipoteză pusă sub semnul întrebării de către Leo Spitzer (BL VIII/2, p. 228 - 229), care, prin referire şi la italiană, consideră expresia ca; fiind în legătură cu „a face capul calendar” (vezi). .
A face călindare, ca manifestare a unei preocupări sau emoţii provocînd insomnia, surescitarea, asociată cu rememorarea, poate fi semnalată în două texte semnate de I. Broju: „N-a putut să închidăi măcar un ochi... ci toată noaptea a făcut la călindare” („Convorbiri literare”, XIX, 1885, 6, p. 480); „De unde să poată dormi. îi furase; chipul de femeie inima şi făcea numai călindare în cap" (idem, XXV, 1891,5, p. 444).	.
Mai ales determinantul din ultimul text pare să întărească şansele interpretării propuse de Spitzer, evocîndu-se, indirect, imaginea conţinutului calendarului - almanah de învăţătură şi petrecere, bogat în tot felul de informaţii şi conferind, la rigoare, chiar un singular prestigiu, acela al unuia care poate , jura pe toţi sfinţii din calendar”.
70
CALENDAR
. a face capul calendar
= a-i încărca (cuiva) memoria cu diferite date şi f	informaţii;	a-1	zăpăci	îndrugîndu-i	„verzi	şi uscate”
Reflectă epoca în care „calendarele” (ce publicau deja şi suplimente) aveau caracter de cărţi „populare”, oferind, în afara prezentării succesiunii lunilor anului, cu sfinţii prăznuiţi în fiecare zi, şi informaţii de „învăţătură” şi „petrecere”. Astfel de cărţi, cum este, de exemplu, Calendariul ce slujeşte pe 100 de ani, începînd de la anul 1814 până la anul 1914, tipărit la Buda, prezentau cititorului un număr deosebit de mare de informaţiii Cel la care ne referim se deschide cu o Hrono-loghie, ce indică cîţi ani s-au scurs de la diferite evenimente („de cînd au ieşit o pârte de români din Dachia veche şi trecîrid Dunărea fură aşezaţi în DaChia lui Aurelian”; „de la stăpînirea lui Radu Negrii Vodă în Ţara'Românească”; „de la stăpînirea lui Dragoş Vodă în Moldova”; „de cînd s-au început toleranţia, adecă volnicia legilor” etc.), respectiv cîţi' ani au trecut de la diferite descoperiri: „de la aflarea oglinzilor de oţăl”,„de la începerea fereştilor de sticlă”; a clopotelor de la biserici, „de la aflarea prafului de puşcă”, a tiparului, a hîrtiei etc. ’	'
Hronologhia este urmată de Adunarea celor 12 liini de peste an (ceea ce reprezintă calendarul propriu-zis), de Pascalia pe 100 de ani, praznicile „statornice”, „fărtalele lunii”, „Prognosticon” pe diferiţi ani (pînă în 1926) grupaţi după zodii, elemente de astronomie şi meteorologie; de consideraţii despre om, animale, „paseri, semnele timpului, cum'cunoaştem anul a fi neroditori, despre boale sau lîngori”. .
' Urmează cunoştinţe enciclopedice şi bucăţi de lectură: „dumnezeii neamurilor păgîneşti”, cele şapte minuni, „împărăţiile, crăiile şi democraţiile” (adică republicile) din Europa şi Calendarul continuă cu o parte de interes strict practic: cursul poştelor (de la Braşov la Viena sau la Bucureşti, de la Praga la Dresda, de la Vienă la Paris, de la Bucureşti la Iaşi, cu indicarea staţiilor intermediare), unităţile de măsură din diferite ţări, „însemnarea banilor ce sînt în curgere în împărăţiile din Europa” şi „cît cumpănesc sau cît de grei sînt banii cei de argint şi cei de,aur”, cele mai însemnate tîrguri din Ardeal, Ţara Ungurească, Austria, Ţara Românească şi Moldova. în sfîrşit, o Adaugere tratează despre „doftorie împotriva a vreo cîteva boale, ce lesne şi adese ori se pot întîmpla cailor, boilor şi oilor”.
71
CALENDAR
în rezumat, după o formulă expresivă populară, cam despre „cîte-n lună şi în stele”!
într-o traducere „din franţuzeşte” a liii Stanciu Căpăţîneanu, apărută la Sibiu, în 1830, sub titlul Bibliotecă desfătătoare şi plină de învăţătură, se afirmă că, din calendar, omul „mai învaţă şi sărbătorile anului, vîrstă lunii şi ä tuturor prinţeselor Europei” (diipă DLR VÎ1I/5), aşadar, cartea era concepută, oarecum, ca un Magazin american de astăzi,
Reacţia populară (desigur, uneori numai ironică) nu s-a lăsat mult aşteptată; lăsînd la o parte prezumţia de impostură, căci un oarecare se poate „uita ca mîţa-n calendar” (vezi şi Tohăneanu, Imagini, 79), românul, convins că „ce-i prea mult strică”, s-a apărat de surplusul informaţional - potrivit posibilităţilor imaginate -, conceput ca o agresiune asupra integrităţii fizice. Nu numai un companion al lui Harap Alb manifestă această respingere („Destul acum, că ne-ai făcut capul călindar!”), dar şi un personaj al lui Mateiü I. Caragiale (din Craii de Curtea-Veche) îl vede în primejdie pe (uneori) prea studiosul său confrate de crailîcuri, în varianta: „Ce-ţi faci capul ciulama cu atîta citanie, vrei să ajungi în doaga lui Paşadia? Ori crezi că dacă ai să ştii ca el cine l-a moşit pe Mahomet sau cum îl chema pe ăl care a scos întîi crucea la Bobotează e mare scofală?” (cap. Asfinţitul crailor).
S-a spus chiar şi „a face capul batalama” cu sensul de „a zăpăci, a buimăci pe cineva” (Candrea), formulă care se adaugă altora^ de factură strict populară: „a-i face cuiva capul mare”, ,,a-i limfla capul”, „a face capul oboroacă” (respectiv „cît oboroaca”; Niculiţă-Voronca, Datinile, 109), ca reflexe ale sfatului pe care îl găsim deja la Anton Pann: „Nu face din capul tău calendar” (Povestea vorbii).
Dar a existat şi o anumită rezistenţă a sistemelor totalitare faţă de „buimăceala” socială pe care o puteau provoca publicaţii ciiprinzînd informaţii... nedorite. Anton Maria del Chiaro însemna următoarele despre cenzura instituită de Şerban Cantacuzino: „A oprit... mai ales pe noi străinii, sub straşnice pedepse, să scriem prietenilor noştri sub orice cuvînt. Nu se puteau căpăta gazete tipărite pentru a afla întîmplă-rile din lume şi, ceea ce e mai ciudat, nu era îngăduit nici măcar să aduci de la Veneţia un calendar, instigaţie duşmănoasă a unui creier tulburat şi pervers...” (Descrierea, 39i - 392).	.
72
CALIC
în esenţă, în aprecierea, deşi ironică, a calendarului modern trebuie să vedem o confruntare, în felul ei, cu împărţirea ancestrală ä ariuliii, cu vechiul calendar al „timpurilor”, al plantelor şi vieţuitoarelor, a cărui terminologie s-a păstrat mai rar în formă genuină, intervenind contaminări cil nume din calendarul religios.
[ Repere de bază ale vechilor compartimentări sînt „Dragobete cap ! de primăvară” şi „Andrei cap de iarnă”, cu interpunerea unui ,;Pintilie ! călătorul” (27 iulie, cînd „se călătoreşte vara”; Muşiea - Bîrlea, f Tipologia, 339), a Sfintei Mării (cînd trebuie să reniinţi la pălărie) şi cu numirea1 liiior zile diipă referenţiale din natură, uneori amintitoare p de interdicţii ritualizăte. G. Săulescu, în 1847, Semnăla nbthe ale unor | zile a sturzului, a cerbiiliti, â lupului, a ursului, a focului, a grindinei, a [brânduşei (Calendariul, 16) şi ö comparaţie sistematică a calendarului j. religios cti cel popular, pentru anotimpul primăverii (cii o bogată şi [ sugestivă terminologie), ä întreprins Octavian Buhociu, în teza sä de doctorat susţinută lä Sorbönä, în 1957 (Le folklore rouriiain de
i	printemps). Există, apoi, nume de „anotimpuri” sui-generis: brü-| mărul, cireşarul (vezi).
I	Pentru că vechiul calendar avea, aşadar, „semne” vizibile, ce
j ajutau memoria omului naturii, care a reacţionat oareciim urstiz la ^eventualitatea de „ajura pe toţi sfinţii /scrişi/ în calendar”!
^ Bibi. A face capul calendar-, Cr., XX, nr. 40 (1027), 4.X.1985, p. 6.
| ‘ .. ' ’ ’
CALIC:	locui calicilor	.
I '	= tereri; la marginea oraşelor, atribuit „calicilor”
ţ	O asemenea formă de ghetou poate părea surprinzătoare; dar
documente de epocă dovedesc că, de exemplu, la sfîrşitul secolului ;■ al XVIII-lea, la Iaşi cel puţin, locul calicilor era întărit, prin mărturie j. dată „ia rhîna calicilor”, prin semnăturile a doi vornici de poartă Şi cea js a uricariiiliii, fiind invocată;,dania şi miluirea” unor ,;răposaţi dohini”. |	Este vorba de iin act din 1748, provocat, se pare, de încălcareâ
/drepturilor beneficiarilor, căci se constată prezenţa, îrt perimetrul j respectiv, ,;stîipit” din nou cu »pietre în semne”, a caselor a şase r tîrgoveţi. Cinci dintre ei urittaii să plătească ;,de loCiil casei cîte cinci
73
CALIC
orţi bani, or cîte cinci litre ceară bezmăn (adică arendă) pe an”. Pentru al şaselea, taxa era fixată la numai un zlot pe an, întrucît, după semnele scrise „în ispisoace vechi”, încălcarea era parţială: „căci bate hotarul prin uşa tinzei casei lui” („Uricariul” V, p. 318 - 319).
După dicţionarele limbii române, calic a fost numit iniţial un infirm, un estropiat, „ologul”, „paraliticul”; în zona Sucevei se spune şi astăzi „calic de-o mînă, (sau) de-un picior” (cuvîntul este împrumutat din ruteneşte, limbă în care kalika are sensul de „olog”). Mai tîrziu, dat fiind faptul că infirmii îşi asigurau traiul din cerşit, termenul a însemnat ‘cerşetor’, cel care trăieşte din mila altora, apoi ‘sărac’, în general. Ca de obicei, s-a ajuns la definirea unei psihologii specifice a categoriei, cuvîntul căpătînd accepţiunile figurate de ‘parazit’, ba chiar ‘lichea’, cum este caracterizat Zeus în textul unei legende mitologice prelucrate de Ispirescu („Cererile calicului de Joe se încordau şi poftea la jertfe” - după DA I/Il). Tot calic este şi zgîrcitul, cel care „se caliceşte” să cheltuiască, deşi are bani..
Şi Bucureştiui a avut calicimea lui, un loc (sau cartier, evident, periferic) al calicilor; dovada o constituie numele anterior al Căii Rahovei, în vechime Podul Calicilor, corespondenţă înregistrată, s.v. calic, în DA (vezi şi pod: „a bate podurile”). în Moldova, o Mahala a Calicimii a existat şi în oraşul Tîrgu-Neamţ, numită astfel pe la 1858.
Revenind la Iaşi, prin Tezaurul toponimic al României. Moldova, publicat de cercetătorii de la Institutul „A. Philippide” (1/1991 şi II/1992), putem afla că locul în discuţie, Calicimea, s-a mai numit şi Locul Mişeilor (1800), iar alte nume îi precizează poziţia: Mahalaua de lîngă Rîpa Peveţoaii (1803), iar, apoi, Mahalaua Bisericii Tălpălari şi Mahalaua Tălpălari (după 1845). Schimbarea de nume nu este chiar întîmplătoare: tălpălarii erau meseriaşi care „produceau” sau negustori ce vindeau tălpi pentru încălţăminte, iar substantivul se explică de la verbul (a) tălpăli, o variantă pentru (a) tălpui „a pingeli”. Este vorba, aşadar, de o ocupaţie adecvată posibilităţilor mediului descris iniţial prin alţi termeni.	:
Dispariţia numelui Calicimea pare a fi un rezultat al sentimentului de jenă al locuitorilor mahalalei de mai tîrziu de a-şi indica adresa, iar preocupările de localizare şi delimitare nu prea îşi au rostul: oraşe întregi au devenit asemenea „locuri ale... săracilor”, în care, ici-colo, se află enclave ale tîrgoveţilor bogaţi de astăzi.	..
74
CAP
CAP: ,	a-ţi face de cap
= a-ţi pune capul în primejdie, a face ceva care-ţi ....	,,	,	.	.poate primejdui .viaţa; a face „blestemăţii”, a
.	,	avea o purtare reprobabilă , .	;
Pentru deprecierea (cu,note de deriziune), spre care a alunecat în vorbirea de toate zilele o construcţie care iniţial se referea la o problemă grava, de ... viaţă şi de moarte, una dintre cele mai sugestive analize de împrejurări şi,situaţii condiţionînd uzul a constituie tabloul schiţat de Topîrceanu în „balada” în jurul unui divorţ. Concluzia mahalalei că „madam” Popescu „care va să zică şi-a făcut de cap' survine după înşirarea unor „devieri” mai mult sau mai puţin grave, incriminate,însă de codurile acestei instanţe: îi dictează soţului; „Seara, cînd o cauţi, pleacă la cucoane, / Ziua se ocupă numai cu romane”; a dat pe mîria bucătăresei pînă şi cheia „de la magazie şi de la dulap”. Dar accentul va cădea, în continuare, pe faptul că numita Zoe „prea se compromite”: cochetează ocazional, ba a fost prinsă şi „în flagrant delict”! "	‘	'
De fapt, prin aceste din urmă abateri de la morală, se poate face legătura cu sensul de bază al formulei (devenită numai expresivă); întrucît cea mai veche legiuire scrisă românească, Pravila lui Vasile Lupu(l646), prevedea dreptul părţii lezate, fără urmări, de a-i ucide pe culpabilii surprinşi asupra faptului, care şi-o făcuseră de cap („Nu se vâ certa bărbatul curvei, de o va omorî pre dînsa împreună cu cela ce au curvit cu dînsa...”; „Muierea ce-şi va omorî bărbatul cîndu-1 va găsi cii alta, şi de va ucide şi pre muiere, ce se zice pre curvă, nu să va certa, numai să-i'u'cigă într-acel ceas, cîndu-i va găsi de faţă, iară nu altă dată”; Longinescu, Legi, 107). Iar sentinţele de achitare, frecvente, în procesele din instanţele cu juraţi, ale ucigaşilor ultragiaţi sau geloşi au perpetuat sentimentul împlinirii unui act justiţiar avînd asentimentul societăţii.	1	‘	1
Pentru sensul originar, un grad de transparenţă mai mare au formulele în care acţiunea este atribuită altor persoane:«face cuiva de cap sau; cu alte verbe, a pune sau a mînca capul cuiva „a-i face de petrecanie /vezi/, a-l: pierde, a-1 omorî”; după DA (I/II), unde se citează contexte ca Următoarele: „Hotărîră să-i facă de cap”; „îmi pune
75
CAP
capul Codrean”; „Mîndra capul ţi l-a pune” (s.v. cap). Pentru verbul (a) mînca, cu aceeaşi semnificaţie, uii context edificator găsim la Neciilce: logofătul Şerban Cantacüzino „ave mulţi şi mari neprieteni la Diica-vodă de sta în tot ceasul să-i măriînce capul” (Letopiseţ, VII). Este vorba de Duca-vodă „cel bătrîn”, care, el însuşi, participînd ia o manevră diplomatică pentru demascarea hanului Crimeii, datorită unei neînţelegeri, a fost riu numai mazilit, ci „era să-şi puie şi capul” (cap. II). Ce însemna acest lucru putem afla din naraţiunea asupra celei de a doua domnii din Moldova a aceluiaşi; cînd a fost iarăşi mazilit şi era ameninţat cii decapitarea, dar „i-aii scos capul” o blană „de hulpe de mosc neagră şi pre scumpă”; la intervenţia vizirului; „împăratul l-au iertat de cap” (cap. III):
Aceeaşi semnificaţie are şi varianta a-ţi face de ciolane, o alternativă lexicală ce poate să apară şi Ca ö completare, subliniind valoarea originară a enunţului: a-ţi face de cap şi de ciolane (DA).
în poezia populară, a-ţi face de cap s-a păsirat cu o semnificaţie apropiată de cea originară. Căci dacă nu este vorba chiar de ‘a face ceva care îţi poate primejdui viaţa’, în variante din Vraricea ale Mioriţei, „oiţa bîrsană”, cea „năzdrăvană” are manifestări care pot fi raportate la cele ale fiinţelor aflate în mare primejdie. Dorind să afle de ce nu mai paşte, de ce de trei zile „guriţa nu-i tace”, ciobâriUl îi pune întrebarea „Nu ştiu: de cap îţi faci, / Ori de-a meii îţi faci?,”; sau „Ori de cap îţi faci? / Ori de capul tăU; / Ori de capul meu?”, respectiv „Sau îţi faci de capul tău, / Sau de capul meii?” (Diaconii, Vrancea, 337, 339, 352; cf. 317, 325, 369, 391). Iar în numeroase variante ale baladei (este drept, mai ales din Transilvania), contaminate de motive moderne, în care ciobanul âlege felul în care urinează să fie oinorît, acesta cere să riu fie... împuşcat, ci să i se taie capul (Fochi, Mioriţa, p. 264 - 265; formule: ;,Pe mine riu mă puşcaţi, / Numa capul mi-1 tăiaţi”, respectiv „fără capul mi-i luaţi”).
O	moarte ţinînd de uri anumit ritual, aşadar fără dezonoare, căci în zorie în care Mioriţa s-â păstrat şi dat fiind caracterul textului de a constitui o croriică deschisă ce înfăţişează conflicte ale păstorilor transilvăneni cu vrîncenii şi cu alţi locuitori ai munţilor din Moldova, omoruri „rituale” au fost consemnate pînă foarte tîrziu. într-uri raport
CAP
din 4 iunie 1767 al ispravnicului de Focşani (o traducere din latină după actul înaintat de cancelaria domnească de la Iaşi oficialiţăţilor transilvănene) aflăm că un oarecare Cristian Fekearul, din districtul Yrancei, care plecase în împrejurimi pentru cumpărături (două „mierţe” de sămînţă de cînepă), „pe cînd se întorcea cu acele «mierţe» prin pădurile munţilor, în hotarul satului Sascut, în partea de sus a districtului şi în acea pădure, mai întîi a fost săgetat, apoi străpuns şi după ce i-au tăiat capul, trupul lui a fost îngropat la tulpina unui arbore. însă de calul lui şi'despre pieirea aceluia nu s-a ştiut nimic /şi/ nu se cunoaşte cine a săvîrşit omorul.”	1	:
Ceea ce urmează pare mai curînd o pagină de ficţiune romantică decît de document'administrativ: „Aşadar sosind doar calul celui omorîţ de la locul crimei pînă la casa sa şi văzînd soţia celui ucis şi fraţii lui calul sosit acasă stropit de sînge, împreună cu dăsagii de sămînţă, au înţeles fără îndoială că acela au pieriţ. Mergînd aşadar, pe drumul cunoscut pe unde venise calul şi tînguindu-se trei zile, au ajuns la locul omorului, unde a fost ucis; căutîndu-1 prin urmare, de jur împrejur, au găsit corpul zăcînd sub un trunchi de copac, însă capul nu l-au putut descoperi nicăieri şi l-au încredinţat mormîntului” (după
I.	Ionaşcu, Lupta vrâncenilor pentru apărarea munţilor de cotropirea habsburgică; „Analele Universităţii C.I. Parhon”, seria Şt. Sociale, IX, 1957, p. 113)..	.	;	,
Nesemnalîndu-se motive şi urme de jaf (cele două mierţe de sămînţă de cînepă nu constituiau oricum un mobil) şi neinvocîndu-se nici anţecedente de natqra vendetei, dar negăsindu-se capul victjmei, luat probabil cu ei de către ucigaşi, ca un trofeu (?), ne putem gîndi la străvechea „vînătoare de capete”, pe care vor mai fi practicat-o pasager secuii (identificaţi în diverse documente ca autori ai unor acte de violenţă instruite juridic).	'
O	mărturie asupra faptului că a-ţi face de cap din versurile Mioriţei păstrează, neîndoielnic, semnificaţia primordială a enunţului, pe care o găsim şi în textul unei glose a lui Iuliu Zanne: „omul vorbăreţ şi limbut îşi face singur de cap” (explicaţia pentru expresia toată pasărea pe limba ei piere; P I, 583).	•	..........
77
CARTE
CARTE:	a	avea carte; ai carte, ai parte '
= a avea acte, în regulă, pentru susţinerea unei pretenţii (de proprietate)
„Ai carte - ai parte” apare astăzi ca o formulă ce exaltă folosul şi binefacerile învăţăturii; unele dicţionare înregistrează pentru această expresie, fără fior etimologic, doar sensul „dacă ai ştiinţă de carte reuşeşti mai uşor în viaţă” (Dicţionar'), consemnînd, astfel, doar rezultatul unei evoluţii semantice. Totuşi, în DA (I/II) lucrurile fuseseră precizate: expresia apare după sensurile ‘scrisoare’ (Karte-epistola, în Anonymus Caransebesiensis, cca 1700) şi „ordin (domnesc) în scris”, „act scris dat de cancelaria domnească..., document”, ilustrate prin contexte cum sînt cele ce urmează: „scriseră cărţi de adeverit” (Moxa); „Fac oamenii pentru credinţă carte cu pecete, cînd fac vreo tocmală ande sine” (Varlaam).
Substantivul parte din enunţul citat (deşi cuvîntul e polisemantic) a avut înainte şi are şi astăzi aceeaşi semnificaţie (măcar generală): „ceea ce aparţine cuiva”, „folos; şansă, noroc”. Carte, însă, atunci cînd se făcea constatarea în discuţie şi în construcţia respectivă, însemna, aşadar, „act; document de hotărnicie, de posesiune; înscris”. Că prin „ai carte - ai parte” se invoca necesitatea actelor doveditoare în caz de litigii privind proprietatea asupra pămîntului a doVedit Gh. Ghibănescu: partea, adică dreptul de proprietate al cuiva asupra unui teren (ca şi dreptul de a lua dijmă sau scutirea de bir) trebuia susţinut la proces prin „cărţi domneşti” (gospod) de danie sau de întărire. Formula de început a unor asemenea documente putea fi următoarea:r,;Io Evstratie Dabija Voevod, b.m.g.z.M.* ...dat-am cartea Domniei mele slugii noastre Vasile Stîrcii ca să fie tare şi puternic cu cartea Domniei mele a opri şi a ţinea satul Popeni cu toţi vecinii...” (1663). „lată ce era cartea şi iată cum decurgea partea din carte” constata istoricul mai sus citat în încheierea unei tablete socio-culturale consacrate analizei formulării în discuţie (Vorbe I,,96 - 100). Dar carte a însemnat chiar „act de stare civilă”, după cum atestă versuri populare: „Este-unpopă
*	Abreviere pentru formula slavonească „bozeyu milosti gospodari zemli Moldavskoj”.
78
!	CARTE
i ' ş
]■ la poiană/ şi cunună de pomană;/ Este-un popă la cedate/ Şi cunună
fără carte”..................	,	; .	,
|	Cu toate că sensul „învăţătură, instrucţie” al cuvîntului carte este
şi el destul de vechi (în scris apare încă din Codicele voroneţean), j i expresia „a fi om cu carte” a căpătat relevanţă în vorbirea populară i'destul de tîrziu, după ce progresul şcolilor a permis pătrunderea fiprintre profesori, magistraţi şi administratori etc. a celor aparţinînd ; unor categorii sociale modeste.,/beşi o datare propriu-zisă nu se poate
i	face, cert este faptul că pînă la sfîrşitul secolului al XVIII-lea re-jilaţia originară dintre carte şi parte, adică „tratarea afacerilor prin
documente” (Iorga, Sfaturi pe întunerec, 1976, p. 137), era uşor j: recunoscută.
:	într-o mărturie a unor hotărnici pentru moşia Şerbăcani (ţinutul
Fălciu), din 1793, valoroasă pentru stilistica românească, citim:,,... au ţiieşit bariul Scărlătache, la Gura Idriciului cu rădvanu, zicînd ca să-şi
ii	hotărască moşia. Şi văzînd pe un moşneag viind pe drum l-au aşteptat; licăre moşneag au fost Darie cel Negru. Şi întrebîndu-1 banul să-i spuie •Ihotarăle pe unde merg; el au zis cine nu are carte nu are nici parte. jjBanul l-au suduit şi i-au zis să să ducă de acole” (Arhivele Statului I! Iaşi, Spiridonia, 42/141, original).
}1	Substituţia semantică „învăţătură, instrucţie” pentru „act al can-
•	celariei domneşti, înscris” în utilizarea expresiei ai carte - ai parte ! reflectă experienţa, starea de spirit şi chiar aspiraţii ale unei populaţii ţ dominate de analfabetism,’celebrînd nu numai eliberarea de frica ! .provocată de „misterul” slovei (sub forma textului unei citaţii, a unei P chitanţe semnate prin punerea degetului, a unor somaţii), ci şi reuşita [ excepţională prin contrast cu posibilităţile de dinaintea „procopsirii”. I lată două mărturii în acest sens, diferite ca valoare documentară şi ca ! statut cultural, dar semnalînd aceeaşi realitate.
i	Cînd Ştefan ăl lui Parizianu, un personaj al lui Marin Preda pornit j din lumea lui Ilie Moromete, ajuns ziarist (iar „lefurile erau mari”),
ii	primeşte şi gratificaţia de Crăciun, exclamă: „în viaţa mea, nici eu nici j: tata n-am văzut atîţia bani deodată” (Delirul,'p. II, cap. IV). Este, de îi fapt, uimirea lui Preda, ca ziarist în Bucureşti, în anii de dinaintea Ji ultimului''război. Tar Iorgu Iordan, fiu al unui grădinar'din zona
Tecuciului, referindu-se la momentul Cînd a ajuns titular al'catedrei de Filologie romanică de la Universitatea din Iaşi (în deceniul al
CĂIŢĂ
patrulea), consemna următoarele: „O catedră în învăţămîntul superior din România veche valora - acesta-i termenul exact - cît o moşie bună, cu avantaje, în plus, faţă de aceasta. Căci, afară de «glorie», posesorul ei se bucura de un frumos venit material, care era asigurat fără teama, pe care o avea moşierul, că o secetă sau alţă întîmplare asemănătoare îl poate ruina” (Memorii, II, 1977, p. 175).
De aici „partea” pe care învăţătura, statutul social al intelectualului o garantau cîndva.
CĂIŢĂ:	a	se	naşte cu căiţă
= a fi norocos
Credinţa că un copil al cărui cap este, la naştere, acoperit cu o membrană va fi deosebit de norocos are .o circulaţie considerabilă, dar, la români, se crede că, în cazul cînd ar fi înghiţit-o, omul devine „păgubos”; cît trăieşte are capacitatea de a „deochea”, iar după moarte devine „strigoi” (Zanne, PI). Iată o relatare nedeformată de „teroarea” scriiturii: „Mortu care moare - cînd a născut, a născut cu căiţă - atunci cînd moare înviază, să face pisică, să face cîine; or îl scoate, îl dezgroapă şi-nfige un cui dă fier în buricu lui. II pîrleşte cu cîlţi, îi ocoleşte cu cîlţi aprinşi mormîntu” (înregistrare din iunie 1935, din Zimnicea - Teleorman; Petrovici, Texte, 301).
împrejurarea evocată iniţial, cunoscută numai de către naşă, ar fi una dintre cele la care face referire zicala „naşa ştie, naşa să vie” (N.. Constantinescu, Rudenie, 161).
CĂLCĂIEŞ:	„mălăieş	în	[=	un]	călcăieş”	(Creangă)
= o bucată de „mălăieş” de forma (şi mărimea) „călcăieşului”	.
Desigur, deşi nu trebuie să căutăm cu lumînarea o logică deplină a recitativuiui-semnal prin care capra, personajul din cunoscuta poveste a lui Creangă, le dă dezlegare iezilor să descuie uşa la întoarcerea ei, totuşi lucrurile sînt „în ordine” pînă la un punct pentru orice capră („frunze-n buze, lapte-n ţîţe”) şi se potrivesc, apoi, datorită perso-
80
1-------------------------------------—
|	CĂLCĂIEŞ
}
i
I s nifîcării, pentru o capră ce vorbeşte, deci ar putea şi să aducă un „drob j (de sare în spinare”, ca şi un „smoc de flori pe subsuori”. , î Ceea ce contrariază, dacă nu ne închipuim că harnica mamă din | poveste, dusă după „ceva de-ale mîncării”, ar vrea să-i ia pe iezi „peste Sipicior” practicînd, sui-generis, o poezie a absurdului, este plasarea | într-o parte a corpului incompatibilă cu ideea de transport a ali-fimentului preparat din făină de porumb, frămîntată cu lapte: „mălăieş •;iîn călcăieş”! (aşa apare de la publicarea „poveştii” în „Convorbiri literare”, IX, 1875; cf. p. 339 - 341). Ca să nu mai vorbim de faptul că hanimalele copitatein-au călcîie, ci doar un soi de „pinteni”!
>r Realităţi lingvistice dialectale ne determină să reanalizăm enunţi iţul, din perspectiva semanticii cuvîntului călcîi, pentru care unele din cele mai importante dicţionare ale limbii române notează şi sensul | „bucată mare de mălai,.de mămăligă ori de pîine” (CADE), respectiv i ,„un colţ de pîine” (DA, I/II). Iată şi o atestare după Pavel Dan: un ţăran :'turdean, gata de drum, „îşi luă un călcîi de pîne, o.bîtă subsuoară şi... jjpomi unde-1 trimisese nevastă-sa” (Urcan bătrînul). .	,	'
•	După două hărţi din Atlasul lingvistic român II, serie nouă (1067 !; şi 1068), constatăm că termenul călcîi este folosit cu sensul „bucată ,mai mare de pîine” în graiuri din Banat, dar mai ales din centrul şi din partea de est a Transilvaniei (învecinată cu zona Neamţului), însuşi i diminutivul călcăieş („felie de pîine”) fiind înregistrat în localităţi din l estul Transilvaniei. Aria submontană moldovenească a Carpaţilor a
>	cunoscut-o semnificativă colonizare de peste munţi, printre cei veniţi : din Transilvania aflîndu-se chiar strămoşii lui Creangă. .
[ Există însă efecte lingvistice şi ale altor forme de mişcări demo-ir, grafice; putem semnala, astfel, sintagma călcîi de pîine în localitatea ) Furceni-Galaţi, de pe drumurile păstorilor transhumanţi spre bălţile [ Prutului (h.1067). Chiar atestările cuvîntului călcîi cu sensul în discuţie j;pe care le aflăm în dicţionarele citate trimit, pe de o parte, la arealul j transilvănean („se întorsese cu un călcîi de pîne albă şi moale ca pămuca | /= bumbacul/”, într-un basm publicat de I.T. Mera), iar, pe de altă parte, jila aria lingvistică a Humuleştilor; într-un glosar din Nemţişor (jud. ŢNeamţ), A. Moisei dădea următoarea explicaţie: „că/c», .o bucată mare J'de mălai ori de mămăligă” („Ion Creangă”, III, 1910, p. 87).,	_
j Aşadar, recitativul din Capra cu trei iezi cuprinde, prpbabil, un [ diminutiv de la cuvîntul călcîi cu sensul de „bucată de mălai”, numită
CĂLCĂIEŞ
astfel prin analogie, după forma „codrului” rupt din întreg şi, de aceea, trebuie să concedem, capra nu le promitea iezilor că le-ar aduce mălăieşul „în călcîi” (călcîiul, ca şi cotul, de altfel, după expresii populare, au, în mod paradoxal, dar pentru a sublinia inadecvarea, prestigiul unor zone de minimă sensibilitate: mă doare-n cot, în călcîie, întrucît înseamnă „nu-mi pasă!”).
Prin urmare, putem accepta o formulă iniţială („că mama v-aduce vouă”) „mălăieş - un călcăieş” (o bucată, un codru de mălai), enunţ în care un, prin fonetică sintactică (o coarticulare) şi copleşit de cele două prepoziţii din text, una repetată, indicînd locul (în buze, în ţîţe, în spinare, pe subsuori), a devenit în, sfidînd logica!
Iar exprimarea unor dimensiuni prin raportare la părţi ale corpului omenesc este o formă mentală naturală curentă (şi) la români: înainte de introducerea sistemului metric şi mult după aceasta, textilele se măsurau cu cotul (distanţa de la cot pînă la vîrful degetului mijlociu sau, trecînd peste vîrful degetelor, pînă la încheietura mîinii) şi cu palma (intervalul dintre extremitatea degetului mare şi a celui mic, bine întinse în lături), unitate de măsură aplicabilă şi la bucăţi de pămînt sau distanţe, la fel ca şi pasul (ce măsura între patru şi şase palme), saU degetul şi şchioapa (pentru informaţii amănunţite, vezi Stoicescu, Strămoşii, p. 60 - 71, 83 - 94). Aceeaşi utilizare este prezentă (nu doar ocazional; cf. DA II/I, dar fără delimitarea sensului) şi pentru substantivul genunche; pentru Vîlcea, Gh. Ciauşanu notează: „un nou fel de măsurătoare”: „apa (zăpada) e de-un genunche”, însemnînd „e la înălţimea genunchilor” (Glosar, s.v. genunche)', ba, un lingvist oltean spunea că, pentru o problemă asupra căreia se documenta, are „un ghenuchi de fişe”, indicînd înălţimea teancului de foi. Ne confruntăm cu o estimare trecută dinspre adîncime („a intrat în apă pînă la genunchi”) spre înălţime, chiar dacă uneori intenţia este ironică (vezi la Creangă, în Amintiri, I: „înaintat la învăţătură pînă la genunchiul broaştei”). Ne putem referi, de asemenea, la aprecierea curenta prin cantitatea cuprinsă într-o mînă sau într-un pumn (de făină sau de safe).
Astfel, neacceptînd intenţia zeflemelii, putem admite, într-o formă necoruptă a recitativului, perspectiva bucăţii de mălăieş ca (sau cît) un călcăieş, dar, fireşte, nu excludem ipoteza acceptării poznaşe a formulării absurde, în atmosfera de „Spiel und Scherz in der Sprache” a expresiilor ce postulează insensibilitatea călcîiului.
82
CĂMAŞĂ
, În-sfîrşit, dar numai .pentru a, epuiza posibilităţile de a scoate lucrurile de pe făgaşul fanteziei, ne putem gîndi şi la un mălai (DLR VI, sensul II) - nutreţ (reprezentînd fie meiul, fie porumbul semănat des, după recoltarea orzului), din care capra promite să le aducă iezilor
0	sarcină bună, echivalînd cu partea de jos a unei căpiţe (care, de obicei, se numeşte podină sau pat); dar, pentru cuvîntul călcîi, în DA (I/II) se înregistrează şi un sens general „partea de dinapoi sau de jos a unor obiecte”. ,
Bibi. Mălăieş - un călcăieş; „Revista română” (Iaşi), V, 1999, nr. 1 - 2 . ■ :	(15 - 16), p. 7.	:	'	:	.
CĂMAŞĂ:	a rămîne numai cu cămaşa
i;’•	= a sărăci, a ajunge la ultima expresie a sărăciei
Una dintre cele mai cunoscute metafore din scrisul, atît de colorat •i al, lui Ion Neculce înfăţişează îngrijorarea ce l-a cuprins pe DUca-vodă, în cea de a doua domnie, ;cînd a aflat că adversarii săi, Antiohi (care după mazilire fusese chiar, închis, la Constantinopole) şi Dumitraşcu, sînt liberi: „Iar Duca-vodă, dac-auzi că şed Cantemireştii la casăli lor :.cu păci, îndată să-mbrăcă cu cămeşe de gheaţă” (Letopiseţ, cap. XIV).
? Dacă aceasta este cea mai celebră cămaşă din stilistica limbii [ române, există o alta/a unui fost oştean al lui Mihai Viteazul, a cărei evocare cutremură memoria oricui ar citi scrisoarea acestui (probabil) tînăr, compusă într-o închisoare din oraşul Bistriţa în toamna anului 1600. Aşadar, Cocrişel,; de loc de ,1a Hotin, înrolat în oastea cu care Voievodul luptase la Alba Iulia, este făcut prizonier de „nişte saşi” care, mai întîi, au vrut „să-l taie”. Spunînd că este „nepot de frate şi fecior de suflet giurat în biserică” al vornicului Mogîldea, un Andreiaş, de la Bistriţa, îi salvează capul pentru o sută de taleri şi, în aşteptarea
1	sumei plătite pentru răscumpărare, fostul oştean stă în închisoare şi îi iscrie „părintelui” său, Spiridon, să intervină pe lîngă tatăl său adoptiv, ipe care.Cocrişel, îl. roagă să-l „scoată ,în ţară creştină’’: „să daţi ştire ipărintelui meu Mogîldei Vornicului că eu zac în temniţă de mă mănîn-ică lutul şi păduchii” (cităm textul, literarizat, după Rosetti, Lettres, 52).
,Se consideră că a muri de dor a devenit, în postura de capcană sentimentală, o simplă imagine convenţională; cu totul altfel se
83
CĂMAŞĂ
prezintă lucrurile în cazul acestui prins, care, în cuvinte puţine,'dar de
o	inegalabilă tensiune, îşi descrie şi decăderea fizică: „Deci iară mă rog domniilor voastre să nu mă zăbăviţi aici, ci să mă scoateţi, că eu mor de dorul vostru. Şi îmbătrînesc şi am făcut o barbă pînă în brîu”. Imaginea disperării este întregită de cuvintele adăugate, ca un strigăt, după indicarea numelui celui ce făcea demersul: „Feciorul vostru Cocrişel; şi sînt numai cu cămeşa".	.	■
Un document omenesc, aparţinînd „istoriei prin cei mici” (N. Iorga), ce transmite dramatismul situaţiilor înfăţişate prin expresiile figurate ale sărăciei şi necazurilor cum sînt a rămîne numai cu cămaşa sau a-şi da (vinde) şi cămaşa; de la ultima, înlocuindu-se numele acţiunii prin finalitatea acesteia, a rezultat a-şi mînca (şi) cămaşa. într-o plîngere către egumenul mănăstirii Brîncoveni, datată februarie 1843, mai mulţi locuitori din satul Corbeni, plasa Olteţului, îşi descriau astfel starea în care ajunseseră: unii „şi-au mîncat şi vitele ce le-au avut, pîn şi cămăşile, şi-s datori vînduţi cu totul, pă mălai” (Documente, II, 782).
Şi, auzind parcă aievea cuvintele hotineanului, după sute de ani, încerci regretele şi anxietatea ce te cuprindeau cînd, în copilărie, citeai un roman fără să-i poţi afla sfîrşitul, întrucît cartea, trecînd din mînă în mînă, rămăsese fără ultimele file: de ce a rămas scrisoarea lui Cocrişel la Bistriţa? A trimis alta? L-au mai putut salva părinţii săi de sînge, Spiridon şi Constanda, sau Mogîldea, protectorul său? Este posibil ca îmbrăcămintea în care zăcea în închisoare tînărul boier moldovean din oastea lui Mihai Viteazul să fi fost o cămaşă a destinului său, asemenea aceleia evocate de Tudor Vladimirescu în preziua sfîrşitului: „Mai înainte de a fi ridicat steagul spre a cere drepturile patriei mele, m-am îmbrăcat cu cămaşa morţii”.
a lucra ca Ia cămaşa ciumei
= în mare grabă, foarte repede	'
Expresia, neînregistrată în dicţionare, a fost semnalată şi explicată de etnologul Henri H. Stahl, care evocă magia ,;cămăşii ciumei”, consemnată în secolul al XVIII-lea de către Anton Maria del Chiaro; această piesă de îmbrăcăminte ofrandă, atunci cînd bîntuia flagelul, era menită să ferească satul de.primejdii (Eseuri, 211; cf. şi Candrea, Folklorul, 137 - 139; Eliade, Zalmoxis, 197 - 198).	'	■
84
CĂMILĂ
i Din prezentarea secretarului lui Constantin Brîncoveanu, putem înţelege cum se manifesta graba: „Atunci cînd pătrunde în Ţara Românească vreo boală molipsitoare, se adună un număr de femei şi acestea în timp de douăzeci şi patru de öre torc, ţes şi cos o cămaşă de cînepă şi o ard în mijlocul unei curţi şi cred că în felul acesta o dată cu cămaşa a fost nimicită şi ciuma” (Del Chiaro, Descrierea, 378).
Pe lîngă simbolica unui lucru „încheiat”, poate fi luată în consideraţie şi arderea, de vreme ce aprinderea de focuri în astfel de situaţii t a fost socotită, în general, ca un mijloc profilactic (cf. Delumeau, \ Frica, 1,221).	,	■	■	■■	. . '•
t Pe de altă parte, semnalăm, tot într-o practică magică, cusutul, pînă la miezul nopţii, al unei cămăşi din cînepă de vară, toarsă şi ţesută într-o singură zi,-începînd de la amiază, ca una din acţiunile prin care
■	o mamă îşi poate recupera copilul „schimbat” (Niculiţă-Voronca, [Datinile, 433).	••
I CĂMILĂ:	cînd	va trece cămila prin urechile acului
[	.	= niciodată (cînd va trece funia navei prin ure-
|	:	.	chile acului)	.	;	.	’
Ş Bogatul (în primul rînd cel nemilostiv) este un personaj căruia ^religia creştină i-a refuzat intrarea în Rai: „Mai lesne este cămilei pren Ş lăuntrul urechilor acului a trece, decît bogatul în împărăţia ceriului a [ întră” se poate citi în Tetraevanghelul de la 1574 (vezi şi în textul ■Bibliei de la 1648). Cu acest citat, în DA (I/II), este ilustrat sensul r „patruped” al cuvîntului cămilă. Autorii consideră, aşadar, această r comparaţie ca asociind elemente de violent contrast spre a pune în r evidenţă imposibilul. în aceeaşi lucrare lexicografică, apare şi ter-
i	menul cărnii „funie groasă; de corabie”, preluat din dicţionar în ^dicţionar (în această categorie de surse trebuie inclus şi un glosar , publicat de G. Săulescu în 1847, pentru care camil înseamnă ;,funia :;cea mare a năvodului”).	.
; Desigur, exprimarea figurată îşi poate permite orice fantezie: ä scăpa ca prin urechile acului „a se salva cu mare greutate sau prin I noroc dintr-o .primejdie, dintr-o încurcătură” solicită, neîndoielnic, [ resurse deosebite ale imaginaţiei. Dar cititorii au sesizat deja faptul că,
\
85
CĂMILĂ
pentru noţiunea „greu de atins”, ar fi de ajuns să ne închipuim chiar strădania cuiva de a trece prin „urechile” acului un „fir”1 de dimensiunile funiilor de la corabie sau de la năvod. Şi, într-adevăr, diverşi filologi au considerat că la această „cămilă” se referea evanghelistul (Matei, 19. 24), comparaţia păstrîndu-se în termenii unei ocupaţii domestice. Astfel, în dicţionarul lor, A.T. Laurian şi I.C. Massim introduc un cuvînt camei „cămilă”, al cărui sens („metaforic”) ‘funie de navă, funie groasă’ îl explicitează prin „mai uşor e a trece camelul (= funea corăbiei, cum stă în traducţiunea vulgară) prin urechile acului...” (t. I, A-H, Bucureşti, 1878, subl.n.; vezi şi Glossariul, s.v. băga: „nu e uşor a băga funea navei prin urechile acului”, p. 40).
Au lipsit însă atestări concludente pentru susţinerea acestei reprezentări, iar celor pasibile de atare tălmăcire nu li s-a acordat credit. Astfel, chiar în DA, sintagma păr de cămilă, din descrierea ţinutei vestimentare a mamei voinicului Corbea („Cu brîuşorul de lînă, Lînă de păr de cămilă”, după Mateescu, Balade), este considerată ca referindu-se la părul patrupedului din clasa camelidelor (Camelus bactrianus), ceea ce ne poate surprinde. Patrupedul exotic apare la noi în fabule (traduse) şi în cronici, în descrierea convoaielor ce însoţeau armatele turceşti, animalele fiind folosite ca (originale) mijloace de transport („Zaharaua ce-şi adusese pre cămili”; N. Costin), eventual în barbare suplicii („L-au legat de coadele a două cămile”; Gr. Ureche).
. Este greu de imaginat că s-a putut ajunge la utilizarea părului respectivelor cocoşate, „meteorice” la noi, pentru confecţionat brîie (pardesiurile de stofă din păr de cămilă sînt un rafinament tîrziu), chiar dacă numele acestei materii prime apare, încă din secolul al XV-lea, în inventare ale mărfurilor tranzitînd Ţara Românească/dinspre Levant spre Braşov: piper, şofran, bumbac, „păr de cămilă”, dar în textul documentului publicat de N. Iorga sintagma este explicată prin fr. camelot, ceea ce înseamnă ‘stofă groasă (reputată a fi) ţesută din păr de cămilă’ {Negoţul, 244). Apoi, în textele folclorice sînt evocate personaje şi imagini din mediul rural, cum ar fi şi „măicuţa bătrînă” din Mioriţa, descrisă astfel într-o variantă din Vrancea: „Cu roşea de lînă, Cu brîu de cămilă” (Diaconu, Vrancea, 363, 366), context în care termenul pe care-1 discutăm este comutabil cu „frînghie, funie folosită ca cingătoare”, ceea ce ne permite, totodată, să interpretăm sintagma păr de cămilă drept „păr de făcut frînghii” folosite ca cingătoare (ca
86
CĂRINDAR
în cînepă de cămăşi, lînă de sumane etc.). Aceasta, deoarece, prin păr se numeşte şi partea cea mai bună a lînii, firele lungi, potrivite pentru tors în vederea obţinerii urzelii,s cînd se ţese „lînă în lînă” (vezi şi „C-un caier de lînă, De păr de cămilă”, la Diaconu, op. cit., p. 325,390).
Aşadar, pe terenul limbii române s-au încrucişat termenii cămil(ă) „funie, frînghie” (din gr. , xoc.iuA.og) .şi cămilă „patruped bactrian” (preluat din slavă, dar;tot de origine,grecească, xa^ifj A.a), cel de al doilea însă un termen,savant. De aici încurcătura tehnică a lexicografilor, rezolvată printr-o viziune şocantă în ceea ce priveşte cingă-toarea unor bătrîne ce-şi caută fiii!
Amintind disputa privitoare la confuzia dintre cele două cuvinte, luliu.Zanne citează argumentul susţinătorilor cămilei patruped, care invocă o zicere din Talmud referitoare la trecerea unui elefant tot prin urechile acului (P V, 89). Sedimentarea semantică din folclorul românesc ne permite să admitem cunoaşterea şi utilizarea substantivului cămil(ă) ,cu sensul de „funie, frînghie”, termen care într-o transcriere a eruditului poliglot Antim Ivireanul este chiar evitat, prin traducere:,Mai lesne va trece funia corăbiei prin urechile acului, decît bogatul...”. ■: \	.	,-i , i: . .
. Există şi,formularea ce proclamă absurditatea demersului: „Nu poate încăpea cămila prin urechile acului”, la Coresi (cf. DA II/I, s.v. încăpea).	\	■
CĂRINDAR:	cărindarul	fetelor
= povestire (în versuri) răutăcioasă, vizînd defectele unor fete
, Sintagma citată apare în DA (I/II), pe baza unui text din revista „Şezătoarea” (XII; p. 33): „Ascultaţi, voi flăcăuaşi, cărindarul fetelor ăstora leneşe...”. S-a pornit de la utilizarea substantivului cu sensul de ‘carte ce cuprinde diferite povestiri; almanah’ (vezi calendar). Ne aflăm în prezenţa unui neologism („modelat” fonetic după,un cuvînt vechi), atestat la sfîrşitul secolului al XVIII-lea („Cărindariul din 1794, apărut la Sibiiu”; DA), căci, altfel, cărindar este un nume popular al lunii ianuarie: „Pe ianuarie [românii îl numesc] cărindari sau gerari (începutul calendei sau colindei anului şi a gerului)”, la
87
__'... i
CHIOARĂ
Săulescu, Calendariul, 16; cf. Alecsandri, Brumărelul (atestări ulterioare la Baronzi, Densusianu ş.a.).	‘
Cu acest sens, cărindar este descendentul lat. calendarius, - a, -um ‘care se ţine la calende’ (calendae însemnînd ‘întîia zi a lunii’). Atribuirea numelui de cărindar lunii ianuarie poate să se explice prin prelungirea sărbătorilor Crăciunului (din decembrie), cînd se colinda (există o variantă transilvăneană corindă pentru colindă), pînă la începutul lunii următoare (DA; vezi şi Tohăneanu, Imagini, 78 - 79).
CHIOARA:	apă	chioară
= apă curată; mîncare de’proastă calitate, băutură falsificată, în care s-a turnat apă
Etimologic, este vorba de apă chiară (< lat. clarus, clara), aşadar aqua clara, cu accepţiunea de ‘apă limpede’. Prin apropierea ulterioară de cuvîntul împrumutat din turcă, s-a spus apă chioară sau zeamă chioară pentru ‘fiertură subţire’, „lungă”, fără ingredientele ce ar justifica etichetarea respectivei fierturi drept un fel de mîncare (DA I/II, s.v. chiar şi chior, după Theodor Hristea, este un caz de etimologie populară cu „motivare semantică a posteriori”;Etimologie, 215-216). Iată descrierea unei asemenea mîncări: „Zeamă lungă pentru gură, came nici o bucătură” (Zanne, P X, 243).
Calificarea unei băuturi drept apă chioară îi contestă acesteia „tăria”.	■
marfă chioară
= bunuri (alimentare) al căror „interior” nu poate fi cunoscut la cumpărare: oul găinii, fructe cu coajă (nuca)
Sintagma şi semnificaţia ei sînt consemnate în DA (I/II, s.v. chior), dar trimiterea ce se face este greşită (formula nu se găseşte Ia Pann, Povestea vorbii, I, p. 15). Am înregistrat această caracterizare într-o anchetă pentru Noul Atlas lingvistic român, pe regiuni. Moldova şi Bucovina, în localitatea Fălciu (jud. Galaţi; aprilie, 1971: subiect
CIREŞAR
D.S., 52 de ani, personalitate puternică, cu un discurs expresiv): „marfă chioară” însemnau pentru el nucile, harbujii, ouăle, căci „nu ştii /nu vezi/ ce cumperi”! (Dumistrăcel, Jurnal, 360).
Pentru modelul construcţiei, vezi marfä vie ‘călători’ (Creangă, Moş Nichifor Coţcariul) şi ~ scumpă: „aşa sînt fetele, marfa scumpă” (la Duiliu Zamfirescu, după DLR VI).
CHIOR:	a nu face nici un (ban) chior; a nu avea nici o
,,	; 'i .<;■<(para) chioară	i	1
. '	•	.	=anu valora nimic, nici „două parale”; a nu avea
. .	•	nici	un	ban
Din contextul citat s-a putut reţine (nici un) chior, substantivat, pentru'î(nici un) ban’ („n-am nici un chior în buzunar”). Mai frecvent apare sintagma pară chioară, numind moneda găurită, de mică valoare (Şăineanu, Influenţa, II/1, p. 114) sau chiar fără valoare (DA I/II, s.v. chior). Dar şi altfel de deformări depreciază o monedă: vezi a nu avea para frîntă (Zanne, P V, 482, şi la Caragiale, după DLR VIII/1).
La fel ca.şi în cazul „nici un chior" (pornind de la un ban), apare şi „n-are nici o chioară în pungă” (la Caragiale; cf. DA, prin abreviere de la para sau leţcaie ~).	.	"
Prin contrast, dacă bani umblători înseamnă ‘aflaţi în circulaţie’, banul de valoare este iun: „şi-i trăi pe lîngă noi ca banul cel bun” (Creângă, Povestea lui Stan Păţitul).	.
Vezi şi venetic.	.
CIREŞAR:	„... ş-apoi iar, sosi-njforitul cireşar" (Coşbuc)
ii	= nume popular al lunii iunie; anotimpra/-ge«em .	'	al	cireşului .	■
După o corelaţie temperatură-cicluri vegetative, de viziune preponderent sudică, termenul cireşar s-a^generalizat în limba română drept corespondent al lui iunie din calendarul „oficial”. In Lexiconul de la Buda (1825) este dată o simplă echivalenţă: „cireşeriu, o lună, adecă iunie”. Se poate vorbi de optica meridionalului, deoarece^ aşa
89
CIREŞAR
cum se consemnează în DA (I/II), numirea acestei luni ca „lună a cireşelor” este prezentă în mentalul vorbitorilor limbilor sîrbă, albaneză şi italiană; în această arie se înscrie şi cireşar - cirişar din dialectele aromân şi meglenoromân (Pascu, Numele lunilor, 226). Tot ca „lună a cireşelor” este cunoscut iunie şi în graiurile din Moldova: forma cireşe! se găseşte la Ionescu de la Brad („Cireşelul este o lună foarte plăcută gospodarului”; Calendar, 96) şi, apoi, la G. Săulescu (Calendariul, 15) şi V. Alecsandri (Brumărelul).
în această situaţie, epitetul „înflorit” pe lîngă cireşar, dintr-o poezie a lui Coşbuc, este de natură să ne surprindă, cel puţin dacă am acceptat corespondenţa devenită ca şi oficială. Sintagma din titlu apare la poetul năsăudean într-un catren de o rară virtuozitate, ce evocă scurgerea unui an: „Trecu şi vara şi trecu/ Şi toamna şi pe văi căzu/ Zăpada iernii şi-apoi iar/ Sosi-nfloritul cireşar” (Ideal). Contextul mai larg ne permite două supoziţii: ori că prin ultimul vers Coşbuc numeşte un al patrulea anotimp, primăvara, ori că derularea, rapidă, se opreşte la o singură lună, iar aceasta.ar fi aceea cînd înfloresc cireşii. Or, după informaţii din graiurile populare'de pe întreg teritoriul dacoromânesc, în funcţie de variabila geografică şi de referirea la florile, dar şi la fructele pomului, c/re^or numeşte diferite luni, începînd .cu aprilie, cînd înfloresc cireşii, şi terminînd cu iulie, cînd se coc fructele în Făgăraş şi în zona Maramureşului.
Atare „neconcordanţe” conturează, de fapt, un anotimp sui-generis, pus sUb semnul florilor de cireş şi al cireşelor coapte. în nord-estul Transilvaniei (zonă unde se află'Hordoul lui Coşbuc), numele de cireşar este dat lunilor aprilie şi mai, cînd aici înfloreşte Prunus avium (date din Atlasul lingvistic român II, după Orza, Lunile, 288), astfel că în poezia Ideal este evocat acest timp al anului, şi nu un anumit grup de 30 sau de 31 de zile din calendarul oficial, corespunzînd calculelor pentru trimestrele.(mai nou, semestrele) şcolare, impozite, salarii, chirii, programarea concediilor, plata ratelor, planificarea alegerilor şi a vacanţelor parlamentare...
Tentaţia convergenţei denominative,spre „luna cînd se coc cireşele” (chiar dacă nurriâi în anumite zone ale ţării) se poate explica prin faptul că cireşar întruchipează o speranţă, fiind singurul nume popular românesc din acest grup onomasiologic care celebreazăibucuria roadelor - a primelor fructe, ce devin, astfel, mai mult chiar decît
90
CIUBOTĂ
florile (nu sîntem în ţara ikebanelor!), un simbol al frumuseţii, dar şi al... dorinţei: „împăratul se topea de dragoste pentru Ileana Simziana şi se uita la dînsa ca la un cireş copt” (Ispirescu, Ileana Simziana), comparaţie ce a fost şi desluşită, dacă este vorba de fructul propriu-zis (vezi,Zanne, P I): „Se uită la*dînsa ca la o cireaşă coaptă, adică: cu mare plăcere şi cu poftă, ca la .un lucru frumos şi plăcut”.
Bibi. Iunie - cireşar; Cr., XX, nr. 26 (1013), 28.V.1985, p. 6. r
i CIUBOTĂ: , a da (bani) de ciubote, a plăti ciubotele -	>	= a plăti cheltuielile de drum ale unui trimis al
:	.	. domnitorului (sau al unui înalt dregător) spre a
.	executa o hotărîre judecătorească .(plata repre-
zentînd, iniţial, uzura încălţămintei)
1'
Aceste expresii aparţin dreptului cutumiar românesc, „obiceiului pămîntului’’, după cum s-a pronunţat B.P. Hasdeu, care analizează o carte de judecată din 1588, conform căreia „Nicoară şi Ştefan din Murgeşti” intră în stăpînirea averii lui Ionaşco Buboc, plătind, în locul acestuia, o amendă ce reprezenta 12 boi. Ucigînd un om, Ipnaşcu fuge pentru că nu a putut „să-şi plătească capul”. Rudele vinovatului aveau dreptul, apoi, să răscumpere partea de ocină a lui Ionaşcu, dar „să aibă a dare acei IZboi şi trei galbeni de ciobote” lui Nicoară şi lui Ştefan. Hasdeu explică „expresiunea juridică” (bani) de ciobote drept ,,«in-demnizare pentru alergătură», literalmente «pentru ruperea cizmelor»” (Cuvente den bătrîni, I, VIII, O sentinţă).
în acelaşi sens avea să prezinte lucrurile, în esenţă, şi Tudor Pamfile: „banii de ciubote” îi plăteau „neascultătorii poruncilor domneşti, la care se trimiteau, cu multă stricare de ciubote, slujbaşii de la curte, spre a-i aduce cu de-a sila” (Industria casnică, 342).
Sub titlul a plăti ciubotele, Iuliu Zanne, pe baza informaţiilor primite de la un magistrat, precizează că respectiva „taxă”, în favoarea împuternicitului ce „aducea” pe cineva la ordinul domnitorului sau la scaunul de judecată, era suportată de cel adus sau ,de inculpat (P III, 108; trimisul s-a numit şi papugiu; ibidem, p. 276). Aşadar, în cazul prezentat mai sus, Nicoară şi Ştefan plătiseră ceea ce; parţial, am putea
91
CIUBOTĂ
numi astăzi „cheltuieli de judecată” şi, la o eventuală răscumpărare a averii, beneficiarii trebuiau să le restituie şi suma respectivă.
Aceeaşi expresie apare şi în comentariul asupra unui document din 1680, publicat de N. Iorga: părţile în conflict se împacă şi se decide „a se plăti împreună ciubotele” (DA I/II). Contextual, situaţia a putut fi numită şi cu ajutorul verbului (a) lua: „nice ciobote să le luaţi” apare într-un document citat de G. Potra, care glosează termenul ciobote prin „despăgubire de bani pentru alergătura slujbaşilor inferiori însărcinaţi cu executarea unui mandat” (Contribuţiuni la istoricul ţiganilor din România, Bucureşti, 1939, p. 347).
Operaţia a putut fi, apoi, numită chiar printr-un verb format de la substantivul ciobotă, (a) cioboti ‘a aplica amenda numită ciobote’: „îmblă deşugubinarii..., de fac pradă şi-i bagă în fieră [pe săteni] şi-i ciobotesc” (citat preluat în DA I/II, după TDRG).
a aduce cu ciubote
= a aduce cu forţa (la porunca domnitorului) lâ o
judecată '	'
Reprezintă înfaţişarea acţiunii discutate sub titlul precedent, din optica agentului stăpînirii, ilustrată de Zanne printr-Un citat din cronica lui Nicolae Costin: „Carii nu vreau din cei (boieri) ne-înţe-legători să vie de faţă la divan, după jaloba omului, îndată trimite de-i aduceu oameni domneşti cu ciubote, fară voia lor” (P III, 109).
(a fi) cu ciubote roşii
= „adică rar şi, prin urmare, scump” (Zanne)
Acest etalon al rarităţii şi preţuirii porneşte de la faptul că cizme de culoare roşie, la început, avea privilegiul să poarte, în Principate, numai domnitorul. După Iuliu Zanne (care citează o reglementare din perioada domniilor fanariote, „numai Vodă, iar nu şi boierii, are dreptul de a-şi căptuşi pantofii cu postav roşu”), restricţia provine din regulile de ceremonial ale curţii bizantine, unde numai bazileul şi porfîrogeneţii se bucurau de prerogativa de a purta veşminte şi, mai
92
CIUBOTĂ
ales, încălţăminte de această culoare (P III, 109; tot aşa, numai bazileul avea dreptul să semneze cu cerneală roşie).
Mai tîrziu, prin „liberalizarea” în materie de ceremonial, dar şi datorită modei vestimentare turceşti, s-a ajuns ca încălţăminte (şi îmbrăcăminte) de aceeaşi culoare să poarte şi boierii: într-o descriere a înscăunării, la Bucureşti, a primului domn pămîntean, Grigore D. Ghica, se precizează că soldaţii (ciohodarii) din garda palatului purtau „işli-curi mari de blană şi în picioare cizme galbene. Tot ca ei purtau cizme galbene şi curtea domnească. Boierii aveau cizme roşii” (Dim. Papazoglu, Istoria fondării oraşului Bucureşti, ap. Al. Alexianu, Mode şi veşminte din trecut, II, Bucureşti, 1989,p. 177).
Acest amănunt vestimentar apare, apoi, în descrierea portului heteroclit al înaltei societăţi bucUreştene de la 1837: ;,Tot aşa e cu încălţămîntul: cizme roşie, meşi galbeni şi cipici negri europeni” (Codru Drăguşanu, Peregrinul transilvan, cap. V).
Fireşte, spre o atare distincţie rîvnesc mai tîrziu şi parveniţii bogaţi: un cămătar este înfăţişat de Ion Ghica drept „uri fel de boier cu ciacşiri [specie de pantaloni turceşti, largi] şi cisme roşii” (Băltăreţii). Dar ironia marchează stratificarea socială: a umbla cu ciubote roşii însemna, prin antifrază, probabil cu referire la picioarele înroşite de frig, „a fi desculţ, a fi sărac cu desăvîrşire” (Zanne, P III, 110).
Din perspectiva prezentată, enunţul a plăti ciubotele ‘a plăti cheltuielile (de deplasare!) făcute de un împuternicit pentru aducerea lâ îndeplinire a unui ordin, a unui mandat judecătoresc’ (vezi rhai sus) a putut fi augmentat prin precizarea culorii cizmelor, roşul, chiar dacă nu era vorba, aşadar, de un înalt funcţionar, după cum putem deduce dintr-un comentariu al lui V.A. Urechia, citat de GhI. Ghibănescu: „pîrîtul, de nu venea de bună voie. la judecată, ci făcea să se trimeată un om gospod .să-l aducă prin ţidulă domnească, atunci trebuia să plătească gloaba: cibote roşii” (Ghibănescu, Istoria unui proces din 1768, în „Contemporanul, V, 1887, nr. 7, p. 50; vezi id., „om gospod cu ciubote roşii”; Vorbe II, p. 26).	•	,	, ,	,	....
, Aşadar, de la ‘rang înalt’ s-a glisat spre ‘cheltuială mare’ (a plăti ciubote roşii = „a plăti mult”; Zanne, P III, 109), acesta fiind punctul de plecare pentru expresia populară a fi cu ciubote roşii „adică rar şi, prin urmare, scump”, pentru care Zanne dă un context edificator în ceea ce priveşte extensia: „Anul acesta o să fie iarba au ciubote roşii”
93
CÎINE
(ibidem, p. 110). După revista „Ion Creangă”, în DA se citează o apreciere, tot a ţăranului, cu privire la valoarea banilor: „paralele îs cu cibote roşii - nu-s [= lipsesc], îs scumpe” (I/II). Vezi şi a fi cu papuci galbeni.	'
CÎINE:	porc de cîine	,
,	= termen injurios la adresa unui om, comparat cu
un cîine care s-a „porcit”
într-o notă etimologică publicată în 1956, Al. Graur se întreba: ' „ce fel de atribut este de cîine pe lîngă porc?” (SCL VII, 273), deşi lingvistul citat consemnează faptul că în CADE expresia (glosată prin „om rău din cale afară, cu inima împietrită”; subl.n.) apare s.v. cîine, cuvînt la care este întregistrată şi în DA (I/II): porc de cîine „termen injurios”.	,
Aşadar, putem (şi va trebui) să avem în vedere caracterizarea cîinelui, şi nu a porcului, acest termen avînd doar rolul de atribut (aspect asupra căruia vom reveni). Dar optica de analiză adoptată de Graur se datorează explicaţiei pe care acesta avea să o propună: porc de cîine ar fi rezultatul remodelării fonetice a sintagmei păr de cîine, identificată de Pann: „Eşti un hoţ, un păr-de-cîine, nu voiü să te văz mai mult” (Povestea vorbii, 1853, vol. III, p. 114); vezi porc.
Deoarece ambele sintagme în discuţie pot fi „traduse” prin termeni depreciativi (om „netrebnic, de nimic; secătură, şarlatan”, în DLR VIII/4, unde se preia soluţia etimologică Graur), glisarea formei este motivată de acest lingvist prin „etimologie populară”: mai întîi, într-o rostire mai puţin supravegheată, porc de cîine se pronunţă por-de-cîine, afirmaţie corectă; astfel, la G. Polizu, Romanisch-deutsches Wörterbuch (Braşov, 1857), se dă chiar forma aglutinată pordecîine („Hundsfott, Spitzbube”), iar Scriban, D, notează „pron/unţat/ răpede por ’ de cîne”. în al doilea rînd, pe baza unei locuţiuni verbale „a avea păr de cîine” (echivalentă, aproximativ, cu „a avea peri de lup”, în DLR), enunţul ar fi putut ajunge la „a fi păr de cîine”, neînţeles; de aceea, „s-a socotit că ocara cea mai tare trebuie să fie conţinută de primul cuvînt, care a ajuns astfel să fie înţeles ca porc’ (Graur, loc. cit.).
Trebuie să adăugăm că impresia referirii la porc, prin sintagma în discuţie, nu i-a aparţinut numai lui Graur; aceeaşi este interpretarea pe
94
CÎINE
care i-o putem atribui unui scriitpr, Liviu Rebreanu: date fiind relaţiile încordate, într-un moment al acţiunii, dintre familia Herdelea şi preotul Belciug, acesta din urmă este caracterizat de învăţător prin cuvintele „Popă-i ăsta?... Ăsta-i porc, nu popă! Şi încă porc-de-cîine” j (Ion, cap. III); or, mai apoi, ideea este dezvoltată astfel: „aşa-s popii, i porcule?” (cap. VII), respectiv „porcul şi cîinele de pămătuf ’ (ultimul j apelativ reprezintă porecla preotului; cap. IX).
[	în prima ediţie a Expresiilor româneşti (1997, p. 198,- 199), am
i citat explicaţia, lui Al. Graur, încercînd chiar argumente suplimentare:
! păr, de cîine însemnînd, în general, ‘soi rău’ ne aminteşte, de exemplu, t zicătoarea „din coadă de cîine nu poţi face sită de mătase”, ce exprimă [dispreţul.	r
|	Şi prin prisma,unor „dublete” (identice) din alte limbi, germ.
\ Schwein(e)hund,\i. porco cane (cu atît mai mult cu cît pentru română i; se pune şi problema unor interferenţe, dacă nu cea a preluării, directe, j:a unui „model”), substantivul determinat este cel care numeşte „cîi-r nele”, atribuindu-se trăsături „porcine”: în germană, prin originea | compusului, Schwein(e)hund era numit un cîine folosit la paza turme-[ lor de porci sau la vînătoarea de porci sălbatici (aspect asupra căruia ; vom reveni), iar în.italiană prin porco (porcd) sînt calificate, sarcastic, ;;noţiuni din cele mai,diverse: porco cane, porco d’un morido, porco diavolo, porco destino, porca 1'oca, porcd la triiseria, porca mattina,
: ba chiar porco me sau porca di dorina etc. (în dicţionare curente ale \ limbii italiene). . .	.
!	Pentru română, aceeaşi analiză se impune din perspectiva funcţio-
nării ünui procedeu afectiv de exprimare a atributului substantival [ format cu prepoziţia de, problemă căreia i-a acordat o atenţie deose-| bită Iofgu Iordan, semrialînd o „situaţie specială”: atribute din această | categorie nu arată o caracteristică a obiectului desemnat de substantivul regent, ci, „dimpotrivă, exprimă obiectul care trebuie caracte: rizat”. în vorbirea familiară şi în cea populară, ilustrată, la Creangă, prin exemple ca „hîrca de babă”, „un puişor de fată”, „un putregai de căpătîi7’, locul adjectivelor l-au luat substantive „apte de â fi înţelese li şi ca adjective” (,;baba /aceea care-i/ ca hîrca”; „o fată /frumoasă, drăgălaşă etc./ ca un puişor/de jjasăre/”; „uri căpătîi ca uri putregai i /adică putred/”, pe baza unor comparaţii eliptice.	t
!	: Pentru Iordan, punctul de plecare îl reprezintă construcţii cu
■	adjective propriu-zise, de tipul „deşteptul de Ion” (Limba română
95
CÎINE
contemporană, Bucureşti, 1956, p. 609), dar între tipul /a/ adjectiv propriu-zis şi fb/ substantiv interpretabil ca adjectiv, trebuie să plasăm un alt tip, ce poate fi abundent exemplificat, în care substantivul provine dintr-un adjectiv: bunătate de om, frumuseţe de fată (şi chiar „săracul de Ion”, de la Iordan), prezent în gramatici la analiza mijloacelor expresive de construire a superlativului. Iată exemple de tipul /substantiv/ + /de/ + /substantiv/ şi după diferite dicţionare: drac de copil (CADE, Scriban; ‘un copil neastîmpărat’), drac de femeie (CADE; ‘femeie neastîmpărată’), zgîtie de babă (Scriban; ‘babă rea’).
Este limpede că în aceste situaţii (cînd „obiectul posesor al însuşirii a deVenit, formal vorbind, un fel de anexă a însuşirii”; Iordan, loc. cit.), cei (cele) caracterizaţi prin diferite atribute sînt, în ordine, copilul, femeia, baba, exact cum se prezintă lucrurile, frecvent, şi la Creangă (deja invocat). Smărăndiţa era o „zgîtie de copilă” (zgîtie înseamnă ‘surcică, aşchie’), iar personajele fantastice din Povestea lui Harap Alb, de vreme ce au înfăţişare de bipezi, sînt „o dihanie de om” (Gerilă), „o namilă de om” (Flămînzilă), o „onanie de om” (Setilă), „o schimonositură de om” (Ochilă), „o pocitanie de om” (Păsări-Lă-ţi-Lungilă); vezi, în vorbire, şi „o comoară de om”, „un cal de femeie” (ironic) etc. Aşadar, în cazurile amintite după Creangă, atributele încearcă să califice, apelînd şi la imaginaţia cititorului, indivizi ieşiţi din comun prin raportarea la ceilalţi oameni (de al căror aspect general aceştia se bucură însă).	,
Nu putem rezista tentaţiei de a trimite şi la seria, de adevărată virtuozitate stilistică, a calificativelor, aparţinînd aceluiaşi tip gramatical, ce au precedat enunţul final „o prea frumoasă fată” din prima strofă a Luceafărului eminescian: „un ghiocel”, „un vlăstărel”, „un gangure”, „un soi frumos”, „o pasere”, „un giuvaer”, „un cănăraş”, „o dalie” + DE FATĂ (vezi Perpessicius, în Note şi variante la Eminescu, Opere alese, 1, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1964, p. 360).
Avem de a face cu situaţii în care epitetul precede termenul calificat, de care se leagă prin prepoziţia de, raport mai puţin transparent în cazul porc de cîine, deoarece sintagma desemnează o noţiune abstractă la două niveluri, prin combinaţia insolită de termeni (ce se regăseşte şi în cazurile precedente) şi prin faptul că se referă la om, definit, în plan figurat, drept o specie fantezistă de cîine. Ne confruntăm cu exact aceeaşi valoare a prepoziţiei în franceză de exemplu, ca
96
CÎINE
în construcţiile citate în.DA (I/III, § D, 4°): un amour d’enfant, un
■	diable d'homme, un horreur de fil\e,\n care primul termen îl califică |:pe cel de al doilea. Şi, de fapt, comparaţia poate fi extinsă în plan [ romanic; cf. Iordan, Stilistica, 109, care citează exemple cum sînt ! span. una barbaridad (atrocidad) de cosas, un horrer de libros, port.
\ um râr de gente. Autorul presupune că răspîndirea unor asemenea : construcţii „în limba oamenilor mai mult sau mai puţin culţi de la noi
■	se va fi datorînd şi influenţei franceze”, după modele ca quel.bijou
)d'enfant, une splendeur de rnaison, une beaute dejardin. Trebuie [subliniată nota (de regulă, puternică) de afectivitate ce marchează 'aprecierile formulate astfel.	•
| Primatul caracterizării cîinelui (reprezentînd un anumit tip comportamental al omului) pare a fi obnubilat prin considerarea rezultantului ca un compus, cînd cel de al doilea substantiv poate apărea [articulat (ca la Ion Codru Drăguşanu, citînd sfatul primit la plecarea [din Bucureşti, din partea „cuconului Sache”: „Nu te opresc, fătul meu, [ caută-ţi fericirea, dară nu uita că în ţara noastră meritul n-are preţ,
; numai porc-de-cînele înaintează”; Peregrinul transilvan V).
; Dar într-o glosă a sintagmei ce ia proporţiile unei proze, a lui , Al.O. Teodoreanu, Un porc de cîine (titlu şi al unui volum, apărut în ; 1933, după care cităm în continuare), naraţiunea se organizează în [jurul caracterizării chiar a comportamentului unui cîine de companie, [ale-cărui priviri insistente o intimidează la un moment dat pe cîntă-jreaţa (unguroaică) Iulişca ce se dezbrăca şi care explodează adre-[ sîndu-i-se stăpînului animalului: „Asculta tu, duci la dracu asta chine, 'eu ruşine se se dezbraci faţa de el. El uite la mine cum un om uite. Asta [nu chine, asta porc” (p. 20). Aşadar, un cîine cu priviri porcoase, un ! cîine care s-a porcit! (De altfel, titlul volumului a fost tradus în italiană, semnificativ, prin Quel porco di cane; cf. Gino Lupi, Romania antica e moderna. Ausgewählte Beiträge zur Geschichte und Kultur JRumäniens; ediţie de Luminiţa Fassei şi Rudolf Windisch; Wissenschaftlicher Verlag A. Lehmann, Weitshöchheim bei Würzburg, 1994, p. 228). : . .
>	Unul din argumentele aduse de Graur în favoarea explicaţiei pe [ care a propus-o este, de fapt, o simplă presupunere, anume că „expresia nu pare a fi prea veche”, deşi ea este înregistrată în dicţionare [ începînd cu deceniul al şaselea al secolului al XIX-lea; vezi, de
97
CÎINE
exemplu, Polizu, deja citat, apoi DDRF (1893 - 1895), sau Şăineanu, D, chiar de la prima ediţie (1896). Aşadar,porc de cîine ar fi, eventual, o construcţie ulterioară faţă de păr de cîine, aceasta (încă) în uz că atare pe vremea lui Anton Pann, de la care provine de altfel şi singura atestare, pînă acum, ceea ce ne face să ne gîndim şi la o... reinter-pretare sau la un joc de cuvinte aparţinîndu-i „finului Pepelei”, anume ca por(c) de cîine să fi devenit, la acesta, păr-de-cîine\ (vezi, de exemplu, şi „feciorul lui bani gata” pentru fecior de bani gata, s.v. /bani/ spiţă).
Putem însă aprecia că sintagma porc de cîine are măcar o circulaţie independentă (paralelă) şi dispunem de atestări (unele cu mult) anterioare. Pe de altă parte, conform primelor atestări, se poate uşor deduce şi o motivaţie etică a apariţiei acesteia, după contexte în care referirea se face la „denaturarea” caracterului unui cîine avut în vedere ca simbol al ataşamentului, al fidelităţii faţă de stăpîn, faţă de om în general, ce-şi pierde această calitate, „porcindu-se”, căci, altfel, calificarea cuiva prin termenul porc ar fi fost îndestulătoare.
Acesta este cazul simbolic (iarăşi) al unui vameş, slujitor al domnitorului, căruia trebuia aşadar să-i fie devotat, dar îşi încalcă statutul, se „obrăzniceşte”, aşa cum se prezintă lucrurile în textul unei scrisori din 24 octombrie 1642, ce reproduce, după aprecierea lui Al. Odobescu, chiar cuvintele lui Matei Basarab, într-o violentă apostrofare a ne-ascultătorului. Ca probă pentru „vorbirea sănătoasă” a voievodului (care „nu vorbea altă limbă decît limba ţării”), Odobescu citează un fragment din scrisoarea respectivă, dictată grămăticului: „Scris-am Domnia mea ţie, Vaso vameşule: Ce porc-de-cîne eşti tu, de cărţile Domniei mele nu le bagi în seamă” (vameşului, numit şi „fecior de lele“, i se aduce la cunoştinţă că, în caz de stăruinţă în nesupunere, „vom trămite Domnia mea de, acolo, te va spînzura”; textul se încheie prin formula „şi însumi am zis Domnia mea”; Cîteva ore la Snagov III).	'
Schimbarea statutului cuiva este pusă în lumină şi de explicaţia dată de Iordache Golescu unei zicători ce sancţionează comportamentul inadecvat între părţi ce au contractat obligaţii morale: „fine,'fine, dar porc-de-cîine”: „se zice pentru prieteni şi rude ce se port necinstit” (ap. Zanne, P IV, 360; redactarea manuscrisului lui Golescu, Pilde, povăţuiri i cuvinte adevărate şi poveşti, a fost încheiată pe la 1845).
98
CÎINE
r în aceeaşi ordine de idei poate fi interpretată, apoi, apariţia calificativului pentru a exprima „dispreţul autorului /probabil un boiernaş/ faţă de ţăranii şi de sărăcimea tîrgurilor” răsculaţi împotriva turcilor, alături de o armată de voluntari adunată de spătarul Pîrvu Cantacuzino,'într-o povestire istorică în versuri scrisă în jurul anului .1800, Istoria Ţării Rumăneşti dă la leat 1769: „Ce să spui şi ce să zici? ’/ O grămadă dă calici, / Blestemaţi şi porci de cîine, / Toate uliţele pline” (N.A. Ursu, Contribuţii la istoria literaturii române. Studii şi note filologice, Editura „Cronica”, Iaşi, 1997, p. 358 - 359).
în sfîrşit, numai-ideea de „decădere” poate fi percepută pentru apariţia expresiei în versurile, de autocompătimire, dintr-un manuscris (datat 1822) cuprinzînd un „cîntec de lume”, din care cităm: „Om, om, om eram eu, om / ... / Dar de cînd băui cu tine, / Mă făcui un porc de cîine” (ibidem, p. 428; pentru semnalarea ultimelor două contexte ilustrative îi sîntem îndatoraţi filologului menţionat). Pe baza acestei : idei generale poate fi explicată evoluţia spre semnificaţiile termenilor mai puţin „aspri”, respectiv din sfera condescendenţei flegmatice prin care este uneori echivalată expresia: „coquin” (cuvîntul are şi semnificaţia de ‘ştrengar’), „drole” (‘caraghios’; DDRF),• „secătură, lichea”
. (Şăineanu, D), „chilipirgiu, şiret, potlogar (mai mult în glumă”; Scriban, D), „şarlatan, pezevenchi” (DLR VIII/4); vezi şi adevărata ',;glosă” de la Călinescuj/wc de cîine ar fi o „poreclă” pe care un preot ; şi-o îngăduia „cu cei mai intimi” (Enigma Otiliei, cap. XIX).
Dacă „vechimea” sintagmei, după atestările citate,-nu mai poate constitui un subiect de discuţie, apartenenţa ei la registrul vorbirii
■	populare (în special din Muntenia) poate fi susţinută prin referirea la scrisoarea al cărei text este atribuit lui Matej Basarab şi la zicătoarea din manuscrisullui iordache Golescu. Aceluiaşi registru îi aparţin contextele, cuprinzînd sintagma, înregistrate de Zanne după informaţii : primite din sudul Moldovei: o zicătoare, la toateporc-de-cîne, numai la treabă dobitoc, destul de confuz explicată: „îţi place cînd îţi fac ! treabă, dar la răsplată mă iei în rîs” (P X, 404; „porc de cîine” la toate i ar putea însemna doar desconsiderarea generală şi, oricum, fără o mo! tivaţie relevantă, numai ca o atitudine mai „degajată”, a cuiva, devenit, i pur şi simplu, „dobitoc” atunci cînd e pus la treabăl); şi o secvenţă ! paremiologică de tipul antologic Anton Pann (destul de stîngace şi i aceasta, totuşi): „Poftim la masă, / Dacă ţi-ai adus de-acasă; / Că masa
99
CÎINE
n-are gard, / Nici pumnu lăcat. / Eu te poftesc că mi-e ruşine, / Dar tu nu fi porc de cîne” (text comunicat de un învăţător tot din fostul judeţ Covurlui; Zanne, P III, 650).
Spre vorbirea colorată a capitalei şi a mahalalei bucureştene conduc, în principiu, datele personale ale autorului (presupus) al versurilor din Istoria Ţării Rumăneşti dă la leat 1769, care era, probabil, slujbaş la vistierie; pe de altă parte, cîntecul „de lume” Pom, pom, pom eram eu, pom face parte dintr-o culegere alcătuită la Bucureşti între anii 1821 - 1826 (N.A. Ursu, voi. cit., p. 376,426; vezi, la p. 428, informaţia că, în poezia sa intitulată Povestea unui gîngav despre zavera de la 1821, Anton Pann a preluat elemente de compoziţie din Pom, pom, pom eram... ; aşadar măcar pe această cale el putea cunoaşte sintagma porc de cîinel).
Textele localizabile, aparţinînd secolelor al XVII-lea - al XIX-lea, trimit la Muntenia, areal căruia îi pot fi atribuite şi atestările după Iordache Golescu, Ion Codru Drăguşanu (chiar acţiunea povestirii lui Al.O. Teodoreanu se petrece în Bucureşti). Aşadar, acestui areal lingvistic îi revine, în principiu, conservarea (dacă nu este vorba de un împrumut?!) a sintagmei porc de cîine, de unde pare să se fi răspîndit şi în vorbirea din alte provincii (l-am citat deja pe Rebreanu, cu 6 percepere aproximativă, după cum am constatat; vezi şi observaţiile în ceea ce priveşte sudul Moldovei). Aceeaşi este imaginea pe care ne-o conturează citatele oferite de DLR (VIII/4), ce ilustrează, iarăşi, Bucureştii (G. Călinescu, din lumea mahalalei, Zaharia Stancu, re-flectînd vorbirea delincvenţilor, Ion Vinea, în vorbirea unor personaje din înalta societate!). Vorbirii tîrgurilor (iarăşi mai ales munteneşti) îi aparţin replicile personajelor din proze ale lui Galaction („Ruşii de Vede”), N. Dunăreanu (Brăila), dar şi ale lui Sadoveanu; la G. Brăescu expresia apare în mediul cazon şi, în sfirşit, pentru Transilvania mai aduce o atestare I. Lăncrănjan. însă formula îi era'cunoscută şi lui Blaga: evocînd scene din copilărie şi amintindu-şi cum,'într-o zi, a pierdut gîştele pe care le păştea, acesta scrie că a trăit sentimentul „păcătoşeniei” şi şi-a rostit singur „sentinţa”, numindu-se „porc de cîine” (Hronicul, cap. III).
Prezintă interes şi faptul că sintagma, cel puţin în limba literară modernă, este tratată, în ceea ce priveşte grafia, ca un element alogen, măcar prin aceea că, spre deosebire de construcţiile indiscutabil
100
CÎINE
i indigene, locuţiuni substantivale, la care şi trebuie raportată, de tipul drac de copil, zgîtie de babă, dihanie (namilă, pocitanie etc.) de om, ;prin grafia cu cratime, frecventă (aşa apare la Sadoveanu, Galaction; Dunăreanu, Brăescu, Vinea, Lăncrănjan), porc-de-cîine are tratamentul rezervat în dicţionarele ortografice compuselor propriu-zise, dintre care selectăm numai exemple cum ar fi buhai-de-baltă (specie de broască; pasăre de baltă), fiere-de-urs (arbust) - dintre creaţiile pe teren românesc, respectiv drum-de-fier, cîine-de-mare (rechin), va-că-de-mare (morsă) - rezultate ale unor calcuri. ,De fapt, ortografierea în discuţie reprezintă o reacţie exagerat culturală, inerţială, fară nici o semnificaţie pentru creaţiile autohtone autentice, dar care, pentru elemente noi din vocabularul limbii române, marchează acest statut, atribuit fără nici un temei, se pare, şi sintagmei în discuţie, de scriitorii moderni citaţi mai sus. De altfel, această grafie nu apare în transcrierea zicătorilor citate anterior, nici în textele reproduse de N.A. Ursu, ;după cum cratima riu a fost folosită nici de G. Călinescu, Lucin Blaga sau Zâharia Stancu şi este greu de stabilit ce reprezintă acest semn în porc-de-cîne, porc-de-cînele în transcrierea zicătorii din manuscrisul lui Iordache Golescu, respectiv din editarea însemnărilor de călătorie ale lui Ion Codru Drăguşanu. Sigur pare a fi însă faptul că în reproducerea textului scrisorii emise de cancelaria Ţării Româneşti la 1642 ((al cărei manuscris nu l-am putut consulta), porc-de-cîne reprezintă Igrafia lui Odobescu (Cît ev a ore la Snagov a apărut prima dată în „Revista română”, I, 1862; vezi p. 390); la fel se prezintă lucrurile şi în cazul atestărilor după Iuliu Zanne.
Date fiind dubletele din alte limbi, citate la început, grafia cu cratime (care, de altfel; pentru formula în discuţie, nici nu apare în dicţionarele normative ale limbii române), sugerînd, totuşi, perceperea unui compus, impune şi ea referirea la posibilitatea împrumutului din altă (alte) limbă(i), pe calea traducerii, o supoziţie datorită căreia am şi stăruit asupra acestui aspect.	'	...	.	.	.
Menţionînd faptul că sintagma nu se află în alte limbi ale populaţiilor din areale geografice învecinate ţării noastre,,ne oprim, mai întîi, asupra unui corespondent dinilimba maghiară,, ateno kutya (primul cuvînt înseamnă ‘porc’, iar al doilea ‘cîine’), înregistrat în Dicţionarul român - maghiar, apărut la.Editura Academiei Române (Bucureşti, 1964), ca traducere pentru rom. porc-de-cîine. Poate că nu este
101
CÎINE
\
vorba de un efect mai mult sau mai puţin „mecanic” al prezentării lexicografice, întrucît enunţul disznö kutya teremttete ‘creatură /neam/ de porc de cîine’ apare în vocabularul maghiarilor din Transilvania (Erdelyi magyar szötörtenetitär /Dicţionar al lexicului maghiar din Transilvania/, după material cules şi redactat de Szabo T. Attila et alii,
II,	„Kriterion”, Bucureşti, 1978, s.v. disznö).
Prin urmare, deşi este posibil ca formula disznö kutya să aparţină uzului maghiarilor de pe teritoriul României, în dicţionarul maghiar - : român al cărui redactor principal a fost regretatul Bela Kelemen (Magyar - român szotâr, Bucureşti, 1961), prin „porc de cîine” este < tradus doar cuvîntul maghiar disznö ‘porc’ (ce are, ca mai în toate limbile, cel puţin din Europa, şi semnificaţiile figurate ‘om murdar, lacom, beţiv, josnic etc.’). Apoi, ö atare sintagmă maghiară nu apare în dicţionare bilingve pentru care există o „provocare” directă; ne referim la faptul că însuşi germ. Schweinehund este tradus (doar) prin gazember ‘ticălos, mişel, canalie’ la Halâsz Eiöd, Nemet - magyar keziszâtâr (Budapest, 1966), iar „Schwein(s)kerl, Schweinehund, Saukerl” reprezintă corespondentele pentru magh. disznö frâter (id., Magyar-nemet szotâr, Budapest, 1970). Ca să nu mai vorbim de faptul că „disznö kutya” nu figurează într-un lexicon cum este Magyar ertelmezö keziszotâr /Dicţionar explicativ al limbii maghiare/, Akademiai Kiado, Budapest, 1972 (vezi p. 234, respectiv 804).
Astfel, o eventuală sintagmă disznö kutya poate fi mai curînd un calc după română şi, oricum, atestările preponderent munteneşti de care dispunem pentru porc de cîine par să excludă o eventuală influenţă maghiară (ceea ce nu ar fi surprinzător, însă, pentru un „model” german, prin contactul cu saşii, activi în relaţiile comerciale cu Ţara Românească).	;
Referirea la eventualitatea unui calc din germană trebuie să ţină seama că, în această limbă, compusul Schwein(e)hund numea, la modul propriu, pe cîinele care ajuta la conducerea (paza) unei turme de porci sau pe acela folosit la vînătoarea de porci sălbatici; figurat, are valoarea unui termen de ocară pentru un om murdar sau josnic în cel mai înalt grad; vezi, de exemplu, Jacob şi Wilhelm Grimm, Deutsches Wörterbuch). Aceeaşi sursă semnalează prezenţa compusului în jargonul studenţesc (o atestare la Friedrich Kluge, Deutsche
102
CÎINE
Studentensprache, 1895), „den Schweinhund machen”, respectiv „einem einen Schweinhund setzen” înseamnă „a face (pe cineva) cîine porcesc”. In dicţionarele limbii germane, termenul apare şi în sintagma der innere Schweinehund ‘porcul de cîine, ticălosul din om’ (vizînd laşitatea,'indolenţa); de exemplu, den innere Schweinehund iib'er-windeh înseamnă ‘a birui, a învinge«eul» rău, în special laşitatea’.
Aşadar, pentru germană nu este vorba de o expresie cu valoare iniţial metaforică, ci la bază se află un referent concret, invocat şi desemnat,' de altfel,‘ printr-un enunţ corespunzător, în latină, într-o reglementare juridică a alemănilor (Lex Alamannorum, titlul 82, § 3), unde apare sintagma caniş porcarius (sau porcaritius), consemnată în Du Cange, Glossarium mediae et infimae latinitatis..., şi explicată , prin „qui porcos seu apros venatur” (t. II, p. 95; V, p. 352).	.
, Raportarea la;„modelul” limbii germane (prin semnificaţia figu-
■	rată) constituie, fireşte^ o tentaţie puternică (dacă ţinem seama şi de sugestia grafiilor ce' i n:t u i e s c un compus), dar, în lipsa unor repere credibile, este greu de întrevăzut modalitatea prin care o expresie din discursul moral (sau din argoul studenţesc) german a : putut fi receptată în Ţara Românească, unde am constatat că sintagma porc de cîine este atestată încă din secolul al XVII-lea, dar nu pare a fi prezentă în predicile religioase de exemplu. Pe de altă parte, aiitohto-nia imprecaţiei poate fi luată în consideraţie'şi datorită asocierii ei cu I „fecior de lele" în textul documentului citat de la 1642.	'
în sfîrşit, se impune analizată semnificaţia exişteiiţei corespon-, dentului italian porco cane, ce sugerează posibilitatea unui punct de plecare comun pentru italiană şi română, de căutat în latina „vulgară”. Eugen Coşeriu a dovedit transmiterea unor tipare mentale de această sorginte exprimate prin frazeologisme moştenite, uneori, în cel puţin cîte două limbi romanice. Deşi reprezintă situaţii numai în parte comparabile, putem ţine seama de faptul că lat. mulier quae mulier s-a i păstrat în v.fr.femme que femme şi în rom. femeia, ca,femeia (şi chiar muierea, ca muierea; vezi muiere), după cum lat. coleum louis tenere este reflectat, prin „traducere”,' mutatis miitandis, de fr. ten ir Dieu par lespieds şi de rom. a apuca (â prinde) pe Dumnezeu de (uri) picior (cf. Dumnezeu). Pe baza locuţiunilor verbaleho cabe duda, din spaniolă, şi nu încape îndoială, din română, Coşeriu deduce posibilitatea unei
103
CÎINE
construcţii latineşti *11011 capit dubium, în care verbul latineso capere are sensul (vechi) ‘a.fi permis’ (No cabe duda, 351; vezi, pe aceeaşi temă, de acelaşi autor, Balkanismen oder Romanismenl). '
Din această optică, nimic nu se împotriveşte presupunerii că italiana, prin porco cane (şi porco di cane) şi româna; prin porc de cîine (iniţial o virulentă caracterizare a omului avînd,xîn acelaşi timp, trăsături - negative - ale cîinelui şi ale porcului) au'putut moşteni un tipar mental şi un enunţ latinesc (al cărui prototip riu l-am descoperit), eventual cu o bază mai largă în latina vorbită („vulgară”), cu valoarea „etică” privitoare la „denaturarea” cîinelui prin „porcire”, reflectată curent în exprimarea figurată italiană, dar printr-un singur enunţ în 1 română (pentru o asemenea diferenţă, de'data aceasta în favoarea românei faţă de franceză, vezi muiere); Este o ipoteză la care ne îndreptăţeşte (ba chiar spre care ne încurajează) considerarea cu rezerve a explicaţiei prin „poligeneză” în cazurile cînd frazeologisme identice (sau chiar numai justificat comparabile) se întîlnesc în limbi strîns înrudite, conduită de abordare asupra obligativităţii căreia a atras atenţia Eugen Coşeriu (Tenlr Dieit, 38).
Cît despre identitatea cu se/isui .figurat al germ. Schwein(e)hundşi cu cel al sintagmei maghiare „disznö kutya”, aceasta se datoreşte semnificaţiilor figurate pe care le au termenii numind noţiunile „porc” şi „cîine” în mai toate limbile; de exemplu, în latină, franceză, italiană, română, germană şi maghiară, termenii pentru „porc”, cu referire la oameni, din optica jftetaforei de inspiraţie animalieră, înseamnă 'murdar, josnic, neruşinat’, iar cei pentru „cîine”, atunci cînd nu sînt vizate calităţi (‘dövotat, credincios’), au semnificaţiile ‘rău, duşmănos’ etc. Este, d/altfel, o simbolică omniprezentă în discursul religios, domeniu în cafc ambele animale sînt considerate „spurcate”.
Cumulate prin asocierea celor doi termeni (vezi „porcul şi cîinele de pămătuf ’ la Rebreanu), defectele enumerate reuşesc să contureze o imagine superlativă a animalităţii nu numai respingătoare, ci şi condamnabile!
îrr textul cronicii anonime asupra domniei lui N. Mavrogheni (1786-1790), prin „porc de cîine” este explicată sintagma turcească „chiopec domuz" (köpek ’ cîine’; domuz ’porc’); asemănarea, literală, ar putea să se datoreze, (şi) în acest caz, poligenezei, de vreme ce, în acclaşi text, prin aceeaşi expresie românească este explicată şi sintagma „moftangi domuz”.
104
COADĂ
COADĂ:	get-beget	(de	la) coada vacii
= localnic, băştinaş; autentic	-
Expresia „moldovean get-beget coada vacii” se explică,' după N. Iotga, printr-un obicei consemnat de Marco Bandini, ce a vizitat Moldova pe vremea lui Vasile Lupu („Revista istorică”, XXIII; 1937, p. 303). După ce înregistrează faptul că, în această ţară, oamenii nu jură invocînd numele lui Dumnezeu, ci prin „blesteme”, „prin invocarea bărbii şi a ochilor” (aşadar pierderea bărbii sau a luminii ochilor reprezentau pedepse aplicate de colectivitate, după norme de drept cutumiar!), misionarul catolic, de la Congregaţia „De Propaganda Fide”, scrie: „Apoi dacă cineva şi-a pierdut un bou sau o vacă şi o regăseşte; trebuie să jure că este a sa ţinînd cu mîna coada ei” (traducere din latină, după Călători străini despre Ţările Române, V, 1973, p. 343; pentru o întîmplare narată, se precizează şi poziţia: „in alto tenendo caüdam vaccae”). O împrejurare ieşită din comun privind recunoaşterea vitelor proprii ne-o înfăţişează Miron Costin în Letopiseţ: ajutîndu-1 pe Vasilie vodă, „cazacii luiTimuş pradă codrii Iaşilor de lâ drUmül Căpoteştilor, pînă aproape de Huşi”, în „dobîndă” aflîndu-se şi vită „fără număr”; cînd revine domnitorul, „pre cîtă au aflat nemîncată, tot cîte lin zlot au dat căzacilor pre vită şi au dat ştire la oameni de ş-au luat vita, care o au cunoscut” (cap. XVIII). Nu s-a însemnat, din păcate, cum s-a făcut încredinţarea!
Asocierea cu get-beget (un împrumut din turcă: ged bi ged „din strămoşi în strămoşi”) apare la Ion Ghica, care explicitează sensul izolării: „Noi.ăştia get-beget coada vacii, născuţi şi îmbătrîniţi în ţara asta” (după CADE; o atestare din judeţul Ialomiţa la Zanne, P I, 428). Aşadar, la fel se afirma calitatea de „localnic”, de „băştinaş” şi în : Muntenia, dar motivaţia gestului de la baza acestei „formule juridice”, cum o consideră Iordan (Stilistica, 277), nu a fost încă lămurită, iar evoluţia de sens spre „neaoş”, „băştinaş” rămîne obscură.
Ar trebui oare să ne închipuim că numai membrii unei anumite colectivităţi sau categorii spciale,aveau obiceiul (sau dreptul?) să i presteze un jurămînt în atare împrejurări? Şi, atunci, cînd, mai tîrziu,
: în vorbire a pătruns construcţia get-beget, coada vacii a fost,păstrată
105
COADĂ
ca o identificare de tip tautologic, ori reprezenta o precizare: „(din strămoşi în strămoşi) aparţinînd cutărei colectivităţi”? In orice caz, o formulă avînd acelaşi suport lexical semnifică o bună conduită: e crescut în coada vacii are drept explicaţie „e la locul lui; nu s-a ridicat, nu s-a boierit” (Zanne, P IX, 730).	,
După ce numărul locuitorilor tîrgurilor şi oraşelor a însemnat o alternativă demografică ce şi-a revendicat şi un statut sociocultural aparte (superior), de la coada vacii a ajuns la înţelesul de „ţăran”, „necioplit”. Deci, marcă a unui mediu în care nu numai creşterea vitelor este o ocupaţie de bază, dar şi asocierea celor două substantive (sau a unor sinonime parţiale) are, frecvent, semnificaţii peiorative: coadă de vită (spre deosebire de raportarea la capete de vite „şeptel”) înseamnă „vită slabă” şi acelaşi sens are şi constatarea „vaca stă în coadă”. Căci, altfel, în ciuda formulei depreciative coadă de,cîine („om de nimic”), substantivul coadă a fost deosebit de solicitaţ în formarea unui mare număr de nume de plante: coada boului, cocoşului, mielului, şoarecelui, şi chiar, coada vacii, pornind de la referente mai mult sau mai puţin relevante.	.......
Revenind la „invocarea bărbii” de la Bandinus, în alţi termeni, la „jurămîntul pe barbă”, putem considera că explicaţia a fost amorsată încă de Hasdeu; acesta a semnalat faptul că, în afară de raderea bărbii preoţilor, echivalînd cu „răspopirea”, aceeaşi acţiune era socotită o pedeapsă şi pentru oamenii de rînd, după cum se poate constata din cronica Iui Ion Canta, consacrată evenimentelor din Moldova dintre 1741 - 1769 (HEM III, 2507). Deci, barba putea fi pusă în joc pentru susţinerea unei afirmaţii, la fel ca şi o altă... podoabă masculină, după mărturia lui Caragiale: „Degeaba! Să-mi rază mie mustăţile!” (dacă n-am dreptate, se subînţelege) este riscul pe care şi-l asumă Tipătescu (O scrisoare pierdută, a. I, sc. 1). La fel de mult contau pentru un personaj al lui Rebreanu, avocatul Grofşoreariu, mustăţile-i zilnic frizate, pomădate şi răsucite, pe care acesta jură: „Să-i taie mustăţile dacă n-are să-l facă /pe Herdelea/ achitat de orice pedeapsă”, angajament deosebit de grav dacă ţinem seama de faptul că avocatul „ţinea la mustăţi mai mult decît la lumina ochilor” (Ion, p. II, cap. X). Un reflex (probabil originar) din mediul ţărănesc: a i se rade unui bărbat mustăţile era socotită o acţiune la fel de infamantă ca şi tunderea
106
COASTĂ
: părului pentrU o femeie (înregistrare din zona Botoşani: Niculiţă-Voronca, Datinile, 488).	'	•	.
; Şi, în sfîrşit, o altă dovadă a preţuirii pilozităţii (ca semn al bărbăţiei): ideea de „imposibil” şi-a găsit ilustrarea în expresia o trage nădejde ca spînul de barbă!
COASTĂ:i; ■ a-şi da coaste (cu cineva)
= a se învecina; a se înţelege pe ascuns cu cineva
Originar, trebuie să avem în vedere imaginea apropierii fizice a două persoane, care, în diferite împrejurări, stau coastă lîngă coastă.' Prin locuţiuni de acest tip, pornind de Ia numele unor părţi ale corpului omenesc,1 se exprimă, într-o tonalitate mai mult sau mai puţin gravă, solidaritatea, egalitate£:.'w/Hăr la umăr (sau numai la umere: „femeia asta munceşte la umere cu bărbatul” = deopotrivă, egal cu; Ciauşanu, Glosar), braţ la braţ, cot la cot, mînă în mînă. Colorate de afect, astfel de apropieri exprimă ochi în ochi, nas în nas,-gură în gură (sau gură la gură, ce a fost remodelată; apoi, în limbajul familiar, în bot la /în/ bot,după reprezentarea poziţiei animalelor).	, ; :i :
Prin analogie, coastă lîngă coastă, adică învecinate, pot fi şi două moşii, care-şi cto/ coaste:,,... care pîrău se rupe din zarea dealului spre ; ţinutul Sucevei şi vine alăturea cu moşia Buda; şi pînă acolo, îşi dau coaste Mogoşeştii cu Buda” („Uricariul”, XXII, p. 99, ap. Zanne, P
II). îşi dau coaste şi două hotare ce se întretaie: „Hotarul Crâsteştilor, drept la deal, pe ruptură..., care îşi dă coaste cu hotarul Folfaieştilor...” („Uricariul”, XXV, p. 254).
A-şi da coaste, figurat, înseamnă (ca şi a-şi da coate-, vezi cot) ‘a se înţelege’, ca la Dosoftei: „Şi toţi pizmaşii ş-au datu-ş coaste / De-au : ridicatu-ş cap peste oaste” (Psaltirea în versuri, psalm 82). Sau, ca în vorbirea populară: (x) „pare că şi-au dat de mult coastili cu duşmanu, ca să ne răpuie capu...” (Jipescu, Opincaru, 83).
O	evoluţie semantică'asemănătoare găsim şi pe terenul limbii i franceze, pornind de la cote (< lat. costa, al cărui descendent românesc este coastă): verbulcâtoyer, în limba veche, însemna „aller cote â cöte (avec quelqu’un)”, dar, curent, prin analogie, se foloseşte pentru i desemnarea vecinătăţii: ‘a merge de-a lungul’ („cotoyer le bord de la
107
COASTĂ
foret”), ‘a se întinde’ („cötoyer un precipice”; cf. Robert, Dictionnaire, s.v., cu numeroase trimiteri la coudoyer).
După modelul cdte-câtoyer, Alecsandri a imaginat un verb (a) costoi ‘a trece pe la margine, a atinge pe la margine’ (DA I/II).
a-i sta cuiva în coaste
= a deranja pe cineva, a-1 inoportuna (prin supraveghere) ,	-
Faţă de apropierea a doi indivizi „coastă la coastă”, pentru a se înţelege (sau pentru a pactiza), a avea pe cineva (a-i sta cuiva) în coaste exprimă neplăcerea provocată- de o persoană prea insistentă, mai ales dacă această prezenţă este impusă: „Mai mare blestem nu-ţi. trebuie decît să ai pe soacră în coaste” (cf. DA I/U).
Petru Maior, descriind prezenţa teologilor de la Roma „acreditaţi” pe lîngă mitropoliţii românilor uniţi din Transilvania, îi considera paşi în coastele acestor prelaţi: „...teologul cel în coastele vlădicului românilor pus nu întotdeauna au fost vlădicului credincios, sau clirului uniţilor voitoriu de bine” (Istoria bisericii, Buda, 1813, p. 98). Sau: „ ...fiindcă aceşti de lege latinească... teologi şi ghenerali auditori... în coastele vlădicului puşi erau neştiutori de pravila şi de tocmelele bisericii ceii greceşti... ” (idem, p. 102).
Neplăcerea vecinătăţii nedorite atinge-apogeul cînd cel de alături recurge la constrîngere, ce poate să-şi găsească expresia în diferite forme de manifestare, ca, de exemplu, a-i pune cuiva sula în coaste.
COBZĂ:	a	duce	cu cobza
= a înşela, a mistifica	. ■ . .
Cobza a fost un instrument tipic de acompaniament, cu care „se ţinea hangul” (cînd cineva cînta din gură sau la vioară). Pe lîngă sensul semnalat deja, mai mult sau mai puţin cunoscut şi utilizat, există un altul, pentru varianta a(-'\) cînta (cuiva) din cobză ‘a-1 face să spună şi ce nu ar voi să se ştie, tot ce are pe inimă’ (Zanne, P IV, 310), sugestiv pentru caracterizarea subtilităţii celui ce „trage de
108
CODRU
limbă”, care creează fundalul unei mărturisiri involuntare: prin pro-pria-i vorbire (un „acompaniament” sui-gerteris), „solistul” este provocat să nu se mai controleze. ,
I Pentru, varianta din titlu, trebuie să avem în vedere asocierea şi j interferarea cu „a juca după cum cîntă cineva”, acel astfel dirijat fiind | desconsiderat ca discernămînt. Pe ultimul loc, din acest punct de j vedere, s-ar afla „nebunul de la răstoacă”, care „tot el cîntă, tot el i joacă” (Zanne, P,VI, 274); este vorba de pescuitul prin tulburarea unei !■ ape zăgăzuite, pe care este pus să o „calce” un om slab de minte, ce-şi j ritmează mişcările prin melodii improvizate.
j. Dacă în DA (I/II) se înregistrează doar abstractul cobzărie ‘meşte-! şugul cobzarului’, în vorbirea de acum cîteva decenii apăruse, în | vorbirea argotică, şi verbul (a) cobzari ‘a spune vorbe de dragoste unei i femei’, instrumentul „ţărănesc” fiind asimilat celor devenite simbolice j în cazul serenadelor, chitara sau mandolina (Iordan,Stilistica, 283).
De la cîntec la jot drumul este scurt; aşadar a juca poate însemna i tot ‘a înşela’ dar, în afară de'a-ljuca (pe cineva) în palmă, alte expresii ; trimit mai degrabă la jocul păpuşarilor: a juca (pe cineva) pe degete, i sau chiar a juca (pe cineva) ca pe-o păpuşă (vezi sfoară).
|	CODRU:	a se închina ca la un codru verde
j	,	= a se închina cu veneraţie, a omagia
■	Dacă închinarea la soare sau la pămînt (vezi) păstrează tonalitatea
i omagierii solemne, cea la arbori şi la pomi pare să reflecte doar relaţii f detaşate. Dar conştiinţa unei legături, tainice, cu închinăciunea creş-i tină, ce a luat locul celor „păgîne”, poate fi sesizată pe baza unei i manifestări uşor parodice. O faţă bisericească, popa Buligă, „cel | buclucaş”, bun „de ponosuri şi tîlcuri”, după ce binecuvîntează masa
>	voioasă a tinerilor catiheţi petrecăreţi de la Fălticeni, ridică paharul cu i; aceste cuvinte: „Mă închin, băieţi, la faţa voastră, cu sănătate ca la un codru verde” (Creangă, Amintiri III). In alte locuţiuni verbale, sin! tagma poate desemna, tot prin comparaţie, diverse stări sufleteşti: „Te : aştept ca pe-un codru verde” înseamnă „cu mult dor” (Ciauşanu, Glosar).	1	'
|	în limba	vorbită, cel puţin după mărturia unor texte	literare,
I s-au păstrat urme ale adoraţiei aştrilor şi arborilor: „Mă închin cu
109
COFĂ
plecăciune ca la sfîntu soare şi bucuros’sînt de vederea domniei tale” (Sadoveanu, Fraţii Jderi, III, cap. VII); „Mă închin cu sănătate ca la'o luncă verde...” (id., Nada Florilor, cap. XVI).. Admiraţia „pămîntea-nă” este exprimată prin comparaţii omagiale evocînd adoraţia pomilor: „mă închin ca la un cireş copt” sau „ca la un păr înflorit” (cf. Pietreanu, Salului, 199). Nici un temperament contradictoriu, cum a fost Mateiu I. Caragiale, nu s-a putut sustrage acestei difuze atracţii ancestrale, căci la tablourile lui Ruysdael scriitorul pare a se uita ca la icoane ale unor vechi divinităţi: „E înnăscută în mine, drojdie de străvechi eres, o iubire păgînă şi cucernică pentru copacii bătrîni” (Remember).	'
Dar, dincolo de literatură, un fond grav, al unui altfel de demers, este sugerat de reflexele unor cutume arhaice, de factură dendrolatrică. întrucît bradul în special apare adesea, pînă tîrziu, în ipostaza de arbore sacru. Iată ce se constata într-o „decisiune” a „săborului” din 1725 al Bisericii Unite din Transilvania: „Aflîndu-se unii ca aceia carii în loc de paşci iau de mănîncă mugur sau alte ierbi şi se leapădă de obiceiul şi de porunca bisericii /= revenind la vechi practici!/, de aceia se leapădă şi biserica” („Revista critică - literară”, II, 1894, nr. 1, p. 48; cf. Herseni, Forme străvechi, 185, 205; Vulcănescu, Mitologie, 90).
COFĂ:	a căuta cofe de moşi
= a umbla după „chilipiruri”
După explicaţia dată de luliu Zanne, „în ziua de moşi se împart cofe de pomană, de sufletul morţilor” (P III, 121). i . .
a pune (a băga) în cofă ,
= a-1 întrece pe cineva, a-1 „înfunda”; a-1 înşela; a-1 „răpune”, ca evocare, posibilă, a unui supliciu medieval
Semnificaţiile curente (ca şi cele învechite sau regionale) ale apelativului (numind vase de lemn, de la mărimea unei „căni” de băut apă, pînă la acela în care se ţine apa de băut la ţară, de cel mult cîţiva
110
COFĂ
litri, caz în care se face corespondenţa cu doniţa sau bota) reprezintă o piedică serioasă spre o deducţie simplă, lineară (de tipul imaginii I acceptabile pentru a băga sub covată) în ceea ce priveşte explicarea | valorilor figurate enumerate mai sus (după DA I/II şi dupa alte | dicţionare). •	:	' .	'	1	1	;
i Aparent,, dificultatea a fost surmontată de Iorgu Iordan, care | presupune o corelaţie de tip derivare sinonimică cu a pune (a băga) în i oală (Stilistica, 293), supoziţie inoperantă: de vreme ce nici această f expresie nu a fost încă satisfăcător explicată, dar mai ales prin prisma ; semnificaţiei originare pe care încercăm să i-o atribuim acum (vezi oală).	.	;
:	, Lui Iordan îi datorăm însă orientarea spre o altă soluţie, cea
' propusă de Margareta Ştefanescu, care, în două scurte articole din I „Arhiva”, descrie, pornind de la un studiu german de istoria dreptului : (Das Ertränken im Fass), obiceiul „înecării ,în butoi”, de origine : celtică, iniţial probabil un ritual păgîn, mai apoi o pedeapsă, frecventă I în secolul ,al XIV-lea, practicată la populaţii germanice din Ţările de | Jos. Prin cufundarea într-un butoi cu apă, în secret, erau pedepsiţi
•	bărbaţi şi femei pentru sodomie, pruncucidere, înaltă trădare, maltratarea copiilor, abjurarea credinţei, falsificări etc.
Autoarea, deşi pînă la urmă înclina să creadă că la noi obiceiul ar fi putut fi cunoscut prin influenţa husită, deoarece şi Ia cehi au existat reflexe ale practicii numite (revista citată, XXXVII, 1930,1, p. 52 - 53), anterior se referise fie la o urmă directă a cehilor sau a „popoarelor barbare de origine germană”, fie la o reminiscenţă a obiceiului medieval, cunoscut de saşi, de la care am împrumutat, de altfel, chiar cuvîntul kufe (> cofă; revista citată, XXXIV, i927, 1, p. 55 - 57).
De fapt, în sursele'(scrise) româneşti, expresia nu este folosită decît cu sensuri figurate ale Verbelor (a) înfunda şi (a) răpune. Ă pune în cofă apare frecvent în teatrul lui Alecsandri (Margareta Ştefanescu o considera o expresie „moldovenească”), cele mai numeroase trimiteri găsindu-se la Zanne (P III, 121), căruia, de ifapt, i se datorează şi glosarea „agravantă” („a înfunda, a înşela, a răpune, a rămînea, a dovedi pe cineva”) preluată în DA! Dar, la Alecsandri, pusul în co/ă înseamnă doar învingerea cu argumente' prin înşelătorie sau chiar întîmplătoare a potrivnicilor (în Harţă răzeşul, sc. XV, în vodevilul Doi morţi vii, a. I, sc. VI, în Kir Zuliaridi /„Am pus-o în cofă
111
COFĂ
mesa pe ţărăncuţă”/, a. I, sc. III), în Boieri şi ciocoi, a. II, sc. IV; cf. şi „Şezătoarea”, II, 1898, p. 101, într-o legendă despre facerea lumii, în care se descrie o întrecere sui-generis între Fîrtat şi Nefirtat).
Locuţiunea îi era cunoscută şi clasicistului I.M. Marinescu, care a utilizat-o, cu sensul ‘a seduce’, ‘a-i suci (cuiva) minţilef, în textul traducerii Satyriconului lui Petronius: „în sfirşit, prin voinţa zeilor am ajuns stăpîn în casă şi iacă băgai şi pe stăpînul meu în cofă" („Cultura Naţională”, 1923, p. 69; în latină: „et ecce.cepi ipsimi cerebellum”; I.XXVI).
Singurul loc de la Alecsandri ce ar putea fi „exploatat” în favoarea practicii „înecării în butoi” a beţivilor (şi aceasta descrisă de Margareta Ştefanescu) este o scenă din opereta Crai nou; la încercarea ispravnicului şi cea a acoliţilor săi de a-1 îmbăta, pentru a-1 „trage de limbă” pe „moş Corbu”, bănuit a fi gazdă de hoţi, acesta, intuind manevra, exclamă: ;,las ’ pe mine c-am să ţi-i pui în cofă, cum om deşerta-o de vin” (sc: XI). Dar, la curent cu resemantizările la care recurgea Alecsandri, putem presupune şi în acest caz un simplu calambur.
Evident, apreciind că discuţia rămîne oricum deschisă, opinăm că poate fi luată în consideraţie folosirea iniţială a expresiei cu valoarea ‘a îneca’, respectiv preluarea, ca atare, a unei expresii figurate (avînd semnificaţii de tipul ‘a întrece’, ‘a birui’, ‘a înşela’) din limbajul saşilor (care, prin comerţ, au lăsat şi alte amprente lingvistice în graiuri din Moldova), în primul rînd pentru ca, în germană, Kufe are şi sensurile de‘hîrdău’,‘cadă’.
în acest din urmă caz, sensurile „agravante”, rezumate prin „a răpune” (chiar Margareta Ştefanescu vorbea de o nuanţă de „satisfacţie”, de „răzbunare”), al căror martor s-a făcut Iuliu Zanne, s-au putut dezvolta osmotic, în familia în care a pune în cofă s-a plasat cu timpul (din care face parte şi a pune în oală, de exemplu).
Căci la alţi scriitori reprezentarea contextuală a acţiunii are un caracter şăgalnic, ca de pildă la Ionel Teodoreanu („cu tot regretul, te-a pus în cofă!”, după DA I/II), sau la Fănuş Neagu (în fraza „Nu, se strîmbă secătura, vreau să te bag în cofă”, autorii Dicţionarului2 găsesc semnificaţia „a pune în încurcătură pe cineva”). Vezi şi oală.
112
I
I	.
i	COMOARA
i
I COMOARĂ:	comoara satului
| ■	■'•,'=	cimitir	-	.	......
|:	Cu	acest	sens,	sintagma a fost înregistrată în localităţi din zona
■Bihorului (Giriş) şi a Năsăudului (Zagra); pe lîngă atestările din DA ! (I/II), mai adăugăm una după anchetele dialectale din anii 1929 - 1938,
I chiar pentru localitatea Năsăud: curent; noţiunea în discuţie este numită comoară, „pe domnie se zice ţînţîrim" (variantă pentru ţin-:tirim\ Atlasul lingvistic român I/II, harta 301) şi tot în graiul năsău-dean comoară ‘cimitir’ a fost înregistrat recent în ancheta pentru ■Atlasul lingvistic român, pe regiuni. Transilvania (vol. II, Bucureşti, 1997, harta 286).	'	.	.	:
:	Aria întrebuinţării, mai vechi, a cuvîntului cu acest sens poate fi
;însă extinsă: într-un „supliment”, din 1925, la Glosarul publicat anterior, Alexiu Viciu consideră că, în formula „frunză verde de comoara" (înregistrată în localitatea Chizdia, din Banat), apelativul comoară ar numi o plantă de culoarea fierului, ce creşte şi prin ;cimitire: „cred că de aici i se trage numirea, fiindcă cimitirul se :numeşte şi comoară” (Academia Română, „Memoriile Secţiunii Literare”, s. III, t: III, mem. 2, p. 45).
; Contextul în care cuvîntul apare cu semnificaţia de ‘cimitir’,
: furnizat de Viciu, în Glosarul de cuvinte dialectale din graiul viu al ■poporului român din Ardeal (1906), este „Unde-i comoara satului?” (după DA), aşadar nu este vorba de sepulturi izolate (sau incidentale), ;ci de spaţiul numit în mod obişnuit cimitir (sau ţintirim).
Deoarece în limba română cuvîntul comoară are sensuri mai .vechi doar din familia‘magazie’ (înBiblia de la 1688), ‘ascunzătoare, bîrlog’ (mai apropiate de etimon, slavonescul komora, ce se explică, fia rîndul său, din lat. camera), şi fiindcă populaţiile autohtone nu au [cunoscut morminte de tipul încăperilor mortuare, uneori semiîn-gropate (cum sînt, de exemplu, cele ale etruscilor şi ale altor populaţii), pentru ca apelativul comoară să fi căpătat sensul de ‘cimitir’,
Itrebuie să pornim de la semnificaţia de ‘bani, obiecte din metale jpreţioase (îngropate în pămînt)’, situaţie în care punctul de plecare l-a | constituit noţiunea de „ascunzătoare”.
Pentru a păstra banii îngropaţi au fost utilizate diferite vase de lemn sau din metal. Ca, de exemplu,postava (‘covată, albie’) şi uleiul
113
COPCĂ
(‘buduroiul’), în care şi-i ţinea ascunşi ciobanul din diferite variante, de la românii din Serbia, ale Mioriţei: „Subt o peliniţă / Este-o postăviţă / Plină de leiţă / Banii de pe miţă. / Da subt un gutui / Este un ulei / Tot e plin de lei / Banii de pe miei, / Polişori şi bănci / Bani de pe berbeci / Şi mai'multe rile/ Banii de pe lînă” (Fochi, Mioriţa, 982 - 983; cf. 984, 988 - 989, 10 067). Iar, în Vrancea, „banii nesocotiţi” (adică ne-număraţi) ai ciobanului moldovean sînt prezentaţi drept „o căldări cu părali” (care, apoi, devine „un ceaun di bani”) sau „o neagră găleată / de galbeni surpată” (ibidem, p. 882 - 883, 894).
Dar recipientele în care se depozitau astfel de valori, înainte de folosirea şi în viaţa cotidiană a vaselor din metal (şi, oricum, mai potrivite decît acestea) erau „ulciorul sau oala de pămînt ars” (Pamfile, Mitologie, II, 11). Aceeaşi informaţie, după Coşbuc; în urma predării cetăţii, asediatorii se interesează ce profit ar putea avea: „Dar comori ascunse-n oală şi-ngropate?”(Cetatea Neamţului). :
Astfel, pe baza notei comune „oală îngropată”, comoara (satului) a putut numi un cîmp funerar, locul unde se găseau grupate urne cinerare, apelativ translat, apoi, asupra cimitirului creştin. .	.
Această denumire trebuie pusă în legătură cu semnificaţia originară a expresiilor a băga în oală, care a putut însemna iniţial ‘a muri, a se preface în cenuşă, destinată depunerii în urnă’ şi, eventual, a se face (DE) oale şi ulcele, cu aceeaşi semnificaţie, ,
Vezi oală. ;	,
COPCĂ:	a	se	duce pe copcă
= a cădea în gaura tăiată în gheaţă pentru a prinde peşte dintr-un lac sau dintr-un pîrîu; a se pierde, a muri :	,
în Povestea lui Harap Albi Creangă pune în gura lui Roş împăraţi următoarele cuvinte de ameninţare: „... pe mine căutaţi să nu măi smintiţi: fata şi ochii din cap, căci atîta vi-i leacul, v-aţi dus pe copce, cu toată şmichiria voastră”.
Copca numeşte însă şi o adîncitură în albia unui rîu, în care cineva poate să se prăbuşească necunoscînd locul, sau, ca la Galaction, un loc de pe malul Oltului unde pămîntul s-a prăbuşit înghiţind, sub ape,
114
rădvanul ce o ducea la cununie pe frumoasa Oleana, îmbrăţişată, în moarte, cu Mură lăutarul, într-o cununie „schimonosită” de diavol (Copca Rădvanului).
COT:	a-şi da coate
,	,	= a fi alături, a se învecina;	a lua contact, a	se
.	înţelege pe ascuns cu cineva,	făcîndu-şi semn	cu
. cotul	r	,
Se pot stabili raporturi de sinonimie, atît în ceea ce priveşte semnificaţia originară, cît şi cele figurate, ulterioare, cu a-şi da coaste (vezi). Este vorba, mai întîi, de constatarea „atingerii” fizice, a : „alăturării”, atît a două persoane, ca în situaţia descrisă de locuţiunea cot la cot, cît şi a două moşii, ca într-un document îri care se precizează o vecinătate:	moşia Golianului, iar despre răsărit moşia
vornicului Gâvril ce-şi dă coate cu moşia mănăstirii Gălăţii” („Uri-cariul”, XXV, p. 254).	:	:	’
Raportarea, figurată, se poate face şi la o apropiere neplăcută, la o „ciocnire’’, ca aceea cu moartea: „...după ce dăduse coatele cu moartea” (M.I. Chiriţescu, Grănicerul, Bucureşti, 1912, p. 58; vezi şi „a-i trage cuiva o bătaie soră-sau vecină cu moartea”). '
Ceea ce a frapat (în mod neplăcut), în grupuri sociale, a fost apropierea şi înţelegerea între mai. multe persoane pentru a pune „lâ cale” ceva în defavoarea altora, mai ales în public, ceea ce ar explica nevoia „complotiştilor” de a se apropia unul de altul, spre a vorbi cu glas scăzut, poziţie de care s-a făcut abstracţie mai apoi. Astfel se prezintă lucrurile de la Neculce („Franţozul... şi-au dat co/a/te cu Turcu să-nceapă el gîlceavă la nemţi, şi Tiircu să de ajutor leşilor”; Letopiseţ, cap. XXIII), pînă la Caragiale („Mi-e frică din partea amicului... din : partea prefectului..., de, că-şi dă coatele cu Caţavencu”; O scrisoare ! pierdută, a-, II, sc. 1).	■
. Este un tipar al exprimării pe care-1 regăsim şi în franceză: coudoyer (< coude < ht.cubitus, -um, al cărui reflex românesc este co/)'are semnificaţii „proprii” (arhaice) şi figurate asemănătoare; mai ; mult, putem constata şi paralelismul coudoyerrcötoyer: de exemplu, coudoyer are, prin.extensie, accepţiunea „marcher cöte ä cote!” (Robert, Dictionnaire, s.v.).	;
CREANGĂ
CREANGĂ:	a	umbla	creanga
= a vagabonda, a umbla „haimana”
Expresia, în care substantivul apare şi sub forma cranga, este înregistrată în dicţionare după diferite izvoare reprezentînd vorbirea populară din Moldova. Cuvîntul creangă ‘ ramură de copac’ cunoaşte şi pronunţia crangă („La copaciul căzut toţi aleargă să taie crăngi”; Zanne, P I), dar în formularea citată creangă se explică prin „remo-delare”, printr-o confuzie de termeni, schimbîndu-se, de fapt, şi imaginea evocată (rezultatul unor sondaje ad-hoc: a umbla creanga este decodată drept „a umbla de colo pînă colo ca o creangă bătută de vînt”).
Pentru Scriban, D, a umbla cranga înseamnă a umbla craina, adică ‘a bate laturile’, ‘a umbla haimana’ (craină, împrumut din ucraineană, însemnînd ‘margine’, ‘ţară de margine’). Corespondenţa în discuţie a fost stabilită doar la nivelul celor două conţexte, mai precis în „modelarea” desprinsă de semnificaţia suportului lexical originar, întrucît crangă este, de fapt, un alt cuvînt, care se explică din ucr. granca 'graniţă’. Aşadar, umblă cranga (şi apoi, datorită apropierii formale, creanga) cel care „ţine marginea”, care „umblă huci -margine” (Graur, Etimologii, 77).	.
Prin urmare, expresia din titlu reflectă aceeaşi optică pe care o regăsim în constatarea că este bine „la colţ (capăt, margine) de ţară (şi la mijloc de masă)” - adică fără a fi supus controlului comunităţii.
CRUCE:	cruce	de	voinic
= (bărbat) în toată puterea, fără frică, viteaz
Explicaţia este preluată din DA (I/II; vezi şi Dicţionar', Dicţionar1), care plasează sintagma după semnificaţiile pe care substantivul, pornind de la obiectul cu simbolică creştină, le-ar fi primit „în comparaţii”; alături de „(flăcău) cît o cruce”, se notează şi cruce de muiere, respectiv „/fată/ cît o cruce”: ‘bine făcută, frumoasă’. Pentru Jipescui confuzia nu există: „...muierea... să stea mai delături, pentru că ea e jumătate de cruce; rumânu e cruce întreagă, cruce de voinic” (Opincaru, 79).
116
CRUCE
Se pare însă că formula trebuie încadrată la sensul general (ulterior) ‘orice figură (semn) sau obiect în formă de cruce’. Deoarece, ! după Baronzi, sintagma cruce (întreagă) de voinic derivă direct ! dintr-un sistem de a plăti birul: faţă de oamenii ce se întovărăşeau (de i obicei doi) pentru a putea plăti suma întreagă, „cel ce era capabil să :: plătească singur acel bir întreg se numea crace întreagă de voinic” !■ {Limba, 207; cf 108). Aşa era, de exemplu, „călăraşul”, care „valora i întotdeauna o liude, o cruce întreagă” (Zanne, P IV, 422). S-a propus r şi o formulă: impozitul personal «în cruci»: mazilii plăteau „impozitul j; personal «în cruci», într-o cruce intrînd cîteodată unul, alteori doi sau ' mai mulţi contribuabili”; „marea majoritate a mazililor din Putna, i încadraţi în 41 de «cruci», sînt din satele de podgoreni” (Giurescu,
; Odobeşti, 201).	.
|	Iată contexte după acte administrative din secolul al XIX-lea,
referitoare la bimicii din Romanaţi: „13 cruci sînt şăzători într-acel i’judeţ”; „alte cinci cruci în şase nume să găsesc ştiuţi Visterii şi în catastihul înnoirii... ■” (Documente, I, p. 205; subl. n.).	i
!	Pentru Baronzi, astfel s-ar explica însăşi construcţia fraţi de cruce.
: Comentînd şi completînd informaţii date de către Hasdeu privind , ritualul frăţiei de cruce prin actul a doi bărbaţi care-şi amestecă sîngele ; din tăieturile (în formă de cruce) pe care şi le fac la braţul drept sau : mîncînd împreună dintr-o turtă în forma crucii, Baronzi consideră că ; mai este „încă o frăţie de cruce”, cea rezultată din asocierea mai sus ; citată: „doi, trei sau şi patru inşi plăteau cîte o parte din cruce (ludă) şi ' se numeau fraţi de cruce. Această frăţie era tare şi ţinea pînă la moarte” (op. cit., p. 207).	«
;	în diferite surse (la Hasdeu, ap. Baronzi, loc. cit.', DA I/II) s-a
: subliniat faptul că frăţia între feciori „asumată” este un obicei pre-! creştin (alianţa maturilor era marcată, cum am văzut, ritual, de ames-' i’ tecul sîngelui), adaosul de cruce reprezentînd o adaptare la simbolul ;J creştin. în această situaţie, cealaltă „înfrăţire”, pentru a forma „cru-,cea” din catastifele de impozite, a putut asigura circulaţia, formulei fraţi de cruce, care, totuşi, deşi nu a fost una a ritualului creştin, a fost tolerată de biserică (vezi frate pre cruce), de vreme ce există şi formula frate pre evanghelie, „frăţia” legîndu-se prin jurămîntîn faţa "preotului (DA; vezi şi vol. II/I, s.v.frate).	,	:	:
CRUCE
a da cu crucea peste cineva ■'
= a întîlni (pe neaşteptate), a nimeri
Raportarea substantivului, în acest context, la „crucile drumului”, sugerată în DA (I/II), unde expresia apare,alături de „a i se face cuiva calea cruce cu cineva”, este, pe drept cuvînt, respinsă de Iordan, care susţine că trebuie să avem în vedere „crucea din mîna preotului”, ce biruie pe Diavol, invocînd şi numele acestuia care indică efectul simbolului creştin, Ucigă-l crucea (Stilistica, 279).	‘
Deci, expresia a putut apărea, cu sensul iniţial, din practica exorcizării creştine, dar nu este exclusă nici invocarea sprijinului crucii pentru atingerea unui scop. Una din împrejurările „standardizate” poate fi considerată numirea prin cruce-ajută (după semnul de pe pagina întîi) a cărţii după care învăţau la şcoală copiii din'prima clasă, un manual improvizat („... din băţul în care era aşezată fila cu cruce-ajută şi buchile scrise de bădiţa Vasile pentru fiecare, am ajuns la trătaji, de la trătaji la ceaslov...”; Creangă, Amintiri I), sau chiar instituţionalizat (la Codru Drăguşanu: „Nu poţi uita pre fericitul Nica: Davistei cu „Sfînta cruce-ajută”! O iarnă întreagă învăţasem carte lai dînsul...”; Peregrinul transilvan, IV).
Dar, cu timpul, scopul urmărit poate fi unul mărunt; se spune, de i exemplu: „las’ că dau eu cu crucea peste dînsul” cînd cineva caută! stăruitor pe un altul sau un obiect oarecare, pierdut (vezi, în DA, lai aceeaşi expresie, şi sensurile ’a prinde, a găbji’). Prin extensie, pornind de la utilizarea crucii pentru combaterea unor forţe maleficei (în împrejurări deosebite se face şi cruce cu limba), şi o altfel dei întîlnire, neplăcută în fond (chiar atunci cînd aceasta este căutată, ca şi în cazul exorcizării), a putut fi numită apelîndu-se la aceeaşi formulare: „Merge ea cît merge prin codru, pînă ce dă de-o prăpastie grozavă şi întunecoasă şi pe-o tihărie dă cu crucea peste lup” (Creangă, Capra cu trei iezi).
Desemantizarea poate ajunge, aşadar, pînă la ştergerea ideii de punere sub autoritatea şi efectul simbolului creştin; ba, mai mult, datul cu crucea peste un duşman poate prilejui uciderea acestuia, o abatere de la una dintre Porunci: „Dete un român din Vatra Domei... cu crucea peste dînşii /peste nişte tătari/ şi prinzîndu-i îi ucise” (textul este publicat de un cleric, S. FI. Marian, Tradiţii, 1895, p. 200, după DA I/II).
118
CUCUIATA
"	a	pune cruce	.
1	■	=	a însemna printr-o cruce; a sfîrşi (cu) ceva,
a-ţi lua nădejdea
Situaţiile concrete în care numele acţiunii de a însemna ceva printr-o cruce a căpătat această semnificaţie (pornind, probabil, de la a pune-crucea pe un mormînt, apoi de la semnul făcut pe o listă de nume'de persoane, înaintea celor morţi) au fost consemnate în DA (l/II): se punea o cruce, într-un dicţionar, înaintea cuvintelor ieşite din uz; se făcea acelaşi semn pe pereţii unei case (sau pe o tablă ridicată pe o bucată de pămînt) destinate vînzării etc. Iată un context ilustrativ din Ispirescu: „tot eram eu hotărît s-o vînz din pricina asta; să ştii că acum negreşit am să-i puri cruce” (după CADE). De aici valoarea de „a sfîrşi cu ceva”, „a părăsi” (Baronzi, Limba, 45); vezi şi sensurile figurate din contextele „a pune cruce iluziilor”, „a pune cruce şcolii” (DA).
CUCUIATA:	a	duce (a pune) la cucuiata, a sta Ia cucuiata
'	=	a duce la cimitir;;a muri, a fi mort ,	-
Un enunţ din vorbirea populară (cuprinzînd cuvîntul-titlu) referitor la semnificaţiile indicate este citat în DA (I/II) după revista „Şezătoarea”: „ca mîne, poimîne, m-or duce şi pe mine acolo la cucuieta [= voi muri]”. După aceeaşi revistă se indică, însă, pentru adjectivul substantivat cucuieta sensurile „biserică (clădită de obicei pe o ridicătură); p. ext. cimitirul din jurul bisericii”. în sprijinul unei atare eVoluţii semantice ar putea fi invocată, apoi, interpretarea pe care o dă Iuliu Zanne apelativului gurguiata din expresia (sinonimă) a pune la gurguiata („a da uitării”): „a-1 duce la biserica care este mai înaltă, mai g'urguiată ca toate casele din sat” (P III, 177). în sfîrşit, tot prin „biserica şi curtea ei unde se îngropau morţii” este explicat termenul cucuiata de Lazăr Şăineanu, D (la care găsim însă şi precizarea ,,/oc înălţat”, cu trimitere la «fra/).	■ ■■ .	,
Deşi, la prima abordare, chiar genul gramatical al substantivului din titlu trimite la noţiunea de „biserică”, ceea ce; fireşte, impune considerarea ansamblului din care face parte şi lăcaşul de cult, prin atribuirea denominaţiei în discuţie în primul rînd bisericii se pierde
119
CUCUIATA
din vedere un element de bază în ceea ce priveşte alegerea poziţiei cîmpurilor funerare, care, din culturi arhaice, cu mult anterioare creştinismului, au fost plasate pe ridicături ale solului, pentru ca mormintele să fie protejate de inundaţii, de eroziunea apelor (lăsăm la
o	parte alte aspecte, legate de tipologia cultelor).
Cînd biserica este plasată şi ea pe o înălţime, cimitirul a fost acela care a impus alegerea locului acesteia; de altfel, în multe sate biserica se află în centrul aşezării, iar cimitirul pe un deal, din împrejurimi; j însuşi numele cîmpului funerar poate fi diferit în funcţie de plasarea lui lîngă biserică, sau la marginea satului (cf. Atlasul lingvistic român, pe regiuni. Maramureş, I, Bucureşti, 1969, harta 243, şi Atlasul ' lingvistic român, pe regiuni. Transilvania, II, Bucureşti, 1997, harta 286). în favoarea considerării poziţiei cimitirului poate fi invocată şi apariţia (incidentală) a sensului ‘cimitir’ pentru substantivul deal, determinat de „poziţia înaltă a obiectului respectiv” după cum preciza Iorgu Iordan (în BIFR, IV, 1937, p. 202).
Pe de altă parte, referirea la biserică, fiind mai înaltă, „mai gurguiată ca toate casele din sat” trădează un mental strict contemporan: răspunzînd şi nedumeririi arheologilor, care, pentru aşezări de pe teritoriul dacoromânesc din epoci de deplin creştinism, nu pot stabili planuri de construcţii speciale ce ar putea fi atribuite lăcaşurilor de cult, C.S. Nicolaescu-Plopşor a identificat şi descris o serie de „biserici - bordeie” (şi „semibordeie”) funcţionînd chiar pînă în secolul al XIX-lea (articole publicate în revista „Oltenia”, I, 1940 şi II, 1941).
Iar absenţa corespondenţei de gen între cucuiata şi cimitir ar putea fi considerată relevantă dacă expresii cum sînt cele de care ne ocupăm ar fi luat naştere numai după adoptarea în limba română a neologismului, semnalat în DA (I/II), cu varianta chimiterion (păstrînd fonetismul etimonului grecesc), abia spre sfîrşitul secolului al XVIII-lea, respectiv într-o zonă sau în zone în care noţiunea în discuţie este numită prin sinonime de acelaşi gen ale acestui cuvînt (temeteu, ţintirim) sau prin alte regionalisme, substantive de genul neutru (ca stobor). Dacă, însă, avem în vedere o vechime mai mare a unor astfel de expresii, atunci problema genului nu se pune în ariile în care pentru „cimitir” s-au folosit denumiri ca îngropelniţă, grobişte, mortărie, progadie, avlie, maigine (vezi mai sus) sau comoară (pentru inventarul acestor
120
1
I	CUCURUZI
! .
I termeni, vezi Luiza Seche, Mircea Seche, Dicţionarul de sinonime al
i	limbii române, Editura'Academiei, Bucureşti, 1982). Chiar numai o ! corectă interpretare a contextelor la care se trimite în DA şi în alte | dicţionare conduce spre ideea de numire prin cucuiata a „cimitirului”: t în enunţul a duce la cucuiata (şi în du-te la cucuiata; cf. Şăineanu, D) j pentru „a fi mort, a niuri” nu primează ideea de „biserică”, ci aceea de
1	„cimitir”, aşa cum trebuie înţeleasă şi formularea a pune la cucuiata
i	„a da uitării” (după Zanne, P III, 136; cf. şi Şăineanu, D), ce subliniază ideea de „timp (îndelungat)”, care nu este cel al dusului şi
i	pusului în biserică, în ziua înmormîntării; vezi şi a sta la cucuiata „a j.fi mort” la Şăineanu (şi, fără explicaţie, la Baronzi, Limba, 42).
i	La sfîrşit, dar nu în ultimul rînd, trebuie să avem în vedere şi ‘ factorul psiholingvistic. Legătura dintre ,.,a muri” şi „cimitir” este j ilustrată, sarcastic, de expresiile a păzi cimitirul, a se băga pîndar la | cimitir (Zanne, P III, 106), iar, după Scriban, D, cucuiata semnifică j;însăşi „moartea” (în „l-a trimis la cucuiata"). Or, apariţia termenului [ ca eufemism este de conceput mai curînd pentru „cimitir” (ca loc al [ unor manifestări şi întîmplări terifiante sau măcar dezagreabile) şi pentru „moarte”, decît pentru - jbiserică”.
Prin urmare, în contextele analizate, termenul cucuiata, un derivat : ât\& cucui ‘ridicătură (de pămînt), vîrf, înălţime’, are ca sens principal ! pe acela de ‘cimitir, aflat pe o ridicătură a solului, pe un deal’, ca
1	ansamblu funerar din care (uneori sau frecvent) face parte şi biserica.
1	. CUCURUZI (a se): „- Da de lupa ce mai ştii? - Ştiu că s-a
1	cucuruzit” (folclor)
•	= (despre lupoaică, ironic) a deveni vegeta-
1	riană,	hrănindu-se cu porumb !
i	Dialogul apare în notele lexicografice ale lui Ion Micu Moldovanu,
•	canonic şi profesor la Blaj: întrebîndu-1 pe un elev ce înseamnă lupă L (instrumentul optic), acesta i-a răspuns că este „muierea lupului” şi a
i	plasat'cuvîntul în contextul de mai sus (cf. Materiale şi cercetări ' dialectale, I, Bucureşti, 1960, p. 24).
!■ Există numeroase snoave în care, însă, pentru întrebări neavenite,
•	„neroade”, sînt date astfel de răspunsuri zeflemitoare sau echivoce.
121
CUI
. CUI:	cui	pe	cui se scoate ,	.	,	;
= „rău pe rău se scoate (goneşte)” - Zanne, Proverbe VII, p. 699	.	..
încercarea de a reconstitui acţiunea descrisă imaginîndu-ne cuiele de metal pare (şi este) de domeniul absurdului. Dar zicătoarea, după
I.C. Chiţimia, a luat naştere atunci cînd'„cuiele”, groase, erau din lemn şi se băteau (la încheieturile pieselor de lemn din construcţii) în găuri dinainte făcute cu burghiul (Paremiologie, 257)................ • . ...
Prototipul latinesc, clavam clavo pellere (pellere însemnînd ‘a goni’, figurat ‘a alunga’) se referă la aceeaşi realitate; vezi şi span. un clavo saca otro clavo, sau un clavo arranca a otro (prezentat de G. Giuglea ca o „coincidenţă romanică”, Cuvinte, 257) ca şi fr. un clon chasse I ’autre.	.	.
în limba română am moştenit lat. cuneits, -um, care însemna ‘pană de lemn, ic cu care se despică trunchiurile de copaci’. Aşadar, acestea sînt cuiele originare care se „scot” unul pe altul; bătîndu-1 pe cel nou, cu un mai, iese afară cel vechi. O variantă de la românii din Banatul Jugoslav cuni cu cuni se scoate ne apropie de forma latinească a substantivului, cu n netrecut la iot (vezi Roşu, Proverbe, 37)..
O	versiune mai veche a zicătorii este „transparentă” pentru semnificaţia originară a lui cui-, cuiul nou dezbate pe cel vechi (Zanne, P V); pentru „cuiele” de lemn, vezi şi textul unei cimilituri din colecţia Gorovei: „M-am dus la pădurea mare, să tai cuie şi resteie” (DA I/II, s.v. cui), sau cui de tei „lucru pe care nu poţi pune nici un temei, în care nu te poţi încrede” (Zanne).
CUPTOR:	luna	lui	cuptor
= nume popular al lunii iulie
Textele scrise ne oferă, prin comparaţie cu alte nume din acest grup onomasiologic, ,o adevărată surpriză în ceea ce priveşte raporturile dintre iulie şi cuptor. După informaţii din Dicţionarul Academiei (Il/I), constatăm că iulie, termen ce l evocă pe luliu Cezar (reformatorul calendarului, devenit... iulian), un împrumut în limba română^ literară prin filieră slavonă, este înregistrat în scris pentru prima dată
122
CUREA
la Grigore Ureche, care însemna că Ştefan cel Mare „au întrat în ţară [ în zi întăi a lui iulie” (Letopiseţ, cca 1625). Sinonimul său popular \ cuptor apare însă într-un context pe care Hasdeu (în Cuvinte din ! bătrîni, II, 1879, p. 156) îl consideră anterior anului 1600: însemnarea ! „în luna lui cuptori, 26 de zile”, ar data din 1580.:
| „Puterea” numelui este dovedită de faptul că „(luna lui) cuptor” I caracterizează graiurile din întreaga ţară, neavînd nici un concurent.
| Dar termenul a aparţinut, în fond, limbii vechi literare, căci atestările ‘ de la Săulescu (Calendariul, 15) şi Alecsandri (Brumărelul), care-1 : desemnează ca „lună a fierbinţelii” (sau „fierbinţelilor”), sînt poste-!. rioare chiar şi înregistrării lui într-o importantă operă lexicografică,
‘ Lexiconul de,la Buda (1825).
I Imaginile şi percepţiile senzoriale induse de această figură de stil i' s-au conturat; prin mecanisme proprii metaforei reciproce, pornind de \ la reprezentări: cosmice; partea de sus, boltită, a amenajării pentru f coacerea pîinii se numeşte cer; cerul cuptorului bine ars are culoarea ; alburie a bolţii cereşti din zilele senine şi fierbinţi ale verii, iar ; pămîntul încins este „vatra”, cuptorului, ca în versurile lui Coşbuc: î „De călduri .dogoritoare, / Foc aprins îi arde chipul; / Un; cuptor e , roşiul soare / Şi,cărbune sub picioare / E nisipul” (în miezul verii).
;	Pe porţiuni accesibile cunoaşterii ale imensului cuptor cosmic, se
: coc cerealele, numite curent în vorbirea populară pînea albă, aşa cum \ prezentaseră, lucrurile încă I.C. Massim şi A.T. Laurian, ca fideli ! interpreţi ai mentalităţii denominative populare, în primul dicţionar ; academic al limbii române: „După cireşari vine coptori; în luna lui L coptori se coc cele mai multe grîne şi fructe, şi de aici numele de
i. coptori ce poartă acest mens (= lună)”. :	...	,
i . ‘ . ' '
| Bibi. Iulie - cuptor; Cr„ XX, nr. 31 (1018), 2.VIII.1985, p. 6.	.	.
I CUREA:	a-1	tine	(pe	cineva)	cureaua	,
> * ' » , 1 .'
!	.	,	-	a	cuteza,	a	avea	încredere,	a	avea	curaj
t ; i .
|	Iniţial, încrederea cuiva în cureaua cu care se încinge se referea la
I „trîntă”, o anumită „specie” a.acestei întreceri sui-generis, în care cei
i	doi competitori se apucă fiecare de cureaua celuilalt: „la trîntă mult te
123
CURMEI
ajută, dacă eşti încins cu o curea” (Vasiliu - Kirileanu, Tălmăcirea, s.v.). A fost înregistrată chiar expresia a se lupta la curea (Al. Graur, înBIFR, V,p. 163).
Practica veche a încingerii şi cu teie a furnizat replica a nu-l ţine (pe cineva) teiele = „a nu avea curaj, a nu-l ţine... curelele” (DLR XII/I); vezi şi în continuare.	j
CURMEI:	a	lega	tei(e) de curmei(e)
= a improviza; a căuta pretexte
Atît tei, cît şi curmei numesc un capăt, o bucată de funie (împletită din coajă de tei în primul caz), avînd diverse întrebuinţări, aceea de cingătoare de exemplu: „să-mbrăca ca-ntr-un stan de cămaşă şi să-ncingea cu un tei” - la Dosoftei (după DLR XI/2); „Dacă voieşte să rămîie şi mai departe în mînăstire, să se descingă de curmeiul cu care e încins” - la S.F1. Marian (după DA I/II, s.v. curmei).
Trebuie să admitem, deci, că asocierea teielor şi curmeielor a înfăţişat mai întîi improvizaţiile sărăcăcioase din gospodărie; astfel este descrisă, ironic, de către Creangă, „harabaua” lui Moş Nichifor Coţcariul: „Căruţa lui, deşi era ferecată cu teie, cu curmeie, însă era o căruţă bună, încăpătoare şi îndemînatică” (de altfel, pentru a o repara, la nevoie, care s-a şi ivit de îndată, proprietarul are, în „pomostină”, o secure, o funie şi un „sfredelac”). Nu este vorba numai de „cîrpeli”; din acelaşi material erau, în semn de dispreţ, şi hamurile cailor, desperecheaţi, de la sania în care Duca-vodă, detronat, a fost trimis în Ţara Leşească: „îl pusesă într-o sanie cu doi cai, unul albu şi unul' negru, şi cu hamuri de tei, ca vai de dînsul” (Neculce, Letopiseţ, ’ cap. VIII).
Numai după aceea, o „manevră”, dintr-o discuţie oarecare, probabil destul de inabilă, a fost caracterizată drept o încercare de a lega teie de curmeie, a face din tei curmei, a găsi tei de curmei (DA), a înnădi din tei curmei „a încerca toate mijloacele, a face tot posibilul” (DLR).
Ingeniozitatea „teielor şi curmeielor” a fost (nu fără o secretă admiraţie) ironizată de Arghezi în descrierea punerii la punct, într-o fabrică de zahăr, a unei locomotive vechi, de către ün „mecanic
124
CUTEZA
potcovar”: „Am oblojit-o cu sfoară, cu cîrpă, am bulgărit-o /ceea ce înseamnă ‘a unge cu lut’/ pe ici-colea, i-am mai pus cîteva scînduri pe unde trebuia, şi gata” {Lina, 1965, p. 10.6). Iar o imagine de contrast se obţine prin asocierea funiei de tei cu şurubul (vezi).
CUTEZA (a):	cine botează cutează
= „adică are îndrăzneală către acela pe care (îl) . botează” (Iordache Golescu)	.
Dacă astfel se recunoaşte autoritatea naşului faţă de finul de botez,
o	altă variantă se referă, desigur, şi la cutezanţa naşului de cununie, cînd acesta era cel care a botezat-o, cîndva, pe mireasă; zicătoarea „naşul botează, naşul cutează” este explicată astfel tot de Iordache Golescu: „se zice cînd o rudă îndrăzneşte la altă rudă” (Zanrie, P IV, 481; pentru prima explicaţie, vezi VI, p. 497).
în texte folclorice munteneşti este înfăţişată tentativa naşului de a
o	ademeni pe „finişoară”: „Colo-n vale-n trei izvoare, / Bea un naş c-o finişoară: / - Poftim, fină, ia de bea, / C-am un gînd cu dumneata. / N-o; fi, naşule, păcat, / Trei copii mi-ai botezat: / Două fete şi-un băiat, / Pe mine m-ai cununat?... ” (Ciauşanu et alii, Vîlcea, 89 - 90). Scrupule pe care naşul încearcă să le „adoarmă” în felul său: „Nu e, finică, păcat, / Că naşu-tău e bogat: / Are naşu-tău parale / Şi dă la popi sărindare / Şi mai cîte-o liturghie, / Tot ca finica să vie” (Rădulescu-Codin, Muscelul, LXXII). ■
. într-o optică de „arheologie socială” (Traian Herseni), ar fi vorba aici de „cutezanţa”,naşului de a-şi exercita un drept iniţiatic păstrat din obiceiurile societăţilor arhaice, ins primae noctis (cf. Vulcănescu, Etnologie,,58; N. Constantinescu, Rudenie, 163 - 166). Pentru universalitatea motivului, vezi şi Ion Petru Culianu, Călătorii în lumea de dincolo (Bucureşti, 1994, p. 89). Vezi şi naş.	*■	.
125
DEGET:	a	se ascunde (a se da) după deget
= a recurge la „şiretlicuri” (naive) pentru a eluda evidenţa; a invoca motive neîntemeiate, incredibile
•	■	■	:■■■■•	'	I	1
La baza metaforei se află împrejurarea, concretă, a „ascunderii”; a „pitulării” naive a copilului (foarte) mic, care-şi imaginează că, acoperindu-şi faţa cu palmele (eventual cu degetele răsfirate, printre care „trage cu ochiul”), nu este văzut de cineva, de cei din jur. Această „stratagemă” apare prezentată în termeni exacţi de I.-A. Candrea: „cum fac copiii care îşi ascund faţa cu mîna spre a nu fi văzuţi”, gest ce a provocat, aşadar, valoarea figurată a enunţului din titlu (CADE, s.v. deget). Un caz, similar din perspectiva mentalului, cunoscut de autor: un copil, la 4 - 5 ani, ca să nu fie văzut, închidea pur şi simplu ochii!
Segmentînd definiţia şi redistribuind termenii explicaţiei date de Candrea, constatăm că, după adoptarea unei atitudini comparabile din lipsa aprecierii corecte a situaţiei („se zice despre cineva care crede că alţii nu-l văd... cînd face ceva, pe cînd în realitate se înşală”), intervine planul abstract propriu-zis: „se zice despre cineva care crede că alţii nu-l înţeleg cînd face ceva... , sau despre cineva care încearcă să se apere invocînd motive, scuze slabe, puţin serioase” (id., op. cit., s.v. ascunde); vezi, înainte, DA (1/1): „cînd cineva caută a se dezvinovăţi fără să izbutească”.	:	'	'	1	■ ■ ' ■
Fără a ignora, bineînţeles, valoarea metaforică, în lucrări lexicografice anterioare sau posterioare Dicţionarului Academiei, explicaţiile privesc numai împrejurările concrete, materiale: „cînd cineva nu ştie a se ascunde, astfel încît toţi îl văd” (HEM II, 1822) sau „a cerca în zadar să te ascunzi neavînd după ce” (Scriban, D).
Trebuie să remarcăm că enunţul expresiei, în toate dicţionarele citate, cuprinde referirea la un singur deget, ca o exagerare a ideii de
126
DEGET
naivitate, dar nu este de neglijat influenţa pe care au putut-o avea, i pentru remodelare, formule comparabile ce fac trimitere, de exemplu, la un copac sau pom, aşadar care sînt construite cu un substantiv la numărul singular.'	.	,	, '
I' Nu putem trece cu vederea, fireşte, o încercare glumeaţă de a ! explica expresia în discuţie, a lui Iacob Negruzzi. Poate tocmai fiindcă ! a făcut figură de „surdo-mut” ca deputat şi senator, timp de mai bine | de patruzeci de ani, în parlament, acestui scriitor îi datorăm nume-
>	roase observaţii maliţioase privind mediul respectiv, printre care şi | acelea asupra clişeelor de care se abuza în discursul public. Astfel, r printre Vorbele parlamentare comentate figurează şi simple automa-| tisme, cum este chiar a se ascunde după deget, despre care „Jak” (pentru intimi) pare că ar vrea să ne asigure că descrie situaţia cînd un i: bărbat (sau o femeie), ieşind gol (goală) din apă şi neavînd cu ce să se i; acopere, ridică un deget: „presupun indexul de la mîna dreaptă”, !: încercînd să-şi1 ascundă (desigur) sexul (gest amintitor şi al frunzei de viţă!). '	i■■	■	'	1
i Scriitorul intervine cu sfaturi ad-hoc, ce subliniază absurdul
■	enunţului luat mot-ă-mot, prin referirea la alte părţi ale corpului; cel în ; cauză ar face mai bine dacă „s-ar ghemui cît ar putea, căutînd să se : ascundă după genunchi şi după braţe, căci aceste membre, deşi nu l-ar [ acoperi deajuns, totuşi sînt ceva mai groase decît degetele”. Mai mult, ;■ brodînd pe acest motiv, Iacob Negruzzi operează o substituţie, pe care i o şi interpretează cu adevărată virtuozitate stilistică. Pentru a acutiza : ideea de „imposibilitate de a-ţi ascunde scopul”, parlamentarii ar ; putea să se refere la... obiecte mai subţiri: „în interesul imaginii i (subl.n.) să se zică; de; exemplu, «de ce vă ascundeţi după scobitoa-[ re»?” (Scrieri complecte, Ij „Socec”, Bucureşti, 1893, p. 365 - 367). j ’ Cînd o constatare similară porneşte de la atitudinile oamenilor maturi,'aceeaşi noţiune a fost exprimată prin'invocarea unor ascun-
i	zişuri derizorii, cum este, de exemplu, „tufa” - faţă de „pădure”: a se
ii	da după tufă ‘a se îndosi, a se ascunde’ (Zanne^ P IX; 533; dar, ji desigur, tufa poate fi luată în consideraţie sub acest raport într-o zonă I lipsită de păduri), iar pentru ideeâ de a „a eluda esenţialul întrro | comunicare” se spune a umbla pe după salcie sau a umbla cu vorba
pe după salcîm (cf. DLR X/l); pentru exprimarea aceleiaşi idei, există
127
DOAGĂ
şi formula a se da pe după piersic şi variante (în DLR VIII/2); vezi piersic.
Superlativul în materie de „ascunziş” este formulat în româneşte prin a se ascunde (sau a se băga) în gaură de şarpe (sau în borta şarpelui) „în locul cel mai ascuns, unde nu-i cu putinţă a intra, a pătrunde” (DA II/I; DLR XI/l).
DOAGĂ:	a-i	lipsi	(cuiva)	o	doagă	-
= a nu fi întreg la minte	,	]
Extinderea constatării de neîmplinire făcută iniţial de cel care construieşte vase de lemn este semnificativă prin puterea sugestiei: j echilibrul şi funcţionalitatea întregului sînt de neimaginat în lipsa unei: j piese. Clasele de reprezentări ale omului modem au mutat metafora,, în sinonimie diacronică şi diastratică, pe terenul unor ansambluri: j tehnice, de exemplu radioul: (cuiva) îi lipseşte o lampă, sau îi filează, >
o	lampă (în cel de al doilea caz însă o contaminare, căci este vorba şi : de lampa de iluminat cu petrol, a cărei lumină „filează”). i ,	\
Poţi ajunge (sau cădea) în doaga cuiva, atunci cînd te identifici cu cineva în felul de a fi, de a gîndi, desigur măcar... extravagant; pentru un subiect din Boloteşti - Vrancea (anchetă din iunie, 1970), cineva care este „jumate nebun, are lipsă doage la cap!” (cf. Dumistrăcel et alii,	229).
Exprimarea figurată a putut găsi în lipsa unei doage... de trebuinţă şi simbolul pretextului minor; pentru Nicolae Costin, solicitările repetate, de tot felul, ale turcilor faţă de moldoveni sînt prezentate (cu subtext de fină ironie) prin constatarea „de Ie trebuie o doagă, o sîtă /vezi şi „a umbla de-a sita la cumătră”/, încă aleargă la Moldova” (Letopiseţul Ţării Moldovei de la Ştefan sîn Vasilie Vodă, cap. De a doua domnie a lui Antioh vodă...).	:
Există, pe acelaşi suport lexical, şi expresia împlinirii: despre cineva se poate spune că este „în doagele lui”, adică „în minţi, în toată firea” (Rădulescu-Codin, îngerul, 375).
DUMNEZEU
DUMNEZEU: a nu avea nici un Dumnezeu
î	.	= a nu crede în nimic, a nu avea nici un rost, nici
[	un sens	.
I	“
L _	.
I	•
j ■ Formulă considerată de Puşcariu (Privire, 363) drept o urmă de păgînism, „de pe cînd strămoşii noştri adorau mai multe zeităţi”. în ! acelaşi sens poate fi invocată şi formula a ruga (pe cineva) efe toţi i Dumnezeii-, vezi, la Creangă: „Şi te mai rog (de toţi Dumnezeii) să-mi : împrumuţi măcar o dată carul cu boii, s-aduc nişte lemne din pădu-I re...1 ” (Dănilă Prepeleac). De altfel, pentru Candrea, în acest text -Dumnezeu are chiar sensul de „divinitate păgînă, zeu” (CADE, s.v.).
0	viziune comparabilă putem găsi, de fapt, şi în formula de jurămînt ,„pe Dumnezeul meu” (alţii avînd, prin referenţialul posesiv, alţi Dumnezei). Prin contrast, optica creştină este reflectată de formula a •nu avea (nici) sfînt (nici Dumnezeu), cu semnificaţia ‘a fi lipsit de sens’ (DLR, X/3).	:	’
Este drept, mai mulţi „Dumnezei” sau „Hristoşi” apar şi în înjurăturile profanatoare, dar în acest caz (fară să excludem cu totul ^posibilitatea unei intenţii de „umilire” a vechilor divinităţi protectoare, ' transpuse în reprezentări creştine), poate fi vorba totuşi numai de o
intenţie de augmentare a termenilor defulării. ................
; în traducerea sau adaptarea unor texte mitologice apare şi forma ;de plural a numelui, devenit substantiv.comun: „deschide... o carte la ;care spune de toţi dumnezeii elineşti’’ (la Ispirescu, după CADE
■	pentru un alt context, v. a face capul calendar). O atare interferenţă de planuri permite şi traducătorului Herodotului (manuscris descoperit la ^Mănăstirea Coşula) să formeze un feminin dumnezăoaie pentru zeiţă (referinţa este la Hera; cf. Bogrea, Pagini, 84; pentru alte cazuri de ^adaptare a terminologiei în situaţii de politeism, vezi Şăineanu, Semasiologie, 54).
:	După	Puşcariu	{loc.	cit.),	aceeaşi semnificaţie păgînă o au jură-
mintele pe soare, pe cer, sau pe pămînt (vezi).
129
DUMNEZEU
a prinde (a apuca) pe Dumnezeu de un picior
= a avea o surpriză plăcută, a ieşi cu bine dintr-o încurcătură
De regulă, expresiile ce înfăţişează relaţiile muritorului de rînd cu Fiinţa Supremă se referă la bunăvoinţa, protecţia acesteia: „i-a pus Dumnezeu (cuiva) mîna în cap”, „l-a văzut Dumnezeu”, „îl ţine Dumnezeu de păr” (cf. Zanne, P VI). Prinderea lui Dumnezeu de... un picior reprezintă, ca, de altfel, şi ultima dintre expresiile citate anterior, o imagine izvorîtă dintr-o viziune populară. Mai mult, iniţiativa, în acest-caz, este a omului, care, sau a dat peste un noroc, sau caută ' ieşirea dintr-o situaţie grea.
După noaptea aventuroasă petrecută în pădure şi după întîrzierea Malcăi, Moş Nichifor Coţcariul o încredinţează pe aceasta că soţul ei va fi bucuros cînd o va vedea acasă: „Lui Iţic i s-a părea c-a prins pe Dumnezeu de-un picior cînd te-a vedea acasă” (Creangă; vezi, Ia Zanne, loc. cit., şi în DLR, VIII/2, şi alte contexte, după S.F1. Marian, Ispirescu etc.). Expresivitatea metaforei atrage enunţul în stilul publicistic; iată o preluare dintr-un periodic ce se caracterizează, totuşi, prin sobrietatea exprimării: „Pentru un român, procurarea unei vize de intrare într-o ţară occidentală este aproape acelaşi lucru cu prinderea lui Dumnezeu de un picior” („Capital”, nr. 28, 13 iulie 2000, p. 9).
Viziunea populară este una de factură păgînă. După cum a dovedit Eugen Coşeriu, într-un savant studiu de frazeologie comparată, nu: numai forma mentală, ci chiar enunţul trebuie considerat ca moştenit: din latina populară, pentru că o expresie foarte apropiată există şi în i franceză: „tenir Dieu par Ies pieds”. în ambele limbi, lingvistul citat i recunoaşte formularea coletim Iouis tenere, atestată în Satyricomil Iui Petronius.
Respingînd explicaţia paralelismului în discuţie prin „polige-neză”, Coşeriu motivează şi substituţiile, ideologică şi eufemistică, în! ceea ce priveşte numele propriu şi comun: de vreme ce lui Jupiter i-ai luat locul Dumnezeul creştin, s-a impus, de asemenea, înlocuirea lat. coleus (‘testicul’) prin termenii numind „piciorul” (Tenir Dieu, 38, 41).
în traducerea din latină a lui I.M. Marinescu, asistăm la o soluţie... de compromis: „crezu că l-a apucat pe Jupiter de picior” (Petronius, Satyricon, „Cultura Naţională”, Bucureşti, 1923, p. 45).
130
, FASOLI (a se): „Âş! Ia nu te fasoli..., vino, nu mai zice ba / şi , din buze nu strimba” (Pann)
•	= â face mofturi, a se „alinta”
Pentru a explica verbul (a se) fasoli, Hasdeu presupune un *(a se) fasoni < fason (< fr.fagoir, HEM I, 885). De la fason, pl. fasoane porneşte şi Ghibănescu, care, pentru sens, citează expresia (calchiată j din franceză) a face fasoane. Dar acest cuvînt ar fi fost raportat, datorită unei (vagi) apropieri fonetice, la fasole. în manifestările : alintului, rîsul, zîmbetul celui (celei) în cauză ar fi jucat un rol ; important; depreciativ, în vorbirea populară se spune că cineva, cînd rîde, „îşi arată fasolele”, adică dinţii (Vorbe, II, 134 - 135); vezi şi i strigătura „Strînge-ţi, lele, buzele / Că se văd fasolele!”.
Această explicaţie a verbului (a se) fasoli, dar şi apropierea de fasole sînt prezente în toate dicţionarele româneşti (cf. şi Iordan, Stilistica, 326, şi, mai nou, Tohăneanu, care reţine doar trimiterea la „a face fasoane”; Imagini, 89).	;; •.
' Cuvînţul fasole este atestat în limba română abia de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi; este de origine greacă (dar a putut pătrunde şi prin diferite limbi neoslave: ucraineana, rusa, poloneza şi sîrba; cf. Scriban, D). Atrage atenţia faptul.că forma verbului românesc la 'infinitiv are un aspect fonetic apropiat de aceea a cuvîntului din me-idiogreacă (cpo^od Ai) şi neogreacă (<paooi>A.i). Planta şi boabele ei fiind, la început, un produs „exotic”, iar a se fasoli reprezentînd un uz orăşenesc, familiar (DAII/I; citate din Pann, Alecsandri, Iacob Negruzzi), ieste posibil ca termenul în discuţie să fi fost remarcat în vorbirea (grecilor şi să fi fost preluat ca o marcă a vorbirii „alintate” a acestora.
Un asemenea model de vorbire nu trebuie subestimat: un român ardelean, Ion Codru1 Drăguşanu, venind în 1837 la Bucureşti,
131
FERECA
„Babilonul României”, nota faptul că în „metropolea lor românii vorbesc limbile tuturor popoarelor cunoscute”. Tabloul schiţat este al unui adevărat Turn Babei: „în societatea înaltă domneşte limba francă; cea de mijloc n-a uitat încă neogreaca, de curînd detronată; apoi plebea, după cumu-i originea-şi exprimă puţinele idei sîrbo-bulgă-reşte, germano-maghiareşte, italo-spanice, muscăleşte, turceşte, etcetereşte - numai rar româneşte” (Peregrinul transilvan, V). în afara exagerării scriitoriceşti, trebuie să recunoaştem în această caracterizare măcar dificultăţile pe care le întîmpină studenţii străini ce învaţă limba română, după ce ştiu sau şi-au însuşit o altă limbă romanică, din cauza elementelor lexicale de aproape toate originile înşirate mai sus 1 din vocabularul românesc, situaţie ce l-a determinat pe Louis Deroy să caracterizeze limba noastră drept „un paradis al împrumuturilor”*.
în ceea ce priveşte comparaţia dintre (a se) fasoli şi grecescul fasitli, putem observa că pentru a numi un „defect” identic, raportabil la acelaşi mediu etnic, s-a creat, pe teren românesc, verbul (a se) marghioli cu sensul de „a se ţine mîndru”; â face mofturi, fasoane; a se alinta, „a se sclifosi” (DLR, VI; unul dintre sinonimele acestui verb, la Scriban, D, este chiar „a sefasoli! ”). Or, adjectivul marghiol (< ngr. liapyioAoi;) înseamnă şi „frumos, plăcut la înfăţişare; mîndru, fudul” (DLR).	’
Aşadar, un indiciu pentru posibila provenienţă a lui (a se)fasoli pe acelaşi teren psiholingvistic.	'
FERECA (a):	faur	ferecă	şi	desferecă
= în luna februarie alternează frigul cu încălzirea vremii, îngheţul cu dezgheţurile 1
Exprimarea acestei realităţi meteorologice prin verbul (a) fereca ‘a lega în (şine de) fier diferite obiecte sau unelte’, un continuator al lat. fabricare după DA (II/I), sau derivat românesc de la fer (fier),
*	„Certaines langues sont des paradis de l’emprunt. On voudrait pouvoir s’attarder, par exemple, au roumain, quit doit â son histoire et â sa Situation geographique particuliere tant d’elements slaves, hongrois, turcs et grecs”; L’emprunt linguistique, Paris, 1956, p. 42.	,
132
FIARĂ
după Scriban, D, se datorează confuziei dintrefăurar (< lat.febr/u/arius ‘luna februarie’) şi făurar ‘fierar’, o creaţie pe teren românesc pornind de la faur (< lat .fabrum ‘meşter faur’) cu sufixul -ar. Desigur, puţini mai văd legătura dintre acest fabrum şi fabrică, pentru noi un neologism cu etimologie multiplă; dar lat. fabrica (derivat de la fabrum) însemna ‘atelier (în special de fierărie)’, ca şi ‘meşteşug, îndeletni-| cire” şi chiar.‘artă’ (Tohăneanu, Imagini, 147).
1 Efectul confuziei semnalate mai sus este reflectat de explicaţia I dată de Gh. Săulescu numelui popular românesc al celei de a doua,luni 1 din calendar: „Pe Februarie [Tomânii îl numesc], Faur sau Făurari [ (adică /lună/ a faurilor de fer, carii pregătesc ferele aratului, conse-I crînd-o lui Vulcan zinul infernului şi al făurăriei” (Calendariul, 16; la ! Alecsandri, Brumărelul: „Fevruarie, Faur sau Făurar, adică a faurilor | de fer carii pregătesc ferele aratului”).
!	Dată fiind constatarea că „în luna lui faur crapă ouăle corbului de
: frig” (şi tot acum s-a exprimat regretul că „iarna, n-o mănîncă lupul”),' ; unele expresii subliniază frigul din februarie: făurari cu gheţuri tari i (NALR. Olt., II, p. 272). Pe de altă parte, pornind de la vînt, care
■	„fluieră”, s-a ajuns la numele fluierar: „aşteaptă să vină luna lui
, fluierar, care bagă omătul pe borta acului în casă” (HEM I, s.v. ac), sau ! „era prin luna lui fluierar, cînd se vîntură cenuşa din vatră şi dancii din : şatră’’(după DA); -	•	;
;	Prin extensie, cele două verbe cuprinse în expresia din titlu, în
■	aceeaşi succesiune, au ajuns să descrie puterea (intrigilor), după o [ caracterizare a lui Mateiu I. Caragiale, din Craii de Curtea-Veche: „...
■	fără noi nu se fereca şi nici desfereca nimic” (cap. Cele trei hagialîcuri).
Bibi. Februarie - făurar, faür, Cr., XX, nr. 7 (994), 15.11.1985, p. 8.
FIARĂ:	a lua ochi de fiară
'	= a se sălbătici, a se înrăi, „a-şi lua lumea în cap”
înregistrată de C. Rădulescu-Codin, expresia a fost explicată prin „a pleca aşa, vrînd-nevrînd, în lume, de mult foc şi amar”; folcloristul ’muscelean consideră că ea „izvorăşte din vraja de urît făcuta cu ochi ide fiară” (îngerul, 370). Acelaşi autor revine prin formularea „a pleca
133
FIARĂ
în lume fără a i se mai şti de urmă, ca şi cînd i s-ar fi făcut de urît cu ochi de fiară” (Din trecutul nostru. Legende, tradiţii şi amintiri istorice, 1923, p. 202), trimiţînd la aceeaşi practică magică, pe care Vasile Bogrea nu o ia în consideraţie; după Bogrea plauzibilă este raportarea la formula juridico-consuetudinară (latinească) caput lupinum gerere, ce se referea la fugarul care, scos de sub protecţia legilor, se retrăgea în pădure şi era hăituit asemenea lupului; a fiarelor sălbatice („Dacoromania”, III, 1923, p. 876).	'
Excluderea dintr-o comunitate ne permite să descifrăm statutul fiinţei umane aflate în situaţia respectivă pornind de la vechi cutume ale societăţilor primitive, în speţă de la ucigaşii „tabu”, care erau izolaţi diferite perioade de timp şi practicau ritualuri de purificare şi expiatorii. Tratamentul era aplicat războinicilor ce-şi omorîseră adversarii în luptă, dar şi celor ce uciseseră involuntar, izolarea explicîndu-se prin teama de răzbunare a celor morţi. Diferite interdicţii ce-i loveau pe proscrişi (printre aceştia şi pe văduvi ori pe cei care-i atinseseră pe morţi, aducîndu-le ultimele îngrijiri), de exemplu aceea de a atinge cu mîinile mîncarea, pe care erau nevoiţi s-o apuce cu gura, ca animalele, interdicţia de a fi văzuţi de ceilalţi membri ai comunităţii - ceea ce-i obliga să se.strecoare prin tufişuri, să vîneze şi să pescuiască numai.noaptea etc., duceau la decăderea totală a persoanelor în cauză, transformîndu-le în adevărate sălbăticiuni (Frazer, Creanga de aur, II, 152 - 182).
.Aceeaşi perspectivă de antropologie culturală este luată în consideraţie de Mircea Eliade, atunci cînd se referă la „izolaţi” de categorii diverse: adolescenţi în perioada probelor iniţiatice (tînărul lacede-monian „ducea un an întreg o viaţă de lup: ascuns în munţi, trăia din prăzi, avînd grijă să nu fie văzut de nimeni”), imigraţi în căutarea unor teritorii în care să se stabilească şi „cei în afara legii sau fugarii”, numiţi lupi la numeroase popoare indoeuropene (Zalmoxis, 23 - 24).
Privirea a ocupat dintotdeauna un rol important ca reflectare a unor relaţii interumane diverse şi nuanţate, de la cele „neutre” şi „pozitive” (a da cu ochii de cineva, a se înţelege din ochi sau din priviri, a sta cu ochii pe cineva, a sorbi din ochi), pînă la cele opuse: a se uita pe sub ochi, a ţine sub ochi pe cineva, a privi cu ochi răi. Dar, cineva poate fi chiar rău de ochi, adică i se atribuie capacitatea de a deochea.	>
134
FICAT
Acest fundal psiholingvistic explică remarca referitoare la privirea celui care a apucat-o încotro l-au dus ochii, a aceluia care şi-a luat cîmpii, ori şi-a luat lumea (crîngid) în cap, luînd ochi defîară\ întrucît, altfel, ochii a diferite vieţuitoare, chiar sălbatice, au servit ca punct de j plecare pentru numirea unor plante (ochii-şarpelui, ochiul-htpului, nu doar ochiul-boului sau ochiul-mîţei), iar simţurile şi organele de simţ I ale animalelor constituie chiar termeni de comparaţie cu valoare i superlativă: a avea ochi de vulpe, respectiv a avea văz de lup şi miros ţ de vulpe (Zanne^ PI):	,	.
j	în faze vechi ale limbii române, fiară (< lat. /era) a numit orice
i. animal, chiar peştii („Şi făcu Dumnezeu... toate fierile” în Palia de la } 1582, după DA II/I); după ce termenul a fost rezervat pentru carnil vorele „crunte”, „fioroase”, ale pădurii, s-a ajuns ca şi privirea omului i izolat de semenii săi, înrăit, să fie cpmparată cu aceea a unei fiare | hăituite.	>
j.	Dar, desigur, întruchiparea în om a fiarei nu a sugerat-o numai
i această situaţie (vezi şi „fugea la păduri ca cum ar hi fost neşte hiară”, i la Ioan Molnar, Retorică, 1798, după DLR VIII/1, s.v: pădure); mai ! importantă este firea cuiva, chiar atunci cînd înfăţişarea nu i-o tră-'• dează, cum îl caracterizează Miron Costin pe Timuş, ginerele lui
■	Vasile Lupu: „singur faţa numai de om, iară toată hirea de hiară” (Letopiseţ, capul alşeptesprăzece, zac. 38):	;
î FICAT:	.	a	arde la ficaţi
|	.	=	a provoca suferinţe (psihice), consum nervos
f	Ficatul, asemenea inimii (dar mai'tîrziu); este văzut ca organ ce se
: resimte de şocurile necazurilor, neîmplinirilor, dorului sau jignirilor.
? De aici şi bogata sinonimie pentru verbul (a) arde în expresii paralele:
: (a) frige, roade; seca, tăia. Vasile Bogrea (Pagini, 484) sublinia " existenţa aceleiaşi forme mentale la romani: „quid referam, quanta ,! siccum iecur ardeat ira” (Juvenal). De altfel, în mentalitatea primitivă : a indoeuropenilor, în timp ce inima reprezenta lăcaşul vieţii şi al forţei : vitale, ficatul era considerat ca sediu al afectelor, buna cunoaştere a : respectivului organ intern datorîndu-se rolului acestuia în practicile i augurale, prin referirea la poziţie, mărime, formă (Wald - Sluşanschi, Introducere, 290).	■
135
FIER
Formula ar putea fi, aşadar, transmisă direct din latină, dar dintr-o fază în care Iui jecur îi luase de-acum loculfîcatum, moştenit cu acest nou sens în toate limbile romanice (cf. it. fegato, sp. higado, port. figado, îr.foie).	,
în DA (II/I) şi la Scriban, D (ce trimite şi la hepar flcaîum), este descrisă originea culinară a acestei mutaţii lingvistice (de care s-a ocupat, mai tîrziu, şi Boris Cazacu): din sintagma jecur ficatum ‘ficat de gîscă îngrăşată cu smochine’ s-a reţinut şi s-a impus în uz, Spre a denumi glanda anexă a tubului digestiv, adjectivul fîcatum (substantivat), pentru care vezi lat .ficus ‘smochin(ă)’.
FIER:	iarba-fiarelor
= nume popular al unor plante, cărora li se atribuie puteri magice
în acest context, fiare este numai identic formal cu pluralul subst. fiară ‘sălbăticiune, animal sălbatic’. Pluralul fiare (chiar cu forma veche, fiară), de Ia fier, are sensul general de ‘ obiecte (unelte) din fier’ (sau ‘părţi ale unor unelte’). Tot fiare se numesc însă şi cătuşele din fier cu care se legau robii, prizonierii sau cu care se (mai) leagă picioarele cailor lăsaţi noaptea la păscut, pe cîmp.
Există credinţa că planta numită iarba-fiarelor (sau iarba-fierului) are proprietatea de a descuia orice încuietoare de care este atinsă. Cu ajutorul acestei ierbi miraculoase (identificabile cu ajutorul ariciului sau al ciocănitoarei), în diverse balade, este relatată eliberarea din închisoare a unor haiduci.
în povestirile populare, hoţii introduc această iarbă sub pielea din palma mîinii drepte sau a unui deget, cu care ating fiarele cailor, pentru a-i fura, cum sînt prezentate lucrurile, nu fără o distanţare precaută, într-o relatare din Banat despre iarba fierii: „Am auzît că să dăşchide fierili dă ea, dacă o pui la fierili dî la picioarili cailor... Şî dacă or pus iarba fieri, s-or dăşchis fierili ş-aşa or putut lotri să ducă caii” (Petrovici, Texte, 34; pentru acest subiect al lui Petrovici, planta „ar fi ca trifoiul, dar cu patru frunze”).
în confruntarea cu realităţi ale lumii modeme, puterile miraculoase ale plantei se extind, cu efecte de respingere, asupra proiectilelor metalice: „... au început zvonuri că Manlache are iarba fiarelor şi nu-1
136
FÖC
atinge glonţul” (Victor Ion Popa, Velerim şi veler Doamne, „Facla”, Timişoara, 1985, p. 120). Dar, în aceleaşi împrejurări, apare şi contes-[ taţia, măcar în formule de supralicitare terminologică: „- Dar dacă ! hoţii au iarba fierului şi sparg cu ea zăvoarele? [este vorba de temerile ! popii Bolîndache, privind destinul iepei sale, închisă în clopotniţă] -; Au pe dracu! se scăpă portarul. Să aibă şi pe mama ierbii oţelului, tot i nu răzbesc” (V. Voiculescu, Chef la mănăstire).
\ FÎNTÎNĂ:	a	căra	apă	la	fîntînă
l	.	=	a face un lucru inutil, fără sens
:	In acest context, fîntînă păstrează sensul originar al lat. (aqua)
i fontana: ‘apă de izvor’. în graiurile din sudul ţării s-a păstrat pînă astăzi distincţia dintre fîntînă ‘izvor de suprafaţă, amenajat sumar’ şi ' puţ ‘excavaţie pentru procurarea apei potabile, aflată la adîncime’,
; deşi, treptat, al doilea termen este pe cale de a ieşi din uz, din motive...
; eufonice!
:	Fîntînă ‘izvor’, prezent nu numai la marii cronicari moldoveni, ci
, şi la Eminescu („Apele plîng clar izvorînd în fîntîne), tinde să se i generalizeze cu sensul ‘excavaţie pentru procurarea apei potabile’, o ; creaţie semantică dacoromânească (spre deosebire de sensul etimo-! logic al lai. fontana, păstrat în ir.fontaine, \i. fontana). i	„Nu căra apă la fîntînă!” (Zanne, P I) ilustrează inutilitatea
; acţiunii priri eventuala ignorare a lucrului ce sare în ochi: la locul unde ’ apa izvorăşte!
. Bibi. Sur la inaintien deFINTINĂ(< lat. fontana) 'source, Quelle' dans [ Ies parlers roumains; RRL, XXX, 1985, 6, p. 539 - 542.
FOC:	'	a	pune	mîna	în	foc	(pentru	cineva sau pentru ceva)
= a garanta, a susţine cu tărie, cu toată convingerea
Uri număr de expresii populare ne păstrează amintirea faptului că la români, ca la mai toate popoarele Europei, s-au practicat ordaliile, „probe” judiciare perpetuate pînă în Evul Mediu, constînd în
137
FÖC
supunerea la diverse încercări: cea a focului, a apei (uneori fiartă) etc. Termenul, împrumutat de noi din franceză, este, în această limbă, de origine germanică: în franconă, ordal avea sensul de „judecată”, de unde, în germana modernă, Urteil. Sintagma das öffentliche Urteil „opinia publică” înseamnă, cuvînt cu cuvînt, „judecata deschisă, în faţa comunităţii”. O dovadă că, asemenea execuţiilor capitale, astfel de acte de justiţie constituiau şi veritabile spectacole.
A pune (băga) mîna în foc pentru cineva - a fi convins de dreptatea, de cinstea acestuia, a garanta pentru el (vezi şi Iordan, Stilistica, 286) reflectă, indirect, vechiul obicei de a pune la încercare vinovăţia / nevinovăţia cuiva pe baza efectelor produse de arsuri cînd acesta lua în mînă un fier înroşit în foc sau (în Occident) băga mîna într-o mănuşă de fier „înfocată” - vorba lui Creangă (după cît de repede şi dacă se vindecau rănile, de exemplu). După Artur Gorovei, proba focului era rezervată pentru „lumea mai de jos” (nobilii recurgeau la duel, cel căzut fiin.d considerat vinovat), iar ţăranii şi servii „făceau probă cu apă clocotită, cu ulei şi grăsime clocotită ori cu plumb topit” (Descîntecele, 66).
Avem de a face cu un vechi obicei juridic indoeuropean, pe care-1 vor fi cunoscut şi tracii, ca şi perşii, celţii, germanii ori slavii; osetinii „treceau prin foc” sau „mîncau foc” (Iorga, în „Revista istorică”, 1942, p. 48 - 49), obiceiuri evocate şi de expresiile româneşti a trece prin foc şi prin apă (ilustrînd astăzi hotărîrea în învingerea dificultăţilor unui demers) sau a lua foc cu gura (vezi şi asocierea cu jură-mîntul, la Vlahuţă: „se jura de lua foc cu gura... că el nu l-a văzut”, după DA II/I). ’
Ca şi în alte cazuri de resemantizare a expresiilor idiomatice, se poate ajunge doar la simpla considerare a efectelor... neplăcute (vezi şi a-şi aprinde paie în cap)m, în 1877, Eminescu scria că unele ziare din Bucureşti „pare c-ar lua mai bine foc în gură decît să spuie anume că moldovenii se poartă escelent pe cîmpul de război” (O IX, 436).
Toate acestea pentru că ordalia a fost considerată o judecată urmată de o pedeapsă divină, executate prin intermediul oamenilor, cel nevinovat scăpînd ca „printr-o minune”.(Vulcănescu, Mitologie, 282). Iată cum se producea aceasta în cazul trecerii iniţiale prin apă, după Cantemir: presiipusa vrăjitoare era legată de mîini şi de picioare
138
FRANŢUZESC
şi era aruncată în apă; „dacă se afundă, zic că e nevinovată, iar dacă rămîne deasupra, apoi atunci zic că e vinovată şi, fără a mai face altă cercetare, o aruncă în foc şi o ard de vie” (ap. Gorovei, op. cit., care evocă o tentativă: de disculpare pe. această cale din Maramureş, din 1874!).	:	:
; Metodologia investigaţiilor de arheologie etnolingvistică ne permite să considerăm ca referindu-se originar la atare practici şi expresiile a fi legat de mîini şi de picioare (=,-a fi împiedicat să acţionezi) sau chiar a scoate cărbunii din foc cu mîna altuia, în acest caz cu o bună doză de ironie, de vreme ce unii, în postura de garanţi, se declarau gata să pună mîna în foc sau să ia foc cu gura, asumîndu-şi consecinţele unei eventuale mărturii mincinoase.
FRANŢUZESC: bubă franţuzească. .
= din altă lume; exotică
Sintagma apare în formule din descîntece, în enumerări ce par să ambiţioneze exhaustivul şi, paralel, limitele extreme, din perspectiva localnicului, ale unui spaţiu geografic (dacă nu şi geopolitic!). Este vorba, de exemplu, de descîntecele de bubă: „Bubă albă, neagră, roşie, albastră, cu dalac, cu izdat, bubă domoală, pripită, cu umflături, căiască, văcească, oiască, căprească, românească, ţigănească, rudă-rească, ursărească, căldărărească, boierească, sîrbească, ungurească, franţuzească, latinească, nemţească, din toată ziua, din toată noaptea, bubă de 99 de feluri de bubă, buba bubelor, sora ciumelor, ieşi... ” (Gorovei, Descîntecele, 165).	•	.
După Rosetti, buba sfranţuzească (din altă variantă) ar numi chiar „sifilisul” (Descîntece, 69); vezi însă şi dălac sfranţuzesc (ibidem), ceea ce pledează pentru interpretarea adjectivului ca pornind, pur şi simplu, de la numele poporului respectiv. :	■„	.
Termenul este, evident, nou: franţuzesc se explică din împrumutul rusesc franţuzit (< germ. Franzose), cu sufixul.-esc, însă a putut fi acomodat, ca pronunţie, unor deprinderi fonetice regionale: pentru sfranţuzesc, vezi nu numai sfrenţie pentrufrenţie ‘sifilis’, ci şi sfulger, sfulgerătură, scaloian, scopcă, sclei etc.
139
FRANŢUZOAICĂ
în variantele cele mai vechi ale acestui tip de descîntec, diversitatea bubelor era definită preponderent (dacă nu exclusiv) prin diferite culori (cf. Ov. Densusianu, în Opere, I, Bucureşti, 1968, p. 221). „Deschiderea” spre actualitate se manifestă; în cazul de faţă, în afară de mediul familiar, prin enumerarea specializării profesionale a ţiganilor şi numirea unor popoare mai mult sau mai puţin vecine sau cunoscute, şi prin referirea la concepte apropriate prin doctrine religioase: latinească poate însemna, aici, ‘din altă lume’ (cf. a se duce în ţara latinească „departe”; Zanne, P VI, 185), dar, poate, şi „de soi rău, spurcată” (vezi latin).
FRANŢUZOAICĂ: „să-ţi trăiască franţuzoaica!”
= formulă măgulitoare adresată „boierilor” însoţiţi de o femeie tînără	;
Spre deosebire de buna cunoaştere de către români a germanilor („nemţi” şi „nemţoaice”; vezi nemţoaică), francezii au fost mai demult cunoscuţi imprecis, numele acestor romanici constituind o etichetă pentru întreaga familie (vezi frîncesc).
Chiar după epoca în care tinerii români au făcut studii în Franţa, identificarea etniei respective a rămas îndoielnică, deşi cu o aură de prestigiu. Desigur, prietena (de fapt, amanta) cu care se întorceau (adesea în lipsa diplomei) unii din cei trimişi de părinţi la studii putea fi şi o „franţuzoaică”, dar şi de o altă naţionalitate.
Ascendentul celor ce veneau, totuşi, din Franţa, a făcut ca formula de omagiere din titlu să fie adresată nediferenţiat, chiar în împrejurări ce nu erau deloc „clare”, sau rămîneau ambigue.
Formula este evocată într-un roman al lui Constantin Ciopraga: „în ce dilemă a fost o ţigancă, atunci cînd, «căutînd în palmă» Ioanei şi Rafaelei, nu ştia dacă vreuna îmi era soţie sau iubită!... S-a descurcat simplu: «Să-ţi trăiască franţuzoaicele, boierule! O să trăiţi fiecare o sută de ani!»” (Nisipul, 1988, p. 51).
140
FRĂSINEL
FRĂSINEL: . a umbla (de) frunza frăsinelului
= fară nici un rost (aparent), fără vreun scop, „în dorul lelii”
Faţă de una dintre expresiile tipice ale preţuirii, ca iarba de leac „de mare preţ” (căci a umbla după cineva ca după iarba de leac înseamnă „a-1 căuta peste tot, cu interes deosebit”), ilustrare a importanţei tratamentului cu plante medicinale, a umbla (de) frunza frăsinelului are valoare depreciativă, fiind explicată prin „fără nici un scop, fară nici un rost, în dorul lelii” (DA II/I).	,
Constatarea'acestei opoziţii poate duce la impresia că frăsinelul nu se bucură de nici o apreciere în mediul în care cele două expresii se folosesc antitetic. Dar lucrările ce;se ocupă de medicina populară românească infirmă o atare supoziţie. în remarcabilul vocabular ; botanic al lui Zach. C. Panţu, Plantele cunoscute de poporul român (1929), se consemnează utilizarea rădăcinii de Dictamnus albtts i pentru proprietăţile ei tonice, stimulative, sudorifice, vermifuge etc. Mai mult, s-a înregistrat o colorată descriere a utilizării efectului balsamic al florilor plantei, asociat, în tratament, cu diferite practici magice (p. 107).	.	:	i	,
O	mărturie asupra cunoaşterii proprietăţilor ei curative din timpuri vechi este citată de I.-A. Candrea, după Pliniu cel Bătrîn, Istoria naturală: ,,Cerbii au arătat întrebuinţarea frăsinelului (Dictamnus) pentru extragerea săgeţilor; cînd sînt răniţi cu această armă, e de ajuns să mănînce frăsinel, pentru ca săgeata să pice afară” (Folklorul, 278).
Pe baza unor răspunsuri la ancheta etnolingvistică întreprinsă de Hasdeu, Ion Muşlea a adus în discuţie explicaţia semnificaţiei peiorative a expresiei prin scepticismul faţă de rezultatele tratamentului bolnavilor „luaţi din iele”: practica pierzîndu-şi prestigiul, „numărul celor care mergeau la poienile cu frăsinel a scăzut simţitor, faptul : acesta începînd a fi privit ca o pierdere de vreme. Bolnavii:şi însoţitorii lor ajung, în cele din urmă, să fie luaţi în rîs, spunîndu:li-se că «umblă de frunza frăsinelului»” (Tipologia, 79).	■,
Această motivaţie însă pare să se refere mai curînd la funcţia ; izolării în vorbire şi să reflecte aspectul ludic al utilizării mijloacelor limbii, prin selectarea potenţelor lor. expresive, situaţie în care nu este de aşteptat să fie considerate, în mod diferenţiat, modalităţile şi
141
FRĂSINEL
implicaţiile practicii1 medicale empirice, cu atît mai mult cu cît valoarea diferitelor principii active ale .frăsinelului nu a fost de nimic infirmată. Un Vademecum fitoterapeutic publicat de A. Radu şi Ecaterina Andronescu (Editura Medicală, 1984, p. 26 - 27) consemnează eficienţa (sau reputaţia) tratamentului cu Dictamnus albuş chiar pentru virtuţile de antiepileptic sau antiisteric, iar Em. Grigorescu,' I. Ciulei şi Ursula Stănescu, în Indexul fitoterapeutic tipărit la aceeaşi editură în 1986, sub Dictamni albi radix înscriu utilizarea preparatelor din rădăcini în insuficienţa circulatorie şi coronariană (p. 144).
Întrucît semantismul unei izolări reprezintă rezultatul unui proces lingvistic, se impune analiza semnificaţiei depreciative a expresiei în discuţie; ţinînd seama, în primul rînd, de constatările ce se pot face cu privire la vocabule şi unităţi frazeologice înrudite din vorbirea populară şi avînd aceeaşi accepţie în funcţie de criterii socio- şi psiholingvistice şi fară a pierde din vedere realiile din domeniul practicilor medicale populare, direcţie care presupune considerarea mai multor componente, dintre care una importantă este ocultarea cu bună ştiinţă a elementelor de factură magică a tratamentului empiric.
Un context ilustrativ în care această expresie este utilizată cu sensul de „fără nici un rost, degeaba” se dovedeşte a fi mustrarea administrată fiilor săi de către fratele împăratului Verde,, care se întorceau acasă de frică ursului ce le ieşea în cale de sub un pod: „ ...degeaba mai stricaţi mîncarea, dragii mei... Să umblaţi numai aşa frunza frăsinelului toată viaţa voastră şi să vă lăudaţi că sînteţi feciori de crai, asta nu miroasă â nas de om” (Creangă, Harap Alb; pentru alt citat din Creangă, vezi babalîc).	-.
Şi totuşi, lucrările de fitoterapie,,după cum am văzut, consemnează virtuţi biochimice ale frăsinelului, iar credinţa populară îi atribuie virtuţi magice. Cum se poate explica această contradicţie?
Frăsinelul {Dictamnus albuş) este cunoscut şi ca plantă ornamentală şi se cultivă prin grădini (Panţu, Plantele, 107). Astfel, preocuparea pentru frunzele sale poate reflecta o selecţie între diferite registre ale relaţiei om-plantă.
De frunza frăsinelului s-a încadrat îritr-un grup format din „de frunza păltinelului”, „de flori de cuc”, „frunza lelii” (prin contaminare cu „a umbla în dorul lelii”); care nu contestă calităţi terapeutice, ci pot
142
FRĂSINEL
fi interpretate ca referindu-se măcar parţial la manifestări ale psihicului. Trecerea unor astfel de expresii spre polul opus, în comparaţie cu a umbla ca după iarba de leac, s-a produs şi ca efect al interferării unor planuri, al confruntării unor puncte de vedere (util-frumos, precis-indefinit), opoziţia parţială tinzînd să devină una totală. ‘
Trebuie să luăm în consideraţie, pe de altă parte, şi reflectarea unei ! distincţii izvorîte nu numai din practica medicală empirică, ci şi din j fitoterapia ştiinţifică. Dacă planta numită chiar frunza frăsinelului, f pentru care avem doar o singură atestare şi o descriere aproximativă ! („seamănă cu cinci degete”; DA), ar ocupa alt loc în vocabularul r botanic popular, am putea presupune că a umbla de frunza frăsinelului I subliniază deosebirea dintre aceasta şi frăsinelul propriu-zis; ipoteza este atrăgătoare şi poate fi urmărită, căci lipsa de atestări nu înseamnă | şi neimportant. Deocamdată, sîntem îndreptăţiţi să credem, însă, că'mm i alt contrast trebuie avut în vedere. în terapeutica noastră populară se !: ţine seama de efectul florilor şi de cel al rădăcinii de frăsinel (vezi şi i1 Grigorescu şi colab.: „Dictamni albi raâix”), dar nu se găsesc referiri ! la frunzele plantei. Nu putem face abstracţie, apoi, nici de faptul că ' vindecarea diferitelor boli a fost dintotdeauna, într-o măsură îndemnată, apanajul .unor persoane iniţiate, iar beneficiarii erau şi ei, ;• desigur, în grade diferite, la curent cu unele aspecte ale tratamentului, i Existau însă şi categorii neinifiate sau ţinute în afara esenţialului I practicilor, despre care se putea spune că „umblă după frunza frăsi-; nelului” (sau cred importantă tocmai această parte a plantei), accentul ! enunţului căzînd pe acest cuvînt, prin contrast cu rădăcina sau floa-\ rea, subînţelese (un demers lipsit de utilitate fiind astfel comparat cu [ interesul profanilor pentru frunza frăsinelului). Cunoaşterea, aplicarea
I	şi înţelegerea efectelor terapeuticii (sau ale unor laturi ale acesteia, dat
■	fiind că există finalităţi ocultate din pudoare sau din motive de magie i populară) a asigurat pătrunderea expresiei în vocabularul comun, dar
a avut, în acelaşi timp, ca urmare şi o „deraiere semantică”, o „remo-tivare”, ce se poate explica pe baza faptelor trecute în revistă (pentru «schimbarea accentului enunţului, vezi şi „cît ai zice peşte”). ■	•
j Este în afara oricărei îndoieli faptul că, dacă semnificaţia origi-i'nară a expresiei poate fi recuperată în optica reconstituită de noi,
II	argumentul suveran este cunoaşterea şi recunoaşterea valorii plantelor | '
;	143
i
i
FRÎNCESC
medicinale, despre care (după Zanne, P V, 272) ne-a lăsat mărturii, printre alţii, Cantemir: „Doftorul bun ştiinţa în cap, iar ierbile în cîmp le are”. Ceea ce urmăresc astăzi tratamentele naturiste, foarte la modă!
Bibi. Frunza frăsinelului; Cr., XXI, nr. 9 (1048), 28.11.1986, p. 6.
FRÎNCESC:	haine	frînceşti
= europene, de modă apuseană	.	■
Substantivul frînc a avut, iniţial, în limba română, semnificaţia ' generică de ‘occidental de rasă latină’, astfel fiind numiţi francezii şi italienii, în special veneţienii, prezenţi în Orient şi ca negustori (vezi venetic). Pentru Miron Costin, „Gaspar-vodă era italian, adică frînc”. Hainele importate din Occident erau numite frînceşti, iar anumite sorturi de încălţăminte şi pălării erau numite tot aşa, deoarece, după cum observa Iorga, se fabricau „în ţara frîncească a Flandrei” (după DAM). .	’
în afară de slavona bisericească, frînc a putut fi cunoscut de români şi ca împrumut din turcă sau neogreacă şi importanţa apelativului este pusă în lumină de onomastică: Frîncu, Frangu, Frangolea, Frîngotă etc. (ultimele de aspect fonetic neogrecesc). Dar, de la turci a putut fi împrumutat nu numai cuvîntul, ci şi semnificaţia specială a acestuia, după mărturia lui Alecsandri: „Turcii dau denumirea de frînci la toate popoarele îmbrăcate cu haine europene... ” (notă la balada Badiuî).
FRUNZĂ:	a	lua frunză în buză
= a fugi în lume, a lua calea codrului
într-un document despre evenimentele din 1821, o scrisoare dini luna februarie a unui negustor, ce descrie comportamentul oamenilor: lui Tudor Vladimirescu, se arată că locuitorilor şi călătorilor nu li s-a; făcut „nici cea mai mică supărare”, dar că pe ispravnici şi zarafi îi caută „ca să-i spovedească” (!). Aceştia, însă, se refugiaseră: „luase frunză-n buză, aici Ia Sibiu, Ia sănătoasa” (aluzie la expresia fuga e
144
FRUNZĂ
ruşinoasă, dar e sănătoasă-, cf. N.A. Constantinescu, Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, Bucureşti, 1921, p. 54).	:
: • Expresia din. titlu este consemnată şi de Zanne, tot din Muntenia (din Muscel; P IX, 473: „a luat frunza-n buze şi lumea în cap”). Este vorba, probabil, la origine, de fuga în codru, eventual chiar de haiducie, pădurea fiind ;locul în care, în mod obişnuit, se cîntă din frunză. .
Frunze în buze, la întoarcerea din pădure, le promitea iezilor capra din cunoscuta poveste a Iui Creangă, acest context fiind singurul care a reţinut pînă acum atenţia, în recitativul ce cuprinde şi alte imagini sau sugestii antropomorfice („Drob de sare / în spinare../Mălăieş în călcăieş”). Dar unele.relaţii sînt problematice măcar (vezi călcăieş), iar ansamblul se resimte de efectele fanteziei: la Creangă cuvintele se asocieză din motive de rimă (şi la fel se poate explica şi selectarea exprimării predilecte a „fugii în codru”). Deci, sau expresia a avut o circulaţie mai largă, sau receptarea în Moldova a fost numai una evazivă şi motivaţia a fost refăcută (speriată, o capră rămîne; pentru moment cu „frunza în buză”).
'	a tăia frunză Ia cîini
= a face un lucru nepotrivit, lipsit de sens; a pierde vremea
Acţiunea de bază nu este, totuşi, numai de domeniul absurdului, aşa cum ar părea. în acest plan, imaginea a fost plasată prin asocierea cu „a umbla frunză lelii”, de frunza păltinelului” (şi, fără pătrunderea lucrurilor, cu „a umbla de frunza frăsinelului”; vezi frăsinel). Expresia a putut lua naştere în mediul păstorilor, în primul rînd al celor transhumanţi, care taie frunză, în Bălţile Dunării, pentru capre şi oi, adică taie crengi, pentru ca animalele să se hrănească cu frunze; explicaţia, general acceptată, a verbului (a) dărîma îi atribuie acestuia i statutul de descendent al lat. *de-ramare ‘a da jos ramurile copacilor’ (pentru hrana animalelor; cf. Giuglea, Cuvinte, 238 - 240, şi, pentru : discuţiile cu privire la eventualitatea interferării cu un cuvînt de : substrat, Marius Sala, Introducere'în etimologia limbii române, „Uni-vers.Enciclopedic”, Bucureşti, 1999, p. 160). Aceeaşi realitate pare să ! fie reflectată şi de o denumire din Pirineii Orientali privind drumurile ’ transhumanţei: camis de ramaders (Braudel, Mediterana, 178).
145
FRUNZĂ
Iată cîteva contexte privitoare la practica amintită: într-o poruncă a ispravnicilor, din 1795, „ghenar, 16”, se fac următoarele precizări pentru ţinutul Hîrlăului: „să dă voi lei lăcuitorilor să dărîmi în păduri la vitele lor, însă numai crengile de la copaci să" tai lei, iar copaci la pămînt nimene să nu îndrăznească a tăia”; „iar mai vîrtos pe oamenii den Drăgsani nicidecum să nu-i îngăduiţi să dărămi în păduri, fiindcă ei au pădurea lor îndestulă” {Relaţii agrare, II, p. 607, 608).
Dar, chiar în zone de creştere a animalelor amintite, s-a semnalat practica descrisă, pentru a suplini finul; în satele din zona Zlatnei, pe valea Ampoiului, „le mai hrănesc cu frunză uscată de sălcii. Pentru aceasta;., sădesc anume sălcii, ale căror ramuri le taie pe la sfîrşitul verei pentru ca frunza lor uscată să înlocuiască lipsa de fin” (T. Papahagi, Munţii Apuseni, 24).
Chiar în Vrancea, în secolele trecute, „munţii” obştilor săteşti erau (în documente de întărire a proprietăţii) clasificaţi în „iarbă” şi „frunză”, adică cei destinaţi păşunatului şi cei împăduriţi, rezervaţi hrănirii animalelor în timpul primăverii în special, cînd încă nu crescuse iarba (se făceau legături de „frunzare”, ca nişte snopi mari, clădiţi în căpiţe sau puşi chiar în copaci; înregistrări din anchete proprii din zona Vrancei; realităţile din secolele trecute sînt consemnate în volumele de documente publicate de Aurel Sava, C.D. Constantinescu şi H.H. Stahl).
în zonele de munte sau în cele de ţintă ale transhumanţei s-a putut spune, ironic, că cineva taie frunză cîinilor dacă avea oi sau vite mai puţine (Spiel und Scherz in der Sprache) sau dacă... nu avea cu ce-şi hrăni cîinii. Nu este exclusă nici aprecierea outsiderului la vederea ciobanului, însoţit de cîine, în cursul unei asemenea ocupaţii ciudate. Va fi fost o împrejurare din cele care au dus la constatarea dispreţuitoare că „mulţi văd, puţini pricep”.
. Dar, „scăpată” în mediul necunoscătorilor, expresia a făcut o carieră strălucită, pornind de la diferite motive de proiecţie. Se,pare că de la Parin, prin ansamblul de „pre-texte” luate din repertoriul „finului Pepelei”, contextul, cu valoare figurată, a ajuns la Marin Preda. Lai primul, într-un ciclu „Despre lucrare”, citim: „Sărăcia de el se ţine ca: pulberea după cîine. Umblă pe drumuri tăind cîinilor frunză” (Povestea vorbii; să observăm, totuşi, că umblatul „pe drumuri” s-ar putea: referi iniţial chiar la păstorul transhumant!). Iar la Preda, în pomireai obsesivă de distanţare de tiparul comun (chiar şi prin aforistică),
146
FRUNZĂ
expresia urmăreşte să taie cheful chestionării de fragul-„conversaţiei”: [ „ - Şi ce faci tu, Niculae, acolo la raion?!... - Ce să fac... tai şi eu frunză | la cîini! - Ce vorbă ai şi tu, zise Stela lui Jugravu. îi e drag omului Să ! ţe asculte” (Moromeţii II, p. II, cap. XVIII). .	,
! Rezultatul este, evident, consimilitudinea cu a duce cîinii la apă ! (cf. Zanne, P IX, 574) sau cu a înnoda cîinii în coadă, explicată de S Ciauşanu prin „taie frunză cîinilor, e un pierde-vară” (Glosar, s.v.
| cîine, coadă).
f ■
[■	a toca frunză Ia cîini
i ....	=	a fărîmiţa frunze de dud pentru hrana viermilor
:	de mătase
! Recent, pentru „a tăia frunză la cîini” s-a încercat o altă explicaţie ;de tip „copie a realităţii”, pe care nu o putem ignora, de vreme ce ;:există un enun\,a toca frunză la cîini (consemnat fără alte informaţii ; în DLRXI/2), care ar putea fi însă o, cu totul altă expresie, avînd ca 'ipunct de plecare o practică descrisă de Radu Constantinescu (expresie , ce poate fi considerată ca fiind „acoperită” de a tăia frunză la cîini, printr-o simplă substituţie/suprapunere de termeni). Anume, după istoricul citat, „vorba veche, azi neînţeleasă, , să tai frunze la cîini” Ş(subl. n.) ar descrie farîmiţarea frunzelor de dud pentru viermii de mătase, numiţi, „pe vremea lui Mavrocordat”, (şi) „cîinele babei”,
;ocupaţie a femeilorbătrîne de pe la Chipereşti şi Pociovalişte, „hardughii” unde se produceau testemeluri; cf. 100 (una sută) de istorioare adevărate cu istoricii Epocii de Aur („Fides”, Iaşi, 1997, p. 38).
. Dacă pentru denumirea cîinele babei ‘vierme de mătase’ nu dispunem de alte atestări (în DA I/II, aceasta apare pentru un „vierme păros” - or, Bombix mori are pielea netedă şi lucioasă - sau pentru „larva unor fluturi de noapte”), „tocatul” frunzelor este o practică înregistrată în lucrări de specialitate: în prima etapă, de la ecloziune pînă la primul „somn”, hrana viermilor de mătase este „frunza de dud tînără, fragedă şi proaspătă, tăiată mărunt”, mod de pregătire a frunzelor ce se poate continua chiar pînă la al patrulea „somn” (Marea enciclopedie agiicolă, V, Bucureşti,. 1943, p. 836,837; vezi şi Ionescu de la Brad, Mehedinţi, 376: după ce ies din „sămînţă”, pe care femeile
147
FUDUL
o	poartă în sîn, pentru a-i asigura dezvoltarea la o temperatură constantă, viermilor de mătase li se dau „frunze de dud cît de mici”).
Aşadar, „a toca frunză la cîini” (eventual „a tăia frunze la cîini”) s-a putut referi la creşterea viermilor de mătase; enunţul ce descrie o practică din păstorit (discutat în articolul precedent), ocupaţie cu o altă pondere socio-profesională, l-a putut „ecrana” pe primul, mai ales după ce şi acesta s-a desprins de referent, plasîndu-se'în sfera absurdului.
FUDUL:	„...	Paştele	fudul”
= de Paşti, oamenii se îmbracă în haine noi
Este cea de a doua parte dintr-o zicătoare ce marchează un contrast de forme mentale: „Crăciunul sătul şi Paştele fudul” (Zanne, P I, 56).
O	altă variantă explicitează caracterizarea specificului, a satisfacţiilor fiecărei; sărbători: „Crăciunul al sătulului şi Paştele ăl fudulului”. Zilele Crăciunului se petrec în casă, de regulă în jurul mesei cu bucate, printre care, la loc de cinste, se află cele gătite din carnea porcului tăiat în ziua de Ignat. Respectarea tradiţiei conferă chiar un statut social,'aşa cum putem constata din „vestejirea” zgîrceniei, dintr-o formulare reţinută de către Delavrancea: „Nici că se ruşina să rămîie la Crăciun fără porc, la Paşti fara veşminte noi” (după DLR VIII/1).
Desigur, „fudulia” vestimentară de la Paşti poate fi numai una relativă; ca şi îndestularea sub raport alimentar: „Paştile săracului e cîrid are pe masă ouă şi îmbracă cămaşă nouă” (deşi nici aspectul gastronomic, măcar diferenţiat, nu este trecut cu vederea: „La Crăciun joacă colacul, la Paşti joacă cozonacul”; vezi şi respingerea unor feluri de mîncare şi a unor băuturi... nepotrivite: ca fasolea în ziua de Paşti, respectiv ca braga în ziua de Paşti; Zanne, P III, 483). Căci, Ia urmai urmelor, doar „nevoiaşul şi prostul şi în ziua de Paşti posteşte” (id.,
11,650).	•
Sărbătoarea învierii, dat fiind anotimpul, este una ce ocazionează manifestări publice ale comunităţii rurale (hora de exemplu), aşadar ţinuta vestimentară caracteristică primăverii este de rigoare, „abaterile” fiind chiar sancţionate paremiologic: „Cine umblă la Crăciun în cămaşă, la Paşti umblă cu cojoc” (Zanne, P III, 59; VI, 528).
148'
FUGI
Dar schimbarea, sub acest aspect, are şi o altă motivaţie şi m'ani-i festare, mai puţin festive: „tocmirea” ciobanilor prevedea, în plata istabilită, două rînduri de haine şi de opinci: unul de Paşti sau de Sfîntul Gheorghe şi altul de Sfîntul Dumitru. . .
FUGI (a):	.	nuntă fugită
i	= căsătorie prin fuga de la casa părinţilor, prin
:	„răpirea” (uneori rituală) a fetei
f Astfel se marchează diferenţa dintre căsătoria devenită tipică în ' comunitatea rurală românească, cea „logodită”, în vederea căreia 'ipărinţii celor doi tineri se înţeleg în ceea ce priveşte zestrea fetei, idarurile pe care mirele le oferă părinţilor miresei, naşilor etc., şi o ■altfel de nuntă, reprezentînd un obicei mai vechi: „... chiar eu am avut nuntă cu de-a binelea; am avut nuntă logodită, nu am avut nuntă cum făcea unii de-a fugit. Noi n-am făcut mintă fugită. Am logodit” (Ioana
j Cojocaru, 64 de ani în 1970; TD. Mt. II, 611).
; Dacă numeroase exegeze ale folcloriştilor, pornind de la monografiile ce au ca temă nunta la români scrise de Elena Sevastos şi S.F1. ‘Marian, dar şi de Ia înregistrări proprii de teren (cu subiecţi consideraţi ^autorităţi” în materie), consemnează „datina” din perspectiva normei 'sociale a alcătuirii familiei (conformă şi cu prescripţiile bisericii), ;naraţiunile tematice mai puţin „supravegheate”, ca şi cele cu caracter autobiografic furnizate dialectologilor atestă conservarea; obiceiului „răpirii” fetei, devenită mai ales „fuga” de acasă a acesteia cu tînărul pe care şi l-a ales singură. Intervine, frecvent, nesupunerea faţă de decizia părinţilor: „Eu am fugit; nu..., cum să spun, n-am făcut :logodnă, pentru că socru-meu nu vrea să mă ia pe mine fi-su, că el era bogat şi eu eram fată de om sărac../’. Dar tînărul trebuie să-şi impună familiei propria-i aleasă, care a avut această pretenţie cînd s-au înţeles să „fugă” amîndoi de la bal:	eu i-am spus «măi Vasile, dacă merg
cu tine să nu mă duci la altă casă»! Că la noi se mai duce şi la altă casă; ştii, pînă-i împacă părinţii. «Să mă duci direct acasă la tac-tu, să nu păţesc două ruşinii; să păţesc şi acolo unde m-oi duce, şi:să mai păţesc şi-alta, cînd m-oi duce iar la tac-tu. Să păţesc barem o ruşine»” (TD. Mt. II, 855 - 856).
149
FUGI
Astfel de mărturii, relatînd. di verse peripeţii, abundă în textele dialectale înregistrate în urmă cu două - trei decenii în diferite localităţi din Muntenia. Iată cîteva repere privind perioada pînă la facerea nunţii: „... şi am stat cu el vreo trei luni de zile... şi pe urmă am făcut nuntă” (ibid., 387); „am plecat cu el; m-am cununat cu el la vreo trei ani” (ibid., 761); „... am fugit şi eu cu unu. M-am măritat şi-am stat şi eu şase săptămîni de zile mireasă. Şi-a plecat'ginerele în armată şi m-a lăsat. Şi-am făcut nunta tocma la Sfîntu Niculai” (TD. Mt. I, 433).
De fapt, felul cum urma să fie „luată” fata era discutat, uneori, chiar cu peţitorii: „Nu dau eu fata fără nuntă” (ibid., 281); „Se ducea oamenii ăia şi-ntreba părinţii, să vază, o dă pe fată, n-o dă? Sau o dă aşa, fară nuntă, sau cu nuntă?” (ibid., 297), pentru că, deşi există diferite inconveniente şi sancţiuni sociale, subiecţii invocă vechea tradiţie: „... şi mama a fugit cu tata...; a fugitără la nişte neamuri, la noi, la Păişeni... şi s-au dus acolo. A stat două zile, nu ştiu cît, că tata trebuia să plece-n război:..” (TD. Mt. II,‘ 33). în aceeaşi optică, o informatoare de-a noastră din Cudalbi - Galaţi (MI, 49 de ani în 1969; cf. Dumistrăcel, Jurnal, 285 - 287), avînd în vedere căsătoria fiicei sale, profesoară de biologie, se referea la momentul „răpirii” înscenate (cînd flăcăii „hiihură” pe uliţe); invocînd faptul că aşa s-au căsătorit şi ea, şi mama, şi bunica ei, aceasta pare că repetă cele consemnate în 1889 de Elena Sevastos: „Sunt unele sate unde, chiar de ar plăcea (fata) părintelui flăcăului, el tot o fură; de întrebi pe cineva de ce nu face nuntă.ca lumea, îţi răspunde: «dacă aşa-i adetiul (datina); tata a furat pe mama, bunicul pe bunica şi tot aşa au apucat şi ei de la străbunii lor»... în Pufeşti (Vrancea) se fură fetele şi fără de voia lor, fară ca vreunul din oameni să sară s-o scoată” (Nunta, 21; vezi şi Dobrescu, Originea, 39, cu încadrarea corectăm obiceiului, ca deri-vînd din exogamie). ■	■
Păstrat în memoria colectivă ca o manifestare de conformism ritualic (logic şi strict cronologic, „căsătoria” prin răpire o precede pe1 cea prin cumpărare; cf. Raubehe, la Schräder - Nehring, Reallexikon, I, 214 - 216, şi Brautkauf, II, 161 - 163), obiceiul a fost apreciat, fărăi perspectivă antropologică; de un călător italian din secolul al XVI-lea, Anton Verancsics (Verantio), în Descrierea Transilvaniei, Moldovei şi Ţării Româneşti, ca reflectînd „neîngrădirea” românilor în ceea ce: priveşte căsătoriile: „Căci pe fetele pe care voiesc să le aibă ca
150
FUNIE
tovarăşe de viaţa ei mai adeseori le răpesc decît primesc să le fie date I în căsătorie, socotind că aşa este mai cu cale, şi că în chipul acesta legătura dintre soţi va fi mai tare decît dacă ele le-ar fi'fost dăruite de părinţi (subl. n.) prin bună învoire, sau de la prima peţire. Iar după ce lucrul5s-a desăvîrşit, ei se prefac că nu Ie pare rău şi se împacă fără | greutate, prin mijlocirea prietenilor şi rudelor celor două părţi” ! (Călători străini despre Ţările Române,% '1968, p. 406). v-j 1 ■ Desigur, vor fi fost frecvente şi rapturile propriu-zise, de vreme ce
■	a existat şi 'un :,;slujbaş” însărcinat să-i urmărească pe făptuitori, ; „gornicul pentru fata răpită” (Radu Rosetti, Pămîntul, sătenii şi
■	stăpînii îivMoldova, „Socec”, 1907, p: 293), dar este evident că, în ! unele cazuri,’în contemporaneitate, se poate vorbi de îndeplinirea unui ; adevărat ritual,1 chiar după logodnă: „şi-am făcut trampa, ne-am [ logodit; Am logodit,1 am mai mers o săptămînă, am mai mers două
şi-am ajuns şi-am furaţ mireasa şi-am adus-o acasă” (TD. Mt. II, 813). Această practică era destul de răspîndită pentru ca să poată constitui, în anumite ocazii, un criteriu de categorisire şi de selecţie, de exemplu
>	la vrăjile de Anul Nou: „Făceau cu oglinzile; puneau oglinzi de la fete care riu erau fugite,' cînd erau căsătorite, dar nu fugite...” (/ö/W., 621).
-	Dar practica nu reprezenta o soluţie de „mînă forte” sau de conformism ritual, ca în situaţiile citate anterior; după observaţiile ; sociologice ale lui H.H. Stahl, întemeierea „neoficială” a noilor familii ; era, în vremea plăţii birului pe bază de „cislă”, şi un mijloc de
■	sustragere de la obligaţiile fiscale. Iar răpirea simulată a fetei a primit
o	caracterizare clasică prin cunoscuta comparaţie a lui Neculce;
■	Mihălachi spătarul, propus pentru a fi domnitor, „să făce a nu-i plăce să priimească domnia, ca şi fata ce zisă unui voinic: «fă-te tu a mă trage şi eu oi merge plîngînd»” (Letopiseţ, XIV).
:	FUNIE:	a	se	strînge funia la par
= a se apropia un moment critic, deznodămîntul, moartea
Expresia provine din terminologia treieratului cu caii: aceştia, legaţi cîte doi, alături, erau mînaţi în cercuri concentrice, tot mai „strînse”, pe aria pe care fuseseră înşiraţi snopii de grîu, dezlegaţi.
151
FUNIE
Treptat, învîrtindu-se în jurul parului din centrul ariei, funia se înfăşură pe acesta, pînă caii erau imobilizaţi lîngă par. Atunci, se schimba direcţia mişcării, caii fiind mînaţi „la lături”.
La Creangă: „Dragul meu tovarăş, la grea nevoie m-a băgat Spînul... Se vede că mi s-a apropiat funia de par. Cine ştie ce mi s-a mai întîmpla” (Harap Alb); „Şi după aceste [trei zile] facă Moartea ce va voi cu mine, căci văd bine că s-a strîns funia la par; încep a slăbi văzînd cu ochii” (Ivan Turbincă). Ori la Sadoveanu: „Anul ista mă simţesc mai slab, după boala de astă vară. S-apropie funia de par” (Pe Dele/eit).	•	■	■
Astăzi, cînd relatează vechea tehnică a treieratului cu caii, oame- 1 nii mai în vîrstă recunosc valoarea figurată a expresiei, iniţial o simplă fază, dar importantă, a operaţiei: „Năsăde grîu, dimprijur-împrijur de la par, părî cît... ţînea aria di mari. Ş-atunce pi-urmă băga caii. Băga caii, învîrte-mprijur, părî sî strînge funia la par. Ca cum... vorba ţărăneascî la oameni: cînd moari, cicî «s-o strîns frunghia la par» /rîde/. Aşa sî strînge şî la cai frunghia...” (anchetă din 1971, la Bereşti, jud. Galaţi; Dumistrăcel, Lexic, 188).	,	■	•
Prin contrast, pentru ‘a sfîrşi o treabă, o afacere’ se spune o dezlega funia de la par (Zanne, P V).
152
:	GÂIE:	a	se	ţine	(de	capul	cuiva) ca gaia-maţiil
y 1	'■	=	a	se	ţine	strîns,	că	„scaiul”,	de	cineva
:	Recent, de la un bucureştean, am auzit această expresie într-un
; context inedit: „filme de astea ... ca gaia-mâţul” - cu referire la | „seriale”, filme, cu numeroase episoade, succesive, transmise de ; posturile de televiziuni	’	.
>	Motivaţia figurată a formulei a fost schiţată de Iordan: în cazul variantei a se (ine gaie ar fi vorba de imaginea stăruinţei cu care gaia : (o specie de pasăre răpitoare) urmăreşte puii de găină, de raţă etc., iar, pe de altă parte, enunţul din titlu ar reflectai impresia pe care ai produs-o faptul că „dacă o izgonesc oamenii tocmai cînd îşi devorează i victima, gaia,zboară cu măruntaiele acesteia în plisc” (Stilistica, 286).
:	Nimic nu se împotriveşte explicaţiei date pentru prima variantă, a
; cărei formă „exactă” Iordan o găseşte la Mateiu I. Caragiale: „o ţii aşa,
<	ca gaia maţul” {loc. cit.), ce poate fi cu folos raportată la o construcţie expresivă din textul Hronicului vechimei a romano-moldo-vlahilor al
■	lui Cantemir: a apuca ca ca ia maţul (HEM II, 1393; cf. Zanne, P I,
: 343). Imaginea este augmentată în acelaşi sens prin utilizarea verbului a (o) întinde, ca la Marin Preda de exemplu: „Toată lumea plăteşte loturile, numai dumneata o întinzi ca gaia-maţu de mai bine de cincisprezece ani” {Moromeţii I, p. I, cap. XXIII).
; Dar nu poate fi contestată formularea din titlu („care... şchiopătează din punct de vedere sintactic”, după cum consideră Iordan), rezultată dintr-o abreviere obişnuită în astfel de cazuri (din „aşa cum j ţine gaia maţul”), înregistrată de Zanne după Ispirescu (P I, 465; II,
! 60) şi pentru care trebuie să ţinem seama însă, ca inductor-„releu”, de elemente ale jocului de copii numit de-a baba gaia (sau de-a puia gaia). în rezumat, după o descriere a lui A. Lambrior,: „gaia” şi
153
GĂGĂUŢĂ
„cloşca” sînt conducătorii jocului, fiecare avînd mai mulţi „pui” -copii ce formează „un şirag” şi se ţin strîns, unul după altul, de cingătoarea celui din faţă. Este o întrecere de abilitate şi de forţă: „gaia” şi „cloşca” încearcă să se deposedeze reciproc de „pui”; la sfîrşit, conducătorii se iau la trîntă, biruitorul adjudecîndu-şi rolul de „cloşcă” la cel de al doilea rînd (după Zanne, P I, 465). Din strigătele ce însoţesc jocul a putut rezulta şi abrevierea formulei.
Această realitate socială - un joc de copii - a putut induce uşor comparaţia „a se ţine de capul cuiva ca gaia maţul”, descriind insistenţa supărătoare. Avem în vedere şi faptul că subst. maţ a fost utilizat chiar cu sensul de „şirag” (DLR VI; în vorbirea familiară termenul, ca . şi cîrnaţ, se foloseşte pentru a numi, depreciativ, o înşiruire: „un maţ de cifre”, de exemplu).
Revenind la punctul de plecare, putem observa că moda „serialelor” artistice este mai veche. După J. Lucas-Diibreton, Viaţa de fiecare zi la Florenţa pe vremea familiei Medici, într-o piaţă dintr-un cartier popular, „cîntăreţul de fabule”, după ce, acompaniindu-se cu lăuta, oferea ascultătorilor un fragment dintr-o astfel de naraţiune, „se opreşte deodată amintind urmarea la o altă întîlnire: «Vă poruncesc să reveniţi în cutare zi!» După care, cu pălăria în rhînă, face cheta”. Ba, mai mult, la fel ca producătorii de „seriale” care au fost uneori obligaţi să-şi prelungească producţia la insistenţele telespectatorilor, primesc sugestii privind continuarea: „... peripeţiile acestea îl interesează [pe spectator] în cel mai înalt grad, şi îi vedem pe unii dînd bani cîntă-reţului pentru a face cumva ca Hector să nu moară în episodul următor” (trad. rom., Bucureşti, 1976, p. 263).	i:
Aşadar, nil novi sub sole!	'	■'
GĂGĂUŢĂ:	„nătărău şi găgăiiţă” (I.G. Gorjan)"
-	om prost, „tont”	;
Sensul depreciativ al acestui cuvînt este rezultatul manifestării alterităţii negative, provocată de faptul de a vorbi o limbă pe care românii nu o înţeleg (vezi şi „a face pe niznaiul” ‘a se preface că nu înţelege’, după rusescul ne znayul, dar şi „a fi chinez” ‘a nu înţelege’, caz în care nu poate fi vorba de o experienţă directă a vorbitoriloi limbii române).	/	...
154
GĂINĂ
Găgăuţii sau găgăuzii reprezintă o populaţie turcică, de religie creştină, din Bulgaria, cunoscută de români mai ales după stabilirea ei şi în Dobrogea şi Basarabia. într-o traducere a Halimalei din prima jumătate a secolului al XIX-lea; a lui I. Gherasim Gorjan, cuvîntul | apare într-o serie de epitete semnificative:	era la toate vlăduţă
I [nume propriu substantivat, considerat sinonim cu „simplu, prost”], I nătărău şi găgăuţă” (după DA II/I).	'	.	:	.
i ; Asupra formei etimologice, gagauz (cuvînt turcesc) atrăgea f atenţia şi Eminescu, într-un articol din 1876:,găgăuzi şi nu găgăuţi” ! (Opere IX, p. 286), cel care avea să asigure cea mai mare circulaţie a l supranumelui depreciativ, prin cunoscutele versuri din Scrisoarea III: l „Încît fonfii şi flecarii; găgăuţii şi guşaţii, / Bîlbîiţi cu gura strîmbă : suntstăpînii astei naţii!”. ■	■	’	■
GĂINĂ:	1	a	se	culca-o dată cu găinile	;
;	.	'	' ■ ; i= devreme; pe inseratei 1 •
■	Spre marea noastră surprindere, expresia din titlu a fost enumerată , într-o lucrare de mare circulaţie în rîndul cadrelor didactice (Sinteze,
! 153) printre „frazeologismele explicabile prin franceză” (cu trimitere ! la „se cbucher avec Ies poules”), alături de calcuri incontestabile (de ? referinţă livrescă): „â arunca cuiva mănuşa”, „a-şi da aere”, „a face
■	onorurile casei”, „a lupta contra morilor de vînt” etc. .
i Dacă este nevoie să dovedim prezenţa ei în vorbirea populară,
. atunci putem să ne adresăm lui Creangă: „Baba, care se culcase o dată : cu găinile, se sculă cu noaptea-n cap” (Soacra cu trei nurori; pentru precizarea momentului, vezi,ia începutul paragrafului respectiv: „Apoi, cînd înseră, baba se culcă pe pat”). Sau: „De-abia s-au culcat ; găinile şi voi aţi şi început?” (aprecierea momentului cînd ar trebui să se înceâpă a se umbla „cu uratul” îi aparţine popii Oşlobanu; Amintiri II; vezi şi „Cine!se culcă o dată;cu găinile nu dă semne de pricopseală”, la Zanne, PIX, 619).	1	!	‘
Deşi nu am găsit astfel de cazuri, dacă expresia apare şi la scriitorii români detaşaţi ca extracţie şi ca optică de mediul rural, la aceştia ar putea fi, eventual, un calc, dar nu la Creangă şi nici la numeroşii noştri subiecţi din anchetele dialectale dini Moldova şi Bucovina
155
GĂLEATĂ
(printre cei ce o foloseau fiind şi persoane în vîrstă, analfabete). Observaţia similară, privind momentul cînd se culcă găinile, o găsim şi în exprimarea figurată a altor popoare; vezi germ. mit den Hühner zu Bett gehen, rus. lozitjsja s kurami (pentru cea de a doua, vezi Bolocan - Voronţova, Dicţionar).
Iar românii au făcut şi alte asemenea observaţii (devenite metafore): găina bătrînă face zeama bună, a trăi ca găina la moară ‘a nu duce lipsă de nimic’. A fost descris şi comportamentul acestor păsări pe înserate: „găina care cîntă seara nu se ouă dimineaţa” (după DA II/I), „dacă găinile se culcă seara de cu vreme, dimineaţa se scoală tîrziu” (Pamfile, Agricultura, 9), o constatare cu valoare augurală, mai ales ' dacă o comparăm cu, o alta, ce ne dă aproape „mură în gură” explicaţia: „Cînd găinile se culcă de timpuriu, atunci se zice că are să fie belşug, iar cînd umblă pînă în noapte, atunci are să fie lipsă” (Ionescu de la Brad, Mehedinţi, 64; variantă: „găinile dacă caută mîncare pînă tîrziu şi nu se culcă, va fi foamete”, după Niculiţă-Voronca, Datinile, 208).
De altfel, într-una din scenele peţitului din nuvela Gura satului, a lui Slavici (caracterizată de G. Călinescu drept „un document eminent de arhivă etnografică”), un ţăran, Mihu, într-o demonstraţie de bună stare (ostentativă) făcută peţitorilor, ţine să atragă atenţia că în gospodăria sa găinile „găsesc în de prisos” boabe scuturate pe jos, ca semn al belşugului; pe cînd lipsa într-un an a hranei pentru păsări (care ciugulesc ce se scurge printre degete în gospodărie) anunţă lipsa de seminţe şi sărăcia din anul viitor.	,
GĂLEATĂ:	a	turna	cu	găleata
= a ploua tare, torenţial
Formula ar putea fi socotită de tip hiperbolă, dar atrage atenţia faptul că, în general, referirea nu se face la vasele din gospodărie; cu cea mai mare capacitate, butoiul, ciubărul, hîrdăul sau căldarea (numind iniţial un vas de mari dimensiuni, ca şi lat. calidaria, în care se încălzea, se fierbea apă), ci comparaţia apelează doar la găleată, la ciutură, sau cofă. Aşadar, imaginea nu este aceea a unei desfăşurări pe măsura unei puteri supranaturale, a cărei intervenţie ar fi,- eventual, catastrofală, producînd un... potop.	,	;
156
GĂLEATĂ
Pe de altă parte, pe lîngă plouă ori cade, acţiunea este numită prin verbe ce descriu tot acţiuni ale omului, toarnă ori varsă, iar vasele (se mai poate adăuga'doniţa) sînt cele obişnuite pentru scoaterea şi aducerea apei de la fîntînă, pentru păstrarea lichidului în locuinţa rurală, sau pentru măsurarea boabelor de cereale. Aceste circumstanţe [ sugerează posibilitatea preluării imaginii dintr-un ritual de fertilitate, | „paparudele”.	■	,
I	în timpul cît dansează, bătînd din palme, actanţii (de obicei
f actantel) sînt udaţi cu apă, într-o manifestare de magie homeopatică, [ ale fcărei efecte sîntinvocate de textul cîritecelor rituale: „Paparudă, : rudă, Ogoarele udă, Ploile să curgă, Fără de măsură; Cu găleata, leata, ‘ Peste toată gloata!” (Vulcănescu, Mitologie, 418). Sau, şi mai clar:
! „Paparudă, rudă, Vino de mă udă, Cu găleata, leata, Peste toată ceata; i Cu găleata plină, Ploile să vină; Cu găleata rasă, Ploile să varsă!” ! (Fochi; Datini, 225): Incantaţia nu se poate sustrage total exagerării; f astfel, incidental, deşi se cere o „ploiţă curată, far-un pic de piatră”,
\ aceasta ar putea să fie „cu deja turnată, cît noi de înaltă!” (Petrovici, !' Texte, 142). Dar (pe lîngă faptul că, de regulă, deja desemnează;
oarecum premonitoriu, vasul în care se scurge mustul cînd se tescuiesc , strugurii!), excesul arfi de'înţeles, căci paparudele joacă prin sat nu i numai la date fixe, la începutul verii, ci şi mai tîrziu, cînd bîntuie
■	seceta,'iar'ţăranul ştie că după oricît de multă apă mai rărriîne ceva, nu : ca după foc... -	'	1	>	,	:
i	Ciutura şi cofa trimit, în acelaşi timp, la obiceiul de a fi udate
; tinerele îmbrăcate doar cu frunze verzi, pe la fîntîni: „umblă din
>	fintînă în fîntînă, fie pentru a uda paparuda... fie pentru a se uda între : ei” (Fochi, op. cit., p. 223). Dar ritualul de fertilitate nu vizează doar cîmpul, ci şi rodul vacilor: se mai uda şi:cu zăr sau cu lapte (vezi a turna cu doniţa „a plouă tare”; Zanne, P III), iar, uneori, celor ce joacă „li se cerne în cap făină prin sită, spre semn ca ploaia să pice deasă
-	cum cade făina prin sită” (Muşlea - Bîrlea, Tipologia, 368).
Cu cofa se toarnă apă şi peste „cununa” rituală de spice de grîu (Petrovici, op. cit., p; 95).’ ■	,
Udatul paparudelor era o „imitaţie” de ploaie, un act de provocare a acesteia şi, astfel, „(parcă) toarnă cu găleata”-(ce se găseşte în texte diverse, de la Ispirescu la Sadoveânu) ne apare ca expresia satisfacţiei atingerii finalităţii jocului paparudelor, căci stropitul este însoţit de
157
GĂLUŞCĂ
astfel de comentarii, ritualizate şi ele: „aşa să curgă ploaia la vară” (Fochi, op. cit., p. 226; cf. şi Muşlea - Bîrlea, loc. cit.).
Găleata este, însă, şi unitate de măsură a boabelor de cereale, ce apare într-un cîntec, tot ritual, al „buzduganului” (de spice, adus de pe cîmp la încheierea seceratului): „Dumnezău-z va da, / Şî îţ va lăsă / Claia - găliatâ / Znopu - fterdălâ / Mănunchiu - cupa / Spicu- lingura” (Petrovici, op. cit., p. 83).
Este, aşadar, comparaţia unor agricultori pragmatici care, la rigoare, mai constată cu satisfacţie că plouă cu bulbuci sau cu băşici; pentru germani sau francezi, pe lîngă formule comparabile, cînd plouă tare se mai spune că „varsă” sau „toarnă sub formă de torente sau ' puhoaie”, iar ultimii au şi imagini decupate din alte medii şi îndeletniciri; scurgerea ploii este reprezentată sub înfăţişarea frînghiilor sau a halebardelor („il pleut des cordes, des hallebardes”), în cel de al doilea caz transmiţîndu-se comparaţia din viziunea unor soldaţi, în aşteptare, cînd ridică pînza ce protejează intrarea în cort.	;
Altfel, pentru „tîrgoveţ”, binefacerile ploii sînt imaginate în ordine direct culinară: motivul ploii cu cîmaţi (din Syndipa persană) a fost actualizat de; Pann în Fabule şi istorioare şi, prin filiera cărţilor populare, a putut rămîne în memoria mahalalei bucureştene; povesteşte un elev de-al lui Marius Chicoş Rostogan (Caragiale, Despre cometă); „Zice taica: nu ies din plapumă pe gerul ăsta, să ştiu bine că plouă cîmaţi”. Iar pentru copii, sublimul se poate extrage din zona cofeturilor: „Părinţii lui erau cizmari, cîrpaci, nu ploua cu bomboane şi alviţă în	casa	lor” (Marin Preda, Risipitorii, p. III,	cap.	I).	.
GĂLUŞCĂ:	a înghiţi găluşca (fierbinte)	, -:
-	= a suporta în tăcere o'situaţie	neconvenabi-
lă, neplăcută; a primi, a răbda, fără ripostă, o ob'	servaţie, o dojană sau o insultă
Curent, pentru noţiunile menţionate, în vorbire apare doar locuţiunea a înghiţi găluşca, fapt ce l-a provocat pe Iorgu Iordan; acesta presupunea că, la origine, referirea se va fi făcut la „o găluşcă mare sau fierbinte, pe care trebuie s-o înghiţim, din moment ce am vîrît-o în gură: mai bine să suferim efectele, oricît de neplăcute, ale imprudenţei
158
GĂLUŞCĂ
noastre, ,decît să, fim necuviincioşi cucomesenii, eventual cu gazda, scoţînd găluşcă din gură, pentru a o farămiţa sau răci” (Stilistica, 287).
Deşi dimensiunea nu poate fi neglijată (aspect asupra.căruia vom reveni), presupunerea lui Iordan privind inconvenientul... temperaturii se confirmă prin Alecsandri şi aceeaşi neplăcere ne-o descrie, subtil, Sadoveanu. La primul scriitor, găsim enunţul, explicit, în replica unui personaj din Creditorii-, şantajat („prins la mînă”) de un cuplu de actori („lefteri”) cu o riscată scrisoare de amor, Taki: Jăvrescu din Hîrlău, venind ,1a Iaşi,’,-,berbant”, „galant”,şi sperînd să devină şi „amant”, se vede nevoit să plătească datoriile partenerului adoratei . sale, situaţie prezentată astfel; „Ce să fac, acum? Să-nghit mai bine găluşcă cît e de fierbinte şi să tac” (sc. !XI).,Probabil o aluzie la formula în discuţie,. în varianta a înghiţi sarmaua (comunicată de ' Iordan), dar înfaţişînd aici expresia pur „tehnică” a situaţiei, găsim la Sadoveanu. în compania abatelui De Marenne şi a unor convivi mai i puţin importanţi,„beizadeaua” Alecu Ruset încearcă gustul sarmalelor aduse de Avrămia,. soţia.şătrarului Lăzărel Griga; acesta vrea să i se adreseze boierului, dar, mai întîi, „aşteptă cu respect pînă ce măria sa mestecă şi înghiţi- o sarmală prea fierbinte” (Zodia Cancerului sau vremea Ducăi-vodă, cap. VI).	-	.	n
Desigur, prezenţa abatelui l-a putut face pe „măria sa” să se abţină de la gestul de a scăpa de înghiţitura fierbinte (oala cu sarmale fusese ţinutaiîn spuză!), ceea ce ne evocă observaţia lui Iordan privind „necuviinţa”, degradantă pentru om. Să ne amintim apărarea reflexă a lui Zdreanţă, la tratamentul brutal.de „dezvăţ!’ ce i-a ,fost aplicat . (aspect trecut cu vederea de Arghezi, dar de natură să provoace, astăzi, protestul membrelor societăţilor de protecţie a animalelor, deşi păţania nefericitului stîmeşte hazul şi asigură aplauzele pentru micii recitatori de la serbările şcolare): cîinelui ce pîndea ouatul găinilor i s-a dat „un : ou fierbinte”, pe care „ ...de cum l-a îmbucat, / Zdreanţă l-a şi lepădat / Şi-a-njurat cu un lătrat”.	•	.
Iar dacă metafora porneşte de la găluşte (ori sarmale), şi nu de la i alte bucate, faptul se poate explica prin aceea că ele constituie unul din ! felurile de mîncare; obişnuite şi la praznice, cînd, însă, cutumele cer, în mod expres, ca mesenii să mănînce din ele calde, cît se ridică aburii ! din farfurie (ca, şi din tăieţeii cu lapte, sau, mai nou, din pilaf), „căci î aşa ajunge la cel pomenit’’, explicaţie pe care am primit-o luînd parte,
159
GĂLUŞCĂ
în iunie 1970, cu prilejul anchetei etnolingvistice din localitatea Negrileşti - Vrancea (Dumistrăcel, Jurnal, 296), la o pomenire „de patruzeci de zile”, o împrejurare tipică şi pentru evitarea oricărei „necuviinţe”.	,
în Dicţionarul Academiei (II/I, s.v. găluşcă şi a înghiţi), expresia a înghiţi găluşcă apare nu numai la moldoveni (Creangă, Iacob Negruzzi; cf. şi la Tudor Pamfile), ci şi la Ispirescu (cu mai multe trimiteri). Întrucît locuţiunea are ca suport lexical un împrumut slav răsăritean (rutenescul, polonezul galuska\ DA), probabil că ea a luat naştere în vorbirea moldovenilor (iar expresivitatea i-a asigurat răspîndirea); dar, în limba română, termenul nu are doar sensul de ‘sarma’, ci desemnează, de asemenea, un „cocoloş de aluat, de griş, sau de carne tocată”, cînd sînt fierte (CADE; cf. Şăineanu, D: „cocoloş de făină sau de came tocată”), fapt ce îndreptăţeşte şi presupunerea că regionalismul moldovenesc s-a putut difuza prin terminologia cărţilor de bucate. Prin urmare, pornind de la înghiţirea oricăruia din astfel de „cocoloaşe” fierbinţi s-a putut crea expresia în discuţie, a cărei propagare se datorează şi faptului că omul mai era (şi mai este) pus în situaţia de a înghiţi, vrînd-nevrînd, şi alte... sferoide, de exemplu hapuri, nişte „gogoloaie” (uneori amare!) preparate manual de farmacist, în care substanţa activă era amestecată cu o materie destinată să le dea consistenţa dorită (vezi hap).
în unele dicţionare ale limbii române, expresia în discuţie este explicată şi prin „a răbda o dojană, a primi, a suferi în tăcere o insultă sau o batjocură” (cf. DA II/I); desigur, valoarea a rezultat prin extensie, pe primul plan, pentru sensul figurat, aflîndu-se „situaţia neplăcută” (de tipul celei evocate de Alecsandri), corespunzînd împrejurării ce se referă la înghiţirea mîncărurilor.
Fără îndoială, în special în cazuri de lăcomie, nu este de neglijat nici dimensiunea: după Scriban, D, găluşcă este „sarma mare, mai ales de post” şi acelaşi inconvenient pare să-l imagineze raportarea la uri fruct: a înghiţi gutuia „a o păţi, â da de dracul” (DA, cu o atestare din revista „Ion Creangă”), enunţ pentru care, dat fiind faptul că în explicaţie este invocat „dracul”, o aluzie la „mărul lui Adam” nu poate fi exclusă.	'
Dispariţia determinantului adjectival din expresia a înghiţi gă-luşca... ne permite sublinierea uneia dintre modalităţile prin care
160
GĂLUŞCĂ
frazeologismele îşi modifică forma, şi anume elipsa, după susp e,n s i a ce a intervenit cîndva în mediul cunoscătorilor contextului iniţial. Trecînd în revistă cîteva din locuţiunile formate cu verbul (a) înghiţi, observăm „erodarea”, reducerea progresivă a enunţului, de la expresiile „copii ale realităţii” (A) la cele de tip „imaginar” (B; pentru distincţie, cf. Dumistrăcel, Lexic, 136 - 138), în cazul de faţă şi de la concret la abstract şi, apoi, la abstractizare:
■	" . .	A	..	■
a înghiţi găluşcă fierbinte "J	(	a	înghiţi	hapul	amar
-	/	sau	\
a înghiţi găluşcă : \	)	,	a	înghiţi	hapul
. ... ■ • ■ B . ■ ■ '
;	1	1	a	înghiţi	gutuia
,, a înghiţi noduri a înghiţi amarul a înghiţi ruşinea
a o înghiţi.
Aşadar, în ultimul caz (şi în ultimă instanţă), forma neaccentuată a pronumelui personal feminin în acuzativ, cu valoare neutră, se substituie oricăreia din realităţile (ori stările de spirit) numite în formulările particulare citate, iar enunţul, desemantizat, rezumă situaţiile.	■	■■!■:
1 Dar, în trecerea de la contexte comunicative la cel numai evocativ, apar şi motivaţii expresive contextuale. „Iar boierul, luîndu-i înainte cu glume, a înghiţit găluşcă şi a tăcut molcum” este concluzia lui Creangă privind rezultatul disputei dintre boierul „propagandist” şi un viitor deputat în Divanul ad-hoc al Moldovei din povestirea Moş Ion Roată şi . Unirea. Este posibil ca lui Creangă să nu-i fi fost necunoscută nici formularea cu (găluşcă) fierbinte, dar înscenarea din povestirea citată i-a oferit o structură de contrast, suficientă din alte raţiuni, întrucît cel carz înghite găluşcă este boierul (o confruntare gastronomică ce l-a amuzat şi pe Sadoveanu); tot la Creangă, aflăm, paralel, „boierul, cîtu-i de boier, a pus-o de mămăligă” (Povestea lui Stan
GEANTĂ
Păţitul), pe cînd, atunci cînd este vorba de oameni mai puţin pretenţioşi, enunţul este complet: „iar noi.L am pus-o de mămăligă, fără apă” (Amintiri I); cf. mămăligă.
r GEANTĂ:	a	rămîne	(a	fi)	pe geantă
= a se afla într-o încurcătură	.	-
Pronunţia geantă, din expresia titlu, folosită în vorbirea de toate zilele, este tot atît de îndreptăţită ca şi libean pentru lighean. Dar dacă ultima este invocată doar ca glumă ce etichetează fonetisme hiper-corecte, nimeni nu obiectează cînd aude prima pronunţie; un automobilist spune că „a rămas pe geantă” cînd i s-a spart camera, „cauciucul” de la o roată, iar un argotizant, aflîndu-se într-o încurcătură, foloseşte aceeaşi expresie. S-a notat chiar „sînt (sau rămîn) pe geantă... de bani”, ori „cu banii sînt pe geantă” (cf. Dicţionar1, s.v.).
Corect, în limbajul tehnic, ar trebui să se spună (şi, uneori, se spune) pe jantă, întrucît este vorba de un împrumut francez, jante, iar termenul, pătruns în limba română o dată cu răspîndirea automobilului, numeşte partea metalică a unei roţi, pe care se fixează pneul; ar fi, aşadar, un fel de „obadă” a roţii.
Schimbarea fonetică în discuţie, aşa cum a observat Al. Graur (BL V, 62), reprezintă rezultatuliunei false analize: întrucît în graiurile româneşti nordice un gi literar se articulează ca un fel de j înmuiat, pronunţia acestui sunet în jantă, un cuvînt nou, a fost interpretată ca < una regională pentru gi (literar). Automat, s-a crezut că e 9 realizare transilvăneană - moldovenească a vechiului geantă, împrumutat' anterior din turceşte (cianta). Astfel s-a ajuns ca dificultatea, încurcătura în care se află cineva să fie imaginată, prin această expresie, drepţi reflexul de neajutorare a celui descurajat, şezînd pe o servietă sau pe o: „mapă” (desigur, goale!). Reprezentarea nu trebuie să ne mire, de; vreme ce, cînd o face „boacănă”, se spune' că cineva „şi-a dat foc la valiză”.	'	'
Pe baza unei false „corectări”, asemănătoare, tot a unui presupus fonetism regional (pronunţarea moldovenească apropiată de ş a sunetului literar din ce - ci), soiul franţuzesc de struguri chasselas'tste numit frecvent ceasld (numai în tratatele de'specialitate apare forma
162
GEASTA
corectă şaslal). Theodor Hristea a documentat faptul că această varietate de struguri a fost mai întîi cunoscută în Moldova; la aducerea ei, de aici; în Muntenia, şa- a fost interpretată ca o realizare a moldovenilor („cu limba lată”) pentru cea- şi, astfel, deşi se porneşte de la o pronunţie hipercorectă, ceasla tinde să devină o formă literară (Etimologie, 303 - 304).	'	1
Perspectivele nu sînt de neglijat, o dată ce, tot prin suspiciune de pronunţii regionale, etimologicele părete (lat. parietes) şi rătund (retundus) au fost înlocuite prin perete şi rotund, ultimul prin atracţia irezistibilă a. roţii. Iar' mulţi contemporani se jenează să pronunţe chiftea (din turcescul kiufte), deşipifteauâ se află la nivelul intelectual a\ libeamilui!	,
GEASTA:	„geasta cu trepădâtele (... că nii-s departe satele”;
!	.'	Creangă)	! ""' '
‘	’	.= „se zice celor care nu pot sta locului şi sînt în
.	" '. veci gata de plecare” (Zanne); ca îndemn de
.	’	.	„calmare” („ia-o domol!”),geasta ar putea' repre-'
zerita o deformare a interjecţiei ceas! ,	1
, La Creangă,.în evocarea Pqpa.buhu, găsim folosit cuyîntul-titlu, cu valoarea de interjecţie, avînd, conform contextului citat, sensul ‘(ia-o) încet!’. Enunţul a fost selectat de Zanne, care adaugă însă şi o variantă (fără geasta) „pe trepădâtele, că nu-s departe satele”, după informaţii ale unui învăţător din Smulţi, (fostul judeţ Covurlui); această formulă poartă şi „semnele convenţionale” marcînd statutul de „proyerb sătesc”, respectiv „cunoscut dei autor sau cules personal.de dînsul” (P li, 446).	./ ’ , ,	.
Aşadar numai la Creangă se află această ^interjecţie, ce nu figurează în DA (II/I) şi nici în alte dicţionare ale limbii române, pe, care considerăm că o,putem explica în corelaţie cu ceas!, ceea ce însă ne obligă, din raţiuni de precizie semantică, să insistăm mai mult asupra cuvîntului respectiv.,
: Ceas (după DA I/II) este „o interjecţiune cu care se îndeamnă vaca să stea liniştită la muls”, o primă secvenţă a definirii, după o informaţie de la S.F1. Marian şi citîndu-se o atestare de la Tudor
163
GEASTA
Pamfile (Jocuri de copii, II), urmată de o a doua parte (îndemn ca vaca „să-şi dea piciorul de către mulgător îndărăt, ca acesta să poată umbla la uger”), pentru care se porneşte de la un citat din „Revista critică literară” şi de la o altă descriere a lui Pamfile, pe care o reproducem: „vaca cuminte” face loc şitarului, „dîndu-şi piciorul stîng de dinapoi mai înapoi. Dacă nu-1 dă, vaca este îndemnată cu vorba: ceas, Bălaie, mamă, ceas” (Industria casnică, 21).
Pe baza cercetării lucrurilor, observăm că între cele două părţi ale explicaţiei din DA există o contradicţie măcar de nuanţă; ceasl nu poate fi interpretat ca un îndemn propriu-zis privind mişcarea piciorului, pentru simplul motiv că aceasta se obţine prin atingerea ' lui,-uşoară, cu dosul mîinii, însoţită de îndemnul „mută!”; cf. şi în DLR VI, s.v. a muta: „termen folosit pentru a îndemna un animal să schimbe piciorul (la muls, la potcovit etc.)” (după o comunicare a lui S.F1. Marian; în cel de-al doilea caz, am auzit adăugîndu-se, ironic,
mutule!”). Întrucît animalul, după ce se conformează acestor „comenzi”, continuă să se mişte pentru a-şi regăsi echilibrul, la vaci urmează exclamaţia „ceas!”, care este una de „liniştire”, aşa cum se precizează în prima parte a definiţiei din DA. Şi, de fapt, la fel prezentaseră lucrurile încă Massim şi Laurian, pentru care, de acest cuvînt „se serv ca mai des femineîe care mulg vacile, spre a comanda acestora să stea pe loc şi bine la muls: cessa, vaccutia; cessa, cessa, negrai’a” (LM I, s.v. cessare\ am păstrat grafia autorilor numai pentru cuvintele redate prin italice), iar, apoi, I.-A. Candrea („se strigă vacilor cînd nu stau liniştite la muls”; CADE) şi Scriban, D („inter-jecţiune care se adresează vacii ca să stea nemişcată la muls”); în alte dicţionare ale limbii române cuvîntul lipseşte.
De la această semnificaţie, cea proprie, porneşte, de altfel, şi explicaţia etimologică a cuvîntului la Massim şi Laurian, care, pe baza formei de imperativ în discuţie, introduc în dicţionarul lor cuvîntul românesc (!) cessare, cu o structură artificială (asupra căreia nu ne putem opri); în cadrul acesteia, un al patrulea sens este: (tranzitiv)
„a face să se retragă, să se depărteze, să se aline, să încete”, forma „cea mai utilizată de popor (de fapt, singura!) din acest verb” fiind „a doua persoană singulară a imperativului: cessa, şi prin tăierea lui a final: ces ’ (= ceas), ca şi las ’ în loc de lassa"', urmează explicaţia prezentată în paragraful precedent (LM, loc.cit.), care, de fapt, justifică etimologia propusă.
164
GEASTA
: Dacă în alte dicţionare pentru cuvîntul ceas! nu se consemnează vreo etimologie (CADE) sau se avansează corelaţii prea îndepărtate i(Scriban; D), în DA acesta este considerat ca o interjecţie „probabil iprimară” (ca sf!, de exemplu), dar se citează şi explicaţia, pornind tot ide la latină, dată de A. Philippide, a cărui-etimologie o reproducem după articolul din Dicţionarul său; ceas], interjecţie, termen tradus prin „placida esto! quiesce! tiens-toi tranquille!”, este „latin cessa, imperativul lui cesso” (după manuscrisul aflat la Biblioteca Filialei 'Iaşi a Academiei Române). Constatăm, aşadar, că este vorba de aceeaşi soluţie etimologică, pe care o propuseseră anterior Massim şi Laurian, ignoraţi, probabil, de autorii DA, ce n-au mai pătruns în hăţişurile articolului cessare din LM. •
În.sfîrşit, în favoarea acceptării acestei etimologii, trebuie să amintim, tot numai pe scurt, că păstrarea unei singure forme de la un verb latinesc nu este, în cazul lui ceasl (eventual din ceasăl), o ;excepţie: astfel, apelînd la situaţii consemnate în dicţionare, de la vado, vadere s-a conservat tot numai forma de imperativ, vă!, pentru persoana a doua singular („Vă, copile, a munte!”, la Frâncii - Candrea,
|Moţii', vaţi şi vareţi la plural, în limba veche; cf. DLR XIII/l), iar de la î *passare (‘a pleca, a se duce; a merge, a umbla, a păşi’), avem formele \pasă\ şi pas], identice cu cele, mai puţin utilizate, de persoana a treia [singular de la prezentul indicativului, pasă şi pas (cf. DLR VIII/1); la (acest verb observăm şi reducerea* în diferite contexte fonetice, a lui ţpasăl la pas\ (la fel,ca şi în caziil lasă] > las], model invocat pentru Iceasăl > ceas] de Massim şi Laurian). . '	-	\	•
j . Pe baza acestei documentaţii selective, putem relua discuţia ►asupra posibilităţii corelării (pornind de la asemănarea parţială, jiniţială) a interjecţiei geasta cu ceas, referindu-ne la aspecte esenţiale ce se impun într^un asemenea demers: semnificaţia şi forma celor două cuvinte. .	..	,
Sensul formulei ce apare la Creangă a fost prezentat în termeni siguri de Iuliu Zanne, în pofida ambiguităţii structurii paremiologice in care este plasată. Popa Duhu este caracterizat ca modest („nici lacom de. avere, nici de cinuri; mulţămit cu cît avea”), dar extrem de „umblător”; dacă ceva „nu-i venea la socoteală”, o lua imediat din loc: „ie-ţi, popă, desagii şi toiagul şi pe ici ţi-i drumul. Vorba ceea: geasta cu trepădatele, că nu-s departe satele”. Iar pentru Zanne „vorba”
165
GEASTA
aceasta „se zice celor ce nu pot sta locului (subl. n.) şi sunt în veci gata de plecare” (P II, 446).	'	:
Conform statutului formulei vorba ceea, de a semnaliza „codul cultural citat”, zicătorii ce urmează după aceasta i-ar reveni rolul de a proiecta un caz particular într-o învăţătură generalizatoare, ceea ce la j Creangă se şi întîmplă frecvent (cf. Ioan Holban, Ion Creangă - spaţiul \ memoriei, „Junimea”, Iaşi, 1984, p.187 - 188). Dar aceasta nu este o ; regulă; „cînd pricepem mecanismul erudit al povestitorului, sîntem luaţi de veselia lui şi enunţarea goalei formule: vorba ceea trezeşte rîsul” scria G. Călinescu, cel care sublinia şi faptul că „efectul acestei înţe- ( lepciuni /= a proverbelor şi zicătorilor/ este hilariant” (Istoria literaturii române..., sub titlul Ion Creangă). Aceeaşi situaţie,* din perspectiva structurii naraţiunii, a fost semnalată şi de N. Constantinescu: sentinţa „tot păţitul e-priceput”, ce încheie episodul cu pupăza din tei, are „o încărcătură comică”, deoarece „învăţătura” este infirmată de în-tîmplarea care urmează; cea a fugii la scăldat (Elemente paremiologice în „Amintiri din copilărie"-, „Analele Universităţii Bucureşti”, XVIII, 1969,2, p. 145).	'	,	V
' Revenind, constatăm că, este drept, prima zicătoare cuprinde îndemnul la „a o lua din loc”, dar cea de a doua nu este o amplificare a ideii, ci, întrucît este „citat” Popa Duhu (nelacom şi dezinteresat), se dovedeşte o formulă de contrast, a cărei apariţie poate fi explicată prin ceea ce Călinescu numea „setea nestinsă de vorbe, sorbite pentru ele înşile, dintr-o voluptate strict intelectuală” a povestitorului, căci cuprinde însemnul de domolire a trepădatului („alergătură, zbucium”, după Scriban, D; vezi treapăd), a „foielii” feţelor bisericeşti, purtare
avută în vedere şi ironizată de Creangă în diferite împrejurări. ..........
Mai întîi, chiar sub semnul... inutilităţii, dacă este vorba de1 lipsa de chef a catihetului de la Fălticeni privind umblatul prin şcolij cînd în familie se discuta despre preoţie, prin trecerea la Seminarul de la Socola: „Ce năcaz pe capul meu! Preoţii noştri din sat n-au mai trepădat pe la Socola, şi mila sfîntului! nu-i încape cureaua, de pîntecoşi ce sînt” (Amintiri IV). Tot aşa, lâ acelaşi scriitor, printre cele cîteva „Rostiri, zicători, cuvinte” tipărite în volumul Amintiri din copilărie şi anecdote („Şaraga”, Iaşi, 1892), găsim zicătoareâ „Trei zile trapădul şi un ceas praznicul” (p. 197), enunţ comentat de Zanne prin „astfel a zis călugărul ajiingînd la schitul unde se ;sărbătorea
166
GEASTA
praznicul. Ne învaţă că după o muncă îndelungată, abia dobîndim un mic folos” (PT, 17, cu revenire în P II, 782: „alergătură multă pentru o dobîndă neînsemnată”). Iar călugării pe care-i cunoştea Creangă sînt prezentaţi'ca o „adunătură de zamparagii: duglişi’’, ce nu respectă consemnul reculegerii, al retragerii din viaţa lumească, impus de stătutul lor, adevăraţi haiduci (cu „plosca de rachiu la şold, icrişoare moi cît se poate de multe..., pistoalele-n brîu, pe sub rasă, comănacul pe-o’ureche.;. ”), ce.o luau „la papuc” pe drumurile dinspre Agapia, mănăstire de maici (Amintiri IV). De altfel, zona Neamţului are un adevărat calendar al prăznuirilor mănăstireşti: „la Secu, hram de Tăierea Capului Şf. Ioan Botezătorul; :1a Agapia-n deal, hram de Schimbarea la Faţă; la Agapia-n-Vale, hram de Sîntă-Măria-Mare” (Amintiri III). Să ne mai amintim şi de zbuciumul măicuţelor, „care pribegeau în Săptămîna Mare prin tîrg”, mustrate.de protopopul de la Mănăstirea Neamţ că nu se „astîmpără în mănăstire”, spre a-şi „căuta . de suflet” (MoşNichifor Coţcariul);	1	:.
. ■ Aşadar* „geasta cu.trepădatele” adresat călugărilor şi asociat conduitei Popii Duhu nu poate fi interpretat ca un eventual îndemn la grabă, ci drept unuMa măsiiră, la potolire (întru salvarea aparenţelor măcar), de vreme Ce textul continuă prin prezentarea unui motiv convingător:s,că (= doar, pentru că) nu7s departe satele”. :r .
Din această;perspectivă, geastal are aceeaşi semnificaţie cu ceasl, , ceea ce rămîne de, analizat fiind forma destul de îndepărtată a interjecţiei de la; Creangă, faţă de aceea pe care o considerăm drept cea „canonică”.	•	•	’	• .	;	.	■	■
-	Pentruia accepta, ca ipoteză de lucru, această echivalare, se impune, mai întîi, prezentarea altor perspective etimologice. în această ordine de idei, menţionăm faptul că o s u g e s t i e pentru o altă explicaţie găsim la Vasiliu - Kirileanu, lâ care, în lista de cuvinte „maiinedbicinuite”.din opera lui Creangă, apare un termen geas „vorbă ţigănească care înseamnă: du-te repede,'fugi-, pleacă, rade-o! şterge-o!” (Tălmăcirea, 307). Probabil pornind de la această menţiune, geasta, socotit drept cuVînt; străin, nu a.fost inserat în DA (II/I). O formă geasa, fără vreo precizare etimologică, probabil acelaşi cuvînt,
*	pe care lexicograful notează că îl cunoştea din zona: Vaslui, apare la Scribani D, explicat astfel: „interj/ecţie/ prin care somezi pe cineva să iasă ori să plece..., ca şi.«ieşi, paşol, afară»”. 1	,
167
GEASTA
Prima secvenţă, desprinsă din construcţia bimembră de la Creangă, ! este citată, într-un articol despre cuvintele ţigăneşti din limba română, de Al. Graur, care însă, subliniem faptul, nu indică semnificaţia enunţului (în textul lui Graur, după „geasta cu treapădatele” se notează:	Totuşi, acest lingvist nu numai că aduce în discuţie
expresia sub cuvîntul ţigănesc gea „mergi!”, ci consideră că geasta pare să reprezinte („semble representer”) ţig. gastar „tu mergi” şi propune mai multe ipoteze de analiză: -ta ar putea fi o particulă ce marchează imperativul (explicaţie dată ca sigură pentru giantai), iar geatu „pars”, analizat ca gea tu!, înseamnă „tu mergi” (Les mots tziganes en roumairv, BL II, 1934, p. 154 - 155). Aşadar, deşi cunoştea întregul fragment în discuţie din povestirea lui Creangă (scriitor la opera căruia trimite direct), Al. Graur nu a considerat că poate glosa enunţul citat ca fiind în concordanţă cu semantismul cuvintelor şi formelor ţigăneşti analizate.
Or, acestora le recunoaştem uşor valoarea de „stimul” în ceea ce priveşte acţiunea, pe cînd cauzala ce urmează („că nu-s departe satele”) propune circumstanţa temperării agitaţiei, ţinta fiind apropiată, aşa cum arătam şi mai sus; o contradicţie, greu de ignorat, care e posibil să-l fi determinat pe Al. Graur să renunţe la precizarea semnificaţiei enunţului de la Creangă. Echivalarea pe care am propus-o şi pe care o susţinem în cele ce urmează prezintă avantajul de a pune în concordanţă o interjecţie de „potolire”, de „cumpătare”, cu semnificaţia circumstanţialei numite, demers pe care ni-1 îndreptăţeşte şi faptul că, pentru acceptarea soluţiei împrumutului ţigănesc, după cum am văzut, trebuie să facem loc unei serii de presupuneri privind aspectul fonetic, (măcar) comparabile cu cele pe care Ie prezentăm în continuare, privind însă „acomodări” pe terenul limbii române.
Mai întîi, interjecţia, reprezentînd o formă de imperativ, este urmată (atunci cînd nu se repetă) nu doar de văcuţă sau de,numele vacii (Negraia în LM, Bălaia la Pamfile), ci şi de alte cuvinte (mamă, tot la Pamfile), printre care eiste uşor de'presupus a fi fost chiar „traducerea” lui ceasl, prin „stai!”, eventual „stai cuminte!”. După ce forma de imperativ ceasl, utilizată ca îndemn de potolire în limba comună în diferite contexte şi cu diferiţi adresanţi (de exemplu, „ceas, tată, mai încet!”) şi-a restrîns uzul la un registru funcţional (profesional) al femeilor, păstrarea ei, paralel, într-o zicătoare (ca formă de;
168
GEASTA
„discurs repetat”, cu reguli de evoluţie sau involuţie aparte) ar fi putut condiţiona modificări privind forma, atît datorită contextului, cît şi datorită statutului de cuvînt arhaic, izolat în vocabular şi desemantizat. Astfel, de la formule de tipul ceas-stai, ceas-Tărcata (ca nume de vacă), ceas-tată\ etc., prin fonetică sintactică, a putut rezulta o i aglutinare *ceasta. Pentru localitatea Golăeşti - Iaşi, ni s-a comunicat,
: de exemplu, o variantă ceaşl (ca formă curentă a interjecţiei), dar i secvenţa de vorbire privind utilizarea („Ceaş, Joiana, ceaj-Joiana!”) ; evidenţiază cauze ale modificării suferite de finală, i - Pe de altă parte, repetarea interjecţiei de îndemn, în general, şi a l celui de „potolire”, de „liniştire”, în special, este un fapt de vorbire l curent. De exemplu, ceas, ceasl apare chiar în formularea informaţiei provenind de la S.F1. Marian, citată de A. Philippide în manuscrisul i său: „cînd voieşte o femeie ca vaca pre care o mulge să steie bine la '■muls, îi spune ceas, ceasl" (cf. şi cessa, cessa, în LM). Iată şi alte
i	prezenţe ale repetiţiei cu rol de întărire, de acelaşi tip: „Stăi, stăi! / Nu se cuvine / Să laşi pe-un oaspe singur” (Coşbuc); „Stai! Stai! Nu mă ; lăsa! Scapă-mă!” (Ionel Teodoreanu); „Stai, stai, nu te tulbura!”
. (Sadoveanu); „Mai stăi, stăi, pîn s-a culca” (Alecsandri; toate exemple-:■ le după DLR X/5, p. 1466). Sau: „Pasă, pas’ la împăratul” (Teodorescu, Poezii populare; DLR VIII/1) şi se spune curent „lasă, las’ că... !”. De ; aceea, ceas, stai (cuminte)\ reprezintă un context perfect acceptabil.
; O probă directă privind modificarea prin aglutinare a relicvei lexicale ceasl ne-o oferă forma în care valoarea iniţială de verb la imperativ a cuvîntului este subliniată de aritepunerea conjuncţiei să; în ; Slănic-Cîmpulung,D. Udrescu (Argeş, s.v.) a înregistrat varianta
•	săceas „cuvînt exclamativ cu care se încearcă a domoli vacile la muls; ceas” (cf. şi DLR X/l, unde, pentru originea interjecţiei, se propune comparaţia cu adverbul rusesc cemac care înseamnă „îndată, imediat”, aşadar fără nici o relevanţă pentru cazul în discuţie).’
■	Tot regimul de cuvînt izolat (abandonat, de altfel, în varianta „pe ' trepădatele,' că nu-s departe satele”, de la Zanne) permite supoziţia „deformării” rezultatului aglutinării: schimbarea consoanei surde, din ) iniţială, în corespondenta ei sonoră (c : g), fenomen ce ne întîmpină în ‘ alte cuvinte fără o frecvenţă prea mare în limbă; vezi, de exemplu, fără ; a intra în amănunte,'pronunţarea cu /ge/ a unor cuvinte turceşti al căror sunet iniţial este /ce/: geamparale (faţă de ceamparale), gergevea (şi
169
GHEAŢĂ
giurgiuvea, faţă de cercevea), geantă (faţă de forma etimologică, turcescul canta), mobilitate ce ;se poate constata şi în sens invers: cealău, faţă de gealău (< magh. gyalo, gyalu; toate exemplele după DA I/II, respectiv II/I).	,
Aşadar, ipoteza explicaţiei prin ţigăneşte, de la geas(a), gastar, gea + ta (tu), fără concordanţă semantică (şi stilistică), poate fi, fără exagerare, confruntată cu alternativa creării pe teren românesc, şi în avantajul acesteia din urmă, de ia ceas + stai (ta-, tă-), eventual chiar de la ceas + tu (pronüme luat în consideraţie şi pentru una din formele ipotetice ţigăneşti), în condiţiile unui-discurs logic, relevant privind ( lăcomia (şi foamea!) călugărului: „Ia-o (luaţi-o) cătinel, mai domol, că nu-s departe satele" spre care te grăbeai să ajungi (la praznic)!.
în sfîrşit, am mai putea ţine seama şi de faptul că feţelor bisericeşti li se putea lua în nume de rău şi treapădul ce numea taxa „care se plătea preuţilor călăraşi ai Mitropoliei din Bucureşti din partea împricinaţilor” (probabil într-un proces), informaţie ce provine de la preotul Dumitru Furtună (Scriban, D).	i
GHEAŢĂ:	bani	gheaţă
= bani adunaţi în timp, „îngheţaţi” din perspec-ti va „circulaţiei” , bani „grămadă”	,	.
Sinteza schiţată de I. Berg privind.realităţile numite de sintagma din titlu („expresia... vrea să arate că banii sînt puşi deoparte, în bloc, pentru o anumită tîrguială, precum şi faptul că sînt plătiţi în bloc, toţi
o	dată”; Cuvinte, 39), care, de fapt, nu depăşeşte nivelul informaţiilor cuprinse (disparat) în diferite dicţionare, Iasă nelămurit motivul pentru care s-a ivit, metaforic, termenul gheaţă. Neconvingătoare este ipoteza unei eventuale j;deraieri lexicale”, de la bani gata, adusă în discuţie de Al. Graur, lingvist care ne avertiza însă că, înainte de a recurge la explicaţii de acest tip (reprezentînd, în fond, „o farsă pe care vorbitorul o face auditoriului”), trebuie să vedem dacă nu există aceea „mai plauzibilă”, prin istoricul cuvintelor (Deraieri lexicale, în voi. Scrieri de ieri şi de azi, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 166 -167).
Determinantele atribuind substantivului bani (din perspectiva schimburilor comerciale) un anumit statut, se referă, în primul rînd, la
170
GHEAŢĂ
modul cum se face plata; ca regulă generală, este vorba de adjective sau construcţii adverbiale constituind un bogat inventar de termeni, de la cuvinte vechi pînă la împrumuturi de diferite vîrste: grecisme, turcisme, neologisme. Aşadar, cînd se plăteşte cu bani „efectivi” (iniţial exclusiv monede, metalice), aceştia sînt numiţi goto, număraţi, numărători, peşin, sunători, lichizi, respectiv (în) naht, în numărătoare, (în) numerar tic.
I Un aspect deosebit este reflectat prin determinantele care, pe lîngă } precizarea modului cum se face plata (tot cu bani „efectivi”), cuprind ! sememe privitoare şi la modul cum s-a constituit suma destinată î operaţiunii respective; este vorba, în primul rînd, de bani grămadă, [ aşadar „adunaţi", dar, desigur, nu numaidecît pentru a efectua o plată i (vezi verbul 'a grămădi'ş\ o zicală referitoare chiar la ideea de „a | economisi”: adună cu firul ca să ai cu grămada”; Zanne, P IV, 19). [ Un concept din perspectiva căruia credem că putem analiza şi me-
ii	taforâgheaţă.	.
I Ideea de a „a adiinâ din toate părţile; a strînge, a pune deoparte
i	bârii” se regăseşte, de asemenea, într-un sinonim al subst. grămadă, | anume bot (sintagma „banii bot” = „bani gata, gheaţă” a fost înre-. gistratăîn localitatea Sînmihaiu Alrriaşului, jud. Sălaj; Atlasul lingvis-\ tic românii, hi. 1003, pct. 284“ cf. h. 1487, pct. 64: „stăbot”), ca şi în
i	formulele bani spiţă şi 'Bani uscaţi (a căror explicaţie a impus tratarea j cuvintelor în articole separate).	1
*	Pentru a ne apropia de semnificaţia ‘adunaţi grămadă, strînşi, puşi
I	deoparte’ â metaforei (bani) gheaţă, ca o creaţie pe teren românesc, \ considerăm necesară cunoaşterea unor vechi realităţi privitoare la ; circulaţia monetară, asupra cărora s-a oprit cîndva Nicolae Iorga. în : Negoţul şi meşteşugurile în trecutul românesc, istoricul înfăţişează un ; tablou cuprinzînd informaţii şi consideraţii cum sînt cele ce urmează.
! Pînă pe la 1400, chiar unii dintre boieri îşi cumpărau moşiile „cu ;J linguri, păhare, cingăţori scumpe, cu cîte un cal bun de călărie”, iar, j. apoi, „cînd ajunseră a şti ce e banul, pe.care-1 vedeau, dar nu-1 aveau” ;l (de obicei toate dările fiind plătite în produse), „ei făceau socoteala în
1	bani de aur şi zloţi de argint, dar plăteau în cojoace, în vite şi ogoare, i* Cea mai obişnuită plată trebuie să se fi făcut în capete de vită” (p. ;77).
De altfel, şi mai tîrziu, „uneori asprii /numele unei monede/ sînt puşi pe hîrtie, căci de fapt se săvîrşeşte tot un schimb; acest fel de a
1	171
GHEAŢĂ
socoti în bani care nu se văd şi nu se plătesc poartă un'nume deosebit: a biciului. Cînd însă răspunderea banilor este un adevăr,, atunci se aminteşte în act că s-au dat «aspri gata»” (p. 215; bani gata în vechile documente este un calc după slavonă: TlHHt3H TOTOBH.
Aşadar, banii „erau de tot rari şi, în loc să alerge prin toate părţile ca astăzi, ei se cufundau răpededupă ivirea lor în pungile, în lăzile, în tainiţele şi/gropile vre unui mare bogătaş” (p. 9), după curii, „în satele noastre” moneda va fi fost întrebuinţată .„mai mult pentru făcutul salbelor de podoabe decît pentru schimbul între ţeranii noştri” (p. 208), aceştia deprinzîndu-se „a cumpăra într-adevăr şi a vinde cu bani... numai foarte tîrziu, - putem zice cu deschiderea istoriei noastre modeme” (p..78).	-
în pofida unor caracterizări de factură pitorească ale lui N. Iorga, în asemenea condiţii (lăsînd la o parte salbele, în fond tot un „depozit”, căci atare „podoabe” contau ca zestre), pentru acţiuni care, de regulă, exclud posibilitatea „trocului” (asupra desprinderii de care ne aduc mărturii enunţurile a cumpăra pe bani şi a plăti băneşte), încropirea unei sume de bani pentru a plăti vreo datorie sau pentru cumpărarea de pămînt presupunea păstrarea banilor agonisiţi, „ban cu ban”, „puşi bine”: „un ban peste altul fac doi; peste doi dacă pui altul, fac trei” (Delavrancea, după DLR VIII/5, s.v. pune), „sunător pe sunător” (Hasdeu, după DLRX/5, s.v. sunător), căci „banul e făcut rotund, lesne se rostogoleşte” (Zanne, P V, 34).
O	formulă consacrată a acestui tip de a aduna (dar şi de a plăti) este cu ţîrîita „puţin cîte puţin”, în enunţuri cum ar fi „ a lua bani cu ţîrîita”, „a plăti cu ţîrîita” şi, recent, „a da salariul cu ţîrîita”, „a restitui depunerile cu ţîrîita” (după diferite dicţionare şi din presă). Aşadar, poţi să „aduni cu ţîrîita şi (să) împărţi cu nemiluita” (Zanne, P V, 11), sau, invers, „eu ţi-am dat banii grămadă, şi tu mi-i dai cu ţîrîita” (Scriban, D). Or, (a) ţîrîi, cu referire atît la lichide, cît şi la materii în stare de pulbere, granule etc., înseamnă „a cădea picătură cu picătură, bob cu bob” (DLR XII/l).-Din această optică, rezultatul, cu privire la primirea unei sume, respectiv la obţinerea unor venituri nesemnificative, a putut fi chiar numit prin ţîrcîit „venit ocazional şi de mică însemnătate”, ţîrcîială, ţîrcîitură „afacere mică, neînsemnată” (Udrescu, Argeş):
Tot dintre verbele care descriu curgerea lichidelor, şi tot cu accepţiune figurată, ‘a cîştiga ceva, a se alege cu ceva’ (fiind vorba de
172
GHEAŢĂ
un venit sau de un cîştig derizoriu), poate fi	invocat (a)	picura, în
sentinţa dacă nu curge, (măcar) picură, care,	în	vorbirea	măicuţelor
mustrate de protopopul de la Neamţ că „pribegesc” în Săptămîna Mare prin tîrg, vînzînd lînă şi şiac, este completată prin „şi cine mişcă, tot | pişcă... ” (Creangă, Mo^' Nichifor Coţcariul); vezi, cu acelaşi sens, şi j	dacă nu curge, pică (Şăineanu, D).	,
| Dat fiind nivelul vorbirii curente, pe care	îl	avem în	vedere,- nu
i	putem lua în consideraţie adjectivul curgător, cu referire la bani, \ folosit în secolul al XIX-lea (înainte: „bani umblători”), însemnînd ‘în | curs, aflaţi în circulaţie’, ce a aparţinut mediilor financiare, stilului ' administrativ. -	n,,,	■	.	’
; înainte de pătrunderea din limba literară, în vorbire, a termenilor,
l	constituind reprezentări comparabile, „bani lichizi’' (calc după france-j ză, cf. argent liquide, somme liquide „qui est librement et immediatement : disponible”; Robert, Dictionnaire, s.v.), lichidităţi, imaginea curgerii :■ banilor ,într-un „depozit”, urmată de blocarea mişcării lor, i-a putut conferi acestuia statutul solidificării lichidelor, numit prin gheaţă ; (după imaginea scurgerii picătură cu picătură a apei, avînd ca efect, | iama, formarea ţurţurilor, a sloiurilor de gheaţă de la streaşina casei).
, în plus, considerarea, prin opoziţie, a aceluiaşi aspect ne este favo-; rizată de utilizarea, curentă, a verbului a (se) topi cu semnificaţia
■	figurată (referitoare |a averi, bani) „a (se) consuma, a (se) irosi” (cf.
; DLR XI/3), iar noţiunea de „risipitor” ne este sugerată de locuţiunea a
•	avea bani gîrlă („a fi foarte bogat” după Zanne, P V, 71, dar „bogat” \ nu se asociază cu „scurgerea” apei pe gîrlă; ar putea însă fi o referire
•	la modul lesnicios de a-i obţine). ,	•	,	.	.
; Prin urmare, „bani gheaţă” pare să reprezinte o metaforă a mediu-
■	lui cu posibilităţi financiare reduse, cel rural şi al tîrgurilor, după cum, ; din optica stăpînului de oi, ideea de „a aduna” (bani) este exprimată
prin verbul (a) închega: a închega ceva bani „a strînge, a pune la o : parte” (DA I/I; vezi, tot aici, citatul „[gospodarii] pr închega paralele şi nu-i rămînea păgubită”), cheag însemnînd, la rigoare, nu numai ‘avere’, ci şi ‘bani’: a avea cheag la pungă „cu dare de mînă, cu avere” (Zanne, P III, 520), sau, la Camil Petrescu, „de parcă nu i-ar fi îna-; poiat pînă la para cheagul împrumutat” (după DLR VIII/1, s.v. pară).
Atribuirea metaforei (bani) gheaţă vorbirii populare se bazează pe faptul că, în urma unei investigaţii susţinute, cel puţin pînă la sfîrşitul
173
GHEAŢĂ
secolului al XIX-lea, formula nu apare în documente ce reprezintă stilul juridico-administrativ şi nici chiar în acte private; ea caracterizează exprimarea în registrul public informai şi familiară, reflectată în dicţionare, pentru beletristică, prin citate dintre care unele ne ajută să refacem „biografia” sintagmei. în povestirea Tatăl, a Sofiei Nădejde, un bătrîn îşi rememorează cum şi-a „schivemisit” ceva „pentru zile negre”: muncind o viaţă şi facînd sacrificii, a pus „ban pe ban” şi a adunat 500 de galbeni; s-a gîndit că nu-i bine să-i ţină „împrăştieţi”, ci să-i pună „grămadă la un loc” la o bancă, ce a dat însă faliment; astfel că, pînă la urmă, s-a pomenit „gol ca degetul”, după ce avusese t „bani strînşi gheaţă” (cf. DA II/I; expresia mai apare la Constantin Sandu-Aldea, „îţi plătim cu bani gheaţăv, şi la Sadoveanu: „eu îţi dau femeie tînără şi neatinsă. îmi dai mie, în mînă, patru mii de lei gheaţă?”; Floare ofilită, p. I, cap. IX). Evident, adunarea banilor s-a petrecut anterior în cazul moştenirilor: „După ce-am bătut la papuc ce moştenisem bani gheaţă, am făcut datorii peste datorii“ (MateiüT. Caragiale, Craii de Curtea-Veche, cap. Spovedanii).
■	în ceea ce priveşte utilizarea în graiuri, trebuie să ■consemnăm apariţia sintagmei în cîteva localităţi, anchetate între anii 1929 - 1938 pentru Atlasul lingvistic român, din Moldova, Dobrogea, Muntenia şi Oltenia: Mirceşti - Iaşi, Somova - Tulcea, Nucşoara - Argeş şi Grădiştea - Vîlcea; vezi şi Ciauşanu, Glosar, sau T. Pamfile, cu referire la zona Tecuci, în Jocuri de copii, II, 1907, p. 379). Este vorba, aşadar, de Vechiul Regat, în graiurile din provinciile de peste miinţi, pentru epoca respectivă, formula în discuţie fiind absentă. Coroborată cu originea şi mediul în care s-au manifestat scriitorii mai sus citaţi (sursa unui exemplu ilustrativ din TDRG nu poate fi identificată), această localizare ne sugerează posibilitatea influenţei unor limbi străine cu acţiune limitată la Ţara Românescă şi Moldova; aceste limbi ar putea fi turca, dar mai ales neogreaca, drept urmare a diferitelor relaţii economice mai vechi, bine cunoscute, respectiv a prezenţei'negustorilor greci în Principate îricepînd din secolul al XVIII-lea. .
Dar, chiar pentru acceptarea unui calc, baza o constituie o formă mentală universală, reflectată, după cum am văzut, şi de română; pentru limba literară, formula „îngheţarea salariilor” porneşte'de la sintagma „îngheţarea creditelor”, uri calc după fr. credits geles „immobilises dans des investissements, donc indisponibles”, repre-
174
GHERILĂ
izentînd preluarea, în franceză, a expresiei frozen credits, din engleză, care şi-a faciit apariţia după primul război mondial, cu referire la statutul creditelor germane din băncile englezeşti şi americane (Robert, Dictionnaire-, vezi, mai sus, şi trimiterea la argent liquide, liquidite).
| Aşadar, expresia „tehnică”, din registrul public informai al vorbi-
i	rii, bani gheaţă, ca bani „grămadă”, adunaţi în timp şi păstraţi, [înseamnă bani „îngheţaţi” din perspectiva circulaţiei monetare, j ' . ■ '•
| GHERILĂ:	„gherile	afgane”	(ziarele)
:	'	=	luptători	afgani	din	trupe	de	comando
| In timp ce în dicţionarele româneşti de neologisme gherilă (pînă | acum zece-douăzeci de ani scris încă guerilă) este definit doar ca '„război de hărţuială sau luptă de ambuscadă dusă de partizani sau de trupe de comando”, pluralul gherile, înitîlnit frecvent în mass-media,
; numeşte grupurile de luptători ce recurg la formele de război numite anterior: gherile afgane, cecene, kurde etc. (am întîlnit chiar consemnarea morţii, într-o ciocnire, „a unei gherile”, adică a unui luptător). Termenul pare a fi „neutru”; cu părtinire, din cele două sensuri 'posibile, aceiaşi războinici sînt numiţi fie separatişti, fie rebelii ; Nu este o inovaţie a limbii române; după o perioadă de „tatonare”, [în care adoptase şi adaptase sp. guerrillero, limba franceză s-a mulţumit cu guerilla, împrumut direct din spaniolă (guerrilla, diminutiv [de la guerra), spre a numi âtît forma de luptă cît şi pe luptători, sub impresia copleşitoare a unor evenimente militare memorabile pentru :galici: rezistenţa populară spaniolă împotriva lui Napoleon I şi războiul din Mexic (1861 - 1867).,
| De altfel, în ultimul secol, mai ales datorită frămîntatei istorii politico-militare a ţărilor Americii Latine, guerrilla a devenit unul dintre cuvintele spaniole cu statut de termeni internaţionali, alături de armadă, canion, embargo, fiestă, haciendă, juntă, rodeo, siestă, sombrero sau vanilie-, un caz excepţional, acela ca o duzină de cuvinte să poată evoca, inconfundabil* peisaje exotice toropite de soare, o veche putere maritimă; manifestări militare de forţă ale unui temperament reflectat în cîntece prin cuvintele sangre, fuego şi amor. Ca să nu mai vorbim de terminologia tauromâchiei.
i
GHERLĂ
Româna are însă o serie de cuvinte comune cu spaniola, ca arii laterale ale României, puse în evidenţă de Matteo Bartoli: hermoso -frumos, hervir - a fierbe, mensa - masă, mas - mai, entonces - atunci, dia - zi, care nu se găsesc în limbile romanice „centrale”, italiana şi franceza. Dar nu sugerăm, fireşte, vreo asociere de prestigiu, fiind blocaţi de aprecierile lingvistice ale celui ce a fost rege al Spaniei şi împărat al Sfintului Imperiu Roman, de naţiune germană, Carol Quintul. Acestuia nu i se atribuie numai afirmaţia că în ţara sa soarele nu apunea niciodată, ci şi o ierarhizare electivă a limbilor pe care le vorbea, după frumuseţe: germana cu caii, engleza cu cîinii, la vînă-toare (sau poate invers?), franceza cu nobilii, la curte, italiana cu sfinţii şi numai spaniola cu la Madre de Dios...
Desigur, aici ne interesează în primul rînd semnalarea existenţei unor construcţii şi formule expresive paralele (respectiv identice), ce pot fi însă proiectate într-un larg context de mentalităţi romanice. Iată numai cîte va cazuri, după Iordan, Stilistica: rom. a nu lipsi ca martie din post - span. no puede mas faltar que marzo de cuaresma (vezi fr. arriver comme mars en careme\ p. 290); rom. a se pune cu cineva -span. meterse con uno (vezi şi formula siciliana mettirsi cu unu; p. 297); rom. a beli vulpea ‘a vomita’ - span. desollar la zorra (= a jupui vulpea) cu sensul ‘a se trezi din beţie’ (vezi fr. piquer sau j ecorcher un renard; p. 303).	,
GHERLĂ:	a	băga (a pune) la gherlă
= a pedepsi un deţinut cu carcera, a-1 supune unui: supliciu, prin închiderea într-o celulă strîmtă, într-un fel de „sicriu” folosit ca instrument de: tortură; a băga la închisoare
Substantivul gherlă cu sensul de „închisoare, ocnă” este explicat! în DA (II/I) ca evocînd „oraşul (din Transilvania) Gherla, vestit pentru închisoarea sa”. Cronologic, acest punct de plecare pare să-l fi propus Iuliu Zanne: „Oraşul Gherla, în Transilvania, era vestit prin închisoarea sa chiar şi în secolul al şaptesprezecelea, de i s-a dus vestea şi în Moldova” (P VI, 123 - 124; autorul a înregistrat expresia de Ia un corespondent din Dobrovăţ, Vaslui, localitate în care s-a aflat c închisoare importantă din Vechiul Regat).
176
[
GHERLĂ
s : Aceeaşi trimitere o găsim la Tiktin, Şăineanu, Candrea şi Scriban, în dicţionarele lor. Din această optică, Gherla ar avea statutul altor toponime de o celebritate similară, Văcăreşti de exemplu (a fi bun de ] Văcăreşti „adică om rău, necinstit”, după închisoarea din vecinătatea f capitalei; ibidem, p. 433 - 434).	. ' . :
! Surprinde, în primul rînd, faptul că textele în care găsim termenul j. în discuţie aparţin unor scriitori moldoveni sau munteni (lipsind,
I	măcar deocamdată; atestări de la scriitori ardeleni). Apoi, cel puţin în : unele cazuri, gherlă, după cum vom constata, are şi alt sens decît ‘închisoare’ propriu-zisă. De exemplu, citatul din DA, după Vlahuţă, reprezintă protestul unui deţinut din închisoarea de la Dobrovăţ (deja invocată) faţă de practici ale conducerii stabilimentului respectiv, ca organizator al unei revolte a puşcăriaşilor: „Sîntem sătui de gherlă şi de prigonirile domnului director” (Cassian, în voi. Nuvele), pe cînd sensul (general) de ‘închisoare’ poate fi acceptat pentru citatul dat de ; Şăineanu, după Ispirescu: „pîrcălabul îi duse pe amîndoi la gherlă”, eventual pentru ameninţări proferate de Moş Teacă, eroul lui Bacalbaşa, la adresa unor vinovaţi reali sau imaginari, de tipul a turna la gherlă, dintr-o gamă variată pe aceeaşi temă: „sala de poliţie”, „garda pieţii”, „duba” sau „tîrşorul”, ultimul termen evocînd, probabil, arestul sau închisoarea (militară) de la mănăstirea Tîrgşor -Ploieşti (vezi Tîrşor).
Dar citatele de carfe dispunem reflectă, în fond, vorbirea unor | moldoveni şi munteni de la sfîrşitul secolului al XIX-lea (basriiele lui | Ispirescu au fost tipărite prima dată în 1872, Nuvelele lui Vlahuţă apar în 1886, iar Moş Teacă şi Din viaţa militară în 1893, respectiv în 1895), aşadar înainte de includerea închisorii de la Gherla în circuitul ‘penitenciarromânesc. Astfel, evocarea puşcăriei respective nu era relevantă din punct de vedere strict organizatoric (şi administrativ).
Cu riscul unui excurs documentar fastidios, trebuie să menţionăm 'faptul că, după Coriolan Suciu, nici în Transilvania, înainte de 1919, oiconimul Gherla nu a fost frecvent utilizat (cel puţin ca nume ofi-; cial). Aşezarea este atestată la 1291, în forma Gerlahida, dar, curent, s-a numit în ungureşte Szamosujvăr, iar în germană Armenierstadt
■	(evocînd statutul' de oraş întemeiat, în secolul al XVII-lea, de armeni | imigraţi, sub Leopold I; Diaconovich, Enciclopedia română, II,
1	Sibiu, 1900; vezi şi traducerile, de la începutul secolului următor,
177
GHERLĂ
Örmenyväros şiArmenopolis). După atestări mai numeroase în secolul al XV-lea (Gerhah, Gerîah, Gerla), oiconimul mai apare, incidental,; în texte şi în hărţi din anii 1578, 1632, 1726, 1850 şi 1854 (Gerlya, GyerJa şi Gerla', Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, 1967, I, 258). Acest fapt concordă cu absenţa unui apelativ gherlă ‘închisoare’ atît în graiurile populare din Transilvania, cît şi din celelalte provincii româneşti (Atlasul lingvistic românii, serie nouă,
IV, hărţile 998, 999, pe care sînt înregistraţi termeni cum sînt inchi-soare, puşcărie, temniţă, cremănar, ocnă şi altele). ,	,
Pe de altă parte, în închisori din Vechiul Regat,apelativul gherlă, în epoca la care ne referim, a fost utilizat cu două semnificaţii specia- 1 le, a căror cunoaştere o datorăm unui expert în materie, Gr.I. Dianu, fost director general al închisorilor din România. Conform explicaţiilor acestuia, „gherla sau carcera de lemn” era un fel de ladă „abia încăpătoare pentru un om”, de forma unui sicriu, în care cel pedepsit era introdus „stînd în picioare”; apoi, „se punea capacul care se îmbuca în cele două laturi ale sicriului”: Pentru ca deţinutul să nu se înăbuşe, capacul, din lemn, avea o tăietură „în forma unui arc”. O asemenea ^gherlă” de la închisoarea din Iaşi în Ioc de capac avea „o uşe compusă din vergele groase” cu spaţii de 3 cm între ele. Pedeapsa cu gherla se aplica „nesupuşilor” şi recalcitranţilor (închisorile, 172).
După sursa citată, gherlă se mai numea şi carcera obişnuită, care „era atît de mică, încît abia încăpea în ea un om. Era lipsită complet de aer şi de lumină, aşa că arestatul supus la o asemenea pedeapsă se afla ca într-uri mormînt” (ibidem, p. 174). Aceeaşi semnificaţie o are gherlă la Arghezi, de exemplu: în închisoarea Văcăreşti, „gherla e supliciul corecţional locali O cameră strîmtă, Ură pat; fără ferestre”, în care deţinutul rămîne nemişcat şi este privat chiar de hîrdăul pentru fecale (Gherla,în vo\vlvcm\ Poarta neagră).
îii texte aparţinînd stilului juridic, încăperea respectivă este numită carceră, neologism de origine latină sau/şi italiană, avînd; semnificaţia ‘închisoare’, dar lat. (plural) carceres numea şi „boxele” din care porneau carele de curse (avînd, prin urmare, un spaţiu limitat, semnificaţie de la care se poate porni pentru atribuirea denumirii celulelor „speciale”). De altfel, în limba română, acest cuvînt a fost utilizat'şi cu sensul „(ieşit din uz) încăpere (în forma şi de mărimea unui dulap) unde se închideau militarii şi elevii pedepsiţi în cazărmi şi
178
GHINDĂ
în şcoli,”(DN3), ceea ce explică sinonimia gherlă-.carceră de la Gr.l. Dianu. -	1	‘	■	■	'
** Gherla era aşadar impusă deţinuţilor aflaţi deja în închisoare, ca -în textul.nuvelei citate a lui iVlahuţă şi ca la Arghezi: autorul unui proiect de evadare, trădat, este pus în fiare, „apoi vinovatul e băgat «la gherlă»” (Visul unui’deţinut, în volumul mai sus citat). •
<	Prin urmare,'este logic să eliminăm eventualitateâ unei Gherle simbolice (al cărei prestigiu nu se justifică pentru moldoveni şi ;munterii), de tipul ameninţării cil „Siberia” (oricum una mai puţin imaginară pentru boieri în anumite epoci ale Principatului Moldovei)/ 'Dar nu este deloc exclusă cunoaşterea, printre administratori şi iazilanţi, chiar înainte de 1919, a unui aspru regim celular în închisoarea din oraşul Gherla (amenajată îritr-un fost castel), aplicat şi în România. • 1	'	!	1
Ţinînd seama de aceste fapte, gherlă trimite numai indirect la respectivul oraş transilvănean, reprezentînd numirea .‘întregului” prin „parte”, aşadar1 prin semnificaţiile ‘instrument de tortură’, ‘carceră’ - â la Gherla', prin extensie, s-a ajuns la sensul ‘închisoare’. Tot aşa cum, de exemplu, în jargonul puşcăriaşilor, a turna lapîrnaie,- la gros evocă, în primul caz, „hîrdăul” din celulele deţinuţilor, iar, în cel de al doilea, „butucul gros” ,în care erau prinse, pe vremuri, picioarele
acestora..	,	..........	'
:	Vezi	pîrnaie.
GHINDĂ:	fecior	de	ghindă	(fătat	în	tindă) .
= „necioplit”, persoană de extracţie socială mai ,	miilt	decît	modestă,	...
Printre alte numeroase „perle” ale expresivităţii^populare, reco-mandînd şi,calităţile de anţolog ale scriitorului humuleştean, găsim şi. Formula „fecior de ghindă fătat în tindă’’, o caracterizare pe care Gerilă, cu apetitul pentru cuvinte cu tîlc conferit de Creangă personajelor ce-i sînt simpatice, o face tovarăşilor săi, nemulţumiţi de, disconfortul „casei” oferite spre găzduire de împăratul Roş. Aceştia vor fi dormit adesea „în stroh şi pe tîmomată” (aşternutul obişnuit din idăposturile animalelor). Iată însă şi, descrierea toaletei, sumare, de'
179
GHINDĂ
dimineaţă, a trei copii fugari, pe care un bătrîn i-a adăpostit, dîndu-le „mîncare şi un pat de odihnă”: „se scoală cu toţii, se spală, se scutură şi pleacă... ” (Ispirescu, Cei trei fraţi împăraţi). Prin urmare, eroii basmului lui Creangă nu aveau de ce protesta, ca şi cum ar fi fost persoane de neam ales: „Oare nu cumva v-aţi face şi voi, nişte feciori de ghindă, fătaţi în tindă, că sînteţi obraze subţiri!’’.
în ansamblul ei, formula a fost explicată de A. Scriban, în Dicţionarul său:, fecior de ghindă (fătat în tindă, adică «purcel»)”, în sensul de „ciofligar, sărac cu pretenţiuni de boier”. După Zanne (P I, 188), ' care-1 citează tot pe Creangă, DA (II/I) preia explicaţia „oameni de rînd, din proşti”, completată prin „nu tocmai boier, fudul şi prost”, pe baza înregistrării, tot în zona Neamţului, a unei variante a expresiei: „cuconaşi de ghindă, făcuţi în tindă”.	.
Iată, aşadar, că termenul fecior nu este „obligatoriu”. Accentul cade pe semnificaţia de „progenitură”, deoarece, chiar dacă fecior de ghindă a putut pomi de la numele unei „figuri” de la cărţile de joc (posibilitate consemnată în DDRF, unde se prezintă traducerea „valet de trefle”, ca şi de Şăineanu, în Dicţionarul universal...), numită şi spaţiu, fante, sau valet, în vorbirea ţăranilor, această imagine, receptată incidental, nu a fost una ce ar fi putut ocupa un loc important, ca element de contrast. „Strohul” şi „tîrnomata”, evocate în Harap Alb înaintea caracterizării citate, trimit la mediul şi, figurat, la „statutul” porcului, un animal al cărui nume îi mai serveşte de altfel lui Creangă ca epitet marcînd neobrăzarea: nepurcel, creat din nepot (nepoţel) şi purcel („He, he! bine-ai venit nepurcele!”; Amintiri II), o „contaminare” sau o „deraiere lexicală”, după cum o consideră specialiştii (A. Philippide, Iordan, Graur), un joc de cuvinte comparabil cu „Dumnezeu să-l iepure” (= a ierta) şi a furlual
De fapt, pentru transferul motivaţional pe care-1 avem în vedere, putem ţine seama şi de alte construcţii figurate desemnînd o filiaţie dispreţuită: neam de traistă înseamnă, mai îritîi, „cerşetor” (cf. traistă) şi, apoi, ironic, „om necioplit”. Mai aproape de fecior (cucon) de ghindă sînt însă neam de ţăruş (sau de troacă), pe care le-am auzit în vorbirea familiară, ca formule de desconsiderare la adresa persoanelor de extracţie socială modestă, respectiv cii purtări grosolane. Ţăruş ar fi fost, se pare, porecla unui cronicar moldovean „plebeu”, reinterpretată (sau reinterpretabilă) cu referire la a bate ţăruşul - a întemeia o aşezare, a delimita o proprietate de pămînt (vezi ţăruş).
180
GÎNDAC
t
I	Evident, astfel de imagini evocă ocupaţii şi aprecierile ţăranului, |-.le celui de la coada vacii, o expresie ce suscită un interes particular
•	i din punct de vedere istoric. .
i	GÎNDAC:	a	avea mersul gîndacului
î	=	a se „tîrîi” ca şarpele '	'
■	în textul unui cunoscut cîntec al Măriei Tănase („Cine iubeşte şi asă”), se cere, de la Dumnezeu, pentru cel care iubeşte „şi lasă”, irmătoarea pedeapsă: „tîrîişul şarpelui / şi mersul gîndacului”. Nu este vorba de o acumulare din diferite perspective, ci, de fapt, de o repetiţie mgmentativă, de tipul celor din descîntece, care trebuie descifrată, Credem, prin sinonimia (regională) gîndac = şarpe. Cu acest sens, ermenul gîndac este folosit în graiurile din nordul ţării (DA II/I).
! Pentru această interpretare pledează faptul că împrumutul slav gîndac, cu reflectări particulare desemnînd noţiunea de „a bîzîi”, ;',bîzîitor”, numeşte la noi diferite insecte care, de obicei, zboară. Apoi, Dentru a figura într-un blestem, deplasarea ca mers al gîndacului-in-isectă nu are ceva deosebit de frapant, sugerînd un chin, pentru a se :face o asociere cu sau o apropiere de tîrîişul şarpelui (într-o variantă a Versurilor ,citate iniţial, se vorbeşte de „tîrîişul şarpelui / şi odihna bucului” sau „odihna vîntului”).
:	Autenticitatea	textului	din	cîntecul	Măriei	Tănase este indiscu-
tabilă; este cunoscut faptul că, în constituirea repertoriului său, cîntăreaţa l-a avut drept consultant pe rafinatul folclorist H. Brauner,
i	Cît despre repetarea unuia şi aceluiaşi conţinut prin expresii lingvistice diferite (Spiel und Scherz in der Spache), colega folcloristă Lucia Cireş ne-ä atras atenţia şi asupra altui caz, tot atît de „încifrat”, din alt cîntec popular: „Eu atîtea gînduri am / Cîte zile-s într-un an; / Şi-atîtea gînduri m-apasă / Cîte cuie-s într-o casă” (Trifeşti, Iaşi). Pentru iniţiaţi, referirea era la acelaşi număr, deoarece, în vederea construirii scheletului acoperişului unei case de lemn, „durate”, la care se foloseau numai cuie de lemn (vezi cui), iar acoperişul era de paie, meşterul trebuia să-şi pregătească exact 365 de cuie! ,;
181
GÎSCĂ
GÎSCĂ:	talpa (laba) gîştei pe hîrtie
,	= (despre scris) puţin citeţ, „lăbărţat”, neîngrijit
Raportarea slovelor (mai ales neciteţe) la urme ale picioarelor unor păsări de curte poate fi interpretată drept o reacţie caustică a pisarilor de extracţie rurală, evocînd, eventual, chiar învăţarea scrisului, pe nisip; ţăranul fără ştiinţă.de carte, atras mult mai tîrziu în astfel de afaceri, avea să recunoască în „talpa gîştei pe hîrtie” rezultatul propriului demers de autentificare a unui act.. '■■■■■■	< .
Comparaţia directă este prezentă într-un text al lui N. Gane: „îşi1 zugrăvi iscălitura cu nişte litere^a talpa gîştii” (după CADE, s.v. gîscă). Astfel, sensul lai „semnătură (pe un act) prin punerea degetului” din DLR (XI/2), în orice caz unul derivat, nu se justifică cu privire la textul ilustrativ la care se trimite, de la Alecsandri,.căci replica citată din vodevilul Arvinte şi Pepelea („Pune-ţi talpa gîştii pe zdelcă”) se referă la o semnătură propriu-zisă; mai înainte, Pepelea, care ţinea deja condeiul în mînă, fusese îndemnat: „Iscăleşte!”, iar după ce acesta se conformează, rezultatul este apreciat (ironic) prin cuvintele: „Ai o slovă mai citeaţă decît a dascălului Pricochi de la Podu Iloaie” (sc. IV).
Dar se poate aprecia că nu doar caligrafia este în discuţie, ci chiar scrisul cu chirilice; piesa lui Alecsandri Kir Zuliaridi, în care enunţul figurat apare de asemenea (sc. X), a fost reprezentată în 1852, cînd literele latineşti apăruseră deja în scrierea zisă „de tranziţie”, ce a-provocat diverse încurcături, una semnalată de acelaşi scriitor. Astfel, în Creditorii, un actor, Alecu, citeşte „eroi slăbiţi" şi cade pe gînduri: „Ce fel? slăbiţi? A!... slăviţi... A dracului buche” (sc. I; literei latine v îi corespunde slova B). După aprecierea lui Şăineanu, „pentru ţăran... a iscăli, mai cu seamă cu slove, e tot a pune talpa gîştii pe hîrtie" (Semasiologie, 16). într-adevăr, literele chirilice numite „jivete” (>K), „şte” (LţJ), „şa” (UJ), „ia” (A) sau ,,ius”(/R) pot fi raportate de un analfabet (sau de un om cu imaginaţie) la talpa palmipede’i invocate şi, la drept vorbind, chiar la „iscălitura” acestuia,'pata făcută cu degetul peste crucea trasă'cu cerneală pe un act. Spre deosebire de literat, ce aflase în slove altfel de „încurcături”' căci „semănau unele turnuri ß; altele caracatiţe sau scorpii >K; altele ţesturi şi ciuperci ST” (I.H. Rădulescu, Dispoziţiile şi încercările mele de poezie, 1837).
182
GRESIE
Imagini pe care le provoacă şi observaţia (de pe la 1745) a unui j;mehenghi”; asupra unei însemnări de pe un Apostol de Bucureşti: [.Acestor slove le trebuie tamiţă, căci sînt prea mari; ar putea aduce cu jlînsele mălai de la ţară; dară nu-ţi iaste mai lesne să le faci mai mici, jiă nu mînjeşti cartea, că şeade rău” (Iorga, Istoria II). Nu ni se pare îazardat, pe de altă parte, să considerăm că am putea descoperi-aceleaşi reacţii într-o zicătoare glumeaţă: „Scriu la tine, / Vai de mine! / Cînd îi vedea slova mea / Să fugi încotro-i putea” (Zanne, P V, 586). i În sfîrşit, notăm faptul că, depăşind mentalitatea personajelor lui 'Alecsandri, prin talpa gîştii a pütut fi numit însuşi cel cu puţină 'instrucţie şcolară (deşi optica este uşor prezumţioasă): „a asemăna talpa gîştei cu floarea soarelui” ar însemna, de fapt, a-i pune în contrast pe „oamenii inculţi” cu „învăţaţii de frunte” (cf. Zanne,'P IX, 621).
•	GOGOAŞĂ:	a vinde (a spune) gogoşi .	,	;r
-	.	;	.■	'	. - a spune minciuni .
V r Substantivul numeşte un fel de „prăjitură”, făcută dintr-un .„boţ” de aluat care,prăjindu-se în ulei încins, se umflă. Aşadar, înfăţişarea i acestor prăjituri, înşelătoare, a provocat accepţia figurată de ,‘min-i ciună’ a termenului gogoaşă. Pe lîngă „a vinde gogoşi”, după „a spune \ minciuni”, s-a ajuns la a spune gogoşi (la Negruzzi, Alecsandri,
■	Caragiale); există şi variante cu verbele (a) vorbi, (a) croi (minciuni;
; cf. DĂII/I, s.v. gogoayă, şi I/II, s.v. cro/).	■'
i GRESIE:	şi-a găsit coasa gresia
;	= se zice despre două persoane (asociate) care au
;	-	r	V ■ aceleaşi cusururi '	•
în aceşti termeni, constatarea o face Anton Pann, într-o serie în , care apare şi la aşa barbă aşa răsătură (Povestea vorbii, II, 1853,
■	p. 52), ceea ce ar însemna, cu alte cuvinte, şi-a găsit sacul peticul:, sau
| după sac şi petic.	'	!	!	r;	:	:	f	'	'
Expresia cuprinde termenul (iniţial) regional gresie ‘piatră;de i ascuţit obiecte tăioase din metal’ (în speţă: coasa). Cu acelaşi statut,
I
‘	183
I.
1
GRINDĂ
gresie apare, tot la Pann, în expresia dă şi cu coasa şi cu gresia „nu judecă” (op. cit., p. 12). Am semnalat contextele întrucît nu au fost înregistrate în DA (deşi prima expresie a fost deja consemnată în volumul al doilea al dicţionarului lui Alexandru Cihac, din 1879, şi este prezentă şi în alte dicţionare). Vezi şi „Ş-a nimerit coasa gresia”, explicată astfel de Iordache Golescu: „adică s-a potrivit la năravuri, cum o muiere rea dă piste un bărbat mai rău”, după Zanne, P V, 207). Şi, tot aşa, „dă şi cu coasa şi cu gresia” a primit următoarea explicaţie: „încearcă prin toate mijloacele şi cam fără socoteală. Se zice mai ales pentru cei iuţi, în supărarea lor” (ibidem, p. 206).
Recent, tot din aria sudică dacoromânească, a fost comunicată expresia a avea (a fi cu) burta gresie „a avea (a fi cu) burta umflată, ţeapănă” (Udrescu, Argeş).
în dicţionarele limbii române nu se face încă distincţia dintre gresie ‘piatră de ascuţit, cute’; ‘piesă de la car, plasată la dricul dinainte, pentru a proteja osia de roadere’ şi gresie ‘rocă sedimentară detritică’, ‘material de construcţie din această rocă’, ‘obiecte de olărie dură şi opacă, avînd la bază o argilă plastică’ (gresie ceramică).
Aceste sensuri neologice s-au suprapus peste vechiul cuvînt românesc gresie pomindu-se de la fr. gres (cerame), prin apropierea fonetică pe care au făcut-o geologi munteni, începînd din a doua jumătate a secolului al XIX-lea (în faza de tranziţie roca fiind numită gres, grez, grezie), după ce, iniţial, s-au folosit calcuri.
Bibi. O distincţie necesară: sensuri neologice ale cuvîntului GRESIE, în LR, XXXVII, 1988, 2, p. 107-117.
GRINDĂ:	a (în)cresta în grindă
.	= a face o crestătură, pe grinda din interiorul
casei, în amintirea unei zile, a unui eveniment
GătindU'Se, La oglindă, şi admirîndu-se cu ochii flăcăilor care, eventual, ar privi-o, eroina monologului din poezia lui Coşbuc îşi manifestă intenţia de a marca momentul cînd şi-a dat seama că este frumoasă: „Azi am să-ncrestez în grindă...”. După ce închisese uşa „cu zăvorul”!	.
184
GRINDĂ
Grinda casei ţărăneşti a servit ca un fel de răboj (vezi), dar, luneori, pe-o viaţă; în lipsa altor repere sau obiecte cu certitudine de 'durabilitate (ca să nu mai vorbim de un eventual catastif sau de o '„condică” de evidenţă), pe această bîmă cioplită (adesea cu sculpturi fde motive geometrice sau florale), s-au făcut crestături sau diferite l-semne de aducere aminte; de exemplu, în grindă se puteau stinge llumînările de cununie, la sfîrşitul mesei (Sevastos, Nunta 308). Dar, la 'fel, s-au marcat şi alte momente sau evenimente: o grindină, căsătoria (prin două linii sau .crestături paralele), moartea unui membru al ; familiei (printr-o cruce). Un amănunt semnificativ: cînd o casă intra în ‘posesia altei familii, grinda se geluia!	,
; Pe grindă s-a însemnat adesea'anul construcţiei sau numele ; constructorului; pe o grindă de la biserica din Cizer (Sălaj), este săpat numele celui ce a durat lăcaşul: „URSU H”, care nu este altul decît unul dintre conducătorii răscoalei ţărăneşti din Transilvania din 1784
>	(construcţia datează din 1773; cf. Const. C. Giurescu, Istoria pădurii..., 1976, p; 221, cu o fotografie pe pagina următoare). Pentru
' consemnarea datei construcţiei, remarcabilă este inscripţia de pe o grindă longitudinală din „casa mare” a unei locuinţe secuieşti din ; Caşin-Imper (jud. Harghita): „M.T. ANNO 1678”; vezi Vaier Butură, Secţia în aer liber a Muzeului Etnografic al Transilvaniei, în „Anuarul ; Muzeului Etnografic al Transilvaniei” pe anii 1962 - 1964 (Cluj, 1966, p. 55 şi fig. 38).
'	în ceea ce priveşte „semnul” de la grinda casei ţărăneşti cu
! valoarea de remember, pe lîngă formularea din titlu, la Zanne (P III,
>	176) mai apare înregistrată o variantă, din Banat, samnă-n grindă, a ; cărei semnificaţie este prezentată în termenii celui care a oferit
informaţia: „pentru a-şi aminti întotdeauna oarece”. Din această ; optică, s-a putut ajunge, uşor, la... ameninţarea ironică cu încrestatul în grindă, de exemplu atunci cînd gazda voia să sublinieze raritatea
-	prezenţei unui vizitator dorit, exclamînd: „adii toporü’ să crestez în grindă”, „să tăiem grinda toată”, „să tai pragul” etc. (Pietreanu, Salutul, 133; autoarea vorbeşte de „expresii-salut”).
.	Un „răboj” ji/f-ge/jerfa aflăm în luniea Moromeţilor: pe un salcîm
' de la poartă, stăpînul casei făcuse „mici cruci, semne ale morţii, ale . copiilor pe care îi îngropase” (Preda, Moromeţii I, p. II, cap. IX; cf. şi p; I, cap. XXII, unde este vorba de cruci puse la stîlpul porţii, pe care : era scris „cu plaivazul... numele micuţului băgat în pămînt”).
185
GRINDĂ
. După ce'cartea s-a răspîndit, sub forma calendarelor şi a unor tipărituri religioase, pe marginea textului se fac tot felul de însemnări, i asupra cărora a atras atenţia, printre alţii, Nicolae Iorga. Iată cîteva astfel de însemnări (unele din răvaşe):	un preot din Maramureş se
roagă aşa pentru păstrarea cărţii lui iubite: «Şi rog pe dumile voastre, cinstiţi preuţi şi cetitori, cari vi s-o tămpla a ceti pre această carte, vă rog, fraţiloru, ca să siliţi să nu o prepurtaţi rău şi 'grozav, ce vă rog binişor să nu o picaţi cu lumina, ce să siliţi frumuşel»”. Frecvent, apar însemnări despre anomalii, despre capriciile vremii: ;,La 1740 un logofăt din Rîmnic, răsărit la Căpîlria, se miră de iama grea, cu pieirea ■ vitelor, ningînd pînă la «Sînjorz»”; sau „La 1838 plîngere pentru «piatra» de la Calbor, care distruge «holdele pe Dudet şi după deal, şi vearzile, şi în sat, şi cucuruzile pe Rîmături,'cu Coasta dinpreünä, şi viile pe supt deal, şi toate legumele; gînşte s-au prăpădit de potop, garduri s-au rupt de ghiaţă şi de ape multe»”.	'
Nu lipsesc evenimente de adevărată senzaţie, cum ar fi încercarea tăriei gheţii cu ajutorul condamnaţilor la moarte (un soi de „ordalie”), în anul 1799, consemnată de un maramureşean destul de la curent cu fapte ce s-au petrecut în vestul Europei: „au îrideţat apele într-atîta, cît înpărăţie noastră şi alte împărăţii au scos de prin temniţă robi care au fost de perit şi au cercat mările, şi nicăirea nu s-au aflat slobodă, fără toate au fost îndeţate, şi aşa robilor le-au dât graţie..!” (Isloria lll).
O	probă concludentă privind progresul în domeniul transmiterii informaţiei pe care l-a reprezentat trecerea de la „încrestat” şi „scrijelat” la scrierea cu litere, pe hîrtie. • .
. Dar, revenind la împrejurările în care îşi face însemnarea la grindă eroina lui Coşbuc, oare de ce aceasta se încuie în casă? Din feciorelnică sfială, după exegeţii poetului. Nu lipseşte, desigur, nici teama de sancţiunea socială pentru o atare cochetărie, ce ar reflecta cel puţin uşurătate, din optica gospodarului „aşezat”: „Dimineaţa, cînd mă scol, cu ochii în oglindă şi cu dinţii în mămăligă” (din localitatea Cuca, jud. Galaţi, anchetă din martie 1970; cf. Dumistrăcel, Jurnal,r 344). Dincolo, de acestea, există însă o impresionantă tradiţie europeană de proscriere a unui obiect primejdios, chiar diavolesc, ce captează sufletul, separîndu-1 de persoană şi expunînd la pericolul distrugerii acestuia sau la moarte, atunci cînd se sparge. Din astfel de credinţe, prezenţa oglinzii în diverse practici magice, unele divinatorii.
186
!	GUSTA
j ’
!/ Contemplarea în oglindă (agravată de marcarea momentului) semnifică şi asumarea subiacentă a destinului ce i-ar putea, eventual, 'înfăţişa această fereastră spre viitor, de bogată şi misterioasă reputaţie '(cf. Chevalier - Geerbrant, Dicţionar de simboluri, Bucureşti, 1994 - 1995; Handwörterbuch des deutschen Aberglaubens, Berlin, 1987). , .	,
GULERAT:	boieri	guler	aţi	,	,
= care poartă guler mare (sau scrobit) la cămaşă
■	Schimbarea costumului orăşenesc în secolul al XIX-lea a provocat işi apariţia sensului citat mai sus al adjectivului gulerat, caracterizînd aspectul insolit al persoanelor îmbrăcate după moda nouă. Iată cîtevâ citate care reflectă optica ţăranului: „Bă, zău, ciocoi gulerat, / De'trei zile n-am mîncat, / Nici boii n-am adăpat / Nici în casă n-am intrat” ' (I.- A. Candrea, Poreclele la români, 1895, p. 102; citat după colecţia G. Dem. Teodorescu); „...mai ales cînd mă gîndesc la boierii cei ; guleraţi care luau două piei de pe o oaie” (Graiul I, p. 324). în acest detaliu vestimentar caracterizînd altă clasă, ţăranul a proiectat nemul-; ţumirile sociale; expresia „cu gulerul în proţap” este rodul unei observaţii ironice asupra aspectului neobişnuit al ţinutei cuiva (vezi Cazacu, Port, 111-113).
| Pentru boierii de modă veche şi pentru orăşeni, guleratul este ; funcţionarul purtînd uniformă sau poliţistul (în piesele lui Alecsandri).
; Efecte ale alterităţii negative exprimate prin deprecierea unor termeni referitori la port (în special într-o epocă de schimbări) sînt şi panta-lonar, surtucar, jobenat, din optică retrogradă, iar din optica inova: torilor, işlicar, ghibelin (de la işlic ‘căciulă de sobol, de obicei de mari dimensiuni, în patru colţuri, sau sferică, a domnitorilor fanarioţi, purtată apoi şi de boieri’, respectiv de lagiubea ‘haină largă, căptuşită uneori cu blană’; Cazacu, op. cit., passim).
GUSTA (a):	luna	lui gustar
= nume popular al lunii august
Latinescul Augustus [mensis] a fost moştenit în dacoromână, după cum dovedesc variantele (pornind de la latina populară) agust, agâst, ogust şi, prin etimologie populară, chiar gust. Aspectul fonetic al
187
GUSTA
acestor variante a fost influenţat de întîlnirea cu forme ale verbului (a) gusta.
Dezvoltări ulterioare, pe teren românesc, sînt gustea (S.F1. Marian, Sărbătorile la români, I, 1898, p. 96), gustar (cu finala după cărindar, brumar, făurar) şi chiar gustător (DA II/I), explicate prin faptul că „în luna lui august se gustă”; „zice că gustă din pîine” (Orza, Lunile, 290); „fiindcă din el [= începînd cu această lună] gustăm din toate” (NALR. Olt., II, p. 273).
O	„etimologie poporală analogică” cu explicaţia pe teren românesc a lui gustar, în legătură cu vinul, prezintă Hasdeu în franceză, citînd „locuţiunea proverbială «aoüt donne gout»”, ceea ce vrea să spună că temperatura acestei luni este hotărîtoare pentru gustul vinului. Pentru italieni, aceasta este luna griului şi a vinului: „agosto, ci matura grano e il mosto” (HEM, s.v. august).
Bibi. August - gustar, măsălar; Ct., XX, nr. 34 (1021), 23.VIII.1985, p. 6.
188
HAC:	a-i	veni (cuiva) de hac
= a-1 (răs)plăti pe cineva după cuviinţă; a-1 da gata, a-1 învinge; a pune „la punct”
; Cuvînt de origine turcească (Şăineanu, Influenţa I, p. CIV), hac înseamnă ‘plată’, ‘simbrie’, dar, chiar după primele atestări din scrierile româneşti, apare şi cu sensul figurat de ‘răsplată’. Astfel, în afară de „hacul prisăcarilor”, al „cărucerilor“ din diverse documente, : în cronici se vorbeşte şi de „hacul sîngelui nostru şi a părinţilor noştri”
: (da ii/i). (' ./
Fiind expresiv fonetic, cuvîntul a ajuns să fie utilizat, figurat, cu accepţiunea de „răsplată” pentru o faptă rea, de „răfuială”: „Să-i venim de hac ispravnicului” (Alecsandri); „Cu capra ţi-ai pus în cîrd? Capra ţi-â venit de hac!” (Creangă).
După Ghibănescu,’ naşterea expresiei a veni de hac poate fi nu 1 numai datată, ci şi localizată. Ar fi vorba' de „un răsunet” al unei legiuiri a lui Grigore Ghica din 1729, prin care tătarii situaţi pe un spaţiu de „32 ceasuri în lung şi 2 ceasuri în lat”, din Buceag şi din Codrii Tigheciului, au fost obligaţi să plătească adetiul (= despăgubire) pentru pămîntul de păşune (Vorbe I, 64). Impunerea a putut fi pusă în practică deoarece domnitorul „colaborase” cu hanul din Crimeea şi cu paşa de la Hotin; în cronici, consemnîndu-se evenimentul, se constată: „Iar Hanul tare a doborît pe tatari, de le-a venit de hac”. Ar fi vorba, aşadar, de realităţi specifice Ţării de Jos şi Basarabiei (ibidem, 76). Vezi şi bir.
De fapt, evenimentele citate de Ghibănescu ar putea fi considerate drept unele care au asigurat „lansarea” şi circulaţia enunţului; existent în limba turcă (hakynden gelmek), el este cunoscut şi de aromâni (//' vinii di hake), ca şi de bulgari (doide mu ot haka\ Papahagi, Ausdrücke, 145).
189
HAP
Evident, cel puţin pe teren românesc, s-a putut ajunge şi la sensul general de ‘a rezolva o situaţie’, cum apare la Mateiu I. Caragiale, în Craii de Curtea-Veche; un sertar, prea plin, se înţepenise şi „a trebuit un ceas să-l smucesc şi să-l zgîlţîi ca să-i dau de hac şi atunci altă bucurie... ” (cap. Spovedanii).
HAP:	a înghiţi hapul
= „adică a răbda ceea ce nu putem împiedica, şi :	nune este pe plac” (Zanne, Proverbe, V)
Expresia are aproape aceeaşi conotaţie ca şi a înghiţi găluşcă, dar punctul de plecare nu lasă loc la îndoieli. Termenul hap (< turc. hap) înseamnă ‘pilulă’ şi, înregistrînd împrumutul, ca „unul din puţinii termeni medicali de origine turcească”, Lazăr Şăineanu citează texte literare din secolul al XlX-lea (Influenţa'llll, p. 205), de la care pornim în cele ce urmează.	,
Din portretul schiţat de C. Negruzzi poetului Daniel Scavinschi, aflăm că acesta, dimineaţa, „bea cîteva păhărele de dicoct, la tot ceasul lua hapuri, şi seara picături” (Scrisoarea IV. Un poet necunoscut', 1838); şi tot cu decocturi şi hapuri (într-un caz, „de fier”) îşi tratează pacienţii doctorul din drama Zgîrcitul risipitor (cca 1860) a lui Alecsandri (a. I, sc. VI; un hap otrăvit, luat prin tragere la sorţi, este însă chiar arma duelului, sui-generis imaginat de acelaşi doctor; a. III, sc. IX).	",r ’	.	'
Figurat, a înghiţi un hap apare la Odobescu, caracterizînd, ironic, o „trudnică şi băbească versificaţiune” administrată cititorului (Pseudokynegeticos /1874/, VII) şi, desigur, pentru acest cultivat şi rafinat scriitor, enunţul ar putea fi considerat o acomodare după fr. avaler la pilule, prin care este explicată locuţiunea românească în DA (II/I; sensul locuţiunii franceze este ^supporter un deplaisir, un affront sans protester”; Robert, Dicţionnaire). Dar, la unii lexicografi români apare şi ideea de „dificultate”; dacă la Zanne, a înghiţi un hap (hapuri multe) are (doar) glosa „adică a răbda ceea ce nu putem împiedica, şi nu ne este pe.plac” (P V, 321), pentru Şăineanu sensul este „a învinge
o	greutate” (loc. cit.), interpretare (la care lexicograful respectiv avea să renunţe în Dicţionarul universal), ce ne aminţeşţe, involuntar, locuţiunea „a trece un hop” (pentru vorbitori contemporani tineri,
190
I—
I	HAP
i
bonform rezultatelor unor sondaje proprii, a înghiţi un hap ar putea ;ivea ca punct de plecare:., interjecţia hop\). . ;	>
i Şi această nuanţă ne permite supoziţia că, paralel cu un calc după franceză, putem apela şi la creativitatea autohtonă, prin forjarea Anunţului respectiv pe teren românesc, în familia locuţiunilor, pornind de la verbul în discuţie, de tipul a înghiţi găluşcă, ~ sarmaua, -gutuia. Căci, după descrierea unor medici, hapurile erau ca nişte „globuleţe”, „gloanţe” sau „alice”, de diferite mărimi, mai moi sau mai dure, modelate manual de farmacist, substanţa activă fiind amestecată cu o materie (praf de nalbă sau de „lemn dulce”, miez de pîine, miere) destinată să-i dea consistenţa dorită ori să-i atenueze gustul neplăcut. In afara celor preparate după reţete „la comandă”, în far-'macii se găseau şi hapuri „tipizate”, care se întăreau (printre acestea, îşi cele numite de autori prin „pilulele de om sărac”, purjgative, sau -„pilulele Blancard”, feruginoase; Bianu - Glăvan, Doctorul ele casă, 590). r Nu este greu de presupus (mai ales prin exagerare) evocarea nu 'numai a neplăcerii, fireşti, dar şi a dificultăţii de a înghiţi astfel de corpuri, ce puteau fi nu doar „zgrunţuroaşe”, ci (lăsînd la o parte jgustul neplăcut) şi de dimensiuni mai mari. Astfel, asemenea „gogoloaie” au putut fi asimilate, de exemplu, ironic, găluştelor (perfecţionarea, în tehnica farmaceutică, a dus, treptat, la administrarea [ medicamentelor aflate sub formă de pulbere în caşete, mici „cutiuţe” ! din pastă de amidon, sub formă de comprimate şi, în sfirşit, în capsule I operculate, de strictă contemporaneitate).
:	Pe de altă parte, în familia frazeologică a verbului (a) înghiţi
există locuţiuni care descriu o mişcare reflexă a nodului gîtului (a înghiţi noduri, ~ în sec) ori au ca obiect noţiuni abstracte (a înghiţi : ruşinea, ~ amarul), un „anturaj” permiţînd lesne crearea pe teren . românesc a unei expresii în care şi-a făcut apariţia împrumutul de ; origine turcă (datînd, probabil, din secolul al XVIII-lea).
-Datorită acestor numeroase şi variate locuţiuni, însuşi verbul în discuţie ,(într-o construcţie cu o, formă neaccentuată a-pronumelui personal feminin în cazul; acuzativ, cu valoare neutră), a o înghiţi, are, în vorbirea familiară, sensul de „a suferi fără a cîrti; a îndura” (CADE;
: cf. şi Scriban, D: ,;sufăr în tăcere o ofensă, o insultă”), prin dispensarea de determinantele circumstanţiale subînţelese. Un caz de „ero-dare’’parţială: a înghiţi găluşcă,numind, aparent, o acţiune normală
191
HAPCĂ
(ba chiar benefică!) din perspectiva alimentaţiei reprezintă un enunţ al cărui sens figurat se explică prin referirea, iniţial, la o sarmală... fierbinte sau ceva mai mare (vezi găluşcă).
HAPCĂ:	a	lua cu hapca
= a lua cu forţa, cu de-a sila .
Hapcă este un termen tehnic din pescuit: substantivul numeşte un soi de cîrlig mare, cu care se prinde somnul, „tartorul peştilor din rîurile noastre” (Atila, Peştii, 265). Cu acest cîrlig, prins cu un ţăruş, la mal, peştele poate fi „agăţat” de orice parte a corpului.	,
în diferite zone ale ţării, cuvîntul este un împrumut de origine slavă, cu etimologie multiplă; DĂ (II/I) trimite la bulg. hapca ‘îmbucătură’, la rutenismele chapkom ‘repede’, chapkij ‘hoţesc’, vocabule deosebit de expresive; a fost semnalată şi o expresie paralelă în rusă: bratj (sau) vzjatj v chapcu „a apuca cu amîndouă mîinile, a lua în braţe” (Bolocan - Voronţova, Dicţionar, 234).
Oricum, răspîndirea expresiei se datorează apropierii de interjecţia hap! (ce sugerează mişcarea rapidă cu care cineva apucă sau înghite ceva) şi prin suprapunerea hapcă - japcă. Cel de al doilea termen, din domeniul vînătorii, înseamnă ‘laţ’, ‘cursă’, dar este cunoscută şi expresia a lua cu japca, avînd acelaşi înţeles. '
HÎNCU:	neamul lui Hîncu
= cei ce se opun legilor, protestatarii
Răzvrătirea boierilor lăpuşneni şi orheieni din neamul lui Hîncu, în timpul domniei Ducăi-vodă, al căror nume „au rămas de poveste”, după cum au scris cronicarii, prin zicala „Vodă da şi Hîncu ba!”, a fost pe larg descrisă de Ghibănescu (Vorbe I, 50 - 56). Un vornic de Cîmpulung (din Ţara Românească) prezintă şi el aceste „lucruri rele” ca o răscoală a Ţării de Jos, a „Giosănilor” (Iorga, Istoria, I).
în conferinţa Influenţa austriacă asupra românilor din Principate, Eminescu recurge la citarea aluzivă a expresiei, orchestrînd textul: „Vodă, adică statul, putea să zică da, Hîncu zicea ba şi pe-a lui Hîncu rămînea...; cum, prin înmulţirea neamului lui Hîncu, influenţa
192
HRAM
iconomică a Austriei vecine devine destructivă, şi cum sub ea abia
I	•	«
jHîncul îşi deschide ochii, se sparie de cîte vede şi nu ştie de unde vin ;-elele, nu ştie că vin din ba al lui...” (Opere IX, 167; vezi şi p. 172: !,Vodă, adică statul era cu mîinile legate. Vodă zicea da şi Hîncu ba, şi neamul lui Hîncu creştea din ce în ce”).
| Pentru „modelul” construcţieide la Eminescu, în care neam înseamnă ‘urmaş’, ‘vlăstar’, ‘cel ce aparţine unui grup’, s-a pornit de [la tipul neam de mazili, neam de răzeşi şi, cu valoare depreciativă, neam de traistă ‘necioplit’, neam de ţăruş (vezi ghindă), care vor genera formule ocazionale: neam de potlogar, neam de pezevenchi (DLR ,‘VII/l), ca, de altfel, şi „/parcă ai fi din /neamul lui Iţic” (Creangă, Moş Nichifor Coţcariul).	.	.
Bibi. Contextul paremiologic în publicistica eminesciană; „Limba ; română” (Chişinău), 1,1991, 2, p. 92 - 97.
; HRAM:	"	â	avea	(a	purta)	un	hram
:	1	=	a	avea	ceva	caracteristic;	a	avea	o	îndeletnicire
înregistrată abia în ultimul timp în dicţionare de expresii româneşti, din vorbire (dar şi din surse literare; cf. Dicţionar3), construcţia,
; cu sensul figurat indicat mai sus, are la bază uzanţa bisericii creştine de a fixaj pentru un lăcaş de cult, încă de la sfinţirea locului, un anumit ' patron, care poate fi un sfint sau o sărbătoare (cum ar fi „Adormirea . Maicii Domnului”" „Bunavestire” etc.). Tot aşa, o căsătorie era pusă . de către preotul paroh sub patronajul unui sfînt, propiinîndu-li-se tinerilor căsătoriţi un hram al căsniciei.
; Echivalentul acestor „hramuri”, în privinţa imui individ, este
•	sfîntul prăzniiit în ziua naşterii (sau într-o zi apropiată acesteia), după care este botezat, în credinţa şi speranţa de a-1 proteja. De aceea, a nu mai fi de nici un sfînt înseamnă ‘a nu mai fi bun de nimic’, iar despre cineva care şi-a găsit naşul (vezi naş) se mai spune că şi-a găsit sfîntul.
' :	De aici, hram a ajuns să însemne, prin extensie, ceva care deter-
mină comportamentul, felul de a fi al cuiva, mult dincolo de concepţia creştină. La întrebarea „ce hram poartă X?” se poate răspunde, de exemplu, „este beţiv”, „nu te poţi încrede în cuvîntul lui”, dar şi „lucrează la pădure”,'„este negustor” etc.	.	:
193
IARNĂ:	Andrei	cap de iarnă
= nume popular al ultimei zile a lunii noiembrie
în calendarul creştin ortodox, sfîntul Apostol Andrei este serbat îm ziua de 30 noiembrie, dar, mai înainte, şi pe 1 decembrie (Fochi, Datini, 15); de aici (dar şi pornind de la noaptea din ajun), unul dintre; cele mai cunoscute nume populare ale ultimei luni a anului este îndrea, undrea (şi, apoi, andrea).
Nu este vorba, totuşi, de delimitări deosebit de riguroase, căci sărbătoarea Sfîntului Andrei marchează, în optica populară, începutul iernii. Formula Ândrei cap de iarnă este consemnată de Tudor Pamfile, Sărbătorile, 125 (cf. şi HEM, s.v.), iar Andrea, Andrei s-ai numit şi luna noiembrie (Săulescu, Calendariul, 15, şi apare şi la Ion Ionescu de la Brad, în Calendar pentru bunul cultivator, din 1861).
în Lexiconul marsilian (din secolul al XVII-lea) găsim corespondenţa December - luna lui Andrei, folosită şi de Dosoftei (1683): „dechenvrie, luna lui Andriă ” (HEM), ceea ce atestă că legătura dintre numele de tipul andrea şi ultima lună a anului este o veche realitate românească (dar acelaşi sfînt, după cum arată Hasdeu, a dat numele lui decembrie şi în alte limbi şi culturi).	,	■
De la numele lat. Andreas, prin evoluţie fonetică normală, a rezultat îndrea (din care provin formele citate anterior); aşadar, cuvîntul aparţine grupului, numeros şi semnificativ pentru istoria vocabularului românesc, al termenilor referitori la cult moşteniţi din perioada creştinismului de factură romană, una dintre explicaţiile rezistenţei etniei în perioada marilor migraţii ale popoarelor, formulată în termeni demni de reţinut de către Radu Vulpe: „Dacă poporul nostru n-ar fi fost roman, ci ar fi fost orice altceva, ar fi devenit totuşi creştin, ca şi neamurile străine din vecinătatea sa; dar dacă n-ar fi fost
194
ISPĂŞI
i ■ ' • . breştin atunci, în acel mare moment de răscriice /al marilor migraţii/, !:ste îndoielnic că ar mai fi rămas roman” (Romanitate şi creştinism..., n voi. De la Dunăre ia Mare. Mărturii istorice şi monumente de artă \:reştină, Galaţi, 1979, p. 22).	-
| , Dat fiind faptul că noiembrie şi decembHe sînt considerate luni j,lupeşti”'şi Ia alte popoare (cf. HEM), este posibil ca Sfîntul Andrei 'după forma nouă) să fi moştenit de la Andreas atributele de „mai mare peste turme, vite şi fiare”, „rău de urs şi de lupi” (Fochi, loc. cit.). 'Sînt cunoscute practicile magice (precreştine) din această noapte (vezi Andrei); Andrei cap de iarnă este şi ziua lupului (HEM; cf. Pamfile, ■op. cit., 135), iar pentru numele lunii,, faţă de îndrea, tot în graiurile populare, găsim şi numele luna lupilor (materiale din Atlasul lingvistic român II; Otz&,-Lmile, harta 12).	.	'	\
; ISPĂŞI (a): ; . ţap ispăşitor	'
•	;	.■ .,. = persoană căreia îi sînt atribuite greşelile altora,;
,	.	-	;	pentru	care este,tras la răspundere	\
; .în DA (II/I), construcţia românească este considerată modernă şi ! se propune ca model germ. Sündenbock(ynzi însăşi fr. bouc emissaire).
\ Tradiţia evreiască este evocată şi de Scribän, D (s.v. ţap).	,
1 Dar practica a fost cunoscută şi în zone mai apropiate, din sudul . Dunării; la macedoromânii stabiliţi în Dobrogea, Romulus Vulcănescu a înregistrat,,ritul caprei ispăşitoare”, respectiv al „ţapului ispăşitor”, un rit expiator pentru „păcate” personale, familiale sau comunitare: animalul, spălat şi împodobit, era alungat din mijlocul satului pînă la i marginea moşiei.acestuia, fiind bătut cu pietre pînă pierea (Etnologie, 203).	..	;	..	;	.... :	:	.	■	,
Aşadar, sintagma nu este „modernă”, îri sensul adoptării exclusiv i pe cale livrescă, şi, astfel, calcul nu este numaidecît obligatoriu.
195
ÎMPIETRA (a): „împietrează mortul” (text popular)	;
= a pune pietre în groapa sau sicriul mortului ;	presupus a fi strigoi sau „moroi” '
Această semnificaţie a verbului, absentă în dicţionarele româneşti, a fost semnalată şi discutată pornind de la o înregistrare pentru Arhiva fonogramică a limbii române, din judeţul Olt. Ruxandra Pană, care a surprins gestul ritual într-o formă modernizată (bucăţele de marmură, mei şi piatră se „bagă” în buzunarul mortului: „să nu mai mănînce din neam, strigoiu, să mănînce ce i-am băgat eu în buzunar”; „dacă-1 împietrează, nu mai ia pă nimeni”), semnalează pentru aceeaşi zonă o înregistrare anterioară, a lui Emil Petrovici: „[pe] care îl bănuiesc ei că e strigoi, îl împietrează: bagă pietre acolo unde stă el în tronu [= sicriul] lui, acolo” („Fonetică şi dialectologie”, VII, 1971, p. 315 - 316)!
Din judeţul Vîlcea, tot la Petrovici, găsim din nou asocierea pietrei cu meiul, ceea ce are drept efect şi apariţia sinonimului (a) meia: „Mortul care-i rău el peste socoteală se face moroi”; este dezgropat şi, la noua înhumare, „îl meiază: dă cu pietre şi cu mei în groapă” {Texte, 259; cf. şi Vulcănescu, Mitologie, 551). Pentru a completa tabloul, notăm faptul că, în Tismana - Gorj, nouă pietricele, fără să se mai cunoască semnificaţia actului, pot fi puse în perna mortului (H.H. Stahl, Amintiri şi gînduri din vechea şcoală a „monografiilor sociologice”-, Bucureşti, 1981, p. 251).
Ceea ce atrage atenţia este o tulburătoare coincidenţă de ritual pentru acelaşi mare areal geografic: în urne cinerare de laTîrgşor şi de la Gherăseni (secolele III - IV), au fost descoperite tot cîte nouă pietricele (opt mai mici, dispuse în jurul uneia mai mari), fapt semnalat de Gh. Diaconu în monografia sa din 1965 asupra necropolei de la Tîrgşor (din zona Ploieştilor).
ÎNGER
!' _
| Dacă folosirea tot a nouă pietre în descîntece şi în alte practici Inagice (Candrea, Folklorul, 373, 390) reprezintă o continuitate, fiedisimulată pe terenul originar, a formelor mentale primordiale, mpietrarea mortului constituie încă una din „infiltrările” păgîne tacite jlin creştinismul oriental, din tradiţia necropolelor birituale.
j. . ■ • :
:3itl. Cuvîntul autohton GRESIE şi semnificaţia magico-cultuală a
l pietrei de ascuţit în perspectivă etnoarheologică\ „Arheologia
[ "MolÜovei”, XIII, 1990, p. 225 - 242.
|	ÎNGER:	slab de înger
!	= fără energie morală, incapabil să reziste ispitelor
; Caracterizarea, aparţinînd vorbirii familiare, a ajuns să însemne, paralel, şi „timid, emotiv, fricos”. Explicaţia utilizării acestei îmbinări de cuvinte a fost dată de Vasile Bogrea, care a găsit un context similar în ruteneşte: vin mnjakogo angilja (Pagini, 484), însă corespondenţa :nu presupune în mod obligatoriu (nici în cazul de faţă) o filiaţie, cu atît mai mult cu cît ne aflăm în prezenţa unei imagini de factură populară. \ Evident, ca în legătură cu toate simbolurile creştinismului, nu :trebuie să pierdem din vedere1 modelele culte. Pe un spaţiu lingvistic larg european există expresii ale reprezentării protecţiei asigurate •pămîntenilor de către îngeri. Astfel, pentru rom. înger păzitor găsim :în franceză ange gardien, în germană Schutzengel etc. Dar, dacă simbolul este de sorginte biblică, reprezentările autohtone pot fi ; transpuse prin imagini de zugrăveli de pe pereţii exteriori ai bisericilor bucovinene. Aşa cum este şi aceea înfăţişată de Grigore Jipescu, într-o ' enumerare1 de credinţe şi de „vorbe de clacă” ale ţăranului: „Rumânu îşi.închipuie că fiecare om poartă pe umere un înger ş-un drac. Dracul, departe fie de ăst loc - de pe umărul stîng, învaţă pe om de rău, ca să i1 intre în iad pe lumea ailaltă; îngerul, de pe umărul drept, sfătuie pe ; rumân de bine, să intre la rai cu mîinile-n şolduri. Că dracu crapă de 1 ciudă cînd faci bine. Că rumânu e slab de înger. Că e bine să fii stîngaci, ca să-mpuşti pe dracu” (Opincaru, 114 - 115; vezi şi Zanne, P i VII, 21-22).
197
ÎNGER
Aceeaşi poziţie îi este atribuită îngerului şi în credinţe înregistrate de Elena Niculiţă-Voronca: „Îngerul e cît o păpuşică, stă la om pe umărul drept” (Datinile, 430), iar motivul popular pare a fi fost preluat de I.L. Caragiale: povestitorul din schiţa între două poveţe are „doi consilieri intimi”, nevăzuţi, fireşte, unul -care-i şopteşte în urechea dreaptă sfaturi înţelepte, iar celălalt,. în cea stîngă, îl îndeamnă spre acte hazardate, spre aventură. .	.'	'	-	"
Există şi reprezentarea antitetică: tare de înger, însemnînd „care , rezistă, care nu cedează, nu se lasă înduioşat sau intimidat” (DA II/I; vezi şi la N.D. Cocea, Pînea'albă: „Dacă nu te-aş şti tare de înger, aş îritîrzia să-ţi mărturisesc ... că de-ieri dimineaţă sînt naţionalist”). Dar pentru ambele contexte găsim.şi dubletele slab, respectiv tare de fire\ aşadar „concurenţa” dintre îngerul păzitor (şi' sfătuitor de'bine) şi diavol hptărăşte „firea” omului; în acelaşi sens, vezi a-şi ţine îngerii -„a-şi ţine firea”, ce .apare la Deiavraricea: „Ţine-ţi îngerii .... şi ce-i vedea să nu te sperii” (după dicţionarul citat, în care găsim şi tare de sfînt „incoruptibil”).	.
Fie din îndepărtare pur şi simplu neatentă de distincţia maniheistă din viziunea populară, fie ca simplu fapt de stil, Ia unii scriitori puterea divinităţii asupra omului se manifestă prin influenţa.a ... mai multor îngeri (păzitori?): „Poate-oi fi eu prea slab de îngeri” citim la N.D. Cocea (Vinul de viaţă lungă), iar corespondenta antitetică de acelaşi tip o găsim la Mateiu I. Caragiale (în Craii de Curtea-Veche), care dă şi explicaţia expresiei: „Cînd i se întîmpla să dea peste vreunul mai tare de îngeri care.să nu fugă speriat, dacă era om întreg...” (cap. Asfinţitul crailor).	:	'	,
Pentru Creangă, un bărbat slab de înger este „mai fricos decît o femeie” - din optica Sfintei Duminici,.redusă şi la alte aütomatisme verbale ale unei humule'ştence sau ale unei ieşence din Ţicău: „Vai de mine şi de mine, Harap Alb, zise Sfînta 'Duminică, parcă nu te-aş fi crezut aşa slab de înger, dar, după cît văd, eşti mai fricos decît o femeie. Hai, nu măi sta ca o găină plouată!”.
198
ÎNSEMNA
i
f- ÎNSEMNA (a)
.■	..V
! .................
! .
j La sensul de „om deosebit, important” s-a putut oare ajunge iVornind de la acela de (individ) „care are o trăsătură aparte (un ■lefect) din naştere sau dintr-o boală”, sau „care a suferit o mutilare”? jheorghe Ghibănescu (Vorbe II, 11 - 14) a dovedit faptul că în 'vorbirea populară însemnat a avut (şi mai are) sensul „material: om ;:are are un semn”, omul spîn, şchiop, chior, roşcat, cu negi pe nas sau ,oe faţă, al cărui aspect îi face pe cei din jur retractili sau suspicioşi, păci o parte dintre aceste semne pot fi considerate ca rezultat al unor practici magice ori trebuie puse în legătură cu împrejurări ieşite din comun. Dacă ţinem’seama de credinţa că spînul, de exemplu, „a mîncat la nunta dracului” (Baronzi, Limba, 46), nu trebuie să ne Imirăm de sfatul pe care l-a primit Harap Alb, eroul basmului lui Creangă,'atunci cînd a plecat de acasă: „Tata mi-a dat în grijă... ca să mă feresc âe omul roş, iară mai ales de cel spîn, cît oi putea”.
! Semnul „dobîndit”, pe de altă parte, putea fi rezultatul mutilării hoţilor („însemnaţi” cu fierul roşu) sau a pretendenţilor la tron şi a hiuneltitorilor”, descoperiţi şi pedepsiţi, prin tăierea nasului (vezi nas), i Aceasta era, totodată, şi pedeapsa aplicată negustorilor necinstiţi; prezentăm un exemplu de folosire a termenului cu acest sens, în scrisul unui istoric de la sfîrşitul secolului trecut: „Pe cei «însemnaţi», ; adică crestaţi la nas, sau pe cei cu nasul tăiat de tot, după ce, conform : locuţiunei rămasă în limbă, «îl dau prin tîrg cu nasul tăiat», apoi, pe : Podul Tîrguluî-de-Afară, îl plimbau să-l vadă o lume” (Ionescu-Gion,
; Bucureşti, 384).
După Ghibănescu, însemnat ar fi căpătat semnificaţia de „impor-ţant, deosebit” pornind de la pedepsirea „uneltitorilor’’: purtătorii unor atare semne puteau fi consideraţi ca aparţinînd unor condiţii, ca avînd un statut social ce ar explica aspiraţia la domnie. De fapt, lucrurile sînt mult mai simple: însemnat „distins, cunoscut” aparţine limbii literare, nivel la care a apărut ca un calc al verbului franţuzesc se signaler, explicaţie pe care o găsim în DA (II/I).	!	..	.
în ceea ce priveşte recunoaşterea sensului originar al termenului, un pasaj dintr-o schiţă a lui N.D. Cocea, Pînea albă, este concludent:
: om însemnat	'
= care are un defect fizic sau un semn moştenit ori dobîndit (de exemplu o cicatrice); important.
199
ÎNTÎI
stîngăcia unui elev de a răspunde prin zicala să te fereşti de omul însemnat la cererea profesorului de română, ce era şchiop, de a-i da un exemplu de „superstiţie populară”, s-a soldat, pentru autorul gafei, cu prezenţa „în genunchi” la orele respectivului profesor şi corijenţa la sfîrşitul anului.	,	.
Iată şi „puterea” unui om însemnat înfăţişată în descîntece: „Pă cale, / Pă cărare / La mijloc de cale, / Acolo m-am întîlnit c-un om şchiop, / Cu barba de-un cot. / Puterea mi-o luat / Sîngele mi l-o vărsat / Jos pă pămînt m-o lăsat” (Petrovici, Texte, 119).
"i ■ . ■. , ■ ÎNTÎI:	a	umbla	cu	zi-ntîi
= (despre preot) a umbla din casă în casă, la începutul fiecărei luni,- pentru a stropi ,cu agheaz-. mă; a „colinda”, a face vizite insistente, nedorite
Practica, la Iaşi de exemplu,'a fost în:uz pînă în anii de după ultimul război mondial, mai ales în cartierele mărginaşe ale oraşului.
O	dublă funcţionalitate caracteriza aceste vizite: este vorba de sfinţirea, prin stropirea cu agheazmă, a casei şi a celor care o locuiau, dar şi de a anunţa începerea unei noi luni calendaristice, slujitorul bisericii fiind el însuşi, în mijlocul unei populaţii majoritar analfabete, un calendar sui-generis.
Pentru a determina epoca aproximativă a dispariţiei obiceiului, ne putem referi la informaţii înregistrate în cursul anchetei etnolingvis-tice a lui Emil Petrovici: în deceniile al treilea şi al patrulea ale secolului nostru, umblatul „cu zi-ntîi” se rărise; dar, după cum se consemnează în Atlasul lingvistic român II, stropirea casei cu agheazmă mai era, în acel timp, practicată la anumite date sau după unele evenimente: „după mort”, „în casă nouă”, „în toată duminica tînără” (adică la întîia duminică după luna nouă - de pe cer) sau „la zile mari” (vol. I, p. 103).	■.	I
în localităţi din sudul Moldovei, vizita preotului era obligatorie în ultima zi a lunii noiembrie, cînd se umbla „cu zi-ntîi de iarnă”. O zi „mare”, aceea a Sf. Andrei, protector al turmelor, ţinută cu străşnicie pentru a le feri de lupi (vezi iarnă). Iar menţinerea obiceiului în această zonă nu este întîmplătoare, căci sudul Moldovei constituie un
200
ÎNTÎI
i ;
'ireal demografic şi etnografic marcat de prezenţa ciobanilor transilvăneni transhumanţi. O altă zi mare era la începutul lunii martie, cînd, mai ales în sudul ţării, se sărbătoreşte Dragobetele, zis şi „cap de primăvară”, şi cînd de asemenea se făcea în mod obligatoriu „sfeştanie”, Islujbă religioasă ce era considerată ca „o curăţenie în casă”, ca „o idezlegare a casei” (după expresia subiecţilor înregistraţi de Petrovici). .L Cum se desfăşura ritualul de zi-ntîi, putem afla şi din portretul 'unui slujitor al bisericii dintr-un sat pierdut în Bărăgan, caracterizat 'astfel de Panait Istrati: „Părintele Simion era popă doar cu numele... Şi la zi-ntîi, cînd pornea cu botezul din casă în casă, i se aruncau în agheazma din căldăruşă nasturi şi gologani” (Ciulinii Bărăganului, [cap. VI). Scriitorul brăilean a vrut să-i atribuie acestui personaj al său işi calitatea de erou al anecdotei, foarte răspîndită, în care este descrisă iîncurcătura preotului (cu puţină ştiinţă de carte şi el) ce ţinea evidenţa ^scurgerii zilelor lunii după numărul de boabe de porumb puse în ■buzunarul sutanei, la începutul lunii, şi din care arunca, în fiecare zi, cîte una. Astfel că, dat fiind ^adaosul” secret al unui şugubăţ, buzu-, narul Sfinţiei Sale rămînea plin, iar la întrebarea sătenilor cîte zile mai : sînt pînă la Paşti;,acesta a trebuit să răspundă tulburat: „Anul ăsta n-o să avem Paşti!”.	>	,	.	,
f .Paralel cu ieşirea din uz a obiceiului, însăşi amintirea lui s-a i deformat, dar, desigur, şi sub impresia( unei obligaţii financiare ce ' luase oarecum caracterul unui impozit, chiar dacă derizoriu. în vor. birea familiară, se spune despre cineva că „parcă umblă cu zi-ntîi” ; atunci cînd vizitele frecvente ale persoanei respective nu-i fac gazdei : nici o plăcere. A fost pus în discuţie şi statutul preotului: pentru ; Arghezi, expresia înseamnă „a cutreiera”, caricatura fiind realizată şi ; prin însemne ale vechii practici; un fost director (din romanul Lina,
-	1965, p.,23), decăzut prin beţie, este descris astfel: „Ce i-a venit că s-a îmbrăcat â popă şi s-a dus să facă zîntîiul prin localurile de noapte, cu un mătăuz de iarbă”.
201
JALBĂ:	a	umbla	cu	jalba	în proţap	:	.
.= a cere insistent şi ostentativ un drept-sau o . favoare ;	• ■ • ■	•	■	•	••	■ .
Prinderea jalbei (o cerere, o plîngere sau reclamaţie) într-o prăjină despicată la vîrf (sub formă de: proţap) era un mijloc de a face să ajungă mesajul la anumiţi destinatari (domnitorul, un înalt demnitar), peste capetele mulţimii adunate, de obicei, în situaţiile apariţiei acestora în public, dar şi pentru a evita stoparea demersului de către cei card asigurau „ordinea”.
O	asemenea scenă este înfăţişată de Nicolae Filimon în Ciocoii vechi şi noi\ ţăranii din ţinutul Prahovei vin la curte spre a cere dreptate împotriva ispravnicului Dinu Păturică: „Unul dintr-înşii..., scoţînd jalba din sîn, o puse în vîrful unui proţap lung şi intră în curtea domnească. Zgomotul ce produse această procesiune, mărită foarte mult prin mulţimea norodului atras de curiozitatea lucrului, ajunse pînă la auzul domnitorului, carele ieşi în pridvorul palatului şi primi jalba din proţap chiar cu mîna sa” (cap. XXXI, intitulat chiar Cu rogojina aprinsă-n cap şi cu jalba-n proţap, pentru că, spre a atrage atenţia, pe cap se purta şi o rogojină aprinsă; vezi pai).
Fixarea într-o niiia a unei scrisori era, pe de altă parte, de natură să atragă atenţia asupra- calităţii de soli a purtătorilor. Descriind o scenă din războiul austro-turc din anii 1788 - 1791, Nicolae Stoica de Haţeg relatează că „Izmail aga” i-a mustrat de lipsă de prevedere pe negustorii ce-i aduseseră o „carte de pace” de la „maiorul Rachicevici”: „- Pentru ce n-aţi pus voi scrisoarea într-un proţap (: nuea lungă), că aşa, să vă fi întîlnit turcii... ce s-au dus către Ogrădenia, v-ar fi tăiat” (Cronica, 261).
202
JIDOV
I .	...
[ Din perspectivă semiotică,' putem considera, aşadar, că ne confruntăm cu o actualizare a simbolului soliei („Iată vine-un sol de pace :-o năframă-n vîrf de băţ”; Eminescu, Scrisoarea III), iar, după mărtu-|ria lui Ion Creangă, practica s-a păstrat pînă tîrziu; povestind întîlnirea jlui Cuza-Vodăj în drum spre Bucureşti, cu locuitorii Adjudului, jdorinţainsistentă de a ajunge la acesta, pentru ai seplînge, a unui fost ;Coleg de deputăţie din Divanul ad-hoc este înfăţişată în aceşti termeni: iaca se zăreşte o hîrtie fîlfîind pe deasupra capetelor mulţimii, în ’vîrful linei prăjini”. Domnitorul, „văzînd că hîrtia lui moş Roată cuprinde multă polologhie, zise cu blîndeţă: «- Spune, moş Ioane, din gură, ce ai de zis, că mai bine am să înţeleg»” (Moş Ion Roată şi Vodă Cuza). '	'	"	-	'	■	■
:	Prin	analogie,	se	spune că „umblă cu jalba în proţap” oricine
insistă (ostentativ) asupra unei pretenţii sau face caz de rolul de .purtător ide cuvînt al unui grup, într-o dispută.Tronic, în aceiaşi ' termeni poate fi prezentată orice plîngere. Doi folclorişti, umblînd prin ■munţi după ,:,Üasme şi vrăji”, sînt mîricaţi de pureci peste noapte, în , camera ţăranului ce-i găzduise: „a doua zi ne-am înfăţişat gazdei cu i; jalba iii’ proţap” -(Voiculescu,* Iubire magică).
: :	Desigur' în legătură cu poziţia proţapului „prăjină”, s-au creat
i imaginile a sta proţap, a se proţăpi, a sta proţăpif „a sta drept,
■	nemişcat, ţeapăn ca o prăjină pentru a-şi exprima ostentaţia, îngîmfa-
I rea, îndrăzneala etc.” (DLR V1II/5).	'	’
JIDOV:	1	de cînd cu jidovii	.
■	11	.	= din vechime, de cînd (după legende) oamenii
;	■	'	'	erau uriaşi 1	’
, 1 Numeroase contexte din vorbirea populară atestă folosirea cuvîn-tului jidov cu sensül de ‘uriaşV ‘de proporţii considerabile’: cotul jidovesc, ca-unitate de măsură, înseamnă „mare; de uriaş”; muncă jidovească este o muncă grea, ciclopică (Şăineanu, Semasiologie, 138). A fi rupt din jidovi s-a folosit cu accepţiunea de ‘a fi voinic, corpolent’ (Zanne, P VI, 180; cf. şi V, 209, pentru cot).
în legende populare, jidovii sînt descrişi ca nişte adevăraţi titani şi, ca şi pe aceştia, în luptă cu zeii, Dumnezeu i-a înecat, prin potopul
,203
JIDOV
biblic. De cînd cu jidovii (şi cu tătarii!) datează şi ruinele de dimensiuni „urieşeşti” (Şăineanu, D). Imaginea pare a fi un reflex biblic al timpurilor imemoriale, dar reprezentările populare au o oarecare consistenţă: jidovină numeşte o movilă mare, un „curgan” şi, pe lîngă „tăieturi” în sol naturale, anumite defileuri ce par a fi practicate, de demult, de uriaşi (DA II/II). O legendă pe această temă a fost povestită în 1972 de un locuitor din Stoeneşti - Ilfov: Măgura din împrejurimile satului „se zice că este de cînd cu jidovii; ... asta-i din trei poale de pămînt... puse acolo la un loc şi s-a făcut o măgură” (TD. Mt. III, 637).	‘
Jidov ‘uriaş’ şi ‘evreu’ au la bază acelaşi termen, vsl. zidovinü, iar sensul de ‘uriaş’ îl are şi bulgărescul zid. Trebuie menţionat faptul că în limba literară veche jidov nu avea conotaţiile depreciative acumulate ulterior. „Petru ... rudă de jidovi ... era” (la Coresi), situaţie reflectată şi de vorbirea populară („Domnul Hristos a fost tot jidov mare”), nivel la care termenul are şi sensul de „om bogat, gros la pungă” (DA, loc. cit.).
Cu prudenţa de rigoare, se poate sonda chiar posibilitatea existenţei unei forme originare *jidovean (în relaţie cu ungurean, moldovean, vrîncean), înlocuită prin jidan, în variante ale Mioriţei drept caracterizare a unuia dintre ciobani: ;,Iată, vine-n cale / Trei turme de oi, / Cu trei mîndri feciori. /Unu-i ungurean, / Unu-i moldovean / Şi unu-i jidan” (Diaconu, Vrancea, I, p. 452; transcriere literarizată a unui text din Valea Sării). O distincţie de alteritate negativă nu se face; mai întîi, toţi sînt „mîndri feciori”. Apoi, trebuie să ţinem seama de sensurile lui „jidov” la care ne-am referit anterior.
Un fapt a cărui semnificaţie a fost (probabil) pierdută din vedere atunci cînd, în paragraful privitor la Ciobani, din capitolul Descrierea formulelor de expresie, al studiului monografic semnat de Adrian Fochi, Mioriţa (p. 226 - 301), termenul jidan nu a fost menţionat. Chiar dacă interesul se îndrepta spre „originea regională” a actanţilor principali (exprimată şi prin breţcan, săcelean, milcovean, braşovean etc., pînă la armean şi austria»!), de vreme ce apare şi mocan, ireductibil formal la un toponim sau la un nume politico-administrativ, jidan nu trebuia să lipsească (p. 232). Desigur, putem avea în vedere „pudoarea politică” ce caracteriza momentul redactării monografiei citate.
204
JIR
JIR:	a mîna porcii Ia jir
■= a sforăi (în somn), a scoate sunete asemănă-
-	toare celor pe care le produc porcii mîncînd jir
Măcar din prudenţă, unii dintre cei mai importanţi autori de dicţionare ale limbii române (H. Tiktin, I.-A. Candrea, August Scriban) înregistrează această expresie la cuvîntul porc, fiindcă, fără îndoială, nu au văzut nici o legătură între a mîna (porcii) şi semnificaţia „a Sforăi în somn”, pentru care, ca de obicei, cea mai elocventă ilustraţie
o	găsim la Creangă: cerbul, al cărui cap avea să-l taie Harap Alb, după ce „boncăluieşte” şi „mai rumegă el ce mai rumega”, „se aşterne pe somn şi unde nu începe a mîna porcii la jir” (la Ispirescu, un personaj din Hofu împărat „îi da nişte sforăieli de parcă mîna porcii”, iar, jpentru M. Lungianu, un ardelean care sforăie „mînă porcii... la IBraşov”!).
Strigătul cu care se alungă porcii este, de regulă, „huideo!”, iar în textele în care se vorbeşte de „conducerea” turmelor de porci în ; pădure, spre a se hrăni cu jir, acţiunea nu a fost numită numaidecît prin (a) mîna. într-o scrisoare de la începutul secolului al XVII-lea, prin care „vlădica” Efrem, de la Rădăuţi, cere învoire de la „birăul” oraşului Bistriţa pentru hrănirea porcilor episcopiei pe terenuri de sub jurisdicţia oraşului respectiv, se foloseşte termenul (a) trimite: „Doar au dăruit Domnul Dumnezeu jir, fag sau ghende; ca să faceţi dumneavoastră bine pentru voia noastră că să tremitem oarece porci ce avem, doar s-ar îngrăşea” (Rosetti, Lettres, 81).
Deoarece, aşa cum şe consemnează chiar în Dicţionarul limbii române ai Academiei (VI, în care expresia apare, riscant, sub a mîna), verbul (a) mînea „a rămîne, a se-opri, a poposi o vreme undeva; a se aşeza” are şi varianta (a) mîna („într-o sară o mînat [în loc de au mas] la noi doi oameni”), considerăm că de la numirea acţiunii de „(a sforăi) ca şi cum ar mînlda porcii la jir” s-a putut ajunge la „a mîna porcii la jir”, sforăitul cuiva din timpul somnului fiind comparat, iniţial, cu „clefaitul” şi sforăiturile de plăcere ale porcilor care mîneau sub un fag, mîncînd jir.
Tot aşa, de la *ci mînea pe tînjală (echivalentă, semantic, cu a se lăsa pe tînjală\ despre vite: a merge încet; figurat: a lenevi, a lucra alene), pe măsura ieşirii din uz, treptate, a verbului (a) mînea, s-a ajuns
205
JOS
la a mîna pe tînjală, la Alecsandri de exemplu, care resemantizează ad-hoc expresia deformată: „a mîna încet” („Dacă-i drumeţul ros pe la cot... / Mîn pe tînjală numai de-un zlot ”, Surugiul, evident, o aberaţie, din perspectiva meseriei: tînjala se foloseşte la plugul tras de boi!).
Ne aflăm în faţa a încă uneia dintre surprizele; pe care le provoacă (nu numai vorbitorilor obişnuiţi, ci şi analiştilor de profesie) apropierea, pînă la confuzie, a unor vocabule mai vechi, de cuvintele bine cunoscute; (a) mînea s-a „ascuns” după (a) mîna, care l-a „ecranat”!
Nu putem considera decît o simplă coincidenţă faptul că pentru „a sforăi” („to snore”) în engleză există o expresie ce se referă tot la... conducerea* porcilor, este drept, la piaţă: to drive one’s pigs / hogs to market (cf. Dictionary of Phrase and Fable, Geddes & Grosset Ltd., 1995); să fie oare la mijloc asemănarea, ironică, între onomatopeele de „îndemn” şi sunetele scoase de porcine?	,
JOS:	(a	pune) banii jos
= a-plăti cu banigheaţă”, monedele fiind numărate pe o haină, pe o bucată de pînză (ţesătură) aşternută pe pămînt
Expresia ca atare poate fi reconstituită pe baza unor locuţiuni înregistrate în DA (II/II, fasc. 1, s.v. jos, sub sensul 1.1): a pune jos „a lăsa din mînă,‘a pune pe masă, pe pămînt etc., a depune”, enunţ combinat cu a pune (banii) pe masă, în palmă, ce ar reprezenta, în Transilvania, un calc după magh. letteni.	:
Din vorbire, am înregistrat formula „banii jos!” („banii pe masă”! apare mai ales la unele jocuri de Cărţi), adresată cumpărătorului după ce acesta a acceptat ultimul preţ al celui care vinde; este, bineînţeles, un automatism verbal, cu valoarea de „plăteşte, dă banii!”, căci, astăzi, bancnotele sînt, de ifapt, înmînate. De unde şi reformularea enunţului, ca în textul următor. La semnarea contractului de privatizare a unei întreprinderi ieşene, cumpărătorii s-au angajat să plătească’o sumă în dolari şi, paralel, să facă investiţii; „prima sumă a fost plătită cu banul jos. Pentru cea de-a doua sumă, respectiv investiţiile, cehul a garantat... cu 20 de bilete la ordin:.. ” („Monitorul”, 21 sept. 2000,' p. 2A).
în anchete desfăşurate între anii 1929 - 1938 pentru Atlasul lingvistic român, Emil Petrovici a notat în două localităţi din Moldova
206
JOS
î .
i'Călugăra Mare, astăzi Măgura, Bacău, şi Mirceşti, Iaşi) următoarele [răspunsuri la întrebarea privitoare la noţiunea „bani gata”: „bani jos ;toţi”, respectiv_„banii, gheaţă jos” (ALRII,, serie nouă, h. 1003, pct. 531, 537). Este adevărat că în vorbirea locuitorilor ambelor aşezări citate se poate vorbi de o influenţă ardelenească, în zonă fiind 'prezenţi „catolici” (= ceangăi), o ,parte din „mirceşteni” fiind chiar numiţi, „unguri” (Emil Petrovici, Atlasul lingvistic român 11. Introducere, Cluj-Napocaj 1988; p. 229, 233).
i Dar, „piaţa” prin punerea „jos” a banilor este atestată şi din alte zone ale Moldovei şi, indirect, după surse munteneşti (însă şi cu referire la Transilvania), uneori cu precizarea că monedele sînt „numărate”, de exemplu pc o manta sau alte obiecte de îmbrăcăminte. Astfel, într-o baladă, intitulată Negustori turci şi nevasta vîndută (culeasă de Dumitru Furtună, din Vlăsineşti, Botoşani), după ce află ‘pretenţiile soţului ce-şi vinde nevasta („Şăpti bufi / De bani bătuţi, / . Ceialălţi, / Nenumăraţi”), „El (turcul) banii jos îi turna, t într-o
■	trăsură-o aruncă /Şi la fugă alerga”. Iniţial", vînzătorul ceruse un preţ
■	mai mic; iată dialogul de tranzacţie: '„-"Ce-mi ceri, voinice, pe ea? /
-	Numai mia şi suta. / Aşterne-ţi mantaua jos, / Să-ţi număr bănii frumos” (Balade populare româneşti, antologie de Al.I. Amzulescu,
; vol. III,1 Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1964, p. 293, respectiv 292). Şi tot pe o manta depune banii cumpărătorul unui cal: „lovită : cînd auzea /mîntăua jos întindea / de trei ori cu bani o-mplea” (în baladă Ioviţă şi moşul său Balaban, culeasă de S.FI. Marian, ap.
•	Gaster, Chrestomaţi'e,?. 294).'
I 1 Întrucît ipingea este sinonim cu manta, primul termen fiind asociat, în formule rimate, cupeşingea şi netegea, putem admite că în contextele citate în continuare se fâCeireferirea la plăţi cu banii, jos”, } eventual cu bani „număraţi”. La Pann, într-o serie Despre negoţ iarăşi, : apare zicătoarea „Mai bine / Peşingea pe ipîngea. / Decît / Cu toptanul şi banii la 'anul*? (înrudit cu peşin şi avînd acelaşi sens, ‘bani număraţi’, peşingea este un turcism despre care Şăineanu crede că-i aparţine chiar lui Pann; Influenţa, II/I, p. 294). Şi netegea este un împrumut din turcă, însemnînd ‘învoială’, prezent într-o zicătoare înregistrată de Iordache. Golescu, prin care, conform, explicaţiei acestuia, se denunţa mituirea: netegea pe ipingea adică peşin, şi se zice cînd slujbele se vînd pe!faţă, pe bani” (ap. Zanne, P III; 197; asocierea cu neted ‘pe faţă, direct’nu este exclusă), i:,::	.	■	•'
207
JOS
Ideea „depunerii” banilor este atît de puternică, încît însuşi cuvîntul peşin (< turc. peşin, ngr. tteoîv; Şăineanu, loc. cit.), intrat în vorbirea comună, poate fi, ocazional, deglutinat, prin etimologie populară, în pe + şin(ă): un corespondent al lui Iuliu Zanne, învăţător din Covurlui, comunicînd varianta pe şină, considera că „zicerea vine; de acolo că românul, vînzînd marfa sa, i se numără banii pe şina i carului cu care a adus-o” (P V, 73, cf. şi ALR II, serie noiiă, h. 1003, pct. 520: „bani pişînă se zice în glumă”); De altfel, persoane superstiţioase nu acceptă nici astăzi să li se dea bani în mînă (pe care-i iau de i‘ pe masă; motivaţia unei femei în vîrstă din Bucureşti: „dacă i-a dat cui un gînd rău, să rămînă răul acolo unde i-a pus!”).
Tot pe un obiect de îmbrăcăminte (desigur, întins pe pămînt) sei numărau banii şi prin Transilvania, şuba, ţundra sau banda, aşa cum este prezentată, în variante ale baladei din zona Hunedoara, scenai „negustoriei” imaginate „la capătul lumii”, din alternativa la nunta* postumă din Mioriţa. „Păcurarul” sortit morţii cere ca mamei, ce l-ar căuta, să i se spună: „C-am rămas napoi / Tot vînzînd la oi, / [Ajcolo la tîrg la Beci / Vînzînd la berbeci, / Numărînd la bani / La lumina lunii / Pe aripa şubii / La marginea lumii” (Fochi, Mioriţa, 1031); sau: „C-am rămas napoi / Tot vînzînd la oi, / Numărînd la bani, / Pe aripa şubii / La lumina lunii. / Cîţi bani de aramă / Fiul tău îi în ladă, / Cîţi bani de argint / Fiul îi în pămînt” (ibidem, p. 662). Iată referiri şi la alte haine ale ciobanului: „C-am rămas în veci / Vînzînd la berbeci, / Pe aripa ţandrii, / La lumina lunii / Numărindu-mi banii” (ibidem, p. 686), respectiv „Pe aripa bunzii / La lumina lunii” (p. 639), sau „Pă aripa ţundrii / Pă mîneca bundii, / La lumina lunii” (p. 647; pentru variante cuprinzînd acest motiv, vezi şi p. 640 - 645, 921 - 924).	'
Desigur, ca somaţie, „banii jos!” indică modalitatea de a intra în posesia pungii, aruncată de cel jefuit, prin care tîlharii la drumul mare; pentru „recepţionare”, nu-şi angajează braţele, ocupate în a ţine armele ameninţătoare!	•
Amintind tehnica schimbului direct de bunuri (numit j.troc”- h care „mărfurile” se depuneau una lîngă alta), punerea ,jos” a baniloi „gata” (acţiune descrisă de locuţiunea a plăti băneşte', DA I/I, s.v. ban} ţine însă şi de împrejurări specifice circulaţiei monetare (şi) din Ţările Româneşti. Prezenţa, paralelă, a banilor (este vorba exclusiv dt monede) de diferite provenienţe (veneţieni; turceşti, tătăreşti, polo-
208
JOS
iezi, ungureşti, austrieci etc.), cu valori diverse şi, evident, fluctuante, impunea operaţii meticuloase de echivalare, în vederea acoperirii preţului unei mărfi mai scumpe. Se putea plăti în bani mărunţi (cu valoare nominală mică); astfel, numărătoarea „paralelor”, „firfiricilor” stc., pînă la concurenţa unei oarecare sume, implica numărarea şi aranjarea monedelor în grămăjoare sau fîşicuri: în tîrg, pe o ţesătură sau o haină întinsă pe pămînt, iar în interior, pe masă. Iată un exemplu, la întîmplare, în care este sigur că s-a făcut această operaţie: în anul .1657, Mănăstirea „Trei Sfetitele” din Iaşi a vîndut o vie.„dirept doaodzăci de galbeni, bani mărunţi” (Documente privitoare la istoria ■oraşului Iaşi, vol. I, editate de Ioan Caproşu şi Petronel Zahariuc, „Dosoftei”, Iaşi, 1999, p. 487).
Desigur, pentru „banii jos" nu este exclus un calc din limba greacă •sau turcă, reflectînd ac'eleaşi imperative şi abitudini, dar experienţa şi mentalul autohtonilor nu trebuie eliminate ca potenţial de creativitate; datorită unor împrejurări similare în devenirea schimburilor de tip comercial, aceleaşi tipare apar în cele mai diverse limbi. De exemplu, engl, „to pay cash" (fr. caisse, it. cassa) are ca sinonime locuţiunile „to | payjJown” („vvith ready money”), evocatoare,' aşadar, şi pentru [■ englezi, ale epocii „banilor jos" şi de la începuturile plăţii „cu bani |; gata”. O noţiune exprimată în franceză prin sintagma argent comptant', !; de la compter ‘a număra’ s-a format şi substantivul comptoir, numind, iniţial, un fel de masă lungă şi îngustă, pe care negustorul primea banii din vînzări (Robert, Dictionnaire), mobilierjmpus de numărarea monedelor, a banilor de metal.
| Bibi. Banii jos!;,^Revista română”, VI, nr. 4 (22), decembrie 2000, p. 5.
LAC:	a	sări	(a da, a cădea) din lac în puţ
= a ajunge, dintr-o situaţie neplăcută, într-una într-adevăr dificilă	•
Cititorii au întîlnit această etichetare a unei suite de neplăceri în contexte ce cuprind verbele amintite: mai ales a cădea, apoi a da, dar şi a sări „din lac în puţ”. în dicţionarele româneşti, variantele acestei expresii sînt explicate prin „a cădea dintr-o nevoie în alta mai mare” (Candrea), „a ajunge dintr-o stare rea într-una şi mai rea” (Scriban), „a da din rău în mai rău”, „a da de un rău mai mare fugind de alt rău” (Dicţionar').	' ;
Fiind vorba de o expresie de tipul „copie a realităţii”, întrebarea care se pune, în mod natural, este aceea care ar fi fost împrejurarea în care cineva ar putea cădea, sări sau da dintr-un lac într-un puţ (cuvînt muntenesc pentru ceea ce moldovenii şi transilvănenii numesc fîntînă), dacă ne reprezentăm lacul ca fiind „cea mai întinsă suprafaţă de apă stătătoare”, de obicei adîncă; după geologi, lacurile pot fi „tectonice”, „carstice”, „glaciare”,-„vulcanice” etc. Şi, mai ales, cum s-ar explica prezenţa pe malul unor asemenea lacuri a unei excavaţii practicate pentru scoaterea apei potabile?
Deoarece puţ (< lat. puteus) este un termen cu circulaţie în sudul ţării, tot graiurilor din această zonă trebuie să ne adresăm şi pentru explicaţia pe care, în mod firesc, trebuie s-o căutăm. într-adevăr, înainte de a fi fost adoptat de limba literară ca nume al realităţilor descrise anterior (dintr-o viziune a zonei montane), dar şi paralel cu acest uz, în Muntenia şi în Oltenia prin lac era şi mai este numită o simplă băltoacă sau chiar o „băltiţă”, cum sînt cele ce se formează pe sol după ce plouă. Un proverb din această zonă sună astfel: ,J.acul de
210
LAC
1 . ■ ' ' •
[•foaie nu ţine mult” (Zanne, P IX, 482), adică „averea uşor cîştigată |e pierde uşor”. Asemenea „lacuri” se formează şi pe lîngă puţuri, de 1 xemplu atunci cînd se toarnă apă în uluce pentru adăparea vitelor.-j De altfel, sub forma originară, expresia-„a sări din lac în puţ” |;pare la scriitorii munteni, de la Iordache Golescu şi Antön Pann, pînă :a Ispirescu şi Zaharia Stancu, şi textul consemnează „accidentul” ce :,-a putut produce cînd cineva, urmărind să evite băltoaca de apă de :îngă puţ, a putut cădea în groapafîrttînii, a amenajării practicate ■jentru scoaterea apei de la adîncime. Nimic nu se împotriveşte să jostulăm descrierea unei succesiuni: „a sărit din lac (aşadar dintr-un îsemenea lac) şi a căzut în puţ”. Prin comutaţie de termeni, referirea 'se poate face la un accident de proporţii şi cu implicaţii reduse, dar distincţia de bază se menţine; ironic, se spune şi a sărit din apă în biubăr (Zanne, PIX, 463).	!
; Aceeaşi idee, de contrast; este pusă în- evidenţă de expresii de tipul: „ca să scapi de fum, de multe ori te arunci în foc”, „fuge de cîini şi dă peste lupi’’, „fuge de ploaie şi dă de noroaie” şi, figurat, „a scăpa de dracu şi a da de tat-su” (la lordache Golescu, după Zanne, P I).
; 1 Deşi; prin prisma reprezentării pe care ne-a inculcat-o limba literară, am putea avea în vedere augmentări de tip hiperbolic, atunci ;cînd se spune că cineva este „lac de apă” sau „lac de sudoare”; o ;asemenea proiecţie este exclusă dacă munteanul Delavrancea scrie: .„un lac de sînge închegase pe cioburile viorii”,(după Candrea). Iar descrierea ambianţei din mediul-natural ce a provocat apariţia expresiei „a sări (dar şi-o da) din lac în puţ” o găsim la N. Filimon, într-un tablou din Ciocoii vechi şi noi (cap.. XXVIII): „în unul din: colţurile curţii era un puţ cu roată, lîngă care se formase un'lac cu apă, ce servea ) de scăldătoare cîtorva raţe româneşti şi leşeşti”.	:
’ Atragerea în remodelarea expresiei a verbului (a) cădea se explică prin referirea (de obicei puţin condescendentă) la „nenorocirile” unora ajunşi (prea) sus! .	■	\	•	.
Bibi. Rolul variabilei geografice: „lacul" de'lîngă.puţ; ALIL, XXIX, :	1983	-	1984,	A.	Lingvistică;	p.	.139 - 174.
211
LATIN
LÂTIN:	latină	jidovească
= eretic; de altă religie decît creştinul
La întrebarea „Ce cuvînt de ocară aveţi pentru unul care nu e botezat?”, un locuitor din Căuşanii Vechi (fostul judeţ Tighina; anchetă din august 1934) a dat răspunsul „fariseu, latină jidovească” (.Atlasul lingvistic român II, sub titlul Liftă păgînă, p. 103). In fond, aceeaşi receptare a termenului o găsim şi la colaboratorul lui Emil Petrovici din Bîrsana (Maramureş), pentru care latină, ca epitet (agresiv) depreciativ pentru cel nebotezat, „se zice evreilor” (ibidem).
Dacă substantivul (şi adjectivul) latin ‘locuitor al Laţiului’ (limba latină, literatura ~) este un neologism, cuvîntul a fost cunoscut şi întrebuinţat în limba literară veche sub forma lătin.Jetin ‘catolic’, răspîndirea lui fiind urmarea poziţiei bisericii creştine răsăritene, ce i-a anatemizat pe creştinii catolici (divizare a'creştinătăţii oficializată după Marea Schismă, din 1054). în aceste împrejurări, prin exclusivismul militant al.clericilor ortodocşi, latin, adaptat fonetic şi încadrat morfologic, a pătruns în vorbirea populară sub forma latină şi letină, cu sensurile depreciative ale altor cuvinte din aceeaşi familie, de exemplu ale lui liftă (vezi): „om rău”, „naţie străină, spurcată”; vezi şi contextul „ce mai latină de om!” (DA II/III).	,
Formula din titlu, ce alătură cuvinte antagoffice, este echivalentă1 cu altele ce transmit aceeaşi optică: latină rea, ~ spurcată (ibidem). Desemantizarea termenului este evidentă: vorbitorii ignoră semnificaţia originară, latină ajungînd o simplă insultă propriu-zisă; s-ai înregistrat folosirea cuvîntului şi ca un „eufemism” pentru noţiuneai „femeie stricată”: „latină, că asta n-are saţ” (Atlasul lingvistic romăm II, Suplement, p. 8).
Bibi. Termeni româneşti'pentru ^diferite confesiuni: untre competenţă lingvistică şi alteritate npgativăţ RLŞL, nr. 6 (156), 1994, p. 3j6 - 48.
212
>
LIFTĂ
[ LIFTĂ:	liftă rea	.
i .	1	=	păgîn,	om, de altă religie decît cea creştină
|	'	(ortodoxă) ^
! ■ .
| Utilizată pentru a exprima dispreţul faţă de cei de altă religie,
■	niţial faţă de „necreştini”, „păgîni”, sintagma cuprinde substantivul jiftă, rezultat al unei succesiuni de acomodări fonetice pe'teren românesc al numelui slav al Lituaniei - Litva (litvă - litfă - liftă). iSensul depreciativ de „păgîn” a fost conferit termenului de activitatea Ide propagare a religiei creştine prin biserica răsăriteană: lituanienii au ;Vămas idolatri pînă prin secolul al XIV-lea.
! în vorbirea populară, semnificaţia „etnie” (prezentă încă la 'Alecsandri: „săriţi cu toţii pe liftele trufaşe”) s-a estompat; la Creangă termenul apare într-o enumerare pitorească de elemente mai mult sau mai puţin identificabile („cazaci, căpcîni şi alte lifte”), ajungîndu-se .pînă la o reprezentare de mitologie populară: „balaur” (cf.Dicţionarul ^Academiei, II/III). Biserica a răspîndit formulele de anatemizare ‘cunoscute în graiuri: liftă păgînă, ~ spurcată, ~ nebotezată (Atlasul
■	lingvistic român, II/l), iar şcoala a întărit eticheta alterităţii negative;
balada Constantin Brăncovanul, prezentă decenii de-a rîndul în [manuale, cuprinde 'cunoscutele versuri „Cîini turbaţi, turci, liftă rea, ş De-aţi mînca' şi carnea mea, Să ştiţi c-a murit creştin, Brâncovanul I Constantin!”.	,	>•
I •	.	.
I ' Dacă amintirea lăsată de Litva este un rezultat al disputelor :■ ideologice, trebuie să constatăm că numele altor ţări devenite substantive comune fac mărturia avantajelor... îndepărtării geografice şi ale rcomerţului: anglie se numea o stofa fabricată în Albion (vezi la '.Creangă: „Şi cu nădragi.de anglie, Petece pe ei o mie”; Povestea lui [ Stan Păţitul), după cum olandă înseamnă „pînză fină, de in sau de ; cînepă, din care se confecţionau batiste sau lenjerie”. Tot în domeniul textilelor s-a făcut cunoscută şi America; dînd nume unei pînze de ,l bumbac de calitate inferioară, neînălbită. Dar, la noi, ar fi un împru-: mut second hand, căci, după Şăineanu D, americă se explică de la J numele unei localităţi de lîngă Lipsea, unde se fabrica aceastăţesătufăT l-Mai înainte. Hasdeu-susţinuse'câ^denumîrea s-ar datora reclamei. ; exagerate a vînzătorilor ambulanţi, care se lăudau că marfa pe care o : oferă este adusă de la mari depărtări (HEM 1,1050).
213
LIMBĂ
LIMBĂ:	a-i scurta (cuiva) limba
= a-1 face să nu mai aibă îndrăzneala de a vorbi
Ca şi „a pune frîu limbii”, „a lega limba (sau a închide gura) cuiva”, expresia din titlu înfăţişează, metaforic, situaţia în care este pus cineva de a nu mâi avea curajul să vorbească (vezi Zanne; P II, 225, 228). Dar.ca şi în cazul expresiei a tăia nasul cuiva1 a-1 umili’ (vezi însemnat), ne putem referi la faptul că, în societăţile primitive şi tradiţionale, existau practici de mutilare.- în Pravila lui Vasile Lupu (1646), de exemplu, se prevedea pedeapsa tăierii limbii pentru ,jură-mîntul strîmb” şi în 'cazuri de. abateri de la învoielile dintre ciobani (Vulcănescu, Etnologie^ 104).
:	toată pasărea pe limba ei piere
'	= comportamentul, ceea ce-i este specific cuiva
poate să-i aducă o primejdie (chiar pieirea); a se da de gol	..	.	'1 1
Dată fiind explicaţia formulată de Zanne, „omul vorbăreţ şi limbut îşi face singur de cap” (în limba veche, a-fi face de cap însemna „a face ceva care poate să-ţi primejduiască viaţa”; vezi cap), dar şi variantele expresiei din titlu („toată pasărea după cîntecul!glasull ei piere”; P I, 583), putem avea în vedere o constatare a vînătorului: pasărea este descoperită datorită „cîntecului” ei. Ironia situaţiei este ilustrată, paralel, de imaginea unui miel tăiat:'„tot mielul de piciorul lui se spînzură” (ibidem, p. 554). Alte variante, respectiv variaţii pe aceeaşi temă: pasărea cu limba ei piere, pasărea prin ciocul ei piere, toată pasărea prin ciocul ei îşi pierde puii (Zanne, P IX, 683).
Un context de explicitare la.Creangă, în Capra cu trei iezi; datorită urării „Să-ţi fie de bine, nănaşule!”,.iedul 'cel mijlociu, de sub' chersîn, este descoperit de lup, care-1 „flocăieşte şi-l jumuleşte şi pe acela de-i merg peticele! Vorba ceea: toată pasărea pe limba ei piere”. Iată şi o referire directă la caprine: capra care zbiară o mănîncă lupul (Zanne, PIX, 581).	■	’	•	*
. Iar G. Giuglea, indicînd o paralelă din spaniolă, el mal pajarillo la lengua tiene por cuchillo (= limba:îi ţine loc de cuţit), citează
214
LUMINARE
î '
jxplicaţia firească a proverbului, dată de Gonzalo Correas; în traducere: „pentru că ciripeşte, cîntă şi îşi descopere cuibul sau locul We stă şi dă peste ea vînătorul sau pasărea de pradă” (Cuvinte, 257).
I LIPI (a):	sărac lipit pămîntului ;	...............
,	-	=	foarte	sărac	:
' Este un reflex al legiferărilor, din diverse epoci (de exemplu, ‘„aşezămîntiil” saii „legătura lui Mihai Voievod” de la 1595, „Regulamentul Organic” pus în aplicare în Ţara Românească la 1831, iar în ^Moldova în anul următor), ce îi „legau” pe ţărani de moşiile pe care se ' aflau la un moment dat, pentru reglementări fiscale (cf. BojanJExpre-isii, 264; Dumistrăcel, Sate, 62 - 63). Există şi varianta cu sinonimul calic (vezi DA I/II). *
; Alte superlative ale sărăciei: săracpilug, pistol (Zanne, P V, 570). Sărac ca şoarecele bisericii (ibid., p. 569) pare să fie un calc după fr. ' pauvre comme un rât'd'eglise (traducerea unor frazeologisme din alte limbi este destul de veche; de exemplu, la Iordache Golescu /după | Zanne, P III, 429/ găsim „vatra mea, palatul meu”, ce pare să transpu-' nă engl, Myhouseis my cast le).
;	;	„Apropierea”	forţată	de	pămînt numeşte nimicirea, distrugerea,
■	dificultăţile financiare: a fi la pămînt. Pentru alte imagini ale sărăciei, vezi cămaşă.
, LUMINARE:	a	scrie	pe	lumînare (pentru neuitare).
!	,,	=	a	uita	(uşor) o binefacere, o îndatorire
Ca obiect pe care,s-ar putea face semne pentru a'ţine.socoteală de un fapt, de o obligaţie (majenală sau morală) faţă'de o persoană, lumînarea este un obiect reprezentîitd âlţernativa antitetică (de factură .imaginară) la răboj\ folosit pfentru însemnări pe o durată limitată (la modul propriu; de exemplu; de la constituirea stînii pînă la desfacerea acesteia) sau. la grindă, .destinată celor de lungă durată (eventual pe-o viaţă; vezi a însemna la răboj, respectiv a lînlcresta în grindă)', este
215
LUMINARE
drept, acestea sînt exclusiv consemnări de realităţi (bunuri materiale, evenimente etc.).
Desigur, există şi lumînări ce se păstrează mai mult timp, de exemplu cele de la cununie, sau luminarea de la slujba de înviere, care se aprinde în momente dificile (boli grave, sau pentru protecţie pe timpul unei furtuni, cu fulgere şi trăsnete; cf. Candrea, Folklorul, 96, 256). Dar nu la acest tip de lumînare se referă expresia din titlu, una „imaginară”, a cărei geneză poate fi reconstituită într-o apreciere cum ar fi „ţine socoteală de ceva ca şi cum şi-a adus aminte după semnul pe care l-ar fi făcut pe lumînarea ce s-a topit între timp” (însăşi ceara fiind aşadar opusă unui material mai durabil, lemnul).
Că aşa trebuie interpretat enunţul în discuţie ne-o dovedeşte formularea explicită, ca şi o variantă sinonimică, înregistrate în dicţionare cu trimitere la Anton Pann,' la care, într-o suită Despre împrumutare şi plată, citim: „Scrie pe lumînare pentru ne uitare / Sau / Scrie pe gheaţă pînă dimineaţă” (vezi Povestea vorbii, III, Bucureşti, 1853, p. 108), „pereche” preluată de Eminescu: „Scrie pe lumînare pentru neuitare” şi, imediat, „Scrie pe gheaţă pînă dimineaţă” (Opere VI, p. 381).	’	’
Evident, paralela /ceară/ - gheaţă indică sarcasmul de Ia originea enunţurilor citate, primul notat şi în formă „eliptică” (dacă nu este vorba chiar de cea originară, explicitată apoi): a scrie pe lumînare ‘a-şi uita îndatoririle’, la Zanne (P III, 213), care înregistrează, din aceeaşi familie, şi o „culme” a inconsistenţei sau a perisabilului privind materia pe care s-ar face însemnarea: a scrie pe mucul luminării, cu aceeaşi semnificaţie (ibidem), mucul fiind ‘capătul, restul luminării’, respectiv ‘fitilul, de aţă, al luminării’, eventual carbonizat.
Nu putem trece cu vederea peste faptul că, în toate contextele citate anterior, (a) scrie are semnificaţia originară a termenului, aceea de ‘a face un semn’, fiind sinonim al verbelor (a) însemna (pe răboj) şi (a) /în/cresta (pe grindă), căci nici pe acestea nu se consemna o informaţie prin litere (şi cuvinte), ci se recurgea la elemente grafice ale unui cod (adesea de uz strict personal).
' Ideea de „a uita” este ilustrată şi de expresiile, mai „poetice”, a scrie pe nisip (cf. DLR X/2) şi a scrie pe apă, una cu o biografie mai complicată, enunţul fiind eventual de origine cărturărească; Iuliu Zanne a citat, de exemplu, o frază din „Pravila” lui Matei Basarab
216
LUMÎNARE
i •
[„Oamenilor răi ce se zice cărora nu le e frică de Dumnezeu, jură-inîntul lor pre apă să-l scrii”), cu trimitere (şi) la lat. in aqua scribis P V, 586); vezi şi un citat din Retorica lui Molnar: „Jurămintul celor I ăi să-l scrii pe apă” (în DLR, vol.cit.)i
! Pe de altă parte, a scrie pe apă „adică a se apuca de muncă Zadarnică” apare şi la Pann: „ ...cînd pui să scrie / pe d’asupra apei vre ) istorie” (ap. Zanne, P 1,110), formulare preluată aproape ad-Utteram : ie Eminescu în Scrisoarea II: „Cînd cu sete cauţi forma ce să poată să ':e-ncapă, / Să le scrii, cum cere lumea, vro istorie pe apă?” (de tipul !,versurilor la cucoane” ori „la puternici”), imagine care (la fel cu iiceiea ale scrierii pe lumînare sau pe gheaţă, de mai sus) ne explică, ;incă o dată, preţuirea poetului pentru înţelepciunea de proverb a „finului Pepelei”.
f Dar, în eventualitatea unei vechi prezenţe în vorbirea populară, ca [moştenire (directă) din latină (deşi pentru Pann nu este exclusă ‘prezenţa unui „topos” al retoricii clasice), enunţul a scrie pe apă ar 'reprezenta un context în care verbul scribere s-a păstrat cu sensul ‘a .reprezenta prin litere sunetele şi cuvintele vorbirii’, căci la această facţiune face referire proverbul latinesc, şi nu la „zgîriatul” de semne ; şi imagini (vezi a scrie), fapt, desigur, fără relevanţă pentru semantica [■ lexicului românesc de origine latină, de vreme ce enunţul reprezintă .doar o exprimare figurată „enigmistică”.
f în sfîrşit, o paralelă sugestivă în ceea ce priveşte locul unde s-ar
■	face însemnarea găsim într-o zicală grecească reflectînd dispreţul faţă .de român, în traducere „am ucis un valah, pe talpa papucului meu o l scriu” (Zanne, P VI, 278; probabil, pentru fapte „eroice” similare, | dar... demne de memorat, „palicarii” făceau, de exemplu, crestături pe [; patul puştii!). La „antipodul” tuturor expresiilor discutate anterior, ^trebuie invocată locuţiunea o şi-o scrie în frunte (cu numeroase ! variante) ‘a ţine minte ceva pentru totdeauna’, de factură biblică, dar li provenind de la vechi practici cum sînt tatuarea frunţii sau purtarea ! „amuletelor frontale” (Bogrea, Pagini, 485 - 486).
217
MAI:	a face maiul
-a sărbători „Armindenul”, a petrece la iarbă verde prima zi a lunii mai
în limba vorbită pe întreg teritoriul dacoromânesc, există opoziţia semantică dintre două omonime mai: numele lunii a cincea din calendar (moştenit din latină, maius) şi cel al uneltei de lemn, în formă de ciocan, cu care se bat ţăruşii sau penele de lemn, respectiv în formă de lopăţică, folosită tot pentru bătut, atunci cînd sînt spălate la rîu, pînza şi torturile de cînepă (lat. malleus). Pornind de'la'primul nume, este cunoscută expresia a face maiul, cu sensul „a sărbători armindenul, a petrece la iarbă verde prima zi a lunii mai”.
în descrierea obiceiului, se preciza, frecvent, că oamenii mîncau la cîmp, ori la pădure, miel fript şi beau vin roşu cu pelin, „să li se înnoiască sîngele” (Fochi, Datini, 22). S-a făcut şi o altă observaţie de medicină empirică: „pentru că se înnoieşte maiul” (Zanne, P I, 47). în acest context, sîntem confruntaţi cu un al treilea cuvînt mai, un împrumut din maghiară (mâj), însemnînd „ficat”, cu circulaţie în gra-iurile din Transilvania şi din Moldova. în aria nordică dacoromâ-nească, prin mai (şi mai negru) este numit atît organul respectiv al omului („Maiul cel negru i-au fost sănătos”, - la N. Costin), dar şi al animalelor („Gălbeaza ... e ,un fel de vierme lat, care se vîră în maiul şi în inima vitei”, o descriere populară a bolii înregistrată în DLR VI, s.v. map).
Întrucît în vorbirea populară pentru cea de a cincea lună a anului se utilizau denumirile frunzar sau florar, termenul mai, nemotivat, a fost analizat ca fiind în legătură cu maiul „ficat”; raportat la acest sens, datina era privită ca o adevărată cură de patru săptămîni: „Vin roşu se
218
MAI
tea toată luna mai cu credinţa'că se preînnoieşte maiul (ficatul)”, după j:um aflăm dintr-olstorie naturală medicală a poporului român, publicată de dr. N. Leon (1903).
\ Re-motivarea numelui lunii s-a petrecut şi în confruntarea cu Omonimul mai „ciocan sau lopăţică de lemn”; comentînd acest cuvînt, Un subiect înregistrat în anchetele dialectale ce au avut loc între anii 1962 şi 1964, îl explică astfel: „bat cu maiele, ca să iasă /din pămînt/ căldurile” (NALR. Olt., II, p. 272). ‘
:	Aşadar, un contemporan de-al nostru aduce mărturia conservării,
cel puţin în memoria limbii, a unui vechi ritual de la începutul primăverii,1 combătut în 1675 ca obicei „păgîn” în Aşezămînturile Vlă-dicăi Sava Brancovici (mitropolit al românilor transilvăneni între :1656 - 1679): „Pruncii.să nu toace pre Păresimi. Cu lopata la Paşti să ?nu să bată. In lunea de Paşti în apă să nu să tragă” (cf. Dumistrăcel, Lexic, 145). Interdicţia avea diverse motivaţii din optica vechilor credinţe, „acomodate” la precepte ale bisericii creştine: „Să nu batem cu maiu în săptămîna luminată după Paşti şi-n Vinerea Seaca, ca să nu nbaţă piatra” (Petrovici, 7ex/e, 213).	1
; Sesizată, omonimia a fost însă chiar subliniată, cu umor; astfel, pentru un corespondent la ancheta etnolingvistică a lui N. Densuşianu [ din 1894 (vezi Fochi, op. cit., p. 20), a face maiul „a petrece la iarbă : verde” a devenit a face... coada maiului, cu referire, de data aceasta, ; la coada uneltei în formă de ciocan!
; i A bate (sau a nu bate) cu maiul în luna mai, a face maiul pentru că se înnoieşte maiul reprezintă procese spontane de logicizare sui-generis a numelor, guvernate de legea minimului efort. Efectele pot fi raportate la „scuturarea” de osteneli intelectuale impuse cîndva de distincţii grafice pedante, cum sînt cele evocate de Costache Negruzzi în povestirea Cum am învăţat româneşte, privitoare la trei grafii deosebite ale lui vie (adjectiv, formă verbală, substantiv); „Maică-ta de-i vue / Bine-ar fi să vrie / Pîn-la noi la vie”.
Bibi. Mai-florar, frunzar, Cr., XX, nr. 22 (1009), 31.V.1985. p. 6.
219
MAMĂ
'	MAMĂ:	Mama Pădurii (a Codrului)
'	= zînă protectoare a pădurii şi a	oamenilor pădu-
..	rii; monstru care provoacă boli,	ucide	şi	mănîncă
"	"	oameni
Descripţia acestui personaj mitologic,-după un descîntec din Mehedinţi, ar fi de natură să descurajeze orice încercare de „reabilitare”: „Cu mîinile cît rîşchitoarele, cu picioarele cît prăjinile, cu ochii cît sitele, cu dinţii cît teslele, cu unghiile cît secerile...”. Şi, totuşi, sîntem confruntaţi cu portretul unei creaţii a fanteziei oamenilor acestor locuri ce s-a învrednicit cîndva de imaginea-unei zîne protectoare a pădurii şi a celor ce trăiau sub ocrotirea ei; pentru ca, mai aproape de epoca noastră, să eşueze într-un monstru terifiant, care provoacă boli, ucide şi mănîncă fiinţe omeneşti...
Numele este format din două substantive care, luate fiecare în parte, nu au şi nu au putut avea conotaţii depreciative (mamă şi pădure), nejustificînd, aprioric, o atare reputaţie, pe care, de asemenea, nu o presupune nici îmbinarea lor-(ca-în cazurile mama zmeului sau mama dracului!). Urme, destul de şterse, ale unei alte imagini, ale altui personaj, apar în texte dintr-una din primele culegeri de basme româneşti, cea a folcloriştilor germani Arthur şi Albert Schott ( Walachische Maerchen, Stuttgart-Tübingen, 1845): muma padura este o femeie bătrînă;mai-curînd binefăcătoare decît rea, venind în ajutorul copiilor rătăciţi prin pădure sau care se află în primejdie (apud Denise Modigliani, în traducerea în limba franceză a cărţii fraţilor Schott, Contes roumains, Paris, 1982, p. 255, sub titlul „Etres misterieux”).
Aceleaşi imagini se regăsesc şi în basme culese mai tîrziu din Transilvania şLdin Banat: o fiinţă supranaturală care supraveghează pădurile, îi ajută pe cei ce „cu sfială şi evlavie intră în pădure”; „bunătatea ei, în necazurile oamenilor^ e foarte mare”; „zînă binevoitoare, careţi ajută pe copiii rătăciţi în pădure şi le arată calea” (Candrea, Folklorul, 166, cu ,trimitere şi la Şăineanu, Basmele romanilor; Mama Pădurii joacă uneori numai rolul mamereroului-al cărui prototip este Făt- Frumos).
Deşi Candrea, oarecum contrariat, mărturiseşte că „aceste credinţe despre Mama Pădurii nu le-am mai întîlnit nicăieri”, caracterizări“
220
MAMĂ
[comparabile apar şi în răspunsurile la.ancheta etnolingvistică a lui 'Hasdeu: „nu face rău; cînd se arată oamenilor «e mută şi nu zice 'nimic»’’; unele femei o invocă „să le ajute la necazuri” (Muşlea -;Bîrlea,' Tipologia, 199, 200). Numeroase plante, unele medicinale, poartă şi numele de mama pădurii, de exemplu buricul pămîntului, Ivinariţâ; iată şi o descriere destul de liniştitoare din Muntenia: „Mu-ma-pădurii, aia-i o buruiană, e bună şi dă vaci şi e bună şi dă copii care plînge noaptea” (DLR VI). Dar conceptul poate fi (re)interpretat chiar [prin atribute c'oncrete ale clasei mamiferelor: Mama-Pădurii vine I noaptea, „la ceasul ei, să dea piept copiilor”, adică să alăpteze copacii! (ap. Niculiţă-Voronca, Datinile, 151).
; Sinteza apoteotică a trăsăturilor pozitive se inspiră, de asemenea, din imagini ale spaţiului geografico-mitic al Transilvaniei, într-o
■	viziune a lui Lucian Blaga, din piesa Avram lancu: „- Mă Ioane, tu ştii ^ cine-i Muma românilor? - Muma Pădurii, Măria ta! - Muma Pădurii, , Ioane! Sfînta cu zbîrcituri-şi cu noduri ca salcia bătrînă. Să nu mai ; înjuri niciodată de Muma-Pădurii, că-i iei numele în deşert... Că de la [ Muma-Pădurii, paznica lemnului, sfînta ciuberelor, norocul moţilor, ; de la ea av.em noi tot ce avem: eu fluierul, voi cetina şi frunza verde, : iar noi împreună - toate biruinţele” (Faza a doua, tabl. III, sc. II; vezi [ şi Prologul, cu aceeaşi1 reprezentare, proiectată în zona creaţiei pri-; mbrdiale, cînd Necuratul îi spunea lui Dümnezeu firtate; apare şi '• ariciul ca sfetnic al lui Dumnezeu).
| Dar Blaga, poetul, ca şi filozoful ce teoretizase „permanenţa : preistoriei” (1943), revenind la concepte ancestrale („Om de pădure : sînt şi-mi place frunza”; Soare iberic), se face exponentul unei I comuniuni ce caracterizează poezia populară românească („Codrule cu frunza lată, Tu mi-eşti mamă, tu mi-eşti tată”, sau „Pădure, dragă 1 .pădure, Face-s-ar un drum prin tine Şi-o cărare pentru mine...”), din a cărei optică *o mamă a pădurii „monstru” este o aberaţie.
Cum s-a ajuns, totuşi, la o atare imagine vom încerca să descoperim îri continuare, ca o obligaţie ce ne-o impune dubiul furişat de autorii Lexiconului Budan (1825): „se bîrfeşte a fi o arătare sau ivenie groaznică de pădure”. Dar, în special, distincţia consemnată de I.C. Massim şi A.T. Laurian în primul dicţionar academical limbii române (1876), pentru care Mama Pădurii este (a) „zînă de pădure” (lat. dryas) şi (b) „mai \artos fiinţă monstruoasă, jyîtă ,şi înspăimântătoare”
MAMĂ
(monstrum silvestre), sugestie pierdută în dicţionarele ulterioare, opera lui Massim şi Laurian fiind mai mult hulită decît consultată! Mai mult, putem avea în vedere chiar moştenirea din latină, prin traducere, a însuşi numelui plantei evocînd-o pe „zînă”:;,valahii” au numele de „Mama Pădurii” pentru asperula odorata, căreia, în latină, îi corespunde denumirea herba matris sylvae (Denise Modigliani, loc. cit.-, vezi glosa „Mama Pădurei - asperula’ şi la C. Negruzzi, Flora română).	,	^	,
Imaginea recuperatoare sintetizată de Blaga se regăseşte în cer- ' cetări de antropologie culturală; de exemplu, după Herseni, ea poate fi considerată o formă de manifestare a cultului matern în ipostaza originară a „muntelui mamă, adică a mamei codrului”, aparţinînd unor comunităţi de culegători - vînători, cult înlocuit, cu timpul, de cel „al griului şi al unei mame tot de tip.arhaic, care nu poate fi decît al pămîntului-mamă”, prevalînd credinţele segmentului agricol al populaţiei (Forme străvechi, 305 - 306, 335). Opoziţia a fost accentuată, apoi, de creştinism, religie ce a proiectat pe prim plan o altă mamă, Maica Domnului. Factorul decisiv al remodelării psiholingvistice a conceptului de Mama Pădurii, devenită monstru, este schimbarea religiilor.	1
Divinitatea feminină primordială a tracilor, Artemis-Bendis, s-a întrupat, după Pârvan (Getica, 1926, p. 163), în Diana Regina Am lumea daco-romană, iar acesteia, i-a luat locul Maica Domnului (Herseni), o succesoare de formă mentală a „zînei primitive” şi după Şăineanu (Basmele române), ce fusese Muma Codrului sau Muma Pădurii, ajunsă cumva un anacronism: „Cînd religia creştină a început să se suprapună păgînismului, era firesc ca, în primul rînd, să fie alungate din credinţa noilor adepţi ai lui Hristos toate divinităţile mai mari sau mai mici la care se rugau şi se închinau păgînii,- [zei] transformaţi într-o legiune nenumărată de draci sau diavoli” (Candrea, Folklorul, 112; pentru o abordare monografică, vezi Dumistrăcel, Lexic, 83 - 90). In alt registru, o mutaţie comparabilă, nu doar în ceea ce priveşte numele divinităţilor, este reflectată de expresiile rom. a prinde pe Dumnezeu de un picior, fr. tenir.Dieu par les’piedş, „moştenitoare” ale enunţului lat. coleum louis tenere (cf. Dumnezeu).
Urme ale disputei dintre aceste categorii de divinităţi s-au mai păstrat; într-un descîntec prin care era combătută vechea „mamă”,
222
MANTA
t. ■
plasată într-o numeroasă şi malefică familie, care s-a; „înfocat” şi s-a
|,tulburat” în „creierii capului” unui copil, remediul este reclamat de 'a „Maica Mărie”: „Fugi, Muma Codrului, cu Paza Codrului, Cu Moşu podrului, Cu Copiii Codrului Şi cu Fetele Codrului...; Cu lumină v-am ;irs. V-am dat piepten, v-am dat unt; La nouă seri oi veni Şi praf şi pulbere v-oi face. Leac, Maică Mărie, Lu băiatu ăsta să fie!” (Petrovici* Texte, 24 - 26).	'
:	Persistă, însă, încă planuri ale asemănării între divinităţile mai
;Vechi şi cele creştine, provocată de unda de nelinişte şi de teamă ‘caracteristică contactelor (chiar magice) cu reprezentările de dincolo de lumea materială. Un corespondent la ancheta etnolingvistică a lui N. Densuşianu (1894), pentru care Mama Pădurii era „duh necurat”, observa că oamenilor le e frică de ea doar „mai mult decît de sfinţii "religiunii” (Fochi,Datini, 121).
f De fapt;'s-au produs şi obişnuitele contaminări; Mama Pădurii ; este imaginată şi sub forma celui mai gros copac din pădure ori ca o ; plantă cu trunchiul sau rădăcina în formă de trup omenesc (Muşlea -iBîrlea, Tipologia, \9K), motiv prelucrat de Topîrceanu în versuri din Balada munfilor:'„Co\o-n fundul curmăturii, / Dormitînd pe-o butu-: rugă / S-a ivit Muma Pădurii”, personaj cu „părul de vreascuri ude” şi ; căruia „rădăcini şi crengi uscate îi atîmă pe genunchi”.
; în alt registru însă, trebuie să ne aducem aminte de venerarea j acestei divinităţi legată de cultul copacilor sacri, identificată cu . aceştia, cărora (după Dem. I. Dobrescu, Originea, 35) li se aduceau ; ofrande „în iconiţe îngropate în coaja lor” (vezi codru, pămînt).
!- MANTA:	a-şi	găsi	mantaua (cu cineva)	>
■	1	=	a	o	păţi	(cu cineva), a da „de dracul”	,
Curent, cu acelaşi sens, se mai spune „a-şi găsi beleaua” (cu cineva), substantivul însemnînd ‘întîmplare care pricinuieşte neplăceri’ (figurat: ‘fiinţă ce provoacă neplăceri’). în acelaşi context, la , Creangă apare manta: „nu mă faceţi din cal măgar, că vă veţi găsi mantaua cu mine” (Povestea lai Harap Alb).
După Al: Graur, manta a înlocuit cuvîntul alagea, un turcism 1 prezent în limba română în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, care
223
MARE
însemna (este citat Şăineanu), în acelaşi timp, şi „stofă vărgată, ţesută cu fire de in şi de mătase” şi „păţanie, încurcătură” (Etimologii, 113).
O	serie belea - alagea - manta, cu elementele comutabile, este posibilă, date fiind contextele în care apărea alagea: „a-şi căpăta alageaua cu cineva”, „a păţi vreo alagea” („a păţi una nepăţită, a se păcăli”); cf. DA I/I. Pentru sinonimie, vezi Bacău, naş.
MARE: :	'	a făgădui marea cu sarea
= a face promisiuni greu (sau imposibil) de realizat, a se referi la lucruri himerice
împotriva unei explicaţii „istorico-etnologice” a lui Puşcariu (datînd din 1922), după care contextul ar ilustra o problematică existenţială şi o formă mentală a românilor din nord-vestul Peninsulei Balcanice, pentru care sarea, extrasă din apa Mării Adriatice, reprezintă o valoare comparabilă cu aurul (cf. şi Privire, 253), s-a pronunţat Leo Spitzer, la a cărui părere aderă Iordan (vezi Stilistica, 91).
Dar, explicaţia asocierii celor două cuvinte prin „rimă” (mare -sare) fusese dată încă de Hasdeu; acesta invocase, de asemenea, ca un argument, „armonia” fonetică din completarea enunţului: şi Oltul cu totul (HEM II, 1266 - 1267). Este însă surprinzător faptul că Puşcariu (ca şi alţi lingvişti ce i-au împărtăşit punctul de vedere, de exemplu A. Philippide, Originea românilor, II, Iaşi, 1926, p. 385; G. Ivănescu, Istoria limbii române, Iaşi, 1980, p. 362) nu şi-a pus problema prezenţei, în expresia discutată, a unui cuvînt de origine maghiară, (a) făgădui ( < magh. fogadni), ce poate contrazice aserţiunea privind crearea imaginii la românii din sudul Dunării, o zonă în care împrumuturile maghiare sînt nesemnificative (ba chiar lipsesc, dacă este vorba de dialectele istroromân, aromân şi meglenoromân; vezi, de altfel, chiar Privire, 309).	.
Este drept, se spune şi (a) cere sau (a) căuta marea cu sarea; oricum, însă, în cele mai multe construcţii frazeologice româneşti „marea” este o noţiune fabuloasă, dintr-o serie ce cuprinde elemente cosmologice: cerul, pămîntul etc.; vezi şi peste nouă mări şi nouă ţări, respectiv a făgădui cerul şi pămîntul (DA I/II), sau a făgădui munţi de aur (Zanne, P VI, 241), în consonanţă (dacă nu este chiar o traducere
224
MARŢ
lătrunsă printre cărturari de la sate, prin discursul moralizator re-igios) cirfr. promettre des montagnes d'or, sp. prometer montes de
no etc. -' 1	.	'/■	,	•	■	■
' 1 ■ ■ -	1 • ■ ; ■	:
MARŢ:’	a face marţ (pe cineva)
:	= a bate la jocul de „table” pe cineva, obţinînd un
; punctaj dublu; a întrece în mod categoric, a redu-:	■	ce	la	tăcere ■	■
în favoarea explicării cuvîntului de la baza expresiei ca un împrumut din turcă (mars, acomodat apoi fonetic, prin „etimologic populară”, sub influenţa românescului marţi), Th. Hristea aduce ca argument faptul că în terminologia „tehnică” a jocului de table există şi alte cuvinte şi formule de aceeaşi origine (de exemplu, ep-ec, \dubara, şeşrşeş, indicînd numărul de puncte pe care le arată zarurile). De origine turcească este şi numele pieselor care se mută pe table la jocul respectiv, pul(\in), însemnînd ‘monedă de aramă’ (Etimologie, 26°). ’ ;; : ' . . '
Din această sferă a întrebuinţării, unde „a face marţ” (pe cineva) înseamnă „a cîştiga asupra acestuia un avantaj de «două linii» dintr-odată”,, expresia a pătruns şi în scrieri literare cu sensul de ‘a depăşi’, ‘a întrece’. Faptul că turcescul mars a fost modificat fonetic sub influenţa numelui românesc pentru cea de a doua zi a săptămînii este dovedit şi de grafia marţi (arămîne marţi, a face marţi) ce apare la Ispirescu, Negruzzi sau Delavrancea. Dar nu în textul unei epi-i grame, citată de Hristea, unde rimează cu şvarţ (ce evocă atmosferă : cafenelei; loc. cit., p. 262) şi nici, în versul final din Romanţa automobilului, a lui Topîrceahu, o replică de răzbunare a victimei impei tuozităţii acestui mijloc de transport, ce ilustrează exemplar valoarea ! de ‘a surclasa’ a expresiei: „De geaba! Te face marţ Aeroplanul!”.
Forma mai apropiată de etimon apare şi la alţi scriitori români:
: Sadoveanu („Eşti tare, nene Pamfil! Dumneata ne-ai.făcut marţ pe toţi”; O întîmplare ciudată), sau Brătescu-Voineşti („Ce vreţi, domnilor?... V-am făcut marţ”; Stîmpeanu, Păunescu & C-nia).
225
MASĂ
MASĂ:	a-şi	pune	masa (sau pomul)
= (despre bătrîni) a îndeplini ceremonia despărţirii de viaţa sexuală; a renunţa la cele „lumeşti” prin praznicul de înmormîntare anticipat
Expresia, neînregistrată în dicţionare, a fost consemnată de folcloristul Ion Diaconu, care o şi explică, într-un capitol din studiul introductiv la culegerea Ţinutul Vrancei. Nueste yorba de o înregistrare ocazională, ci de invocarea unui motiv pentru care, de la femeile în < vîrstă din această zonă, autorul nu a putut culege „cîntece de lume”, „cîntări tinereşti”, „de dragoste” (genuri considerate „răutăţi”).
Astfel, refuzul reproducerii cîntecelor „din fetie” este receptat de I. Diaconu ca o manifestare de demnitate a femeilor care „îşi puseseră masa”, sau „pomul”, o ceremonie religioasă ce avea loc la începutul toamnei, „interzicînd ambilor soţi bătrîni sexualitatea”. Avînd semnificaţia unei retrageri din viaţă (cel puţin din viaţa activă), întrucît: impune şi „renunţarea la lucrurile practice, la dorinţele «lumeşti», la! năzuinţele tinereţii, pentru o viaţă sobră, prin posturi şi rugăciuni”
(Vrancea, 90), acest act ritual se produce în jurul vîrstei de 60 de ani; şi, cu referire la reprezentantele acestui sex, se poate aprecia că marcai (solem) apartenenţa la categoria „femeie iertată”.
După DA (II/I, s.v. ierta), sintagma numeşte pe femeia „care nu; mai are menstruaţie”, dar nu numai petru că „a scăpat de neplăcerile' ei” (cum se glosează în acest dicţionar), ci, probabil, şi datorită unei' ceremonii religioase de „iertăciune”, căci ritualul poate interveni şi în1 alte împrejurări. Pentru Tudor Pamfile, adjectivul iertată caracterizează o „persoană care, din pricina vîrstei sau dintr-un legămînt, riu mai are legături trupeşti” (Cîntece, 349; vezi p. 55: „Călina - Mălina, frumoasa copilă”, merge la preot, se spovedeşte şi „sei mărturiseşte”, „că ea s-a iertat / de trup de bărbat / şi ea s-a lipsit / de trup de voinic”, apoi se călugăreşte).	■'	' f '
Pe ae altă parte, ţinînd seama de prezenţa, în ritualurile ce marchează momente importante ale existenţei, a trei tipuri de pomi, ce) legat de naştere, cel „de cununie” sau ;,al ospăţului” şi, apoi, „pomul mortului” sau' „al Raiului”, ceremonialul evocat de Diaconu trebuie raportat la cel din urmă, căci, „punîndu-şi pomul”, femeile urmăresc „mîntuirea sufletului de păcate”, pentru „viaţa de apoi” (Vrancea:
226
MASĂ
; 90, 91), iar vîrstă este.,, chiar aceea la care vechii romani se „despăr-: ţeau” de cei bătrîni, aruncîndu-i în Tibru: „sexagenarii per pontem ' mittendi” (cf. Bogrea,1 Pagini, 494). .	■
|	,	Ritualul	vrîncean	nu a fost descris mai îndeaproape, dar el poate
fi,luat în consideraţie chiar ca o înmormîntare simbolică, cu anti-I cipaţiej iar una dintre măsurile preventive, din aceeaşi zonă a spiri-!■ tualităţii, pe care Creangă o atribuie mamei sale este cel puţin conso-' nantă; împărţindu-şi pîinea cu> oaspeţii „ce se întîmplau în casă”, ; aceasta preciza: „Ori mi-or da feciorii după moarte de pomană, ori ba,
: mai bine să-mi dau eu cu mîna mea. Că oricum ar fi, tot îs mai aproape ; dinţii decît părinţii. S-au văzut de acestea!”r(^OT//îi'/n',T).
Nu este vorba de vreo v,năzdrăvănie” din cele prin care era „vesti: tă” mama prozatorului (aşadar o „deviantă”), mai ales că acestea nu sînt deloc... creştine: alungarea norilor de furtună şi abaterea grindi-nei, închegarea apei cu două picioare de vacă, potolirea tăciunilor care ; „vuiau” sau „ţiuiau” în vatră (a vreme rea ori semnalînd clevetirea), protejarea de deochi (Amintiri II). La începutul secolului al XIX-lea, doctorul Vasile Popp descria.în cuvinte asemănătoare pomana pe care j.i cineva şi-o făcea încă fiind în viaţă. In prezentarea lui Ion Muşlea, ; textul tezei de doctorat al acestuia, susţinută la 'Viena în 1817, cu; prinde informaţia (în prelucrare românească) potrivit căreia „mulţi îşi Ş fac ei înşişi pomana, în viaţă fiind, deoarece se tem că urmaşii nu le l vor îndeplini dorinţele întocmai” (cu titlu de curiozitate, reproducem, ; după Muşlea, Cercetări, I, 45, titlul „pompos” al lucrării: Disertatio ' inanguralis historica-medica defuneribus plebejis Daco-Romanorum ' sive hodiernorum Valachorum et quisbusdam circa ea abusibas,
; perpetuo respectu habito ad veterum Romanorum funera, quam... pro [ doctoris medici laurea rite adipiscenda in antiquissima ac celeberrima | Universitate Vindobonensi publice disqiiisitioni submittebat Ladislau , Basilius Papp Transylvanus, A.A.L.L. et Philosoph. Doctor, et linguae { valachicae interpres aulicus. Viennae, MDCCCXVII).
! De la observaţia de mai sus a lui Popp porneşte Ion H. Ciubotaru | referindu-se la „praznicul în timpul vieţii”; respectiv la „grija în ! timpul vieţii”:pe baza unor anchete (datînd din deceniile al optulea - al ! nouălea) în două localităţi din Moldova. Pentru o informatoare (vădu-I vă, aşadar avîrid şi o socotinţă în plus) din Frătăuţii Noi, jud. Suceava, j| ceremonialul’nd înseamnă doar „masa” („am făcut aşa masă ş-arri
I	227
i . i;:
MAŞINĂ
chemat migieşi şi neamuri”; „am pus masa-n două odăi”), ci chiar şi „datul de pomană peste sicriu”, iar de la o alta, din Băltăreţi, jud. Galaţi, a fost înregistrată o expunere cuprinzînd referiri la numeroase elemente ale desfăşurării ritualului înmormîntării creştine (cu interferenţe de vechi practici, unele specifice sudului Moldovei); după descrierea „casei din rogojini”, amenajată ca o încăpere de locuit (aşternuturi pe jos, masă, pat, carpete pe „pereţi”, candelă etc.), femeia precizează: „pe urmă am pus masa” (sînt enumerate felurile de mîn-care preparate şi se vorbeşte de traista cu alimente „ca de drum” şi de obiectele de îmbrăcăminte ce se dau de pomană). Apar şi componente semnalate de Ion Diaconu pentru Vrancea: pomul, ba, mai mult, chiar doi pomi, „pentru bărbat şi pentru mine, că ne-am grijit amîn-doi” (Marea trecere. Repere etnologice în ceremonialul funebru din Moldova', Editura „Grai şi suflet - Cultura Naţională”, Bucureşti, 1999, p. 175, 176).	’
Chiar dacă, în textele citate, referirea la masă apare în formulări de aspect „tehnic” general („am făcut aşa masă”, „am pus masa”), împrejurările, de anticipare simbolică a înmormîntării, configurează circumstanţele în care un enunţ privind „praznicul de după înmor-mîntare” a putut genera locuţiunea verbală a-şi pune masa cu sensul specializat de ‘a marca, printr-o ceremonie religioasă, despărţirea de viaţa lumească’, consemnată de Ion Diaconu.	;
Vezi şi mălai; rîpă.
Bibi. A-şi pune masa; Cr. (serie nouă), XXXV, nr. 3 (1491), martie 2000, ; p. 18. ■ ,
MAŞINĂ:	maşină	de pîine
= brutărie	■
Incepînd de la mijlocul secolului trecut, neologismul maşină a fost întrebuinţat cu sensul de ,,fabrică”; în „Albina românească”, nr. 73, din 14 septembrie 1841 (p. 296), citim: „înştiinţare. La casa dsale şatr. Mihalachi Miserliu, în mahalaua Tătăraşii, lîngă biserica Sf. Dimitrie, s-au deschis o maşină unde să face fede, macaroane, steluţe şi grîuşor, cîte 2 lei oca, iar grisa 1 leu 30 parale oca”.
228
MAŞINĂ
. Evident, „deschiderea”, punerea în funcţiune, ne indică faptul că nu e vorba doar de un „sistem tehnic”, format din diferite „organe”, din piese cu anumite mişcări, ci de o întreprindere, de oarecare proporţii în acea epocă, cu instalaţii pentru mai multe sorturi de paste , făinoase. Cît despre grîuşor - sensül din contextul citat nu este . înregistrat în dicţionare sortimentul respectiv trebuie să se fi prezen-; tat, desigur, süb formă de bobiţe, dar diminutivul constituie, probabil, ; traducerea în româneşte a unei metafore corespunzătoare dintr-o [ limbă străină, aceea a fabricantului ce livrase instalaţiile, însă nu am : putut încă descoperi modelul direct.
I I Maşină, din vorbirea populară, pentru ceea ce astăzi numim ' fabrică (acest neologism apare la noi în scris de la începutul secolului ; al XIX-lea),'este prezent şi în'compusul „maşină de came murată” ! („cum o numeau modövenii”), o întreprindere a unui Goldner, ce ; producea, între 1860 - 1862, conserve de came de vită, după cum [ atestă documente din Arhivele Statului Iaşi (L. Boicu,' în Dezvoltarea economiei Moldovei ..., 1963; p. 224 - 226). Dar acest procedeu denominativ nu a fost specific Moldovei: pentru sfîrşitul aceluiaşi ;i secol, printre începuturile de industrie ale Capitalei sînt enumerate ; „metalurgiile Wolf’, mai multe mori cu aburi şi „maşina de pîine (manutanţa) din mahalaua făinarilor” (G. Costescu, Bucureştii Vechiti-
■	lui Regat, 1944, p. 153). Glosa din paranteză nu este numai destul de „tehnică”, daripare a fi şi restrictivă, căci manutanţă („molotanţa” de la Bacalbaşa) înseamnă „brutărie în care se face pîine pentru armată”; ' dar maşină de pîine a‘fost numită, se pare, orice „fabrică” de pîine, orice brutărie. în Bucureşti (în sectorul 2), există o stradă ce poartă şi acum numele Maşina de pîine.	1
'în limbile din care româna a împrumutat, simultan, acest neolo-i gism, maşină nu are sensul de „fabrică”; credem că procesul semantic i s-a produs pe teren românesc, după modele mai vechi de tip sinec-i docă. Astfel, atunci cînd cineva zice că se duce cu prunele la cazan (în i sudul ţării) sau la căldare (prin Transilvania şi Moldova), termenii ; respectivi desemnează „casa încare se află instalaţia cu ajutorul căreia : se face ţuica” (sau rachiul), şi nu recipientul, ce constituie numai o parte a ansamblului. La începuturile industriei în ţările româneşti, pentru omul de rînd, frapantă a fost noutatea prezenţei maşinilor în ; diferite întreprinderi; dar folosirea cuvîntului străin a impus şi preci-
i	zarea de rigoare: „de came murată”, „de pîine” etc. :
229
MAŞIR
Bibi. Din istoricul folosirii cuvîntului MAŞINA în limba română; LR, XIII, 1964, 5, p. 453 - 462.
MAŞIR:	maşir de la oala cu ştir
= enunţ ce ridiculizează folosirea nepotrivită .	social a unei formule de adresare franţuzeşti.(ma
.	,	chere), respectiv pretenţia la o asemenea formulă
: ■	de adresare	.	1
Explicaţia propusă mai sus contrazice atît tratarea cuvîntului-titlu în Dicţionarul limbii române al Academiei (DLR VI), cît şi interpretarea dată tot aici contextului ce asociază enigmaticul maşir cu un vas în care; de fapt, se găteşte (se fierbe) ştir, o plantă erbacee cu frunze comestibile, utilizată la ţară în pregătirea hranei pentru porci şi, numai în situaţii de mare lipsă, ca aliment pentru oameni, la „borşul cu ştir”. Această fiertură apare ca simbol al sărăciei, la Alecsandri de exemplu; în vodevilul Doi morţi vii, cînd i se dă să mănînce, un personaj,(Ghiftuit protestează: „Iar borş cu ştir!... De-aş fi împărat aş trage 500 la talpe cărui ar mai,îndrăzni să mai samene ştir pe faţa pămîntului!” (a. II, sc. VIII; cf. DLR XI/I).	-
Deprecierea în discuţie a devenit „canonică” prin versuri populare: „Ai fost floare trandafir, / Dar acum eşti borş cu ştir” (Pann). opoziţie intrată în paremiologie; oprindu-se asupra precauţiilor în alegerea viitoarei soţii, Păcală îi atrage atenţia finului Tîndală ce fata „se întîmplă de departe trandafir, şi; de^aproape borş cu ştir’ (C. Negruzzi, Scrisoarea XII).	,	,	■
în aceste împrejurări este,nevoie de un plus de imaginaţie pentru < accepta explicaţia lui Iuliu Zanne, după care una din variantelf enunţului din titlu (în textul acestuia, a doua ca ordine), „maşir, de li oala cu ştir, că n-ai băgat,nici un fir”, ar constitui o admonestare „cîn( sîntem depărtaţi de la vreun bine sau vreun folos oarecare” (P IV, 19 subl.n.), măsura „binelui” sau a „folosului” fiind mai mult decî derizorie. Limita (una minimă) de împărtăşire a metaforei ne-a1 putea-o oferi totuşi raportarea la o notificare directă privind „nea mestecul” (cu referire la domeniul bucătăriei): „nu-ţi băga nasul undi nu-ţi fierbe oala” (fie ea chiar cu... ştir!), respectiv „a nu lăsa pe cinev; să-ţi sufle în borş”.
230
MAŞIR
i
I
j Ţinînd (probabil) seama de precizarea lui Zanne, coroborată cu [ apariţia unei interjecţii cu formă identică într-un glosar al Iui G.F.
' Ciauşanu (anexă'la, volumul Culegere de folclor din jud. Vîlcea şi
■	împrejurimi, publicat împreună cu G. Fira şi C.M. Popescu, Bucureşti,
■	1928), redactorii literei M din DLR (VI) extrag din glosarul în ; discuţie, pentru un prim sens al cuvîntului mdşir, valoarea de inter-
ii	jecţie, explicată de Ciauşanu prin „marş!, şterge-o!, întinde-o !,cară-te!”,
pe care însă o; ilustrează, suplimentar, prin formula versificată consemnată de Iuliu Zanne.	-	;
I ■ Un al doilea sens l-ar avea acelaşi maşir [= marşir] ca sub-s t a n t i v (marş^ „deplasare a trupelor”), prezent în versuri populare : publicate de Ion Pop-Reteganul: „Pîn-ce a doua zi am plecat / în maşirul regulat”. Trimiterea etimologică este la germ. marschier (ca ' formă de „imperativ”’a verbului marschieren-, comanda „marş!” în r limba germană este, de fapt, „marschieren, marsch!”, formulă ce apare ; frecvent, de exemplu, în replicile militarilor din armata austro-ungară : - personaje ale romanului Peripeţiile bravului soldat Svejk în războiul mondial, al lui:Jaroslav Hasek).
;	Fără a stărui asupra posibilelor acomodări fonetice ale unui
: împrumut german, trebuie să observăm că, de fapt, în pofida formei | identice, ne putem afla în prezenţa a două cuvinte diferite, i	Considerăm că asocierea lexicografică dintre interjecţia co-
' municată de Ciauşanu şi „maşir, de la oala cu ştir” s-a datorat moti-; vaţiei, adăugate, „că n-ai băgat nici un fir”. Or, la Zanne, enunţul i, există şi într-o variantă fară această complinire, interpretabilă ca una ! de explicitare, derr e s e m a n t i z a r e, ulterioară.	,	,
l	Acceptînd, ca ipoteză de lucru, varianta „maşir de la oala cu ştir”
: cu statutul de formă primară şi dată fiind conotaţia depreciativă a contextelor (mai sus \citate), în care este prezent numele plantei :	desconsiderate,'credem îndreptăţită: interpretarea cuvîntului maşir ca
, un substantiv, reprezehtînd redarea, în vorbirea populară, a formulei
i	de adresare „ma chere”.1 Un substantiv-feminin maşeră, paralel cu monşer (< mon eher), este comunicat de lordan (Stilistica, 22; vezi şi j. „Lumea semi-civilizată a «monşerilor» şi «maşerelor» noastre con-!e fundă: batjocurile ziarelor... cu literatura franceză”; A.C. Cuza, ia Naţionalitatea în artă2, Bucureşti, 1915, p. 83). Aglutinarea respectivă,
! pentru numele masculin, a dus, tot în vorbirea oamenilor neinstruiţi,
231
MAŞIR
la utilizarea improprie monşerul meu (Caragiale, O noapte furtunoasă, a. II, sc. VII). în texte din secolul al XIX-Iea ce ilustrează vorbirea „franţuzită” a boierimii şi a clasei de mijloc orăşeneşti, apare, de altfel, formula „ma şer” (care a cunoscut numai accidental destinul grafic al lui monşer)\ ca, de exemplu, într-o replică a personajului principal din piesa de teatru Baba Hîrca (a lui Matei Millo), pilduitoare pentru un registru lingvistic heteroclit: „Ai văzut ma şer, cu asta ţ-am fript cerga!” (a. I, sc; XI; vezi, tot aici, „ma bel” = ma belle).
Pentru apariţia unui substantiv „maşer” (acomodat fonetic pentru rima cu ştir) într-un enunţ marcat de conotaţia dispreţuitoare a numelui plantei puse în oală (la fiert), motivaţia analogică (ipotetică) este aceea pe care o găsim, frecvent, în expresii sarcastice care asociază, pentru contrast, termeni de politeţe sau formule de adresare caracteristice unei poziţii sociale superioare, unor condiţii (măcar) modeste: „Să ne zică «domnişoară» / Fie starea cît d ’uşoară” („se zice pentru cei ce rîvnesc la cinste mare, şi în casă pier de foame”, după Iordache Golescu, ap. Zanne, P IV, 354); „Domnule cu boii de funie” (Ispirescu); „Domnule, cu boii de funie şi cu mămăliga în traistă” (Jipescu); „Domnule c-un bou de funie, să fii cu doi ţi-aş zice «bade»!” (de la diverşi informatori; ap. Zanne, op. cit., p. 352); „De cocoană, sunt cocoană, / N-am făsui să bag în oală, / Nici porumb să dau la hoară\” (= păsări de curte; strigătură la joc din Vîlcea, ap. Ciauşanu, Fira, Popescu, op. cit:, p. 123).	■
în sfârşit, tot la lipsa resurselor alimentare, la sărăcie (ca şi în cazul oalei cu ştir şi al făsuilor = fasole), incriminînd înfumurarea, „ţîfna”, se referă o strigătură înregistrată de Tudor Pamfile, din Tecuci: „Cuconiţă, dumneata, / Borş cu crupe ai mînea? / Aş mînea şi cu tărîţă/Numai să-mi zici cuconiţă” (Cîntece, 322; într-o variantă din zona Sucevei găsim variaţii lexicale: „Duduiţă, ştii ceva?'/ Borş cu crupe n-ăi mînea? / Oi mînea şi cu urzici / Numai duduie să-mi zici!”).
Astfel, o „maşir (ma chere, ma şer la Millo, maşeră la Iordan)... de la oala cu ştir” pare a contesta calitatea de „doamnă” pe care şi-ar atribui-o (ar rîvni-o) o femeie de condiţie modestă, ţinînd seama de faptul că de la, în diferite formule, precizează, în acelaşi sens, peiorativ, locul cuiva din perspectiva descendenţei şi a mediului socio-pro-fesional: de la coada vacii, de la ţăruş, de la coada sapei, de la oi (în limbajul familiar şi „cucoană /doamnă, madarri/ de la coada cratiţei,
232
MĂLAI
de la coada măturii''', notificarea parvenirii, în versuri ale lui ţ N. Beldiceanu: „Ba, mai vezi cîte-o madamă, ce torcea odată-n furcă, / : Cum fudulă şi cochetă în cupea uşor se urcă”; ^fecÂ/r«n). '
; Spre deosebire de exemplele citate în paragraful precedent,
; formate cu de la, în enunţul de care ne ocupăm atrage atenţia apariţia ; unui neologism (maşir), dar o atare prezenţă nu mai este neobişnuită; : iată, de exemplu, textul unei „numărători” de la jocuri de copii, | înregistrată avanii ‘70, în localităţi din zona Galaţi: „Două babe t scorojite / Stau pe laviţă trîntite / Şi vorbeşte franţuzeşte: / «Palevü, [ palevü» [= parlez-vous] / Ieşi afară tu!”:
S r. Aşadar, interpretarea pe care o propunem consideră, , paralel cu Ş: maşir „maşer”, existenţa unui alt cuvînt, ma/r/şir, atestat (totinci-j dental) ca substantiv în graiuri din Transilvania şi ca interjecţie în j; graiuri din Oltenia, ce cunosc şi alţi termeni de origine germană, j explicabili atît prin stăpînirea austriacă asupra acestei provincii între 1718 -1739 (studiaţi de Teofil Teaha), dar mai ales prin colonizările f pastorale (ale unor „ungureni”) de la poalele Carpaţilor Meridionali, ! zonă din care face parte şi Vîlcea.
Dar, pentru formula din titlu (şi pentru varianta ei, care’ a suferit,
I	probabil, o completare), Iuliu Zanne (loc. cit.) a avut ca informatori | elevi de la „Şcoala Normală Bucureşti”, „prin P. Gârboviceanu,
i	profesor”! '	1	•	■	..	■	■
Bibi.' Maşir de la oala cu ştir; „Revista română” (Iaşi), VI, 2000, nr. 1 (19),p.5.	;
MĂLAI: ,	1 a-ţi fi mîncat mălaiul ,
,	=	a-ţi fi trecut zilele, a ţi se fi apropiat sfirşitul vieţii
Enunţul dezvoltat, „ţi-ai trăit traiul, ţi-ai mîncat mălaiul”, este o construcţie bimembră tipică, prima parte reprezentînd un adaos ce nu este exclus să constituie o explicitare contextuală ulterioară (chiar de dragul... enunţului versificat). Glosa din Dicţionarul Academiei (t. VI) este una care plasează lucrurile sub semnul, liniştitor, al generalităţii: „se spune despre cineva sau ceva care a îmbătrînit, s-a învechit, s-a uzat”, dar o minimă perspectivă antropologică ne obligă să considerăm
233
MĂLAI
în această formulă reflectarea unei sentinţe sociale, de factură pragmatică. Societăţile„primitive” se caracterizau prin „lipsa bătrînilor” (şi absenţagerontocraţiei)', condiţiile grele de viaţă, mai ales de dinaintea „revoluţiei agrare” din neolitic, explică moravuri „dure”, ca'infan-ticidul (pentru gurile de prisos), sinuciderea bătrînilor „care deveneau
o	povară pentru adulţi”; de fapt, aceştia, ca şi infirmii şi bolnavii, erau abandonaţi (Herseni, Sociologie, 254, 379, 433). O tulburătoare urmă a vechii tendinţe de eliminare a celor numiţi astăzi „persoane cu1 handicap” găsim în amintirile lui Blaga: copiii din Lancrăm, aflaţi la păscut gîştele, fac planuri, de „închipuire drăcească”, împotriva i „guşaţilor, fonfilor, tonţilor, zănaticilor sau bicisnicilor”, o pornire analizată ca pornind din „flora confuză a tuturor instinctelor” (Hronicul, III).	.	:
Uciderea bătrînilor, subiect de ale cărui reflexe s-a ocupat cîndvai Vasile Bogrea, nu este o practică atestată istoric şi literar numai lai greci şi la romani, ci a lăsat urme şi în legendele populare româneşti i (Pagini, 494).	,
Din raţiuni de racordare socio-culturală, trebuie să observăm că expresia ‘din titlu este greşit plasată în dicţionarul citat ca ilustrînd: semnificaţia „turtă de mei, de porumb sau.de alte cereale”; este vorba, fără îndoială, de sensul „făină de mei” al cuvîntului mălai - o grami-nee de veche tradiţie locală numită prin lat. milium. Una dintre dovezi
o	constituie, mai întîi, existenţa expresiei a (se) apropia mălaiul de traistă ce desemnează situaţia „cînd cineva şi-a cheltuit aproape întreaga avere” (ibidem, sub sensul „făină de mei”, respectiv „de; porumb”). Aşa-numita „prăjitură făcută din făină de porumb” ar putea* fi evocată, eventual, de formula familiară cu verbul (a) păpa, de lai Alecsandri: bătrînii „şi-au trăit traiul” conchide un personaj din? opereta Crai nou, completat de un altul: „şi şi-au păpat mălaiul”, ecuaţia fiind explicitată fără urme de echivoc; „vorba ceea: pomul1 dacă-mbătrîneşte, pune-i paie şi-l pîrleşte” (sc. II).
Că aşa stau lucrurile din punct de vedere tehnic, ne-o dovedeşte, apoi, un substituent lexical (eventual de adaptare la text) din1 proza lui Marin Preda: „Ei, hai, bătrînule, că ţi-ai mîncat tărîfa... Hai, mă, să1 paşti iarbă verde” (animalul urma să fie ucis; Calul, în voi. Întîlnirea din Pămîntiiri, 1948, p. 131), ca şi varianta antonpannescă a expresiei de mai sus, a-i trece (cuiva) făina prin traistă „a se apropia de
234
MALAI
I
' mormînt” (Povestea vorbii-, vezi şi C. Rădulescu-Codin, îngerul, 264, | 370). De altfel, la Ciauşanu {Glosar, s.v. făină), enunţul ţi-a trecut făina prin traistă este glosat prin „ţi-ai trăit traiul”, deşi apare ■■ ilustrat prin versuri populare ce particularizează decăderea în pri-! vinţa... nurilor: ;;Fosta-i lele’cît ai fost / Şi-ai rămas un lucru prost”, j ■ 1 în inimaginabila aprioric monografie cu repere de antropologie şi
i	sociologie generală pe care o constituie volumele de poeme La Lilieci, ; Marin Sorescu a înfăţişat'şi tema ce ne preocupă aici: pe o bătrînă
•	ajunsă la 96'de ani şi care umblase desculţă şi iama (unul dintre atavismele biologice evocate de scriitor); atunci cînd „începuse Sro ajungă frigul”; familia „ö ţinea iama fără foc: Şi băgase stupii la ea-n ;■ cameră. Vreo doi-trei. Şi nu putea să-i facă nimeni focul, că ieşeau .. albinele”. Nu este vopba de o neglijenţă sau de lipsa combustibilului; : Dina Tălpăşânca'este lăsată să moară: „Ei, păi ce? Să mai moară, să mai mOară” (Uitarea, III), un act considerat ca o obligaţie: „Ce, fa, n-ai mai'murit? Că ziceai că mori. De ce n-ai mai murit? Că eu d-aia plecasem, Să te găsesc moartă” îi comunică o noră soacrei sale (Pe gard, III). Unele dintre aceste persoane devenite inoportune se gîndesc la sinucidere, gest de Ia a cărui puneire în practică le împiedică neputinţa, cît şi interdicţia creştină (Ioana lui Mărăcine, III).
Să nu ne grăbim la circumscrierea unui areal demografic: legenda Cînd se tăiau oamenii cei bătrîni, citată de Bogrea, a fost înregistrată în zona Sucevei, iar tratamentul aplicat soacrei de cele trei nurori din povestirea lui Creangă nu este străin de optica „descotorosirii” de cei ilin generaţia care „şi-a mîncat mălaiul”, simpatia naratorului faţă de vrednica noră mai tînără fiind nedisimulată.
Desigur, din tabloul complex de reconstituire schiţat de Marin Sorescu nu putea lipsi nici zugrăvirea aspectelor „dure” ale satului oltenesc, cu atît mai mult cu cît poemele sale reprezintă piese de o importanţă nebănuită pentru a înţelege ceea ce Blaga numise cîndva „permanenţa preistoriei” în colectivităţile rurale româneşti („Saeculum”,,!, 1943), prin numeroase repere, ce fac şi obiectul de studiu al sociologiei generale: cultul păgîn al morţilor, ritualuri de fertilitate (de tipul celor decodate de Frazer în Creanga de aur), idolatrie cosmică şi dendrolaţrie, interdicţii de vocabular, magie homeopatică (Dumistrăcel, Sate, 141 - 151).
235
MĂMĂLIGĂ
MĂMĂLIGĂ: a o pune de mămăligă
= a se afla într-o încurcătură; a da greş; a se descuraja
Faţă de diverse mărturii de preţuire, de către omul sărac, a acestui aliment tradiţional, exprimată la modul grav („Unde nu-i bărbat în1 casă / Nici mămăligă pe masă”; Zanne, P X, 3) sau ironizînd lăcomia; („Mămăligă, măi Ioane, / Fie crudă, numai mare”), sensurile depreciative pe care le-a contractat numele acţiunii ce oferă speranţa! dobîndirii mămăligii („dezmierdată” frecvent mămăliguţa) pot.păreai măcar suspecte (vezi şi Dicţionar': „a da greş; a încurca lucrurile; a o păţi; a ajunge într-o situaţie grea”). ;	,
Ca şi în alte cazuri de abreviere a unei construcţii iniţial bimembre (vezi orz, peşte), ne aflăm în prezenţa unei „remodelări” mentale, ai unei mutaţii în plan semantic: „încurcătura”, „dificultatea” pe care ar: numi-o acţiunea. în discuţie ne sînt desluşite de enunţul întreg al zicătorii.	.
Contextul citat frecvent în dicţionare este din Creangă: „D-apoi ştii că şi boierul, cîtu-i de boier, a pus-o de mămăligă” (Povestea lui' Stan Păţitul-, este drept, scriitorul humuleştean gustă şi asocierea incidentală dintre cele două substantive!). Dar la acelaşi scriitor apărea, în fond, şi explicaţia „deturnării” căutate cu insistenţă (şi, uneori, cu un plus de fantezie) de către lingvişti şi amatori (vezi Iordan, Stilistica, 290 - 291), căci tot la Creangă (în Amintiri I) găsim: „... am pus-o de mămăligă fără apă” (sînt descrise necazurile din timpul fugii de la Broşteni spre Pipirig, după ce, pe zăpadă şi zloată, eroii „prăpădiseră” drumul şi o „luaseră de-a chioara”).
Iar alte pricini de nereuşită, în încercarea de a face o mămăligă i găsim în varianta înregistrată de Zanne: „am pus-o de mămăligă cu: lemne verzi” (P III, 613) sau pot fi intuite, spontan, de exemplu de oi vorbitoare cu simţul limbii (pe care o citează Iordan): „ ...fără mălai” (= făină de porumb).	'
Unor asemenea evidenţe şi informaţii (ultimele trecute cu vederea i în mod surprinzător) li s-au substituit tălmăciri năstruşnice sau de-a i dreptul hilariante; sensul „a da greş” s-ar raporta la faptul că românul! pune de mămăligă cînd n-are ceva mai bun de făcut sau, după o revistă i de „explicarea limbii” din anii ’50, ce poate fi citită astăzi drept oi
236
MÄR
|i sinistră literatură umoristică, „a pune de mămăligă” exprima dispreţul ; claselor avute faţă de ţărănimea săracă şi exploatată!	'
i	Precizarea împrejurărilor ce puteau condiţiona nereuşita acţiunii
ii	s-âu aflat, aşadar, în partea a doua a variantelor enunţului, la început : subînţeleasă în mediul în care s-a făcut trecerea de la denotaţia ; (incidentală) la conotaţie: un eşec conjunctural s-a transformat, astfel, j pentru neiniţiaţi, într-un eşec pur şi simplu. Dar nu şi în mediul
ţărănesc, unde s-a făcut haz de necaz chiar pe această temă, în maniera ; încurcăturilor lui Păcală: „Cînd scăpăm de-o belea, ne înhăţa alta. ; Eram ca rumânu scăpătat: cînd are sare şi crăcane, n-are mălai şi tuci; . cînd are mălai, n-are găteje şi sare. Cînd e sare şi mălai, n-are legumă şi foame” (Jipescu, Opincaru, 89).
: , Pentru a pune de mămăligă fără apă, o soluţie, â la Maria Antoaneta . privind surmontarea lipsei de pîine (prin... cozonac), o găsim într-o evocare despre ^timpurile de belşug” de odinioară a unui vrîncean mai mult decît centenar în 1962: „Vinul curgea ca apa şi ziceam: «Măi, de ce să bem apă?»: Eu am făcut o dată măligă cu vin, că nu era apa ca vinul” (Diaconu, Vrancea I, p. 402).	,	1
MĂR:	a	umbla	de	florile	mărului
-	a estima şi a cumpăra recolta de mere după ’	promisiunea pomului în floare; a pierde vremea
O	poetică apreciere a valorii figurate a acestei expresii, ce defineşte o anumită inutilitate, din optica omului de gust, o găsim la Sextil Puşcariu: punînd într-un vas cu apă o crenguţă de măr înflorit, deşi ştii că te lipseşti de cîteva mere la toamnă, „nu te înduri să nu aduci primăvara şiîn casă. Cînd românul zice că cineva a venit «de florile mărului», adică fără vreun scop precis, el face aluzie la această plăcere lipsită de orice interes practic” (Rostirea, 388).
Asocierea prozaică a enunţului (şi: de flori de măr) cu ideea de „zădărnicie”, de acţiune gratuită, s-a făcut, desigur, într-o anumită familie de reprezentări mai mult sau mai puţin justificate (a umbla de flori de cuc, după frunze verzi, de frunza frăsinelului), ca efect al desprinderii omülui de practicarea şi de semnificaţia vechilor ritualuri de primăvară, destinate, odinioară, să „stimuleze” renaşterea
237
MĂR
vegetaţiei, conform convingerii că lumea poate fi modelată după vrere. Diverse practici curente la sfîrşitul secolului trecut la indigenii din Australia au mari asemănări cu obiceiuri ale ţăranilor din unele zone ale Europei (printre care şi culesul florilor de ciuboţica-cucului; Frazer, Creanga de aur III, 62 - 65). în „florile dalbe de măr”, invocate de Crăciun, românul vede şi promisiunea unor fructe, care, păstrîndu-se peste iarnă,1 au valoarea de simbol al nemuririi, la'fel ca bradul sau iedera (Herseni, Forme străvechi, 198).	>
Dar, după îndepărtarea de ritualuri ancestrale, legătura dintre flori şi proiecţia lor în util s-a păstrat sub un aspect mai puţin cunoscut astăzi, acela al estimării şi comercializării recoltei pomilor din faza cînd aceştia erau în floare. Diferite mărturii în' acest sens găsim în documente de epocă, la etnografi şi sociologi, referirea făcîndu-se la mai multe regiuni ale ţării. într-o prezentare (din 1820) a veniturilor locuitorilor din Stremţ (Alba de Jos), era vorba de vînzarea anuală a... pomilor, concretizată în livrarea poamelor pe lîngă aceea, la cine vindem pomii noştri, de chilin ne alcăzîm şi. le ducem lor cu carăle noastre, iar pentru bani gata”; Meteş, Viaţa agrară, 162).	-	.
Mai precis, situaţia este înfăţişată de către Teofil Frâncu şi G. Candrea, într-o descriere etnolingvistică din 1888 pentru Munţii Apuseni: „Posesorul vinde roada anului sau primăvara, dină mărul e înflorit, şi asta se numeşte pe o tunsoare, sau toamna” (Moţii, 14). La fel se petreceau lucrurile şi în zona Braşovului, unde şcheienii „cumpărau grădinile cu pomi de cînd erau în floare. Toamna şi le culegeau singuri...” (N. Dunăre, în Ţara Bîrsei I, 1972, p. 229) şi în fostul judeţ Dîmboviţa. Este vorba de o localitate de negustori de fructe (Bogaţii); aceştia plăteau, uneori* prin satele învecinate,iviitoarele fructe „din flori, sau cu ghiotura”, cumpărătorul oferind un preţ global pentru un pom sau chiar pentru o grădină de pomi (60 de sate cercetate de echipele studenţeşti, V, 1942, p. 201).	•	.
Practica trebuie să fi fost destul de răspîndită, de vreme ce H.H. Stahl, în studiile sale privind satele devălmaşe româneşti, eticheta „cumpărarea unei producţii neculese (pe preţ scăzut)” drept „o formă de exploatare cămătărească’v De fapt, plata în avans s-a practicat din timpuri vechi în cadrul unor circuite economice importante, currT a fost, de exemplu, cel al transhumanţei: în secolul al XVI-lea^ oameni de afaceri genovezi şi florentini cumpără anticipat lîna turmelor din
238
MĂXINA
[ '
! Castilia, pe care o vînd în Flandra (Braudel, Mediterana, 176: pentru ! comerţul Principatelor cu turcii, vezi miere).	.
i	Desigur, în caziil de care ne ocupăm, riscul unor asemenea achiziţii, „la noroc”,' era acoperit prin preţurile modice oferite celor nevoiţi să vîndă merii în floare primăvara, din lipsă de bani. Dar pagubele suferite, uneori, din cauza timpului nefavorabil, au putut duce la ! caracterizarea cumpărătorilor temerari drept oameni care umblă şi ei doar „de Jlorilemărului”, fără să mai vadă şi fructele.	i
MĂXINA:	onai	măxina! •
'	= exclamaţie prin care cineva ripostează cînd
i	•	• interlocutorul i se adresează cu mâl, în locul 'unei
.	.	”	. ! formule politicoase, potrivită cu statutul revendicat
; ■'>; Contextul în care, la Marin Preda, apare un „termen” asemănător,
1	cecsina!, permite confirmarea explicaţiei privind formarea cuvîntului respectiv şi a altora cîteva, din aceeaşi „familie”: „- Ce, bă, ce? Ce, ce? : Ce vrei, ce? - Cecsina blodogări Paraschiv fără să se sinchisească” (Moromeţii I, p. II, cap. IV).	•
i	Aşadar, după cum opinase cîndva Al. Graur, ce-xina respinge : întrebarea cel, izr măxina formula de adresare măi, explicaţie con-
I	testată parţial de Iordan; acesta vede în măxina „un corespondent obscen^’ (vezi mă-ta sm. mă-sa) din limbajul argotic, pentru zexina (o formă „amplificată” de la zexe!, ce are sensul general de „n-ai dreptate, du-te dracului!”; Stilistica, 338).
De fapt, şi Iordan {op. cit.) îi dă dreptate lui Graur în ceea ce priveşte plasarea cuvîntului în contextul „măxinal, că na sînt măi cu tine!’^ - „aşa răspunde cel care nu vrea să i se adreseze cineva cu mă”, dar „mai măxîna'' şi „mai tuxîna” (cu referire la respingerea formulei de adresare cu /;/!) au fost explicate, ca avînd motivaţia găsită de Graur, încă de către Tudor Pamfile. Acesta le-a inclus într-o listă de .jocuri de cuvinte,1 spirite, formule de păcăleli” (Jocuri de copii, I, 1905 - 1906, p. 375).
La acest inventar mai pot fi adăugate, apoi, hăxinal (din fişierul Dicţionarului Academiei) şi brexina, pe care o cunosc personal din limbajul elevilor de liceu din Suceava de prin anii ’50.
239
MIERE
Aşadar, măxina (accentul după DLR VI), tuxina (neînregistrat în DLR XI/3) şi brexină (accentuat pe ultima vocală) constituie un anumit tip de formule de interdicţie privind tonul de familiaritate pe care îl presupune adresarea cu măi, tul, brel, iar cexinal (şi probabil hăxinal) resping o întrebare ce? (hă?) socotită neconvenabilă sau provocatoare.
O	valoare marcată, în toate cazurile, de adăugarea particulei -xina, care nu a fost încă explicată. Dat fiind faptul că aceste construcţii aparţin limbajului argotic, eventual mediului orăşenesc (măxina şi , tuxina sînt după Pamfile, loc. cit., „influenţe tîrgoveţe”), putem avea în vedere selectarea unui „formant” dintr-un cuvînt (sau din mai multe cuvinte) de origine străină, componentă ce ar putea fi identificată în: finala termenului (ho)xina, probabil un grecism (posibil glosat deja * prin „destul”), atribuit vorbirii unui personaj al lui I.L. Caragiale (din Baioneta inteligentă) şi căruia autorii Dicţionarului Academiei i-au atribuit statutul respectiv, de vreme ce nu l-au înregistrat în lista de cuvinte de la volumul curprinzînd litera H (t. II/II). în textul citat, „cu-conu Iorgu”, căpitanul „gvardiei naţionale” din mahalaua Mihai-Vodăi (din Bucureşti), îl pune pe un ţigan, fost rob bucătar, să sune goarna ca> să-i adune pe „isnafi”; cînd i se pare că s-au adunat destul de mulţi, ordonă: „Destul! hoxinal”; accentul este notat de autor, iar aspectul; fonetic al cuvîntului nu este afectat de vorbirea „cepeleagă şi sîsîită” ai personajului, dar iniţiala (ho-) nu este exclus să se fi modelat prinţ contaminare cu interjecţia hol, una de exprimare tipică (de sorginte; rurală) a „opreliştii”.	.
MIERE:	a	da bani pe miere
= a înjosi pe cineva, a-1 batjocori de faţă cu lumea1
r Expresia, consemnată şi explicată de Hasdeu, evocă împrejurări din relaţiile comerciale cu turcii: cînd „balgii” veneau să adune mierea pentru care se plătise ârvuna şi nu o găseau strînsă, schingiuiau pe cei care nu se puteau achita de obligaţie (HEM ; cf. DA I/I). Deci, construcţia,' abreviată, reprezintă termenul unei comparaţii: te porţi cu cineva ca şi cum i-ai fi dat în avans bani pe miere şi acesta nu şi-a ţinut cuvîntul (vezi şi Iordan, Stilistica, 291).	.
240
MOARA
Chirita, care a învăţat „toute seulette le franţais” (aşadar „singurică”), în conversaţiile sale cu „monsiu Şarlă”, îi serveşte acestuia şi traducerea „franco-moldavă” a expresiei; cînd elevul său se va lenevi, îi permite „de Iui donner de l’argent pour de miel” (Alecsandri, Chiriţa în provincie, a.I, sc. III; iată şi alte încercări antologice din acel „baragouin” exemplar, al isprăvnicesei: „vous m-avez frotte le coeur avec du miel”, „il perde son temps pour des fleurs de coucou”, „il parlera comme 1’ea.u”, pe lîngă cunoscuta „il deviendra un tambour d’instruction”).
MOARĂ:	moară de tabac (de lut)
î	= nume pentru un atelier de prelucrare a foilor de
;	'	tutun	(respectiv, de fabricare a cărămizilor)
! ! ; ; ' ■ •; ■ . ; ■ ■ ! ;
! în prima jumătate a secolului trecut, sintagma din titlu a fost pasager folosită pentru a numi o manufactură de prelucrare (pentru fumat!)’a frunzelor plantei Nicotiana tabacum, după cum atestă textul unui document din 1847, în care sintagma fabrică de tabac este apoi echivalată prin formula din titlu: „a găsit cu adevărat acea moară de tabac (subl. n.) înfiinţată - lucrînd şi tabac din tutun din acest pămînt, de o calitate bună; precum proba din alăturata hîrtie dovedeşte” r {Documente II, p. 934).	i
Pe baza dicţionarelor limbii române, se poate constata că termenul moară nu a fost întrebuinţat mult timp ca nume al altor instalaţii decît al aceleia pentru măcinatul boabelor de cereale. începuturile industriei au revigorat semantic acest cuvînt, mai ales într-o serie de compuse, cap de serie fiind moară de hîrtie, ce apare încă de pe timpul domniei lui Matei Basarab şi traduce germ. Papiermühle-, din (sau prin) Transilvania au fost importate mai întîi hîrtia, apoi instalaţiile pentru fabricarea ei (Iorga, Istoria comerţului românesc, 1925, p. 94).
Un început terminologic continuat prin alte traduceri sau creaţii analogice, căci, rînd pe rînd, apar, alături de moara de tabac, moara de oloi (ibidem, p. 135), moara de lut, „o maşină sau moară de lut pentru pregătirea cărămizilor” (Studii privind Unirea Principatelor, 1960, p. 109), iar în zona Braşov - Bran, în care saşii aveau privilegii
241
MOARĂ
în domeniul exploatării pădurilor, mori de scînduri sînt atestate încă din a doua jumătate a secolului al XVI-lea {Ţara Bîrsei, I, 1972, p. 248).	-	.	:	:
Desigur, oricît de veridică şi ademenitoare este explicaţia pe teren autohton, pe calea analogiei, factorul determinant a fost modelul germanei, limbă în care prin M/We au fost numite nu numai maşinile puse în mişcare cu ajutorul apei sau vîntului, ci şi manufacturile ce utilizau aparate mecanice. Alături de numeroşi alţi termeni de origine latină, germ. Mühle este o mărturie a forţei civilizatoare a Imperiului Roman, care a transmis, prin moara de apă, forma primordială a oricărei maşini. Să ne amintim că în engleză mill înseamnă şi „moară”, dar, pînă astăzi, şi „fabrică”. _
Hotărît însă că vorbitorii dacoromânei au cunoscut nu numai fascinaţia instalaţiei ce a surclasat şi a înlocuit piua neolitică şi rîşniţele (păstrate, pentru orice eventualitate, şi azi, în mediul rural), ci au reacţionat pozitiv şi la potenţele cuvîntului numind o asemenea maşinărie: la introducerea batozelor (într-o epocă în care se. manifestau încă rezerve faţă de împrumuturile neologice), aceasta a fost numită şi moară.(în graiurile populare), sau moară de treierat („Monitorul oficial”, martie 1871, p. 326). Iar instalaţia ce „macină” diferite roci sau materiale de construcţii poartă şi astăzi numele de moară de pămînt, de var, sau de ciment (DLR VI).	'	;
‘i Cuiva care ar crede că am supraestimat procesele mentale legate de „miracolul” instalaţiei şi atracţia „magică” a numelui acesteia, îi amintim ghicitoarea al cărei,răspuns este evident: „Pe poduri ferecate, trec mii nenumărate; Şi le taie-capetele Şi le schimbă numele”. O schimbare benefică, ce asigură hrana; dar, obişnuindu-se cu binele, ţăranul a identificat şi moara... stricată, ce numeşte gura flecaruliii, iar publiciştii moara de vorbe, o etichetă pentru parlament (preluată la noi, însă, din franceză):	!
Bibl.Cifv/n/e vechi.utilizate în graiuri ca nume ale maşinilor agricole', . LR, XV, 1966, l,p. 73 -81.
242
MOARE
t . - ■ .
} MOARE:	a	mînca (a gusta, a şti) moarea cuiva
I	!•		=	a fi Lobişnuit.cu manifestările cuiva; a-i cu! ,	:.>	noaşte	firea,'năravul; obiceiurile : '	.
|	Aprecierea, aproape, generală că expresia :din titlu (cii variantele
. semnalate) porneşte (măcar ca o etapă decisivă) de la termenul moare
-	(< lat. mima), sinonimul dacoromânesc nordic pentru zeamă devarză (denumire caracteristică graiurilor din Oltenia, Muntenia şi Dobrogea:
[ cfj Puşcariu, Privire, harta 32), pare să fie confirmată de apariţia 1 contextelor figurate respective doar la scriitori moldoveni şi de faptul că diverse alte atestări trimit tot la spaţiul'lingvistic nordic (DLR VI). i Sugestivă este situaţia primelor atestări.	.	-
' ;• La Alecsandri,nn-Harfă Răzăşul, piesă scrisă în 1865,- găsim expresia cu verbul (a!) gwsfa:; „Poftească, dacă vrea să guste moa-rea lui Harţă RăzăşuH” (în primele două ediţii; din 1875, termenul : este înlocuit cu moară, probabil cu sensul figurat de „bătaie”; vezi V. Alecsandri;’öpere V, Bucureşti, 1977, p. 903). La Creangă, apar două Variante:	nu	ştii'cine-i mămuca, n-ai mîncat niciodată din
moarea ei” (Soacra.cu trei nurori, 1875) şi „pare-mi-se că ştii tu
■	moarea mea..(Amintiri IV; după 1881). Alte diverse atestăjri se » împart între (a) mînca şi (a) şti. v	•	•,	^
;	. Pentru V. Arvinte;:expresia a Şti moarea cuiva constituie o rămă-
•	şiţă din „ teoria, umorilor", (LR XV, nr. 2, p. 223 '-‘228). Postulînd: ; primatul variantei cu verbül (a) şti,- această moare, âr fi rezultatul unei . etimologii populare; -pornind de la termenul neologic medical umoare (utilizat curent în limba română literară după 1850), Ce s-ar fi. produs în medii ,;mai puţin cultivate de la oraşe;şi, apoi, de la ţară”
: (p. 227): de la'o şti moarea (adică umoarea) s-a ajuns, prin analogie . cu alte formulări, la a mînca moarea. Dar, pînă la 1860 măcar, pentru umoare ‘temperament* fire’ nu există atestări în limba română, iar cele ulterioare se menţin la nivel .livresc; lat. humor este reflectat de umor ‘fire’ la Negruzzi (probabil după fr. humeur) şi de umoare la Caragiale ■ şiiCălinescu'(la ultimul, desigur,' după it: umbre)..'AstM, legătura-propusă;este puţin.credibilă, chiar ca accident! ■	:
Cheia problemei pare să se găsească într-o distincţie pe care a facut-o I.-'A. Candrea: pentru acesta, în expresiile ce fac obiectul discuţiei, ne aflăm în prezenţa unui-alt cuvînt moare („fire rea, nărav
243
MOARE
care inspiră teamă; arţag; efectul răutăţii, supărării, necazului”), un descendent al lat. (mos) morem ‘obicei, fel de a fi’ (CADE, s.v. moare1), un punct de vedere acceptat şi de A. Cioranescu, în Diccionaric Etimolögico Rumano (La Laguna, 1958 - 1966, s.v.), care invocă şi reflexe macedoromâne ale cuvîntului latinesc.	■
Existenţa, în vorbire, cîndva, a cuvîntului propus de Candrea ai putea fi dovedită de o atestare din zona Năsăudului: „moare: în zicătoarea «lasă-1 în pace, că aşa îi este moarea» (adică năravul, obiceiul)” după o comunicare înregistrată în „Revista critică-literară”,
II,	1898, nr. 2, p. 96 (cf. şi DLR VI, care distinge aici doar o nuanţă de sens pornind de la moare din expresiile citate mai sus).
Aşadar, putem accepta ipoteza existenţei, în limba română veche, a două cuvinte moare, unul (< lat. morem) numind „firea, caracterul”, iar celălalt (< lat. muria) avînd accepţiunea „zeamă în care se murează varza” (dar şi castraveţii, după Lexiconul Budan şi după Massim şi Laurian), cuvinte a căror „întîlnire” a dus la ieşirea din circulaţie a primului, nu fără a fi lăsat urme asupra semnificaţiei celui de al doilea, păstrat, şi acesta, numai în graiurile nordice (ca şi curechi, cute, sudoare şi altele). Pe această nouă bază, s-a putut produce o „remo-tivare” semantică a cuvîntului moare\ pornind de la gustul lichidului în care se conservă varza, al cărui dozaj în ceea ce priveşte sarea, ca şi plantele şi rădăcinoasele ce se pun în vas (ţelină, hrean, morcovi) hotărăşte şi gustul verzei murate (mai acră sau mai puţin acră etc.). sensul „fire” a evoluat spre „fire rea, arţag”. Există şi alte diverse expresii ce se referă, tot figurat, la starea (calitatea) lichidelor ce „înconjoară” o persoană; se spune a fi (sau a nu fi) în apele lui „a (nu) se simţi bine”, a-l lăsa (pe cineva) Mie scalde în apele lui „a-1 lăsa în voia lui” etc. (vezi şi apă). , .	.
Prin urmare, despre cine a trăit în vecinătatea cuiva, adică s-a obişnuit cu manifestările, eventual cu „toanele” acestuia, se poate spune că îi cunoaşte felul de a fi, îi ştie moarea şi, de aici, prin atracţia celuilalt cuvînt, că i-a mîncat moarea. Dacă moarea adversarei celor trei nurori avea gustul din cîntecul cunoscut, conferit de statutul în cadrul familiei („Soacră, soacră, poamă acră”), aceleaşi trăsături pot fi dobîndite chiar după naştere, căci a fi botezat cu zeamă de varză înseamnă „rău din fire” (Zanne, P VI, 497), eventual ‘anormal, altfel decît toată lumea’ (botezat în zamă de varză „nu e ca lumea, le face pe
244
MOARTE
I
i •
dos”; Rădulescu-Codin, îngerul, 372); aşadar, trebuie să presupunem !unparcă (ar fi botezat în'...).
! Nu există nici o piedică în a folosi verbul (a) mînea (moarea cuiva) cu sensul de ‘a fi obişnuit cu manifestările cuiva’, deoarece moarea poate fi considerată ...‘un fel de mîncare.	'	•
■	Ca băutură, aceasta se folosea drept purgativ ori pentru a potoli .durerile de cap după vreun „chef’; în mediul ţărănesc, iama, în post (dar nu numai), „saramura” în care se conservă sau se prepară diferite falimente ori zarzavaturi ţinea adesea locul unor bucate; iată o mai veche descriere a „meniului” oierilor sălişterii (cităm după DLR VI): „Mîncarea principală era zama de fasole, «moarea» - zama de varză -şi mămăliga cu ceapă sau coaptă în jar”. ■
MOARTE:	(a	fi)	bun de trimis după moarte
’	‘	1	=	se	spune despre cineva încet sau leneş la trea-
ba, care umblă alene; care întîrzie
Apare la Zanne (P II), după comunicări din diferite zone ale Moldovei (Bîrlad, Covurlui, Vaslui; vezi şi în Banatul Jugoslav, după ; Roşu, Proverbe, 57: îi bun de dus după moarte). Sub formă de excla-i maţie, am auzit-o,utilizată frecvent („te-ai întors de parcă te-aş fi trimis după moarte!”), mai ales la adresa persoanelor pe post de curier . la o instituţie. Din judeţul Mehedinţi, Zanne înregistrează formula şi drept caracterizare pentru o femeie bătrînă, urîtă (Ia vederea căreia chiar moartea ar fugi) şi,consemnează prezenţa unor expresii similare în franceză („il est bon aller chercher la mort”), italiană („e buon da mandar per. la morte”) şi germană („es ist gut nach dem Tode zu schicken”).
într-un fel, să umble după ea (dar pentru a-i lua zilele, nu pentru a-şi amîna întoarcerea) este răzbunarea Morţii pentru necazurile pe care i le-a provocat Ivan, punînd-o la pastramă în turbincă şi obli-gînd-o să mănînce, ani în şir, copaci de diferite vîrste („... de-acum înainte ai să fii bucuros să mori şi ai să te tîrîi în brînci după mine, rugîndu-mă să-ţi ieu sufletul...”).	■
O	replică sui-generis a humiileşteanului la „a fi bun de trimis după moarte” nu este exclusă!	'	■
245
MOARTE
a (se) îmbrăca (cu) cămaşa morţii , , . ■ .
= a-şi asuma sacrificiul suprem
Pentru lumea cealaltă, în cazul în care nu şi-o păstrase pe aceea de la nuntă (vezi ort), omului i se cosea o cămaşa de moarte (numită şi cămaşa mortului); se credea că dacă aceasta a fost croită greşit - prea lungă r, va mai muri cineva din aceeaşi casă.	-	,
Piesa de îmbrăcăminte respectivă, mai aproape de corp ca altele, a fost legată, de altfel, de statutul anumitor persoane în împrejurări 1 splemne (există şi cămaşă de mire sau de ginere, cămaşă de soacră; cf. DA I/II). Vezi şi cămaşă.
După mărturia unui adjutant al acestuia, Mihai Cioranu, în ajunul sfîrşitului său de martir, Tudor Vladimirescu şi-ar fi manifestat dispreţul faţă de călăii săi prin cuvintele: „Eu am înfruntat moartea în mai multe rînduri. Mai înainte de a ridica steagul spre a cere drepturile patriei mele, m-am îmbrăcat cu cămaşa morţii” (M. Cioranu, Revoluţia lai Tudor Vladimirescu, Bucureşti, 1859, p. 89).
Este vorba de o simbolică tipică stilului „mesianic” şi „biblic” al proclamaţiilor şi scrisorilor „Domnului Tudor” (G. Călinescu): cămaşa pentru lumea cealaltă este nimbul, semnul sacrificiului, sub care a stat conducătorul revoluţiei dela 1821.	.
•	Un model al formulării, în stilul'„înalt”, găsim în expresia a se îmbrăca întru fără de moarte, din texte religioase; aparţinîhd secolului âl XVI-lea (DLR VI), ce are semnificaţia „a fi hărăzit veşniciei”.
MORT:'	a face pe:mortuI în păpuşoi
= a ascunde un fapt; a te face că nu ştii nimic; a1 lăsa o treabă (sau o discuţie) încurcată
După Ghibănescu, expresia evocă, indirect şi distorsionat, un fapt din obiceiul pămîntiilui: dacă pe moşia cuiva se găsea un om mort, proprietarul îşi putea pierde bunul său, atunci cînd nu era în stare să plătească o dare specifică, deşegubina (termen care, etimologic, se referă la omor; cf. şl. duse gubici’„pierzător de suflete”, „criminal”; vezi Scriban, D).	■
' în faţa unui astfel de pericol,-nu numai că mortul descoperit.de cineva pe ogorul său putea fi transportat, pe furiş, pe ogorul altcuiva
246
MOŞ
i '
; (şi ascuns, de preferinţă într-o cultură agricolă care permitea aşa ceva), 'dar, pentru a pune mîna pe pămînturi şi pe amenzi considerabile, ; deşegubinarii (sau duşmanii cuiva) regizau ucideri: „punea la cale pe
■	vreun om pierdut să se ducă în ogorul cuiva şi să se prefacă că-i mort,
■	că ei numai or trece pe acolo şi văzîndu-I mort or apuca pe stăpîn să ' plătească deşegubină” (Vorbe I, 87 - 88).
-	' Pornind de la deşegubină se explică substantivul şugubăţ, iniţial însemnînd ! criminal’, dar şi ‘cel ce înscena ucideri false’, iar, apoi,
1 ‘poznaş’, ‘cel care provoacă surprize neplăcute’. Date fiind nurae-: roasele sensuri'figurate ale substantivului (şi adjectivului) mort, în
•	diferite construcţii, s-a imaginat adoptarea, de către cineva, a atitudinii
■	celui folosit pentru înscenarea unei anchete de omucidere: „Atunci voi : să vă faceţi moarte-n păpuşoi, să nu spuneţi nici laie nici bălaie”
(Creangă, Soacra cu trei nurori).
-	Pentru ‘a renunţa la ceva’ se spune „a o lăsa moartă”, iar, prin
■	posibilă contaminare cu imaginea precedentă, a o lăsa moartă în păpuşoi: „S-a trece ea şi asta; obraz de scoarţă şi las-o moartă-n
■	păpuşoi” (id.,.Amintiri II, în încheierea fragmentului narînd furtul cireşelor)., Eventual cu o completare accentuînd derizoriul la care se ajunge prin îndepărtarea de referent: „Las-o moartă-n popuşoi, / Că-i
; găsi-o;malde-apoi” (Zanne, P IX, 515).	„
j ; MOŞ:	;	a	spune	(a înşira) moşi pe groşi	,
■;i '	;	=	a	spune	poveşti, a vorbi despre lucruri care nu
•	..	există;	a	fabula	■
După explicaţia propusă de Al. Graur (în SCL VII, 1956, p. 273), moşi pe groşi a rezultat dintr-o falsă analiză pentru moşi păroşi, un context ce apare şi la Pann: „Tot înşiră la gogoşi, / Spunînd despre moşi păroşi” (DLR'VI, s.v. moş). Naraţiunile despre aceste fiinţe bizare ar constitui, aşadar, o glosă a expresiei a înşira la gogoşi. De la păroşi, un termen „suspect;’, la pe groşi s-a putut ajunge (după autorul citat) prin pronunţia regională (muntenească) pă groşi, căci expresiile discutate sînt uzuale .în Muntenia: în DLR, pentru moşi pe groşi sînt date exemple din Baronzi (cu formularea a promite moşi pe groşii vezi Limba,46), din Caragiale, Macedonski etc.
247
MUC
Ne aflăm, însă, în alt impas, căci nu ştim ce înseamnă, de fapt, moşii păroşi de la Anton Pann, despre care puţem bănui însă că nu sînt doar nişte bătrîni... invadaţi de păr! Apariţia enunţului moşi pe groşi în formula de încheiere a unui basm publicat de Ispirescu („încălecai pe un cocoş, să vă spui la moşi pe groşi”) ne îndreptăţeşte să presupunem că moşii ajunşi păroşi, de la început, vor fi fost fiinţe imaginare din familia personajelor mitice a căror înfăţişare ne este descrisă prin culori: de cînd cu moşii ăi verzi, sau roşii (după DLR), suspect de apropiaţi de Verde sau Roş împărat, mai bine reprezentaţi în basme < (nu lipsesc nici împăratul Negru, Alb sau cel Galben, definiţi de G. Călinescu drept „hieroglife ale universului, împărţit pe stihii”; un loc aparte ocupă însă împăratul Roşu şi împăratul Verde, la care „factorul cromatic există asociat însă cu cel fiziologic”; Estetica basmului, cap. împăratul).
în această optică, „originea” moşilor păroşi ar putea s-o constituie moşii ăi roşi, a căror culoare, în recitative, este pasibilă de „amplificări”, dacă ţinem seama de formule uzuale în descîntece; de exemplu: „Pîn-la lacul roş, Roş, poroş"\ „Ho! vacă roşă, Poroşă”', „A venit omul roş, Poroş” (vezi DLR VIII/4). De la acest lexem ininteligibil în afara incantaţiei basmului, s-a putut ajunge (prin aglutinare) la păroşi ( de la Pann), pentru care, de fapt, „pe groşi” reprezintă doar un fapt paralel.
După Maria Bojan, cuvîntul moşi ar evoca Tîrgul Moşilor din Bucureşti, unde, „ca-n orice tîrg, se spuneau multe lucruri neadevărate sau exagerate” (Expresii, 261); a spune (înşira) moşi pe groşi ar însemna a vorbi în stilul reclamelor deşănţate ale negustorilor de la Moşi.
MUC:	mucşisfîrc	;
= de cea mai bună calitate, fin, ales ■
Este o construcţie tautologică muntenească neînregistrată în dicţionarele limbii române; cu ani în urmă, ne-a fost comunicată de către distinsul istoric M. Gramatopol, care ne-a şi tradus-o, cu ... reticenţă lingvistică, prin locuţiunea franţuzească „la fine fleur”! Săptămînalul bucureştean „Academia Caţavencu” i-a asigurat o
248
;	'	MUC
' nesperată circulaţie, folosind-o, un timp, prin antifrază, ca titlu al unei [ rubrici ce cuprindea relatări asupra unor fapte cu ,;moţ” tipice tran-î zifiei din România; căci muc şi sfîrc înseamnă, de fapt, „de cea mai i bună calitate, ales”. ■ ■ ■„	•	.
î	Semnificaţia de „vîrf’, din planul material, a cuvîntului sfirc este
| una curentă, iar translaţia spre „culme”, în planul reprezentărilor ' abstracte, nu ridică obstacole. Şi, atunci, de unde provine asocierea cu muc,, fară ca, semnificaţia figurată să aibă de suferit? Iată un prim ; reper: în Vocabularul romăno-german publicat de G.A. Polizu la Braşov, în 1857, găsim locuţiunea substantivală de muc, tradusă prin „ausgezeichnet, vortreflich” (= excelent, distins, ales).
•	Să pornim de la „cunoscut”. Termenul sfîrc numeşte o extremitate,
i; o proeminenţă, de obicei moale (cartilaginoasă), a unor organe şi părţi ale acestora; de exeirţplu, vîrful mamelei. Cuvînt cu origine nesigură, , el a „tradus”,;în formula din titlu, un cuvînt sinonim, ce se află de mult timp pe.cale de dispariţie, care sună MUC (recurgem la această ; distincţie grafică) şi este numai un omonim al lui muc ‘secreţie naza-: lă’. (lat. muccus). Această a doua vocabulă MUC (sau primă, din : perspectivă cronologică, dat fiind faptul că noi îl considerăm un ; element autohton din vocabularul limbii române) are, la rîndul său, tot ; semnificaţia generală de ‘capătul, vîrful unor plante sau părţi din ; corpul vieţuitoarelor; capătul unor obiecte’, ce nu poate fi subsumată i (prin analogie saii extensie) sensului general de ‘secreţie nazală’ al ’ descendentului dacoromânesc al lat. muccus.
.	. Iată cîteva situaţii ilustrative concludente: mucul cînepei (sau
; zglăvoc, din vsl. glava ‘cap’; Vezi şi moacă = zglăvoacă „numele unui peşte cu capul mare” - Collus gobio); mucul papurii, mucul curcanu-:	lui (un adevăratsfîrc”). Tot prin MUC sînt numite, în graiuri din di-
ferite zone ale ţării, conul bradului, sfîrcul sînului, vîrful cartilaginos al cozii calului, dar şi vîrful sfredelului, prîsnelul fusului, sau şfichiul biciului. Trebuie să remarcăm faptul că în DLR (t. VI, 1965 - 1968), ce are îri lista de cuvinte doar o singură unitate lexicală muc (spre deosebire de dicţionare mai vechi, printre care şi cel al lui Polizu sau DDRF), cîteva dintre aceste sintagme şi sensuri sînt încadrate, cu o remarcabilă (dar gratuită) abilitate de tehnică lexicografică,' în diferite secţiuni ale articolului dedicat termenului muc (lat. muccus).
:	Multe din semnificaţiile citate mai sus se regăsesc şi la cuvîn-
1	tul mugure, care este întrebuinţat pentru a numi (şi el) „floarea de
249
MUC
papură”, „inflorescenţa cînepei”, „sfîrcul sinului”, „vîrful cartilaginos de la capătuLsternului” (la măcelării se vinde mugure de viţel), „capătul coamelor, abia ieşite, la miel”, „vîrful sfredelului” etc. (după Dicţionarul citat), termen utilizat şi el pentru a marca'o calitate în gradul superlativ, ca şi muc, în diferite construcţii sau contexte „transparente”;	■	:
Datorită „coliziunii” cu muc ‘secreţie nazală’; cuvîntul autohton MUC a fost „explicat” tautologic, în construcţia muc şi sfîrc ‘de cea mai bună calitate, excepţional’.	''	'
frumos de muc
'	-	=	foarte	frumos	'	1
Printre „diferitele'ziceri culese din cărţi vechi precum şi din gura poporului”, George Baronzi, în Limba română şi trâdifiuriile ei, înregistra şi el locuţiunea substantivală de muc (ce se găseşte şi într-un dicţionar român - german al lui G.Ai Polizu, din 1857), explicată prin de frunte, cu exemplificarea „frumos de mite = frumos de frunte” (p. 126; vezi şi Bogrea, Pagini, 482, după Zanne, P II,' 567).
Âm văzut că acest cuvînt MUC, ca şi mugure, numeşte o serie de „vîrfuri” sau extremităţi ale unor plante, ori „capete” ale Unor organe sau obiecte, o similitudine uşor de înţeles dacă ţinem seama de faptul că, fără ca prin aceasta comparaţia cu albanezul mugull să aibă de suferit, rom. mugure poate fi explicat şi pornind de la pluralul Iui MUC, mucuri (de la care a fost refăcut un singular paralei mucure).
Corespondenţa MUC - mugure este, apoi, evidenţiată ,şi de apariţia, în limba veche, a locuţiunii de mugure, pentru a exprima tot o calitate excepţională: în versetul 4.13. al Cîntării cin ţărilor din traducerea Vechiului Testament cuprinsă în manuscrisul 45 din Biblioteca Filialei Cluj a Academiei Române, apare calcul „(grădini cu rodii) cu roadă de muguri”, o caracterizare pentru care, în diferite limbi modeme, găsim „edle Früchte” (germană), „pleasant fruits” (engleză), „fruits exquis” (franceză), după gr. (p p S),y ne ta) xapitot) ctxpqöpücov, iar în traducerea lui Ioan Alexandru „fructe minunate” (Bucureşti, 1977).
Analiza semantică a corespondenţelor dintre MUC şi mugure ne îndreptăţeşte să admitem că, în limba română, există două cuvinte
250
1 -
î
|	'	'	■ MUC
•muc: continuatorul lat: muccus, avînd semnificaţia de „secreţie nazală”, şi un alt MUC, element din fondul autohton, care, din punct de ' vedere semantic, nu are nici o legătură cu primul, însemnînd „proeminenţă, vîrf’, ca şi mugure, ambele servind, de altfel, pentru exprimarea superlativului. Mugurelul făinii numeşte „partea cea mai curată, cea ' mai aleasă a făinii, lamura” (DLR, VI, într-un descîntec de „plămă-; direâ inimilor”: „se iau miigurelele de la houă faini...; frămîntînd cele
>	nouă mugurele în albie /mama/ răspunde;..”; ,;Şezătoarea”, XI, 1910,
■	p. 40 -41; este descris un obicei din Ciuleşti - Vîlcea). Iar mucul ' griului, după o atestare âm Glosarul regional Argeş al lui D. Udrescu, : este „partea cea-mai de frunte a grîului, lamura, grîu ca de colivă”; pentru fruntea făinii, respectiv pentru semnificaţia substantivului lamură, în lamura mierii, ~florilor, la Eminescu şi Sadoveanu, vezi şi : Tohăneanu, Imagini; 103, 105. Aceste,contexte, referitore la ritualuri, exclud posibilitatea unei. iitilizări a cuvîntului prin antifrază ca şi a ‘ legăturii eventuale cu muc „secreţie nazală”.
Aşadar, putem constata că omonimul latinesc l-a „acoperit”, l-a ecranat pe MUC autohton, care, „ciocnindu-se” şi cu frunte (utilizat şi acesta pentru exprimarea superlativului: fruntea făinii,fruntea grîului) sau cu împrumutul slav vfrjŢ, s-a retras lâ periferia vocabularului (nu : trebuie să scape însă şi atenţiei lexicografilor), unde îl mai întîlnim ca nume al unor protiiberanţe de natură vegetală şi animală sau al unor „capete” ale obiectelor. Una dintre poziţiile ce asigură conservarea unor asemenea cuvinte, adesea complet ieşite din uzul curent, o reprezintă expresiile închegate („figees”); aşa, de exemplu, brîncă nu se mai foloseşte decît strict regional pentru a numi „mîna”, dar îl putem cu toţii recunoaşte în expresiile „a cădea în brîncî” sau „a merge în (pe) brînci” - cînd copilul mic se deplasează folosindu-se de mîini şi de picioare. ' 1	-
Aşa a rezistat şi MÜC în frumos de 'muc „foarte frumos”; vezi şi Dame, Nouveau dictionnaire roumain-franţais: şi în Moldova se zicea
•	cîndva frumoasa 'de muc ,',trös belle”.-	:	^
Elementul autohton de la baza cuvîntului românesc ar putea fi recunoscut ca formant (cu semnificaţia generală de ‘vîrf; cap, căpetenie’) într-o serie de nume pantracice de tipul Mocas, Mocazia (Iucunda); Mucacentus, Mucaporis, Mucatralis, Mucazenus etc.
251
MUIERE
Bibi. Numele traco-dacice de tipul MUCA (Movxa), MOCA- (Moxa) raportate la cuvintele româneşti de substrat muc1 - mugure; An X, XXV/l, 1988, p. 391 - 408; XXVI/l, 1989, p. 421 -430.
MUIERE:	muierea, ca muierea	,
= enunţ moştenit din latină, stabilind identitatea, caracteristica unei „specii”
într-un savant studiu de sintaxă frazeologică, Eugen Coşeriu a identificat numai în vechea franceză (femme que femme) şi în română (femeia ca femeia) păstrarea enunţului latinesc mulier quae mulier (aşadar în „traducere”), cu semnificaţia, precisă, „femeia este o femeie” sau „femeia este şi rămîrie o femeie” (Ein Weib, p. 273). Acest „model” se află la originea unei întregi „familii” de enunţuri avînd valori semantice mai mult sau mai puţin apropiate, unele prezente şi în alte limbi romanice (dar, mai ales, în „sintaxă liberă”).
Capacitatea acestei construcţii de a stabili, implicit, caracteristica unei „specii” (vieţuitoare, grupuri, prin atribute ale sexului, vîrstei, etniei etc.) este ilustrată (şi) de următoarele exemple, citate de Coşeriu (după DA I/II, TDRG): „Chivuleasa, rămasă singură, ca femeia, a luptat cu inima, dar nu şi cu gîndul” (Delavrancea); „Lumea, ca lumea, se uita curios după el” (Vlahuţă); „Copiii, biet, ca copiii, nu ştiau ce să facă” (Ispirescu); „Tătarii, ca dînşii, răutăcioşi;.., îi deteră foc” (S.F1. Marian).	.	,
Construcţia de identificare a unei noţiuni cu ea însăşi are valoarea de a atrage atenţia asupra unui fapt general acceptat, sugerînd şi înţelegerea superioară, compasiunea, dar şi dispreţul: „X se comportă exact aşa cum este de aşteptat să se comporte X” (Ein Weib, p. 273, 278). Iată şi un exemplu concludent din Creangă: „ ...vaca, ca vaca, îmi irosea ogrinjii din căruţă” (Moş Nichifor Coţcariul). .
Afirmaţiile lui Coşeriu urmează unei riguroase şi subtile analize, de separare faţă de două tipuri înrudite: unul care .desemnează „nor-malitatea”, „lol femeie ca /toate/ femeile”, „om ca /toţi/ oamenii”, „moartă ca /toţi/ morţii”, „un bou ca toţi boii” /aşadar „puţin la
252
MUIERE
simţire”, după Gr. Alexandrescu/, iar un altul doar „previzibilul”,1 de regulă într-o opoziţie: „femeia ca femeia, dar cum a făcut bărbatul una ca asta”; „ziua ca ziua, dar noaptea... ”; „a mea ca a mea, dar... ”.
Româna nu a moştenit din latină doar, m o d e 1 u 1 lat. mulier quae /= quaA mulier, reflectat de „traducerea” femeia ca femeia (ca şi de v.fr. femme que femme), fapt ce a avut ca efect, de altfel, proli-
-	ferarea celorlalte două tipuri de enunţ din limba română (insuficient !■ sau numai parţial reflectate în limbile romanice surori: Ein Weib, i p. 271), ci, posibil, chiar enunţul ca atare.
i După informaţii din Dicţionarul Academiei (II/I), pînă prin seco-i Iul al XVII-lea substantivul femeie (< lat. familia) a fost utilizat cu ; sensul etimonului, acela de ‘familie, neam, toţi membrii unei familii’; | cu sensul de ‘soţie, nevastă’ este atestat abia în Biblia de la Bucureşti [' (1688). Mai' înainte, cea de a doua noţiune fusese numită (exclusiv) [ prin muiere (< lat. -mulierem); iată alăturarea celor doi termeni fără \ urmă de confuzie, într-un text din secolul al XVI-lea: „Şi cu'muiarea | ta şi cu toatăfameiata pasă /= mergi/ la besearecă” (în Cartea cu ! învăţătură, tipărită în 1581, a diaconului Goresi, după DA II/I, s.v. | femeie; cf. DLR VI). Mi/zere ‘femeie; soţie, nevastă’ caracterizea-S ză‘încă'vorbirea populară din sudul ţării, dar a fost singurul ter-rfien folosit pînă nu demult pentru noţiunile respective în graiurile : din Banat, Crişană şi din cea mai mare parte a Transilvaniei (vezi B. Cazacu, Romulus Todoran, Lexicul dacoromân, în voi. Studii'de ;• dialectologie română, Bucureşti, 1966, harta 13, dup & Atlasul lingvis-r tic român III). '	.	.	■■:■■■ ■-
:	Din perspectivă diacronică, „femeia ca femeia” trebuie să repre-
zinte aşadar;,acomodarea” lexicală a unui enunţ anterior, muierea, ca muierea, a cărui: existenţă este dovedită de formulări de „aplicaţie”, în care, astăzi, pe prima poziţie se află substitute ce precizează despre ce „muiere” este vorba (persoană de sex femeiesc; soţia), ca în exemplele pe care le găsim în DLR (VI; s.v. muiere), perfect comparabile cu acelea citate de Coşeriu pentru tipul de bază, „identitate, specie”, respectiv pentru tipul „normalitate”. Este, mai întîi, cazul unei replici dintr-o piesă a lui Caragiale: „Consoarta mea?... ce să zică?... De! ca müierea;.. mai ursuză” (O noapte furtunoasă, a. I,;sc. 1); pentru celălalt tip, trimitem la un citat din B.R Hasdeu: „... am ajuns drept
253
MUIERE
încheiere / să cred că Vidra-i smintită, ca orişicare muiere” (Răzvan şi Vidra, c\n{w\ III, Nepoata lui Moţoc).
Aşadar^ corespondenţele Chivuleasa —> ca femeia = consoarta mea —> ca muierea, respecţi vfemeie'—> ca toate femeile = Vidra —> ca orişicare muiere ilustrează cazuri din tipologia Coşeriu, dar apariţia substantivului muiere (iniţial într-o construcţie simetrică) îndreptăţeşte supoziţia moştenirii cuvînt cu cuvînt în română chiar a lat. mulier qttae mtilicr.	‘	.	■	■	:	:	'	■	!
Se mai impune o observaţie: deşi poate fi auzită frecvent în vorbire, pentru expresia femeia, ca femeia (ca, de altfel, şi pentru muierea, ca muierea) nu dispunem de atestări după dicţionarele limbii române. Cauza ar putea-o constitui utilizarea curentă a unei alte modalităţi, mai tranşante, aşadar explicite, de a sublinia „identitatea”, şi anume cu ajutorul adverbului tot, cu valoarea de ‘întotdeauna, în brice împrejurare’: „femeia e tot femeie şi în ziua de Paşti” (adică „slabă”; Zanne, Proverbe, II, p. 144); „Femeia tot femeie, zise Lăpuşneanu zîmbind” (G. Negruzzi, Alexandru Lăpuşneanu III). Construcţia apare şi pentru substantivul muiere: „Muierea tot muiere, scoate şi pe dracul din minte” (la Dame, Nouveau dictionnaire roumain - franţais, fără trimitere la vreun anumit izvor); „Muierea tot muiere!... O inimă, comoară, şi-un cap frumos... dar sec!”; Alecsandri, Despot Vodă, a: I, tabl. II, sc. 2; ,de fapt, parafrazarea replicii de la Negruzzi, căci îi este atribuită tot lui Alexandru Lăpuşneanu, .caracterizînd-o pe, soţia sa, Ruxanda). '	;	,	■■■:	■<	.
Iată exemple cuprinzînd şi alţi termeni (după DLR XI/3): „ ...dar capra tot capră; se smuncea în toate părţile” (Creangă, Dănilă Prepeleac)-, „Măgarul tot măgar rămîne, de-1 vei duce şi în Beciu” (= Viena; Zanne, Proverbe, VI, p. 453); „Căci streinu-i tot strein / De i-ai face apa-n vin” (folclor transilvănean).	;
Dar, pentru a reveni la lexicul temei, semnalăm variaţii de enunţ la Ioan Slavici: „muma ei tot muma ei; sărmana” (vorbeşte Persida, emoţionată) şi „iar femeia tot femeie” (caracterizarea Martei, aparţi-nîndu-i autorului; Mar a, cap. XIX, Verb oricui). ;	.
Bibi. Muierea, ca muierea; „Revista română” (Iaşi), VI, 2000, nr. 2 (20), P-8.	„	.	.	.	■	‘	...	,	,	-
254
MUT
MUT:	a	pune	mutul	la	uşă
= a pune un obiect în faţa uşii închise, pentru a arăta că nu este nimeni acasă
Iorgu Iordan semnalează folosirea exclamaţiei mutul la uşă! însemnînd „intrarea oprită” (Stilistica, 292). în anchete etnologice din localităţi situate în zona muntoasă a Moldovei, s-a constatat că ceea ce se numea mutul de la uşă (vezi şi DLR VI) era un băţ, care „notifica” absenţa stăpînilor casei.-Cel care încălca acest consemn, pătrunzînd în locuinţă, era pasibil de pedepse. Astfel de situaţii au provocat chiar un „învăţ”: „lasă băţul şi vezi-ţi de drum, dacă vrei să fii liniştit” (Vulcănescu, Etnologie, 56 - 57).
Pornind dd la aceste informaţii, putem interpreta ca avînd aceeaşi semnificaţie simbolică „nuiaua” din poarta, găsită închisă, de Ia casa miresei, unul dintre elementele din scenariul peţituluLIată un fragment din „colăcăria” starostelui t/rame/:-„Noi vedem poarta legată, / Nuia mare ridicată; / Poarta-i legată cu paie, / Lumea stă-n cap să ne sâie” (Ion Apostol Popescu, Oraţii de nuntă, 1979, p. 38 - 39; text din Suculard, jud. Cluj).	:	■	'
V Uri semn de interdicţie comparabil este „priponirea” ciuturii de la fîntînă: „Cum te cutezi tu să iai apă fără de ştirea mea? Nu vezi că, spre semn de opreală, apa este închisă şi ciutura priponită?” (de la I.G. Sbiera, după DA I/I, s.\. ciutură).	>	1	1
Astfel de senine de avertizare pot fi grupate alături de cele descria se şi de H.H. Stahl: crengi de sînger, numite în Vrancea „şufîi” ori „lemne de-pocire”, înfipte în capătul unui teren pentru a marca proprietatea sau'luarea'îriposesie (uneori abuzivă), ce reprezintă vechi iiprocedee de riiagie juridică” devenite simple „semne convenţionale”. Ca şi1 parii în vîrful cărora se împletesc cîteva spice, pentru a-i face mai vizibili; b ,;formă analfabetă corespunzînd modernei «trecerea oprită»” (Eseuri, 198 - 199).	'	'	'
’ Forme.n analfabete, dar în spiritul sistemului de informare strict semiotică/de cea mai modernă factură, a căror eficienţă o anticipa, în felul său, o constatare'din paremiologia românească: „Mutul ştie toate limbile” (Roşu,^'Proverbe, 77).	-	:
255
NAS:	a tăia (cuiva) nasul	.
= a pedepsi pe cei „vicleni”; a umili, a-1 pune „la :'	punct” pe cineva
La origine, contextul descria o operaţie chirurgicală propriu-zisă, ce constituia o pedeapsă mai ... blîndă (faţă de tăierea capului), administrată uzurpatorilor domniei sau boierilor „vicleni”; învinşi şi prinşi, acestora li se tăia, de obicei, zgîrciul dintre nări. .	,,
Disputa pentru tron dintre Alexandru Lăpuşneanu şi .Joldea este astfel descrisă de Grigore Ureche: „L-au împresurat oastea leşească pe Joldea-vodă şi l-au prins viu; pre carele, mai apoi, dacă au sosit Alexandru-vodă, l-au [în]semnat la nas şi l-au dat la călugărie” (.Letopiseţul, cap. Domniia lui Joldea-vodă, carile au domnit 3 zile...).
, „Clemenţa” se explică, uneori, prin raporturile dintre judecător şi pedepsit: „Gheorghie Ştefan-vodă după ce,au luat... pre Ştefăniţă-vodă, pre fiul său, l-au însămnat la naş puţintel” (Neculce, O samă de cuvinte,XXX II). :	■	'
Ca rezultat al acestui supliciu, din cauza unor „cărţi viclene”, învăţatul Nicolae Milescu avea să fie apoi poreclit Cîrnul: „Deci Ştefăniţă-vodă cum au văzut... cărţile s-au pre mîniet şi l-au adus pre acel Nicolai Milescu înaintea lui... şi au pus pre călău de,i-au, tăiat nasul” (în semn de preţuire, operaţia s-a făcut cu „hamgeriul” domnitorului; ibidem, XLI). Un caz ieşit din comun îl reprezintă încredinţarea (şi, .poate, satisfacţia!) privind executarea pedepsei, în condiţii aparte: după informaţia pe care, în 1673, „bailul” Veneţiei o trimitea dogelui, Matei Basarab, după ce obţinuse să i se taie nasul şi urechile duşmanului său, la Constantinopol, „a mai dat, peste alte cheltuieli, încă 60 de reali, numai să i se trămită într-o cutie nasul lui Leon-Vodă la Bucureşti, să-l vadă şi el - cosa senza esempio anche a
256
NAŞ
; questa corle” (Ionescu-Gion, Bucureşti, 740, citînd un document ; publicat de Eudoxiu Hurmuzachi). .	.
j Dar practica era mai larg răspîndită: la fel erau însemnaţi şi ; prizonierii de război şi tot aşa erau pedepsiţi şi hoţii sau negustorii ; necinstiţi; de exemplu brutarii ce vindeau „pîinea lipsă”: „odinioară se : dau prin tîrg cu nasul tăiat, - de unde locuţiunea bucureşteană care a rămas: «da-te-aşi prin tîrg.cu nasul tăiat»” (ibidem, p. 473). Utilizarea figurată a contextului păstrează, chiar dacă numai vag, amintirea I, umilinţei infamatoare, cu toate că formularea s-a schimbat: a da peste ; nas, a scoate (cuiva) pe nas (o faptă, un act). Vezi şi însemnat; limbă.
;• NAŞ:	a-şi	găsi	naşul
~	.	=	a-şi găsi iniţiatorul, persoana capabilă să în-
;•	•,	.	drume, să sfătuiască; a-şi găsi stăpîn (un om
'	energic, în stare să pună „la punct”, să „cumin-
;	ţească” pe cineva)
Utilizarea expresiei în situaţii foarte variate porneşte, de fapt, de : la autoritatea naşului (de botez şi de cununie) asupra finilor săi. Ironia
■	ce însoţeşte aplicarea acestei etichete în numeroase cazuri pare să : provină însă şi de la obiceiuri mai vechi, care au dispărut; de exemplu, ! de la serviciile conjugale pe care le făcea mirelui impotent (de obicei ; în secret faţă de mireasă şi de oamenii din sat) un flăcău dotat sub ; acest aspect, care avea să devină naşul copilului (copiilor) familiei : respective; Dacă, în mod figurat, astfel îşi găsea imediat „naşul” tînărul căsătorit, în ceea ce o priveşte pe mireasă, expresia înaintea \ ginerelui trece naşul evocă exercitarea, de către bărbatul ce cununa, ca ; iniţiator sexual, a dreptului primei nopţi (vezi şi „naşul vede întîi p.... ^ finei”, sau „o dată vede naşulVulcănescu, Etnologie, 58).
Pentru asemenea explicaţie a semnificaţiei unor astfel de expresii, au fost citate versurile dintr-o baladă, în care Drăganu din Periş îi reproşează naşului, lui Radu-vodă, că, în timpul nunţii, „Cînd fu: sese despre ziuă, / Despre dalba veselie, / Pe fina ta ţi-ai luat, / In : grădină te-ai băgat, / Făcuşi voia trupului, / Lăcomia ochilor” (N. Constantinescu, ÄMt/eme, 166). Vezi şi (a) cuteza.
= Ion Codru Drăguşanu, descriind, Ia 1840, statutul „ţiganilor ij sclavi” din Ţara Românească, nota că asupra acestor servitori „în casă
257
NĂPÎRCĂ
şi în curte” boierii îşi mai exercitau „toate drepturile feudale cu nume şi fară nume, precum «juius primae noctis» sau «droit de cuissage»” (Peregrinul transilvan, cap. XIII; cuissage s-a format de la cuisse < lat. coxa, al cărui descendent românesc este coapsă). Cît despre obiceiul francez, acesta este prezentat astfel: '„Droit qu’avait Ie seigneur de mettre la jambe dans le lit de la nouvelle mariee la premiere nuit des noces, et aussi, dans quelques localites, droit de coucher avec la nouvelle mariee la premiere nuit; droits qui d’ordinaire etaient rachetes â prix d’argent” (Robert, Dictionnaire). Să ne amintim, însă, situaţia evocată şi de Beaumarchais, ce declanşează conflictul din Nunta lui Figarol
NĂPÎRCĂ:	„România	e	ţara	biciului şi a năpîrcei” (G. Jipescu)
= a samavolniciei şi a constrîngerii
Această definiţie ad-hoc apare într-un text în care autorul citat descrie, la sfîrşitul secolului trecut, Suferinţele ţărănimii (Bucureşti, 1888, p. 160). Năpîrcă numeşte, în acest context, parţial tautologic, „biciuşca”, „cravaşa”, împletită, care „şerpuieşte” cînd este folosită, o metaforă prezentă şi în utilizarea cuvintelor şarpe şi viperă (cu referire la „limbile” acestora, comparate cu şfichiul biciului).	■
Deşi astăzi năpîrcă mai apare doar ca un sinonim al termenului viperă, termenul autohton de la baza cuvîntului românesc (comparat cu alb. neperke, nepertke) â desemnat, mai mult ca sigur, chiar noţiunea de „şarpe”. O dovadă o constituie apariţia cuvîntului năpîrcă drept nume al unui anumit tip de luntre, mică şi îngustă, mînată cu „ghionderül”, specifică zonei bălţilor Dunării, ce se „strecoară” uşor printre tufele de plante acvatice (DLR VII/I). Or, se ştie că năpîrcă nu trăieşte în apă (mediu de viaţă al altor şerpi), ci preferă locurile însorite, călduroase.
După „confruntarea” cu şarpe şi viperă, elemente ale stratului latinesc al dacoromânei, a piitut interveni o specializare semantică, pentru a numi o anumită specie de viperă. Din acest moment, valorile conotative şi contextele - etice - ale utilizării cuvîntului se înscriu în sfera semantică a numelor celorlalţi ofidieni: „Pui de năpîrci, cine vă' arată voao să fugiţi de mînia ce va să vie?” (Noul Testament de la
258
NEAMŢ
jAIba-IuIia, 1648); „Viperă, pui de hăpîrcă, cum crede că-1 va lăsa !Dumnezeii ce vede toate veninul său a vărsa”; N. Beldiman; citate după DLR). ; '	1	-	•
:	NEAMŢ:	u neamţ, neamţ, cotofleanţ	r
l "	=	cultivator	sau	„consumator” de cartofi '
j Germanul a fost unul diriţre cei mai importanţi agenţi ai civilizaţiei occidentale în Ţările Româneşti; pentru ţăranul român, el a •reprezentat, pe diverse planuri, un adevărat element exotic, printre ' altele şi din cauza prestigiului de profesionalism, manifestat în domeniul tehnic. Asociat, în secolul trecut, cu maşinile de tot felul, o dată •cu care a venit aici, priceperea sa este însă suspectată: nemţii, ce „fac ‘trenurile, tblegrafurile şi cîte maşinării toate”, au învăţat, desigur, i meşteşuguri le de la Satana, care îi ajută; „Dracu.mişcă maşinile, dracu duce vorba pe sîrmă” (Zanne, P VI, 227).
O	asemenea legătură i-a oferit omului simplu nu numai o expli; caţie consolatoare pentru orgoliul propriei naţii, ci şi un motiv de a se
•	defula, neamţul fiind Observat în cele mai variate manifestări, pentru a ; se constata, cu uşurare, că în fond, este şi el un om ca toţi ceilalţi, i Întrucît, după cum vom putea observa, nici unul dintre defectele pe
care i le-a găsit acestui străin nu-i lipsesc nici românului pus pe glume (cel mult felul de a vorbi: a fi cald nemţesc surprinde asemănarea, în-tîmplătoare, dintre rom. cald şi gehn, kalt - care înseamnă însă... „rece”!).
Una dintre formele de manifestare a alterităţii negative vizîndu-i pe germani se referă la obiceiurile lor alimentare; ca şi în legătură cu : talentul într-ale tehnicii, neînţelegerea poate ajunge la dispreţ. Pentru ase hrăni, germanul cultivă cartofi; de aici, porecla (rimată) din Banat: ,;neamţ, neamţ, coţofleanţ”, formulă urmată, eventual, de
•	surprinderea unei stîngăcii inventate ăd-hoc, de dragul rimei („dă cu c... în şanţ”). Apelativul cotofleanţ a fost interpretat ca o deformare a
! germ. Kartoffelpflanze sau Kartoffelpflanzer (DA I/II). Pentru Erich ! Lämmert, formula, ca şi altele, „supranume” pornind de la plantele cultivate, este o poreclă a şvabilor bănăţeni (în vol. Schwäbisches : Volksgut. Beiträge ziir Volkskunde der Banaler Deutschen, Timişoara,
: 1984, p.167).	: 11	:	!	::
NEAMŢ
Bibi. Germanul în mentalul rural românesc, în Identitate /alteritate in spaţiul cultural românesc, culegere de studii editată de Al. Zub; Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1996, p. 221 - 239 (şi pentru alte enunţuri pornind de la cuvîntul neamţ). Cf. Das Bild des Deutschen bei den Rumänen. Regionale und gruppenspezifische Modelle und ihre Widerspiegelung in der rumänische Sprache, în vol. Kulturdialog und akzeptierte Vielfalt? Rumänien und rumänische Sprachgebiete nach 1918, editori Horst Förster şi Horst Fassei, Jan Thorbecke Verlag, Stuttgart, 1999, p. 127 - 146.
a se face neamţ = a se face că nu înţelege
în materie de competenţă idiomatică, alteritatea negativă poate: duce cel puţin la bănuiala de impostură; probabil că străinul (măcar uneori) se „preface” că nu înţelege (Zanne, P VI). La limită, se: manifestă desconsiderarea faţă de intelectul celui ce nu înţelege limba comunităţii majoritare (vezi şi găgăuţă), o incompetenţă idiomatică, ce poate fi pusă şi pe seama unei stări anormale: a vorbi nemţeşte înseamnă ‘a fi beat’. Românul se face neamţ cînd simulează neînţelegerea.
a lua luleaua neamţului
= a se -îmbăta	.	,
Sensul, consemnat în dicţionare, este unul derivat, întrucît expresia are la bază o anecdotă ce-1 înfăţişează pe german ca nedespărţit de această „sculă”: fiind băut şi aflîndu-se pe un pod, fireşte, cu luleaua în gură, a uitat amănuntul în discuţie şi, obligat să vorbească, luleaua i-a căzut în apă (Scriban, D). Aşadar, numai în împrejurarea narată, accidentală, neamţul s-a despărţit de lulea! Acest singular ataşament apare, ironizat, şi în povestirea despre întîlnirea unui „Domn Neamţ” cu o ceată de tîlhari, consemnată de Alecu Russo în notele de jurnal intitulate Soveja (sub data de 28 februarie /1846/): „Pînă să nu intru în sat m-am.întîlnit cu o ceată de oameni călări care mi-au cerut pipa.
260
NEAMŢ
i - Ei, şi-ai dat-o? - Ba nu, n-am vrut şi m-am pomenit cu două gîrbace li pe obraz... - Mulţumeşte lui Dumnezeu c-ai scăpat cu atîta. Aceia erau hoţi... ” („Revista română”, iunie - august, 1863, p. 441). O valoare mai mult decît ambiguizată de I.L. Caragiale în inventarul din Moşii
-	(tablă de materii) (în spiritul zicătorii populare „trei lulele, trei surcele”):-,,... floricele - şerbet - răcoreală - Marsilieza - lulele -luleaua'neamţului - «Deşteaptă-te române!» - sacîz - sifciane - ciuca-! lată - acadele - plesnitoriDe altfel fumatul, la început obicei al : altor popoare, a produs o impresie puternică asupra românului, care a !< făcut o comparaţie de proiecţie misterioasă: a fuma ca un şarpe (vezi [; şarpe; de fapt, la 1852, pentru personajele lui Alecsandri, fumatul este modă nemţească: „Mă mir ce gust poţi găsi să pufuieşti din gură ca un l: neamţ” (Chiriţa îriprovinţie, a. I, sc.III):
Alături de ;,a furat (apucat) luleaua neamţului şi stă-n fundul şanţului”, alte observaţii ale românilor privindu-i pe germani ca „un popor ce nu se poate împotrivi alcoolului” au fost discutate de Klaus ■i Heitmann: „neamţul crede-n băutură şi unguru-n înjurătură”; „neam, ţul a venit cu puşca şi-a băut vinul cu duşca”; de aici, „a vorbi nemţeşte” cu sensul ‘a fi beat’, ba chiar verbul (a se) nemţi ‘â se îmbăta’ (Imaginea,174 - 175). .	'
a merge drept ca neamţul
= a face efortul de a păstra aparenţe decente; a se .	clătina
în dicţionare se consemnează doar sensul „a fi beat şi a merge clătinîndu-se”, ceea ce reprezintă numai nereuşita pe terenul încercării de păstrare a echilibrului (autohtonii nu au avut ocazia de a vedea un om beat şi felul cum merge acesta doar după contactul cu germanii).
. în realitate, germanul a fost considerat şi un model al autocontrolului; s-a observat că el încearcă să-şi păstreze mersul drept (chiar dacă lucrul nu1 i-a reuşit totdeauna), atunci cînd, după ce a băut, cei din jur s-au aşteptat să-l vadă clătinîndu-se (Zanne, P VI, 229; Scriban, D).	,	,	.	...
261
NEAMŢ
a spune drept, ca neamţul
•	=	a	spune	adevărul;	a	fi	direct (într-o discuţie),
,!	fară	„ocolişuri”	•
Un reflex al comparării mentalităţilor autohtone, modelate, la nivelul contactelor cu străinii, şi de disimularea şi „tîrguiala” de factură orientală, este expresia din titlu, cu atît mai mult cu cît sinceritatea se manifestă chiar în detrimentul propriilor interese. Anecdota Neamţul la tîrg este elocventă; românul vrea să, cumpere vaca pe care un neamţ o are de vînzare şi o examinează în amănunt^ ridicînd obiecţii.faţă de preţul cerut, pe care vînzătorul i le respinge candid,' în numele... logicii. La obiecţia că vaca e mică, i.se răspunde: „Da, el este mic, numaipatrin” (să se observe reproducerea inadvertenţelor gramaticale şi a pronunţiilor specifice; în propoziţia precedentă, patrm - bătrîri). Şi, mai departe: „Ş-apoi, vezi, nici nu-i mîncătoare! - Apoi, dacă n-are tinţi, el nu poţi munca! - Hm, şi vezi bine, măi neamţule, că-i şi tare slabă vaca! - No, apoi tu chind fu piteag (= beteag) nu fi slab? răspunde neamţul liniştit” (după Zanne, P
VI>229)- . . ■ Să nu ne grăbim; calităţile nu au fost ignorate: a spune drept ca neamţul, în Banat, se zice „spre lauda neamţului”, iar în Mehedinţi, cînd copiii erau trimişi cu vitele la păscut, li se spunea „să le păzească ca neamţul”, adică bine, întrucît „se ştie că neamţul este foarte conştiincios şi ascultător” (ibidem, p. 230, 231).
NEMŢESC:	cald nemţesc
= frig	'	"
Este una dintre cele mai cunoscute observaţii lingvistice - populare - asupra limbii germane. Autohtonii au surprins faptul că, vorbind limba romană, printre altele, germanii pronunţă ca pe nişte „surde” consoanele româneşti „sonore” (/ pentru d, p pentru b; vezi tinţi pentru dinţi, patrin pentru bătrîn, piteag pentru beteag, în textul citat la „a spune drept, ca neamţul”). Pe acest fundal sonor, calt ar putea fi, Ia rigoare, doar o „deformare” de acest tip pentru cald> (accidental, germ. kalt înseamnă' ‘rece’; vezi şi mir ist kalt ‘mi-e frig’).
262
NEMŢESC
; Un joc de cuvinte sui-generjs pătruns în literatură; în „cînticelul
>	comic” Surugiul, al lui Alecsandri, eroul principal face haz de urmările acestei greşite interpretări. „Cînd cu nemţii”, transportînd, iama, ! pe „un biet căprar”, ce era îmbrăcat numai cu „mundiraşul lui cel alb” i şi tremura „ ca de năbădăici”, surugiul îl tot întreabă „Frigu-ţi-e l domnule?”. La răspunsul acestuia, „No, calt, calt, saperment”, suru-) giul îşi vede de drum, iar la poştă constată că „şonţişorul” era bocnă: j „îl îngheţase caldu lui cel nemţesc" (o variantă foarte asemănătoare la î Zanne, P VI, 232).
^ Pe socoteala falsei interpretări se distrează şi un rafinat de talia lui [. Caragiale: „Aşa îndrăcit cald nemţesc n-am mai pomenit” (în DLR [; VII/1, cu,o trimiţerebibliografică greşită).	... ,	,
,	denie nemţească .	:	.
.	;	= spectacol teatral ,	.
•	: Apariţie incidentală, într-o replică din Chiriţa înprovinţie; adjectivul (utilizat frecvent în construcţii ce trădează confruntarea vechilor obiceiuri şi mentalităţi ale societăţii patriarhal - orientale din ţările | româneşti de la mijlocul secolului al XIX-lea), în postura de calificativ : pentru denie;,este o,mărturie,pe care o aduce Alecsandri în ceea ce priveşte opoziţia conservatoare Ţaţă de spectacolul teatral.
Denie (mai vechi bdenie, din slavul büdenija ‘yeghere’) înseamnă „serviciu divin făcut noaptea, ,1a ortodocşi, miercurea şi vinerea din săptămîna a cincea a postului mare şi în toate serile din Săptămîna Patimilor” (Scriban, D)., v ;
; Aşadar, frecventarea spectacolelor teatrale, cu pasiunea idolatrilor recent convertiţi, ,a putut fi condamnată de habotnici şi ironizată prin formula respectivă. Este,vorba de o caracterizare ce o face Leonaş, travestit în „bricicar” (adică ‘vizitiu de trăsuri că, numită brişcă'), pentru a-1 cîştiga de partea sa pe ispravnicul Bîrzoi, căruia îi reclamă ci actoriţa transportată de la Iaşi n7ar vrea să-i plătească cursa ' (imaginară*.în cadrul farsei improvizate): „- O actoriţă?... de la fteatru? - De-acolo... de la denia cea nemţească?” (a. II, sc. XII).
I : Opoziţia semnalată de Alecsandri a fost pusă în practică în anii i| comunismului: M. Beniuc declara că şi-a programat un spectacol cu
NEMŢESC
piesa în Valea Cucului în noaptea de înviere, în satul natal, pentru a demonstra că sala va fi plină în detrimentul bisericii, şi în aceeaşi noapte a avut loc la Iaşi, în anii ’80,' tot demonstrativ, un spectacol al cenaclului „Flacăra”.
haine nemţeşti
'	=	după	moda	occidentală;	de	tip orăşenesc
Delimitarea s-a făcut pornindu-se de la îmbrăcămintea de tip oriental a boierilor, dominantă pînă în secolul al XIX-lea; această caracterizare a vestimentaţiei de „modă nouă” apare de la Ion Ghica pînă la Arghezi. Dar îmbrăcaţi nemţeşte sînt şi colegii de la „Şcoala domnească”, ai lui Delavrancea, care nu mai purtau hainele obişnuite ale mahalagiilor din Delea Nouă (Domnul Vucea), după cum, prin straie nemţeşti, se distinge, într-un sat pe măsura celor din zona dinspre munte a Moldovei, un străin ciudat, Chirică (Creangă, Povestea lui Stan Păţitul). Aceasta şi pentru că, după cum scria Ispirescu, „românul, cînd vede pe cîte cineva din neamurile apusene.-.., îi zice neamţ” \ (înainte fusese veneţianul - venetic sau fr Incul).
Dacă, pentru germani, imaginea românului s-a conturat, mai întîi, prin elemente reale sau fantastice din impresii de călătorie şi din legendele despre Dracula, informaţii exacte despre Transilvania şi Bucovina au transmis rapoartele funcţionarilor imperiali şi apoi chesaro-crăieşti (o sinteză valoroasă în studiul Imaginea românilor în spaţiul lingvistic german 1775 - 1918, datorat profesorului Klaus Heitmann, de la Heidelberg, apărut în 1995 în traducere românească). Expresiile din memoria limbii române înfăţişează modul, divers şi> contradictoriu, în care a fost receptat germanul de către oamenii simplii de la noi: prea puţin locvace (a tăcea ca neamţul; românul se face neamţ cînd se preface că nu înţelege) şi obiectiv, chiar cînd este în detrimentul său (a spune drept, ca neamţul).
Desigur, faţă de îmbrăcămintea de tip occidental a existat şi o reacţie populară; prin comparaţie cu hainele sale, ciobanului i se pare: că germanul este îmbrăcat în... zdrenţe. Eroul baladei ciobanului care: şi-a pierdut oile respinge cîntecul de consolare al acestuia (ca şi pe cele: ale „ţiganului” şi „ţăranului”), ironizîndu-1 sub aspect vestimentar:
264
I	-
I
;	NEMŢESC
i „Hai, diri, diri, neamţule, / Cum îţi cură zdreamţăle!”, cu riposta: J „Las’să cure, că nu-mi pasă, / Că mi-e nemţoaica frumoasă / Pune aţă
•	şi le coasă” (respectiv: „C-am altele mai frumoasă”; Gottfried Habenicht,
; Vom Hirten,'der seine Schafe verlor..., o sinteză pe bază izvoarelor ; româneşti, în „Buletinul Bibliotecii Române”, Freiburg, vol. V (IX), | Serie nouă, 1975/1976, p. 453 - 454). :	’
j- în aceeaşi ordine de idei, un alt element ce a atras atenţia a fost ji încălţămintea: în doina' Plîngerea ţării, publicată de Alecsandri în î: Poezii populare, găsim sintagma nemţi bocîncâri, explicată de poet:
; „porecla dată soldaţilor austriani care au ocupat Principatele Unite în timpul războiului de la Crîm şi care erau încălţaţi cu botine groase sau ;• bocînci”.
; Mai importante sînt reflexele la alte niveluri sociale. Aspectul vestimentar a fost unul dintre elementele considerate în devenirea ji societăţii româneşti modeme la mijlocul secolului al XIX-lea; hainele ; europeneşti, adoptate de progresişti, puneau în evidenţă „tomba-
•	terele”, îmbrăcate încă oriental (Cazacu, Port, passim) şi, la rîndul lor,
i retrograzii găseau ridicole hainele nemţeşti, provocatoare de încurcă-| turi de tot felul. Coana Chiriţa, a lui Alecsandri, povestind cursa în ; care era să cadă la Iaşi,- cu măritişul fetelor, ca victimă a doi vînători \ de zestre, explică astfel pricina erorii: „Cine dracu să-i cunoască? Acu : toţi îs îmbrăcaţi într-un fel... şi nu poţi alege care-i boier şi care-i i coţcar”, dar, fireşte, lui Guliţă îi promite ca răsplată că-i va face „straie
■	de moda nouă” (Chiriţa în provinţie, a. I, sc. III). ..	.	,	,
Tabloul schimbării hainelor, la mijlocul secolului trecut, şi efecte; le prefacerii le-a descris pe larg Alecu Russo: „... ideea nouă au năvălit ; în ţară odată cu pantalonii, şi mai straşnici decît năvălirile tătăreşti;,în i cît ai scapăra, . au pîrjolit şacşîri, şlicuri, mestii, giubele şi toată garderoba strămoşească”. Dar-„progresiştii” au devenit şi ţinta batjo-; curii rîndaşilor şi ţiganilor, nu numai a „bărbilor mari şi tufoase”, care le strigau „măi neamţule! cu un haz nespus”. Nararea întîmplării unui ş „boier mare din capitalie”, care „mai mult de glumă decît denadins se şfăbise" şi este apostrofat de vizitiul său, ce-I luase drept „cărătaşul” î aşteptat să dreagă trăsura, se încheie prin cuvintele din piesa lui i Alecsandri: „pas de cunoaşte acum care-i boier şi care nu-i, dacă s-au ;; nemţit şi stăpînul msu\" (Studie moldovană, III).
265
NEMŢESC
:	/ june nemţesc	.	i	.	■
'	- holtei bătrln; bărbat.care nu se însoară niciodată
în localităţi din Banat (Răchita, jud. Caraş - Severin, Măru, jud. Timişoara), la întrebarea lui Sever Pop „Cum îi ,ziceţi la flăcăul care nu se însoară niciodată?”, s-a dat răspunsul „june nemţesc”, respectiv „a rămas june nemţesc”, în ultimul caz explicîndu-se că este o formulă persiflantă, „căci neamţul se însoară pe la 30 - 40 de ani” (Atlasul lingvistic român, 1/2, harta 275, pct. 75; 26).	,	’	.
Vezi şi unguresc. ,	,	,
NEMŢOAICĂ: a ajunge nemţoaică .	=	a	ajunge	guvernantă
Paralel cu răspîndirea şi cu evoluţia semantică a numelui masculin, nemţoaică se dovedeşte bine fixat în limba română; femininul confirmă, nuanţat, prestigiul etnonimului. Atrage atenţia, mai întîi, faptul că nemţoaică (ca şi diminutivele nemţoicuţă şi nemţişor) numeşte diferite plante, „condurul - doamnei” (Ţropaeolum majus), respectiv ranuncülaceele denumite şi „pinten”, „pintenaş” (Delphiniitm consolida), ^surguci” (Delphiniitm ajacis), sau „lirechiuşă” (Cantharellus cibarius; cf. DlIr VII/1), probe elocvente de circulaţie a cuvîntului în vorbirea populară.
Dar, în afară de utilizarea termenului cu sensul de ‘femeie1 care face parte din populaţia de bâză a Germaniei sau a Austriei sau e originară de acolo’, substantivul feminin cunoaşte specializări de factură sociolingvistică după provinciile istorice. Iii Banât, nemţoahe înseamnă „femeie de la oraş”, „doamnă (din lumea înaltă)” (cf. DLR), iar în Vechiul Regat nemţoaică este guvernanta: în special în epoca dintre cele două războaie mondiale,1 familiile avute angajau pentru copii educatoare de origine germană, cu scopul de a le asigură o bună creştere^ cît şi cunoaşterea limbii germane.
Pentru Alecsandri, guvernanta este ,;Madam Franţ” (vodevilul Rămăşag), iar pentru scriitorul bucureştean Alexandru Kiriţescu, un personaj din piesa Gaiţele, dădaca (ajunsă un adevărat factotum al casei, eficient şi autoritar) este „Fräulein”, un adevărat nume propriu
266
NINGE
ce cunoaşte, la rigoare, variante de alint, de genul feminin: Fraila, Fraelico scumpă! (în volumul cu titlul menţionat, 1976, p. 196, 249, 264). După DLR (loc. cit,), nemţoaică ‘guvernantă’ apare la Vlahuţă, Gh.. Brăescu sau Cezar Petrescu. ..	•
Ca să-şi „primenească”, sîngele, familia Earanga va căuta pentru Puiu, drept soţie, o fată sănătoasă, Mădălina, din Vărzari (!), devenită apoi Madeleine, ce primeşte şi botezul educaţiei, înainte de a fi trimisă în străinătate: „O nemţoaică straşnică fu angajată..., ca s-o cioplească deocamdată cît e necesar” (Rebreanu, Ciuleandra, cap. XIX).
„Nemţoaica’’ ia locul franţuzoaicei pe acest post în familiile boiereşti; o mărturie la Ispirescu: „a ieşit moda să se puie la copii doici şi dădace tot nemţoaice şi franţuzoaice” (după CADE), dar, tot în mediul bucureştean, dădacă poate fi şi unguroaica, cum este numită aceasta în filipica pnvincij„spectacolul neruşinat” al Capitalei pe care
o.constituie Preludiul \a volumul Poarta neagră, al lui Arghezi: „Medicul, omul de ştiinţă, omul politic, advocatul, inginerul, profesorul îşi lasă vatra goală şi nevestele lor îşi lasă întîmplătorii copii pe
seama iinguroaicii”....	1	•	,...........
J Un reflex original al uzului în discuţie îl datorăm lui Mateiu I. Caragiale (excentric şi în acest caz), în autocaracterizarea unui personaj din Craii de Curtea-Veche; „Gorică” Pirgu, mijlocitor mai mult decît dubios în afaceri şi'arânjamente tenebroase, se consideră un ratat pentru că nu a devenit la timp moştenitorul tatălui său: „Ei, să fi crăpaţ Sumbasacu Pirgu cu zece - doisprezece ani înainte... credeam noi că ar fi ajuns Gore ceea ce era: nemţoaică la hodorogi?” (cap. Asfinţitul crailor).
Chiar dacă statutul este subaltern, prestigiul etniei este salvat, dacă facem comparaţie cu specializarea’ semantică a termenului franţuzoaică (vezi). -	i	>
NINGE (a):	nins în luna lui mai
■	■• = (despre un tînăr): căruia i-a albit părul, care a ’ ' "	încărunţit	;	-	,
•	.	‘	.	■	j	!	■	■	>	.	.,	■	...	1	1	... i -	■
Expresia, înregistrată de Zanne (P I), face parte din cele care asociază frumuseţea.cu tinereţea, prin raportare la luna mai, de primăvară, considerată şi lună a florilor. O asemenea „ninsoare” este
267
NOD
culoarea florilor, ca la Goga: „Pe scînteierile de rouă / Şi peste cîmpul nins de floare...” {Noapte-, pentru semnificaţia ‘a încărunţi’ a verbului a ninge, cf. SCL XIV, 26, unde Iorgu Iordan'citează paralela spaniolă nevare sobre los cabellos), culoare descrisă şi de enunţul a avea ghiocei la tîmple (care nu se mai referă însă la ... prima tinereţe!).
„Tinereţea” anului, în aceeaşi asociaţie de idei, transpare într-unul din numele populare ale lunii mai, acela de florar (Ionescu de la Brad, Calendar, 86).
Dar, de fapt, florar este şi el numele unui anotimp sui-generis, cel al florilor, căci la Săulescu (Calendariul, 15) şi la Alecsandri (Brumărelul), aprilie este florari sau înfloritori, iar pentru Jipescu (Opincara, 11), florar este iunie.
Alt nume popular al lunii mai este frunzar, ce se poate explica de la vechiul obicei de a pune la porţi, în ajunul primei zile a acestei luni, frunzare, crengi cu frunze în vîrf sau chiar vîrfurî de copaci, evocînd „încheierea codrului”. Frunzarul poate fi interpretat şi ca un mijloc de invocare (şi provocare) a recoltelor bune, întrucît, adesea, prăjina cu un smoc de frunze în vîrf se lăsa la poartă sau în faţa casei pînă se măcina griul „nou”; atunci se arunca în fîntînă sau se punea pe focul ars pentru a se coace pîinea nouă.	.
Numele obiectului ce servea într-un ritual din prima zi a lunii mai a putut trece asupra lunii propriu-zise; situaţii principial comparabile există şi în cazurile andrea ‘decembrie’ (vezi) sau cărindar ‘ianuarie’. ,	.
NOD:	a	căuta	nod	în papură
= a căuta cusururi, greşeli, cu orice preţ, acolo unde, evident, acestea nu există; a căuta motiv de şicană.
Părţile papurii interesante din punctul de vedere al „nodurilor” le reprezintă frunzele, dar şi tulpina floriferă, din care se confecţionează diverse împletituri, iar expresia, „imaginară”, ar putea să vizeze contrastul dintre această plantă şi trestie, a cărei tulpină , are, într-adevăr, noduri (cu atît mai mult cu cît termenul trestie numeşte, prin Transilvania, şi „papura”; cf. DLR XI/3).	.
268
NOD
Această confuzie (cu sau fără intenţie) pare s-o reflecte utilizarea expresiei de către Petru Dumitriu,,ce subliniază faptul că, fiind „cusurgiu”, insistă asupra „nodurilor”, reprezentînd „mai puţinul” faţă de porţiunile tulpinei numite „intemoduri”: „Şi sunt al dracului, caut, cum-se cheamă? Caut nod în papură. Şi găsesc. în papură sunt destule noduri, după cum se ştie” (subl.n.; cf. Eugen Simion, Convorbiri cu Petru Dumitriu, ediţia a ii-a, revăzută şi adăugită, „Mercutio”, Bucureşti, 1998, p. 226).	.	'
Trebuie observat că s-a sugerat ipoteza moştenirii acestui context figurat direct din latină: „a căuta sau găsi nod în papură e, din cuvînt în cuyîrit, lat. nodum in scirpo quaerere” (Bogrea, în „Dacoromania”
III,	876). Dacă s-a făcut o „echivalare” lexicală, verbul quaerere, care însemna ‘a cere’, şi ‘a, căuta’, fiind înlocuit prin descendentul dacoro-mânesc al lui *cavitare, este posibilă şi o altă corespondenţă, aşadar explicarea rom.,papură dintr-un lat. *papura (cf. DLR VIII/I), în relaţie cu papyms, drept corespondent al gr. itccnupog, ce numea trestia de Egipt din care se făceau foi pentru scris, planta a cărei tulpină prezenta aceleaşi calităţi ca şi cele remarcate la papura utilizată pentru împletituri (cf. lat. scirpea ‘paner de papură, de trestie’).
Ca de obicei pentru acest scriitor, la Eminescu.contextul enunţului este adaptat stilului polemic al articolelor politice: în 1877, într-o parte a presei bucureştene şi a celei austriece se susţinea că românii „au căutat” conflictul cu Turcia „pentru ca să se poată arunca în braţele Rusiei”, aserţiune a cărei absurditate este subliniată printr-o comparaţie „adică că am căuta cum s-ar prinde nod în papură” (Opere IX, 296).	" '	\	:	,
Aluziv şi într-un context contras, din vorbirea populară, nod înseamnă ‘pretext’: „nu găseam nodu să-i dau vreo două palme” (TD. Mt.,11, 477). Prin acumulare, tipul desăvîrşit al cusurgiului este acela care „află nod în papură şi spini în mămăligă” (Zanne, P IX, 502), subliniind, prin urmare, ideea de acţiune absurdă.
Pentru posibilitatea moştenirii din latină a altor enunţuri cu valori figurate, vezi şi bătrîneţe, muiere.
269
NUMĂRA
NUMĂRA (a): bob numărat
:	,	=	tocmai	(pe tocmai), exact, precum se numără
,	bobii	în	anumite împrejurări	:	,
Ceea ce a atras atenţia, pentru a asocia expresiv boabele cu verbul (a) număra, este faptul că acestea sînt, de obicei, nenumărate şi se măsoară cu diferite vase (baniţă, dimirlie, găleată etc.). Iată uri context concludent, o ghicitoare pentru al cărei răspuns („moara”) se descrie măcinatul: „Pe poduri ferecate, / Trec mii, nenumărate; / Şi le taie capetele / Şi le schimbă numele”.	'
împrejurările, speciale, în care a apărut formula au fost schiţate de Zanne: numărarea la „datul în bobi” (sau „cu bobii”), o formă de ghicit viitorul după combinarea a 41 de bobi, fructul plantei leguminoase numită bob (Vicia faba), înlocuiţi apoi cu grăunţe, luate de pe acelaşi ştiulete, de porumb („Patruzeci şi unul de bobi, patruzeci şi unul de fraţi...”), sau de la vergelai, o altă practică divinatorie pentru „mersul anului”, cînd „se pun vergele”, cîte una pentru fiecare lună din an, dar şi boabe de linie-, „bobi şi oale, aşezate într-un mod cum ştiu ei” (la Cantemir, Descrierea Moldovei, după' Zanne, P I, 120).
Tot Zanne (ibidem) citează şi o anecdotă, o prelucrare liberă în versuri a motivului, a lui Th. D. Sperantia, despre un preot cu puţină ştiinţă de carte, care ţinea în buzunar, de la începutul postului mare, „bobi”, cîte unul pentru fiecare zi, pe care îi „rodea” în fiecare seară. Adăugîndu-i-se, accidental, un număr sporit de bobi, preotul şi-a derutat turma cu privire1 la durata postului mare şi la venirea Paştelui (vezi şi „a umbla cu zi-ntîi”). ;	,
Valoarea imaginii fixate de sintagma în discuţie este dată de neobişnuitul operaţiei; o dată realizată, rezultatul se bucură de prestigiu, de vreme ce bob numărat înseamnă „socoteală desluşită” (Zanne, PIX, 442).	:	,
Din bob în bob, expresie legată semantic de prima, înseamnă! „amănunţit” (la Eminescu: „Dacă nu ştii, ţi-aş arăta / Din bob în bob amorul”; Luceafărul)-, vezi şi DÂ"(I/I).	..................
270
OALĂ:	a se face (a fi) oale şi ulcioare (ulcele)
"	= „a fi mort de mult” (DLR); o posibilă evocare
■'	a incinerării în urnă, eventual a practicii
' .	’	depunerii	decedatului	într-un vas ceramic
Principalele contexte citate în diferite dicţionare în care expresia apare sînt din opera lui Creangă: „D-apoi nu ştiţi că mătuşa-i moartă de cînd lupii albfşi s-a făcut oale şi ulcioare, sărmana?” (Capra cu trei iezi); „ ...şi poate acum a fi oale şi ulcioare şi tot Nichifor Coţcariul i-a rămas bietului om humele şi pînă în ziulica de astăzi” (în povestirea despre căruţaşul purtînd acest nume). în DLR (VII/2) este consemnat pentru Vîlcea, şi „blestemul” face-te-ai oale şi urcioare! (cf. Ciauşanu, Glosar, 45) şi, în sfîrşit, alte două citate cuprind substantivul ulcele.	■
Nu există nici o îndoială că acest enunţ poate fi interpretat ca o extrapolare sui-gerieris, ce ia însă aspectul unui codicil pragmatic, a dictonului biblic referitor la materia primă a zămislirii primului om şi a destinului pe care Creatorul l-a hărăzit tuturor oamenilor, prin Adam, după pătatul originar: '„în sudoarea feţei tale îţi vei mînea pîinea ta, pînă te vei întoarce în pămîntul din care eşti luat: căci pămînt eşti şi în pămînt te vei întoarcz" (Facerea, 3.19). Şi, de fapt, într-un cadru mai larg, legătura dintre noţiunile „pămînt” şi „om”'este pusă în lumină chiar de etimologia comună a cuvintelor Ce le denumesc în numeroase limbi indoeiiroperie, în care oamenii sînt „fiii pămîntului”; de exemplu, din aceeaşi rădăcină indoeuropeană, însemnînd ‘pămînt’, provin ciivintele latineşti humus şi homo (Wald - Sluşanschi, Introducere, 288; cf. A. Walde, J. Pokomy, Vergleichendes Wörterbuch der indogermanischen Sprachen, I; Walter de Grüyter & Co, Berlin -Leipzig,1930/1973, p. 662- 663).	’	■
271
OALĂ
Faţă de o reluare simplă, bipolară, „Trupul tău ce-a fost ţărînă în ţărînă s-a preface”, de la Alecsandri (Maiorului Iancu Brari), dezvoltarea asupra căreia ne oprim este înfăţişată, cu fireşti licenţe, de Tudor Arghezi în postură de Demiurg: „Femeie scumpă şi ispită moale! / Povar-acum, cînd, vie, te-am pierdut, / De ce te zămislii atunci din lut / Şi nu-ţi lăsai pămîntul pentru oale?” (Jignire; cf. şi Tohăneanu, Imagini, 165).	-
Referirea la Creaţie, dar tot prin considerarea creativităţii pămîn-tenilor, este ilustrată de o zicală populară: „în ziua de Moşi se cearcă lut pe lut şi Dumnezeu rîde de toţi” (aşadar cînd cumpărătorii apreciază calitatea oalelor pe care le vor da de pomană; Zanne, P I, 49, cu explicaţia „moartea ne pîndeşte pe toţi”; cf. II, 209; variaţii pe aceeaşi temă: „Dracul rîde cînd furi oala, zice că fură lut pe lut”; „lui Dumnezeu tare-i place cînd se drăgosteşte bărbatul cu femeia, rîde şi zice că se drăgosteşte lut cu lut”; Niculiţă-Voronca, Datinile, 134). Mai prozaic, C. Sandu-Aldea explică pur şi simplu ideea, modificînd şi enunţul: „Părinţii ei... se făcuseră de mult pămînt de oale” (DLR VII/2). De altfel, reprezentarea ne-standărdizată paremiologic a morţii chiar numai f>rin noţiunea „pămînt” o găsim, în registru grav, şi la Creangă; însemnările unui contemporan îi atribuie evocarea întristată a fostei lui soţii prin cuvintele „cucoana mea o fi acum un pumn de ţărînă” (G. Călinescu, Viaţa lui Ion Creangă, cap. Pedagogia lui Creangă).	.	.
Deşi nimic nu se împotriveşte îndrăznelii întruchipate de imaginea transformării, prin circulaţia interregn, în vase de ceramică a trupului omenesc devenit ţărînă, trebuie să observăm că această optică, întru.cîtva industrioasă şi mai aproape aşadar de mentalul modern, pare să reprezinte, totuşi, numai o distorsionare seman-tico-stilistică pornind de la o expresie iniţială „copie a realităţii”, ecranată şi reorientată de valenţa spirituală a discursului liturgic. Căci olăritul este, pînă la urmă, o meserie specializată, cu altă pondere dini perspectivă demografică,şi cu alţă productivitate decît agricultura de exemplu, iar oalele nu se fac din reziduurile cîmpurilor funerare, ci din lut, rocă sedimentară compusă din argilă,, praf şi nisip fin. O notă reţinută în enunţuri, deşi de inspiraţie biblică, de viziune prospectivă, referitoare la destinul omului încă în viaţă („el ştia că lutul lui se va duce acolo de unde a fost luat”, la Ispirescu), sau la vederea unui
272
OALĂ
cadavru („privesc apoi lutul... culcat în sicriu”, la Eminescu, după CADE; vezi şi sublinierile din citate anterioare). .
Deoarece oalele sînt obiecte relevante pentru momente semnificative din riturile funerare, nu putem neglija sugestia pe care ne-o oferă acest fapt: expresia (cuiva) i s-a spart oala (i s-a frînt olul) semnifică intrarea în lumea morţilor, căci, după cum aflăm de la S.F1. Marian, care prelucrează informaţii bogate, se spărgea o oală nu numai la groapă, ci şi cînd mortul era trecut peste pragul casei (vezi şi Ghinoiu, Obiceiuri, 185), ceea ce reprezintă o înmormîntare simbolică (amintind vechiul obicei al depunerii cadavrului în acest loc, atestat literar, cu privire la înmormîntarea copiilor, la romani - subgrundarium -, şi păstrat pînă foarte tîrziu la slavi, mai ales în cazul copiilor nebo-tezati;-Schräder - Nehring, Reallexikon, 1, 334).	,
Corespondenţa în discuţie este însă direct evocată de enunţul sună a oală „e bolnav rău, cam pe ducă” (Zanne, PIV, 25). Apoi, la diferite praznice, ofrandele destinate decedatului, de sorginte antecreştină, se oferă, de predilecţie în oale, ulcele, olcuţe (Marian, înmormîntarea, passim).	.
Date fiind cele trecute în revistă, poate fi avută în vedere, ca ipoteză, existenţa unei formulări primare (pentru care nu dispunem de atestări) cuprinzînd prepoziţia de: *a se face (a fi) DE oale şi ulcele (ulcioare), descriind situaţiile cînd cineva stină a oală, i se (va) sparge oala, adică este pe moarte, respectiv cînd trupul decedatului este trecut peste pragul casei, este îngropat, iar apoi pomenit (şi) prin vasele cu diverse lichide menite să-i astîmpere setea. Expresia a putut fi reinter-pretată drept ‘a se face materie primă pentru oale şi ulcele’, respectiv ‘a fi încorporat în pasta din care sînt confecţionate acestea’..
Prepoziţia de, în construcţii similare, introduce un complement circumstanţial de scop; vezi, tot cu verbul (a) face, „i se făcea grîul numai bun de coasă" (la C. Sandu-Aldea, după DA I/II), sau a face de petrecanie-, evident, pentru cazul în discuţie, valoarea este aceea de destinaţie, obţinută cu ajutorul aceleiaşi prepoziţii: „această carte evanghelie, scrisă este de învăţătură" (Dosoftei, Vieţile sfinţilor, după DA I/III, fase. I); „nu-i gîscă, ci-i gînsac; l-am cumpărat de sămînţă” (Creangă/Dănilă Prepeleac).,	.
. Pe de altă parte, într-o fază premergătoare înhumării creştine (şi cultului creştin), incinerarea în urnă s-a practicat şi pe teritoriul
273
OALĂ
carpato-balcanic, ba a stăruit chiar pînă în secolul al IX-lea după Hristos (în pofida creştinismului, totuşi numai incipient; de altfel, necropole birituale sînt semnalate pînă în secolele al VlII-lea -al IX-lea; cf. Dan Gh. Teodor, Creştinismul la est de Carpaţi de la origini şi pînă în secolul al XIV-lea; Iaşi, 1991,p. 112- 113).
Din această perspectivă, a se face (a fi) DE oale (şi ulcioare), pînă la generalizarea înhumării creştine, a putut însemna ‘a muri şi a deveni cenuşă, destinată depunerii în urnă’. Această interpretare este permisă de înregistrarea, de către S.F1. Marian, a obiceiului ca oala ce , se sparge la mormînt să fie umplută cu cenuşă (Înmormîntarea, 267); vezi, la acelaşi autor, o descriere după Damaschin T. Bojincă: „într-alte locuri se umple acea oală cu cenuşă şi, apoi, după ce se scoate mortul din casă, o trîntesc de pămînt după sicriu; fără de a şti ce înseamnă toate acestea şi întrebate fiind femeile despre pricina acestora, răspund că aşa s-au pomenit” (op. cit., p. 268). „Aruneairea unei oale cu cenuşă în urma mortului” fusese consemnată şi de Vasile Popp1 (1817), autor ce încerca şi explicarea „rosturilor” actului, ce ar simboliza fie „că omul este asemenea unui vas de pămînt atît de fragil şi care se preface repede în praf”, fie că „familia s-a împuţinat cu un cap, astfel are nevoie de un vas mai puţin. De unde proverbul: i s-au frînt oala ... ca şi cînd s-ar zice: a murit” (Muşlea, Cercetări, II, 58; folcloristul clujean plasează obiceiul doar printre „riturile de despărţire”).	•	■
O	altă probă, în aceeaşi ordine.de idei, tot indirectă, desigur, o reprezintă utilizarea, într-o largă arie de la vest şi de la nord de Carpaţi, a sintagmei comoara satului cu sensul de ‘cimitir’ (vezi comoară). Şi, în ciuda insuficienţei documentare privind circulaţia locuţiunii verbale a pune în oală, sensul 'a întrece, a birui’ poate fi interpretat drept consemnarea unei victorii definitive asupra adversarului, soldată cu uciderea / moartea şi incinerarea în urnă, act ce poate fi comparat cu pedeapsa numită de enunţul a pune (a băga) în cofă.
însă, pentru mutaţia semantică spre ‘a înfăptui ritualuri în care sînl prezente diferite vase ceramice, la înmormîntarea creştină’ nu este obligatorie doar supoziţia unei translaţii, prin analogie, de la un ritual la altul. Dacă nu este cunoscută religia indivizilor (mai ales copii) ce au făcut obiectul unor înmormîntări în vase ceramice, în spaţiui
274
OALĂ
: dacoromânesc, semnalate în diferite zone (de exemplu, înmormînta-j rea în amforă â unui copil, datată în secolul al IV-lea, în cimitirul \ „extra-muros” de la Histria, caracteristic pentru lumea provincială şi periferică a Imperiului Roman; „Studii şi cercetări de istorie veche”,
■	XXII, 1972, 2, p. 203), cel puţin la Roma a fost atestată o asemenea î practică, inerţială, de sorginte etruscă, chiar în ritualul creştin (cf. i P. Testini, Archeologid cristiana. Nozioni generali dalie origini alia [fine del sec. VI; Edipuglia, 1980, p. 86: cadavrul unui tînăr a fost | depus într-o amforă secţionată longitudinal, iar cel al unui adult în P fragmentele obţinute prin segmentarea a două sau trei amfore).
j Deşi nu se poate documenta preluarea de la romani, de către j autohtoni, a unor astfel de practici, nu este exclusă observarea şi numirea lor (pur „tehnică”) printr-un enunţ „tradus” de una din ; expresiile numind înmormîntarea ce cuprind termenul oală, reseman-
■	tizată mai tîrziu prin pătrunderea „ne-canonică” a obiectului în ritualul creştin, venind dinspre obiceiul depunerii ofrandelor alimentare; de exemplu; pentru / s-a frînt olul „i s-a stins viaţa, a murit”, Marian
. citează enunţul latinesc „fractus est ei ollus”, cu aceeaşi semnificaţie !: (Înmormîntarea, 268);	.
| ' Perpetuarea, în construcţii modificate şi cu semantism remodelat, j a unor enunţuri arhaice, iniţial strict tehnice, privind depunerea în vase l ceramice a cenuşii celor incineraţi (eventual a corpurilor defuncţi-
•	lor?), a fost posibilă datorită influenţei socioculturale exercitate de dictonul biblic diriFacerea, care reaminteşte sfîrşitul material al vieţii omeneşti, un dicton actualizat frecvent în slujba ortodoxă de înmormântare. Ne referim la „peasma a 6-a, irmos”: „Tu singur eşti fără de moarte, Cel ce ai făcut şi ai plăsmuit cu mîna pe om; iar noi pămîntenii din pămînt sîntem zidiţi şi în acelaşi pămînt vom merge, precum ai poruncit Cel ce m-ai zidit şi mi-ai zis: pămînt eşti şi în pămînt vei merge, unde'toţi pămîntenii mergem.:. ” (cf. Aghiazmatar, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti,!'l965, p. 190).
’ Dar re-motivarea modernă (pornind de la faptul că obiectele din mediul domestic folosite în ritualul funerar numesc însăşi moartea) nu reprezintă o analiză lineară de... reciclare; evoluţia semnificaţiei figurate poate fi pusă sub semnul unei eventualităţi, al unei probabilităţi'care nu‘elimină ezotericul; din acelaşi grup semantico-sti-listic face parte şi expresia a se face praf şi pulbere ’a muri’, ipostază
275
OALĂ
în care moleculele din ţărîna strămoşilor pot fi prezente în oalele, ulcelele şi moşoaicele libaţiilor. O imagine solemnă ne-a propus-o Sadoveanu, în Judeţ al sărmanilor, povestitorul, după ce bea-vinul, „cu mîna stîngă făcu vînt oalei peste flăcările focului. O auzii ţipînd în întuneric, la grămada cioburilor, - se sfarîmă şi tăcu, încheindu-şi soarta. - Asta n-a mai cunoaşte băutură, vorbi iar ciobanul rînjind, - şi nu ne-om mai întîlni decît după ce-oi fi şi eu ulcior”.
Bibi. Oale şi ulcele; Cr., XXXII, nr. 5 (1462), octombrie 1997, p. 16.
a pune în oală (pe cineva)	•
.,	=	a-1	întrece,	a-1	birui	• . .
Această locuţiune verbală pare să aibă ca singură atestare înregistrarea şi explicarea ei de către Iorgu Iordan (Stilistica, 293; cf. DLR VII/2), care o invocă pentru apariţia, prin derivare sinonimică, &■ expresiei a pune (pe cineva) în cofă (vezi la acest cuvînt - titlu). Dat fiind faptul că pentru expresia din urmă există dovezi certe privind circulaţia (numeroase atestări la Alecsandri şi, apoi, apariţia la Ionel Teodoreanu şi la Fănuş Neagu), avem motive să considerăm situaţia1 inversă, adică, eventual, ca oală să fi înlocuit substantivul cofă.
Pornind de la semnificaţia ‘a întrece, a birui’, Iordan (loc. cit.) presupune o motivaţie... culinară: „asimilarea adversarului cu găina sau carnea pe care o pui la fiert?” deoarece optica aceleiaşi metafore se regăseşte şi în folosirea verbului (a) fierbe pentru „a sîcîi pe cineva cu vorba şi fapta”; vezi, la Sadoveanu: „De ce tot mă fierbi şi mă înţepi atît? Ai ceva de spus, spune!” (Baltagul, cap. XVI). Există şi formula agravării tratamentului: a fierbe în oală seacă, la Anton Pann (ap. Zanne, P IV, 21; cf. Ciauşanu, Glosar, p. 10, 45). O asemenea viziune „glumeaţă”, de tip expresie „imaginară”, nu lipseşte în paremiologie; vezi, de exemplu, „Nici o bucată pricopsită nu sînt, dar nici fi-te ce oală nu mă încape” (Zanne, op. cit., p. 19).
Dacă, însă, pentru a pune în cofă acceptăm o motivaţie originara prin „lucruri”, prin „obiceiuri”, şi dacă a pune în oală nU este doar o formulare derivată de la prima, atunci enunţul avînd câ suport lexical termenul oală ar putea să conserve, în sfera de întrebuinţare a
276
j ■ .
!	OBIALĂ
l
! expresiei *a se face (a fi) DE oale şi ulcioare (ulcele) ‘a muri, a fi î mort’, amintirea incinerării în urnă, prin depunerea în oală a cenuşii ! (vezi articolul precedent).
Bibi. „A pune în cofă",şi variaţii-, Cr. (serie nouă), XXXV, nr. 5 (1493),
! mai 2000, p. 16.
i ■ . , ■
OBIALĂ:	,	tîrîie-obială
■	,=	om	„buclucaş”,	arţăgos;	om nevoiaş, zdrenţăros
.	La Zanne (P III, 225), tîrîie-obială are notate sensurile „(om)
: nevoiaş, zdrenţăros”, dar şi „buclucaş”. Pare să fie un dublet, din mediul rural, pentru tîrîie-brîu însemnînd „arţăgos”, de prin tîrguri (vezi brîu).
O	descriere, a portului din vechime al ciobanilor vrînceni (de ; exemplu) ne ajută să înţelegem în ce consta „tîrîitul” obielelor: ; „obielele erau lungi şi picau peste opincă, de se tîrau pe pămînt... Cînd /ciobanii/jucau, făceau «hup», «hup»! şi săltau obielele şi zurgălăii de ! la curele; c-aveau curele-ncinse la mijloc” (Diaconu, Vrancea I, 435). I în povestirea unui cioban,din Spineşti (din 1926), se insistă asupra ; impresiei deosebite pe care o provocau ciobanii la venirea lor în sat: f „Cînd intrau în horă, ieşeau toţi afară; şi cînd intra-n nuntă, ia, atîta ' aveau beţele de mari... Zvîrleau beţele-n mijlocul horii; şi cînd făceau
•	beţele grămadă, fugea lumea” (ibidem). Fireşte, asemenea „tîrîie : obială” erau temuţi şi mai puţin... dispreţuiţi.
;	Deprecierea semantică s-a putut produce, aşadar, acolo unde
| stăruia vechiul port, şi ca efect al conflictelor cu proprii consăteni, din r diferite motive („Cînd veneam la horă-n sat, nevestele tinere se uitau chiorîş la mine şi-şi făceau socoteli; şi noaptea cîte cinci se puneau pe mine”; ibidem), dar şi cu cei de „la cîmp”, care se temeau de ciobani, nevrînd măcar să-i găzduiască (id., p. 436 - 437).
;	Imaginea pe care o sugerează astăzi această sintagmă este una din
; tabloul neglijenţei, conturat şi de Creangă: companionii eroului principal intră în „ogradă” la împăratul Roş „care mai de care mai chipos şi mai îmbrăcat, de se tîrîiau şi curgeau aţele şi oghelele după ; dînşii” (Harap Alb).
277
OBLON
OBLON:	a trage obloanele
= a lichida o afacere, a da faliment	•
Expresia este înregistrată şi explicată astfel în Dicţionar'. Cu o primă accepţiune figurată, de factură metonimică, a trage obloanele denumeşte acţiunea de „a închide (seara) prăvălia”, operaţia fiind descrisă chiar cu ajutorul acestui verb: „Tocmai cînd jupînul se pregătea să închidă obloanele, el îşi luă inima în dinţi, îi aţinu calea în ogradă şi-i ceru simbria” (N.D. Cocea; Visai lai Toană Ispas).	<
Folosită pentru a indica lichidarea unei afaceri sau falimentul, ea a constituit, chiar în limbajul comercianţilor, un eufemism: invocînd o operaţie de rutină, fără implicaţii deosebite, se ocoleşte evocarea unui moment grav sau neplăcut. O astfel de imagine reflectă manifestarea grijii profesionale pentru păstrarea creditului sau intenţia de a nu alarma clientela (eventual de a nu provoca apariţia extrem de ... inoportună a unor creditori). Desigur, cu timpul, conotaţia afectivă dispare, expresia „tocită” devine una de rutină, numind încheierea unei „afaceri”; descriind „ascensiunea” fierarului din sat, Marin Preda scrie doar: „în acelaşi timp, un potcovar tînăr din sat, care avea şi el un atelier, închise obloanele şi trecu în atelierul lui Iocan” (Moromeţii I, ediţia I, 1955, p. 117; în ediţiile următoare, această frază, din cap. XVIII, este eliminată).
Fără să putem invoca o atestare scrisă, expresia „a trage (închide) obloanele” se foloseşte şi cu semnificaţia de „a muri”. Pentru această extensie semantică, legătura se face pe baza comparării „tragerii” obloanelor cu închiderea (pentru totdeauna) a ochilor. Personificarea de la bază o găsim la Delavrancea, în descrierea reacţiilor proprietarului după ce, seara, închide prăvălia: „Mititica..: tristă şi ea... cu obloanele în jos, cu uşa închisă... ca om care a închis ochii! Se crapă de ziuă?... Face ochii mari, cît geamurile ei, şi parcă momeşte pe trecători să intre...” (Hagi Tudose).
Aşadar, „logica” devenirii a trage obloanele ,',a muri” este aceeaşi din a închide ochii „a adormi” şi „a dormi” („n-am închis ochii toată noaptea”) —> a închide ochii pentru totdeauna. Ne putem referi şi la a închide ochii cuiva: de la „a acoperi ochii mortului, trăgînd peste ei pleoapele”, la „a fi lîngă cineva în ceasul morţii, a-i da ultimele îngrijiri”.
278
j .
i '
i	OCHI
I De aceea, este greu de admis că pentru rom. a închide ochii „a ! muri” trebuie să pornim de la fr.fernier lesyeux, trimitere ce se face în | Sinteze, 157.	'
OCHI:	minciună	cu	ochi	r
!.	’	=	evidentă,	sfruntată	•	:
' , Minciună cu ochi se intitulează un articol publicat de Eminescuîn 1876 în „Curierul de Iaşi”; titlul serveşte drept principal comentariu la
■	reproducerea unor ştiri tendenţioase, din „Pester Lloyd”, cu privire la ; persecutarea evreilor în România (Opere IX, 296).
Contextul citat de noi ca titlu ar putea fi reducerea formulei ; „minciună cu ochi şi"cu sprîncene” (consemnată de Scriban, D), în : care determinantele, ce funcţionează şi ca un enunţ de sine stătător cu ; sensul de „evident”, s-ar adăuga aici substantivului minciună pentru sublinierea dispreţului. De altfel, pentru a augmenta caracteristica de falsitate a unei afirmaţii, se spune, familiar, că o minciună poate fi bogată, cu coadă1 sau gogonată (Scriban). Alte „proeminenţe” le reprezintă coarnele (minciuna fiind, aşadar, încornorată)', tot „cu coame, mare” înseamnă şi minciună cufîrfoi (augmentativ de la vîrf, Puşcariu, în „Dacoromania”, VI, p. 314 - 315).
,în afara creaţiilor „spontane” după acest tipar general, o formulă cu răspîndire geografică apreciabilă este minciună cu coadă (mai puţin utilizată astăzi), pentru care Marc Gabinschi găseşte paralele „balcanice”, în greacă, bulgară, macedoneană şi în turcă, limbă ce pare să fi pus în circulaţie imaginea, de vreme ce aceasta se găseşte şi în vorbirea sefarzilor (dar nu şi în spaniolă; Conexiuni, 80).
în diverse dicţionare, pentru,a se marca nota în discuţie, apar contexte care, pe de altă parte, subliniază, de obicei, acumularea: un om mincinos este o „putină de minciuni” (după N. Gane) sau „strunga minciunilor” (cf. DLR VI).	,	,
Nu este exclusă, prin urmare, supoziţia unei contaminări cu locuţiunea a da ochi (despre coardele viţei de vie, sau despre crengile pomilor) „a înmuguri”, concurînd la imaginea de „gogonată” - pe cînd adevărul este... „gol - goluţ”. .	:	-
279
OIFICA
OIFICA (a):	„oificarea	caprelor” (Nichita Stănescu)
= enunţ expresiv ilustrînd ideea devenirii, a metamorfozei
Spre a contracara o eventuală acuzaţie de supracreditare de factură tradiţionalistă, am ales această construcţie a imprevizibilului Nichita Stănescu pentru a servi ca exemplu de formulă - manifest a revoltei poetice a celui ce sonda necuvintele împotriva asocierilor ce fac obiectul de interes al dicţionarului experiment de faţă şi care pot fi, considerate, după opinia lui Eugen Coşeriu, mai mult sau mai puţin banale „contexte evocative” din sfera „discursului repetat”. Titlul; poemului (din volumul Operele imperfecte, 1979) este numai una din încercările neliniştitului şi veşnic nemulţumitului poet, aflat într-o permanentă efervescenţă de creaţie (ale cărei „mistere” le-a semnalat şi a încercat să le pătrundă scriind, fără odihnă şi fără ca încheierile, de etapă, să-l fi satisfăcut vreodată), de a aduce pe lame „contexte' comunicative”. Cel puţin pentru propria-i exigenţă şi pentru propriu-i gust de moment, căci, periodic, plăsmuirile altor dispoziţii vor fi considerate cu rezerve, dacă nu repudiate dispreţuitor.	.
Dar constanta axiologică a creativităţii lingvistice a poetului poate fi considerată sfidarea fără speranţe a „solidarităţilor lexicale” (W. Porzig, E. Coşeriu), inerţiale, automatizate, rezultate ale „cercului” pe care, după Wilhelm v. Humboldt, limba le trasează în jurul; vorbitorilor şi din care puţini încearcă să iasă şi din care, de fapt, este: greu de ieşit.
Ne-am obişnuit cu „frunză verde de... ” (este drept, aproape de... orice!), cu „alb ca laptele” şi cu alte atîteâ grupuri de cuvinte sudate în imagini parcă pe veci; nu însă şi Nichita Stănescu, pentru care există reprezentările frunză verde de albastru, frunză de verdele verdelui, oase de os, laptele murdar şi numeroase alte probe de „erezie” ale unui încrîncenat act de dezgrăire.
Dacă susţinutele avertismente ale poeticianului nu ne-ar fi pus în gardă (dispreţul, caustic, pentru „ştiinţa falsificării cuvîntului” şi, în general, pentru demersul pedant de cunoaştere), am putea încerca să căutăm limita de la care enunţurile sale vizînd „neajungerea” limbii contrazic achiziţiile certe ale lingvisticii şi ale poeticii generale, supralicitînd barierele limbii datorită interferării de planuri: cel al
280
OIFICA
competenţei expresive (la nivelul artei - discurs poetic) şi cel al competenţei idiomatice (pe terenul limbii în care s-a produs Nichita Stănescu), proiectate, însă, de fapt, în trăsăturile competenţei elocu-fionale (folosind distincţii aprofundate de Coşeriu).
Căci poetul ce-şi transcrie viziunile şi prin Noduri şi semne (1982) este consumat de irelevanţa desemnării şi vrea să corijeze, printr-o proiecţie de ontogeneză proprie, naşterea limbajului potrivit propriului său univers de percepţii (pe care, desigur, le suspectează), de reprezentări şi materializări, cărora nu le face decît concesii temporare. Prin urmare, Nichita Stănescu face cuvinte noi şi creează noi asocieri de cuvinte, întrucît cele ale limbii obişnuite sînt lunecoase, ambiguizate de context; ele s-au „rotunjit” asemenea bolovanilor de rîu după milenii de rostogolire a rocii desprinse din falie. Poetul le „colţuroşează”, transformînd sfera în cub (căruia îi sparge apoi un colţ), în tentaţia şi spre o formă (şi nu numai o semnificaţie) genuină, în plan sonor, emisiunile verbale tind să devină onomatopee, punct de plecare al vorbirii articulate (după o cunoscută teorie).
Este, în această creativitate lexico-semantică, o manifestare a ceea ce poetul a numit (poate spre luare aminte!) „curajul limbii române”, pe care, pe alt plan, i-1 atribuia lui Marin Preda şi lui Liviu Rebreanu, amîndoi surclasaţi însă dePetre Ispirescu, „cap şi începătură a prozei” (Timpul n-a mai avut răbdare..., 1981, p. 82).
Asumîndu-ne riscul „frivolităţii cuvîntului”, asupra căruia scriitorul ne atrăgea atenţia, încercăm să răspundem imaginii de poeta We«î,:conferită; de .exegeţi, prin asocierea la părerea acelora care-1 absolvă de „logomanie” (eventual de „logomachie”) sugerînd posibi: litatea ca unele din „jocurile” lui Nichita Stănescu să reprezinte adevărate pariuri cu posteritatea.. Ce semnificaţie are titlul Noduri şi semne? Ne trimite oare la unul dintre sistemele de comunicare ale vechilor peruvieni (cunoscut şi de chinezi) ce consta,din şnururi înnodate, diferit colorate.şi complicat rînduite (chiar cu posibilităţi de trimiteri „de subsol”), pe care, prin noduri, se însemnau nu numai informaţii administrative (de exemplu, încasarea impozitelor), ci prin mijlocirea cărora s-au ,,scris” şi poezii sau alte opere literare? (cf. Julius Lips, Obîrşia lucrurilor, trad. rom., 1964; p. 313).
Sau este, oare,;,oificarea caprelor” un joc incidental şi spiritual de cuvinte^ ori poetul extravagant ne trimite spre rememorarea evoluţiei
281
ORB
ovicaprinelor? Biologii au stabilit, de exemplu, că oile erau cunoscute i şi crescute încă din neolitic sau, cel puţin, din epoca bronzului, în	ţ
urma unei mutaţii genetice favorabile care a dus la transformarea	;
„părului” în lînă la o specie de oi înrudite cu capra, ce are strămoşi j sălbatici în Asia Centrală.	i
. Textul poemului nu ne vine deloc în ajutor, reluarea motivului	,
frizînd exagerarea derizorie („Făceam oaie dintr-un ou”). Dar enunţul este o mostră a înclinării şi talentului lui Nichita Stănescu de a încerca şi de a reuşi să resemantizeze, pe cont propriu, cuvintele obişnuite şi să formuleze, ca un Ion Barbu mai înainte, virtualităţi ale limbii române. Asemenea masei vorbitorilor anonimi care au resemantizat, uneori succesiv, după percepţii şi reprezentări proprii, valoarea enunţurilor iniţial tehnice devenite expresii idiomatice.
Bibi. Necuvinte din arta dezgrăirii; Cr., XXXII, nr. 1 (1458), iunie 1997,
p- 12. , ' ' ' . '
ORB:	a nimerit orbul Brăila (Suceava)
1	= este posibil orice lucru, incredibil iniţial
S-a susţinut că forma originară a'unei expresii ce îndeamnă la stăruinţă, nutrind speranţa atingerii unui ţel aparent inaccesibil, ar fi cuprins numele vechii capitale a Moldovei: a nimerit orbul SuceavaV Acest oraş era ţinta pelerinajelor orbilor, care călătoreau chiar neînsoţiţi, informîndu-se din om în om asupra drumului, pentru a se: închina la moaştele Sfintului Ioan cel Nou, reputat a vindeca infirmitatea respectivă (Berg, Cuvinte, 247). După date provenind de la corespondenţi din jumătatea de nord a Moldovei, expresia este înregistrată de Zanne (PII), care îl citează şi pe Creangă, unde o asemenea pildă este invocată de tatăl unui şcolar ce găseşte, la Fălticeni, gazda fiului săli şi a celorlalţi humlileşteni: „Nimeresc orbii Suceava şi eu nu eram să vă nimeresc?” (Amintiri III).
Descoperirea, pe aceleaşi coordonate, a Brăilei ar reprezenta, după opinia cercetătoarei Maria Bojan, o substituire de nume. Dar de ce tocmai Brăila? Autoarea citată invocă posibilitatea interpretării drept Brăila a cuvîntului german Briile „ochelari” (dintr-un contexi paremiologic ce ne rămăsese necunoscut (Expresii, 261; ni s-a semna-
282
ORT
i lat prezenţa,1 neverificată, la Victor Cftimiu, a formulării a nimerit orbul brila). Pe de altă pare, autorii volumului VIII/2 din DLR consideră că tocmai referirea la oraşul muntenesc ar fi la baza creaţiei paremiologice'în discuţie, în care Suceava ar fi apărut „prin parafrazare”. Pentru o confriintare de virtuozitate „a-şi găsi bacăul”, „ca orbul Brăila”, în publicistica eminesciană (Opere XI, 93), cf. Bacău.
i'Hotărît însă că, în momentul de faţă, a nimerit orbul Brăila a devenit etalonul stăruinţei temerare, iar enunţul în cauză este destul de : vechi; la Anton Pann apărea, în nota caracteristică „finului Pepelei”, explicitat („Orbul cu întrebarea a nimerit Brăila”) şi încă Iordache ’ Golescu sublinia valoarea lui stimulativă: ^Se zice despre cei ce ! nimeresc după multă chibzuire”, deşi diverse replici nu neglijează nici , norocul („Şi o găină chioară,' scurmînd, găseşte cîteodată mărgă-I ritare”; ap. Zähne, P I; II); Acelaşi oiconim apare şi în varianta pe care i şi-a notat-o Eminescu în lista de Proverbe româneşti, seria I: orbul a j găsit Brăila (Opere VI, p. 367).
î	Desigur prioritatea toponimică este puţin importantă, numele de
| oraşe fiind comutabile; contextulpoate fi (şi chiar a fost) adaptat în I funcţie de variabila geografică, după repere din orizontul vorbitorului. | Un bihorean vede într-un orăşel din zona lui de interese un centru [ tot atît de demn spre a'fi1 invocat: ;,Orbiil cu întrebare a nimerit ... I Vaşcăul” (Zanne, P VI). .	:	v
■	Forma mentală este prezentă şi la alte popoare; gennanii caută...
Roma: „mit Fragen^ kommt; man nach Rom”, iar centrele urbane au prestigiu din diferite motive; pentru un cărăuş din Ţara de Sus a Moldovei, cum este Moş Nichifor Coţcariul, al lui Ion Creangă (circulînd, obişnuit, între Ţuţuieni şi Piatra Neamţ), Oraşul se află la capătul celui mai important drum comercial moldovenesc din vechime, evocat într-o „incantaţie”, ironică de îndemn pentru; cai, încheiată cu formula „Hii! opt-un cal, că hu-s departe Galaţii, hiii!”.	,
ORT:	’ i	a da ortul popii
' ■	= a muri
' Ortul, o monedă în general de mică valoare, a rămas în paremiologia românească drept nume pentru plata serviciilor preotului ce oficia slujbele religioase la înmormîntare. Evident, s-a produs şi
283
ORT
desprinderea de ritualul înmormîntării, expresia evocînd decesul: „Azi noapte, cu luna şi plopii, / Opt bolnavi au dat ortul popii” (Arghezi, după DLR VII/2). Dar, într-o variantă a baladei Iancu Jianu, tot un ort îi cere podarul haiducului, pentru a-1 trece Oltul (,;Măi podar, ... / Trage podul, / Să trec Oltul! / L-oi trage, / De mi-ei da ortul”). După cum acelaşi cuvînt apare într-o zicală prin care se refuză pretenţiile exagerate: „Un ort, un zlot, un tult şi o oală de unt” (Zanne; vezi zlot).
Se poate presupune că, aşa cum bătrînii îşi pregătesc dinainte hainele pentru ultimul drum (dacă nu şi le-au păstrat pe cele de Ia cununie: pregătindu-1 pentru punerea în sicriu, văduva aduce „hainele bune” ale mortului şi vrea să-l îmbrace „cu cămaşa de ginere”; Eugen Barbu, Groapa, cap. Priveghi), la fel se petreceau lucrurile şi cu această „taxă”, căci, în expresia ce consemnează practica, verbul apare şi la diateza reflexivă, a da sau a-şi da ortul popii, ambele frecvente şi în scris, cu sensul de „a muri” (parspro toto).
ortul mortului	•	:
= ban pentru plata „vămilor” spre „lumea cealaltă”
Pe lîngă banul dat preotului, exista şi ortul ce se punea pe pieptul celui decedat (sau în mîna acestuia, „paraua din mîna mortului” la Creangă), destinat(ă) pentru trecerea prin „vămile” spre ceea lume: „Vine-o fată, pune ortul / Mortului pe piept, sub cruce” (Coşbuc, Lumînărica, evocare a unor scene de la priveghi, într-o. tehnică de halucinant videoclip avant la lettre).
In ceea ce priveşte destinaţia banului, cel puţin în alte zone etnografice, au intervenit reinterpretări, acesta fiind destinat, conform unor informaţii citate de Jean Delumeau, să împiedice revenirea printre cei vii a decedatului, pentru a-şi recupera bunurile:	obiceiul
destul de răspîndit în Franţa de odinioară de a pune un bănuţ în coşciug, sau chiar în gura mortului, avea probabil o semnificaţie contrară. Fără îndoială că nu era vorba de obolul cuvenit lui Caron, ci mai degrabă de un rit de cumpărare a bunurilor defunctului. în acest fel, moştenirea era dobîndită în mod legal şi fostul proprietar pierdea orice motiv de a reveni pentru a o reclama celor vii” (Frica, I, 142).
în practicile curente de astăzi, de la noi, în special din mediul rural, monedele ce se pun de către cei care vin la priveghi pe icoana
284
ORZ
de pe pieptul mortului sînt aruncate apoi pe la crucile drumului urmat de cortegiul funerar spre cimitir. Dar ortul mortului (asocierea cuvintelor este explicabilă şi prin efectul repetării aceloraşi sunete) se întîmpla să'fie „deturnat”, constituind chiar un prilej de profanare a decedatului; nu numai că nu ajungea în mormînt, ci putea face obiectul disputei groparilor: „De la colac au început să se certe / Şi de la netrebnicul ort, / Au prins să-l suduie pe mort” (G. Lesnea, Moartea tăietomlui de lemne; vezi DLR VII/2).	.
Enunţul ortus, mortus poate reprezenta un „martor de eroziune” dintr-o formulă magică latinească, pe care a identificat-o Bogrea (Pagini, 487 - 488); dar, în aceleaşi condiţii de receptare şi de circulaţie, nu este exclusă nici o „reacomodare” fonetică a ortului mortului, după’modelul latinizărilor „macaronice”, glumeţe, ale studenţilor ce se manifestau în vechea tradiţie a Almei Mater.
Cei din Iaşi, după mărturii ale lüi D. Florea - Rarişte, îşi ameninţau încifrat gazdele, în timpul iernii, cu arderea gardurilor şi a „coteţelor” de pe lîngă casă: „Si non fecit gazda focum / ardunt gardum coteţumque” (BIPRV, 195).	"■■■■■■ ■
ORZ:	a	strica	orzul	pe	gîşte
= a face un efort (o cheltuială) ce putea fievitat(ă); a acorda cuiva o onoare pe care nu o merită
Expresia este explicată în diverse dicţionare uşor ambiguu, prin „a dărui lucruri bune cuiva care nu ştie sau nu poate să le preţuiască”. La Scriban găsim o formulare puternic marcată de personalitatea unui nönconformist: „a da unui incult un lucru de care totuşi n-are nevoie, putînd să-i dai ceva mai prost cu tot atîta folos ori plăcere: nu strica orzul pe gîşte dînd nefumătorului tutun de calitatea întîia ori ţăranului şampanie”! ’ ■	.	;	;	'
Aşa vor fi stînd lucrurile în ceea ce-i priveşte pe oameni, dar este cel puţin îndoielnic că gîştele riu ar preţui orzul; este însă sigur că nu-l „dispreţuiesc”,' iar agricultorul are, uneori, interesul să le hrănească cu boabele acestei cereale, atunci cînd le îngraşă, întrucît „orzul încolţit dă cea mai bună carne” se menţiona în Marea enciclopedie agricolă (1938, völ. II, p. ‘672). Din optica raportării la oameni, avem de a face
285
os
cu o distorsiune în planul simbolicii: nu a fost vorba, iniţial, de capacitatea de a aprecia sau nu orzul, ci de momentul, nepotrivit, cînd cineva, necugetat, îl folosea pentru hrana păsărilor respective.
în formularea uzuală, ne aflăm în prezenţa abrevierii unei construcţii bimembre, iar abia aceasta clarifică lucrurile: „nu strica orzul pe gîşte cînd îi iarba la genunchi” (Zanne, P II, 165; IX, 495), aşadar cînd gîştele au berechet cu ce se hrăni (vezi şi Chiţimia, Paremiologie, 241; o „prelucrare” a motivului în „nu strica merele cu cel deprins a mînca pădureţe”). Iar „dovada” preţuirii, în replica „E anevoie cînd , ajungi să cumperi orz de la gîşte”, de la Anton Pann, Povestea vorbii).
Aşadar „a strica orzul pe gîşte” pare a proclama o absurditate (un coleg străin care abia învăţa româneşte a bănuit că orz ar . fi numele unor.pietre sau minerale, iar expresia ar corespunde celei latineşti „margaritas ante porcos”!).	.	:	r
O	„remodelare” motivaţională în formularea (probabil) ironică „De ce să dai orzul la gîşte, cînd poţi să-l dai la cai” (comunicată de o colegă), deoarece cabalinele au prestigiul de a fi, în gospodărie, consumatoare de furaje: „boii ară şi caii mănîncă!” în replică, vezi „nu-i ovăzul pentru gîşte”, ca şi alte sfaturi practice (pentru „inocenţi”): „nu strica fînul pe gîşte” sau „nu strica finul pe capre” (Zanne, P IX, 491, respectiv 461).
OS:	os de ros
= mijloc (modest) de existenţă, obţinut de obicei ca un avantaj
Metafora a avea un os de ros a pornit, evident, de la situaţia cîinelui, căruia i se aruncă resturile de mîncare; cu acest patruped se compară, ironic, povestitorul, în formula de încheiere a basmului Broasca ţestoasă cea fermecată, publicat de Ispirescu: „Eram şi eu p-acolo. Şi fiindcă am dobîndit şi eu un os de ros /fireşte, după şi de la banchetul nunţii/, mi-am pus în gînd să vă povestesc... Statutul umil, în general, este ilustrat şi de a umbla după ciolane, adică după pomană, după căpătuială. :	.	,	.•<
Dacă în aceste contexte sinonimia este perfectă, una dintre deosebirile de bază dintre cei doi termeni, os şi ciolan se datorează
286
os
.sensurilor acumulate, în timp, de fiecare din ei; fără să ne mai oprim ; la sensul din aß de os domnesc (= descendenţă, neam), oase înseamnă ' şi „oseminte”, în faţa cărora creştinul se reculege şi se închină,
‘ profanarea lor înfiorîndu-l. în 1881, gazetarul Eminescu comenta sarcastic o „afacere” de export (a bulgarilor), de materii prime pentru ! „îngrăşarea ogoarelor Engliterei”, de domeniul macabrului.1 Corabia i „Milowie;” a transportat 600.000 de kilograme de oase culese de pe fostul cîmp de război de la Plevna: „Amestecaţi astfel, bieţii cazaci de la Don, dorobanţii din Vaslui şi Vrancea, ostaşii din trei continente ale ; împărăţiei Osmane, ,toţi la un loc au pornit la moară, sub a cărei pietre grele scrîşneau oasele vitejilor pentru a forma gunoiul trebuincios utilitarismului englez” (N-a trecut mult; Opere XII, ,345).
:• Dar „căpătuiala” poate fi şi una importantă, de vreme ce postu-lanţul Ciolănescu primea, pentru 2 500 de rubiele, pitacul de ispravnic : al judeţului Teleorman (N. Filimon, Ciocoii vechi şi noi, cap. XIII, Ce dai să te faci ispravnic?). O moştenire, pe terenul exprimării colorate:
; avantajul cîştigat recent de formula a da (cuiva) un ciolan de ros se : datorează transferului reprezentării figurate în limbajul disputei ; sociale sau politice: adversarii sînt acuzaţi că-şi favorizează „clien-! tela”, procurîndu-i avantaje materiale, venituri de pe urma unor funcţii | publice, sau că recurg la corupţie, astupîndu-le gura celor „colţoşi”. în ' ciuda faptului că termenul ciolan este astăzi regional, în contextul în 1 discuţie, din stilul publicistic, acesta a luat locul sinonimului său literar os, mai „modest” fonetic şi uneori chiar stilistic, întrucît unele
■	frazeologisme ce-1 cuprind rărhîn la nivelul de constatare, resemnată, ; a diferenţelor, ca, de exemplu, în cine poate oase roade, cine nu, nici carne moale. '	1	1	‘	1	,
în schimb, ciolanul, priri’cbntrast, apare ca mai... de nădejde, mai ‘ suculent, imaginea sa oferind o garanţie de perspectivă, de durată şi de insolit prestigiu în faţa celor ce sînt (ne)principial de conivenţă. Căci, de fapt, pînă la urmă, el şi-a păstrat un loc cît de cît „onorabil” chiar în i gastronomie: în meniul birturilor se găsea (şi poate se mai găseşte) un i fel de bucate mai'consistent,1 oricum, decît supa de oase, înscris sub i titlul ciolan cu fasole.
Dar acesta nu este unul la .«care să rîvnească cei ce umblă după ciolane de ros! :	“	!i
287
os
a îngheţa os
= a îngheţa de tot
Se zice, în primul rînd, despre oameni, aşadar motivaţia imediată a comparării are în vedere înţepenirea corpului, întărirea „cărnii”, sugerînd duritatea osului. Este interesantă o variantă a formulei, a îngheţa bocnă, ce apare, de exemplu, la Creangă. în drum spre Pipirig, „pe un pui de ger... de crăpau lemnele”, după ce băiatul cade în Ozana, bunicul îi scoate „ciubotele din picioare, că se făcuse bocnă” (Amintiri I). 1
Termenul bocnă are, după Scriban, D, semnificaţiile ‘arşic’ (= os mic, de la încheietura piciorului, la miel) şi „bucată de lut ars”. Aşadar, îngheţat bocnă înseamnă exact acelaşi lucru cu îngheţat os (deşi cineva poate fi şi îngheţat lemn).
„Durificarea” se exprimă însă şi cu ajutorul sinonimului regional al lui os: a fi ciolan, cu sensul „rău, varvar” (Zanne, P III, 525), probabil cu referire la capacitatea cuiva de a nu se lăsa „înmuiat” la suflet.
(huo) la oase!
= expresie întrebuinţată pentru a huidui pe cineva
Nu avem nici un motiv să ne îndoim de această explicaţie a autorilor Dicţionarului Academiei, Litera O, admisă şi de către cei care au făcut revizia tomului respectiv (VII/2), unde „expresia”- este înregistrată fără a se cita vreun exemplu ilustrativ. între timp, putem semnala unul, într-o parodie a sloganurilor agresive comuniste: „La oase cu paraziţii mic-burghezi!” (R. Constantinescu, 100 (una sută) de istorioare... , p. 220). Desigur, pentru statutul şi semnificaţia exclamaţiei în discuţie, nu trebuie invocată doar „atmosfera” depreciativă a familiei paremiologice a cuvîntului. Căci, de fapt, „la oase” erau „îndrumaţi” nebunii, după cum aflăm din proza de debut a lui Marin Preda.
în discuţia a două personaje din .povestirea O adunare liniştită: faţă de apucăturile cel puţin ciudate ale lui Miai, Bîzdoveică răbufneşte: „Dacă ai înnebunit, spune-ne, tată. Te legăm şi te trimitem le
288
os
oase, la Chitila” (cap. X). Comună suburbană a Capitalei, Chitila este cunoscută pentru fabrica sa de zahăr; or, în procesele tehnologice din asemenea fabrici, oasele arse se foloseau pentru obţinerea „cărbunelui animal”. La începuturile acestei industrii din România, produsul era de import, după cum afirmă Tudor Arghezi (în descrierea funcţionării fabricii de la... Topliceni): „Laborantul mai trebuia să ştie să aprecieze calitatea oaselor arse, subt denumirea de negru animal, importat, un [ adjuvant al curăţirii progresive a viitorului sirop” (Lina, 1965, p. 252). |	Probabil că mai tîrziu negrul animal sau negrul de oase, între-
■	buinţat ca decolorant în industria zahărului şi în cea alimentară (după ■■ Lexiconul tehnic român), s-a fabricat în ţară, pe lîngă asemenea ' întreprinderi, iar nebunii vor fi fost trimişi să lucreze în astfel de locuri măcar dezagreabile, dacă nu să adune oase pentru fabrica de zahăr de . la Chitila.	;	"
;	Dar, desigur, paralel, strigătul „la oase!” este ilustrativ şi pentru o
E altă împrejurare, aşa cum probează apariţia lui în mediul locuitorilor I cartierului Cuţarida; atunci cînd apar hingherii, copiii strigă: „Huo, j na! fiuo, na! La oase!”, cu următoarea explicitare a mobilului acestei manifestări: „Copiii din urma droaştei /hingherilor/ strigau cît puteau, să sperie dulăii: - «Na! Na! Huo! La oase!»” (Eugen Barbu,‘ Groapa, cap. Aia mică; subl. n.). Aşadar, copiii nu-i huiduiesc pe hingheri (asupra lor îi asmuţă pe „cîinii domnului Aristică” şi le bombardează cu pietre „duba”). Strigătele citate reprezintă mijloace pentru „apărarea” cîinilor; la huiduielile de alarmare, se adaugă apelurile na! şi la oasel^ cele folosite atunci cînd „dulăii” sînt chemaţi să li se dea resturi de mîncare, în afara „programului”, căci, altfel, cîinii nu aşteaptă să fie chemaţi („Ciorba acră luneca pînă în măruntaie. Era caldă şi bună. Lîngă neveste se gudurau dulăii, aşteptînd oasele. Era ceasul sfînt al cinei”; ibidem, cap. Stere).
Pentru familia paremiologică a cuvîntului, vezi a rupe sau a muia (cuiva) oasele „a bate zdravăn”, a-i ajunge (cuiva) cuţitul la os „a nu mai putea îndura”, a-i da (cuiva) de os „a-i veni de hac” (Zanne, P II), dar şi oase goale „om sărac”, oase pestriţe „rău la suflet”, „zgîrcit .
Pe stadioanele din Bucureşti, „galeria”, înfierbîntată, de la un meci de fotbal, atunci cînd, de exemplu, îi consideră nedreptăţiţi de arbitrajele cere favoriţilor să joace brutal, să nu-i menajeze pe adversari, strigîndu-le, într-adevăr, „dă-i la ţurloaiel", „dă-i /cr oase]”.
OTUZBIR
In sfîrşit, iată, din nou, legătura dintre os şi ciolan şi cu referire la omul „zăltat”: în Moldovă se spune că umblă cu ciolane legate la gît cel care „a înnebunit de tot” (Zanne, P III, 525).
OTUZBIR:	a lua cu otuzbirul
;	= cu forţa, violent
Substantivul a fost împrumutat din limba turcă şi înseamnă „trei- ' zeci şi unu”, ca nume al unui joc de cărţi (după numărul de „puncte” din regula acestuia), cunoscut mai ales în Muntenia (vezi, în DLR VII/2, citate din N. Filimon, D. Bolintineanu şi I.L. Caragiale, la acesta din urmă după Kir Ianulea, într-o savuroasă descriere de atmosferă de epocă: „Totodată, Acriviţa mai căzuse şi la darul foiţelor: casa plină de jucători, masă lîngă masă - otusbir, ghiordum, ba şi stos
-	şi dulceţuri, zumaricale, vinuri, cafele şi vutci, şi ciubuce peste ciubuce, ziua pînă seara şi noaptea pînă la ziuă”).
Iată o descriere a mediului bucureştean de la mijlocul secolului trecut: „Cu turcii am petrecut bine. Mai în toate serile, atît eu cît şi turcii /ofiţeri şi ei/, eram poftiţi să mergem la adunările orăşenilor şi jucam cărţi («otuzbir»). Mulţi bani le-am luat cu acest joc!” (Amintirile colonelului Lăcusteanu, cap. Arestarea).
în vorbirea populară (a o lua cu otozbirul), s-a remarcat „devierea sensului” şi prin analiza finalei cuvîntului ca referindu-se la zbir (Bogrea, Pagini, 229) dar expresia în discuţie evocă excesele săvîrşite la Iaşi de regimentul 31 de ieniceri, la începutul secolului al XIX-lea (Graur, Alte etimologii, 15).
OU:	a	nu	fi	(bun)	nici	de	zeama	ouălor
= a nu fi demn de nici o consideraţie; a nu fi bun 1	de	nimic	,	,
Ca expresie a desconsiderării, contextul reflectă optica mediului domestic: „Sărace, sărace! Nu eşti bun nici de zama ouălor” este exclamaţia prin care se constată, lipsa de aptitudini pentru învăţătura gramaticii a lui Trăsnea (Creangă, Amintiri III). .	;	,
290
■ .
;	OU
l
[ -j Zeamă,.etimologic, înseamnă „suc” şi „fiertură” (Scriban, D); j aşadar, se vorbeşte de „zeama prunelor”, de cea „a strugurilor” (se i spune, ironic, „îmi, plac strugurii, dar şi mai mult zeama lor” - bineînţeles/fermentată, adică vinul), şi, tot aşa, de „zeamă de came” sau „de zarzavaturi”. Apa în pare au fiert ouăle poate fi considerată, de asemenea, o „zeamă”, dar, fireşte, fără nici o valoare sub raport culinar. Incidental, se distinge şi o „zeamă” în interiorul cojii oului: \ oul cu zeamă este oul fiert puţin, cu albuşul necoagulat; aşadar, zeama | oului ar putea sublinia şi diferenţa dintre gălbenuş şi albuş, ultimul, de i. fapt, fără valoare nutritivă. Astfel, înainte de „a nu fi bun de nimic” \ (dicţionarele), a nu fi (buri) nici de zeama ouălor înseamnă ‘a nu fi ! demn de nici o consideraţie’, apreciere manifestată (eventual) prin i alimentul sau băutura cuvenită. Aceeaşi optică este reflectată şi de | referirea la zeama unor fructe (înainte de a se transforma într-o ş. băutură alcoolică): nu 'e bun nici de zeama prunelor (Zanne, PIV, 37: lume, lume, zeamă de prune)', vezi şi a nu fi bun de nici o zeamă.
a fura oul de sub cloşcă (cloşca de pe ouă) fără i	să	cîrîie	1	'
[	' '	=	a	fi	foarte	şiret;	a înşela
j ,,Fă-te om de lumea nouă / Să furi cloşca după ouă” este titlul ; celui de al XVI-lea capitol din romanul Ciocoii vechi şi noi, al lui N. | Filimon. Virtuozitatea unui hoţ poate fi probată printr-o realizare nu l numai dificilă (ştiut fiind că o cloşcă se apără, „cîrîie” - de aici l completarea „fără să cîrîie”; Zanne, PI; IV), ci şi inutilă: oul clocit nu [■> are nici o valoare, ca şi cloşca, privită ca pasăre - pentru gătit, deoa-!! rece este slabă. Aceeaşi idee o subliniază referirea la o pasăre de j: | pădure: fură oul de sub coţofană înseamnă „mare hoţ, tîlhar neaoş de ! j păduri, un hoţ şi jumătate” (Ciauşanu, Glosar, s.v. coţofană), pasărea i! respectivă fiind renumită pentru „cîrîiturile” pe care le scoate. Va-j)j rianta apare şi la’Ion Ghica: Stoian, un personaj din Bucureştii anilor î | 1821 - 1860, „bătea de snopea, fura cum se zice şaoa de sub călăreţ şi ; oul de sub coţofană” (Bucureştiul, 599).
ij Că este vorba ,de, abilitate pare să ne-o dovedească, indirect, îj renumele de care se bucurai Constantin Brîncoveanu, după însemnări a j ale secretarului său italian, ce comunică o formulă populară analoagă.
! Domnitorul „a poruncit să fie puse unele biruri în întreaga ţară, dar cu
0X0
aşa de bună rînduială încît supuşii să fie tulburaţi cît mai puţin cu putinţă. în această privinţă îmi amintesc că ara auzit pe români spunînd că domnul Constantin Brîncoveanu ştia să jumulească găina fără să o facă să ţipe” (Del Chiaro, Descrierea, 386).
Dar enunţul poate ilustra şi răutatea absurdă, excesul: un oarecare, „primarul nemţilor” în timpul ocupaţiei din primul război mondial, „Se ducea pe la oameni, drăcuia, înjura, / Le lua boi, oi şi ouăle de sub cloţă” (Sorescu, Biografii, în La lilieci, II).
Pe de altă parte, referirea la negustorul necinstit, care ar vinde la-, piaţă ouă clocite sau cloşte (drept „găini”), nu este exclusă, ceea ce ar putea explica o calificare de tipul negustor de piei de cloşcă „negustor numai cu numele” (cf. negustoria cu piei de cloşcă la Eminescu, O IX, 234, dar şi la Marin Preda; pentru „anvergura” unor asemenea „afaceri”, vezi şi negustori de fitile de candelă, la Eugen Barbu, Groapa, cap. Vînzarea).	.
Dar expresia din paragraful precedent poate avea ca punct de plecare şi caracterizarea, ironică, a negoţului (din zona Deltei Dunării) cu piei de păsări de baltă, folosite drept garnituri la diferite piese de îmbrăcăminte; desigur însă nu atunci cînd cel ce vinde mărunţişuri este poreclit negustor de piei de ploşniţă sau de purici (DLR VII/1). Pentru a nu omite eventualitatea motivaţiei prin practici din zona Ia care ne-am referit, trimitem şi la o altă activitate, deşi cu totul singulară, împăierea păsărilor de baltă, asupra căreia găsim o mărturie la Sadoveanu: în Ostrovul Lipan, se stabilise un cazac (?), Cricopol, care, printre altele, „vîna tot felul de păsări, pe care ştia să le prepare pentru muzee germane şi engleze” (Toaca, în voi. împărăţia apelor).
0X0:	„Oxo, oxo, la ocnă!” (Jean Bart)	.
= expresie argotică, de huiduială
' Semnificaţia unui cuvînt oxo l-a preocupat pe Al. Graur încă dir 1956; remarcîndu-1 în vorbirea argotică cu semnificaţia „taci!” şi negăsind nici un corespondent în limbile din care româna împrumută, de obicei, cuvinte, acest într-adevăr mare descoperitor de semnificaţii alf expresiilor „ciudate” a presupus că elementul în discuţie ar reprezentc lexicalizarea unor semne din dactilografie; Ia sfîrşitul unui text, pentri a marca încheierea acestuia, dactilografele aveau obiceiul să tapeze c
292
0X0
„floare”: -oxo-. Aşadar, aceste semne („zero”, „ies”, „zero”), citite ca un cuvînt, au putut deveni o interjecţie, „s-a isprăvit, gata!” (SCL VII, 273).
Descoperirea „cuvîntului” în cauză într-un periodic de cultură din 1922, de asemenea cu semnificaţia „taci!”, îi întăreşte autorului prima convingere (Etimologii, 124). în sfîrşit, existenţa (în romanul
■	Europolis, al lui Jean Bart) a două replici în care oxo ar însemna : „gata!” pare să pună capăt şi oricărui dubiu; în funcţie de veridicitatea ’ glosării contextuale, etimologia propusă, scrie autorul, „se potriveşte ' şimai bine” (Alte etimologii, 67).
i.-	; Surprinde faptul că Al. Graur nu a fost contrariat de o discordanţă
de ordin sociocultural: ce şanse de receptare şi de proliferare ar fi
putut avea o exclamaţie provenind din jargonul birourilor (sau chiar al
■■ redacţiilor) în mediul nu numai cosmopolit, ci şi „pestriţ”, al oraşului
; Sulina? „Oxo! oxo!... Afară cu el! Ne-a făcut patria de rîs...” este o £ »> „
!' admonestare produsă într-o şedinţă „fierbinte a coloniei greceşti din
| acest oraş, iar „Afară! afară! Oxo! Oxo! ho! la ocnă!” reprezintă o
i huiduială din cursul încăierării unor hamali, greci şi români, provocată
r de încercarea de pătrundere, într-o echipă de lucru, a unui fost ocnaş
( (Europolis, cap. XIII).
[ Evident că originea acestui cuvînt trebuie căutată în argoul [ „vaporenilor”, colorat cu împrumuturi din toate limbile porturilor 5 Mediteranei; în cazul de faţă, cele mai multe şanse de a şi-l revendica t le are limba greacă. Jean Bart „condimentează” şi prin alte elemente de această provenienţă comunicarea grupurilor de persoane formate (şi) din greci; de exemplu, cea de a doua apariţie a lui oxo este
•	precedată de replica „Tocmai tu te-ai găsit să zbieri, care ai făcut doi ani de puşcărie? Chi-taxi-mutra!" (avînd ca punct de plecare acest mediu, vezi imprecaţia argotică „fi-ţi-ar mutra-n puşcărie!”).
. De fapt, după cum ne-a atras atenţia prof. Eugen Coşeriu, cele
■	două apariţii ale cuvîntului în discuţie sînt acompaniate de traducerea 1 lui în româneşte,' căci grecescul 6 E, co este o variantă modernă a lui
e^co şi înseamnă chiar „afară”!
Chiar numai din prudenţă, trebuie să fim îngăduitori cu scăpările 1 altora (Quandoque bontis dormitat Homerus!- „Şi bunul Homer mai aţipeşte uneori”). Dar, deşi un grecism propriu-zis, cuvîntul a fost înregistrat în Dicţionarul limbii române al Academiei (VII/2) şi a , primit explicaţia etimologică propusă de Graur, ceea ce nu ne poate j lăsa indiferenţi. Căci nu sepotriveşle deloc!
293
PAI:	a-şi aprinde paie în cap
= a atrage atenţia prin aprinderea unei rogojini
1	ridicate deasupra	capului; a-şi atrage necazuri; a
avea de suferit în	urma unei reclamaţii prezentate
cuiva	'	,
Expresia indica, originar, o practică orientală: aceea de a atrage atenţia unui demnitar (sau domnitorului) prin purtarea, pe cap, ,a unei rogojini	aprinse	(Şăineanu, Influenţa,	I, p. CVIII), urmărind prezentarea unei	jalbe	(ridicate în proţap):	„... tîrgoviştenii... au venit Ia
Divan, la Bucureşti, cu rogojini aprinse în cap şi cu jalba în proţap” (I. Ghica, după DLR IX; vezi şi titlul cap. XXXI din romanul Ciocoii vechi şi noi, sub jalbă).
Dar, reclamantul putea deveni victima demersului său; dacă nu era pedepsit chiar el la judecată, devenea, oricum, ţinta răzbunării celui reclamat (de obicei un dregător). Astfel, expresia consemnează o schimbare de optică: aprinderea paielor în cap a putut să apară ca o simplă suferinţă a celui ce recurge la acest act (cf. şi Iordan, Stilistica, 269), căci „dreptatea umblă cu capul spart”. Evoluţia semantică fusese comentată ironic de Şăineanu: „De la a atrage luarea aminte a cuiva asupra unei nemulţumiri sau plîngeri pînă la a întărită pe cineva dir pricina acestei jeluiri - distanţa nu-i mare” (Semasiologie, 140).
Aceeaşi mutaţie a sensului o reflectă şi a i se sparge (cuiva] rogojina în cap „a i se întîmpla ceva rău, neplăcut; a o păţi” (DLR IX) prin contaminare cu „toate (relele) se sparg în capul meu”.
De aceea, acţiunea este chiar atribuită altcuiva: „Nu-mi aprinde paie în cap” (Pann, Povestea vorbii), sau „i-a aprins paie pe ,cap’ (Baronzi, Limba, 47). Chiar cînd enunţul iniţial nu s-a pierdut, semni
294
PAIÂ
ficaţia este tot cea derivată: „Şi-a aprins el; ce-i drept, nişte păişoare-n cap cu directorul,1 nu-i vorbă. - Ge păişoare..., că-s nişte păioaie de toată frumuseţea” (după Ametista Evseev, Contribuţii la studiul variantelor unităţilor frazeologice, în „Analele Universităţii din Timişoara”, seria Ştiinţe Filologice, VII, 1969, p. 250).
PAIÂ:	a	da paiele
"	1 :	:	-	a flata; a măguli; a încuraja, a îndemna, a întărită
Expresia porneşte de la arhaismul paia ‘demnitate, funcţie înaltă în Imperiul 0tomari’: Iniţial, a însemnat ‘a da un titlu onorific’.
lori Ghica vorbeşte de boieri halea (= care ocupau o funcţie, care se aflau în serviciu) şipaiă (= deţinători de titluri onorifice; cf. DA II/I, respectiv DLR VIII/1). Dacă la un cunoscător al demnităţilor boiereşti, vornicul Alecu Beldiman, a da paiele înseamnă ‘a flata, a măguli’, ca şiciim'i s-ar oferi cuiva un titlu („încep voroava cu paşa, Farmachi îl lăuda, măgulitori şi paiele încît se putea îi da”, după DLR), în vorbirea populară,cuvîntul a fost apropiat de paie (pl. articulat, paiele). Astfel că Zanne (P I, 236) înregistrează expresia sub substantivul pai; sensul a fost refăcut pornindu-se de la a pune paie pe foc şi, ironic, a stinge focul cu paie.	.... ...	,,
Pe această cale s-a ajuns la accepţiunea ‘a aţîţa’, ‘a întărită’ de lâ Creangă: „încă te uiţi la ei, bărbate, zicea mama, şi le dai paiele, aşă-i?...” (Amintiri II). Ce făcea tatăl, astfel admonestat? Întorcîndu-se obosit seara, de la pădure, acesta găseşte o destindere în joaca copilor, căci nu numai că nu se supără că-i sar în spate, ci îi mai şi prinde „cîte pe unul, ca la «baba oarba»” şi-i ridică în grindă, „zicînd «’tîta mare»”; mai apoi, cînd are loc discuţia evocată mai sus, îi mai dă şi „huţa”. Dată fiind participarea tatălui la „isprăvile” copiilor, despre atitudinea lui nu se poate spune că este numai îngăduitoare, sau că le permite să;fie obraznici (cum este glosat textul, în DLR), ci că îi aţîţă, îi întărită, le 'dă nas (aşa cum prezentaseră deja,lucrurile Tiktin şi Scriban, în'dicţionarele lor).	.
295
PAPARUDĂ
PAPARUDĂ:	ca	o paparudă
= (despre o) persoană caraghioasă, îmbrăcată ridicol, împopoţonată; exagerat de fardată
Din perspectivă psiholingvistică, reprezentantelor sexului frumos trebuie să li se atribuie maliţia ce caracterizează o întreagă serie de expresii care vestejesc exagerări vestimentare ale... altor femei, ca şi preocuparea de înfrumuseţare cu ajutorul dresurilor; comparaţiile reflectă iniţial forme mentale ale mediului rural: „gătită (dichisită, , ferchezuită) ca o paparudă, ca o brezaie, ca o sorcovă, sau ca o vasilcă”.
în dicţionarele limbii române, termenul paparudă este înregistrat şi cu explicaţia „epitet depreciativ pentru o femeie îmbrăcată ridicol sau fardată exagerat” (din vorbirea familiară). Cu varianta papalugă, caracterizarea apare Ia Alecsandri, în vodevilul Doi morţi vii, într-o replică în care sînt respinse avansurile cu finalităţi matrimoniale ale unei actriţe, văduvă ce abia „scăpase de negru”, adică de hainele de doliu, pe nume (nici nu se putea altfel!) Ferchezanca: „Piei din ochii mei, papalugă!” (actul II, sc.XX).
După cum se poate observa, termenul de comparaţie din formulele citate anterior îl constituie personaje mascate sau diverse obiecte împodobite ce apar în datinile de Crăciun şi de Anul Nou. De exem-piu, la propriu, „brezaia” este o persoană îmbrăcată cu „velinţe sau zdrenţe de toate culorile şi cu clopoţei” (DA I/I), elemente şi accesorii la care pot fi raportate, la rigoare, „gătelile”, oricît de preţioase: „Diamantele şi rubinele sînt aruncate pe dînsa cu lopata, parcă e brezaia sau teleloaica” (N. Filimon). „Vasilca” este un obicei muntenesc; aşa se numeşte „un cap de porc înzorzonat cu care flăcăii colindă la Sfîntul Vasile” şi epitetul poate fi atribuit unui personaj „plin de zorzoane ridicule” (Scriban, D).	1
Evocarea „paparudei” se datorează importanţei deosebite pe care a avut-o un ritual de fertilitate practicat la date fixe, la începutul verii, ori pe timp de secetă. Să ne oprim pe'scurt asupra costumaţiei. Iniţial, actantele erau tinere (mai rar un băiat) aparţinînd colectivităţii rurale autohtone („fătuţe” din sat; E. Petrovici, Texte, 142) care, peste pielea: goală, îmbrăcau „fuste” din crenguţe de salcie, sau din fire de boz, de stevie sau de pelin, la fel fiind mascat (uneori) şi bustul. Dacă era un;
296
PAPUC
■; băiat, „paparuda” era în întregime acoperită cu verdeaţă, iar pe cap ! avea o mască în formă conică, tot din frunze (Fochi, Datini, 222 - 226;
| Vulcănescu, Mitologie, 417 -420). în timp ce dansau, bătînd din ; palme, jucătorii erau udaţi cu apă, act care, împreună cu costumul ; vegetal, indică o manifestare de magie homeopatică: apa turnată peste : crengile de copac şi peste plante de cîmp cu frunze verzi era o imitaţie
i	de provocare a ploii; invocată pentru cîmp.
t . Dar, ca şi în cazul altor obiceiuri, stratificările din cadrul colecti-; vităţii rurale şi al lumii mahalalelor (nefiind de neglijat nici influenţa r religiei creştine, ce cunoaşte, pentru aducerea ploilor, diverse pro; cesiuni) au făcut ca paparudele să fie mai ales ţigănci, chiar femei mai '• în vîrs’tă, 'ce se drapau cu frunze şi crengi peste îmbrăcămintea obiş-j nuită, rămasă cel puţin exotică pînă astăzi. ;
|	Un motiv în'plus (pe lîngă „goliciunea” de odinioară a tinerelor,
j: convertibilă, probabil, măcar în decolteuri exagerate) de a ridiculiza ! găteala excesivă a femeilor, o pornire de ... etică somptuară la care vor ! fi aderat uşor şi bărbaţii, i.
| PAPUC:	chef cu papuci
i	■	= petrecere (din epoca fanariotă) la care bărbaţii
I	beau din încălţămintea femeilor
!	Sintagma evocă un obicei oriental (cf. Şăineanu, Influenţa, II/I,
h 282) care a fost descris de Alecsandri, evocînd nunţile boiereşti de pe ; vremuri:Iar boierii, sus, beau vutce cu fesurile şi cu papucii cucoa-p nelor... ". Perversiunea cunoştea rafinamente derivate: „Dacă era r I cucoana îmbrăcată cu rochie vişinie, boierii beau vişinap în dragostea
i	ei; de era cu rochie galbănă, vutcă pe cursă, limonie; ş-apoi din vreme
r	în vreme îşi anina poalele anteriului în brîu, îşi azvîrlea papucii, de
|	rămînea numai în mestii [=meşi] şi giuca parola sau cordeaua”
!;	(Barbu Lăutarii).
j,	Obiceiul a fost preluat şi la petreceri ale negustorilor şi meseria-
•	; şilor din Bucureşti. Iată scene înfăţişate de N. Filimon: „ ...spre a da i; veseliei un ton de galanterie mai mare, ei complectau orgia prin feluri : ; de glume, tumînd vin în işlicele bărbaţilor şi în condurii femeilor şi
i	dîndu-şi unii altora să bea, rîzînd şi gesticulînd ca nişte nebuni
297
PAPUC
(Ciocoii vechi şi noi, cap. XV; o scenă de adevărat dezmăţ bahic în balada Marcu viteazul. „Bea-mi şi turcul / Cu papucul, / Bea-mi şi Marcul / Cu carîmbul”; G. Dem. Teodorescu, Poesiipopulare române. Culegere de..., Bucureşti, 1885, p. 664).
Aşadar, prin papuci sînt desemnate femeile, uneori cele chemate special pentru „antren”, care la Filimon apar sub numele de papuci roşii (pentru semnificaţia culorii, vezi „a fi cu ciubote roşii”). La un ospăţ al lui Dinu Păturică, oaspeţii „ciocoiului”, după ce îşi aduc aminte că „petrecerea fără femei e ca nunta fără lăutari”, adaugă: „Ne, trebuie papuci roşii!”, drept care sînt aduse trei curtezane vestite, ce arătau ca „ieşite din haremurile turceşti” (op. cit., cap. XVII).
Sintagma chef cu papuci este consemnată de Scriban, D, lexicograf care, de altfel, o glosează şi prin chef cu dame’, după Scriban, chiar papugiu de Bucureşti, însemnînd „tînăr neserios, uşuratic ori chiulangiu”, s-ar explica prin „obiceiul de a bea la chefuri din fesurile ori din papucii damelor”. Vezi papugiu.	.
a-i da (cuiva) papucii
= a da pe cineva afară, a-1 invita să plece; a ; concedia
Dată fiind prezenţa obiectului de încălţăminte avînd acest nume, ca şi obiceiul mai vechi de provenienţă orientală ca papucii să fie lăsaţi la intrarea într-o încăpere (vezi papugiu), la modul propriu expresia numeşte momentul, hotărît de gazdă, ca vizitatorul să plece (să se compare cu a-şi lua papucii, a o şterge la papuc ‘a pleca, a fugi’; Zanne, P.III, 275; cf. a o lua la papuc, CADE).
Despărţirea, impusă uneia din părţi, este marcată, în acelaşi registru dar pornind de la alte referenţiale, de expresii sinonime cum sînt a-i da (cuiva) răvaş de drum, a-i da paşaportul (Iordan, Stilistica, 294).
Pentru Zanne, predomină ideea de „a alunga”, „a concedia”, a da (cuiva) papucii avînd semnificaţia „a-1 goni.de undeva, a-1 depărta dintr-o slujbă” (op. cit., p. 275 - 276).
Se pare că însăşi despărţirea amiabilă de o curtezană era marcată, simbolic, în mediul boieresc, de trimiterea, fostei prietene, a unei
298
PAPUC
perechi de papuci bogat ornamentaţi, împodobiţi cu pietre preţioase. De altfel,,în limbajul familiar (şi argotic), a dapapucii semnifică în primul rînd ‘a părăsi, fără prea rriiilte regrete, un iubit, o iubită’.
a fi (a sta) sub papuc
= a fi, a se lăsa condus de soţie, de o femeie
Consemnînd expresia, Lazăr Şăineanu o explică prin semnele de adoraţie, de respect manifestate faţă de o femeie, printre care băutul din papucii (sau pantofii) acesteia, respectiv acela de a-i săruta vîrful încălţămintei. Un citat, după.N. Gane („şapte ani a gustat traiul căsătoriei, în care timp a fost necontenit sub papuc”), conturează imaginea aservirii domestice (Influenţa, 11/1, 282; cf. DLR VIII/I).
a putea merge cu papuci galbeni ;
;	= criteriu de apreciere a stării de curăţenie a unei
încăperi
Sub forma „poţi să mergi... ”, înregistrată de Iuliu Zanne, enunţul poate fi considerat o modalitate de exprimare a superlativului, conform explicaţiei ce urmează: „aşâ-i de curat pe jos”. Este precizat şi modul cum a luat naştere comparaţia: „Boierii cei mari purtau odinioară meşii sau papucii galbeni” (P III, 274), aşadar fără xiscul de a-şi murdări încălţămintea.
în mediul rural (ţărănesc), aceeaşi calitate este atribuită printr-o construcţie imaginară: podelele sînt curate de „poţi linge mac” (de pe jos) (Zanne, PII, 599; cf. şi „poţi linge miere în casa lui”; id., III, 676).
(a fi) cu papuci galbeni
:	= „a se găsi foarte rar” (DLR)
Nivelul social al întrebuinţării încălţămintei (meşi sau papuci) de culoare galbenă, aşadar pretenţioasă, lâ care se face referire în articolul precedent, constituie explicaţia expresiei din titlu, înregistrată în
299
^PAPUGIU
replica unui personaj dintr-o piesă de teatru a Sofiei Nădejde: „aşa-i la ţară, banii îs cu papuci galbeni, trec luni şi nu vedem bănuţ în ochi” (O iubire la (ară; în „Contemporanul”, VI, 1888, nr. 6, p. 506; cf. DLR VIII/1).
Este versiunea unui alt enunţ figurat din sfera simbolicii culorilor, cu aceeaşi valoare, a fi cu ciubote roşii (cf. ciubotă).
PAPUGIU:	papugiu	de	Bucureşti
= orăşean (bucureştean) de condiţie modestă ' (servitor, slujbaş); individ din mica boemă orăşenească de altădată; „pişicher”, şarlatan
în afara unui sens ieşit din uz, strict profesional, ‘meşteşugar ce confecţionează papuci’, în DLR (VIII/1), pentru o a doua semnificaţie, .cuvîntulpapugiu este definit, dintr-o perspectivă „moralizatoare”, cu trimitere la accepţiuni din limbajul familiar, printr-un bogat inventar (cvasisinonimic) de depreciative: „om de nimic, fără nici un rost, care se ţine de înşelăciuni, care trăieşte din şiretlicuri”, respectiv „potlogar, pişicher, şarlatan”. Anticipînd asupra analizei, sîntem surprinşi să constatăm că autorii articolului respectiv, după (unii) antecesori de marcă, au translat în dicţionar doar unele valori ale termenului din vorbirea unor personaje ale comediilor lui Costache şi I. L. Caragiale.
Căci se poate uşor stabili că multe dintre citatele, mai ales din alţi autori, prin care se ilustrează aceste valori stilistice (texte de la care pornim în cele ce urmează) nu se referă deloc sau. exclusiv la atare „defecte”, cele din categoria a doua oferind doar repere, motivaţia pentru atribuirea de asemenea trăsături unei categorii sociale (şi, în subsidiar, economice) aparţinînd orăşenilor de condiţie modestă, în contextul unor realităţi politice din Principate, cu trecerea spre profesie şi avere, în ultimă instanţă şi din optica diferenţelor dintre portul orăşenesc şi cel ţărănesc. ,	,
Ceea ce face necesară explicaţia sensului primar al sintagmei din titlu este lipsa legăturii dintre sensul ‘cizmar care lucrează papuci, papucar’ al substantivului papugiu şi depreciative de tipul celor enumerate în primul paragraf. Pentru Iorgu Iordan, motivul evoluţiei semantice ar fi acela, că „un asemenea meşteşugar poate fi dispreţuit
300
PAPUGIU
dacă-1 punem alături de un cizmar adevărat... ”, lingvistul citat găsind „o paralelă, aproximativă” în „termenul dispreţuitor” cioflingar (a cărui etimologie ar putea fi germ. Schuhflicker „cîrpaci”; Stilistica, 333). Dar, pentrii cioflingar, Iordan dă doar explicaţia „orăşean” (op. cit., p. 326). Apoi, după DA (I/II), cioflingar este (sau a fost) folosit cu sensuri ce glisează de la „termen de batjocură pentru orăşenii sărăntoci”, pînă la „vagabond, secătură” (fapt pe care autorul Stilisticii invocate nu-1 ia în consideraţie).
Punînd în valoare nota de dispreţ în utilizarea termenului papugiu cu sensul de ‘papucar’ pentru a motiva valorile depreciative „şarlatan, înşelător, pungaş”, Iordan respingea însă explicaţia dată de H. Tiktin, pentru care aceste accepţii figurate au ca punct de plecare (destul de îndepărtat) semnificaţia proprie a cuvîntului turcescpapuggu „servitor care păzea (pe vremuri) papucii lăsaţi de musafiri în anticameră” (loc. cit.). După Scriban, D, un asemenea servitor păzea, la turci, şi papucii lăsaţi afară la intrarea în geamie, iar, la noi, la intrarea într-o cameră din casa boierească. Pentru descălţatul de cizmele de saftian şi încălţarea vizitatorului cu o pereche de papuci pe care „feciorul”, aşadar papugiul, îi ţinea la brîu, vezi Filimon, Ciocoii vechi şi noi, cap. II; cf. şi Şăineanu, Influenţa, II/I, 282:- „după vechea etichetă socială, vizitatorii îşi lăsau papucii la scară şi intrau numai cu meşii, ca să nu strice covoarele”.	•
Astfel, în linii generale, nu se poate susţine (categoric) că „obiceiul, specific turcesc, de a lăsa papucii la intrare, nu putea fi atît de cunoscut la noi, încît să dea naştere unui semantism metaforic” (Iordan, Stilistica, 333). Chiar dacă (sub semnul caracterului individual al inovaţiei lingvistice), nu răspîndirea şi cunoaşterea obiceiului (turcesc ori local) trebuie considerate în primul rînd, aceste aspecte nu sînt deloc de neglijat: pornind de la însărcinarea respectivilor papugii (la semnul sau la „invitaţia” gazdei) de a da musafirilor, la plecare, papucii lăsaţi la uşă ori la scară, se explică expresiile a da (cuiva) papucii ‘a-1 concedia’, a-şi lua papucii, a o lua la papuc ‘a pleca (repede)’. Prin urmare, există şi alte „metafore” apărute chiar pe acest teren. ' .	.	■	-	-
Iar „papugii” s-au aflat, mai întîi, printre însoţitorii domnitorilor veniţi din Fanar, aşa cum prezenta lucrurile Alecsandri, în „cînticelul comic" Stan Covrigariul: „Pe cînd [cu] domnii greci / Cei Fanaragii, /
301
PAPUGIU
Mii de parpaleci / Şi de papugii / Aici alergau, / Lipsiţi de parale / Şi se-mbogăţeau / înghiţind locmale” (cu sensul figurat de ,‘sume mari de baniŞăineanu, D; respectiv „chilipir, cîştig, avantaj”: Scriban).
Este ştiut că domnitorii fanarioţi, din raţiuni de fidelitate, îşi promovau servitorii.de casă în funcţii administrative; Iuliu Zanne ne semnalează chiar utilizarea termenului în discuţie cu o asemenea semnificaţie (neconsemnată în DLR): „în vechime se numea la noi papugiu, şi chiar astăzi poartă la turci numele de ceauş sau papugi (babugi), trimisul care avea poruncă să ridice şi să aducă Ia domn pe un boier pîrît sau urmărit pentru vreo greşeală”; P III, 276)..
Se conturează suficiente motive ca resemantizarea apelativului să se fi produs în zona adversităţii faţă de slujitorul domnesc şi a dispreţului faţă de „slujnicar”, iar nu pornind de Ia „papucarul” (- cîrpaci).	.......	.	.	,	■...
Statutul acesta,, de servitor, de slujbaş, a putut fi asociat, a putut trece asupra orăşeanului avînd ocupaţie incertă, fără un „rost” bine definit din optica unui meşteşugar sau a unui negustor. Aşa sînt priviţi, de exemplu, cei doi „tineri ridicoli”, Petrache şi Anghelache, ai lui Costache Caragiali, ce se introduc în casa plăpumarului Pencu pentru
o	căsătorie din interes, apostrofaţi prinpapugiil de membrii familiei şi de calfele jupînului (Ingîmfata plăpumăreasă sau cucoană sînt; a. II, sc. V şi VI; termenul este înlocuit de dramaturg, corectîndu-se,.prin derbedei, ştrengari, bagabonfi).
Cazul tipic este cel al impresiei pe care o provoacă Rică Venturiano: scena I din primul act al piesei O noapte furtunoasă (ce dezvoltă tema din Ingîmfata plăpumăreasă) începe prin aceste consideraţii ale „chiristigiului” Jupîn Dumitrache cu privire Ia filfizonii de mahala, de profesie eventual suspectă: „Iacă, nişte papugii... nişte scîrţa-scîrţa pe hîrtie! îi ştim noi... ". Urmează incriminări, de fapt nefondate direct, de manifestare a dispreţului, faţă de veniturile nesigure (ori insuficiente) ale categoriei, ce ar obliga-o la expediente: „Mănîncă pe datorie, bea pe veresie, trag lumea pe sfoară cu pişicherlîcuri...
Cei doi Caragiali îi prezintă, aşadar, pe papugiii din piesele lor în împrejurări sau dintr-o optică după care termenul este numai asociat cu ideea de „şarlatan, înşelător, pungaş”. ,
Deprecierii cuvîntului potrivit psihologiei tîrgoveţului „rostuit” şi sigur pe sine (plăpumar. sau negustor cu „ambiţ”) îi urmează cea a
302
:	PAPUGIU
j
r ţăranului, măcar prepuielnic dacă nu de-a dreptul ostil faţă de influ-[ enţa, faţă de „relele” care vin dinspre alt mediu: lui Drăgan Căprarul, [ întors în sat din militărie, unii îi ziceau „pişicher, papugiu de Bucureşti”, oraş în care „n-a tăiat cîinilor frunză”, ci văzuse şi prefirase multe (Delavrancea, Sultănica, VII, X). '	.
în sfîrşit, confruntarea, de dată mai veche, priveşte şi portul: pentru haiducul Radu Anghel, papucul este încălţămintea tîrgove-ţului, a slujbaşului în postura de căpitan de poteră: „nu-mi mai zice: Căpitane, / Zi-mi pă nume: Răducane. / Căpitanii sunt la tîrg / Numa-n ciorapi şi-n papuci, / Eu sunt Radu cel din crîng / încălţat sunt cu opinci... ” (ap. Cazacu, Port, 120; transcriere literarizată). Conform acestei mentalităţi, căpitanul de poteră este un personaj avînd o însărcinare identică1 cu papugiii la care s-a referit Zanne, unul trimis de stăpînire să-l prindă şi să-l aducă pe haiduc.
Evident, este vorba de reflexul contestaţiei, căci, altfel, papucul, în opoziţie cu încălţămintea tipic ţărănească, simboliza păturile sociale suprapuse; dictonul cel încălţat cu papuci nu cunoaşte pe cel cu opinci este consemnat de Iordache Golescu (după Zanne, op. cit., p. 273).
Dacă în contextele din surse folclorice papucul, ca punct de plecare, se bucură de un anumit prestigiu, incontestabil, şi dacă nici pentru I.L. Caragiale papugiu nu înseamnă numai, sau în primul rind, „om de nimic, fără nici un rost, care se ţine de înşelăciuni, care trăieşte din şiretlicuri” (DLR), avem atestări neîndoielnice privind utilizarea termenului cu sensul de ‘orăşean’ pur şi simplu. O mărturie, pentru sfirşitul secolului al XIX-Iea, ne-a lăsat-o Al. Chibici-Râvneanu, bucovinean stabilit în Bucureşti. înscriindu-se, în 1877, ca voluntar în armata română şi ajuns pe front, la Lom-Palanca, nou-venitul este privit de camarazi cu suspiciune: „Cine să fie! Ia un papugiu din Bucureşti, care vine şi el la război cînd sîntem pe isprăvite”, această categorisire heexcluzînd însă presupunerile că ar putea fi un „ciocoi bogat” sau un „cuconaş” (Din viaţa mea de voluntar. 1877 - 1878; „Convorbiri literare”, 1883, nr. 2, p. 68).
: Cu aceeaşi accepţiune foloseşte apelativul C. Sandu-Aldea: într-o pauză de la o şedinţă de trageri de artilerie, mai mulţi soldaţi ialo-miţeni cîntă „Bordeiaş, bordei, bordei!”, iar „un papugiu de Bucureşti fluiera un vals vechi pe care-1 cînta în gînd şi sergentul-major (Dezertor). Aşadar, şi aici, nici ö „pată”, nici un reproş!
303
PASTRAMĂ
, Ca efect al alterităţii negative din perspectivă social-economică şi cultural-demografică, papugiul, oricum un tîrgovef sau tîrgar, a devenit apoi, şi pentru vechiul boier şi pentru ţăran, şi tot cu referire la caracteristici ale portului, nădrăgar, pantalonar ori surtucar, toate aceste apelative acumulînd conotaţii depreciative. Din optica unor contradicţii de ordin politic postunioniste, dar mai ales ca rezultat al unor complexe provinciale, pentru moldoveni retractili şi caustici, capitala României reprezintă prin excelenţă spaţiul de polarizare a defectelor atribuite mediului citadin; aşa se explică faptul că sintagma; papugiu de Bucureşti apare selectată doar în dicţionarul iui August Scriban, un lexicograf pentru care papugiu înseamnă, ironic, „tînări neserios, uşuratic ori chiulangiu”.
Bucureşteanul de o anumită condiţie se pare însă că acceptai apelativul cu umor (dacă nu chiar cu o mîndrie secretă); un „şlagăr” din anii ‘30 al lui Ion Vasilescu proclamă cu nonşalanţă lipsa de: prejudecăţi a purtătorului numelui: „Suflet candriu, / De papugiu, / Cine să-l înţeleagă?”.	'
Bibi. Papugiu de Bucureşti; „Revista română” (Iaşi), V, 1999, nr. 3 (17), p. 7.
PASTRAMĂ:	a pune (pe cineva) la pastramă
= (ironic) a pune la loc sigur, în siguranţă; sub pază
Profitînd de puterile miraculoase ale turbincii sale, Ivan, eroul; cunoscutei poveşti a lui Creangă, o face, de mai multe ori, pe Moarte! să intre în raniţă, pentru a o împiedica să dea ochii cu Dumnezeu: „Moartea atunci se vîră în turbincă şi Ivan o pune la pastramă, zi-cînd,..” (vezi şi „am să te ţin la pastramă hăt şi bine”).
Este un joc de cuvinte (nefiind însă exclusă o falsă analiză a unuii cuvînt mai nou decît a păstra), termenul pastramă fiind utilizat aici îm locul lui păstrare, căci Ivan o pune, astfel, pe Moarte, sub pază. Pe lîngă apropierea, sub aspect fonetic, dintre cele două cuvinte, trebuie: să avem în vedere şi faptul că subst. pastramă (un împrumut din greacă şi turcă, fără nici o legătură cu a păstra) numeşte un preparat
304
PAŞTI
din carne conservat, prin presărarea cu sare şi afumare, astfel încît carnea să se păstreze! .
Poate fi luat în consideraţie, apoi, şi alt aspect: condamnată să se hrănească, ani în şir, cu.copaci de diferite vîrste, Moartea slăbise într-atîta, încît îi trezeşte mila chiar duşmanului său („- Dar ce-ai slăbit aşa, vidmă? - De bunătăţile tale, Ivane!”, răspunde Vidma, trecînd peste ironia întrebării). Or, există şi verbul (reflexiv) a se păstrămi, cu sensul figurat „a rămîne numai piele şi os’ (DLR VIII/1). -
Pentru a pune la păstrare ‘a închide’, vezi la Caragiale, O scrisoare pierdută (a. I, sc. IV; vorbeşte Tipătescu): „Deseară d. Caţavencu nu
o	să fie la întrunire, o să fie în altă parte - la păstrare”.
i; ' ' ■ 1 ' ■ .■■■■■■ PAŞTI:	Ia Paştile cailor
,	=	(posibil) cînd se vor îndestula caii; niciodată
/!	' .	'v.,
!	Acest context figurat mărturiseşte şi el, chiar dacă printr-un efect
: de contrast, importanţa deosebită a uneia dintre cele mai însemnate i,; sărbători creştine, Paştile, punct de referinţă pentru măsurarea scur-; gerii timpului, pentru evenimente ce se produc rar: „din Paşti în Paşti”
: („La biserică mergi din Paşti în Paşti”; Creangă, Amintiri I); „din Paşti : în Crăciun”. Dacă, în aceste cazuri, durata este, totuşi, determinată, : există şi formule ce fac să dispară orice măsură a timpului: din an (joi) în Paşti „rar”, sau, ca răspuns la o întrebare solicitînd precizarea unui i termen, a unei scadenţe, replica „la Paşti” înseamnă „cîndva, cînd voi ; putea”.	:
|	O sustragereitotală o reprezintă însă indicarea unei sărbători
e l probabil imaginare, „la Paştile cailor” (formulă al cărei tipar, strict morfologic, îl poate constitui Paştile blajinilor), care a rezultat, probabil, din jocul de cuvinte permis de omofonia Paşte (formă mai veche, uzuală încă) şi verbul (a) paşte, dintr-o expresie figurată a aşteptării (uneori) zadarnice, „paşte, murgule, iarbă verde!” (vezi şi Iordan, Stilistica, 294), parafrazată astfel de C. Negruzzi: „înţeleptul e | făgăduieşte, nebunul trage nădejde. Să trăieşti, murgule, să paşti iarbă ; verde” (Păcală şi Tîndală). îndemnul i l-ar fi dat patrupedului său un ; stăpîn care, la sfîrşitul iernii, nu avea cu ce-1 mai hrăni, sfătuindu-1 să
i	aştepte sosirea primăverii (după I.C. Chimiţia, Paremiologie, 242), dar i
1	305
PAŞTI
anecdota miroase, cale de-o poştă, a explicitare post-hoc. Al. Graur propune chiar o formulă de tranziţie, neatestată: (la) paştele murgului (Scrieri de ieri şi de azi, 1970, p. 165). Din această perspectivă, la „sărbătoarea” cailor se face trimitere şi prin la vara cailor „adică niciodată” (Zanne, P IX, 559), echivalată şi cu celebrul „(Ia) Sfîntul-Aşteaptă” (cf. Berg, Cuvinte, 196).	'
Omofonia citată stimulează şi astăzi umorul (de gust îndoielnic): printre tineri, la urarea „Paşte fericit!”, am auzit replica „Ba paşteţi voi fericiţi!”.
După cum au susţinut diverşi semanticieni (printre care şi Tiktin), eventualitatea ca Paştile cailor să se refere, totuşi, la Ispas, ce se sărbătoreşte la 40 de zile după înviere, nu este cu totul exclusă. Atunci păşunea s-a întemeiat şi saţul cailor nu se mai află sub semnul întrebării. Căci paştele-calului este şi numele unor plante, „traista ciobanului” (Capsella bursa-pastoris) şi „stupitul cucului” (Cardamine pratensis) şi este de presupus o interferare a elementelor unui calendar primordial al naturii (după observaţii privitoare la plante, păsări, insecte etc.) cu acelea ale calendarului „oficial” (de mai tîrziu). Apoi, acelaşi nume de sărbătoare mai este prezent şi în alte fitonime: paştile-cîinelui, paştile-găinilor şi paştile-porcului; aşadar, nu există un „monopol” al cabalinelor (chiar dacă, în aceste cazuri, am putea avea în vedere şi paştile, ca „fructe” ale plantelor respective).
Perspectiva îndestulării calului, primăvara, cînd iarba a crescut, nu este fără termen de comparaţie; deşi se spune că pentru oameni există o repartizare a aspiraţiilor după sezoane, „Crăciunul al sătulului şi Paştele al fudulului” (cu referire la înnoirea vestimentaţiei), nici această din urmă sărbătoare nu este lipsită de reprezentări ale satisfacţiilor culinare; de aici constatarea inoportunităţii prin respingerea unui aliment desconsiderat: „se potriveşte ca fasolea în ziua de Paşti”.
Pentru Ion Ghinoiu, originea sintagmei nu lasă Ioc nici unui dubiu: ea evocă o „sărbătoare cabalină cu dată mobilă”, joia de la şase săptămîni după Paşti, numită şi ,joia iepelor”, cu motivaţia deja citată: atunci, aceste animale „se satură de păscut iarbă”; deoarece data sărbătorii era mobilă, importanţa ei a scăzut şi, de aici, sensul peiorativ al invocării numelui (Obiceiuri, 148).
în ziaristică şi în proza modernă se apelează frecvent la acest enunţ simbolizînd aspiraţiile fără orizont: „Şterge-te pe bot, măi
306
[
ţ . .
I	PAŞTI
ţ
r mînzule\ /i se adresează tînărului său interlocutor bătrînul „conu j ManoleArcaşu”/. Paşte, murgule, iarbă verde!” (N.D. Cocea, Vinul de | viaţă lungă). Sau, la Augustin Buzura: „... m-am plictisit să joc numai l la cărţi mici, să aştept cu încăpăţînare Paştele Cailor” (Vocile nopţii, I cap. 15).	’	.
[ Simulînd exegeza, cu dificultăţile ei („fantezia populară sau pur şi ! simplu cuminţenia etnică negustorească”), Arghezi a propus o săr-
ii	castică ieşire din impas: sărbătoarea ar fi fost „inventată” de negustorii I autohtoni pentru a contracara, folosind aşadar aceeaşi „monedă”, !. perfidia cămătarilor din Fanar de a-şi ţine angajamentele „ad calendas ; grecas”, comentarii încheiate cu o meditaţie în registru amar: „Rămîne !■ de văzut dacă paştele calului e sărbătoarea unei bucurii sau, mai curînd, doliul unei continue aşteptări” (Paştele calului, în Scrieri, voi. 34, „Minerva”, Bucureşti, 1985, p. 170).
a lua Paşti
= a. lua pîine sfinţită de la slujba de înviere
Faţă de generalizarea utilizării substantivului Paşti ca nume al sărbătorii învierii, această expresie contrariază. Ea a fost curentă în vorbirea familiară cel puţin pînă în primele decenii ale secolului . nostru. O. mărturie ^crisă găsim în naraţiunea autobiografică Feciorul lui Nenea Take Vameşul (II, Bucureşti, 1935), al cărei autor semna Sărmanul Klopştock (P. Mihăescu). Evocarea Paştelui copilăriei îi aduce scriitorului în memorie îndemnul „Scoal’ c-a adus bunică-ta Paşte! Spală-te', întinge în ceaşcă şi roagă-te”. Să „întingă”, pentru că bunica aducea de la biserică nu numai anafură, ci şi vin sfinţit (p. 201 - 203).
Pe această cale, ne apropiem de semnificaţia de bază, de „aliment ritual, de Paşti” a termenului latinescpascha şi a celui grecescpaskha, ambele provenind din ebraicul pesăh „trecere”, ce evocă ieşirea evreilor din Egipt şi a numit, apoi, mielul sacrificat de aceştia, con; form ritualului, la sărbătorirea zilei de Paşti şi, prin extensie, pre-1 pârâtul alimentar făcut din aluat riedospit, copt în foi subţiri, pe care îl mănîncă evreii la'această sărbătoare.
în limba română, din lat. pascha, paschae „sărbătoarea Paştelui a rezultat pască şi Paşte, numind iniţial pîinea sfinţită care se împarte
.	307
PAŞTI
în biserică după slujba învierii: în alte limbi romanice, termenul se păstrează în numele mai multor sărbători; de exemplu, în italiană, Pasqna d’Uovo este „Paştile”, Pasqua di Ceppo „Crăciunul”, Pasqua di Risurrezione „înălţarea” etc. (vezi şi span. Pasqua de Navidad „Crăciunul”, Pasqua de Resurrecciân Florida „Paştile”).
Aşezămînturile Vlădicăi Sava Brancovici (1675), într-un paragraf referitor la preoţi, stipulau: „Care popă va da paştile, să le poarte mirenii pre de afară, de nu le va da cu mîna lui, să i se ia popia”, utilizîndu-se expresia într-o tradiţie care, în scrierile religioase româneşti, începe cu acelea ale diaconului Coresi (DLR VIII/1). Trebuie însă consemnat faptul că acelaşi termen a fost utilizat şi cînd anafura f era înlocuită de alte alimente. Descriind vicisitudini pe care le-a-cunoscut biserica ortodoxă în Transilvania, G. Bariţiu scria: „Fost-aui şi epoce de acelea unde românii în unele districte neavînd unde săi meargă la biserică nici în ziua de Paşti, dorind a se cumineca sau, cum se zice în mai multe părţi ale ţării, a lua paşti,... adunau mugurii unor arbuşti şi facîndu-şi cruce şi cîteva metanii, din acei muguri înghiţeau; părinţii, împărţind şi la ceilalţi membri ai familiilor” (Pagini alese din istoria Transilvaniei, I, Sibiu, 1889, p. 125).	•
Acesta era, de fapt, un obicei mai răspîndit: înlocuirea „paştilor” (pîine cu vin, binecuvîntate în noaptea învierii) cu muguri de brad a; fost semnalată şi pentru Mărginimea Sibiului şi a fost combătută de episcopul Petru Pavel Aaron pe la mijlocul secolului al XVIII-lea (Herseni, Forme străvechi, 185, 203). Au fost consemnaţi şi alţi substituenţi ai pîinii sfinţite: strugurii aduşi la biserică şi sfinţiţi la „Moşii de Schimbarea la Faţă”, din care „gustînd oamenii drept nafură, se socot astfel ca pomana moşilor” (S.F1. Marian, înmormîntarea, 392); iar pescarii din Turtucaia, în ziua de Sf. Neculai, patronul lor, „se duc cu toţii la biserică în haine de sărbătoare; duc acolo un crap mare, gătit, pe care-1 sfinţeşte preotul şi apoi mănîncă din el ca din anaforă” (Gr. Antipa, Pescăria, 768)..
Ne aflăm în prezenţa urmelor unor practici antecreştine în ritualurile bisericii ortodoxe, mai puţin rigidă, în general, în privinţa ofrandelor alimentare, dar, de fapt, este vorba de o mentalitate mai răspîndită. De exemplu, în cîmpiile de pe ţărm din Calabria, unde iarna se adună turme din zonele muntoase, unii preoţi, în dimineaţa zilei de Paşti, celebrau liturghia (pentru a binecuvînta oile şi produsele
308
PAŢACHINĂ
de la acestea) pe altare făcute din calupuri de brînză, care, după slujbă, le reveneau preoţilor. O practică... profanatoare, interzisă de episcopul de Catanzaro; acesta scria (în 1549) că i-a pedepsit pe făptaşi (Braudel, Mediterana, 166).	1
PAŢACHINĂ: a se purta ca o paţachină
.	= a avea un comportament vulgar, neruşinat
Enunţul face parte din grupul, foarte numeros, al caracterizărilor conduitei reprobabile ce se bazează pe valori conotative a diverse substantive proiectate asupra oamenilor (un bogat inventar de termeni şi expresii de inspiraţie preponderent... animalieră a analizat G. Istrate, în BIFR, XI-XII, 1944 - 1945). Cel în discuţie apare la Marin Preda, în următorul reproş: „ -fMi-e foarte dezagreabil gîndul că te porţi ca o paţachină... ”, urmat de negarea printr-o creaţie ad-hoc, masculinul ce desemantizează: „ - Tu eşti paţachin!” (Risipitorii, p. III, cap. X).
Aşadar, termenul paţachină, folosit în stilul „familiar” (după cum se consideră în DLR VIII/1), este un „epitet injurios pentru o femeie îmbrăcată şi fardată strident”, pentru o femeie de moravuri uşoare. Trebuie să observăm că este vorba de unul din cele mai „colorate” epitete prin care limbajul expresiv autohton vituperează, cu referire la persoanele de sex feminin, înfrumuseţarea obrajilor şi are în vedere rîvna de a obţine „fraudulos” trăsături de prospeţime ce-şi găseau cîndva termenii de comparaţie în natură: „feţişoara lui, spuma laptelui”, „rumeorii obrăjori sînt tocmai ca doi bujori”; iar ochii şi sprînce-nele, „ca mura cea coaptă”. Pentru o imagine - sinteză (deşi parţială) în acelaşi spirit, trimitem la un portret schiţat de Alecu Russo: „Măriuca! şese-spre-zece ani, faţă de trandafir şi de spumă de lapte, ochi de mură, cămeşuică de omăt... ” (Amintiri, I).
I	Oricum, vocabula are o evoluţie semantică modelată de o intran-
sigenţă măcar exagerată în raport cu mai mult său mai puţin nevino-I vata dorinţă a semenelor noastre de a plăcea.
;	Sensul figurat, consemnat în DLR (şi în alte dicţionare), prezent
: la mai mulţi scriitori, a fost explicat deja de Ana Canarache, într-o ; scurtă notă publicată în 1949 (Culori şi nuanţe', „Cum vorbim , I, nr- 9, p: 6); în esenţă, este vorba de faptul că, întrucît, „pe vremuri ,
309
PAŢACHINĂ
vopseaua roşie se scotea din rădăcinile unei plante ierboase, numită, popular, chiar pafachină sau roibă, paţachină s-a numit, apoi, şi colorantul cu care „femeile certate cu bunele moravuri”, „poamele bune” se vopseau în exces. Iată un text în care Ion Ghica înregistrează numele plantei printre cele din care „mahalagioaicele” din Capitală obţineau culori vegetale pentru imprimarea testemelurilor de bumbac: „ ...cu două - trei tipare de lemn de tei, cu cîteva buruieni colorante: băcan, şofran, paţachină şi scumpie, adevărată polychromotypie, se da: în comerciu un obiect de o valoare însutită” (Bucureştiui, 575).
Prin comentariul Anei Canarache se anulează, în fond, o explicaţie anterioară, a lui August Scriban: pornind de la faptul că paţachină, cuvînt de origine sîrbo-croată, numeşte diverşi arbuşti, printre care şi i cel ce mai poartă denumirea de lemn-cîinesc, care răspîndeşte uni miros neplăcut, pertinent, lexicograful citat opina că s-ar fi operat mr transfer asupra femeii depravate, considerată „o putoare” (paralel, în dicţionarul aceluiaşi autor, cuvîntul tirfă este explicat pornind de la stîrv, invocîndu-se, aşadar, tot o legătură de domeniul olfactiv!).
Faptul că în DLR, pentru planta tinctorială numită roibă (Rubia tinctorium), se înregistrează şi sinonimul rumenele îndreptăţeşte perspectiva explicării evoluţiei spre conotaţia depreciativă a paţa-chinei, căci, după diverse dicţionare, substantivul rumenea, folosit mai ales la plural, numeşte şi farduri (de obicei de provenienţă vegetală), dresurile cu care fetele şi „doamnele” tinere îşi schimbau sau îşi sporeau culoarea obrajilor şi a buzelor.
Această „roşeaţă” a obrajilor şi buzelor, la care se adaugă practica „albirii” feţei, tot cu „dresuri” (cînd „bronzatul” nu era încă la modă), a fost semnalată în producţiile folclorice satirice („Băga faţa în albeală, / Buzele în rumeneală”; N. Păsculescu), „adversarelor” în competiţia de la horă imputîndu-li-se astfel lipsa de fair-play prin înfrumuseţarea artificială: „Dar eşti albă de albele, roşie de rumenele” (Jarnik - Bârseanu; citate după DLR VIII/1).
Operaţia a putut fi numită şi printr-un derivat de la substantivul mască, (a se ) măscui „a da zdravăn cu ruşală (rumenele, boboc de tîrg) pe obraz, a se face ca o mască, a se închipui ca o brezaie, a se vopsi ca o cruce" (Ciauşanu, Glosar, s.v. a se măscui). i
Chiar neologismul de la baza verbului citat, ca şi denumirea boboc de tîrg evocă originea noului model cultural, în primul rînd
310
Ş	PAŢACHINĂ
I
;; mahalalele oraşelor; în descrierea „tortürelor” pe care şi le impunea o ;j curtezană, Kera Duduca, pentru a-şi „conserva frumuseţea”, apare !e	utilizarea practicilor deja trecute în revistă, la care se adaugă accen-
iă	tuarea sprîncenelor: „ ...se spoia cu dres, ca să dea pieliţei o coloare
|i mai albă. După toate aceste... veneau rumeneala cea mincinoasă cu I:: care îşi colora obrajii şi buzele, gogoşile de ristic arse cu care îşi |V înnegrea sprîncenele” (N. Filimon, Ciocoii vechi şi noi, cap. VI). La ;la	acelaşi „arsenal”, pentru a-şi face pretendentul să renunţe la o parte
I	din zestrea cerută, recurge şi o fată de măritat dintr-un colind transcris
[ie de G. Dem. Teodorescu în 1844, de la un „muncitor ţigan din Bucureşti, ;â.j suburbia Crucea-de-Piatră” (vestită mai apoi prin bordeluri şi localuri |'?i; rău famate): „Băga faţă la-nălbeală, / Buze moi la rumeneală, / Sprîn-|-1J cenele la negreală” (Poezii populare... ,1885, p. 88). Pentru prezenţa ;,ui culorilor, vezi şi o caracterizare a lui Gh. Brăescu: „«Fire-ai a dracului i?1; de paţachină!» îmi ziceam în gînd, privind chipul colorat, mustă-i ^ cios..., cu buze,roşii”.(după DLR).,	;
i- i	Cochetării de la care, măcar în parte, nu se sustrag nici unii
reprezentanţi ai sexului tare, ca acel pusnic inventiv, de la schitul : te Vovidenia, despre caxe Creangă (în Moş Nichifor Coţcariul) ne-a lăsat ; mărturia că „îşi cănea părul şi barba cu cireşe negre”!) '
>'al; i Cu lipsa de gust manifestată prin stridenţa îmbrăcămintei şi a fardului („vestejite” şi de depreciativele brezaie, vasilcă, paparudă;
;|Sll	.	.
;■ i vezi acest cuvînt - titlu) a fost asociată vulgaritatea, respectiv neserio-
i	| zitatea, trăsături imputate soţiei sale de un personaj din romanul citat, L | al lui Preda, cii îndepărtare evidentă de motivaţia etimologică (dove-dităşi de apariţia, ocazională, a masculinului paţachin).
! jnl	Deşi perspectiva idealurilor de frumuseţe evocate la început
i	jjjl contează'şi ea, este posibil însă ca agresivitatea în folosirea termenului le>'i paţachină să nu fie străină de observarea stăruinţei, a rîvnei în discu-; ţie, din partea unor persoane trecute de vîrsta pînă la care opinia . ul I semenelor putea fi, totuşi, mai concesivă.
| Un punct de vedere la care, cîndva, printr-un celebru „capriciu ’, a se | subscris Don Francisco Jose de Goya y Lucientes.
rea| Bibi. iHasta la muerte?; Ct., XXXIV, nr. 5 (1481), mai 1999, p. 16. inii	.	:	:	•
PĂMÎNT
PĂMÎNT:	a	cădea	cu	feţele Ia verdele pămînt
= a se închina cu smerenie
O scrisoare a egumenului mănăstirii Voroneţ (datată între anii 1616-1631), prin care se cerea intervenţia primarului oraşului Bistriţa în legătură cu restituirea unor bunuri furate de la episcopul de Roman, cuprinde, în partea finală, următoarea formulă de captatio benevolentiae: „Şi noi, tot săborul, cădem cu feţele la verdele pămînt domniilor voastre şi ne rugăm să faceţi bine...”. Al. Rosetti remarcă faptul că în alte documente ale epocii, pe lîngă aceeaşi construcţie, apare şi „cu faţa plecată pînă la verdea pajişte” (Lettres, 87; cf. 43).
Creştinul se închină lui Dumnezeu, sfinţilor, la icoane, la (sfînta) cruce; prin urmare, nişte clerici, în semn de omagiu, carf (numai) cu feţele plecate înaintea „birăului” şi a altor „domni de Bistriţa”. Trăirea declarată este întărită doar de amploarea gestului (totuşi de „închinare”): pînă la verdele pămînt. Dar o interferenţă de planuri este posibilă, întrucît pămîntul poate fi, el însuşi, un obiect al adoraţiei, ceea ce dovedesc jurămintele pe acesta, pe soare sau pe cer, considerate de Puşcariu ca urme ale păgînismului, ca şi expresia a nu avea nici un Dumnezeu (creştinul are numai unul; Privire, 363). Tot ca „ecouri ale păgînismului” au fost apreciate, de către Rosetti, invocările solemne ale elementelor cosmogonice în descîntece: „Păminte, părinte”, „Soare, soare, sfinte soare”, „Stelelor, surorilor” (Descîntece, 116-117).	■■	,
Descendentul românesc al lat. inclino „a apleca, a înclina”, (a se) închina, s-a specializat cu sensul religios „a se înclina în semn de veneraţie, a face rugăciuni’ (a se înclina este un dublet neologic; vezi fr. incliner, it. inclinare). Aşadar, înclinarea din formule de captatio benevolentiae din scrisori este, oricum, martorul unui vechi gest de veneraţie.	'
nu se ştie ca pămîntul
= nu se poate şti nimic
Formula este, după Al. Graur, rezultatul unei elipse, pornind de la un context iniţial în care cea de a doua parte trebuie să fi fost „cum nu se ştie ce e ascuns în pămînt” (Etimologii, 160).
312
PĂŞI
PĂSAT:	a	umbla	ca	mîţa	pe lîngă păsat
= a da tîrcoale, a face „manevre” în vederea . obţinerii unui lucru într-un moment prielnic
în contextul de mai sus, păsatul este ‘mîncarea ce se prepară din seminţe de mei (sensul primordial al termenului), fierte, în amestec cu lapte, cu brînză, cu unt sau untură’ (cf. DLR VIII/1).
Descriind ipocrizia administraţiei austriece din Bucovina, după răpirea acestei provincii, cînd, în 1782, se cereau, de Ia Divanul Moldovei, informaţii despre reglementările juridice mai vechi, pentru ca noile autorităţi să intre în posesia unor bunuri, Eminescu recurge la această comparaţie: „... noii guvernanţi umblau ca mîţa pe lîngă păsat, doar s-ar putea deduce cumva dreptul de proprietate a «Stăpînirei» asupra pămînturilor mănăstireşti, răzăşeşti şi a locurilor din tîrguri” (Opere IX, 255); o bogată documentaţie asupra problemei în discuţie Ia T.V. Ştefanelli, Documente din vechiul ocol al Cîmpulungului Moldovenesc (Bucureşti, 1915).
Expresia are sinonime elocvente: a umbla ca mîţa pe lîngă laptele fierbinte, a se învîrti ca mîţa împrejurul oalei cu smîntînă (DLR VI). 0 replică muntenească (vezi pisică) se referă la untură (eventual cea din păsaţi) şi este prezentă Ia Marin Preda, într-o probă a strategiei exprimării prin sugestie. într-o scenă din Moromeţii I, eroul principal se întreabă cum devine să nu-i placă cuiva băutura” (p. I, cap. XIII), întrebare deloc nevinovată, căci pentru Ilie Moromete imaginea se întregeşte printr-o a doua parte, lăsată acum în suspensie, dar relevată de scriitor peste ani: „- Mie nu-mi place băutura. - Ei, zău? - Nu-mi place băutura, câ pisicii untura... ''{Moromeţii II, p. V, cap. III; zicala este reluată în piesa Tinereţea lui Moromete, a. I, tabloul 1, sc. 2; vezi şi II, 8, 2).
PĂŞI (a):	a	cunoaşte	(pe	cineva) după păşit
= a ghici (a deduce) starea sufletească a cuiva ' după manifestări de comportament
Psihologia comportamentalistă (şi behavioristă!) poate găsi în numeroase enunţuri populare româneşti motive subtile de meditaţie. S-a observat deja că, înainte de a fi prinsă în formule academice şi
313
PESCUI
introdusă în manuale, legătura dintre starea sufletească, fizionomie şi conduită a fost ilustrată de versuri cum sînt „Omu care-i supărat / Se cunoaşte pe călcat; / Omu care-i năcăjît / Se cunoaşte pe păşît. / Că i-i paşu mărunţel / Şi năcazu-i după el” (Simeon C. Mândrescu, Literatură şi obiceiuri poporane, 1892, p. 19).
O	fină analiză a manifestărilor vizibile ale vinovăţiei ne-a dat-o apoi Miron Costin în descrierea boierilor Ciogoleşti, la curent cu trădarea logofătului Gheorghe Ştefan, cînd, la Iaşi, s-a auzit despre venirea armatelor ungureşti şi munteneşti: „... au stătut la grije ca aceia, cît pre păşitul lor şi pre căutătură, cine le-ar hi luat sama le-ar hi cunoscut îndată vina” (Letopiseţ, cap. XVII).
Astfel de posibilităţi pot fi comparate, de asemenea, cu constatarea ironică din zicătoarea „uită-te la faţă şi întreabă-mă de viaţă!”.
PESCUI (a):	a	pescui	în apă'tulbure
= a profita de o situaţie încordată, confuză, pentru a trage foloase
In ciuda impresiei pe care i-a facut-o lui Hasdeu această expresie („a pescui în apă tulbure pâre a nu fi poporană, ci un împrumut nou de la francezi”; HEM, II, 1270), un naturalist, Mihai Băcescu, numeşte acest „pescuit primitiv” ca posibilă sursă pentru crearea metaforei respective; aşadar, acest tip de pescuit „trebuie să fi dat naştere vorbei «a pescui în apă tulbure»”. Supoziţia este precedată de descrierea prinderii „chişcarilor şărpeşti” pe Rîşca, un afluent al Moldovei. Cînd, vara, apa scade, „oameni înţeleşi din preajma locului, obişnuit femei, şi copii”, cu hainele suflecate, „încep întîi în ştiolnă un soi de joc; sui-generis, frămîntînd bucată cu bucată fundul, spre a-i stîmi mîlul”. Peştii sînt nevoiţi să iasă la suprafaţă în căutarea aerului, „nămolul stîrnit înăbuşindu-i cu totul prin năclăierea branhiilor”. Cu sitele, oamenii îi adună de la suprafaţa apei (Peştii, 93).
Aceleaşi imagini le găsim la diverşi scriitori, la Vasile Voiculescu, de pildă, care descrie şi el „cel mai simplu pescuit”: „Cîţiva din; băietani se lăsau la fund şi scormoneau adînc cu piciorul nomolul în! care crapii, fugind de căldură, se îngropau de tot. Din cînd în cînd, cercetaşii ieşeau, scuturînd din cap, ca să răsufle”. Pe locurile astfel;
marcat«.
ji särasu înarmaţi pescuit)-.
Din tulatilo se string tulburînt şi-o peri spiflărilf peşti îşi ciurul, '■ goală./I
Evi' crearea Lexic n evocato prindei dinlisti tabura numen totuşi, ton, sir unui rî1 care il proces mdRi
J presup existai de a-ş scria, 1.AÜ derati Pesai,
314
PESCUI
marcate, „pescarii” ;se cufundau în mîl şi „cotrobăiau” cu mîinile, ieşind la suprafaţă „cu prada”. Sau, atunci cînd, după furtună, Buzăul venea mare, peştii, sufocaţi de nămol, ieşeau „la margini, ca să scape şi să răsufle”, unde erau aşteptaţi de „tot satul, bărbaţi, femei, copii”, înarmaţi „cu oale şi străchini, alţii cu ciurele şi site” (Amintiri despre pescuit)...	.	i
Din acest tablou nu lipseşte nici zona Doljului; iată scena intitulată La tulburat, din Bulzeştii lui Marin Sorescu: duminica, oamenii se strîngeau la Viitoare, făceau zăgaz, apoi „o luau de la o margine, tulburînd afundul cu piciorul”, ba, „ca să meargă mai repede, aduceau şi-o pereche - două de boi”. Scopul a fost atins: „De-odată apăreau spinările albicioase. / Năuciţi, scoşi cu japca de sub răgălii, / Bieţii peşti îşi sclipeau în nesiguranţă solzii graşi”; intervin „cocoanele”, „cu ciurul, sita a rea, cu vreun geac rupt...”. „Unii pescuiau şi cu mîna goală. / Era ameţit peştele, nu mai avea nici o snagă-n el” (La Lilieci, II).
Evident că, dată .fiind practicarea unui atare pescuit, este posibilă crearea expresiei şi pe teren românesc (aşa cum 'am susţinut deja în Lexic românesc, 198 - 200). Adăugăm alte formulări paremiologice evocatoare, din aromână, „Pesculü s-acaţî tu-arîu mintitü” (= peştele se prinde în rîu tulbure, după Caraiani - Saramandu, Folclor, 50 - 51), şi din lista de „proverbe româneşti” selectate de Eminescu: „38. Aşteaptă turburarea apei. 39. Ea îşi cîntă, ea-şi descîntă” (Opere VI, 364). Deşi numerotate ca enunţuri aparte, cel de al doilea poate să reprezinte, totuşi, evocarea ^turburatului”, acţiune ^ritmată” de un cîntec monoton, sincretism subliniat de expresia nebunul de la răstoacă (= braţ al unui rîu secat pentru a putea prinde peşte), tot el cîntă, tot el joacă şi care ilustrează tezele privind apariţia unor manifestări artistice în procesul muncii, susţinute de etnologul german Karl Bücher, în Arbeit und Rhythmus (vezi şi a scoate din sărite).
„Tulburatul” apei este o practică de pescuit lipsită de fair play, presupus de „vînătoarea” propriu-zisă, în care între vînător şi vînat existau raporturi de „parteneriat”, „ritualizate”, fiecare fiind în situaţia de a-şi desfăşură agilitatea, într-o competiţie sui-generis. Iată ce scria, în această ordine de idei, referindu-se la optica amatorului,
1.A1. Brătescu - Voineşti: „Pescuitul în apă tulbure nu poate fi considerat un sport, ci un mijloc de a procura peşte pentru masă” (Tratat de pescuit, 1938, p. 135).	,	■	•;
315
PEŞTE
Pe plan etic, pornind de la formula „tehnică”, s-a marcat, astfel, deprecierea, desconsiderarea „uneltirii” din relaţile sociale.
în legătură cu problema „împrumutului”, trebuie să observăm că există o bogată familie paremiologică, în diferite limbi ale Europei (şi nu numai), ce reflectă acelaşi transfer. în româneşte, mai sînt cunoscute expresiile cine seacă balta prinde peşte, apa tulbure e bucuria pescarilor, nebunul tulbură şi înţeleptul pescuieşte, iar pentru alte limbi, semnalăm, selectiv, fr. pecher en eau trouble, l'eau trouble fait le gain dupecheur, sp. a rio buelto ganacia de pescadores y pescadoras, en el agua turbia haze buen pescar, germ. in trüben Wasser ist gut fischen; engl, it is good Fishing in troubled Waters etc.
Ar fi greu, respingînd poligeneza firească, în acest caz, să admitem că numai românii au împrumutat expresia din titlu, care ar fi „necunoscută limbii noastre vechi şi populare”, trebuind să fie explicată, drept un calc frazeologic, din franceză (cum ni s-a atras atenţia în Sinteze, 148). Ceea ce, bineînţeles, nu este exclus pentru scriitorii români ce au cultivat (cultivă) literatura respectivă.
PEŞTE:	cît	ai	zice peşte
= foarte repede; uşor (pornind de la facilitatea numirii unei acţiuni)
Semnificaţia indicată este uşor de admis, dar de unde referirea tocmai la articularea cuvîntului peşte, bisilabic şi cuprinzînd un grup de sunete dizarmonic? Oricum, măcar din punctul de vedere al scurtimii, vocabula în discuţie nu poate concura cu simbolizări fonetice reale ale rapidităţii, de obicei onomatopeice: „cît ai zice mei, miau, pis, cîrc" (înregistrate în diverse dicţionare). în cazul cuvîntului peşte, împotriva sugestiei stricte de rapiditate pot fi citate şi expresiile ce descriu o „acţiune momentană” (augenblicklich la Iohann Urban Jamik, în Sprachliches aus rumänischen Volksmärchen, 1877): „cît ai clipi”, „cît ai bate din palme”, „cît ai scăpăra”, „cît te-ai şterge la un ochi”, „cum ai bea o lingură de apă”, „a cădea tronc la inimă” sau, într-un registru mai puţin... civilizat, „cît ai stupi” (pe moldoveneşte), comparaţie pe care o cunoaştem din vorbire, pentru mai multe localităţi din judeţele Suceava şi Botoşani, dar şi din Basarabia.
316
PEŞTE
în aceeaşi situaţie cu expresia „cît ai zice peşte” se află şi „cît să zici Doamne-ajută”; ambele nu respectă condiţia de bază a expresivităţii grupului la care au fost asimilate, pronunţarea unui cuvînt monosilabic, respectiv referirea la un gest rapid. Pornind de aici, cele două formule (şi altele de acelaşi tip) au, probabil, o altă motivare expresivă, iar la încadrarea lor în grupul la care ne-am referit s-a ajuns pe o cale diferită, pe care vrem s-o reconstituim.
în grupul frazeologic al verbului (a) zice se află şi „e uşor a zice: plăcinte” (Zanne, P IV, 86), cu varianta „lesne e să zici plăcinte”, ce se dovedeşte numai prima parte dintr-o zicătoare bimembră al cărei enunţ complet îl aflăm la C. Negruzzi: „E lesne a zice plăcinte, dar mult e pîn’ se fac” (după DLR VIII/3). Dacă acest mult este relativ (şi a putut fi „deturnat” şi spre „multe”: ,,«e lesne a zice plăcinte!» spune proverbul, dar cîte-ţi trebui ca să le faci!”; Niculiţă-Voronca, Datinile, 198), viticultorul are,o expresie a aşteptării şi mai pronunţată: „Lesne a zice pune viţa şi bea vin” (via dă primul rod după trei ani, cînd se spune că „stropeşte”). Pe baza unor asemenea imagini particulare de contrast s-a creat o formulare sintetică: „Lesne a zice, anevoie a face” (Zanne, loc. cit.), curent „Uşor de zis, greu de făcut”.
în mediul pescarilor, ceea ce e greu, mai ales prin neprevăzut, este prinderea peştelui. Deci, pentru aceştia, „uşor de zis” este „cît ai zice peşte”; partea a doua (corespunzînd constatării „dar mult e pîn’ se fac”, cînd e vorba de plăcinte), care logicizează enunţul, am găsit-o, incidental, într-un‘ reportaj despre necazurile pescarilor de la Sf. Gheorghe: „dar e greu să-l scoţi din apă!” (ca una dintre alternative).
în acelaşi tipar merital poate fi proiectată semnificaţia formulei „cît să zici Doamne-ajută”; invocaţia era (şi mai este) uzuală la începerea unei lucrări sau acţiuni de durată: construcţia unei case, săparea unei fîntîni, seceratul unui lan şi chiar punerea la cale a unei nunţi. Astfel, iniţial, formula citată („cît să zici... ”) sublinia ideea de: contrast într-un context în care durata pronunţării ei era comparată cu aceea a acţiunii respective. O reproiectare ironică nu este exclusă: dat fiind că „Doamne-ajută!” este şi o formulă tradiţională de salut (în aceleaşi împrejurări ori în situaţii similare), cei „ajutaţi” prin aceste cuvinte vor fi comentat bunăvoinţa chiar printr-o cugetare de tipul „e uşor să zici «Doamne-ajută»!”. !
Aşadar, în „cît ai zice peşte”, accentul enunţului s-a schimbat („cît ai zice peşte”), modificîndu-se şi sensul, datorită pierderii celei de a
317
PETRECANIE
doua părţi a zicătorii, iniţial subînţeleasă. Pentru alte reduceri de text ce au dus şi Ia semnificaţiile aparent absurde ale unor formule, vezi mămăligă, orz.	!
Bibi. Locuţiuni şi expresii simple izolate din construcţii bimembre: CIT AI ZICE PEŞTE; LR, XXX, 1981, 1, p. 23 - 26.
PETRECANIE: a face de petrecanie
= a omorî
Semnificaţia cuvîntului în expresia citată trebuie raportată la (a) petrece1 a conduce pe ultimul drum, spre mormînt’. Abia de la această acţiune moartea a fost numită, metonimic, „petrecanie” sau „petrec”, a face de petrecanie însemnînd ‘a provoca moartea cuiva’, a-1 aduce în situaţia de a fi petrecut spre mormînt. De altfel,petrecător înseamnă şi ‘persoană care însoţeşte un mort, la groapă’; despre cineva care s-a sinucis se spune că ,ji-a făcut de petrecanie” (pentru sensurile citate ale cuvintelor în discuţie, vezi DLR VIII/2).
Interferenţa semantică „moarte” - „plecare a cuiva (însoţită de alai)” - „ducere a vieţii sau ocuparea timpului” - „(mod, mijloc de) folosire plăcută a timpului” este atestată de apariţia acestor semnificaţii ale cuvîntului - titlu în diferite categorii de texte vechi (op. cit. ; vezi şi Ia D. Cantemir, în Istoria ieroglifică: petrecanie este „petrecere /a unui invitat, a unui mort/, însoţire; alai, pompă”), astfel că nu este de mirare că şi petrecere (cu determinarea ce se impune) poate însemna ‘ceremonia înmormîntării’, ca la Sadoveanu de exemplu: „Mîni facem soţului meu petrecerea din urmă” (Baltagul, cap. XV), iar petrecanie, cu semnificaţia ‘distracţie, chef, ospăţ’, apare şi în scrieri ale unui cleric, Ion Agârbiceanu. Este drept, cînd referirea se face la petreceri de durată: „petrecanii fără sfîrşit” ale băieşilor de la minele de aur din Văleni („cheful ţinea cîte trei zile în şir” (Arhanghelii, cap. XVIII); vezi, în romanul Strigoiul, şi evocarea unei nunţi, care începe sîmbătă, iar „petrecania ţinu pînă luni la amiazi, după obiceiul străvechi la nunţile mari” (G.I. Tohăneanu, Viaţa lumii cuvintelor. Vechi şi nou din latină, Timişoara, 1998, p. 243). Dar poate fi vorba şi de presupusele distracţii ale iubitei unui recrut, în
.dmoncst ta !u: Dcerf°n
Dea pncani nare pe' apresia opetrece
PIÄ1
Fără
cupietn ordaliile dorice c in legăti acceptai ităpiniti murea, fog/e, 2
Du
circula
zintâo
retrag
rubine
luarea
»ases
C<
1876,:
318
PIATRĂ
admonestarea insidioasă şi ofensatoare a sergentului: „Las-o dracului pă fata iui Nea Ion, că-şi găseşte ea de petrecanie” (Anton Bacalbaşa, Dezertorul). •
De altfel, în. ultimul timp, în vorbirea populară şi familiară, petrecanie este simţit ca un augmentativ de la ... petrecere („a fost mare petrecanie aseară, cu muzică şi cu dans”), astfel că însăşi expresia analizată este decodată (vag) drept „a asigura condiţii pentru
o	petrecere, pentru o distracţie”.	■
PIATRĂ:	a arunca cu piatra (în cineva)
= a-i face un rău cuiva; a-1 acuza, a-1 defăima
Fără îndoială, pentru tabloul filologic complet, nu trebuie pierdută din vedere sursa cultă, cea din textele religioase, dar lapidarea, lovirea cu pietre a unei persoane pare să fi constituit şi o practică de domeniul ordaliilor cunoscută chiar în spaţiul dacoromânesc. în anchete etnofol-clorice de la începutul secolului al XX-lea, au fost înregistrate mărturii în legătură cu lapidarea persoanelor care şi-au permis libertăţi ce erau acceptate numai cu ocazia unor Jocuri” rituale („ursanca”) sau a celor stăpînite de diavol. în ultimul caz, dacă subiectul „tratamentului” nu murea, era absolvit de presupusul demonism (Vulcănescu, Etnologie, 205).	..	■
a fierbe piatră scumpă
, v = a pune la cale, în secret, un lucru important; a complota
După Bogrea (Pagini, 484 - 485), expresia reflectă credinţa (cu circulaţie la mai multe popoare) că piatra scumpă (nestemată) reprezintă o secreţie a şerpilor („balele”), ce rezultă atunci cînd aceştia se retrag în găuri şi, încolăciţi, „fierb” gemele preţioase: diamante, rubine. De aici1 sensul metaforic de „conversaţie” ce are drept scop luarea unei hotărîri importante; vezi şi la Zanne: „a fierbe mărgică -„a se sfătui” (P IX, 488).
Contextul figurat apare şi la Eminescu, într-un articol din ianuarie 1876, referitor la o criză ministerială: „Se va fi fierbînd piatră scumpă
319
PICIOR
în Bucureşti” (Opere IX, 315). Trecînd din zona mitologiei populare în exprimarea figurată de caracterizare a relaţiilor inierumane, intervine sarcasmul, ca în enunţul citat: şerpii sînt reprezentanţii partidului politic advers; aşadar, rezultatele aranjamentelor acestora pot fi suspectate ab initio. Sau ironia blajină: Leca Morariu se referea la cheatra cea scumpă ce se fierbe la stînă, cînd ciobanii stau noaptea Ia poveşti (Bogrea, loc. cit.).	1
PICIOR:	a	trage	(cu)	piciorul
= a meni ca o acţiune reuşită, o situaţie favorabilă să fie imitată spre a se repercuta asupra altora
Cuiva care are noroc, căruia îi merge bine, i se cere să tragă cu piciorul (să-l „tîrîie”), ca să lase o urmă, de bun augur pentru cel (sau cei) care ar călca pe acelaşi loc, care vor veni după el. Sub forma a tîri piciorul, expresia a fost înregistrată de Al. Graur, cu trimitere, pentru explicaţie, la valoarea de imitaţie (Etimologii, 156). După Zanne şi Baronzi, în DLR (XI/3) se citează următoarea valoare expresivă: „a dori şi altcuiva aceeaşi fericire ca a sa proprie”.	'
Credinţa ţine de simbolica, bogată, a atenţiei ce se acordă începerii unui drum cu un anumit picior: a călca cu piciorul drept (de bun augur), ori cu cel sting (cu efecte dezagreabile), ultima ipostază speculată ludic de Ion Barbu, într-o viziune antropomorfică de rară sensibilitate, pentru explicarea morţii melcului ieşit din cochilie pretimpuriu, de Păresimi, crezînd „că plouă soare”: „Vezi? / Ieşişi la un descîntec; / Iama ţi-a muşcat din pîritec... / Ai pornit spre lunci şi crîng, / Dar pornişi cu cornul sting, / Melc nătîng... ” (După melci; subl. n.).	..	.
Deosebit de sugestivă, din acest punct de vedere, este a călca pe (în) urmele cuiva, însemnînd ‘a-i semăna în purtări; a avea obiceiurile cuiva’ (DA I/II), mai vechi „pe pasul cuiva”: „După moartea lui Ştefan, în Moldova, Bogdan fiul său şi Petru Rareş călcă pe păsurile lui” scria Nicolae Bălcescu, în Istoria românilor sub Mihai Vodă Viteazul (după DLR VIII/1). ,
320
PIELE
PIELE: ' a da pielea popii
-	= a da preotului pielea oilor tăiate (sacrificate) .. pentru „comîndare”; a muri
De la consemnarea laconică a expresiei din titlu cu explicaţia „a muri” (Dicţionar'), pînă la stabilirea, sub semnul aceleiaşi semnificaţii, a unei corespondenţe, grăbite, între a da pielea popii şi a-şi lăsa pielea undeva (DLR VIII/2, Dicţionan), unele dintre lucrările de specialitate româneşti au în vedere doar desemantizarea din vorbirea contemporană a enunţului în discuţie. Este drept că spre această tratare lexicografii au putut fi dirijaţi şi de re-formulări în acelaşi spirit, cum este acee:a a lui Alecsandri de exemplu, la care găsim varianta „Iar apoi n-am gust să-mi dau pielea popii” (Iaşii în carnaval, a. III, sc. IV; de altfel, imediat, sintagma este translată spre derizoriu: „Nici popii, nici preutesei, cucoane, că doar sîntem în putere... ”).
Ca să nu mai vorbim de numeroasele expresii în care referirea la moarte (sau ucidere) vizează într-adevăr, chiar dacă figurat, pielea omului: a-i lua cuiva pielea, a-şi lăsa pielea pe undeva, a-şi vinde scump pielea, a-i pune (cuiva) pielea pe băţ (la uscat), a plăti cu pielea, toate enunţuri ce descriu operaţii de rutină şi viziuni ale vînătorilor şi crescătorilor de animale, transferate, fară prea mult fior, asupra semenilor. Iar un aforism din acelaşi grup de metafore evocă, deosebit de brutal, imaginea camagiului: mai multe piei de miei decît de oi la măcelari, adică „mai mulţi tineri mor decît bătrîni” în explicaţia lui Iordache Golescu (Zanne, P I, 593; cf. Rădulescii-Codin, îngerul, 375).
Exista însă şi o expeirienţă directă, chiar dacă accidentală, ce a facilitat transferul, aceea a cruzimilor asiatice, practicate de turci şi de tătari, cu jupuirea de vii a victimelor, urmată de împăiere, despre care aflăm din cronici, sau a torturilor lâ care recurgeau hoţii pentru a-i face pe cei „călcaţi” să predea banii ascunşi. Iată o gamă de suplicii, transcrise de un preot, pe bază de spovedanii ale lotrilor, în ceasul morţii: „ţîţă arse, trasă, mîni de vii tăiate, cu roata zdrobiţi, obraze cu pecete arse, chinuri'erau, capu tescuit, supt unghii ţăpuşă bătea, le zmulgea, cu peatră de moară îi lungea, pieptu le turtea, picătură rea de sus în creştetu capului îi pica, dar de vii arşi sau de vii înţăpaţi, cureăle jaşii din umeri pre spate în jos trasă, locul lor cu var nestîmpărat presărat..1 " (Stoica de Haţeg, Cronica, 207; subl.n.).
321
PIELE
A da pielea popii nu trimite însă la nici una din astfel de atrocităţi, ci consemnează o veche modalitate de retribuire a preoţilor pentru servicii religioase la înmormîntare, pe care o înregistrează ca exlicaţie a expresiei, în dicţionarele lor, Lazăr Şăineanu şi August Scriban (şi care era de aşteptat să nu fie trecută cu vederea nici în volumul citat, din dicţionarul tezaur al Academiei Române), Datorită prezenţei, în glosarea ambilor lexicografi pe care i-am menţionat, a aceluiaşi termen, comîndare, considerăm că putem identifica sursa lor de informare (în mod sigur în ceea ce-1 priveşte pe Şăineanu) şi renunţăm la reproducerea explicaţiilor respective, în favoarea izvorului.	'
Acesta este studiul lui Alexandru Lambrior, Obiceiuri şi credinţe la români (cap. UI, Înmormîntările); folcloristul ieşean explica enunţul, descriind un obicei ce s-ar fi păstrat în Moldova pînă pe la mijlocul i secolului al XIX-lea, un ritual mai mult păgîn (însuşi verbul /a/ comînda înseamnă, etimologic, ‘a jertfi’) decît creştin: „înspre ziua; înmormîntării se aduc în ogradă mai multe oi sau berbeci mai cu samă negri, şi după ce au răsărit stelele, fac o groapă şi apoi lipind luminările aprinse de coamele dobitoacelor aduse, le întoarnă către apus, şi preutul le ceteşte o rugăciune; pe urmă oamenii le taie pe marginea groapei ca să se scurgă sîngele într-însa. Groapa aceasta se numea din vechime arăt. Preutului se dă capul şi pielea oilor sau a berbecilor, de unde, chiar cînd s-au pierdut obiceiul acesta, au rămas vorba «au dat pielea popii», adică au murit; iară din cărnurile dobitoacelor junghiate astfel, se fac bucate pentru comîndare” (apud Marian, înmormîntarea, 362).
Urme de ritual antecreştin ale comîndării sau comîndului, repre-zentînd aducerea de jertfe, pentru a-1 „recomanda” zeilor pe mort (cf. DA I/II), sînt evidente şi după alte detalii ale sacrificării animalelor, dintr-o descriere (datorită clericului S. FI. Marian), referitoare tot la pielea acestora: mai demult, în Bucovina, la „comîndare”, de coamele vitei se lipea o lumînare aprinsă, iar împrejurul lor „se învîrteau” maţele; pielea era dată preotului peste groapă „cu coame cu tot”, sau era pusă sub picioarele slujitorului bisericii, pe locul unde acesta avea să stea la masă (Înmormîntarea, 364; cf. 365).
Aşadar, nici vorbă de aducerea ca ofrandă a propriului tegument, ceea ce exclude simpla corepondenţă cu a-şi lăsa pielea pe undeva, citată la început. Ca plată, pielea (oilor) are aceeaşi semnificaţie cu
322
PIELE
moneda numită ort, sinonimie contextuală avută în vedere în CADE: u	i-a cîntat popa, a dat ortul (sau pielea) popii „a murit” şi semnalată,
t	de asemenea, şi în DA (I/I), într-o glosă pentru expresia, într-adevăr
jj	sinonimă, a da hîrştioaga popii = „a da pielea (ortul) popii” (hîrşti-
ţ	oagă fiind un termen depreciativ pentru „oaie bătrînă, care nu mai
t fată, şi care se îngraşă pentru tăiat” (la comîndare, de exemplu), ş. Desigur că acesta a fost punctul de plecare pentru adunarea, de |(| către preoţi, a unor piei de oaie şi pe acest obicei s-a grefat o regle-ra mentare din Banat (probabil de dinaintea folosirii curente a tiparului | şi a hîrtiei), despre care,a lăsat informaţii Nicolae Stoica de Haţeg: ((i „Patriarhul sîrbesc Ioanichie rîndui piei a dreăge, cărţi a seri, sinaxare, ceasloave cu psalomi, molitvenice şi liturghiere. Care şi rumânii :„|i primind, episcopii porunciră preoţilor că de tae omu vro vită spre pomenire, berbeăce, oae, miel, macar la doi ani de slujia preotul mormîntu, lui pielea,' capu, picioarele să-i deă, pieile episcopului să trimitea. Şi fiecare episcopie aşa cărţi pre peăi făcute scriia; şi înpă-răţiia. Apoi tipografii s-au început... Care obiceăi de piei încă şi acum prin sate să ţin şi nu să strică” (Cronica, 59; vezi ort). 1
Direct evocatoare privind folosirea pieilor anumitor animale ca lin ■ suport (material) al scrierii, înainte de utilizarea hîrtiei, este o remar-d(	cabilă expresie germană: das geht auf keine Kuhhaut, textual „asta nu
]ai	încape nici pe o piele de vacă”, cu semnificaţia ‘a întrece măsura
atj (oricărei previziuni)’, ‘a fi de nedescris’. Punctul de plecare îl constituie o reprezentare!moralizatoare a bisericii catolice (transmisă în Occident prin texte în limba latină); Expresia ar reflecta... năduful Necuratului, căruia, în timpul slujbei religioase, nu i-a ajuns un cf pergament (obişnuit; din piele de viţel sau de oaie) pentru a consemna lor,	păcatele enoriaşilor, aflate în special din trăncăneala femeilor, astfel că
da	a fost pus în situaţia de a trage cu dinţii de piele, spre a-i mări
ele dimensiunea. Detaşîndu-se de reprezentarea iniţială, enunţul a fost modelat de imagistica profană, cunoscînd variaţii de tip „derivare sinonimică”; s-a făcut trimiterea şi la o piele de taur sau de cal, dar şi de capră sau de măgar, dar nu numai la acestea. De exemplu, un personaj al’romanciörului J.G. Schnabel (1692 - 1760) declară că, »ul, pentru a-şi înşira păcatele, nu doar o piele de vacă s-ar dovedi neîn-;vi/t destulătoare, 'ci chiar una de elefant! (Lutz Röhrich, Lexikon der ! cu sprichwörtlichen Redensarten, Verlag Herder, 1994; p. 906 - 908).
III-
re-
323
PIERSIC
Expresia din titlu este evocată şi de Marin Sorescu într-un poem din ciclul La Lilieci (vol. IV, apărut în 1988!), în care beneficiarii sînt... „colectorii”: „Mor vacile de, foame şi umblă colectorii / întreabă: - Cînd fată capra? / Şi ce-a făcut: ied sau iadă? / Dacă e iadă n-are stăpînul dreptul s-o taie. / Dacă e ied sau miel, să-i taie, / Dar să le dai pielea. // De ce să mai trăieşti?” (Tifla-i, neică!).
Bibi. Pielea dată popii, Cr., XXXIII, nr. 9 (1473), septembrie 1998, p. 16. ' '
PIERSIC:	a	da	după	piersic	,
= a ascunde (un lucru furat), a dosi, a fura
în DLR (VIII/2) expresia este înregistrată după Zanne'(P III, 292). care citează o replică din piesa Nobila cerşitoare, a lui Alecsandri. Ur servitor ascunde în buzunar cîteva chifle („nemţeşti”, la „ceai rusesc”!), dar este surprins de stăpîn; la observaţia acestuia, „Ghiţă” se explică: „în adevăr, ar putea crede cineva că le-am dat după piersic însă mă giur, să n-am parte de ele, dac-am avut de gînd să le... si le...	-	Să	le	furi”	(sc. II; subl.n.).
Iuliu Zanne corelează enunţul cu a da după mersic „a ascunde ur lucru ce aparţine altuia, a fura” şi explică, pe larg, sensul acestui cuvînt şi al locuţiunii (preluată şi în DLR VI, s.v.). Mersic era numek unei lăzi ce se afla în trapeza de la mănăstiri şi de la seminari teologice, în care se ţinea „făină de lemn” (de la tăiatul cu ferăstrăul) cu această „făină” (rumeguş) se ştergeau farfuriile (care nu mai erau aşadar, spălate!). Cele în care se găseau resturi bune de mîncat erai „date după mersic” de cei ce făceau de serviciu „la şters”, spre a nu fi văzute de econom (şi, evident, pentru ca aceştia să mănînce apoi alimentele dosite). ;,Din acest obicei s-a născut zicătoarea de mai sus’ încheie Zanne (informaţia a fost obţinută de la un magistrat dii Galaţi).
Este posibil ca mersic, cuvînt prea puţin'cunoscut (şi a cărui explicaţie etimologică nu a fost găsită), să fi devenit p(i)ersic, pentri vorbitori din alte medii lingvistice, reprezentaţi de Alecsandri, sin' gurul scriitor la care s-a înregistrat formula a da după persic, ci
324
PIERSIC
numeşte o acţiune similară cu a da după mersic, ascunderea unor bucate (ţinînd seama şi de locuţiuni, mai cunoscute, cuprinzînd cuvîntulp/ers/'c). . ,	;	.ii	•
Bibi. Pe după piersic; Ct., XXXV, nr. 10 (1418), octombrie 2000, p. 18. a o lua pe după piersic
= „a căuta un subterfugiu, a încerca să ieşi din ,. încurcătură” (Iorgu Iordan) .
I	Constatînd că aceasta locuţiune, pe care o consideră „foarte : răspîndită (şi nu numai în Moldova, de unde s-a extins, probabil, chiar j sub forma palatalizată a lui piersic /= chersic/), a rămas necunoscută
I	dicţionarelor noastre”; Iorgu Iordan comunică o atestare (după Victor j Ion Popa: „o iei după chersic”) şi, pe lîngă a o lua pe după piersic \ (prezentă şi la Zanne, P IX, 507, după un corespondent din zona Tecuci) „a căuta un subterfugiu, a încerca să ieşi din încurcătură schimbînd vorba sau interpretînd, cu intenţie, fals o afirmaţie, un fapt,
o	situaţie”, presupune că va .fi existînd şi varianta a se da pe după chersic „care ar putea fi formula iniţială a locuţiunii” (SCL XX /1969/, p. 332 - 333; informaţiile, au fost preluate, la cuvîntul piersic, în DLR VIII/2/ 1974/).	’
Fără îndoială, dată fiind semnificaţia generală, figurată, a ambelor variante ale enunţului, care este aceea de ‘a se ascunde’, a se da şi a o lua sînt aici perfect sinonime, numind stratagema prin care cineva recurge la adăpostul unui aparent paravan spre a masca (naiv, stîngaci) realitatea, astfel că este destul de greu de vorbit de prioritatea uneia dintre formule. Cea construită cu verbul a se da este însă mai apropiată de o variantă a unui enunţ ce ar putea fi socotit prototipul unei asemenea manevre stîngace (şi inutile, de vreme ce este uşor „demascată”), ase ascunde, a se da după deget, explicată de I.-A. Candrea în termeni foarte apropiaţi de cei pe care i-a folosit Iordan (se zice „despre cineva care caută să se apere invocînd motive, scuze slabe, puţin serioase”; cf. deget).,	,
Pentru a exprima o idee apropiată („a vorbi pe ocolite"), au fost notate, incidental, expresiile a umbla pe după salcie şi a umbla cu
325
PINGEA
vorba pe după salcîm (ibidem), astfel că „datul după piersic” poate se fîe, în principiu, rezultatul unei „derivări sinonimice”, iar răspîndires formulei este, totuşi, destul de limitată, căci avem atestări reprezentînc doar graiurile din sudul Moldovei (zonă din care provin atît Victor lor. Popa, bîrlădean, Iorgu Iordan, tecucean, cît şi corespondentul lui Zanne). De altfel, tot în sudul Moldovei, am înregistrat utilizarea ocazională a unei variante a se da după zarzăr (personal, cunoaştem formula a se da după corcoduş, marcînd derizoriul).
Dacă prototipul exprimării stratagemei naive, pornind din mediul infantil, face referire la degete (dar substantivul apare folosit în' expresia respectivă cu forma de singular, deget), iar salcia şi salcîmm sînt arbori foarte răspîndiţi la noi, formulele ce cuprind humele unor pomi care cresc numai în anumite zone climatice (piersicul, zarzărul) reprezintă, desigur, reflexe ale variabilei geografice.	'
Trebuie să remarcăm, în sfîrşit, eventuala contaminare cu a da după persic / mersic, sub semnul ideii de „a ascunde”.1
PINGEA:	a	bate	banii	la pingele	.
= a fi risipitor, a cheltui banii pentru distracţii
Pingeaua este bucata de piele groasă (de „talpă”) folosită pentru a înlocui partea inferioară, din faţă, a încălţămintei. Pornind de la reprezentările mediului autohton rural sau, mai tîrziu, ale celui urban (modest), cu privire’la opinci, a căror talpă nu se „dublează”, sau la papuci, care sînt pingeliţi numai de către cei săraci, petrecerea excesivă, cu joc (a celor... săraci) este considerată ca o risipă extravagantă, ca o formă de a cheltui banii fără sens.	;	■'
Ruperea tălpii de la opinci, pînă la a rămîne „la obiele’Yjucînd la horă, este înfăţişată de strigătura ironică la adresa omului sărac, dar „fudul”: „Nu mi-e ciudă de opinci / C-âm dat douăzeci şi cinci / Dar mi-e ciudă de obiele / C-am muncit un an pe‘ ele”.
în legătură cu a bate la pingea ‘a cheltui, a risipi banii (la jocuri şi petreceri)’ (vezi Zanne, P III, 302), trebuie să amintim lin sens'special al cuvîntului pingea, acela de ‘dans popular care se dansează în ritm de horă’, nume înregistrat de G.T. Niculescu - Varone (cf. DLR! VIII/2).	■	•	,	.	...	.
Exişti printr-un titeau la fetide en ca şi în c; J3upâ ce iatorii pf mate cazi o efecte exemplu, asudau p chiar gai impreunj
piiN
De! utilizat,; ‘mijloac stile a ci la gură.
Pe: Arghezi ciine” (( Prin o-l punt pleonas' mijloaci „înteţit Dec statului Einines 0 domn Pila lui
326
PÎINE
Există şi varianta'fl bate /banii/ la tălpi, ilustrată în DA (I/I) printr-un citat din Ion Ghica („Cînd puneau mîna pe cîte-o para, o bateau la tălpi, pe must, pe rimaţi, cu lăutari”), de.oarecare contrast faţă de enunţul din titlu, de vreme ce încălţămintea nu este „cîrpită”, ca şi în cazul enunţului a bate la papuc, de la Mateiu.I. Caragiale: „După.ce-am bătut la papuc ce moştenisem bani gheaţă, am făcut datorii peste datorii” (Craii de Curtea-Veche, cap. Spovedanii). în toate cazurile, însă, sînt de presupus adevărate dezlănţuiri pasionale, cu efecte distructive asupra încălţămintei, înfăţişate de Creangă; de exemplu, prin cuvintele unui catihet de la Fălticeni: „Jucam pînă ce asudau podelele şi ne sărea talpele de la ciubote cu călcîie cu tot”; chiar gazda, Pavăl Ciubotaru, „îşi rupea'ciubotele ferfeniţă jucînd împreună cu noi” (Amintiri, III).	-
PÎINE:	a	mînea	o	(bucată	de)	pîine	!
r	=	a	se	întreţine	de	pe	urma	unei ocupaţii, a unei
. .	!,	slujbe	•	■	.	.	.
De la sensul de bază, ‘aliment’, termenul pîine a ajuns să fie utilizat, prin generalizare, pentru a exprima ‘hrana necesară traiului’, ‘mijloacele materiale necesare vieţii’, semnificaţii cuprinse în expresiile a cîştiga o (bucată, un codru de) pîine ori a lua (cuiva) pîinea de la gură.	•
Pe această cale, pîine înseamnă chiar ‘existenţă, viaţă’, ca la Arghezi: ;,Flămînde sunteţi de altă pîine / Lacrimi de om şi lacrimi de cîine” (Copilă). ■ r-	i
Prin prisma relaţiilor dintre oameni, în a da (cuiva) o pîine (sau a-lpune în pîine), pîine înseamnă ‘slujbă’, ‘funcţie’; vezi o formulă pleonastică (de vreme ce a întreţine înseamnă ‘a procura, a asigura mijloacele necesare traiului;.a hrăni’), la I.A. Bassarabescu: şeful gării „întreţine în pîine atîţia oameni” (Sîmburele).
Deci, a mînea pîinea cuiva înseamnă ‘a fi în slujba cuiva’, chiar a statului, reprezentat de domnitor, ca în textul unui manuscris al lui Eminescu din:1876, în care referirea se face la amploiaţii „stabili sub
o	domnie stabilă”;.altfel, ;,unde vodă se perîndează, se mănîncă şi pita lui Vodă pe rînd” (Opere IX, 465). La Liviu Rebreanu găsim o
327
PÎINE
formulare în care pîine înseamnă însă ‘profesie’, asigurată prini pregătirea de specialitate şi remunerată; astfel, uii medic precizează! momentul unei acţiuni, cu referire la perioada studiilor, prin următoarele cuvinte: „Mai aveam doi ani pînă să ies om cu pîinea în mînă” {Ciuleandra, cap. XXIX), acea pîine care este simbolul independenţei materiale şi, apoi, condiţia bunăvoinţei (adesea a puterii discreţionare) faţă de alţii, pe care o desemnează locuţiunea a avea pîinea şi cuţitul (în mîna). Enunţ extrapolat de Coşbuc pe terenul iniţiativei în relaţiile intime, pe care cutumele o rezervă bărbatului: „Tu cu pînea şi cuţitul / Mori flămînd, nepriceput” (Nu te-aipriceput).
Camil Petrescu, care declara că „muncitorul intelectual, pentru ai căpăta o pîine, e silit să se declare cel puţin neutru” (Despre noocraţia' necesară), ne-a lăsat o pagină de sarcastică (şi, pe alocuri, uşor simplificată) interpretare a unor frazeologisme pornind de la termenul pîine, pe care ne permitem s-o reproducem:
„... Hei, băiete, cum crezi tu că se mănîncă o pîine în ţara românească? Nu era întîia oară cînd îl auzeam /pe Nae Gheorghidiu/ spunînd asta şi nici nu era singurul om care o spunea. Atît de deseori I am auzit exclamaţia asta, încît am impresia, falsă desigur, că, în ţara: mea, pîinea e supremul scop al oricui şi măsurătoarea tuturor valorilor sufleteşti. «Vreau să mănînc şi eu o pîine» (şi nimic altceva). «A mîncat pîine în casa mea». «Dă-i şi lui, acolo, o pîine». Idealul! fiecăruia pare să fie, cu exclusivitate, să cîştige cît mai multe pîini, izbînda în viaţă şi-o apreciază după numărul de pîini de care dispune. Iar maximum de altruism constă în satisfacţia «de a da şi altuia săi mănmce o pîine de pe urma ta» (dar nu multă «că se obrăzniceşte»). Ţară a grîului şi a foamei cronice în trecut, trăieşte şi acum sub obsesia: pîinii, care eclipsează oricare alte preocupări ale conştiinţei, orice ' drame în zona superioară...” (Ultima noapte de dragoste, întîia noapte' de război, cap. Diagonalele unui testament).	:
Dar, desigur, din perspectivă istorică, o năzuinţă firească poate fii degrevată de imputări vitriolate: „Tatăl nostru” cuprinde cerereai pentru asigurarea „pîinii celei de toate zilele", o determinare căreia (după cum a observat un coleg) exegeţi contemporani tind să-i,substituie un enunţ mai vechi (pentru de-vulgarizare): „pîinea noastră ceai spre fiinţă”, sau „întru fiinţă”, cu o prepoziţie a cărei „supleţe speculativă” a aprofundat-o Constantin Noica (Ciclulfiinţei).
328
PÎNZĂ
Iar evocarea primordială a pîinii cu semnificaţia de ‘hrană necesară traiului’ are o motivaţie ancestrală. Una dintre marile temeri din totdeauna ale societăţilor omeneşti a fost aceea de a nu muri de foame, fraza în discuţie din' „Tatăl nostru” fiind comentată de Martin Luther sub semnul amintirilor biblice ale anilor de foamete, realitate actualizată în Europa în secolele al XVI-lea - al XVIII-lea de războaie prelungite, calamităţi naturale şi molime. „Tirania cerealelor” a provocat răzmeriţe, marcate terminologic, în Franţa de exemplu, de „războiul fainii”, de aşa-numitele „tulburări frumentare” (de la lat. frumentiim ‘grîu’) sau de „pactul foametei” (Delumeau, Frica, I, 274 - 283). :	:	■	!
O	replică de actualitate, prin substituţie de termeni, la una din expresiile citate anterior, semnalată de Mihai Zamfir în stilul publicistic şi socotită „oribilă (ca sonoritate) şi kitsch (ca etimologie)” este a-ţi cîştiga biftecul, purtînd amprenta „societăţii de consum”, de fapt, a parvenitismului cinic (RL, nr. 19 / 1993, p. 2).
PÎNZĂ:	pînă-n	pînzele albe
pînă la moarte; pînă la capăt, fără încetare
. Voalarea şi metamorfoza semnificaţiei acestei expresii (la origine cultă) a limitei vieţii omeneşti constituie exemple tipice pentru efectele intervenţiei subiectivităţii epocilor şi oamenilor în ceea ce priveşte imaginea sugerată de o îmbinare de cuvinte.
A urmări pe cineva pînă-n pînzele albe înseamnă la-l urmări pînă la moarte’, căci pînza albă, din optica pars pro toto, este moartea, evocată prin giulgiul cu care se acoperă faţa mortului, iar culoarea nu este nici ea întîmplătoare, ci are „un profund sens mistic”, după cum scria Vasile Bogrea, citînd faptul că în vechile inscripţii creştine apărea frecvent expresia in albis decessit (Pagini, 487). Dar încă pentru Hasdeu „pînza albă” simboliza „mormîntul”, idee ilustrată prin versuri dintr-un bocet din Moldova: „Pînza albă şi frumoasă, / Frumoasă şi de matasă/.Şi scîndură prea aleasă, / Să fie mortului casă (HEM 1,708). •	r	,
După citatele prin care este ilustrată semnificaţia acestei îmbinări de cuvinte în Dicţionarul Academiei (VIII/3), putem constata că
329
PÎNZĂ
simbolul şi-a păstrat valoarea iniţială pentru oameni de litere şi scriitori ca Ibrăileanu, Sadoveanu, Cezar Petrescu şi alţii, fiind receptat şi decodat ca atare şi în vorbirea populară (text din Ispirescu). Iar pentru scriitori clerici, trimiterea originară a rămas transparentă pînă astăzi; Valeriu Anania, căruia Arghezi îi dedica un exemplar din Versurile din 1943 adresîndu-i-se prin „poetului şi fratelui meu întru duh”, evocînd persecuţiile la care era supus (ca ierodiacon, numit Iosif) autorul Cuvintelor potrivite oferă explicaţia animozităţii instinctuale a persecutorului, un arhiereu poreclit „Popa Iapă”: „Mediocrul; îşi caută competitorul potenţial cu intuiţia exactă a femeii care-şi adulmecă rivala; inocenţa intenţională nu exclude urmărirea, deseori pînă-n pînzele albe” (Rotonda plopilor aprinşi, 1983, p. 50).	'
Dar, diferite atestări ne arată că trecerea spre semnificaţia generală de „limită”, „instanţă supremă” s-a putut face firesc; un asemenea uzi (fără nici un comentariu, ceea ce surprinde la acest erudit şi subtil lexicograf) este înregistrat de Scriban: pînă-n pînzele albe ar însemna doar „pînă unde te va duce furia”! Acest „pînă unde” a ajuns săi semnifice, pur şi simplu, „pînă la capăt”, cu această accepţie expresia: fiind înregistrată într-un glosar regional din Vîlcea. Treptat, s-a produs însă contaminarea cu semnificaţia - să-i zicem „morală” - a adjectivului alb, aceea de „curat, nevinovat”. O demonstrează o frază din Marin Preda, în care se pune accentul pe contrastul cu negru: „Eu: răspund de tine şi o să te apăr pînă-n pînzele albe, fiindcă nu se poate să fii tu negru ca funinginea şi alţii albi ca colilia” (Moromeţii II, p. IV, cap. VIII).	-	.	.	-
Ba, mai mult, imaginea a fost „refăcută”, luîndu-se în consideraţie, la rigoare, efortul albirii pînzei(care, eventual, a putut fi colorată!), ca în următorul context ce evocă atragerea, deformată, a unui vechi simbol creştin în elocinţa adunărilor de partid: „... săi meargă cu adevărul... pînă la capăt, ori, cum zic toţi la şedinţe, pînă-n: pînzele albite de atîtea spălături, chiar dacă urzeala între timp se mai şi rupe” (Const. Ţoiu, Galeria cu viţă sălbatică, cap. V).	1
Un teren predilect al încrîricenării de a duce lucrurile pînă la capăt este justiţia: „oi să mă judec pînă în pînzele albe” apare la Iordache Golescu cu semnificaţia originară: „se zice de cei ce mor prin judecăţi” (ap. Zanne, P V, 363; cf. şi la Eminescu, Opere VI, 364; vezi şi Şăineanu, D).	;	■.	.	<
330
r	------
I
|	PÎRNAIE
I	•
| Dar, pe terenul acestei asocieri, înţelesul enunţului poate fidoar ; acela de „perfecţiune”: „Dacă justiţia noastră ar fi renăscut cu ade-
I	vărat, n-ar fi trebuit să-şi afle hodina decît după ce va fi dus ideea de
i	dreptate pînă-n pînzele albe” (Mircea Mihăieş, în RL, nr. 8 / 1999,
! p. 2). Un ideal distorsionat la nivelul relaţiilor dintre oameni, ca, de exemplu, atunci cînd considerăm promisiunile unui avocat cetrebuie : să cîştige încrederea celui care apelează la, serviciile sale. Este cazul ' unui personaj al lui Jean Bart, „Bădiţa Traian”, care-i transmite unui potenţial client, Stamati, următorul mesaj măcar echivoc: „Cîştigăm la ; sigur. Nu-1 las nici mort... pînă în pînzele albe o să merg.... pînă la ' Casaţie” (Europolis, cap. XI). Nu este vorba, aşadar, de a-1 urmări pe ; Stamati pînă la moarte, ci de a-1 seconda pînă în instanţa supremă, Curtea de Casaţie, un capăt echivalat cu... „pînzele albe”. Este drept că,,intenţia constituind-oatacarea unui testament perfect legal, pro. cesul putea’ să dureze şi pînă la stingerea.din viaţă a clientului (cu condiţia ca acesta să fi avut.bani pentru a-şi plăti apărătorul).
în sfirşit, într-un text din Ion Vinea (citat în Dicţionar2 s.v. pînza),
■	se ajunge chiar la un nonsens (persecutorul moare înaintea celui ur-, mărit): „O canalie! spuse judele. M-a urmărit pînă în pînzele albe /... / Bine ca a murit!”,	.	,
PÎRNAIE:	a băga (a tiirna) la pîrnaie
’	= a întemniţa, a băga la închisoare
: Substantivul pîrnaie denumea (şi/mai numeşte), în vorbirea populară, vase (iniţial de pămînt) de dimensiuni mari, folosite pentru păstrarea (şi prepararea) alimentelor (mîncărurilor). Intr-un text înregistrat relativ recent dintr-o localitate din jud. Dîmboviţa, substantivul numeşte un vas de pămînt de aprox. 70 cm înălţime, în care se găteau mîncăruri pentru nuntă: „... era... pîrnăi dă pămînt! Atunci se făcea mîncare în oale dă pămînt cu două coade” (TD. Mt. II, 99). Paralel, argotic, s-a consemnat sensul de ‘închisoare’ (DLR VIII/3).
La baza transferului metonimic nu se află sensul ‘vas de utilizare domestică’ (dar la fel se putea numi vasul din care li se împărţea mîncarea deţinuţilor). în argoul mai vechi al puşcăriaşilor, pîrnaie era numit, printr-o sinistră substituţie, vasul pentru fecale din interiorul celulelor comune, a cărui golire se producea o dată pe zi.
331
POD
Aceeaşi reprezentare a lucrurilor în sintagma hîrdăul lui Petrache ‘arest, închisoare’; la Caragiale: „l-am turnat la hîrdăul lui Petrache” (DA II/I).	.	:	■
POD:	a	bate	podurile
= a umbla de colo pînă colo pe străzile unui oraş; a hoinări	'
Numeroase expresii formate cu verbul (a) bate exprimau, iniţial, acţiunea de a Umbla în mod repetat prin anumite locuri: a bate tîr-gurile, drumurile, ţările (mai ales pentru negoţ). Atunci cînd obiectul direct îl reprezintă uliţele, mahalalele, expresiile capătă coriotaţii depreciative, ca la Ion Ghica de exemplu: „Beizadea Cosţachi, tînăr, frumos, nu avea altă ocupaţie decît a căta să scoată din fire pe cucoanele tinere şi plăcute. El se înhăitase cu cîţiva feciori de boieri şi băteau mahalalele ziua şi noaptea” (Din vremea lui Caragea).
Conotaţii care sînt în afara oricărei discuţii dacă referinţa se face la crînguri sau la prunduri (copilul Ion Creangă „bătea prundurile” umblînd la scăldat; cf. DA I/I; vezi şi bărbuncă).	'
Aceeaşi este valoarea construcţiei din titlu, în care pod înseamnă ‘stradă podită cu scînduri groase de stejar’. Astfel se prezentau „uliţele” din Iaşi şi Bucureşti în secolul al XVII-lea, descrise de Paul de Alep, care menţionează şi asemănarea cu oraşele din Rusia: „Uliţele sunt acoperite nu cu pavele, ci cu podini, ca în Rusia” (ap. Ionescu-Gion, Bucureşti, 382); o observaţie similară făcea italianul Giovan-Andrea Gromo în descrierea Mediaşului (e drept, pentru secolul al XVI-lea): „Uliţele sînt podite în parte cu bîme de lemn şi grozav de noroioase” (Călători străini despre Ţările Române, II, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 350).	,
„Tehnica” va rămîne aceeaşi şi în secolele următoare; însemnarea lui Anton Maria Del Chiaro se referă la începutul secolului al XVIII-lea: „Bucureşti, acum reşedinţa Domnului, e aşezat în loc foarte jos şi mlăştinos şi fără îndoială ar fi cu neputinţă a umbla prin el cînd e noroi mare, dacă străzile sale principale n-ar fi prevăzute cu bîme mari de stejar, dintr-o parte pînă în cealaltă, în chip de pod” (Descrierea, 372). în sfîrşit, o explicaţie la;obiect o datorăm curio-
332
POD
zităţii unui ardelean venit la Bucureşti în 1837: „Stradele Bucureştilor se cheamă poduri, căci oarecînd era podite cu lemn, dară acum se pardosesc cu piatră adusă cu mare greutate de la munte, căci nicăire e drum calciat/= şosea/ în ţară”. Scriitorul nu-şi poate reprima nici o observaţie ironică; ca să rămînă consecvenţi, „aş sfătui pre bucureşteni să le zică ,de acum gavathe, căci ar corespunde numirea limbei iudaice după Evanghelie” (Ion Codru Drăguşanu, Peregrinul transilvan, V). Din această cauză, atunci cînd într-o casă „respectabilă” cineva era grav bolnav, străzile se aştemeau cu paie, pentru a diminua zgomotul roţilor trăsurilor în trecere. Nu era singurul dezavantaj, întrucît „podelele jucau ca clapele unui clavir sub roatele butcei şi aruncau în sus din hazna stropi de noroi” (Ion Ghica, Băltăreţii).
Celebră este denumirea Podul Mogoşoaiei, purtată înainte de 1878 de actuala Calea Victoriei (vezi în DLR VIII/3, exemplificări după Caragiale şi Delavrancea). In aceeaşi epocă Podul Calicilor a devenit Calea Rahovei (vezi calic). Dintre numele de străzi din Bucureştiui de astăzi, mai trimit la vechile „poduri” (‘arteră de comunicaţie pavată cü bucăţi de lemn’) doar cîteva: Podul Giurgiului, ~ Vadului şi, poate, Podul Corbului şi Podul Neagului (Podul înalt pare să fie un nume comemorativ).
Termenul în discuţie apare şi în a rămîne pe poduri ‘a rămîne sărac, a ajunge cerşetor’, ca şi în compusul bate-poduri „pierde-vară, hoinar” (pentru a cărui apariţie „modelul” francez batteur de pave este invocat în DA I/I). Dar „baterea” podurilor, cu referire la femei, a dus la apariţia derivatuluipodăreasă ‘prostituată, femeie de stradă’: „Vodă văzînd că n-au venit cu muierile lor,... au trămis... de au adus muieri podărese, curve şi cărciumăreâe; însă au ales muieri mai chipeşe” scria Dionisie Eclesiarhul (după DLR VIII/3); vezi şi „curvă de la Podu-Roşu”, după numele „faimoasei” străzi din Iaşi (Bogrea; Pagini, 345 J346).	.
Corespondenţa pod - uliţă s-a consolidat pînă la efectul ca prin primul termen să fie desemnat orice drum; într-un text din „Curierul românesc” (1831) apare sintagma podul de pămînt (DLR VIII/3). Iar derivatul podar (şi fem. podăriţă) ‘măturător de stradă’ a fost utilizat şi în epoca străzilor pavate cu piatră, dacă ţinem seama de faptul că termenul, cu această semnificaţie, apare în versuri ale lui George Lesnea (ibidem).
333
PODGHEAZ
PODGHEAZ:	a umbla în podgheazuri
.	= a hoinări, a umbla „haimana” (pe la petreceri)
După cronicarii moldoveni, care descriu expediţii de jaf ale unor cete de soldaţi de diferite naţionalităţi, numite şi poghiaz (tătărăsc la Neculce),pocfeaz1 etc., substantivul a fost reluat de Sadoveanu, în ; pagini de evocare istorică (DLR VIII/3). ■	j
Citîndu-1 pe Creangă, dicţionarele înregistrează construcţia meta- j forică a umbla în podgheazuri, ce pune întreprinderea, la numai j aproximativ o sută de ani de la utilizarea termenului cu sensul propriu, < j sub semnul simplei evocări de factură... aventuroasă. Este vorba j de protestul indignat al meşterului Pavăl la cererea „dascălului” i Mogorogea de a-i face ciubote noi: „După ce-âi purtat ciubotele atîta j amar de vreme, umblînd toată ziua în podgheazuri şi le-ai scrombăit pe la jocuri şi prin toate corhanele şi coclaurile, acum ai vrea să-ţi dau şi banii înapoi, ori să-ţi fac în loc altele nouă?” (Amintiri III).
. Vechiul „prestigiu” al podgheazurilor, la început formaţii militare poloneze, se datora scopului incursiunilor acestora: prada; cuvîntul este un... împrumut din poloneză (podjazd „raită”), dar şi din maghiară, limbă în care podyăsz înseamnă chiar „bagaje” (Scriban, D), însă, desigur, cele cu care se alegeau jefuitorii.
O	scenă înfăţişată de Neculce în Letopiseţ explică extinderea; denumirii pentru orice fel de ceată, indiferent de apartenenţa etnică: „Şi cum au sosit la Piatră, au găsit un poghiaz de Ieşi cu căzaci, vro 200 şi mai bine. Şi aşe i-au lovit fără veste* pe o negură, de i-au spart şi i-au prins şi vii, de i-au dus la Cantemir-vodă, de i-au tot înţăpat.şi i-au spînzurat” (cap. XI).	■	;	•
Desigur că mai puţin după Creangă, ci după Sadoveanu şi manualele şcolare al căror cititor era, un subiect de-al nostru, N.G. (43 de ani în 1971), pentru Atlasul lingvistic al Moldovei şi Bucovinei, folosea termenul podgheazuri povestind cum s-au împotrivit consătenii săi, din Păuneşti, jud. Vrancea, grupurilor de soldaţi din trupele „eliberatoare” din 1944, ce încercau, nopţile, să pătrundă (tot după pradă!) în acest sat, care se înconjurase cu şanţuri apărate cu aruncătoare de mine! (Dumistrăcel, Jurnal, 271).	1	’
334
PORC
PORC:	a fi porc de cîine
.	= a fi „chilipirgiu, şiret, potlogar (mai mult în
.	1	■	,	glumă)”	(Scriban,	D)	;	.r
ti-, ■ , ■' , , ‘
Sintagma a fost explicată de AI. Graur ca rezultat al interpretării drept porc (prin,„etimplogie populară”) a cuvîntului păr dintr-o construcţie „păr-de-cîine”, atestată la Anton Pann (SCL VII, 273). Conform acestei opţiuni, porc de cîine figurează, cu citate ilustrative, în DLR VIII/4, s.v. porc. ,	.
Întrucît, de,fapt, termenul porc are rolul unui determinant antepus al substantivului cîine, calificînd o „deturnare” a comportamentului acestui animal (simbol al fidelităţii), sintagma aparţine „familiei” cuvîntului respectiv (vezi cîine).
......... a nu fi (cineva) în porcii lui (în toţi porcii)
' .	.	=	a fi. abătut, a nu fi într-o dispoziţie bună
Reprezintă dublete, variante diatopice, ale expresiilor mai cunoscute avînd acelaşi sens, a nu-i fi (cuiva) (toţi) boii acasă, a nu fi (cineva) în toţi boii (cf., în DÄ I/I, s.v. acasă; exemplificarea, după Creangă, cu referire la un harabagiü, ce,mîna „două iepe albe ca zăpada”, este elocventă stilistic şi prin hazul ei: nevenindu-i la socoteală faptul că baba îi era bolnăvicioasă, „lui Moş Nechifor... nu-i erau acum mai niciodată boii acasă”).
Numirea supărării, a necazului (dar fără efecte dezastruoase) prin evocarea unei neplăceri ce intervenea în viaţa crescătorului de vite îşi are reflexele,: normale, cu privire la alte animale domestice. Pentru locuitori din zone submontane, care lăsau libere turme de porci să se hrănească cu jir sau ghindă în pădure, numărătoarea acestora, la aducerea acasă (ce se petrecea adesea în pragul iernii), poate avea acelaşi efect; expresia mi-i îri porcii lui, explicată prin „nii e în largul lui, nu e-n apele lui, nu-i sunt toţi boii acasă" (!), a fost comunicată de G.F. Ciauşanu din zona Vîlcei (Glosar), iar, în zona Argeşului, D. Udrescu a îriregistrat variantele nu i-s porcii acasă, nu e în porcii lui, nu e în toţiporcii „se zice cînd cineva e indispus, supărat, bolnav (Argeş); vezi, pentru alte arii munteneşti, nu-i sunt toţi porcii (acasă), la Zanne, P IX, 669 (cf. DLR VIII/4).	-	.
335
PRECISTA
Evident, nu este vorba de simplă „derivare sinonimică”, ci de faptul că, după una şi aceeaşi formă mentală, referentul este ales după... obiectul muncii. Pentru zone unde s-au crescut capre sau creşterea lor constituia o ocupaţie obişnuită, enunţul de rigoare cuprinde numele acestor animale: nu i-s (toate) caprele acasă apare la Zanne (P IX, 582), care notează şi un reflex aromânesc, nu-li viniră tuti căpîrli „nu i-au venit toate caprele” (ibidem), acasă, se subînţelege!
Referirea la realităţi proprii unor ocupaţii (ca reflex al variabilei geografice) ne atrage atenţia asupra existenţei unei tipologii mai cuprinzătoare; avem în vedere o problematică a etnostilisticii (sau a etnolingvisticii propriu-zise, după Coşeriu). Dacă pentru „a nu fi în • toate minţile”, „a fi nebun”, româna recurge la reprezentări cum ar fi a-i lipsi (cuiva) o doagă (vezi), a fi bătut (în cap) cu leuca, în germană, pe lîngă enunţuri de o „duritate” comparabilă, găsim şi o expresie reflectînd nevoia imperioasă de ordine: nicht alle Tassen im Schrank (Spind) haben (cuvînt cu cuvînt:'„a nu avea toate ceştile în dulap”; în context, Schrank este interpretat drept Kopf ‘cap’), avînd ; semnificaţiile „a nu fi normal’, ‘a nu fi întreg la minte’ (cf. Lutz: Röhrich, Lexikon der Sprichwörtlichen Redensarten, V, Verlag Herder, 1994); vezi şi varianta nicht alle Windeln in der Kommode haben-, cuvînt cu cuvînt: „a nu avea toate scutecele / pelincile în scrin” (Kurt Krüger-Lorenzen, Das geht auf keine Kuhhaut. Deutsche Redensarten i und was dahinter steckt; Weltbildverlag; Augsburg, 1994).
Paralelismul TOŢI boii, ~porcii, TOATE caprele - TOATE ceştile, ~ scutecele consideră absenţe provocînd (iniţial) neliniştea; dar cea de a doua serie, prin proclamarea ieşirii din minţi, ilustrează diferenţe esenţiale la nivelul dinamicii formelor mentale ale metaforei: un oarecare disconfort domestic ia proporţiile unei catastrofe existenţiale.
. PRECISTA:	a	da	Ia	Maica Precisţa
= a băga (a trimite) la închisoare
Expresia, argotică, a fost înregistrată de un publicist, M. Negru, din „argot-ul vagabonzilor şi răufăcătorilor craioveni”, informaţie preluată şi transmisă de Iorgu Iordan, lingvist preocupat de (şi oarecum contrariat cu privire la) punctul de plecare al numirii: „poate
336
PRECISTA
însemna hramul unei biserici, de pildă al celei de la Văcăreşti, unde, înainte de a fi penitenciar, a fost numai mînăstire” (BIFR VI, 203; cf.
i	şi Stilistica, 319). Presupunerea nu se verifică: după o înregistrare a lui Şt. Paşca, „penitenciarul Văcăreşti a fost botezat de pungaşi mătuşa Paraschiva" (DR, VII, p. 166), ceea ce nu exclude şi alte nume, dar hramul bisericii de la mănăstirea închisoare Văcăreşti a fost (şi,
! probabil, mai este) Sfînta Treime (Dianu, închisorile, 151), iar al celei construite de Ianache Văcărescu în localitatea Văcăreşti (între 1698 -
i	1699) a fost Sfîntul Nicolae (N. Stoicescu, Bibliografia localităţilor :şi monumentelor feudale din România; I. Ţara Românească, vol. II, iM-Z, 1970, p. 691).
; Dată fiind zona înregistrării expresiei, âr fi de aşteptat ca referirea,
; oricum criptică, să se facă la hramul unei biserici de la o închisoare din Oltenia, pentru un transfer de semnificaţie cu relevanţă din această ■perspectivă. Căci, altfel, numeroase biserici au ca hram „Precista <Mare” şi „Precista Mică” (Sfînta Marie Mare şi Sfînta Marie Mică) şi, înainte de a depista o închisoare a cărei biserică să aibă unul dintre ^aceste hramuri, sugerăm posibilitatea unei alte explicaţii, într-un cadru ^mai larg. '	,
Prestigiul deosebit de care se bucură (şi) la creştinii ortodocşi 'Maica Domnului ca interpretă, ca transmiţătoare a mesajelor, a rugăciunilor adresate lui Dumnezeu de cei în suferinţă, de cei care au
■	păcătuit, de bolnavi, prezenţa ei în preajma lui Dumnezeu la Judecata ‘ de Apoi, fac din Maica Precista un nume des invocat şi de cerşetori spre a provoca generozitatea celor cărora li se solicită pomana.
' După cum aflăm din texte ce se ocupă de regimul deţinuţilor, pînă în secolul al XIX-lea, aceştia trăiau frecvent numai din ce căpătau cerşind. Amănunte aflăm într-o Dizertaţie pentru îndreptarea puşcării
■	din Bucureşti, scrisă în 1827, de Constantin Moroiu („profesor obştesc de legi la şcoala rumânească de la Sf. Sava”): „Pentru mîncare nu li.se dă nici măcar pîne de-o para; încît sînt siliţi sau a cere după ferestrile ; puşcării milă de laxei ce trec pe drum, sau a umbla pe uliţile şi prin bisericile politii spre cerşut”.
Fireşte; se aflau în lanţuri şi sub paza unor „armăşei” purtînd ca ! semn distinctiv ,,un bastonaş de lemn de alun sau de corn”. Sistemul iprocura avantaje şi personalului închisorii: „Şi într-acest chip ce cîştigă din milă parte cheltuiesc prin cîrciumi, şi partea ce le prisoseşte
337
\
PRIER
o	dau armaşului al doilea la întoarcerea lor supt numirea de dreptul lanţului” (după Stănciulescu, Cercetări, XVI; cf. 26).
Din această perspectivă (şi dacă enunţul a cunoscut o oarecare circulaţie), este posibil ca a da la Maica Precista (‘a băga la închisoare’) să numească, sub semnul ironiei sarcastice ce caracterizează exprimarea argotică, statutul celui trăind, ca deţinut, de pe urma cerşetoriei. Iar în implorarea milei, este firesc ca persoanele aflate în situaţii disperate să facă apel la recunoaşterea binefacerii de către Maica Precista în primul rînd. ,
PRIER:	„prier...	ori	prieşte,	ori pîrleşte”
= de temperatura şi de ploile (sau seceta) din aprilie depinde starea economică a ţăranului
Dublat, încă din secolul al XVI-lea, de forma cărturărească aprilie, termenul prier este un descendent direct al lat. aprilis fmensis], atestat în scris de la Coresi şi utilizat în graiuri şi astăzi. Căutîndu-i-se
o	„explicaţie”, cuvîntul a fost apropiat de verbul (a) prii „ a fi prielnic, favorabil; a avea urmări bune”. In materialele înregistrate în anchetele etnolingvistice, de la aceea a lui Hasdeu (1883) pînă la cele recente, pentru atlasele regionale, ca şi în alte surse, au fost notate numeroase izolări ce subliniază consecinţele, pozitive sau negative, ale „timpului” din această lună: „ori prieşte, ori despoaie” (Hasdeu); „şi prieşte, şi pîrleşte”; „prier prieşte, dară şi jupeşte” (Gandrea); „prierul ori prieşte, ori beleşte” (Zanne, P IX, 419; G. Crăiniceanu, Igiena ţăranului român, 1895, p. 29).
Este un „to be or not to be” autohton, întrucît cele două alternative se referă (aproape criptic pentru noi) la faptul dacă animalele domestice au sau nu ce paşte (în cel de al doilea caz urmînd să fie „sacrificate”). Căci agricultorul, abia ieşit din iarnă, urmărea „bursa” ploilor: „Prier fără ploaie cheful românului moaie” (Hasdeu), o preocupare de sezon consemnată şi în paremiologia altor popoare. Francezii văd în tunetul din aprilie un semn bun: „En avril s’il tonne, c’est nouvelle bonne”; iar într-o sentinţă italiană se face o apreciere hiperbolică a fiecărei picături de ploaie din această lună din perspectiva recoltei de vin: „D’aprile, ogni gocciolo un barile”. .
338
PRIMĂVARĂ
Pentru G. Săulescu, prier înseamnă „deschizător” (Calendariul, 15) şi, într-adevăr, aprilis este un derivat al verbului aperire „a deschide”, pe cînd anul „natural”, cel al vegetaţiei, începea mai demult primăvara. Iar verbul (a) priera „a deschide păşunatul, a duce prima dată la păşune, pe munte, turmele de oi”, deşi a mai fost înregistrat doar izolat (DLR VIII/5), ne poate ajuta să înţelegem de ce prier a fost apropiat de (a),prii. Lat. aperire este prezent astăzi în vorbirea noastră printr-un reflex franţuzesc, aperitif „deschizător” al poftei de mîncare (vezi Tohăneanu, Imagini, 53).„Păcălelile” de
1	aprilie nu sînt reflectate (încă) în paremiologie. Obiceiul respectiv este recent şi caracterizează relaţii sociale orăşeneştii fiind împrumutat de la „fraţii” noştri de pe Sena, unde s-a înfiripat după 1563, cînd Carol al IX-lea a legiferat începutul anului la 1 ianuarie (mai înainte începea de Paşti). Urmarea a fost că darurile ce se făceau cu ocazia amintită au fost înlocuite de cadouri simulate, false mesaje de felicitare iar, la noi, de, „cacealmale” (cf. şi Scriban, D, care preia informaţii din Laroussel). Cum sînt şi cele „miticeşti” înfăţişate de Caragiale într-un „moment” şi într-un monolog, ambele intitulate I Aprilie.
După comunicări orale, a avut şi românul umorul şi inspiraţiile proprii de sezon, numai că înclinaţiile, sale spre farsă se manifestau în prima zi a lunii următoare: celui dus cu preşul, i se amintea că „Azi îi ziua de-ntîi mai, / C-o.bucată de malai / Duce prostu unde vrai!”. Dar este vorba de un umor „negru”, căci acestei luni i se conferă tot ipostaza de perioadă a sărăciei, după cum dovedesc următoarele versuri: „Va veni luna lui mai / Ş-om da cîrpa (= învelitoarea capului, la femei, în zilele de sărbătoare) pe mălai” (Niculiţă-Voronca, Datinile, 209).
Bib\. Aprilie-prier; Ct., XX, nr. 14 (1001), 5 aprilie 1995, p. 14.
PRIMĂVARĂ: Dragobete cap de primăvară
, = nume atribuit, frecvent, primei zile a lunii
•	.■	martie.	-
, Construcţia a fost înregistrată în graiurile din sudul ţării (Muntenia, Ojtenia, dar şi sudul Transilvaniei) şi, conform „nepotrivirilor” dintre calendarul popular şi cel ^oficial”, uneori numeşte şi zile de la sfîrşitul
339
PUBLIC
lui februarie sau chiar de la sfîrşitul lui martie (Fochi, Datini, 115; Muşlea - Bîrlea, Tipologia, 421).
Dragobete, ca nume al unei insecte (Cicindela campestris, popular şi măsurător sau tîrtăriţă; DLR VI; XI/2), atrage atenţia asupra unui reper aparent neînsemnat (pentru omul modem) din calendarul orientat după observarea vieţuitoarelor (vezi şi Paşti). Important este faptul că zilele respective marchează începutul primăverii, prilej pentru vechi practici magice („se face apa de dragoste”; Şăineanu, D) şi pentru diferite ritualuri („înfrăţirea” şi „însurăţirea”; Fochi, op. cit., 153 - 159).	’
Potrivit lui Romulus Vulcănescu (Mitologie, 337 - 338), capul de primăvară marca perioada rutului păsărilor, extinsă, apoi, simbolic, şi la oameni, Dragobetele întruchipîndu-se într-un personaj masculin („tînăr, voinic, frumos şi bun”), ce inspira fetelor şi femeilor „încredere şi dragoste curată”, patron al ritualurilor momentului.	''
Pentru sudul Transilvaniei este semnalat şi un „dragobete cap de vară”, un „deschizător al verii, patron al dragostei şi bunei dispoziţii” (Ghinoiu, Obiceiuri, 66; cf. 65).
După creştinare, intrarea în primăvară era unul dintre momentele importante cînd se făcea obligatoriu sfeştanie, stropindu-se locuinţele cu agheazmă, ca „o curăţenie în casă”, ca „o dezlegare a casei’’, exact ca şi la Sf.Andrei cap de iarnă (vezi şi aiazmă).
PUBLIC:	a	da	în public
= a aduce la cunoştinţa populaţiei, â face cunoscut
Cu un surprinzător sens originar al substantivului, expresia, însemnînd „a da în vileag”, apare în vorbirea unui locuitor din Vutcani, fostul judeţ Fălciu, Dumitrachi Popa Ciubotariu, în vîrstă de 90 de ani prin 1904 - 1905, cînd au fost înregistrate textele tipărite în volumul Graiul nostru (I, 1906 - 1907, p. 505). Aşadar, acest cu adevărat misterios moş Dumitrachi, povestind într-o viziune proprie, plină de candori locale, legenda cu urechile de măgar ale regelui Midas (devenit „împăratul Săvian”) exprimă temerile bărbierului acestuia prin cuvintele: „Şi, Doamne, să fere şi el să nu-l deie-n poblic, căci vai şi-amar de viaţa lui: spînzurătoarea-1 aştepta!”.
340
PUBLIC
Faţă de specializări ulterioare ale neologismului, la pătrunderea în limba română, public a fost folosit în mod curent pentru a numi diferite segmente ale uriei populaţii, avute în vedere după diverse criterii circumstanţiale. Ca adjectiv şi ca substantiv, rom. public (pentru care dicţionarele trimit nu numai la fr. public, sau it. publico, ci şi la lat.publicus) apare la noi în variate scrieri începînd cu deceniul al nouălea al secolului al XVIII-lea, pînă la începutul secolului următor fiind încă glosat chiar prin „obşte” (DLR VIII/5).
Semnificaţia termenului este ‘colectivitate omenească (popor, număr mare, nedefinit, de persoane)’, respectiv ‘ceea ce aparţine unui număr mare de persoane sau se desfăşoară în prezenţa acestora, în văzul lumii’. De aceea, s-a putut vorbi de public în ipostaza de virtuali „clienţi”: în 1834, o firmă „recomanda cinstitului public că de curînd a adus de la Viena haine europeneşti”; după cum, vorbim de un „public literar”, de „publicul vizitator” al unei expoziţii etc., de „un public mai larg” căruia i se adresează unele cărţi de ştiinţă (Dicţionarul citat).	;
Rezervarea semantică public „spectatori” s-a produs cu mai bine de o sută de ani în urmă, terminologia spectacolelor teatrale şi sportive devenind principala beneficiară a utilizării curente a cuvîntului fără determinante şi fără „primejdia” ambiguităţii. Ne aflăm, astfel, în prezenţa revenirii la optica semnificaţiei originare: în toate situaţiile la care ne-am referit anterior, publicul este unul virtual, de imaginat într-un spaţiu considerabil şi pentru un timp greu de determinat. Cel al spectacolului reprezintă un grup constituit pe baza unui interes comun imediat, avînd acest statut pentru o perioadă de timp definită, împrejurări comparabile cu acelea desemnate de adjectivul latinesc publicus, cu referire la populaţia statului-cetate (şi care se opunea lui privatus), fiind adjectivul corespunzător substantivului populus. Publicus însemna „care priveşte poporul sau statul; de domeniu public” (Ernout -Meillet, Dictionnaire etymologique de la langue latine, 1967, unde se citează şi o grafie etimologizantă, poplicus, la care trimite şi Scriban în Dicţionarul său).
341
PUBLICA
PUBLICA (a): „Ca să publiceze strigînd prin oraş” (Anton Pann)
-	a aduce la cunoştinţa „publicului” un eveniment, pe diferite căi; a tipări
Neologismul (a) publica a fost împrumutat, şi în română, cu semnificaţia generală apropiată de cea (etimologică) a lat. publico, publicare „a face de domeniu public”, „a pune la dispoziţia unui mare număr de oameni” (una dintre ipostazele acestei acţiuni, la romani, cînd era vorba de bunuri materiale, fiind şi aceea de „a confisca”; Ernout - Meillet, op. cit.). Semnificaţia „clasică” de „a aduce la cunoştinţa publică” se referea, şi Ia noi, la diverse mijloace, după cum putem constata din texte ale secolului al XIX-lea: „să se publica-risească prin daraban (cel care bătea toba) în politie” (adică în oraş; 1S32, după DLR VIII/5).	\	'	.
Adresîndu-se, în 1831, Eforiei Şcoalelor Naţionale în legătură cu redeschiderea cursurilor, profesorii de la Sf. Sâva precizau că programul „s-ar putea publica prin gazetă obştească şi prin citirea pe la bisericile oraşului în duminica viitoare” (V.A. Urechia, Istorici şcoalelor... , I, 1892, p. 137), iar într-un document din 1865 se menţiona: „... acest proces-verbal se va publica chiar de subscrişii în ziua de Duminica Floriilor după ieşirea din ... biserică în auzul tuturor şi se va afişa ... la casa primăriei” (lonescu de la Brad, Mehedinţi, 203).	>
Unele dintre alte mijloace posibile sînt prezente în versuri ale lui Anton Pann: „Puse om îndată, cu un trîrhbiţaş, Ca să publiceze, Strigînd prin oraş”, modalitate apropiată de anunţarea, în geamie, a pierderii unui măgar: „Asta ţi-e măgarul pentru care publicezi” (.Povestea vorbii). Pătruns şi în vorbirea populară, verbul a suferit o distorsiune semantică deloc neobişnuită în asemenea cazuri: pentru un sătean din Frăsinet - Vlaşca, pe la începutul secolului nostru, (a se) publica putea să însemne „a fi cunoscut, a i se şti de nume”, întrucît acesta foloseşte verbul explicînd numele aşezării în care trăia de la faptul că, pe acel loc, fuseseră cîndva „frăsini”: „Să cheam-aşa fincă-nainte vreme, cînd s-a publicat Frăsinetu, zicea părinţii mei, era
o	baltă cu frăsini multe” (Graiul I, 155; în DLR VIII/5, se considera că, în acest context, verbul ar însemna „a oficializa prin tipărire”!). Pe de altă parte, tot în vorbirea populară, „datul în public” este considerat şi sub aspectul efectelor neplăcute ale acţiunii; după Ciauşanu, pentru
342
PUBLICA
ţăranii din Vîlcea, (a) publica înseamnă, pur şi simplu, „a vorbi pe cineva de rău, a-i scoale coarne, & calomnia, a-l încondeia” (Glosar), specializare semantică perfect comparabilă cu aceea constatată la datul în stambă.
Cu semnificaţii deosebite de uzul strict contemporan ne confruntăm (nu.întîmplător) şi la Călinescu: lui 'Stănică Raţiu, care avea rude sus-puse, „îi era ruşine să-şi publice căsătoria” cu o plebee (Enigma Otiliei, cap. XVI), dar scriitorul prelua, în cazul de faţă, un sens al fr.publier, pe care l-am întîlriit de altfel şi în texte din secolul trecut.	'
După generalizarea tiparului (şi, apoi, după extinderea instrucţiei şcolare), înştiinţarea publicului s-a făcut prin ziare şi buletine oficiale, prin foi volante, proclamaţii, afişe, aşadar prin publicaţii diverse, ceea ce a dus la stabilirea unei corespondenţe (a)publica - (a) tipări, sensul originar al primului v,erb fiind acoperit, funcţional, de (a) populariza. Noul uz a fost consolidat de semnificaţiile unei întregi serii de împrumuturi neologice: publicaţie, publicist, publicitar, publicitate.
La fel ca în numeroase limbi modeme, rom. (a) publica a căpătat valoarea de întrebuinţare curentă ‘a te adresa (a pune la dispoziţia) publicului tipărind (sau făcînd să apară) articole, cărţi, ziare, reviste etc.’; vezi, de exemplu, fr. publier [2], la Robert, Dictionnaire, s.v., sau engî. (to) piiblish [1.4], în The Oxford English Dictionary (1961). în italiană, însă, modalitatea modernă de a aduce ceva lâ cunoştinţa publicului, „attraversb la'stampa”, este considerată doar ca o specializare semantică a verbului pubblicare; se consemnează însă conservarea, pînă în secolui al XIV-lea, la Dino Compagni, a accepţiunii etimologice, din latină: ,,espropriare a favore del tesoro pubblico” (Devota- Oii, Diziönario dellâ lingua italiana, Firenze, 1971).
Dar semnificaţia generală „a face de domeniu public” a verbului poate fi oricînd actualizată. Herman Melville dovedeşte aceasta prin titlul unui capitol din romanul Cojocelul alb „Cum se publică versurile pe 'un vas de război”, capitol în care se relatează întîmplarea unui marinar poet de pe o fregată americană, ce-şi ţinea (ascunse) manuscrisele în ţeava unui tun. Cînd, intrîrid în portul Rio, vasul răspunde la salva de' salut de pe ţărm, poetul disperat este consolat de pierdere prin cuvintele: „Nici un tipograf nu ţi le-ar fi publicat mai bine!” (în trad. rom., vol. I, p. 274 - 275)*.
343
PUPĂZĂ
Ironia lui Melville (desigur, în legătură cu experienţa sa de scriitor) anticipează fantezist probleme ale subtilelor şi laborioaselor demersuri ale lui Robert Escarpit din domeniul sociologiei literaturii.
*	în original, sub titlul Publishing Poetry in a Man-of-War. „... no printer could do the busiftess for you better. That’s the way to publish, White-Jacket”.
Bibi. A PUBLICA: „a face cunoscut pe cale orală”, „a tipări”', LL, 1987,
2,	p. 164- 166.
PUPĂZĂ:	colac	peste pupăză
= necaz mare, venit peste alte griji, pe deasupra; lucru ieşit din comun, de senzaţie
Expresia a fost astfel explicată în DA (I/II): „se zice cînd cineva nu este mulţumit cu ce a primit, ci mai vrea, ori cînd peste un necaz sau o nenorocire mai vine alta” (subl. n.), ca sursă fiind indicată o lucrare publicată de Tudor Pamfile. ,
Pentru apariţia conotaţiei, a accepţiunii figurate, se citează o practică din gospodăria ţărănească, invocată şi de Gh. Ghibănescu (Vorbe I, 135): pupăză este şi numele împletiturii din aluat, în formă de pasăre, încropită din resturile răzuite de pe covata în care s-a frămîntat coca; „pîinişoarele - figurine” se coc în „gura” cuptorului, pentru a fi date copiilor (desigur, flămînzi şi nerăbdători!). Asocierea colacilor cu a s t f e 1 de „pupeze” este, dintr-o anumită optică, una firească: o expresie populară consemnată de Şăineanu în dicţionarul său proiectează o imagine hiperbolică pe măsura unor Flămînzilă: „Fă, colaci din patru saci şi o pupăză dintr-o mierţă”.	.
Dar considerînd raţional atmosfera unor scene domestice, patriarhale, cum sînt cele citate mai sus, imaginea tulbure a unei succesiuni de nenorociri este nemotivată (conjunctură la care se face referire în-diverse izvoare utilizate în D/'c//'o«arw/ Academiei: Zanne, Marian). O' incongruenţă logică ce l-a provocat şi pe folcloristul I, C. Chiţimia, care descifrează expresia prin „necaz mare venit peste alte griji”. Or, acest adevărat descoperitor al mai multor forme mentale de dincolo de
344
PUPĂZĂ
formulările automatizate semnalează faptul	pupăză este (şi) numele
unei pîini mari, avînd un anumit rol în ceremonialul de nuntă. Aşadar, în contextul pe care-1 discutăm, trimiterea s-a făcut, iniţial, la un fapt ieşit din comun: atunci cînd în timpul unei nunţi (ceremonie simbolizată prin pupăza - pîine), în aceeaşi familie, a intervenit un deces, peste pupăză .se suprapune colacul - simbol al înmormîntării (Paremiologie, 257); cu privire la această simbolistică, vezi expresia „a-i mînea cuiva colacii” - ‘a-1 vedea pe cineva mort’.
Expresivitatea contextului în discuţie este conferită, prin urmare, de situaţia insolită, de senzaţionalul unei asemenea împrejurări. Aşadar, „colac peste pupăză” nu evocă colacii şi pupezele ce se prepară şi se coc simultan (de Anul Nou, de exemplu), ci atrage atenţia asupra abaterii unei nenorociri peste cineva care a avut înainte o mare grijă: „colacul” a venit imediat după „pupăză”; dar nu numaidecît în timpul nunţii, ci eventual la puţin după aceasta.
De altfel, în DLR (VIII/5, s.v.) apare precizarea că această pupăză (colac, pîine, turtă, cozonac) „se face de obicei cu prilejul unor împrejurări deosebite (botezuri, nunţi, înmormîntări)”, iar pupăza de la nuntă a fost amănunţit descrisă de C. Rădulescu-Codin: „La mireasă se prepară o pîine care se încarcă cu fructe, turte dulci şi covrigi. Pîinea aceasta aşa împodobită se cheamă pupăză” (Muscelul nostru, 84; cf. 88). La acelaşi autor găsim şi alte amănunte: există şi două personaje, numite pupăzari, vornicii din partea mirelui şi a miresei (ibidem, p. 87; cuvîntul nu este înregistrat în dicţionarele limbii române). într-o anumită fază a ceremonialului premergător, unul dintre aceştia aruncă „pupăza” peste casă, iar fetele se întrec în a o prinde, performanţă prevestind probabil măritişul (cf. Literatură, tradiţii şi obiceiuri din Corbii-Muscelului, Bucureşti, 1929, p. 98).
Există, aşadar, motive întemeiate pentru a accepta explicaţia dată de I.C. Chiţimia, împotriva „îndrăznelii” imaginii, care îi contrariază pe susţinătorii logicii cu orice preţ; Semnalăm, astfel, „combaterea ’ enunţului „colac de pupăză” (?), „corect şi cu înţeles” fiind doar „pupăză pe colac”, după cum opina un scriitor şi naturalist amator, tovarăş de vînătoare al lui Sadoveanu, Ionel Pop, care cerea chiar o intervenţie a lingviştilor (!) pentru a opri „continuarea erorii” privind „forma idioată a zicalei”; acesta admite doar „pupezele de pe colac (ornamentale), cunoscute de la nunţile din părţile năsăudene (cf.
345
PUŞCĂ
Gavril Istrate, Transilvania în opera lui Sadoveanu, „Timpul”, Iaşi, 1999, p. 101).
Revenind la consemnarea ideii de nemulţumire, de lăcomie, invocată în dicţionare (dar, probabil, ca o explicitare post-hoc), trebuie să observăm că îndepărtarea de motivaţia cu o bază teritorială limitată a cîştigat teren, însă ideea de „ieşit din comun” a rezistat: „pupăză peste colac” (DLR VIII/5) ilustrează, de asemenea, noţiunea de „lucru excepţional, neobişnuit”.,	-■
PUŞCĂ:	gol	puşcă
= complet gol
Comparaţia care se află la baza acestei îmbinări de cuvinte a fost evidenţiată succint de către Lazăr Şăineanu, care dă un context -explicaţie, gol ca o puşcă, ce nu pare să fie însă atestat ca atare. în DLR (VIII/5) se găsesc citate cu formulele gol puşcă, goală puşcă şi goi puşcă, din operele mai multor, scriitori, predominant din Muntenia (excepţie fac Rebreanu şi Sadoveanu), ceea ce pare să întărească ipoteza unui împrumut din bulgară (gol kato puska), avansată de Graur (Alte etimologii, 73).
După sintagme pe care DA (II/I) le citează din Zanne, aceeaşi idee este exprimată prin asocierea adjectivului cu bobul de mei (aşadar după ce a fost scos din „carapacea” vegetală care-1 înconjoară), cu şarpele (probabil după ce şi-a „lepădat” pielea), dar şi cu scripca sau cu degetul. Dintre arme, referirea se mai face la pistol, cuvînt a cărui apariţie într-un atare context, prin antifrază, se poate datora şi atracţiei formale, subînţelese, dar şi asocierii ad-hoc cu puşca; vezi „... îmi rămăsese punga plină de întunerec şi lăzile pline de vînt, casa îmbrăcată puşcă şi eu îmbrăcat pistol”, într-o formulare a lui I. Gherasim Gorjan din traducerea Halimalei (după DLR VIII/2).
Pentru gol puşcă am putea avea în vedere, chiar dacă ar fi vorba de o construcţie împrumutată din altă limbă (pentru acceptarea imaginii), prezenţa aceluiaşi adjectiv pe lîngă armă („va fi mers asupră-i cu armele goale”; cf. DA I/I), sinonim cu sabie: cu sabia goală, adică scoasă din teacă (cf. Scriban, D). Aşadar, pentru noul tip de armă, a putut atrage atenţia faptul că aceasta nu este „adăpostită”, ci la vedere,
346
;	puşcă
' gata oricînd de întrebuinţare. Atrage atenţia şi „luciul”; vezi gol !■ făcăleţ, gol.toacă, dintre obiectele de lemn (Zanne, P III, 172) şi gol : nap (ibidem, 170), dintre plantele rădăcinoase, în ultimul caz prin
I	comparaţie cu ţelina, sfecla, pătrunjelul, ale căror rădăcini principale sînt înconjurate de mai multe fire. ;	.
Rămîne încă în discuţie, însă, posibila referire la puşca goală,
\ „neîncărcaţă”: „Depuşca goală se tem doi” (ca şi de arcul frînt), adică : şi cel ce-o are în mînă, şi cel care nu ştie că este neîncărcată (cf. : Zanne, P IX, ,275); pentru puşca plină, vezi versurile populare „Doro-
I	banţi... cu puşcă plină. Alţii cu sabie-n mînă” (DLR VIII/5).
.	a lega la puşci .	,	,
:................. ,	= a reţine forţat o persoană, legînd-o de puşci
.	..	(== tunuri); a închide în puşcăria (= arsenalul) de
........	, pe lîngă Curtea Domnească
■	De la acţiunea descrisă de expresia din titlu, cunoscînd aplicaţii diverse, provine sensul de „închisoare, penitenciar” al cuvîntului puşcărie, a cărui evoluţie semantică reflectă practici şi moravuri de epocă de un interes deosebit.
într-un paragraf din Istoria Ţării Româneşti dintre 1688 - 1717, cunoscută şi sub numele de Cronica anonimă (sau Anonimul brînco-; venesc), este descrisă pe larg prinderea şi aducerea la Bucureşti a lui Staicu Paharnicul, uneltitor, în serviciul lui Constantin Cantemir,
•	împotriva domnitorului muntean Constantin Brîncoveanu. Staicu şi
■	compliciisăi, aduşi la palat, unde avea loc o nuntă, legaţi de mîirti şi de picioare, sînt îngenuncheaţi în faţa domnitorului^ care-i mustră şi apoi ordonă: „«Armaş, ia pă dumnealor de-i du în puşcărie, unde ş-au gătit, că noi avem altă treabă, să bem astăzi». Şi-i rădicară de-i duseră în puşcărie”.
Cronicarul mai notează cîteva date semnificative: „însă pă acei boieri, Staico cu alţii, băgîndu-i în temniţă de desupt, unde lăcuesc tîlharii /aşadar un tratament dur/ , multă vreme au trecut pînă a le face divanurile”’(oj>. cit., ediţia Const. Grecescu, Bucureşti, 1959, p. 43). După judecată şi o nouă etapă de puşcărie, unii sînt duşi la Mănăstirea Snagov (înainte de a fi spînzuraţi), iar alţii la ocnă (ibidem, p. 45). Cu
347
PUŞCĂ
aceleaşi cuvinte este descrisă închiderea unui alt boier culpabil, lacomul clucer Constandin Ştirbei, pe care, după judecată, „l-au băgat în puşcăria de la poartă” (ibidem, p. 73).
De reţinut şi un alt element: porunca domnitorului, mai sus citată, este adresată armaşului; or, acesta era şeful artileriei, dar supraveghea şi executarea sentinţelor capitale (DA I/I), revenindu-i atribuţia de comandant al închisorii pentru deţinuţii cu un regim special. Re-ferindu-se la familia boierilor grădişteni, din Ţara Românească, G.I. Ionescu-Gion ne spune că erau „armaşi din tată-n fiu şi, deci, păzitori ai Curţii şi cîrmuitori ai Puşcăriei Domneşti, care se-nălţa, dîr-jă şi-ntunecoasă, pe locul unde suia Uliţa Rahtivanului” (Bucureşti, 392).
Astfel, facem cunoştinţă cu vestita Puşcărie Domnească din Bucureşti, despre care ne oferă amănunte autorul citat în capitolul din Istoria sa în care se ocupă de Curtea Domnească. în cuprinsul sau în vecinătatea acesteia (dat fiind faptul că se afla în fosta „cetate a Dîmboviţei”), era situată şi „Puşcăria sau arsenalul domnesc” (op. cit., p. 96 - 97; cf. p. 581: „lîngă palatul reînoit de Matei /Basarab/ se afla Puşcăria, adică arsenalul domnesc şi închisoarea”). Aici se păstrau atît tunurile, numite puşci (din care se slobozeau salve la ospeţe sau la diferite ceremonii), cît şi iarba de puşcă, în ierbărie, plasată la un moment dat, „din nesocotinţă”, într-o cameră din clopotniţa domnească (prilejuind un incendiu; ibidem, p. 116).
Era vorba, prin urmare, de „arsenalul curţii domneşti”, dar care, fiind sub bună pază, servea, diferenţiat, şi ca arest, şi ca „închisoare” propriu-zisă sau temniţă; temniţele, pentru boieri, erau „sus”, în clopotniţa Turnului, iar beciurile, ,jos”, rezervate tîlharilor (ibidem, p. 118). Iar destinaţia de arest, în faza cercetărilor, apare şi după pagini de cronică despre domnia antecesorului lui Brîncoveanu, Şerban Cantacuzino: „erau la Puşcăria Domnească înfipţi stîlpi şi-năuntru şi-n afară, de cari se legau şi se băteau boieri, căpitani, slujitori, pentru vine şi pentru biruri” (ap. Ionescu-Gion, op. cit., p. 115).
Şi mai precis ne înfăţişează punctul de plecare al sensului „închisoare” al cuvîntului puşcărie o frază din Neculce, despre perceperea unor contribuţii băneşti pe vremea Ducăi Vodă: „Şi giupînesă sărace încă Ie lega la puşci şi le închide la simeni pentru bani” (Letopiseţ, cap. VIII).	.
348
PUŞCĂ
Pe baza acestor descrieri, se poate susţine filiaţia de la „loc unde se ţineaupuşcile (şi muniţia pentru tunuri), arsenal domnesc” la „arest, închisoare” în evoluţia semantică a termenului puşcărie, care în ultimul dicţionar important al limbii române, cel al Academiei (DLR), este complet trecută cu vederea, deşi ideea a fost mai mult sau mai puţin precis considerată în .lucrări lexicografice anterioare. Astfel, A.T. Laurian şi I. C. Massim, cei mai apropiaţi, cronologic, de vechile realităţi din Ţara Românească, în volumul al doilea din Dicţionarul lor (1871), propun următoarea „schemă” a cuvîntului puscaria (transcriem literarizat): 1. „arta de puşcar [noţiune care în alte dicţionare va fi desemnată prin termenul artilerie]-, depozit de pusei; fabrică de pusei”; 2. „loc ocupat şi custodit de puşcari şi ca mai des: carceră, închisoare pentru criminali”.
în ciuda distribuţiei „tehnice” numai aproximative a semnificaţiilor, între [1] şi [2], elementul „depozit de puşti” (ilustrat de noi mai sus) face ca analiza semantică a celor doi autori să fie, pînă acum, cea mai cuprinzătoare (şi una logică), întrucît în toate dicţionarele ulterioare (ale lui Şăineanu, Tiktin, Candrea şi Scriban), tot sub unul şi acelaşi cuvînt-titlu, apar două sensuri principale, trimiţînd, pe de o parte, la noţiunea de „artilerie” („artilerie, adecă puşcărie”, la N. Costin), iar, pe de altă parte, la cele de „cazarmă a artileriştilor din Bucureşti” şi „închisoare”.
Componenta „cazarmă a artileriştilor” (care evocă totuşi, cumva, noţiunea de „arsenal”), de la lexicografii citaţi (ca să nu mai facem comparaţia cu Massim şi Laurian), a fost pierdută în DLR VIII/5, unde apar însă două cuvinte-titlu (după criterii etimologice discutabile, asupra cărora’nu insistăm). Pentru puşcărie1 se dă sensul ce poate fi rezumat prin „închisoare”, iar pentru puşcărie- sensul (învechit) de „artilerie”.
Este vorba nu numai de o tratare lexicografică neîntemeiată, ci şi de o simplificare păgubitoare pentru istoria' cuvîntului, cu atît mai puţin justificată (şi explicabilă), cu cît printre citatele ilustrative pentru puşcărie apar texte în care termenul înseamnă „puşcăria domnească”, aceasta nefiind numai „închisoare”; de exemplu, o trimitere la Istoria Ţării Româneşti (al cărei context general l-am prezentat în primele paragrafe), sau următorul citat dintr-un document din 1775, publicat de Iorga: „După a lor vină s-au.orânduit la închisoarea puşcăriei (subl.n.), sintagma respectivă indicînd că asocierea închisorii cu
349
PUTRED
puşcăria (probabil domnească) putea fi numai ocazională (mai erau, poate, şi alte închisori).	'
De altfel, formularea în discuţie a circulat cel puţin şi în prima jumătate a secolului al XIX-lea; o putem recunoaşte în transpunerea (uşor hilariantă) în limba franceză din textul unei note a consulului Angliei la Bucureşti, din iunie 1829, prin care acesta cerea să-i fie predaţi doi supuşi englezi „retenus dans Ies prisons de Pouchkarie” (Documente, I, p. 434). Aceeaşi disociere între cele două apelative, tot pentru secolul al XIX-lea, o găsim şi la Grigore Lăcusteanu, narînd sfîrşitul conducătorului acţiunii revoluţionare secrete de la 1840: „pe căpetenia răscoalei din Bucureşti, care era Mitică Filipescu, l-au închis la puşcărie, unde peste cîteva săptămîni au şi murit la închisoare” (aceasta fiind cea de la M-rea Snagov; Amintirile colonelului Lăcusteanu, cap. Insurecţia Brăilei).	.
Aşadar, date fiind sintagmele puşcăria de la poartă (cea a curţii domneşti a lui Brîncoveanu, după Cronica anonimă), Puşcăria Domnească (după texte citate de Ionescu-Gion), închisoarea puşcăriei (din documentul datat 1775) şi „Ies prisons de Pouchkarie” (după textul notei diplomatice din 1829), considerate în ansamblul informaţiilor despre Bucureştiui secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea prezentate de Ionescu-Gion, sensul „arsenal al curţii domneşti, servind, în mod curent, şi ca loc de detenţie pentru arestaţi, (respectiv) ca temniţă” trebuie avut în vedere ca verigă necesară pentru explicarea semnificaţiei ulterioare „închisoare” (curentă astăzi) a termenului puşcărie.
Bibi. A lega la puşci; Cr., XXXIV, nr. 10 (1486), octombrie 1999, p. 18.
. PUTRED:	,	a	fi	putred	de	bogat
>	= a poseda bunuri considerabile, depozitate, su-
puse putrefacţiei; a dispune de mijloace mate-
•	rialeincalculabile, a avea mulţi bani
Asocierea ideii de „intrat în putrefacţie, descompus” cu aceea de „om care dispune de multe şi mari mijloace materiale, care are mulţi bani; avut” (DEX, s.v. bogat) este una cel puţin şocantă astăzi, măcar sub raportul bunurilor ce formează avuţia. .	.	•	>
350
PUTRE.D
Sintagma, bogat ilustrată în DLR (VIII/5), cu citate începînd de la Anton Pann (vezi şl construcţia fără de, impusă de ritm: „Căci era vestită şi în stambă dată / De văduvă grasă, putredă bogată”; Povestea vorbii), pînă la G. Călinescu şi cu texte populare, reprezintă una dintre modalităţile de redare a superlativului absolut, dintre cele puse de J. Byck sub eticheta „dezagreabilul ca mijloc de întărire” (BL V, 1937). Dar putred nu comunică aparenţa spaimei sau uluirii, ca grozav, înfricoşător, teribil, uimitor, zăpăcitor de... şi nici simpla renunţare la strădania precizării (ca nespus, nesfîrşit, din cale-afară), ci prezintă caracteristica aprecierii etice. în prealabil, nu putem să nu observăm că putredul exală mirosurile respingătoare ale organicului intrat în'descompunere (după cum ne atrăgea atenţia Scriban, lat. putridiis „este rudă cu putor, putoare”), iar despre bani s-a spus doar (şi se spune) că... n-au miros! Aşadar, o evidentă contradicţie provocatoare.	'
Pentru apariţia sintagmei în discuţie trebuie, credem, să ne întoarcem la timpuri în care averea, măcar formal dispreţuită, era reprezentată de bunuri depozitate timp îndelungat, supuse putreziciunii: textile şi haine, alimente (cereale, fructe). A bătut la ochi, prin urmare, nu numai posedarea (sfidătoare) a unor cantităţi însemnate de astfel de bunuri, ci şi lipsa bunăvoinţei şi a înţelepciunii de a le distribui, măcar ca alternativă, celor lipsiţi, zgîrcenia şi răutatea posesorilor (cînd încă
nu se inventaseră „soldurile”).	......
Cea mai bună dovadă o constituie apariţia adjectivului alături chiar de substantivul bogăţie, ca şi a verbului (a) putrezi realizînd actul predicaţiei cu referire la acelaşi termen, ca în traducerile tipărite de diaconul Coresi („pentru sţrînsoarea bogăţiei putrede”), sau în alte texte religioase: „Bogătatea voastră putredi /perfectul simplu de la varianta fonetică veche a verbului/ şi veşmintele voastre” (Codicele voronefean), adică „bogăţia voastră au putredit şi hainele voastre moliile;au mîncat” (text din 1678; majoritatea citatelor după DLR VIII/5). La astfel de agoniseli „zăcute”, prost administrate şi supuse deprecierii se asociază, mai apoi, banii îngropaţi, .la care.se referă mitropolitul Varlaam: „(avuţia) de nu o fură furii sau de nu rugineşte şi de nu putrezeşte, vine moartea şi rămîne altora” şi, mai explicit,
351
PUTRED
Antim Ivireanul (la care găsim chiar adjectivul substantivat, putrede), invocîndu-1 pe Apostolul Petru: „ ...ştiind că nu cu putrede, cu argint sau cu aur v-aţi răscumpărat din cea deşartă viiaţă a voastră” ([Didahiia] Aceasta o am zis cînd m-am făcut mitropolit). Iată şi reprezentarea contemporană a unor astfel de depozite absurde, în descrierea mizantropiei bătrînelor avare, ce „păstrează în scrinuri rochii vechi, pe care le lasă a putrezi mai degrabă decît să le arunce” (G. Călinescu, Despre mizantropie, în voi. Cronicile optimistului).
îndemnul bisericii creştine este spre adunarea comorii în cer, unde „viermii nu o răzbesc, nice putredeşte” (la Coresi). Chiar dacă pentru avere s-a recurs şi la comparaţii... mobilizatoare („a fi stup de bogat”; Zanne, P I, 289), ţăranul a şi simplificat lucrurile din unghiul de vedere al spectatorului mai mult decît impasibil: „un bogat cînd moare, săracul fluieră”, însă „nu a pagubă” (după cum comentează maliţios zicătoarea Iuliu Zanne; P V, 86). Iar Mumuleanu, „glasul cu durere”, la rîndul său, transferă preceptul moralei creştine în plan social, prin invectivă şi limbaj trivial: „Ce vită, ce dobitoc, / Omul bogat cu noroc” (Bogatul mojîc).
O dată asociaţi, cei doi termeni din titlu, cariera figurată a adjectivului putred este asigurată şi, în general, în acelaşi sens. Numai incidental calificarea este lipsită de conotaţia depreciativă; în contextul „baia (= mina) e bună, putredă, păcat că n-o lucrăm” (DLR), se subliniază doar bogăţia. Dar o altă sintagmă, perfect comparabilă cu cea în discuţie, chiar dacă nu mai are în vedere direct morala creştină, rămîne în afara dispreţului, eventual sugerat de starea materială ce ar condiţiona acumularea ţesutului adipos lâ cel avut. în graiuri din mai multe provincii ale ţării, printre expresiile servind ca „porecle pentru un om umflat de gras”, alături de „gras ca' un porc” (frecventă) sau „e-mpuţit de viu”, a fost notat chiar numai adjectivul putred (vezi şi „abia de trage de putred”). Iar în Marginea - Rădăuţi apare putred de gras (Atlasul lingvistic român, II/I, p. 49).
Pe de altă parte, aprecierea din zicătoarea „tot grasul e frumos şi tot slabul ticălos” (Zanne, P VIII, 100), se află la polul opus al constatării automatizate, al perimatei viziuni rurale „grasă şi frumoasă”, întrucît este raportată la evaluarea sumară şi tendenţioasă din „tot grasu e frumos şi tot avutu cinstit” (P II, 52).
352
PUTRED
Dat fiind că sintagma putred de beat a fost înregistrată într-un grai din Banat (DLR, voi. cit.), nu este exclusă posibilitatea unui calc. Dar exprimarea ideii de superlativ prin putred de bogat, putred de gras ne dă dreptul să ne gîndim şi la creaţii spontane, ironice, după respectivul model, mai ales dacă avem în vedere prezenţa lichidelor în acţiunea de descompunere a substanţelor organice: „Toamna asta udă, mai putredă ca cele ce s-au dus” scria Bacovia (Nervi de toamnă). însăşi o ploaie măruntă, cu asupră de măsură, printr-un enunţ ce atrage atenţia asupra cauzei prin efect, a fost numită o ploaie putredă.
Resemantizarea prin optica socială este prezentă şi la vorbitorii contemporani: prin sondaje printre studenţi, pentru putred de bogat am obţinut motivaţii de genul „se potriveşte unui corupt, cu venituri ilicite”; „un mafiot”.
Bibi. Putred de bogati'Cr., XXXIII, nr. 3 (1467), martie 1998, p. 16.
353
RAHAT:	rahat	cu	apă	rece, ~ cu perje (cu prune)
= „bucate boiereşti”; lucru lipsit de valoare, nimic
Produsul alimentar, cunoscut, cu aspect gelatinos, este fabricat din sirop de zahăr, amidon şi diferite arome şi are un nume turcesc; pînă la Alecsandri, apărea şi sub forma rahatlocum. în limba de origine (rahatlokum) era, după Şăineanu, o metaforă, însemnînd „bucată delicioasă” (în arabă, rahati hulkum „desfătarea gîtlejului”; Influenţa 11/1,299 - 300).
Aprecierea originară poate fi urmărită, indirect, şi în enunţuri româneşti mai vechi: vezi proverbul „sătesc” mîncare cu perje, bucate boiereşti, discutat de Ghibănescu (Zanne, P X, 235), cu explicaţia, semnificativă, „arată bunătatea acestei mîncări”. Pentru că asocierea perjelor cu rahatul („rahat cu perje-amestecat”) a fost prezentă mai mult timp, în unele locuri, într-un fel de bucate „de cinste”: pilaful (de orez) de post ce se punea pe masă în aşteptarea preotului, în ajunul Crăciunului (informaţii din fostul Tîrguşor Copou, astăzi cartier al laşului), Apoi, perjele „umplute cu nucă, uscate în cuptor şi bătute în gavanoase cu zahăr” constituiau un desert de asemenea de post (Niculiţă-Voronca, Datinile, 203).
Trebuie să observăm că în limba română a fost utilizat şi cel de al doilea element al numelui compus „exotic”: substantivul lucim (lociim) numea tot un (sau acelaşi) produs de cofetărie: „dulceaţă, rahat” (Şăineanu, D; vezi şi Scriban), preparat şi în casă, după următoarea reţetă: „«lucumuri» se numeau un fel de dulciuri făcute din două părţi unt şi o parte miere şi făină cît prindea” (Niculiţă-Voronca, Datinile, 199; cf. CADE: „turtiţă făcută din aluat de faină, unt şi miere”).
354
RASOL
Pentru deprecierea „combinaţiei” lexicale, trebuie lă avem în vedere, mai întîi, asonanţa cuvîntului turcesc cu numele de bază românesc al fecalelor, iar, pe de altă parte, o bombastică descalificare a unor fructe ca aliment; zeamă de prime, respectiv nu e nici de zeama prunelor „se spune despre ceva sau de cineva fără valoare, care nu e bun de nimic” (DLR VIII/5, după Zanne; se citează şi rahat cu prune „fleacuri”, după Pamfile, Cimilituri româneşti). Alte contexte, ulterioare, cu aceeaşi semnificaţie, presupun sensul depreciativ al subt. rahat: a fi bun (de pus) cu perje (Zarine, PI, 248; IV, 71).
Tot din Iaşi, consemnăm şi formula, ironică, „rahat cu perje, bucate greceşti” (pentru bucate greceşti „nimica, lucru fără valoare”, vezi Zanne; P III, 497).	.
Referirea la apă (rece) ne convinge însă de faptul că valoarea depreciativă pe care a capătat-o enunţul reflectă o pornire esenţial-menţe polemică, colprată de umorul „mitocanului” gurmand (dar, poate, nu numai) ce a simbolizat şi absurdul prin construcţia a se îmbăta cu apă rece. Căci dacă delectarea boierească prin rahat (sau şerbet, un alt cuvînt turcesc) cu apă rece ajunge să însemne „lucru lipsit de valoare” se contestă astfel şi o calitate de bază a apei bune de băut, subliniată încă în textul Cărţii cu învăţătură tipărite de Coresi în 1581: „Cine va adăpa unul de aceşti mici cu un păhar de apă rece... nu-ş.va piiarde plata lui”, însuşire exaltată şi de Creangă: „Fîntînă... era plină pînă-n gură cu apă limpede cum îi lacrima, dulce şi rece cum îi gheaţa” (după DLR IX, s.v.rece).
O atare oţărîre de conjunctură explică şi deprecierea semantică (probabil în afara cercului cunoscătorilor) arahallocumului „desfătare a gîtlejului”. ;	,
-RASOL:	a	da	rasol
■	i,	=	a	face un lucru în grabă, la repezeală, de mîntuială
După Bogrea, expresia provine din limbajul figurat al bărbierilor: rasol ar fi o creaţie lexicală de la ras, participiul verbului (a) rade, la care s-a adăugat formantul -ol, numind (poate ironic) un preparat chimic cu ajutorul căruia barba era „dată jos”, fără brici, aşadar foarte repede.	:	■	;	■	•
RĂBOJ
în deceniul al treilea al secolului nostru, modelul unei atare creaţii de tip derivativ era destul de redus, cunoscute fiind doar preparatele numite odol, lysol şi menthol (Pagini, 484); inventarul grupului crescuse substanţial în deceniul al şaptelea: albol, apreiol, bronzol, impregnol, osacol, pelicanol (Hristea, Etimologie, 36; cf. 237).
în cele mai multe dicţionare ale limbii române, începînd cu cel al lui Tiktin, expresia este pusă în legătură cu verbul (a) rasoli ‘a fierbe’, cu referire la bucătărie, domeniu în care rasol (un cuvînt de origine bulgărească) înseamnă ‘carne sau peşte fiert’.
Dacă datele de care dispunea Bogrea nu pot fi contestate, atunci este posibil să ne aflăm în prezenţa a două cuvinte diferite, apropierea ' lor datorîndu-se unui proces de „etimologie populară”, pentru care motivaţia este uşor de găsit: „rasolul este o mîncare uşor de pregătit, ceva care se face repede”; de aici s-ar explica expresia a da rasol (Hristea, op. cit., p. 238).
Cît despre expresia a rămîne rasol „a. sărăci” (Zanne, P X, 237), imaginea evocată pare să fie a oaselor de pe care s-a desfăcut carnea fiartă, eventual a lipsei de consistenţă (alimentară) a legumelor fierte, oferite ca... un fel de mîncare (pentru rasol ‘legume fierte’ vezi Scriban, D).
RĂBOJ:	a	însemna	Ia	răboj	'
= a ţine socoteala unor bunuri, a unor sume; a păstra evidenţa
Semnificaţia etimonului (sau etimonurilor) cuvîntului răboj (cu variante ca răbuş şi răvaş, ultima şi la Goga: „înfipt în meşter-grindă,, iată-1, / Răvaşul turmelor de oi”; Casa noastră), care este explicat dini sîrbeştile rabos, rabus, ca şi din bulgărescul rabos (Scriban, D; DLR' IX), avînd sensul primordial de „crestătură, tăietură”, poate fi dedusăi şi din diferite texte literare, printre care unul al lui Slavici: „Ştiu că lai răbuş tragi o crestătură şi asta vrea să zică o zi de lucru ori o oaie, tragii o cruce şi asta vrea să zică un car de pietriş ori un berbec” (Budulea Taichii, I). Mai trebuie să adăugăm că tăieturile sau altfel de semne se făceau pe o bucată de lemn de o anumită formă.
Pentru amănunte apelăm la o descriere a lui Victor Păcală: „Pentru fixarea relaţiilor şi a socotelilor dintre cumpărător şi vînzător, datoraş
356
RĂBOJ
şi creditor, stăpîn şi slugă serveau în timpuri trecute, mai servesc în parte şi astăzi /în 1915!/ răvaşele, semne grafice încrestate pe nişte beţigaşe de alun şi de brad, ce se numesc răboaje. Se lua un beţigaş lătăreţ şi se cresta peste mijloc pînă aproape de unul din cele două capete, unde crestătura longitudinală se întîlnea cu alta oblică transversală. Astfel se căpătau două răboaje, menite unul pentru stăpîn ori perceptor şi altul pentru slugă ori contribuabil. Răboajele acestea, aşezate unul lîngă altul, se încrestau totdeauna la fel, trecînd crestăturile sau răvaşele peste amîndouă deodată” (Răşinari, 143).
Era o „condică”, un „catastif’ sui-generis (în principiu) pentru analfabeţi şi cei cu puţină ştiinţă de carte, aşa cum declară bunicul David Creangă (care ştia să citească numai cărţile bisericeşti): „De douăzeci şi mai bine de ani, de cînd port vornicia în Pipirig, am dus-o cam anevoie numai cu răbuşul” (Amintiri I). Prin urmare, pe răbuş se făceau tot felul de „spcoteli”, acesta constituind, de exemplu, instrumentul celor care strîngeau birurile (răbojarul fiind „încasatorul de biruri”; DLR, IX), dar, o dată cu progresul ştiinţei de carte, s-a „cantonat” la stîrii. O evocare i-o datorăm lui Eminescu, într-o Icoană zugrăvită cu degetul: „După ce oamenii s-au adunat /la mulsul oilor, cînd se face stîna/, ciobanul ia legătura de răbuşuri şi înşiră pe acest catastif al său care cîte oi are şi de ce fel are” (Icoane vechi şi nouă).
Datorită acestui (nou!) statut, în perioada trecerii la consemnări prin scrierea propriu-zisă, pretenţia cuiva de a poseda această artă, superioară, a putut fi ironizată prin zicătoarea „Sînt logofăt să te-nvăţ / Cu cuţit să scrii pe băţ”, dintr-un ciclu „Despre învăţătură” din Povestea vorbii a lui Pann (cf. Zanne, P IV, 420).
De la sensurile proprii (vezi şi a lua pe răboj ‘a lua pe datorie’), s-a ajuns la o bogată translare spre întrebuinţarea figurată; orice fel de însemnare poate fi numită prin a însemna pe răboj: „De pe galbenele file el adună mii de coji, / A lor nume trecătoare le însamnă pe răboj” (Eminescu, Scrisoarea I). Iar acesta poate fi şi unul pe deplin imaginar: „Şi mama, creştină bună, crezîndu-le pe toate lăptoase /= adevărate/, după răbuş, cum i le spusesem eu cu măgulele, m-a lăudat de vrednicia ce făcusem;.. ” (Creangă, Amintiri II). Cum este şi cel pe ca-re-1 ţine moş Gavril, din povestirea Ceasul al doilea, a lui Sadoveanu: „ ...doar am însemnat şi eu la răbuş vreo optzeci şi mai bine de ai... .
Din familia frazeologică a cuvîntului fac parte şi enunţuri ale pierderii: a i se uita cuiva răbojul ‘a i se uita cuiva numărul anilor’; a
357-
RĂPCIUNE
scoate pe cineva din răboj ‘a face pe cineva să-şi piardă răbdarea’; a şterge de pe răboj ‘a da uitării’ (DLR). !
Trebuie să menţionăm faptul că acest tip de evidenţă a constituit un mijloc pre-istoric, în adevăratul sens al cuvîntului, original şi extrem de ingenios de consemnare şi transmitere a informaţiei; o prestigioasă sinteză, Reallexikon der indogermanischen Altertumskunde (redactat de O. Schräder, publicat de A. Nehring; 1917 - 1929), a selectat, pentru articolul Schreiben und Lesen, ca una1 dintre ilustraţii reproducerea unor răboaje din Transilvania, cu explicaţii amănunţite asupra semnelor marcate pentru socotelile dintre „baci” şi „ţăran” (cel care a dat oile la stînă; vol. II, p. 341). '	■
Din sfera de reprezentări şi tehnici de memorare a răbojului putem remarca şi întrebuinţarea grinzii de la case, un răboj pe-o viaţă (v. grindă).
RĂPCIUNE:	„în	luna	lui	răpciuni,	cad	copiii	pe	tăciuni”	(după
S.F1. Marian)	r	1 "
_ începuţuj toamnei, luna septembrie, adună copiii lîngă vatră
Originea subst. răpciune rămîne nesigură, fiind controversată: unii lingvişti pornesc de la familia verbului latinescrapere ‘a smulge’, luna septembrie fiind luna recoltării unor plante rădăcinoase (vezi, însă, la Şăineanu, raptionem „seceriş” - aşadar ar fi „luna secerişului”; Pascu, Numele lunilor, 226, propune un *arreptio - arreptus ‘action de saisir, prise’).
Certă este însă folosirea termenului, probabil şi cu altă semnificaţie, căci Răpciuni a fost numele unui sat de pe Valea Bistriţei, a cărui vatră a dispărut sub apele lacului de acumulare de la Bicaz şi a cărui amintire o conservă hidronimul Răpciuniţa, din aceeaşi zonă. Numele vechiului sat apărea şi în pagini ale lui Alecsandri, de evocare a zonei, din nuvela Dridri: ,,/Am/ auzit nişte răcnete surde şi cîteva lovituri de puşcă. Poate s-au luat Ia harţă slujitorii cu cei zece plăieşi trimişi de ieri la capra podului de la Răpciuni” (cap. II). ,
Credem că toponimul ar putea fi antrenat în discuţia asupra numelui calendaristic popular, mai ales că, din Muntenia, DLR IX,
358
RĂPCIUNE
s.v., consemnează apariţia lui răpciune ca nume al lunii decembrie, după V. Vîrcol, Graiul din Vîlcea; citarea, în aceeaşi ordine de idei, a unei liste date de Jipescu, Opincaru, nu este semnificativă, căci aici pare să se fi produs mai multe... încurcături; astfel, undrea /= andrea/, nume generalizat pentru „decembrie”, ar fi numele lui octombrie: „ ...cum se desprimăvăreâză pînă la brumă, adică şi-n luna lui gerar (ghenarie) şi-n faur, marţ, prier, cirişar, florar, cuptor, gustar, brumărel, undrea, brumarul ăl mare şi răpciune nu mai contineşti şi nu te supune nici ghiforu nici zăpucu: muncă şi iar muncă!” (p. 77).
Ca nume de lună, răpciune nu a fost explicat nici de Săulescu, nici de Alecsandri (care se opresc asupra sensului altor nume ale lui septembrie, vinicer şi viniţel, cu referire la culesul viilor). Vechimea denumirii este incontestabilă (o primă apariţie la Coresi) şi se poate vorbi de circulaţia ei în toate provinciile româneşti: la I. Budai -Deleariu apiare într-o,formă diminutivală, răpcior (dar poate numai în spiritul atracţiei'spre astfel de creaţii a ţiganilor!).
Contexte folclorice semnalează, în septembrie, instalarea frigului: „în luna lui'răpciuni, cad copiii pe tăciuni” (după S. FI. Marian), respectiv „se-aşează ţiganii pe tăciuni” (la Gr. G. Tocilescu, Materialuri foikloristice, 1900, p. 1206); în perspectivă, lucrurile se agravează, întrucît „în brumari cad şi cei mari” (DLR IX). Ca urmare a unei contaminări (cuzdramni ‘a'stranutâ’), apare variantazdramciuni, care „dă cu pruncii în tăciuni”, unul dintre motivele pentru care, metaforic, această lună este numită şi tăciunar (Orza, Lunile, 291).
O constatare nostalgică formulată de cineva, „în septembrie devin septuagenar", pune în contradicţie formantul sept(e) din cele două cuvinte: căci septembrie este, totuşi, luna a noua din calendar, iar septuagenar înseamnă ‘persoană de şaptezeci de ani’! , ,,
Un prilej pentru a observa că începutul denumirilor (neologice) pentru lunile a npua, a zecea, a unsprezecea şi a douăsprezecea din calendarul modern contravin semnificaţiei formantelor şi cuvintelor latineşti sept(e), octo-, novem, decern, al căror semantism este transparent, de exemplu, în septet ‘ansamblu de şapte voci sau şapte instrumente’, octogoni octogenar, nonagenar, nonet, deceniu, decimetru ş.a..
Dar lat. september, october, november şi december numărau „corect” lunile primului calendar roman, ce cunoştea numai zece subdiviziuni, i
359
RÎPĂ
Din cauză că au fost păstrate pentru a numi ultimele luni din calendarul modificat de Numa Pompiliu, cu douăsprezece subdiviziuni, această contradicţie s-a perpetuat şi în calendarele gregorian şi iulian.
Bibi. Septembrie - răpciune, vinicer; Cr., XX, nr. 39 (1026), 27.IX.1985, p. 6.
RÎPĂ:	a	da de rîpă ,
= a pune capăt vieţii unei persoane prin prăbuşirea într-o rîpă; a o sorti pieirii prin abandonarea într-o rîpă, conform unor vechi cutume; a omorî
La o atentă analiză din perspectiva antropologiei culturale, locuţiunea verbală din titlu evocă unul dintre procedeele prin care în> societăţile „primitive”, în funcţie de rezervele alimentare, bătrînii (în! primul rînd), ca guri de „prisos”, erau omorîţi sau lăsaţi să moară, fiind aruncaţi sau părăsiţi într-o rîpă, într-o prăpastie.
în dicţionarele de expresii româneşti este înregistrată fie doar semnificaţia contemporană a enunţului (cu variaţia de exprimare a se da de rîpă), aceea de „a (se) distruge, a (se) prăpădi” (cf. Dicţionar'), fie se preiau (ca în Dicţionar2) unele din grupurile de expresii dini Dicţionarul Academiei (vol. IX) avînd sensuri generale apropiate: „ai se distruge, a se nimici; a eşua” (pentru a se duce de rîpă, sau /rar/ a ajunge la malul rîpei), respectiv „a distruge, a nimici, a prăpădi” (pentru a da de rîpă).
Trebuie să observăm că toate contextele ilustrative (după scriitori din secolul al XIX-lea, începînd cu I. Ghica şi C. Negruzzi) pentru cele două variaţii de exprimare privind situaţii similare reprezintă metafore, obiectul acţiunii reprezentîndu-1 [populaţia ţării, neamul]; [şcoala]; [totul]; [muncă cuiva]; [ţara]; [împărăţia] etc. Abia pentru un ultim grup de contexte, în DLR acţiunea a (se) da de (sau, rar, pe, la) rîpă priveşte fiinţe omeneşti şi semnificaţia locuţiunii verbale este aceea de „a (se) omorî”, de la care, evident, se porneşte pentru toate exprimările figurate a căror schemă am prezentat-o anterior.
Există, însă, şi în acest grup, o diferenţiere semantică, deoarece chiar citatele selectate aici reflectă, de fapt, atît sensul „a (se) omorî
360
RÎPĂ
prin aruncarea într-o rîpă”, cît şi pe acela, figurat, „a produce un efect comparabil cu acela al căderii într-o rîpă”, lipsind, de exemplu, un enunţ indubitabil în ceea ce priveşte împrejurările omorului, pe care-1 găsim, însă, tot în Dicţionarul Academiei, dar la verbul (a) da: „Că-1 dusease să-l dea de rîpă, dintr-un ţărmur nalt” (Dosoftei, Vieţile sfinţilor; DA I/II), un text ce descrie’ un anumit supliciu, practicat în zone (mai ales) muntoase.
Alături de acest citat pot fi considerate însă şi o parte din cele prezentate în DLR IX, cum ar fi versurile populare „Nevăstica cea urîtă / Nu-i păcat s-o dai de rîpă” (‘a omorî’) sau o frază din basmul Zîna Zînelor, cules şi publicat de Ispirescu: „Uneori îl bătea gîndurile să-şi facă seama singur, să se dea la rîpă” (‘a se sinucide’; textul continuă prin „ori să-şi sfărîme capul de colţii de piatră de prin munţi”
-	este vorba de fiul împăratului, plecat în căutarea fetei dispărute misterios, ajuns la disperare).
Fireşte, tot aşa cum o casă din zone cu relief înalt se poate duce într-o prăpastie, moartea prin căderea într-o rîpă poate surveni accidental, iar uciderea prin împingere sau aruncare într-o rîpă este una care se poate produce şi prin elecţiune, în funcţie de carcteristicile reliefului; cazul tipic din literatura română îl reprezintă sfîrşitul lui Nechifor Lipan, ale cărui oseminte sînt descoperite de Vitoria într-o rîpă „prăpăstioasă şi singuratică” în care, după ce l-a lovit cu baltagul, ucigaşul l-a împins, după cum va mărturisi in extremis („eu am pălit într-adevăr pe Nechifor Lipan şi l-am prăvălit în rîpă”; Baltagul, XVI; iată şi prezentarea paremiologică a acestei situaţii: calu cu nărav te dă de rîpă tovarăşul rău”, ap. Zanne, P IX, 556). Chiar la Ispirescu modul sinuciderii este condiţionat de spaţiul în care se afla eroul (vezi continuarea textului, reprodusă mai sus).
Pornind de la toate împrejurările înfăţişate pînă acum, enunţul a da de rîpă a ajuns să fie sinonim metaforic cu verbul (a) omorî, pur şi simplu, fără precizarea, în context, a tipului de omor, legat de un anumit loc, ca în această frază din Psaltirea în versuri, a lui Dosoftei, citată în paragraful „expresii”, la care ne referim, din DLR IX: „Sînt cu mulţii strînşi asupră-mi să mă dea de rîpă”.' .	1
Dar, pentru a înţelege cum de la a da de (la) rîpă s-a putut ajunge la sensul prezent în citatul ultim din Dosoftei, cu bogata proliferare metaforică la care ne-am referit la început, nu putem eluda alternativa
361
RÎPĂ
asocierii relativ frecvente a morţii cu rîpa, ca o condiţie necesară, probabil într-o practică anume. Pentru Dosoftei, cunoaşterea supliciului descris, la care erau supuşi creştinii, poate fi considerată o motivaţie suficientă. Dar nu şi pentru marea masă a vorbitorilor.limbii române, reprezentaţi de scriitori cum ar fi C. Negruzzi, Ion Ghica, Alecsandri, Caragiale, Camil Petrescu sau M. Sebastian (la care a Isel duce de rîpă apare cu semnificaţiile „a distruge”, „a nimici”, •„a eşua”, „a prăpădi” - neamul, şcoala, munca, ţara etc.).	,
Pentru vorbitorii limbii comune locuţiunea originară a (se) da de rîpă a însemnat, în primul rînd, „a (se) omorî”, aşa cum dovedesc versurile populare despre „nevăstica cea urîtă” sau formularea din basmul lui Ispirescu, autor după care mai adăugăm un citat: „dacă nu le vei tăia, eu mă duc să mă dau de rîpă” (cf. CADE);ivezi şi;„Po-rumbo, iubeşte-mă, că mă dau de'rîpă!”, la Alecsandri (mVivandiera).
Rîpa ca loc asociat cu sfîrşitul vieţii este semnalată însă într-o legendă despre uciderea bătrînilor, publicată de Elena Niculiţă-Voronca: „Zice că demult, dacă era un om bătrîn, ce nu putea lucra, îl da de rîpă” (Datinile, 145). Se descrie apoi şi modul cum se producea acţiunea: fiul „l-a dat pe tatăl său cu săniuţa într-o rîpă, dar nu l-a omorît, numai l-a lăsat acolo” (fîindu-i milă), unul comparabil cu acela de „abandonare” a bătrînilor la vechii greci, care foloseau, în acelaşi scop, un coş (cf. Bogrea, Pagini, 494).
Se poate vorbi* prin urmare, nu numai de o motivaţie ;cîndva probabil bine cunoscută (supliciul intervenind ocazional), ci şi de anumite „tehnici” în ceea ce priveşte datul de rîpă, o „părăsire” într-un loc inaccesibil, echivalînd cu moartea (vezi şi abandonarea bătrînilor pe o banchiză, la vînătorii laponi), intrată în cutumele populaţiilor arhaice care-şi reglau astfel raporturile dintre resursele de hrană şi numărul „consumatorilor” acesteia, pe seama celor deveniţi netrebnici.
Aşadar, actul se’asocia cu atingerea unei anumite vîrste, („sexagenarii per pontem” la romani), la care datul de rîpă devenise'regulă şi era acceptat ca atare, aşa cum apar lucrurile în credinţe înregistrate la sfîrşitul secolului al XIX-lea, ca răspunsuri la chestionarul istori-co-etnografic al lui N. Densuşianu, despre o populaţie mitică, „blajinii”, văzuţi ca oameni buni, „creştinaţi mai tîrziu”. în astfel de legende cu caracter pseudo-istoric (însuşi numele de blajini, „fericiţi”, s-a răspîndit la noi prin cărţi populare), apar, de fapt, împletite cu nume-
362
RÎPĂ
roase motive din mitologie populară, şi trăsături ce caracterizează comunităţile preistorice, de exemplu abstinenţa sexuală în condiţii neprielnice procurării hranei (Herseni, Sociologie, 433), comportament atribuit însă calităţii lor de „blajini”: „se culcau cu femeile lor doar o dată pe an” (Fochi, Datini, 32).
Iată cum este ;însă descris pentru aceştia (după Fochi) sfîrşitul vieţii: ,!,Unul aproape de moarte era dus de ceilalţi la groapă, unde se arunca” (ibidem). Evident, prin groapă trebuie să înţelegem © prăpastie, o surpătură a terenului, de vreme ce acela care „se arunca” urma să-şi dea obştescul sfîrşit (tot într-o groapă îl ţine ascuns pe tatal său, bătrîn şi hărăzit morţii, ca să nu „fie de nacaz celorlalţi”, un alt I tînăr milos dintr-o legendă înregistrată de Niculiţă-Voronca, Datinile,
145). Sau: „Au presimţire de ceasul morţii şi se1 pregătesc singuri, iar după ce s-au îmbrăcat cu haine de moarte, li se'face ceremonia de despărţire. Apoi, acel ce i-o sosit ceasul trece singur după un deal, cu trup cu tot, iar ceilalţi se întorc acasă” (Fochi, Datini, 32; înregistrări din fostele judeţe Tutova şi Roinan). Pentru semnificaţia termenului deal, sinonim contextual cu mal, putem face relaţia cu a dă'de mal, enunţ glosat în DLR1 VI prin... „a nimici, a prăpădi, a da de rîpă”.
' De fapt, vechiul obicei a putut fi actualizat în situaţii ieşite din comun: „O dată, demult, a fost o foamete aşa de mare că oamenii mîncau cojile copacilor; pe bătrîni îi omorîse ca să aibă ce mînea tinerii” (FochC Datini, 337; de altfel, în majoritatea naraţiunilor pe această temă este ilustrată abolirea obiceiului „barbar”, colectivităţile dîndu-şi seama că experienţa bătrînilor este folositoare în situaţii limită). ■ , ‘	,
Paştele blajinilor se „ţine”, de regulă, după Paştele creştinilor şi este, semnificativ, o „sărbătoare a morţilor” (ibidem, p. 33); aşadar, chiar astfel,,de pe,„alt tărîm” (unde ar fi trăit aceştia) şe produce o firească extrapolare în „alt timp”, cu privire la strămoşii autohtoni.
Prin urmare, datul de (la) rîpă ca yeche cutumă de „abandonare” a bătrînilor, bogat ilustrată de variate, surse, a putut duce, în mod firesc, la semnificaţia actuală „a,omorî” a locuţiunii verbale din titlu.
Bibi. Rîpa ca Exitus-, Ct., XXXIV, nr. 9 (1485), septembrie 1999, p. 19.
RUŞINE
RUŞINE:	a	mînca	ruşinea cu lingura
= a se face de rîs din plin
Dicţionarele limbii române înregistrează mai multe expresii care, prin termenul ruşine, originar descriind „colorarea” feţei, numesc sentimentul de jenă provocat de o greşeală, de o faptă reprobabilă, de dezvăluirea unor defecte etc. Pentru explicarea originii cuvîntului, se trimite la adj. lat. roseus ‘de trandafiri’, ‘trandafiriu’, acelaşi din care provine adjectivul roşu, însăşi „ruşinea” fiind cîndva numită ruşinţă (DLR IX).
Există construcţiile a-i fi ruşine obrazului, a-i plesni (crăpa) obrazul de ruşine, a se face de ruşine şi altele, dar importantă este confruntarea cu semenii, cu o colectivitate, o instanţă ce este frecvent invocată: a se face (a fi) de ruşinea satului, a lumii', iar de la ruşinea familiei (despre un membru al acesteia) se poate ajunge iarăşi la formula absolutului: ruşinea pămintului.
Tema, în plan social, a fost ilustrată de Rebreanu, în Ion; capitolul V din partea I a romanului se intitulează chiar Ruşinea, iar pentru judecata comportamentului celor incriminaţi sau „greşiţi” scriitorul consemnează enunţuri din vorbire neînregistrate în dicţionare; „ ...are să mănînce şi el ruşinea cu lingura”, sau, augmentativ, „ ...să nu se întîmple să nască Ana şi pe urmă să înghită toţi ruşinea cu pumnii”. îi va reveni preotului Belciug rolul, într-un discurs moralizator profesional, de a contura, în termenii tradiţiei, cadrul trăirii sentimentului numit, cînd i se adresează tatălui Anei: „Ai ajuns ruşinea satului, măi Vasile, şi tot nu te mai saturi de blestemăţii?” (p. II, cap. XIII).
Imaginea trăirii mocnite, solitare (vezi şi a înghiţi o ruşine, la Ispirescu, sau apăpa ruşinea, familiar), este astfel proiectată în social.
în ciuda unei minime variaţii lexicale, scriitorul sondează, în fond, posibilităţile formulei aforistice atrase în retorica naraţiunii cu parcimonia sesizată de Tudor Vianu, care remarcase „slaba înclinare” a operelor lui Rebreanu „de a extrage efecte din notarea graiului viu, din adevărul şi sclipirea dialogului” (Arta prozatorilor români). Dar secvenţele selectate sînt dintre acelea care creditează aprecieri ale lui Călinescu asupra stilului prozatorului năsăudean: „Frazele, considerate izolat, sînt incolore că apa de mare ţinută în palmă; cîteva sute de pagini au tonalitatea neagră-verde şi urletul mării” (Istoria literaturii române).
364
SAT:	satul Iui Cremene
= loc fără pază, unde nu se respectă nici o regulă, :	nici o constrîngere legală
Expresia este sinonimă cu sat fără cîini; „Vorba ceea: găsise un sat fără cîni şi se primbla fără băţ” (Creangă, Povestea lui Harap Alb).
Evocă primitivismul, instaurarea tîrzie a legilor societăţii moderne ; îri zonele de munte, care aveau propriile lor reguli de conduită (vezi mut). Cremenea şi Cremenari au fost nume de sate (astăzi desfiinţate) din zone montane ale judeţelor Bacău şi Mehedinţi.
Corespondenţă ţara (tîrgul) lui Cremene - satul lui Cremene aduce mărturie în favoarea sensului „teritoriu stăpînit de o obşte” al substantivului ţară (vezi), sinonimie valorificată de Alecsandri; dacă acţiunea vodevilului Rusaliile este plasată „în Moldova, în satul lui Cremine, la anul 1860” (un oiconim a cărui provenienţă o şi explică în continuare, citînd un nume de ctitor: „Această crîşmă o fost zidită în anul mîntuirei 1858 de boieriul Paharnic Cremine”), echivalarea este prezentă în „cîti-celul comic "Haimana: „Sărmană ţară! cu astfel de chibzuieli nechibzuite ai ajuns a fi satul lui Cremine, şi Parlamentul Palavrament'şi noi impegaţii nişte haimanale”; vezi şi Surugiul: Moldova, „drumu cel mare a străinilor”, a fost „o ţară de jac, satu lui Cremine, fără cîni şi fără jitari”.
Confruntarea este prezentă şi la Eminescu, în diverse texte; instabilitatea, din raţiuni de clientelat politic, a funcţionarilor calificaţi (situaţie la care se referea şi Alecsandri în Haimana), înseamnă „numiri, destituiri, permutări ca-n satul lui Cremene” (Opere IX, 479), iar într-o scrisoare, de la Floreşti, jud. Dolj, către I.L. Caragiale şi Ronetti Roman, din iulie 1878, se interesează despre C.A. Rosetti, cu care întreţinea'o polemică: „cum stă ţara, lumea şi politica...; iubitul meu Rosetache... să-mi scrieţi dacă tot e mai mare şi tare în satul lui Cremine” (Opere XVI, 349).	.	:
365
SĂRI
SĂRI (a):	...	iada	sare casa
= reprezentare figurată pentru agravarea defectelor înaintaşilor
Un cunoscut proverb despre capră şi progenitura ei, ce prezintă agravarea moştenirii genetice, apare în vorbirea unui personaj al lui Creangă din Povestea lui Harap Alb. După primirea pe care le-a făcut-o „ţapul cel roş”, Gerilă pare prevenit asupra a ceea ce au a se aştepta şi de la fata împăratului^ „bucăţică ruptă tată-său în picioare, ba încă şi mai'şi... vorba ceea: capra sare masa, iar iada sare casa” (vezi şi „pe unde a sărit capra, mai presus a să sară iada”; C. Negruzzi, Scrisoarea XII, cu referire la surprizele care îl pot aştepta pe acela ce nu „deschide ochii” cînd îşi ia nevastă).
Faţă de comportamentul altor animale domesticite, capra păstrează o însuşire a înaintaşelor rămase îri sălbăticie, ce-1 pune în încurcătură pe om: ea este mai greu de stăpînit, căci sare. De aici, trăsăturile hiperbolice atribuite caprinelor într-un registru al sarcasmului sau al ironiei, operaţie favorizată de faptul că „săritul” îl poate caracteriza şi pe om, de pildă cînd bărbatul sau femeia „sare garduri” ori „pîrleazul”, adică are purtări uşuratice, imorale. De o astfel de apucătură se apără chiar... capra cu cei trei iezi din povestea lui Creangă, în postura de văduvă cinstită: „apoi doar eu nu-s de-acelea de care crede el: n-am sărit garduri niciodată, de cînd sînt” (şj prin aceeaşi virtute îşi recomandă patrupeda şi omul căruia Dănilă Prepeleac îi oferă în schimb carul: „Apoi... dă..., capra mea nu-i de cele săritoare, şi-i bună de lapte”).	;	,
Numai ironia colorează observaţia „sare ca capra-n zestre”, ce numeşte nu. doar „harababura”, „talmeş-balmeşul”, ci şi conduita „fetelor celor obraznice” (Zanne, P IV, 694).	•	■
După unii lingvişti, atributul în discuţie al caprinelor, recunoscut de italieni, ar fi dus la apariţia termenului capriccio (ce ar deriva de la capra), numind o mişcare bizară, asemănătoare saltului acestui animal, cu trecere asupra comportamentului sufletului omenesc, manifestat prin dorinţe, fantezii sau improvizaţii de scurtă durată (vezi, de exemplu, Enrico Mestica, Dizionario della lingua italiana, Torino, 1942). Un punct de vedere din lexicologia italiană preluat şi în DA, care la capriciu, reflex al it. capriccio (< capra!), explică sensul
366
SĂRI
etimonului „cu referire la săriturile neaşteptate în mersul acestui animal” (I/II; s.v. capră), dar şi în lexicografia franceză. O mărturie: Robert, Dictionnaire, explică fr. caprice din it. capriccio, tot ca un derivat de la capră. Dar această derivare pare o explicaţie (lingvistică) de tip etimologie populară chiar după aprecierea altor lexicografi italieni; pentru Giacomo Devoto şi Gian Carlo Oii, capriccio provine din caporiccio, un termen din arhitectură (compus din capo şi riccio), cel de al doilea element al compunerii, adjectiv şi substantiv, avînd semnificaţiile ‘ondulat’, respectiv ‘tip de inflorescenţă’ (Dizionario della lingua italiatia, Firenze, 1971). De altfel, la W. Meyer-Liibke, Romanisches etymologisches Wörterbuch, capriccio figurează printre derivatele lat; caput (nr. 1668), deşi este amintit şi printre „cuvintele compuse” (!) sub capra (nr.1647).
Nu stăruim, fireşte, în direcţia legitimităţii uneia sau alteia dintre etimologiile cuvîntulpi italian (trebuie însă luat în consideraţie faptul că, după dicţionarele acestei limbi, diminutivele subst. capra sînt capretta, capretto, şi caprettina, caprettino). Este însă certă capacitatea derivatelor lat! capra de a evoca mai ales mobilitatea aparte a animalului: dacă în franceză etimonul cunoaşte evoluţia fonetică chevre,' pe bază termenului latinesc, preluat în secolul al XVI-lea ca neologism, s-a format capricant „inegal, sacadat, săltăreţ” (de exemplu, în allure capricante, Robert* op. cit.). în dacoromână, direct de la termenul moştenit din latină, s-a putut forma adjectivul căpros „mîndru şi trufaş ca o capră”, ce apare într-un basm transcris de C. Rădulescu-Codin: pedepsit pentru lipsa de respect faţă de un bătrîn (metamorfoză a lui Dumnezeu); un fecior de împărat este prefăcut în stană de piatră: „căprosu voinic se face..', o stană de piatră. Minune, nu alta” (îngerul, 144).r	'	■	:	1
Foărte bogată în derivăte cu semnificaţii asemănătoare este şi aromâna, idiomul unor populaţii pentru care creşterea caprelor a fost
o	îndeletnicire importantă. Tache Papahagi semnalează, după diferite surse, împrumutul termenului italian capriccio, în căprîciu (om cu căpriciu „om sucit”), de la care s-ar fi creat căpricear(cu) „capricios” şi la care autorul trimite pentru verbul căpriţusescu (pers: 1 a indicativului prezent) ],devin capricios”; fără a-i stabili originea propriu-zisă. în aromână există, apoi, substantivul căpriţusire „acţiunea de a deveni capricios” şi adjectivul căpriţusit „devenit capricios” (ibidem). Chiar
367
SĂRI
dacă substantivul capriciu va fi fost împrumutat din italiană, căpri-ţusire, (a) căpriţusi (căpriţusit) par să se fi creat pe terenul aromânei, de la diminutivul căpriţă; tot aşa, de la capră s-a putut forma căpri-cear. Căci aromâna este un idiom în al cărui lexic familia termenului capră cuprinde numeroase derivate, cum ar fi căprindzu ‘arşic de capră”, căprişte ‘loc unde a fost o stînă’, căpărleadză ‘loc unde se odihnesc caprele” etc. (DDA). Relevant pentru importanţa ocupaţiei este şi faptul că aromânii cunosc zece nume pentru oi şi alte zece pentru capre, numai după culoarea lînii, respectiv a părului (cf. Th. Capidan, Românii nomazi, în DR IV, 1924 - 1926, p. 282 - 283).
Printre filologii care descifrează în italianul capriccio imaginea săriturilor caprei se numără şi G.I. Tohăneanu: pentru vorbitorii limbii italiene, „căpriţa (capriccio), tot sărind de ici colo şi de la una la alta, devine expresia zburdălniciei, a nestatorniciei, a gesturilor suprin-zătoare, adică a unor trăsături caracteristice pentru noţiunea de «capriciu»” (Imagini, 88; cf. şi Scriban, D: capriccio „vine d[e la] capra, din cauză că capra are mers neregular”). .
Refacerea accidentală a „drumului asociativ /incontestabil!/ străbătut de vorbitorii limbii italiene” este descoperită cu mult umor de Tohăneanu şi pentru română, într-un text din Sadoveanu; în acest caz procesul este posibil datorită faptului că în limba română literară din secolul al XIX-lea a existat varianta capriţ a neologismului. Reproducem, după filologul citat, un dialog între „cneazul Ţugui”, cam „cu chef’, şi o „lelea Ileana”, căreia stăpînul îi face avansuri, cerîndu-i să-i aducă un vas cu apă caldă „la aşternut” (povesteşte femeia): „Zic: la treaba asta mai bine să te servească camardinerul măriei tale. El rîde: Dar tu n-ai putea? Şi m-apucă de bărbie deasupra zgărdiţei de hurmuz. Eu îl pălesc peste labă şi-l feresc. El se jîmbează: Eu poftesc să te văd pe tine aducîndu-mi ce-mi trebuie. îl feresc iar: Nu cumva ţi s-au aprins călcâiele? Zice: Nu, am un capriţ! Ptiu, zic, du-te la căpriţa măriei tale şi lasă în pace nevestele creştinilor. Ai învăţat mata la Paris asemenea mişălii. Ai uitat ş-a grăi moldoveneşte” (Imagini, 88; Nada Florilor, cap. VII).
Indignarea femeii imaginîndu-se a fi fost luată drept vreo... căpriţă gata să treacă pîrleazul ne evocă atmosfera proverbului despre săriturile caprei şi ale iedei.
368
SĂRITĂ
SĂRITĂ:	a scoate (pe cineva) din sărite
:	:	= a enerva peste măsură, a înfuria (pe cineva)
. Verbul (a) sări, prin derivatu} substantival sărită (pl. sărite), este prezent în limba română pentru a caracteriza, în mod paradoxal, o stare normală, ba chiar obligatorie cumva în anumite circumstanţe. Dat fiind faptul că, nesilit de nimeni şi de nimic, modul obişnuit de a se deplasa al omului nu este „saltul”, surprind semnificaţiile (generale) de ‘măsură’, ‘cumpăt’, ‘socoteală’ pe care le-a acumulat substantivul sărită în locuţiunea din titlu şi în a-şi ieşi din sărite, a-şi pierde sărita, glosate în dicţionare prin „a nu se mai putea stăpîni, a se enerva tare, a se înfuria, a-şi pierde cumpătul”; cf. DLR X/l (s.v. sărit2) şi DLR XI/2 (s.v. scoate). în aceste contexte, sărită înseamnă ‘fire’, aceleaşi dispoziţii fiind exprimate prin locuţiunile a scoate (pe cineva) din fire, a-şi ieşi din fire, a-şi pierde (a se pierde cu) firea.
Pînă la găsirea motivaţiei directe şi incontestabile, avansăm, acum, doar ipoteza referirii (iniţiale) la întreruperea „ţopăiturilor” de eficientizare a unor munci monotone (ritmate şi prin cîntece; vezi şi nebunul de la răstoacă, tot el cîntă, tot el joacă, s.v. a pescui). O perspectivă de antropologie culturală ce a fost ilustrată, de exemplu, de un Karl Bücher, în Arbeit und Rhythmus. Există teorii ce susţin folosirea termenilor pentru noţiunea „picior” din versificaţie (metrică),reflex al fazei sincretismului grecesc al muzicii cu poezia (ti o u q, n o ö o ţ), ca' pornind de la acţiunea călcării strugurilor în lin (însoţită de versuri cîntate) sau, cel puţin, de la faptul că recitarea versurilor era marcată prin bătaia cu piciorul. Pentru stimularea prin cîntec a mişcărilor în acţiuni de durată, vezi, de exemplu, şi la noi, versurile celor care calcă struguri, dintr-un „dans al linului” invocat în acest sens de Virgiliu N. Caraivan: „Hop aşea, hop, hop aşea / Hop aşea, vere, aşea / Pînă ne vom gheboşea! / Hop, aşea tot să trăim / Hop, aşea tot să sărim / Pînă cînd îmbătrînim. / Hop, să mai uităm de chin / Aşa joacă la noi în lin; / Ţuică beau şi beau la vin. / Hop în loc că-i linu-ngust / Sari sus, jos să curgă must / Să dea-n fiert să-l bem cu gust” („Noua revistă română”, IV, nr. 37, iulie 1901, p. 37).
Nu lipseşte sugestia finalităţii magice a unor asemenea dansuri: „De trei ori pe .lîngă stînă / Să se facă brînza bună!”.
Pe de altă parte (dar avînd un punct de plecare comun), putem considera obstrucţionarea, voită sau involuntară, a paşilor săltaţi,
369
SĂRITĂ
eventual chiar număraţi, prevăzuţi de executarea unor dansuri rituale (cum ar fi acela al „căluşarilor”). Amintirea practicii se păstrează încă şi în nume de jocuri „de petrecere”: de-a sărita este un joc ardelenesc în a cărui descriere se precizează, de pildă, că,Ta un moment dat, „urmează trei scuturate în loc, de aici trei paşi de-a sărita în vîrvări”, sau a altui dans (numit da-n săritele), care se execută „în formaţie de horă (participanţii ţinîndu-se de mînă sau stînd /= aflîndii-se!/ unul în spatele celuilalt), de obicei cu paşi bătuţi pe loc” (după DLR X/l, s.v. 1 sărit2).	I
Referiri amănunţite la astfel de mişcări apar în prezentarea a	1
numeroase dansuri ce poartă nume semnificative: „Săltata”, „Sărita”,	1
„Săritul căluşarilor”, „De sărit în zori de zi”, „Fecioreasca de sărit”,	*
dar şi „Ţopăita” (şi „Ţupăita”), „Ţupa”, după Varone, Jocuri, passim	1
(într-un adaos la prima ediţie a dicţionarului, din 1931, apăreau şi	'
numele „Saltă” şi „Săltuţa”).	:	‘
Să ne aducem aminte şi precizarea unui anumit număr de mişcări în executarea dansului „cu figuri” înfăţişat de Coşbuc în Nunta Zamfirei: „Trei paşi la stînga linişor / Şi alţi trei paşi la dreapta lor; /	,
Se prind de mîini şi se desprind, / Se-adună-n cerc şi iar se-ntind / Şi bat pămîntul tropotind / în tact uşor”.
Desigur, nu poate fi trecut cu vederea faptul că locuţiunea a-şi pierde sărita, atestată în dicţionare de la Miron Costin, mitropolitul i j DosofteijŞi D. Cantemir, a putut însemna, iniţial, ‘a-şi calcula, ai j executa greşit săritura’, a o rata (în alte împrejurări), dar şi în acest caz j trimiterea poate fi făcută, totuşi, şi la ‘a pierde numărătoarea sări- t turilor impuse de o anumită activitate ritmică, de grup’, generatoare de; „încurcături” partenerilor.	,	■	.	c
Aşadar, perturbarea unor atare manifestări de mobilitate, ţinînd de j. un cadru funcţional, respectiv avînd implicaţii magice, a putut pro- D voca nemulţumirea, pierderea cumpătului, la rigoare furia celui scos „din (asemenea) sărite”, explicaţie ce ţine seama de legăturile cele mai generale dintre ritm şi fiziologie (respiraţie, bătăile inimii). .
Dată fiind desemantizarea substantivului, expresia poate apăreai în registru sarcastic,-chiar pentru a numi degringolada, ca în versurik unei „balade din popor” a lui Şt.O. Iosif: fugind îngroziţi, „ca vai d( ei”, „cu moartea-n oase”, „turcii-şi pierd săritele”, laolaltă cu „pai r pucii” şi „giubelele” {Gruia):	;
370
SFOARĂ
j Bibi. A scoate din sărite; Ct., XXXV, nr. 7 (1495), iulie 2000, p. 18.	•
|	SCRIE (a):	' „unde s-a scris mumă-sa!”
!	.	. ■	,= (despre un copil care) seamănă cu mama sa
!,	Un, context ,consemnat şi explicat de Baronzi (Limba, 43), ce
; atestă conservarea verbului lat. scribere în limba română cu sensul i general de ‘a zugrăvi’, ‘a desena’, Întrucît se consideră că mama a I transm!s copilului propria-i înfăţişare, ne aflăm în prezenţa utilizării ; unui sens figurat,.metaforic, al verbului (a) scrie: ‘a însemna’, prin ; trăsături inconfundabile, care pot proveni de la unul dintre părinţi, ca
-	şi cum ar fi fost însemnate „cu fierul” (roşu): a avea fierul cuiva „a semăna cu cineva: Gheorghe are fierul mă-sei” (cf. DA II/I, sM.fier)', ;. se spune, de exemplu, că pe copilul din flori îl poţi cunoaşte „după
•	fierul tătîne-su”, adică „seamănă la ochi, la gură, Ia nas” (NALR.
; Moldova şi Bucovina, II, Iaşi, 1997, harta 519, pct. 469). Aşadar, a se ' scrie în partea cuiva are semnificaţia „a semăna cü cineva”, care la ; Const. Sandu-Aldea poate fi bunicul: „s-a scris în partea lui bu-. nicu-său” (cf. DLR X/3).
:	De altfel, semnificaţia în discuţie a verbului (a) scrie, după cum a
arătat Bogrea, este atestată de numeroase alte contexte din uzul ! popular (dfi frumos scris „parcă e zugrăvit”, şi altele după Zanne, P II, VII) şi a pătruns şi în literatura cultă; la Miron Costin: „«chipul lui Bamovschi este scris», adică zugrăvit, ca al unui ctitor, la biserica cea mai mare din Liov” (Pagini, 482).	'
; Examinînd acest semantism al cuvîntului românesc, Bogrea (loc.
‘ cit.) îl consideră un fenomen paralel cü cel constatat şi pentru greacă şi ; latină, limbi în care, după autor, polisemantismul verbului reflectă originea pictografică a scrierii (cf. Schräder - Nehring, Reallexikon II, 347).
SFOARĂ:	a trage sforile
:	;	= a unelti, a înşela	<
Cîteva'expresii idiomatice ne aduc şi ele mărturia vechimii, dar, mai ales, a elementului de senzaţie pe care l-a constituit jocul păpuşarilor, ca mijloc de distracţie, în lumea tîrgurilor româneşti. în faţa
371
SFOARĂ
unor asemenea reprezentaţii, prima reacţie, naturală, a fost aceea de a rămîne cu gura căscată; dar nu fără termen şi fară leac, întrucît dincolo de ciudăţenia mişcărilor păpuşilor, spectatorul a surprins că cineva ascuns, păpuşarul, trage nişte sfori, dirijînd jocul personajelor. Rodul observaţiei autohtonilor a dus la transpunerea formulei iniţial tehnice în exprimarea figurată: pe scena vieţii, cei şireţi uneltesc, îi manevrează pe cei naivi, docili şi lipsiţi de personalitate (în afara creaţiei pe teren românesc, pentru mediile cultivate putem avea în vedere şi traducerea din franceză: tirer Ies ficelles).	'
' Provenienţa expresiei din mediul la care ne-am referit a fost afirmată de Scriban, îri dicţionarul său, şi o construcţie paralelă, a învîrti sforile (Zanne, PIV, 586), însemnînd tot ‘a manevra, a înşela’, ca şi a juca pe sfoară (IV, 185), pătrunde în amănunte şi modalităţi ale uneltirilor. Iar înţelesul figurat apare ilustrat cu asupră de măsură în descrierea unui personaj intrigant al lui Mateiu I. Caragiale din Craii de Curtea- Veche, Pirgu, care „se mulţumea a le pune la cale (diferite dandanale), a trage sforile”, talent în care „rămînea neîntrecut”, „aşa cum sucea el treburile, cum le învîrtea, cum îi prostea şi-i ,zăpăcea de la mic la mare, scoţîndu-se pe sine basma curată”; este imaginat chiar un spectacol de Vicleim, „ale cărui păpuşi (respectivul) le arunca una într-alta” (cap. Cele trei hagialîcuri).
Aşadar, de aici a juca păpuşile, aparţinînd tot mediului bucu-reştean; expresia apare la Anton Bacalbaşa, într-o admonestare a lui Moş Teacă: „Joci păpuşile cu mine, sergent? Am să te suspend pentru i nediciuplină în faţa tiligrafului” (Telegraful regimentului); vezi explicaţia (în DLR VIII/1, DEX): „a spune minciuni, a înşela”.
In aceeaşi familie se înscrie expresia a juca pe degete., Căcii păpuşa mînuită cu ajutorul sforilor este, tehnic vorbind, o „marionetă”, dar există şi păpuşi „îmbrăcate pe mînă”, care le apar spectatorilor numai pe jumătate şi ale căror mişcări se datorează jocului; degetelor păpuşarului. De aici păpuşile - mănuşi din versuri populare publicate de G. Dem. Teodorescu: „Cine primeşte / Steaua cu> Vicleimu, / Cu păpuşi, / Cu mănuşi.. .” (după DLR VIII/1).
Dacă pentru contextele frazeologice amintite pînă acum lucrurile par să se prezinte mai mult sau mai puţin clar, apartenenţa genealogică' la acest grup a formulei a trage pe sfoară nu a fost unanim recunoscută. Gheorghe Ghibănescu credea că punctul de plecare al acesteia
372
SPART
>s-ar afla în vechea practică a anunţării unui pericol (o năvălire a ' tătarilor de exemplu) prin operaţia numită a da şfară (apoi sfoară) în ' fără, prin focuri aprinse pe înălţimi, cînd locuitorii astfel avertizaţi se '„trăgeau la locuri tari”. Deoarece uneori astfel de alarme Se dovedeau 'false, retragerea ar fi însemnat, în atare cazuri, o „tragere pe sfoară” (Vorbe I, 62 - 63). O explicaţie neconvingătoare după Bogrea, care .citează sinonimia cu a trage pe panglică (de la I. Ghica), cu referire 'tot la vocabularul bîlciului, al „panglicarilor” şi „scamatorilor şarlatani” (Pagini, 486; un punct de vedere susţinut şi de lexicografii Lazăr 'Şăineanu şi I.-A. Candrea).
; Oricum, legătura dintre a trage pe sfoară ‘a înşela pe cineva’ şi ■sforărie „intrigi, uneltiri”, sforar „intrigant” păstrează expresia în vecinătatea trasului sforilor şi în zona semantică (şi stilistică) a termenului sfoară „mănunchi de fire răsucite”. Să recuperăm, însă, de 'la Ghibănescu atestarea unei traduceri (mai mult sau mai puţin ocazionale) a expresiei a trage pe sfoară prin tirer sur la ficelle, demnă ■companioană a celebrelor formule moldo-franceze de la Alecsandri: tambour d’instruction şi laver le baril\	-
i SPART:	ä fi mînă spartă
i	'	= a fi risipitor	•	.
:	Evident,	expresia	imaginară a luat naştere în epoca în care mate-
•	rializarea averii era întruchipată de monede (mai ales de aur), ce se
-	puteau „scurge” printr-o închipuită „spărtură” a palmelor, sau „printre
-	degete”. ■ '	'	1	'	1	■
' Ca de obicei, la Eminescu, formula apare într-un context or; chestrat din perspectivă paremiologică: în octombrie 1876, Germania „n-are gust să se bată pentru ochii frumoşi ai bancherilor din Londra”; alte ţări „n-au bani, şi războiul se ştie că-i feciorul lui bani-gata ş-a lui mînă spartă”. Situaţia economică şi conflictuală a ţărilor din această parte a Europei este descrisă într-un tabloü surprinzător de apropiat cu cel din ultimul deceniu al secolului âl XX-lea: „Rusia n-are /bani/,
; Grecia e bogată în măsline, noi... în deficit şi sîrbii în capete sparte” (Opere IX, 231).	>	■	'	'	:
; Pentru contrast, gazetarul apelează la expresia „a lega paraua cu şapte noduri”; traducînd un articol din ziarul „Gallois”, portretul
373
SPIŢĂ
sultanului Abdul Hamid este:creionat în următorii termeni: despre acesta se credea că „e mînă spartă şi-i place oca mare”, dar, de fapt, „leagă paraua cu şapte noduri” (ibid., p. 195).	.	.
Bibi. „Această parte netraductibilă a unei limbi... ” /Eminescu/; CLit, nr. 11 (131), noiembrie 1980, p. 2, 15.
SPIŢĂ:	bani	spiţă	,
= bani în numerar, probabil moşteniţi
Printre formulele prin, care, în vorbirea populară, se exprimă noţiunea de „bani gata” (vezi bani gheaţă), în ancheta pentru Atlasul lingvistic român, din anul 1936, în localitatea Măceşul de Jos (jud. Dolj), s-a înregistrat răspunsul „bani spiţă” (ALR II,- serie nouă,
h.	1003), singura atestare de pînă acum a acestei sintagme (cf. DLR X/4). Prima impresie pe care o poate provoca această formulă este a unei creaţii ad-hoc, aleatorii, ivită prin asociaţie cu un termen analizabil (prin etimologie populară) ca referindu-se tot la... roata carului, şină (cuvîntul peşin, cu acelaşi sens, a fost, ocazional, interpretat şi reformulat drept pe şină\, cf. „banii jos”). Pe harta citată, lipsesc însă notaţii metalingvistice, cu privire la ancheta dialectală, care să sugereze punerea termenului sub semnul întrebării (de exemplu, nesiguranţa informatorului şi / sau a anchetatorului, ilaritatea provocată de astfel de... potriveli, corectarea etc.).
De aceea, putem considera că ne confruntăm cu o semnificaţie a substantivului spiţă care nu poate fi raportată la nici unul dintre celelalte sensuri ale cuvîntului referindu-se la realităţi concrete (de tipul ‘bucată de lemn ce leagă obezile de butucul de la roata carului’, respectiv ‘obiecte sau părţi ale acestora asemănătoare cu spiţele de la roata carului’, ‘treaptă la scară’ etc.). Singurul sens care putea constitui o pistă pentru a stabili o eventuală legătură cu noţiunea „bani gata”, anume cel notat în volumul citat din DLR prin 2./b/, „şiştar” (ca presupus recipient de păstrare a banilor), se dovedeşte rezultatul unei simple grafii eronate, căci sursele la care se trimite cuprind, de fapt, termenul şiştori (piese, asemănătoare cu spiţele, la angrenajul prin care se transmite pietrei „umblătoare” de la moară mişcarea roţii acţionate de apă).	,	,
374
SPIŢĂ
j în această situaţie (dar nu numai din această cauză), raportarea !i poate fi făcută la una din semnificaţiile privitoare la relaţiile sociale [ (după care, din punctul de vedere al tehnicii lexicografice, va trebui plasată sintagma „bani spiţă”): „totalitatea descendenţilor din acelaşi ' străbun”, „totalitatea persoanelor înrudite prin sînge sau alianţă”, în ; mentalitatea ruralului cu venituri modeste o sumă de bani „gata” (şi nu : doar „în numerar”, cum apare explicată sintagma în DLR) fiind una...
! moştenită. Aşadar, este posibil ca bani spiţă să însemne „bani moşte-iniţi”, căci, de regulă, ţăranul adună bani „cu ţîrîita” în scopul de a ; dispune de „bani gheaţă” spre a face o cumpărătură mai importantă ;sau pentru a plăti o datorie. Tot bani „gheaţă” pot fi însă şi cei :■ moşteniţi (cf. gheaţă).
; Apariţia metaforei în discuţie poate să aibă ca motivaţie prescrip-: ţiile privind dreptul la diferite bunuri, de obicei cu statutul de moş; tenire, care în legiuirile vechi se refereau, terminologic, la „spiţa neamului”. Iată cîteva contexte edificatoare, pornind chiar de la ; volumul citat din DLR: „Aceşti 299 sţănjeni din jos, i-am înpărţit după . spiţa neamului lpr Păcurăreştiilor” (într-o „mărturie de hotărît” din : 1797, asupra unei moşii; „Uricariul”, X, p. 247); sau: „Murind cineva : fără a lăsa diată, moştenirea să cuvine la neamurile mortului cele ce : vor fi în spiţa cea mai cu apropiere rudeniei (fie unul sau mai mulţi ' însă întru aceeaşi spiţă)” (Adunare cuprinzătoare în scurt din cărţile ; împărăteştilor pravile... /alcătuită cu osteneala şi osîrdia boiariului i Moldaviei Andronachi Dönici, Iaşi, 1814, p. 155 - 156); vezi şi „Rudele de alăturea pînă la a patra spiţă... sînt părtaşi” (Legiuire a prea
■	înălţatului... domn şi oblăduitori a toată Ugrovlahia Io Ioan Gheorghe Caragea..., Bucureşti, 1818, p. 13).	’
i Iar dreptul la bunuri proprii prin moştenire derivă din dreptul de ; proprietate în devălmăşie, coriducîndu-se după aceleaşi criterii: „La ;■ început, fiii, nepoţii, strănepoţii aceluiaşi tată trăiau pe moştenirea lui, pe moşie, pe bătrîn, fără a trage hotare, fiecare luîndu-şi cît se cuvenea după spiţa neamului (subl.n.), nu după numărul căsaşilor” (Iorga, : Negoţul, 76). în sfîrşit, legătura dintre „spiţă” şi „moştenire” este ! subliniată de o precizare a lui Gh. Ghibănescu: „în scurt, spiţele I răzăşăşti ne spun nu de genealogiile răzeşilor, ci de drepturile lor de moştenire lapămînt” (Vorbe II, 72). i	-	'
Că sintagma „bani spiţă” (ca avere în bani moştenită) trebuie ! decodată drept „bani gata”, putem deduce şi după enunţul „fecior de
375.
STAMBĂ
bani gata”, un moştenitor prin excelenţă (este drept, unul cheltuitor!). Semnificaţia acestei locuţiuni a fost explicată de Hasdeu: „Altceva este bani gata, expresiune foarte deasă în vechile zapise şi care înseamnă «numeraire». De aici şi locuţiunea «fecior de bani gata», despre un om care n-are grijă de a lucra, ci cheltuieşte averea moştenită de la părinţi” (HEM III, 2425; vezi, la Zanne, şi formula feciorul lui bani gata „omul care nu are grijă de a luCra, şi cheltuieşte cu nemiluita averea moştenită de la părinţi”,'sens ilustrat cu un citat din Anton Pann: „Ca feciorul lui bani gata / Risipeşte cu lopata”; P V, 392).
STAMBĂ:	a	(se)	da în stambă
= a tipări; a face public un fapt, un eveniment; a se face de rîs, a se compromite
Cînd, astăzi, se spune despre cineva că s-a dat în stambă se înţelege că „s-a făcut de rîs”; punctul de plecare al constatării îl reprezintă gazetăria, deşi, iniţial, datul în stambă avea foarte puţin de a face cu un asemenea efect. Căci această stambă, cu sensul originar ‘teasc de tipografie’, este tot una cu it. stampa (vezi şi verbul stampare ‘a tipări’), iar în româneşte stambă a însemnat, originar, şi ‘tipăritură’ (sens neînregistrat în dicţionare), aşa cum apare în titlul „Adunare a stambelor. Sfintei Evanghelii” (Iaşi, Tipografia Mănăstirii Neamţ,’ 1821). ’
Originea expresiei a fost corect explicată, în polemică cu August Scriban, de către Vasile Bogrea: în secolul al XVIII-lea şi la începutul celui următor, a da în stambă (pornind de la neogrecescul oră fi na) avea semnificaţia de ‘a da la tipar, a tipări’. Un hrisov din 1817 „s-au dat în stamba tipografiei politiceşti a oraşului Eşului” (Pagini, 187). Dar contextul a acumulat de timpuriu şi o nuanţă calificativă:‘a face cunoscut unui public’ a însemnat, aproape concomitent, şi ‘a face bine cunoscut, a face celebru’, ca la Anton Pann, mare tipograf în epocă, la care dat în stambă apare deja cu sensul amintit: „Căci era vestită şi în stambă dată / De văduvă grasă, putredă bogată” (Povestea vorbii).
Semnificaţia peiorativă ulterioară ‘a se face de rîs, a se compromite’ a selectat, aşadar, o anumită faimă, însăşi forma expresiei resimţindu-se de această mutaţie, întrucît se spune, curent, nu că
376
STAMBĂ
cineva „a fost dat în stambă”, ci că ,j-a dat în stambă”, iar dicţionarele consemnează, la rîndul lor, refacerea imaginii, explicînd ultima formulare (şi) prin „a-şi arăta fără să vrea proasta creştere sau cusururile” (Dicţionar2), adică... „a-şi da arama pe faţă”! (Dicţionar')-,
(vezi'aramă). ,
Prin extensie firească, a fost astfel numită şi acţiunea ce îmbracă forme de manifestare ... orală, identificîndu-se chiar specialităţi ad-hoc: profitînd de ieşirile publice de tip „aniversarită”, diverşi lideri politici „fac pe popularii şi se dau puţin şi în stămburi electorale” (Nicolae C. Munteanu, în „Formula AS”, X, nr. 404 (10), 13-20.111.2000, p. 2).
Iniţial simplă formulă tehnică, a da în stambă a devenit una expresivă, supunîndu-se regulii ce a marcat, succesiv, evoluţia stilistică a cuvintelor şi frazeologismelor numind mijloace, caracteristice diferitelor epoci, ce se asociau cu acţiunea de a răspîndi o informaţie: a trage clopotele, a bate toba, a trîmbiţa, ajunse să caracterizeze (şi să blameze) indiscreţia şi limbuţia (vezi tobă).
Pe baza unor; sondaje, constatăm că, în mod curent, sensul expresiei în discuţie este descifratpomindu-se de la stambă „ţesătură de bumbac (ieftină) cu desene, obţinute prin imprimare”. De altfel, ideea de „ţesătură” poate fi recunoscută în sintagma stamba omului „făptura omului” (Atlasul lingvistic român II; Sibiu - Leipzig, 1940, p. 47, răspuns la întrebarea 2 254, din localitatea Ciocăneşti - Suceava); vezi şi în CADE, „doi inşi de pănura şi stamba lor”, sau, la Scriban, D, unde substantivul are, de asemenea, şi sensul „fel, aspect, calitate, teapă”, ca în contextul „oameni de stamba lui”. Astfel, nu surprinde faptul că diverse explicaţii încercate de vorbitori asociază expresia a (se) da în stambă cu'alte imagini avînd un suport lexical din domeniul... textilelor: a-şi da în petic, după sac şi petic, şi-a găsit sacul peticul etc. Aceasta poate şi datorită faptului că vechiului dat în stambă i-a luat locul expresia a da la gazetă (la ziar), cu referire la rubricile de noutăţi mai mult sau mai puţin senzaţionale ale ziarelor, unele (pe drept cuvînt) de natură să-i creeze celui dat în stambă sau la gazetă o faimă proastă, asemănătoare celui dat în vileag - adică făcut de rîs în faţa lumii. -	-
Dar,mirajul publicităţii a depăşit uneori (şi asemenea cazuri pot fi întîlnite şi astăzi) dezavantajul referinţelor reprobabile, situaţie
377
SUL
surprinsă cu mult umor de către un scriitor ce a început ca gazetar, Cehov, în schiţa Bucurie, care surprinde cumulul celor două aspecte, publicitatea şi discreditarea: un personaj neînsemnat, copleşit de eveniment, se laudă, faţă de cunoscuţi şi necunoscuţi, cu notiţa din ziar ce-1 scosese pentru moment din anonimat relatînd accidentul (sau incidentul) pe care-1 provocase în stare de ebrietate!
Bibi. A da în stambă; Cr., XX, nr. 46 (1033), 15.XI.1985, p. 6.
SUL:	cu un sul subţire	r
,	= printr-un calcul fin; cu isteţime, cu şiretenie
Construcţia apare, într-un context exemplar, la Caragiale: lui Galibardi „i-a plăcut şi lui cum am adus noi lucrul cu un sul subţire, ca să dăm exemplu Evropii” (Comi Leonida faţă cu reacţiunea, sc. I).
Este încă una dintre formele de a marca subtilitatea orientală convertită în şiretenie: Ion Ionescu de la Brad scria, în 1868, că un arendaş din judeţul Mehedinţi „prin un sul subţire îi va face /pe ţăranii ce se opuneau/să o primească” - este vorba de învoiala agricolă care-i dezavantaja pe aceştia (Mehedinţi, 478; cf. DLR X/4).
După cum a arătat Al. Graur, adj. subţire a fost adăugat; în limba română, ca o explicitare pe lîngă cuvîntul turcesc usul „mijloc, metodă”, pe care însă autohtonii l-au analizat drept un-sul (Etimologii,
146).	;
Nu este singurul reflex al termenului turcesc citat; prin altă falsă analiză, ulterioară, şi prin apropiere de cuvîntul (tot turcesc) cusur, a rezultat un omofon al acestuia, în contextul „cu un cusur subţire”; cu un sul (subţire), fără sens, a fost convertit în cu cusur şi, apoi, rezultatul a fost replasat în construcţia de bază: „cu un cusur subţire” (fără vreun cîştig semantic, ba din contră).
Deşi contextului în discuţie i se dau corespondentele „cu un sul subţire” (de la Caragiale) şi „cu un cuvînt subţire” (?), în DA-(I/II), efectul acestei (noi) false analize este tratat ca un sens, „aluzie”, pe care l-ar avea (în limba română) împrumutul turcesc cusur,' ale cărui semnificaţii (reflectînd etimonul) sînt doar din familia „lipsă”, „rămăşiţă”, „defect” (op. cit.).
378
SUL
! Dar, de fapt, nici în textele ilustrative citate în DA, (cu un) cusur I (subţire) nu înseamnă „aluzie”, ci are tot sensul de „mijloc, metodă”,
! foarte clar în portretul schiţat de Al. Odobescu domnitorului Matei ' Basarab: „îmi pare că te văd', diplomat iscusit, rîzînd înghesuit în
■	barba-ţi căruntă, cînd, cu un cusur subţire, îţi bătuşi joc de agaua : turcească ce venea spre a te mazili” (Cîteva ore la Snagov III; chiar l Odobescu se referă la „încercuirea” trimisului sultanului „cu o guardie
de onoare” ce l-a oprit să intre în Bucureşti „cu fitilul la pusce”!, iar ! după N. Stoicescu, Matei Basarab, Editura Militară, Bucureşti, 1982,
> passim, constatăm că nu datorită unor „aluzii”, ci prin abile manevre ; diplomatice şi numeroase pungi cu bani a evitat domnitorul repetatele ; încercări ale turcilor de a-1 mazili).	'
■	Nici la Petru Ispirescu sintagma nu are semnificaţia propriu-zisă de „aluzie”; pentru această noţiune apare expresia „a lua cu vorba pe
: departe”, enunţul care urmează precizînd, complementar, cum se f realizează acţiunea respectivă: „... cotoşmanul nu-i da răgaz,să se i gîndească la d-alde-astea, ci îl lua cu vorba pe departe şi cu un cusur subţire îl făcea să priceapă că are să fie fericit” (Cotoşman năzdrăvan):
; Aşadar, aici, cu un cusur subţire înseamnă ‘cu abilitate’, ‘mascat’, ‘cu ; mijloace subtile’. ^	.
I - Astfel, cu un cusur subţire desemnează aceeaşi idee ca şi cu un sul i subţire, ambele pornind de la falsa analiză a turcescului im//; „mijloc,
; metodă”. -	‘	-
Asemenea „potriveli după ureche” ale corpului fonetic au fost invocate şi în cazul.altor împrumuturi; de exemplu, strachină provine din grecescul bizantin ooxpâxiva „farfurie de lut”; s-a considerat că forma fără o- ar fi rezultatul unei analize, pe teren dacoromânesc, a ; iniţialei cuvîntului, drept articolul nehotărît, o explicaţie combătută însă de H. Mihăescu, care, pe baza prezenţei aceleiaşi variante şi în bulgară, consideră că a putut exista o formă grecească populară fără o- (Influenţa grecească asupra limbii române...., 1966, p. 120).
379
ŞARPE:	şarpele cäsei
' = geniu protector al casei '	>
Vechea credinţă că fiecare locuinţă se află sub protecţia şarpelui casei, a cărui ucidere sau izgonire atrage după sine o nenorocire (moartea unui membru al familiei, pustiirea casei, „călcarea” acesteia de către hoţi etc.), adică dispariţia „norocului casei” (Vulcănescu, Mitologie, 524), este în flagrantă contradicţie cu imaginea ofidianului „ferecată” în diverse izolări lingvistice şi expresii (ca să preluăm o formulă a lui G. Tohăneanu) ce desemnează o fiinţă nocivă şi malefică: pui de şarpe ‘persoană rea, vicleană’; limbă de şarpe ‘persoană bîrfitoare’; a-1 muşca (pe cineva) şarpele de inimă ‘a duce în ispită’.
Potrivit conotaţiilor afective ale acestor enunţuri, apar şi preceptele privind purtarea omului faţă de reptilă atunci cînd o întîlneşte: „Şarpele, cînd îţi iese înainte, dai cu ciomagul de-1 loveşti, ca să-ţi aperi viaţa” scria, în stilu-i „viguros şi biblic” (G. Călinescu), în proclamaţia sa de la Tismana, din ianuarie 1821, Domnul Tudor (cf. Oţetea, Tudor Vladimirescu, 1971, p. 205).	■
De fapt, reacţia va fi fost reflexă, dar a devenit şi una vindicativă, întrucît acesta este „diavolul”, iar omul plăteşte astfel „înşelăciunile şarpelui celui de demult”, după cum se exprima, în Predicile sale, mitropolitul Antim Ivireanul, care s-a referit însă şi la virtuţi devenite simbolice: „Faceţi-vă înţelepţi ca şerpii şi proşti ca porumbii” (DLR XI/l). Căci, în timpuri imemoriale, şarpele s-a aflat într-o categorie de reprezentări ce îndreptăţea utilizarea apelativului ca supranume şi, apoi, ca nume de persoană, ceea ce, evident, nu ar fi admis religia care a făcut din el întruchiparea răului absolut, a duşmanului omenirii.
In documente din Moldova, de exemplu, numele de persoană Cozma Şarpe sau Ioan Şarpe sînt atestate din secolul al XVI-lea,
380
ŞARPE
construcţii de identificare în ,care supranumele are acelaşi statut cu ciocîrlie, vrabie, limbă-dulce, salcie sau topor (Cozma Ciocirlie, loan Vrabie, Ion Limbă Dulce, ~Salce, -Topor); dar un oarecare vătaf se putea numi chiar numai Şarpe (Gonţa - Caproşu, Indicele numelor de persoane Ia documentele privind istoria României /1384 - 1625/, Bucureşti, 1995). Aşezarea întemeiată de un Şarpe se numea, în mod firesc, Şerpeni (id., Indicele numelor de locuri, 1990, s.v.).
Cu toate că, prin comparaţie cu şarpe, conotaţiile depreciative ale apelativului viperă au fost „agravate” de faptul că ofidianul respectiv este veninos; şi acest substantiv apare Ca antroponim (dar vieţui-toarele-totem de odinioară puteau - ba chiar trebuiau să impună!), într-un document din Muntenia, de atribuire a unui teren, din 1577, apare un martor numit Vipere, nume reflectat şi de toponimul Vipereşti (Constantinescu,Dicţionar, s.v.). Astfel de antroponime s-au perpetuat din perioada precreştină, pentru care, aşadar, influenţa Bibliei şi sistemul de atribuire a numelor de botez după sfinţii din calendar ies din discuţie.	,
Imaginea primordială a şarpelui a fost, începînd din epoca feudală, remodelată prin prisma simbolicii acestuia în concepţia creştinismului, pornind de la legenda izgonirii omului din rai; or, un asemenea rol, pînă la urmă, recheamă un alt statut al acestui ofidian, după concepţii şi manifestări de factură religioasă ancestrală, în care şarpele era o divinitate „naturală”, ce precede ipostazele antropomorfe ale zeităţilor. Pentru reflectarea unora dintre aceste motive în,genul literaturii „fantastice”, îl trimitem pe cititorul interesat la o proză a tînărului Mircea Eliade, intitulată chiar Şarpele, din 1937 (transpusă într-o excelentă dramatizare, difuzată la începutul anului 1997, de Teatrul Naţional de Televiziune).
Dacă, mult timp, „şarpele casei” a păstrat neştirbit (chiar dacă pe un loc periferic) un atare prestigiu, simbolica creştină a atacat şi, uneori, a cucerit şi acest refugiu: o zicătoare (interferenţă cu „de hoţul din casă nu te poţi păzi niciodată” ) transformă vechea imagine şi numele ei pentru a desemna „duşmanul”: „Şarpele de casă mult venin lasă” (Zanne, PIX, 716).	.
381
ŞARPE
:■>•	a	fuma	ca	un şarpe	-
■,	.	=	a inspira fumul (ţigării) cu nesaţ; a fuma mult
, Iată caracterizarea unui personaj, din note pregătitoare pentru un roman, schiţată de Hortensia Papadat-Bengescu: „Una Elena..., văduvă cu aventuri şi mare cartoforă - fuma ca un şarpe” (ap. G. Călinescu, Istoria literaturii române. De la origini pînă în prezent, ediţia a Il-a, „Minerva”, Bucureşti, 1982, p. 742).	.	■	,
, Ţinînd seama de faptul că fumatul a fost cunoscut la noi mai ales sau mai întîi prin turci, care fumau narghilea, o lulea de tip oriental, din care fumul se inspiră, cu un anumit efect, printr,-un tub lung, flexibil, fixat în partea de jos a unui vas cu apă parfumată, la prima vedere, necunoscătorul a putut avea impresia că tubul-şarpe fumează.
Această imagine ne-o sugerează şi descrierea unui interior oriental în care apare chiar „instalaţia” de fumat, formată din vasul cu apă parfumată şi tubul respectiv, pe care o găsim la Radu Tudoran: „Lîngă cutia de tabac aburea un ibric de cafea, iar un ciubuc, al cărui tub şerpuia pe podea pînă la narghileaua din fund, scotea firişoare împletite de fum” - aşadar nici o persoană nu trăgea din ciubuc; astăzi se spune că o ţigară lăsată în scrumieră „se fumează singură” (vezi DLR VII/1, s.v. narghilea, sübl.n.).
Imaginea este proiectată într-o simbolică „vetustă”, ca efect al obstinaţiei (notorii) a lui Mircea Cărtărescu de a se singulariza (şi prin registrul lexical); astfel, însăşi mişcarea fumului este raportată la atribute ale ofidianului: „scrumiera în formă de frunză sticleşte iar fumul îţi iese pe nări şi şerpeşte înăbuşă scara” (Doar încă azi, în voi. Totul).	'	:
ŞEA:	„încălecai	pe-o şea... ”	'
= am glumit, am minţit	'
Această formulă de încheiere a basmelor româneşti (ce continuă prin „şi v-o spusei aşa”) este considerată de Hasdeu „o veche moştenire latină”. Făcînd comparaţia cu numele naraţiunilor similare din vechea italiană, novella a cavalo „povestire de-a-n-călarele”, savantul propunea o descendenţă din epoca romană. Formula glumeaţă, care
382
ŞFARĂ
L	'
i .
| încheie naraţiuni fantastice, avînd rolul readucerii ascultătorului „pe | pămînt’’, este raportată'Ia verbul latinesc inequito ‘încalec’, cu sensul I figurat ‘a-1 lua peste picior pe cineva’; vezi continuarea: „Şi-am | încălecat pe-o căpşună / Şi v-am spus, oameni buni, o mare şi gogo-! nată minciună” (de exemplu, la Creangă).	.	,
j .; După Hasdeu, enunţul bufon încălecaipe-o şea (sau şi-am încăle-r cat pe-o şea - atenţie, inu pe caii) ar fi putut avea un model latinesc | direct: „inequitavi et sic vobis narravi” (HEM III, 2644 - 2645; pentru
•	o critică a acestei ipoteze, cf. N. Roşianu, Stereotipia basmului, 1973, I p. 64-65).
| ŞFARĂ:	a da şfară (sfoară) în ţară
:	= a vesti, aprinzînd focuri; a răspîndi o veste
1	. Şfară înseamnă ‘fum înecăcios; miros greu rezultat din arderea
; grăsimilor’, iar, prin extensie, ‘coloană de fum’, cuvîntul fiind înrudit : cu şfarog ‘lucru uscat şi întărit din pricina căldurii’.
; Iniţial, se dădea şfară în ţară, aprinzîndu-se focuri pe locuri înalte : spre a semnaliza, ziua, prin coloane de fum, iar noaptea, prin lumina î focului,, pătrunderea unor năvălitori în ţară, mişcarea trupelor (cf.
■	Ghibănescu, Vorbe i, 56 - 60). O evocare cu amănunte strict tehnice,
! la Sadoveanu: „Ciobanii ... aprindeau pe corhane mai multe focuri
decît aveau stîni; şi răzeşii, din depărtarea la care se aflau, numărau ’ şfară de fum de şfară de fum şi înţelegeau că de la oamenii lor se dă vestire de apropierea inorogilor. Iar noaptea, focurile ciobanilor ! ardeau ca nişte luceferi mari în vîrful movilelor, şi răzeşii, de pe hotarul, lor, băgau de samă cum se astupă şi cum se deschid luminile. Ciobanii ridicau asupra focului saricile, apoi le lăsau să cadă” ' (Nicoară Potcoavă, cap. XX).
r Cuyîntul vechi, devenind de neînţeles, a fost analizat ca sfoară',
■	astfel, în dicţionare sînt înregistrate contexte în care răspîndirea unei veşti este imaginată asemenea desfăşurării unui ghem de sfoară: „a da sfoară prin vecini, în sat, în mahala”. Dacă în texte mai vechi se mai păstrează un sens neutru (ca în următoarea frază dintr-o poveste a lui
i Ispirescu: „dete sfoară în ţară că Măria Sa a mai dobîndit un fiu”), în
383
ŞOARECE
textele în care localizarea se face prin substantivele anterior citate, variantele expresiei numesc indiscreţia, limbuţia. Iar pentru Fănuş Neagu, enunţul, acomodat prin substituţie, înseamnă ‘a lansa un zvon’: „Eu am dat sfoară-n lume că mă însor cu tine... ” (Drăgaica).
Modul cum a fost refăcută imaginea printr-un proces de etimologie populară este ilustrat şi de turnura pe care o ia parafrazarea lui Marin Preda, care ne lasă să ne închipuim o „plasă” de intrigi: /Niculae/„s-ă ferit să intre în sforile satului” (Marele singuratic, p. I, cap.I).
ŞOARECE:	nici	cît	să orbeşti un şoarece (chior)
= foarte puţin; deloc	■
Cea mai cunoscută formulare porneşte de la absenţa făinii (a nu avea făină nici... ), dar, dacă acesta a fost şi enunţul iniţial, prin extensie, se poate constata lipsa oricărui aliment, iar, figurat, absenţa unei însuşiri, a unei calităţi. într-o imagine de forţat contrast între ţărancă (aceasta „ţese, coase, spală, seceră, toarce, adună, creşte copii, păsări, croieşte, găteşte mîncare... ”) şi „cocoana oraşului” (care „se tolăneşte în mătăsuri, poartă nestemate, se culcă pe piifărie, doarme de se buhăieşte... ”), acesteia din urmă i se contestă nu numai orice calitate morală, ci şi echilibrul fizic: „Cinste, ruşine, muncă, viaţă paşnică, sănătate, frică, păzeasc-o sfîntuleţul: nu se pomineşte la dînsa măcar să orbeşti un şo'arice chior” (Jipescu, Opincaru, 155 - 156).
Dar, în dicţionare, expresia este inserată după sensul ‘a deveni orb, a-şi pierde vederea’. I.C. Chiţimia ne convinge însă că nu este vorba de o asemenea acţiune (său stare), ci de folosirea verbului cu un sens figurat, acela de „a înşela, a amăgi”. Prin urmare, nu s-ar fi imaginat presărarea făinii în ochii unui şoarece (care, de altfel, din perspectiva mutaţiei semantice, putea fi deja chior), adică nu trebuie să avem în vedere tipul a arunca praf în ochii cuiva, ci atragerea în cursă a animalului cu ajutorul unui pic de făină (Paremiologie, 256; se citează o replică slovacă, ce este concludentă pentru această optică).
384
ŞOFRAN
ŞOFRAN: ; ţăranul nu ştie ce e şofranul :	1'	■	= omul simplu nu poate preţui lucrurile „alese”
Variantei sub formă de interogaţie retorică a unei expresii sus-ţinînd necunoaşterea de către ţăran a şofranului, „ştie mocanul ce e şofranul?”, de la Iordache Golescu, formulă care „se zice de cei proşti, ce nu ştiu preţui cele de cinste”, răspunsul implicit negativ i-1 dă acelaşi scriitor: „Cînd îl vede pe tavă, gîndeşte că e otravă” (apud Zanne, Proverbe, V). După o formulare consemnată de Baronzi, omul de la ţara ia xontact cu această plantă (eventual cu bulbii ei) la tîrg: „Cînd îl vede pe tarabă, socoteşte că-i otravă” (Limba, 51). Aceeaşi candoare l-ar fi caracterizat şi pe ţăranul din alte zone ale Europei, pe cel din Germania &e exemplu, care nu pricepe nici el ce valoare poate avea şofranul („Was Versteht ein Bauer vom Safran?”). !
Această necunoaştere poate constitui o enigmă, planta fiind astăzi cultivată şi în România, în provinciile intracarpatice şi în sudul ţării. Dar, la origine, speciile din genul Carthamus sînt caracteristice zonei mediteraneene, însuşi numele latinesc avînd la bază un cuVînt arab sau ebraic care înseamnă „a vopsi”. Specia Carthamus iinctorius, după cum aflăm din lucrări cu caracter enciclopedic asupra florei, a ajuns în Europa centrală în Evul Mediu şi a fost comercializată pe scară întinsă; florile, uscate şi făcute pulbere, erau utilizate pentru vopsit, iar seminţele pentru scoaterea uleiului alimentar, de iluminat sau pentru fabricarea săpunului. Decoctul fructului şi al fiorilor este încă folosit ca medicament pentru tratarea hidropiziei, respectiv a tusei (Flora IX, 952 - 956). Acte privitoare la negoţ atestă transportul plantei prin Ţara Românească, dinspre Levant spre centrul Europei, din secolul al XV-lea (cel puţin) pînă în secolul al XVII-lea: într-un privilegiu de comerţ din 1413,dat de Mircea cel Bătrîn negustorilor braşoveni, se menţionează tariful vamal pentru piper, şofran sau bumbac, iar în „adetul” vămii deja Cîineni, din 1676, era consemnată, de asemenea, taxa pentru „povara de şofran” (Iorga, Negoţul, 244, respectiv 251).
■	Ca plantă exotică, cu utilizări diferite, după specii, şofranul a reprezentat şii un criteriu sui-generis de apreciere a gradului de civilizaţie urbană (şi a condiţiei sociale) a cuiva; dovadă aprecierea citată după Iordache Golescu,' ce pare să ateste folosirea rădăcinii plantei în bucătărie, drept condiment; dar numai pentru unele bucate:
385
ŞOPÎRCĂI
„Mocanul nu ştie de ce-i bun şofranul, că-1 pune în păsule” (Zanne, op. cit., X, p. 310). Sau, în alte cazuri, pentru vopsit, de unde expresia a mînea şofranul = a se păcăli, ca „ţiganul ce a mîncat şofranul, neştiind că numai zeama lui poate fi de un folos” (Zanne, op. cit., I); aceeaşi referire etnică după Codru Drăguşanu: „Nu ştie ţiganul ce-i şofranul!” (DLR XI/l).	,
; ’ O recunoaştere originală a funcţiei de condiment a.plantei găsim într-0;frază citată ca exemplu în gramatica (din 1780) a lui Samuil Micu şi Gheorghe Şincai, Elementa linguae daco-romanae sive valachicae: „Deacă n-aţi băgat şofran în zama aceasta, încai să o fiţi făcut cu pătrînşei” (ediţia Mircea Zdrenghea, „Dacia”, Cluj, 1980, p. io7).;
Utilizată drept colorant sau mirodenie, planta a constituit un mijloc de falsifcare a unor alimente, de exemplu a cozonacului, obţinîndu-se culoarea galbenă - dar nu şi gustul pe care-1 dau ouăle! La oraş, au fost astfel „îngălbeniţi” covrigii şi rachiul şi, probabil şi de aici, s-au făcut tot felul de aluzii la inocenţa şi simplitatea ţăranului, care însă a,ripostat, considerîndu-i pe orăşeni neiniţiaţi în materie de calitatea fructelor: „Ţăranu nu ştie ce-i şofranul darnici tîrgoveţii ce e pădureţul” (Zanne, P V).	1
ŞOPÎRCĂI (a): „şopîrcai cu cine şopîrcai!”
= înşeli pe cine poţi înşela, „strecurîndu-te” ca o şopîrlă
Forma verbală şopîrcai apare la Creangă („şopîrcai cu cine şopîrcai, dar cu Ivan nu şopîrcai!”; Ivan Turbincă) şi atrage atenţia prin absenţa, din finală, a sufixului aşteptat (-eşti), dar şi prin apariţia, în locul vocalei ă, a unui a; rezultatul, (tu) şopîrcai (în loc de şopîrcă-ieşti) este o aparenţă de ... interjecţie, în relaţie cu un verb aparent de tip’„imitativ”, fără însă a porni de la un complex sonor (ca a orăcăi, horeai, smiorcăi, care, de asemenea, cunosc variaţia de forme cu sau fără sufix, aşadar: /tu/ orăcăi sau orăcăieşti, horcăi sau horcăieşti, smiorcăi sau smiorcăieşti etc.), ci de la unul care ar părea să descrie o mişcare rapidă.	.	'	-	■	•
1 Verbul (a) şopîrcăi este înregistrat în diverse opere lexicografice, după surse exclusiv populare, cu sensul „a recurge la subterfugii, la
386
ŞURUB
vicleşuguri, la tertipuri” (cf. DLR XI/1), originea fiindu-i căutată cu trimitere la^posibile analogii (în DLR se citează, de exemplu, a şovîrcăi „a se feri; a evita”). înregistrînd o formă de singular şopîrcaie (de genul feminin), Şăineanu, D, trimitea însă la şopîrcă „poate formă paralelă cu fopf;-/fl, cuisensul de linguşire tîrîtoare” (!).
între timp, varianta şopîrcă a fost atestată în vorbirea populară (numeroase înregistrări pe baza atlaselor lingvistice româneşti;'vezi volumul citat din Dicţionarul tezaur al Academiei). Finala se explică prin apropiere de năpîrcă. •	'	■
Dată fiind echivalenţa şopîrlă - şopîrcă, (a) şopîrcăi ‘a înşela’ şi apariţia formei expresive şopîrcăi la.Creangă trebiiie raportate la contexte în care şopîrlă sugerează ideea de „ager”, „vioi”; vezi, de exemplu, a strecura (a băga) o şopîrlă „a face o aluzie tendenţioasă”, a se vîrî ca o şopîrlă',',‘a se amesteca, cu abilitate, în treburile altuia”/ Familiar, se foloseşte, cu sensul indicat imediat anterior, chiar verbul (a)şopîr!i.	.	'	■
Aşadar, (tu) şopîrcăi, de la Creangă, înseamnă ‘te strecori ca o şopîrlă’, înşelînd pe cine poţi înşela.
ŞURUB:	a	strînge	şurubul
= a face presiuni asupra cuiva, a-1 forţa să facă un anumit lucru
Figurat, substantivul şurub are accepţiunea de ‘măiestrie’, dar şi pe aceea de ‘şiretlic’. Cînd Popa Buligă vede că „şi-a pus în cîrd cu nebunii, începe s-o întoarcă la şurub: - Mă aşteaptă nişte fii de duhovnicie, dragii mei” (Amintiri III), pentru o asemenea „manevră”, tot la Creangă, aflîndu-se şi verbul (a o) şurubur. „ ...apoi acum tot tu
o	şurubuieşti şi-o întorci cum îţi vine la socoteală” (Povestea lui Stan Păţitul).
A merge (ca) pe şurub înseamnă ‘foarte bine’, dar a strînge şurubul ‘a face presiuni’, ca la Mateiu I. Caragiale, în Craii de Curtea-Veche: „- Doctore, îmi zise, du-te numaidecît la Paşadia şi spune-i să lase totul la o parte şi să meargă negreşit..., să vorbească în daravera mea, să strîngă şurubul, dar negreşit” (cap. Spovedanii). „Presiunile” pot fi direct fizice şi pe măsura descărcării nervilor
387
ŞURUB
mamei în intenţia de a-i linişti pe copiii neastîmpăraţi: „ ...pînă ce era nevoită biata mamă să ne facă musai cîte-un şurub - două prin cap, şi să ne deie cîteva tapangele la spinare” (Creangă, Amintiri II). .
Dacă atragerea cuvîntului în formule legate direct de „tehnică” subliniază preţuirea ingeniozităţii, diferite asociaţii de idei marchează compromiterea conceptului de iscusinţă; unei zone de confruntare a mentalităţilor îi aparţine enunţul, înregistrat în Dicţionarul româno-german publicat la Braşov în 1906 de către Ţeochar Alexi, lucru cu şuritp legat cu funie de tei. Deşi glosa germană restrînge aplicaţia la „opera de artă însăilată, cîrpită” (vezi însă şi „lucru de Beciu /= Viena/, legat cu aţă”, enunţ consemnat de Timotei Cipariu; ap. Muşlea, Cercetări, I, p: 95), putem vedea în acest context o aluzie la ingeniozitatea autohtonă a teielor şi curmeielor, mediu ce are o selecţie originală a esenţialului: „Boiarul e tot boiar şi încins cu funie de tei” după o „provorbă” a lui Ion Codru Drăguşanu (Peregrinul transilvan, XXI).
388
!
ar
TABĂRĂ:	'	a	lăsa tabără
■	•	; ' . - 1 = în dezordine, „vraişte”
Contextul prin care exemplifică Zanne acest sens este „au plecat lăsînd toate lucrurile tabără”, „adică grămadă, una peste alta” (PIV, 642).
Deoarece, fără să mai vorbim de taberele militare, prin definiţie locuri întărite în care trupele sînt adăpostite într-o anumită ordine şi cunosc servicii de pază, nici alte „tabere” (cum ar fi diferite campamente sau convoaiele de care în mers sau în popas) nu au drept notă caracteristică dezordinea, trebuie să avem în vedere, pentru accepţia figurată în discuţie, aspectul oferit de o tabără militară părăsită în grabă, lăsată „la voia întîmplării”.
Este vorba de'încă unul dintre rezultatele confruntării populaţiei civile cu trupele, în special în timp de război. Aceeaşi evoluţie semantică o putem constata şi în cazul verbului (a) tăbărî: ,de la ‘a-şi aşeza tabăra’, ‘a se aşeza vremelnic într-un loc’, la ‘a se îmbulzi’, ‘a se repezi la cineva; a se năpusti’, un efect al neplăcerilor produse localnicilor în timpul aşezării în bivuacuri a militarilor.
Drumul Taberei; numele unei artere rutiere (astăzi un cartier cuprins în perimetrul Biicureştiului), ar păstra amintirea instalării, în zona respectivă, a bivuacurilor pandurilor lui Tudor Vladimirescu.
TAFTÄ:	vindecat	taftă
: ’ =cu pielea netedă; vindecat deplin, cu desăvîrşire
Taftaua, ţesătură de mătase lucioasă şi netedă, cunoscută în Ţările Româneşti ca produs importat din Turcia, din Polonia, dar şi din Occident, a servit drepttermen de comparaţie pentru netezimea pielii,
389
TARARÂ
probabil prin raportare la aspectul textilelor autohtone, din fire de cînepă, de in sau de lînă. Tot ca etaloane ale netezimii sînt recunoscute oglinda, unghia, lemnul lustruit de vreme (cf. DLR VII/1, s.v. neted), dar acestea nu oferă elemente de contiguitate convenabile pentru asemănarea cu pielea omului (cu oglinda este comparată, de exemplu, suprafaţa unei ape).
Pentru a ne explica construcţia vindecat tafta, de la Creangă („ ...pînă ce, în Vinerea-Seacă, ne-am trezit vindecaţi taftă”; Amintiri I), trebuie să avem în vedere o sincopă: „vindecaţi /cu pielea/ taftă”. Eroii evenimentului fuseseră „plini ciucur” de rîie căprească, boală ' care „mănîncă” pielea, şi se trataseră cu leşie (stînd la soare pe malul Bistriţei pînă se usca cenuşa pe ei), iar apoi fuseseră unşi cu „dohot de mesteacăn”, vindecarea însemnînd şi curăţirea pielii de bubele caracteristice, respectiv de urmele acestora.	:	:
Direct la dispariţia unor urme de pe piele se referă un text dintr-o poveste publicată de Elena Sevastos: un fecior, dezmembrat, după ce părţile tăiate au fost lipite, este „adiat” cu o frunză miraculoasă; „şi pe unde-1 adia, rămînea taftă curat” (DLR XI/2). .	: • ,. , . ■	,
TARARÂ:	a	o	ţine	ca neamţul cu tararaua ,
... ,	...	=	a	repeta	la	nesfîrşit	aceleaşi	cuvinte,	aceeaşi
melodie (asemenea modului cum ar cînta „nemţii”)
Expresia este înregistrată de Iuliu Zanne (P VI, 228) şi, anecdotic, s-ar referi la o întrecere în care „dracul” este biruit de „neamţ” în ceea ce priveşte durata cîntecului, acesta reuşind să intoneze .iTara-ra, tara-ra!” timp.de cinci ani, cît diavolul este obligat să-l ţină „în cîrcă”; acelaşi autor consemnase, paralel, sintagma tarara nemţească (P IV, 642 - 644), iar la Odobescu găsim varianta tararaua neamţului: „searbăda monotonie a unora din cînticele nemţeşti, pe care românul a caracterizat-o cu porecla... tararaua; neamţului” (Pseudokynegeticos VI). Evident, această asociere este, una ulterioară; pentru a o putea atribui neamţului, logica cere ca, mai întîi, să existe o... tarara (cuvînt ce beneficiază, de altfel, de o „familie”... neaoşă); ,
Ca metaforă, punctul de plecare trebuie identificat în locuţiunea a
o	ţine tarara „a lungi vorba, a o tărăgăna” (Udrescu,Argeş), care însă
390
TARARÂ
} a numit, iniţial; „rezumativ”, un anumit fel de a cînta; în DLR, s.v. tarara (XI/2); substantivul respectiv este definit drept „melodie monotonă care pare că nu se mai sfîrşeşte”, ţinînd seama tot de citatul de mai sus, din Odobescu; astfel se acceptă, implicit, o motivaţie „exotică” a enunţului. , .	-
Apelînd la resurse expresive... autohtone, observăm că silabele ce formează cuvîntul tarara, ca formaţie onomatopeică, pot fi comparate cu tra-la-la sau la-la-la, specifice refrenului unor cîntece (populare), iar trâlală redă cîntatul din gură sau înlocuieşte cuvintele ; (necunoscute ale) linei melodii” (DLR, voi. cit.). Tot aşa, (a) lălăi (< la-la-la) înseamnă, în primul rînd, „a cînta (monoton, la nesfîrşit) o melodie, înlocuind de obiCei cuvintele cu silaba «la» (repetat)” (DEX), respectiv ,',a cînta mult şi fără nici o graţie” (Scriban, D), ca la Creangă de exemplu;’,venind cu mîncare la lingurarii tocmiţi la prăşit, „Ionică” se pierde cu firea „auzindu-i lălăind aşa de cu chef’, de foame (Amintiri II). Dar acelaşi verb poate numi şi vorbăria, ţipetele indistincte, cum sînt cele ale copiilor din Iarna pe uliţă, a lui Coşbuc: „Astfel tabăra se duce / Lălăind în chip avan”.
Paralel, de la tarara (cu alternanţa fonetică normală, ca în cazul /a/ lălăi) s-a format verbul (a) tărărăi „a cînta într-una, monoton” (DLR XI/2), dar postverbalul tărăraie este definit drept „istorie lungă, pălăvrăgeală nesfîrşită” (op. cit.). Vezi, după aceeaşi sursă, şi a o ţine tărăraie „a lungi fără rost o discuţie, o lucrare etc.; a tărăgăna”.
, Aşadar, pentru cuvinte imitative din această categorie (a lălăi, tărăraie) semantismele marchează evoluţia de la ‘cîntec monoton’ la ‘vorbărie’, cum se prezintă lucrurile şi în cazul expresiilor formate cu substantivul tarara: pornind de la un anumit fel de cîntat, vorbirea a fost caricaturizată drept o simplă sonoritate, o acţiune verbală (prelungită) ale cărei unităţi lexicale (indistincte, necunoscute sau neînţelese) nici nu interesează ad-hoc, aşa cum apare din contextul furnizat de Udrescu:~'„Ia n-o mai ţineţi şi voi tarara şi-mpăcaţi-vă ca oamenii” (loc. cit.). O valoare semantică suficient de bine conturată pentru ca, pe baza ei, să poată fi izolată o interjecţie tara „cuvînt care imită vorbăria multă, fără rost” şi care, repetată, în enunţul „tara, tara, toată vara’’ îl desemnează pe omul „căruia îi place să vorbească mult”, respectiv pe „un cicălitor” (DLR XI/2, după Zanne).
:391
TARGĂ
Pentru a atribui neamţului tararaua, trebuie să avem însă în vedere, în plus, o manifestare de alteritate negativă: neînţelegînd cuvintele din cîntecul acestuia (mai ales dacă este şi monoton), prestaţia lui poate fi caracterizată drept simpla repetare a unor silabe „de umplutură”, apreciere ce concordă cu alte bizarerii conferite etniei, din varii motive (cf. neamţ). O altă ilustrare a acestei optici ar putea-o constitui, apariţia substantivului tarapangele (cuvînt cu origine necunoscută) ca numind, în vorbirea bulgarilor, „legumele, zarzavaturile (de vînzare)”: aceştia ar striga „hai \& tarapangele" (DLR XI/2), aşadar tot un fel de tarara, acomodată după finala cuvîntului pătlăgele.	,
Conform aceluiaşi tipar mental, cuvîntul aghios (vezi), dese-mantizat, repetat într-o cîntare bisericească monotonă, „pe nas”, se află la baza expresiei a trage la aghioase ‘a sforăi*.
Bibi. Tararaua neamţului, Cr. XXXV, nr. 6 (1494), iunie 2000, p. 18.
TARGĂ:	a	trage	targa pe uscat
= a o duce greu, a o scoate cu greu la capăt
Iniţial, pentru a se face referirea la un efort deosebit, la o muncă dificilă, enunţul trebuie să fi cuprins termenul catargă ‘galeră’, aşa cum o dovedeşte, de altfel, textul unui blestem sui-generis din colecţia de Materialuri folkloristice a lui Tocilescu; unui Gheorghe, i se doreşte să ajungă rob la turci: „Să-mi tragi ziua la catargă; / Să-mi tragi catarga pe uscat / Şi noaptea cu fier legat” (Al. Graur, în SCL VII, 275). Explicaţia de mai sus a fost completată de I. Fischer, care citează, după Anton Pann, următoarele versuri dintr-un capitol „Despre sărăcie”, din Povestea vorbii: „Trage neîncetat / Vetrela pe uscat” (adică „pînza corăbiei”; SCL VII, 279). O expresie sinonimă este „a tîrî barca pe uscat" (Graur, Etimologii, 57).
Evident, a trage targa pe uscat nu mai are aceeaşi valoare expresivă, căci acest soi de... pat este purtat exclusiv pe uscat, dar raportarea s-a putut face la sfera figurativă populată de a trage miţa /pe dracul/ de coadă, a trage la jug, a trage la roată etc., care înseamnă ‘a o duce greu’, respectiv‘a munci din greu’.	•
392
TĂMÎIE
TĂMÎIE:	a nu avea nici de tămîie
= a fi lipsit de bani, a nu putea plăti nici tămîia necesară pentru o slujbă Ia biserică
Substantivul tămîie, numind substanţa răşinoasă ce se întrebuinţează în practicile religioase ale cultului ortodox, are, în registrul familiar al vorbirii,* semnificaţia figurată de ‘nimic’ (pe care a acumulat-o, dintr-o altă perspectivă, şi termenul tufă).	■
în DLR (XI/2) sînt înregistrate, de exemplu, enunţurile a fi tămîie însemnînd, pe de o parte, „a fi lefter, a nu avea nici un ban”, iar, pe de altă parte, neam tămîie: „se spune despre o persoană ignorantă”. Precizăm că această formulă aparţine mediului şcolar; un elev care este „ascultat” şi nu ştie să „răspundă” îşi poate caracteriza prestaţia prin „am fost (neam) tămîie” (dacă aprecierea nu vine chiar din partea profesorului!).	"
Sensul figurat are ca punct de plecare ideea de „proporţie (cantitate) infimă”, iar, de aici, s-a ajuns la ‘nimic”, ca în contextul citat în sursa mai sus indicată, după Udrescu, Argeş; „Ai făcut ceva? -Tămîie”.	*	•
Nu este vorba de referirea la o materie (sau „marfă”) nesemnificativă ca preţ (în vechime tămîia era un obiect de import), ce ar fi devenit simbolul pauperităţii; sensul formulei eliptice trebuie degajat din enunţul explicit, care reprezintă o evaluare de tip... deviz, consemnat, de asemenea, de Udrescu (dar peste care s-a trecut în articolul din DLR); locuţiunea adverbială nici de tămîie poate apărea ca răspuns la o întrebare;privind resursele financiare: „Ţi-au mai rămas bani? - Mai vedea /= „haida-de!”/, nici de tămîie”. Aşadar, iniţial, „prea puţini”, nici pentru a plăti tămîia utilizată la un serviciu religios, nu încă pentru o slujbă în întregime (sarcasmul are în vedere, probabil, pe cea de înmormîntare!).	■
Prin urmare, de la asemenea evaluare a banilor s-a putut ajunge la sensul ‘lipsă’ (şi, apoi, ‘ignoranţă’), dar nu trebuie pierdut din vedere nici faptul că,’în cădelniţă, tămîia se pune sub formă de pulbere, aşadar, de aici, apare ca firească asocierea numelui acestei materii cu... praful, ca într-o „numărătoare” de la jocuri ale copiilor: „... Un pahar cu apă rece, / Toţi ţiganii să se-nece, / Numai unul să rămîie, / Să se facă praf - tămîie”.	'	>	.	■
393
TEASC
TEASC:	a	pune sub teasc
a da la tipar, a tipări
Formula prin care, în limba română, a fost numită iniţial operaţia imprimării unor pagini, rezultate din culegerea, literă cu literă, a textului ce urma să fie multiplicat, are ca punct de plecare însuşi instrumentul de care s-a servit ingeniosul Gutenberg inventînd tiparul, adică dispozitivul de stors mustul din struguri. Atestări ale termenului teasc cu semnificaţia ‘instrument de imprimat’, după DLR (XI/2), datează din primele decenii ale secolului al XIX-lea (prima, din 1832) şi, paralel cu a pune sub teasc, a ieşi de sub teasc, apar. şi formulări caracteristice pentru impactul socio-cultural pe care l-au provocat tipăriturile în epocă, de exemplu „introducerea libertăţii teascului (a slobozeniei de a tipări fară cenzură)”, după „Gazeta de Transilvania” (1839).	.
Deşi prin substantivul presă (împrumut din franceză şi germană) au fost numite iniţial, şi la noi, dispozitive ce servesc la comprimarea unor materiale, la extragerea, prin strivire, a lichidului conţinut în vegetale (presă mecanică, ~ hidraulică, respectiv presă de ulei etc.), termenul şi-a făcut imediat apariţia şi în domeniul tipografiei (în-cepînd cu Bălcescii, după DLR VIII/4) şi, în afară de numele maşinii de tipărit cu ajutorul căreia se imprimă prin presarea hîrtiei pe un zaţ acoperit cu un strat de cerneală tipografică, presă se regăseşte şi în expresia, împrumutată paralel, a pune sub presă „a da la tipar”, după cum au fost împrumutate extensiile semantice spre produsele tiparului (presă cotidiană, presă periodică = publicaţii cotidiene şi periodice), ca şi spre profesia de gazetar (,;opiriiile presei”, „confrate de presă”, „tribuna presei” din Cameră), cu diferitele ei modalităţi de manifestare: atacuri de presă, a avea presă bună, presă de scandal, toate calcuri după franceză (vezi, mai nou, şi conferinţă de presă, revista presei). 1	"	.	'!
Sub această viguroasă... presiune,' după o prezenţă relativ puţin semnificativă, teascul s-a retras din' cîmpul onomasiologic al tipografiei şi din mass-media; iată-un „atestat” recent: „Aceleaşi personalităţi de primă mărime ale culturii româneşti... au reuşit... să scoată de sub teascurile tipografiei (iertat să-mi fie termenul vetust) un sumar extrem de interesant” (Dan Croitoru, în RL, nr. 9/2000, p.*22; subl. n.).
394
,TEASC
Dar, din perspectiva „cuvinte şi lucruri”, retrogradarea are o motivaţie mai largă. Deşi cuvîntul respectiv, de origine slavă, cunoaşte, în dicţionare, .diverse atestări, cu referire la ocupaţii din mediul rural, anterioare; sînt totuşi textele în care se evocă sumbre şi sălbatice încercări .de a ,afla adevărul sau, mai ales, de a forţa mărturisirile scontate: teascul este enumerat printre instrumentele de tortură de mi-tropoliţii Varlaam (într-o enumerare de „fealiuri de munci” /chinuri/: focurile, vrăteajele, spînzurătorile, teascurile) şi> Dosoftei (într-o pagină din Vieţile sfinţilor. „îl .băgară în teasc cu ş/u/rub de-1 tescuiră”).
; Semnificativă este însă prezenţa dispozitivului şi a,termenului, pentru masa mare a vorbitorilor ,limbii;române, în activităţile ce ţin, în general, ;de industria .casnică, domeniu pentru care vechimea folosirii cuvîntului {teasc nu poate fi, de fapt, datată prin scrieri.- Oricum, pe bazaiunui toponim; acesta este semnalat într-un document din Ţara Românească; redactat în slavonă, din 1593 (Dicţionarul elementelor româneşti din documentele slavo-române. 1374 - 1600, Editura Academiei, 1981, s.v.).
i Texte ulterioare, după informaţiile din DLR (XI/2), fac referire la teascurile de stors mustul din struguri, zerul din caş şi oloiul din seminţe de oleaginoase (cele din „oloiniţe”, desigur, mai puţin numeroase într-o aşezare rurală). Relevant este faptul că, din cele douăsprezece citate ce ilustrează sensul respectiv, din articolul consacrat cuvîntului în acest dicţionar, şapte trimit la dispozitivul destinat vinificaţiei: din documente aflăm că viile se vindeau împreună cu crame, pivniţe şi teascuri, o zonă de preocupări ce a stimulat şi imaginaţia. Pentru Macedonski sîngele ce curge din artere se aseamănă cu „un must de struguri negri de sub teascul unei vii’’, iar Demostene Botez vede teascul „ca un urs;ridicat în două labe” din care cuigei1,mustulrubiniu”; Şi,, desigur, nu reprezentarea uleiului sau a zerului îl provoacă pe Voiculescu cînd descrie suferinţele dragostei „strivită în teascul greu de chin”; întoarcerea este la Varlaam şi Dosoftei,'dar, desigur, în planul imaginaţiei.
v i Constanta etnografică şi etnostilistică trebuie considerată arbitrul tacit în deznodămîntul luptei pentru existenţă între stampă (datul în stambă,tu semnificaţia etimologică, este atestat pentru a doua jumătate a: secolului al XVIII-lea; vezi cuvîntul-titlu stambă) - teasc -presă şi între locuţiunile verbale cuprinzînd aceste cuvinte. Teascul (şi
395
TELELEU
trasul la teasc) a rămas al viticultorilor, iar presa a fost autoritar acaparată de tipografi, literaţi şi publicişti, ultimii utilizînd termenul fără ambiguităţi pînă în ultimele decenii, cînd, şi după modele străine, substantivul, folosit cu un sens general, începe să fie'determinat, quasi-tautologic, prin determinantul scrisă (spre a deosebi, în mass-media, tipăriturile periodice de auclio-vizual).
Cînd singura „întîlnire” a textului (ca material produs pe bâză de calculator) cu presa propriu-zisă o mai reprezintă aceea din faza cilindrilor rotativelor, contestarea formulei aberante rămîne la nivelul delectării exerciţiului de logică lingvistică. Deoarece, deşi încă timid, ' la periferia limbajului publicistic începe să-şi facă apariţia şi replica presă vorbită (pentru audio-vizual), combinînd determinantele cu vechile sinonime, obţinem perechilefilare stamp(b)ă scrisă şi vorbită, respectiv teasc scris şi vorbit, pe care lexicologului... cusurgiu i le evocă inutilitatea adjectivului în presă scrisă şi absurditatea lui'în presă vorbită.	■	.	•..
Bibi. Libertatea teascului; Cr., XXXIII, nr. 10 (1474), octombrie 1998,
p. 16. , . - . , ■ .
‘ TELELEU:	a umbla teleleu (Tănase) .
= a hoinări, a vagabonda
Deşi o asemenea dezvăluire poate arunca o umbră de îndoială asupra „seriozităţii” preocupărilor lingviştilor, trebuie să mărturisim faptul că termenul teleleu, diri expresia (curentă) „a umbla teleleu Tănase”, a constituit, ca să apelăm la o caracterizare a lui Topîrceanu, un „lung prilej de vorbe şi de ipoteze”, competitorii' la explicarea originii şi semnificaţiei lexemului respectiv fiind de la început .^despărţiţi” în ceea ce priveşte căile pe care au pornit şi soluţiile propuse. Un motiv în plus de a vedea dacă „divorţul” a rămas definitiv.
Alexandru Cihac şi Tiktin au raportat cuvîntul la telal „misit, mijlocitor, samsar”, în timp ce Vasile Bogrea vedea, la început, în teleleu un reflex al numelui unui „doftor fără arginţi”, Thalaleu, iar Ov. Densusianu îl explica printr-un maghiar telelo „de iarnă”, drept o caracterizare a ciobanilor umblători prin, diferite locuri cu oile la
396
TELELEU
. iernat. Mai apoi, Bogrea idescoperă termenul în traducerea Istoriilor î lui Herodot publicată de lorga, într-un fragment în care este descris Ş obiceiul „vavilonenilör” ca fetele de măritat să fie adunate într-un loc; | în jurul acestei „pieţe” se plimbau amatorii de a se însoţi, iar teleleul,
: avînd rol de ^pristav”, ,de „crainic”, negocia „marfa” rînd pe rînd, j adjudecînd-o plătitorilor (Pagini, 129, 135 - 136).	.
;	Nici.lui N. Drăganu explicaţia lui Densusianu nu i-a părut con-
L vingătoare, dar el va invoca un alt cuvînt maghiar, talalâ, însemnînd,
| printre altele, „cel careaiinblă sau face ceva într-o doară, pe nimerite,
i.	într-un noroc” („Dacoromania”, IV/2; p. 766; aici apare şi „tălălău Ispas”), o soluţie etimologică reţinută şi în Dicţionarul Academiei ! (XI/2, 1982), deşi, îndată după Drăganu, folcloristul Ion Muşlea, î descoperind forma de feminin, teleleică, într-un text referitor la datini I de-ale aromânilor, arătase că trebuie să revenim, măcar ca explicaţie paralelă, la turcescul1 'telal (punct de vedere acceptat şi de Bogrea), ; ştiut fiind că în dialectul aromân nu sînt cunoscute împrumuturi | maghiare („Dacoromania”, V, p. 622).
i	A umbla teleleu (la care se adaugă şi Tănase - datorită unui
! suspect prestigiu de etichetă pentru „sărac cu duhul” a acestui antro-; ponim -, dar şi Ispas) înseamnă ‘a umbla de colo pînă colo, fără rost’, i iar expresia apare de la Creangă (în Ivan Turbincă: „... am umblat ia ; aşa teleleu Tanasă. M-am dus la rai, de la rai la iad şi de la iad iar la
■	rai’’) pînă la un prozator modem, Marin Preda („te caut la telefon şi tu
i	umbli aşa teleleu, nu te mai vede omul cu lunile”; Imposibila în-
I	toarcere, 1972, p. 229; este drept că Preda ironizează „încărcarea”
I	stilului prin astfel de imagini).
:	împrumutul turcesc telal a fost utilizat, în limba română, cu sensul
! etimologic;'acela de ‘strigător public, la licitaţii sau la scoaterea la ; mezat a lucrurilor celor rămaşi datornici’. Dar, paralel, termenul ; cunoaşte şi semnificaţia de ‘negustor ambulant de haine şi obiecte
-	vechi’. Ocupaţia presupunînd „hoinăreala”, o caracteristică a tele-\ leului era, aceea de a umbla teleleu. în dicţionare sînt înregistrate şi femininele teleleică şi teleloaică. avînd accepţiuni asemănătoare, cu note.agravante: ,‘negustoreasă ambulantă’, ‘mijlocitoare’, ‘intrigantă’,‘femeie de moravuri uşoare’(DLR XI/2).
Din astfel de note s-a extras reputaţia ulterioară, de „hoinar”, de „vagabond”: a telalului, cuvînt a cărui identitate cu teleleu ne-a
397
TÎRG
dezvăluit-o, incidental şi indirect, ultima ediţie & Istoriilor lui Herodot (Bucureşti, 1984). îngrijitorii ediţiei, Liviu Onu şi Lucia Şapcaliu,' apreciază că teleleu din varianta Iorga este o formă coruptă pentru telal, oferind următorul text: „... era obicei, cînd era fetile de măritat, le aduna toate la un loc, şi atunce sta împregiurul bărbaţii. Şi scula cîte pre una, de tot vinde, telalul, întîi pre cei mai frumoasă: Şi; după ce afla aceea aur mult, scoati pre alta, tot pre rînd; cari cum era. Şi le vinde, să le fie fimei. Deci cîţi era vaviloneni să să însoari şi avea prilej, aceia căuta ca să ia cele mai frumoasă”’(p. 78).	1	'
în sfîrşit, un reflex direct pe terenul antroponimiei moderne, provocat de semantismul apelativului teleleu'-. în Frătăuţii Vechi (jud.1 Suceava), s-a notat că un preot din acel sat „le punea la copiii din flori nume «urîte»”, de exemplu, fetelor, în loc de „Călina” - Matroana, iar băieţilor Talalău (NALR: Moldova şi Bucovina, II, Iaşi, 1997, harta 129, pct. 477). . .	'	:	■■■;	' ■ ■:
TÎRG:	tîrg	de	fete	■	i-	•	i	■
,	=	întîlnire	anuală,	în	zonele muntoase ale
Transilvaniei* destinată cunoaşterii tinerilor şi încheierii unor căsătorii ;	■
Petrecerile populare periodice, din luna iulie, de pe muntele Găina repun în discuţie originea şi semnificaţia acestei vechi reuniuni1 sezoniere a moţilor şi crişenilor: s-au vîndut cîndva aici într-adevăr fete, sau renumele se datorează descrierilor de senzaţie ale călătorilor, în primul rîndmaghiari şi germani, ce urmăreau să-şi uimească cititorii înfaţişînd moravuri „barbare” ale românilor din Apuseni?
Aşa cum astăzi specialişti şi publicişti de la noi încearcă (fără prea mare succes, dar, uneori, şi fără tact) să demitizeze figura „vampirului” Dracula, intelectualii români de la sfîrşitul secolului trecut, uimiţi sincer de o asemenea „ruşine” aruncată asupra imaginii conaţionalilor, au dezminţit ritos existenţa unei atare practici. Teofil Frâncu şi George Candrea scriau, de exemplu, în 1888, că „tîrgul din Găina” a fost „rău şi fără cale numit de străini tîrg de fete” (Moţii, 71). S-a insistat însă'asupra existenţei; în acest loc, ca şi pe munţii Călineasa, Biharea şi Lespezi, a unor întîlriiri periodice pentru schimburi !de ...
398
TÎRG
produse. Debi* un 7?rg; a existat, iar prilejul era fast şi pentru cunoaşterea între ei a tinerilor din satele risipite pe munţii din jiir, care uneori, chiar aici, contractau şi unele căsătorii (p. 72)." i ■	‘
Uimitoare este însă încrîncenarea unor folclorişti de mai încoace de a stărui în salvgardarea, pe acest teren, a „prestigiului” naţional, în lucrări despre obiceiurile nupţiale ale românilor ce ocolesc sau edulcorează măcar aparent naiv optici şi manifestări neagreate de „Codul familiei” ... socialiste. Pentru că, în felul acesta, sînt obnubilate mărturii interesante de antropologie culturală: dacă în Apuseni s-ar mai fi păstrat, pînă tîrziu, tîrguri de fete, faptul nu aparţine istoriei românilor, ci istoriei umanităţii. Este cunoscută practica cumpărării viitoarei (sau viitoarelor) soţii în diferite zone ale Asiei (pe cale de dispariţie abia astăzi), iar vînzarea fetelor la geto^daci a fost consemnată în izvoare istorice. Pompoinius Mela, în primul secol al erei noastre, scria.ca,la’dâci, preţul fetelor de măritat era stabilit după „cît sînt de frumoase şi de cinstite” (Izvoare pentru istoria României, I, 1964, p. 391); Splinus, la rîndul său, se referă la scoaterea „la mezat” a fetelor (ibidem, p'. 729).	.	1
Dacă ne plac sau ne convin alte amintiri despre geto-daci şi vorbim despre diverse moşteniri de la aceştia, nu putem trece cu buretele peste atare mărturii şi, în principiu, nu poate fi negată din motive sentimentale conservarea, într-o zonă ce se caracterizează prin numeroase arhaisme etnolingvistice, a unui cadru public pentru căsătoria de ţipul prin cumpărare, (germ. Brautkauf), atestată convingător şi pentru diverse alte populaţii indoeuropene (vezi Mädchenmarkt, la Schräder -.I^ehring„Äea//ex/A:o/7, II, p. 23).; s. .	•
Ceea ce uită să ia în consideraţie (ne face plăcere să credem că nu este vorba chiar de ignoranţă) cei ce repudiază amintirea tîrgurilor de fete este faptul că forma, aceasta de căsătorie, prin cumpărare, a reprezentat un progres în domeniul cutumelor matrimoniale, întrucît a înlocuit forma primară, răpirea fetei, privită de la începuturile erei creştine ca un act grosier;-rău şi specific păgînismului. De exemplu, în Cronica lui Nestor (secolele XI-XII) se sublinia diferenţa dintre două ramuri ale slavilor: poljane „cei de la şes” (strămoşii polonezilor), mai; civilizaţi, la care se practica cumpărarea soţiilor, şi drevljane „cei de la pădure”, care, trăind „animalic”, le răpeau încă pe viitoarele soţii şi coabitau într-un soi de prostituţie cu ... nurorile (Schrader - Nehring,
399
TÎRG
op. cit., p. 215). în legătură cu promiscuitatea sexuală a acestor populaţii, amintim faptul că la slavi a persistat mult timp nu numai poligamia şi poliandria, ci şi obiceiul, de tradiţie veche, numit de ruşi snohacestvo, care permitea tatălui ce-şi însura fiul impuber să trăiască provizoriu cu nora sa (Niederle, Antiquite, 19; reflexe tîrzii ale practicii se găsesc şi în proza „moralizatoare” a lui L. Tolstoi).
Sinteza documentară publicată de I. Muşlea în 1963, Tîrgurile de la Găina şi Călineasa în însemnările călătorilor, savanţilor şi literaţilor (cf. Cercetări II, p. 349 - 388), reprezintă o încercare,remarcabilă de a prezenta realităţile de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi din secolul al XIX-lea, epoca în care, după Muşlea, s-a creat „o tradiţie literară maghiară a «tîrgurilor de fete»” (p. 354). Dar, din păcate, autorul nu a fost preocupat de perspectiva de antropologie culturală a temei, iar cantonarea demersului în „solemn” şi în plan „etic” (de optică tardivă) nu constituie o soluţie de cunoaştere. Deoarece nu este important faptul că, în epoca publicaţiilor diferiţilor scriitori maghiari (care „vînează”, într-adevăr, elemente de senzaţie), mai erau funcţionale sau nu asemenea „tîrguri”, ci interesează alte aspecte.
în primul rînd, teoriile „sociologice”, la care Muşlea se referă în mai multe rînduri lişor condescendent, au oferit motivaţii viabile pentru explicarea unor asemenea „întîlniri” ale tinerilor şi ale familiilor acestora, din zonele montane, spre a încheia căsătorii (sînt citaţi, în ordine, ioachim Drăgescu, Iosif Vulcan, Grigore Sima al lui Ioan, Ion Buteanu, Silvestru Moldovan). în al doilea rînd, în 1926, Georg Buschan a plasat mărturiile despre o asemenea practică într-o viziune perfect logică de istorie a „moravurilor” şi a „mentalităţilor” (p. 379), referindu-se şi la alte populaţii şi popoare, de la traci şi vechii prusieni, la scoţieni, bosniaci, unguri şi ruşi.
Turnură ulterioară pe care au luat-o aceste reuniuni, în'cadrul „nedeilor” (de „cunoaştere”,'„logodnă”, acte încheiate prin căsătorii „ordonate” prin starea civilă şi biserică), nu anulează statutul originar al „vederilor” de pe munţii Găina, Călineasa şi de pe alţii, cu atît mai mult cu cît nimic nu ne convinge să credităm simplele negaţii frizînd pateticul (contemporane dezvăluirilor „scandaloase” pentru micul burghez din secolul al XIX-lea) privind inexistenţa, chiar în trecut, a unor „tranzacţii” matrimoniale propriu-zise. 1
înainte de a lărgi, în mod necesar, perspectiva considerării vechii practici de „vînzare” a fetelor în restul teritoriului dacoromânesc,
400
TÎRG
subliniem faptul că amintiri despre cumpărarea fetelor, care reprezintă aşadar o fază: evoluată pe terenul căsătoriei, au putut fi mai uşor păstrate la noi în zone montane ale ţării (se mai citează asemenea „tîrguri” la Recea, în Făgăraş, dar şi la Sîntă-Măria de Teiuş etc.), ca efect al unor determinisme „de natură etno-socială”, în locuri izolate ce au constituit adevărate „adăposturi etnice” în epoca de formare a poporului român, cum observa Tache Papahagi, care totuşi este şi el un adversar al ideii „tîrgurilor” efective de fete (Munţii Apuseni, 29, 44 - 45). Aceasta cu atît mai mult cu cît au existat şi persistă şi astăzi reflexe şi practici bine conturate ale fazei anterioare, a „răpirii” fetei (vezi a fugi), iar „plata” oferită părinţilor acesteia s-a mai păstrat mult timp nu numai ca un gest simbolic.
Darurile şi „plocoanele” aduse de mire, evocate în toate relatările apropiate de epoca riöasträ despre „tocmeală” - punerea „la cale” a nunţii, şi diferite izolări lingvistice constituie mărturii uşor descifrabile despre ipostaze.primare ale căsătoriei prin cumpărare. La sfîrşitul secolului trecut, în Şcheii Braşovului, în ajunul nunţii, „ginerele” mergea la casa fetei cu o plată în bani, devenită simbolică, dar se zicea că acesta „duce punga” (Pitiş, Nunta în Şchei). Iată şi o altă plată simbolică, din Corbii Muscelului: tot la logodnă, după ce se făceau „foile de zestre”, „mireasa şi ginerele” sînt puşi faţă în faţă; fata ţine în mîna stîngă o batistă cusută în casă, iar viitorul mire o monedă de argint. Şezînd alături, „cît se poate ascuns de vederea oamenilor, schimbă între ei lucrurile ce ţin în mîna stîngă” (Rădulescu-Codin, Muscelul nostru, 81).	'
Desigur, cea mai interesantă mărturie a trecerii de la căsătoria prin „răpire” la aceea prin „cumpărare” o constituie mutaţiile de motive pe terenul alegoriilor din.creaţiile peţitorilor. Frecvent (de la Cantemir citire), mireasa din faza răpirii este simbolizată printr-o „fiară” - o căprioară, căreia tînărul împărat i-a luat urma, ajungînd la casa părinţilor fetei. Tot vînători sînt cei care urmăresc o „porumbiţă albă” (transfigurare ce este prezentă şi la italieni, bretoni sau maghiari; Marian, Nunta, 121, 127) sau chiar o „nevăstuică” albă (la ucraineni; ibidem, p. 128). Urmele ce-i duc la ţintă pe vînători par, de asemenea, să fie ale unei zîne, iar, în grădina părinţilor, fata este o floare ce nu rodeşte.
Dar cumpărarea fetei nu putea să nu-şi pună amprenta pe din textul unor atare evocări: pentru zona Someşului Mare, S.F1. Marian
401
TÎRG
consemna faptul că peţitorul „se recomandă ca un neguţător de juninci bune şi frumoase, care vine din depărtare şi, auzind că şi stăpînul casei ar avea o junincă de vîndut, s-a abătut pe la dînsul, cu scopul ca, dacă va fi de la Dumnezeu dat, s-o cumpere” (op. cit., p. 116 - 117). Referinţa nu este accidentală; în relatări despre petit înregistrate în anul 1970 în diferite localităţi din judeţul Prahova de la oameni în vîrstă, în dialog apare acelaşi termen. La provocarea peţitoarei că „a auzit că /gazda/ are o junică de vînzare”, tatăl fetei „ori n-a ştiut ce să-i răspundă, ori c-a ştiut ce e gluma, c-a răspuns că n-are decît vaca bătrînă”. înscenarea continuă: „După aceea i-a spus că are o porumbiţă. - Porumbei n-am avut de cînd sînt” etc. Sau:'„am auzit c-aveţi o ... (aoleu, cum a zis? o viţeluşă sau o junicuţă, riu ştiu cum a zis, aşa, în felul ăsta)... o junicuţă sau o viţeluşă de vînzare! - Nu am nici o viţeluşă de Vînzare! - Ai! ... Cum n-ai; n-ai fată mare? - Păi atunci întreabă-mă de fată ... nu de viţea!” (TD. Mt., II, 140, 185).
Pentru evitarea confuziilor; se poate intra direct în temă; peţitorii pun o sticlă cu băutură pe masă şi zic: „Hai în pahare să cinstim; uite de ce-am venit noi: că vrem să cumpărăm o fată şi ne trebuie; avem nevoie de-o fată!” (ibidem, p. 394).
Tot o contemporană de-a noastră, de 76 de ani în 1970, din localitatea Boldu (jud. Buzău), povestind cum se făcea nunta în tinereţile ei (cînd leul era „cît roata carului”), relatează următorul fapt: „Cînd se-nţelegea băiatul, cînd eram noi...; dar ginerică plătea, plătea la socrul cu fata obzeci de lei, şaizeci de lei, cît se ia: zicea că-i lasă în casă” (ibidem, p. 676). Pentru aceiaşi ani, se găseşte descrierea unei tranzacţii, la logodnă, cu „ruperea” preţului şi relansarea negocierii: „Mai îmi cerea să-i dau /pe lîngă darurile oferite miresei şi soacrei/ patruzeci de lei, să despăgubesc mireasa, acolo”. Viitorul mire acceptă să dea doar 35 de lei; pe lîngă aceştia, părinţii fetei mai pretind doi lei, dar sînt refuzaţi. Peţitorii şi mirele ies afară: „Nu vream să dau eu doi lei, dar fără glumă, asta nu că glumă” (precizare pentru anchetatori, care au rîs). Obţinînd adaosul de la tatăl său, se ajunge la sfîrşitul dorit: „Am intrat iar toţi înăuntru şi-am dat doi lei, şi p-ăia. Şi-am făcut trampa; ne-am logodit” (ibidem, p. 813).
Reflexe ale acestei optici mai găsim, pînă astăzi, în utilizarea regională a unor cuvinte: pentru noţiunea „peţitor”, în ancheta de la Mirceştii Vechi, jud.: Vrancea (din septembrie, 1969), ni s-a dat
402
TÎRG
termenul misit (< gr. |i£aiTr| q ‘sol, emisar’), care în limba română s-a specializat cu sensul ‘persoană ce mijloceşte o afacere comercială, intermediar, samsar’; acesta vine „în misitie" (adică „în peţit”), sau, altfel spus, „misită fata” (verbul a Ynisita nu a fost încă înregistrat în dicţionarele limbii române; vezi Noul Atlas lingvistic român, pe regiuni. Moldova şi Bucovina, II, Editura Academiei Române, Iaşi, 1997, harta 136, pct. 653).
Aşadar, la sfîrşitul secolului trecut şi chiar mai încoace se primea o plată efectivă pentru mireasă, chiar dacă uneori uşor mascată („zicea că-i lasă în casă”). Deci, de ce ne-am mira că, pe vremuri, moţii risipiţi prin crînguri greu accesibile; plasate pe pîraiele munţilor, munteni ce se întîlneau unii cu alţii din an în Paşti, s-ar fi adunat „între hotare”, chiar pe muntele Găina (unde fetele veneau cu zestre cu tot), pe locuri improprii de fapt pentru negoţ (după cum le caracteriza chiar Papahagi), dar care aveau vechi semnificaţii cultuale, spre a se însoţi şi a petrece?	■	:
,	tîrg de sărutat
, .	= posibilă urmă a unui ritual de tip „prostituţie
,	sacră”; petrecere „populară” din zona Zarandului, la
■	care tinerele recent căsătorite îi sărută pe bărbaţii
întîlniţi în cale, gest pentru care li se plăteşte
O	descriere relativ recentă a obiceiului, înregistrată de Gheorghe Pavelescu (în 1972), evocă scene ce ne pot apărea ca „deşănţate”: perechile care se căsătoriseră între Crăciun şi postul Paştilor veneau la tîrg la Hălmagiu, unde, atunci „cînd intrau în «piaţ», nevestele cele nouă /cu cununa de mireasă pe cap/ , pe cine vre ele, să ţîpa şi-l pupa pe obraz, în gură, unde îi venea la îndemînă. Şi atunci acela trebuia s-o cinstească cu 2 - 3 pînă la 5 lei. Săruta pe rude, prieteni, cunoscuţi. Mirele stătea lîngă ea şi se uita” („ Tirgul sărutului” de IaHăhnagiu. Un străvechi obicei postmatrimonial din Ţara Zarandului; „Revista de etnografie şi folclor”, t. 33, 1988, p. 43). Autorul citat, pe linia imprimată de exegeză românească mai veche, începînd cu Frâncu şi Candrea (Moţii, 53 - 56), se străduieşte să interpreteze această manifestare, oricum cel puţin ciudată, a tinerelor căsătorite drept una
403
TÎRG
înrudită cu cele numite, în alte zone, „calea primară”, „scosul la biserică” etc., adică vizita tinerilor căsătoriţi, Ia o săptămînă sau două după nuntă, la părinţii miresei (Pavelescu, op. cit., p. 44). Interpretări „convenabile” ale obiceiului în discuţie găsim şi la alţi cercetători (vezi, de exemplu, Vladimir Trebici, Ion Ghinoiu, Demografie şi etnografie, 1986, p. 271 - 272).
Faptul că, măcar în unele din aceste cazuri, interpretarea va fi fost distorsionată de „comandamente” de morală pudibondă pare să fie probat de optica ulterioară a abordării temei. De exemplu, Ion Ghinoiu, definind tîrgul de fete de pe muntele Găina drept un „prilej de petrecere şi schimb de produse” (trăsătură asimilată ulterior), în ceea ce priveşte motivaţia originară trimite la o manifestare „cultică” ancestrală, de fertilitate, pusă sub semnul ceremoniilor „de invocare a divinităţii protectoare a căsătoriilor şi femeilor măritate” (Obiceiuri, 201; cf. şi p. 27 - 28, s.v. Bulciul Sîntoadeniliii). Chiar această perspectivă oferă însă repere pentru interpretarea propusă de noi.
Ceea ce şochează însă în descrierea obiceiului „sărutatului”, în afara faptului că tinerele căsătorite sărută bărbaţi din familie dar şi necunoscuţi, este mai ales plata în bani cu care li se răspunde la acest gest intim produs în public. Asocierea a trei elemente esenţiale, nunta, sărutul şi banii, impun, metodologic, raportarea manifestării la momentul nunţii propriu-zise, cînd, în diverse zone ale ţării, la „uncrop” sau „pahar dulce”, nuntaşii joacă cu mireasa şi o plătesc (Marian, Nunta, 719 - 727; vezi şi Sevastos, Nunta, 330), dar, pe alocuri, după primirea darurilor, se obişnuieşte ca „mireasa să plece cu sărutatul. Sq duce la meseni, le sărută mîna şi i se dă bacşiş” (G. Fira, Nunta în judeţul Vîlcea, 1928, p. 44).	'
Fără a intra în amănuntele discuţiei asupra acestei plăţi a miresei, trebuie să amintim că manifestarea de la Hălmagiu a fost socotită, totuşi, ca una „cari în munţi numai la crişeni se află” (Frâncu -Candrea, op. cit., p. 51; vezi însă la Pavelescu, op. cit., p. 42 - 43, informaţii privind un astfel de tîrg şi în împrejurimi, la Brad). Aşadar, chiar referirea la „jocul miresei” şi la umblatul „cu sărutatul”, ca să nu mai vorbim de tipul de vizite numit „cale primară”, este nesatisfăcătoare.
Un autor maghiar, J. Kanyaro, în 1882, vorbea despre „vînzarea sărutului” la Hălmagiu, Silvestru Moldovan (1898) îl descrisese sub numele de „bulciul sărutatului; tîrgul de sărutat, tîrgul nevestelor”, iar
404
TÎRG
Traian Mager (1925), descriind obiceiul („ ...nevasta oferă gură /sărută/, iar cel cinstit oferă bani”), citează denumirea „bulciul la gură dulce” (ap. Pavelescu, op. cit., p. 40 - 41). Un reflex „glumeţ” al practicii în afara cadrului mai mult sau mai puţin instituţionalizat (să nu ne pierdem cu firea!) ar putea fi versuri ca acelea culese de 1. Urban Jarnik şi Andrei Bârseanu: „Hai mîndro, la apă bună, / Apă bună de băut / Gură dulce de vîndut”; Doine şi strigături din Ardeal, 1885, p. 233). Tot independent de nuntă, obiceiul fusese descris şi de către Dem. I. Dobrescu, care îl interpreta ca „un ecou depărtat” al unor forme mentale „primitive” în ceea ce priveşte raporturile sexuale („ ...femeile moţilor, cînd întîlnesc un bărbat, îl sărută şi îi cer bani”; Originea, 36); o prezentare simplistă, desigur, de tipul celor care au provocat luări de poziţie ale „iritelighenţiei” româneşti de la sfîrşitul secolului trecut şi din primele decenii ale secolului al XX-lea.
Revenind la cele trei elemente pe care le considerăm esenţiale, nunta, contactul fizic intim şi plată, considerăm, cu titlu de ipoteză de lucru, că putem găsi în această insolită manifestare asemănări cu practica aşa-zisei „prosţituţii sacre”, cunoscută în Asia Mică şi în alte zone ale Mediteranei (Libia, Cipru), descrisă astfel de Herodot: „Toată muierea ce este vaviloneancă trebuie să şază la biserica Afroditei şi, o dată în viaţa ei, să se împreune cu un om străin... în biserica Afroditei şăd multe muieri cu cununile în cap... Şi, şăzînd, trec bărbaţii străini şi-şi aleg care le place. Unde, mergînd, muierea nu se mai duce acasă -şi pînă unde nu să va culca cu un străin, carele, punînd argint pe genunche-i, iese afară din biserică şi se culcă cu dînsa... Iar argintul, fieştecît de puţin, pentru că-i caută să-l ia, pentru că acest argint este sfînt”, banii fiind destinaţi templului (transcriere literarizată; Istorii, 79). O descriere mai accesibilă, nu numai lingvistic, a acestei prestaţii rituale înainte de căsătorie, a fecioarelor, pentru acelaşi mare areal, găsim la Frazer, Creanga de aur 111, 78 - 80.
Dat fiind faptul că pe teritoriul fostei Dacii romane s-au descoperit urme semnificative ale unor culte orientale (adoptate şi de romani), practicarea, în forme;distorsionate, a unei practici pur religioase de această'sorginte nu poate fi, în principiu, exclusă (însăşi religia creştină s-a impus în Dacia romanizată şi prin negustori orientali). Dar; se poate vorbi de prezenţa unor trăsături esenţiale şi în alte zone, tot în ajunul nunţii: „îl cheamă pe ginerică de-afară: «îi dai roată de
405
TÎRG
trei ori miresei” /îi spun acestuia femeile/, «şi-a treia oară îi laşi pormoneul cu bani în poală şi săruţi mireasa»” (în zona Buzăului; TD. Mt. II, 844).
Reflexul vechiului obicei oriental apare însă şi în două formulări din Tetraevangheiul diaconului Coresi (Bucureşti, 1889): „Iubesc înainte a pune la cină şi întîi şedere în gloate şi sărutatele în tîrgure” (după Matei, 23.7); „Vai de voi, fariseilor, că iubiţi nainte a şedea în gloate şi sărutaturi la tîrguri, vai de voi cărtulari şi farisei făţarnici, că sînteţi ca groapele neştiute... ” (după Luca, 14.43; op. cit.,p. 52, 147). Dacă practica în sine va fi fiind cea a zonei în .care s-a născut creştinismul (ce avea să combată direct „prostituţia sacră”, păgînă), expresia lingvistică este apropiată de cea românească conservată regional (textele citate cuprind, de exemplu, regionalisme); aşadar putem găsi, într-un text din 1561, o eventuală evocare a „sărutatului în tîrg”.	.	,	-
Faptul că autorii români care descriu „tîrgulde sărutat” (numit, după cum am văzut, chiar „tîrgul nevestelor”) insistă asupra absenţei oricărui aspect imoral (Frâncu - Candrea, op. cit., p. 55, element preluat cu grijă în abordările ulterioare), paralel cu preocuparea femeilor de a nu fi refuzate („a rămînea nesărutată e cea mai mare ocară”; ibidem), atestă nu atît „distracţia”, „petrecerea” (de mai încoace) invocată stăruitor de exegeţi, cît caracterul ritual al contactului intim fizic, sublimat şi acesta.
Iar diverse note, considerate definitorii în sensul unei manifestări de „integrare socială”, pot fi apreciate ca „acomodări” din perspectiva moralei unei societăţi care s-a desprins de mult de semnificaţia vechii practici: preferarea bărbaţilor din familie şi a cunoscuţilor atenuează, desigur, nota de promiscuitate, la fel ca şi prezenţa soacrei, â;naşei ori chiar a mirelui. După cum consumarea ritualului după nuntă (dacă „tîrgul” a luat locul„templului”) se poate explica prin economia de timp avută în vedere de nişte munteni pragmatici, locuind în aşezări izolate din munţi. Tot în această zonă a Transilvaniei, din aceleaşi motive, se înregistrează faptul că un copil putea fi botezat cînd era destul de mare ca să pască vitele „pe deal”, după cum se consemnează într-o anecdotă din Albac; strigă tatăl: „«Mă, pucă, mă! Ghiuri [= vino] acasă, c-o ghirit [= venit] popa să te boteze!», la care fiul i-a răspuns: «Da ce-i acela popă? De mîncatu-i?»” (T. Papahagi, Munţii Apuseni, 37).	:
406
TÎRG
Aceste aspecte pot fi socotite de tipul celor de „îmblînzire” a brutalităţii'vechilor practici, după expresia lui Frazer: de exemplu,ia germani, „rostogolirea” bărbaţilor şi femeilor pe ogor, după ce au secerat griul, ce „pare a fi un obicei mai vechi şi mai primitiv, îmblîn-zit, destinat să transmită cîmpului fertilitate prin metode asemănătoare celor la care recurgea odinioară populaţia pipil din America Centrală şi pe care cultivatorii de orez din Java le aplică şi astăzi” (relaţii sexuale efective, pe cîmpul pe care trebuie să înflorească planta; Creanga de aur II, 7 - 9).
Pentru a aprecia semnificaţia unui act principal din desfăşurarea „tîrgului” în discuţie, sărutatul, trebuie să menţionăm faptul că, în colectivităţile rurale româneşti, acest tip de „salut” are implicaţii morale. Deşi ne referim la norme juridice şi la optici din Ţara Românească şi din Moldova, credem că nota generală poate fi extrapolată şi pentru populaţia din interiorul arcului carpatic. Astfel, în Cartea românească de învăţătură (1646) şi în Îndreptarea legii (1652), chiar dacă prelucrări şi adaptări de legiuiri bizantine, unul dintre lucrurile „fără ruşine” înfăptuite de împricinaţi pentru constatarea' păcatuluii curviei era „cîridu-i va găsi sărutîndu-se sau cînd vor rîde fără nici o dezmierdăciune”, iar, în cazuri de despărţire, dreptul femeii de a .dobîndi bunurile familiei era acordat „cîndu-ş va rîde bărbatul de muierea-ş, de va trage şi săruta înaintea ei fieşi ce muieri slujnice sau alte muieri proaste” (Longinescu. Legi, 103, 107).
Este drept că pravilele citate au fost în uz pînă la apariţia Condicii lui loan Garagea (începutul secolului al XIX-lea), dar, desigur, nu numaidecît din acest motiv un contact fizic intim'cum este sărutul a putut fi respins; ca gest de curtoazie îndrăzneaţă, după mărturia unei stări de spirit înfăţişate de Delavrancea: „De cinstită, nu e obraz mai curat. Cînd Ioniţă Rotaru, om chipeş şi hazlîu s-a încercat să o sărute, a sărit parc-ar fi călcat pe coadă de şarpe şi, în mijlocul flăcăimii, i-a strigat: - Mi-aş tăia obrazul, dar ţi-aş tăia buzele!” (Sultănica III). Dacă suspectăm portretul, poate emfatic, al literatului, să apelăm la expresia frustă a relatării autobiografice, a unei femei (în vîrstă de 63 de ani în 1969) din zona Teleormanului; cîndva, în tinereţe, un băiat a încercat să se apropie de ea: „puneai colbiţa [= cobiliţa] colea pă umăr şi venea şi punea mîna aici pe colbiţă şi te oprea... Păi, trei zile mă spăl aici la colbiţă unde-ai pus mîna pă mine... ” (TD. Mt. I, 464);
407
TÎRŞOR
în liniile generale ale unor atare precepte şi sensibilităţi, „vîn-zarea” sărutului putea fi acceptată doar în virtutea unei vechi obligaţii (şi datini), a cărei motivaţie originară s-a pierdut prin ceea ce H.H. Stahl numea „amnezia socială”:,memoria colectivă „nu reţine decît forme, uitîndu-le semnificaţiile” (Eseuri, 260). Dar, menţinerea demersului de interpretare la nivelul discursului cultural pudibond de la sfîrşitul secolului trecut (vezi şi tîrg de fete) şi la cel al „tălmăcirii” ultimilor martori oculari ai manifestării („tîrgul de sărutat” s-a păstrat pînă în anii celui de-al doilea război mondial), acordîndu-i statutul unui eventual „festival al mireselor”, ar echivala cu acceptarea, într-un dicţionar, ca origine propriu-zisă a unor cuvinte, a motivaţiei ad-hoc a vorbitorilor ce fac epistemologie de tip etimologie populară;
TÎRŞOR:	„Tîrşorul te mănîncă!” (A. Bacalbaşa)
*	= vei fi închis, vei sta la închisoare; „închisoarea
1	te mănîncă!”	. ■
Deşi scrieri ale lui Anton Bacalbaşa figurează în bibliografia Dicţionarului limbii române al Academiei (DLR), nici în vol. VI şi la nici unul dintre cele două cuvinte-titlu din voi. XI/2 al acestui dicţionar nu apar contextele cuprinzînd ameninţarea cu „tîrşorul” proferată de „supiriori” la adresa soldaţilor, ce se găsesc în schiţele autorului respectiv. Reproducem trei citate: „ - Nu vorbi! Am să te dau în judecată pentru părăsirea postului în faţa inamicului... Tîrşoru te mănîncă de-acuma!” (Contrabanda, în voi. Moş Teacă, 1893); „ - Patru zile pluton de pedeapsă! strigă Moş Teacă. Insulta supiriorului în timp de pace! Tîrşoru te mănîncă, leat!” (La teatru, în acelaşi volum); „ - Haide, fiţi gata... Duminica viitoare vine să ne surprinză don general... aşa a dat orden... Mă!... vedeţi să nu vă piară ceva pîn-atunci, că-i vai de mania voastră! Tîrşoru vă mănîncă!” (Pregătiri pentru surprindere, în voi. Din viaţa militară, 1895).
Este de presupus, mai curînd, omiterea cuvîntului respectiv la fişarea bibliografiei decît dificultatea, reală, de încadrare a enunţurilor sub unul din cei doi termeni tîrşor (Î şi 2), ce putea fi ocolită, prin adăugarea unui nou cuvînt-titlu (3), ca presupus omonim, constituind o onestă semnalare, rezolvată, eventual, sub eticheta „cu sens nepre-
408
TÎRŞOR
cizat, în exclamaţia tîrşoru te mănîncă!” (cu trimitere la contexte de tipul celor de mai sus).	>
O	aseriienea „expediere” de moment (de pildă sub presiuni editoriale) nu ar fi fost de reproşat, căci regionalismul tîrşor' reprezintă un diminutiv de la tîrş, iar tîrşor1 se dovedeşte o variantă fonetică, prin forma intermediară (cu sincöparea vocalei a) tîrgşor, a diminutivului tîrguşor. In ambele cazuri, obiectul ameninţării cu tîrşorul rămîne, într-adevăr, obscur.
înainte de a avansa posibilitatea / verosimilitatea legăturii cu cel de al doilea cuvînt-titlu, încercăm eliminarea celei cu tîrşor', diminutiv înregistrat în DLR XI/2, cu trimitere la tîrş, avînd sensul de „copac pipernicit, nedezvoltat (tîrşoi); tufă, tufiş (tîrşar)”. Ca şi în acest caz,1 este greu de admis un punct de plecare tîrş pentru tîrşorul de la Bacalbaşa, chiar dacă am considera alte sensuri ale cuvîntului respectiv; de exemplu, acela de „creangă stufoasă, mărăcine”, ce poate ; fi depistat în expresii cum ar fi a umbla /cineva/ cu tîrşul după el „a fi urmat pas cu pas de cineva, a umbla cu cineva «coadă» după el”; a se ţine tîrş (sau cu tîrşul) după cineva „a se ţine scai după cineva”; a-i
-	pune /cuiva/ tîrşul de coadă „a-1 alunga”.
; Cît despre semnificaţia „grapă de mărăcini” a aceluiaşi termen, aceasta ar fi condus tot spre expresii desemnînd „dependenţa” (cf. a se ţine grapa de cineva), iar, o alta, „mătură mare de nuiele sau de mărăcini” ar sugera doar notificarea unei... corvezi (prestaţie ce ar . putea fi numită, ironic, „măturică”!).
. Dat fiind faptul că, pe vremuri, în închisori, picioarele sau mîinile deţinuţilor erau fixate în butuci, un diminutiv *truşor (sau turşor), ţ avînd la bază acelaşi apelativ, în variantele, din graiuri olteneşti şi | ardeleneşti, truş, turş „bucată de lemn tăiată dintr-un trunchi de copac”, „trunchi de copac tăiat”, folosit prin antifrază, nu exclude, strict teoretic, eventualitatea atragerii termenului într-un enunţ evocînd o pedeapsă (cti butuct/f).
Dar, subliniem, nu dispunem de atestări semnificative ale diminutivului tîrşor, pornind de la tîrş (sau variante) cu sensurile trecute în revistă anterior (vezi, în DLR, doar o trimitere laTache Papahagi), iar, dacă, în timp, acestea ar apărea; ceea ce nu este exclus, cele mai multe semnificaţii ale apelativului nu motivează gravitatea ameninţării cu tîrşorul, acutizată şi de verbul (a) mînea. Nu încercăm însă dezvol-
409
TÎRŞOR
tarea ipotezelor schiţate (spectrul „măturoiului”, respectiv al „butucului”), de vreme ce diminutivul tîrşor, pornind de la substantivul tîrg, oferă (datorăm sugestia colegului Remus Zăstroiu) o cale de a descifra în ce anume se poate concretiza ameninţarea cazonă consemnată de Bacalbaşa.	.
Varianta tîrgşor este consemnată în DLR (XI/2) la Dosoftei (Vieţile sfinţilor, 1682) şi într-un text de la începutul secolului al XVIII-lea, publicat în „Magazin istoric pentru Dacia”. Pe de altă parte, corespondenţa tîrşor - tîrguşor pentru graiuri din Muntenia este comunicată de D. Udrescu, Argeş.
Dar, pentru ca în lumea cazărmii bucureştene această corespondenţă să fîe relevantă, trebuie să identificăm, în Ţara Românească, un tîrguşor „sperietoare”. Atenţia ne-a fost atrasă de toponimul Tîrgşor, numele unui oraş atestat din vremea lui Mircea cel Bătrîn (1413), cîndva important punct vamal şi comercial între Transilvania şi Ţara Românească, situat la cîţiva kilometri sud-vest de actualul oraş Ploieşti, a cărui dezvoltare a dus, de altfel, la eclipsarea şi dispariţia primului (redus la statutul de simplu sat). ;	.
Interesează însă faptul că în zonă a existat o mănăstire, a cărei construcţie se presupune că a început în primul an de domnie a lui Vlad Ţepeş şi care a cunoscut o adevărată înflorire economică în secolul al XVII-lea, decăzînd după 1752, cînd a fost „închinată” Mănăstirii Paritelimön. Declinul se accentuează după secularizarea averilor mănăstireşti (cînd egumenul în funcţie s-a spînzurat), în 1864 fiind încredinţată unui curator civil (ap. G. Potra, N. Simache, Contribuţii la istoricul oraşelor Ploieşti şi Tîrgşor, Ploieşti, [1970], p. 72 - 85).
Este posibil ca, mai ales în aceste condiţii, Mănăstirea Turnu, de la Tîrgşor, să fi servit, măcar vremelnic, drept penitenciar militar. Precedentele sînt relevante: numeroase mănăstiri sau schituri (nu numai) diri Muntenia au servit, la început, pentru detenţia boierilor surghiuniţi ori „puşi la popreală”, dependinţele fiind apoi amenajate ca închisori propriu-zise. Printre acestea amintim Arnota, Cernicâ, Mărgineni, Mislea^ Plătăreşti, Snagov, Văcăreşti (vezi şi Bucovăţul, Mănăstirea dintr-un Lemn, în Oltenia, sau Bisericanii, Dobrovăţul şi Pîngăraţii, în Moldova; după Diariu, închisorile, 39,133 - 152; autorul nu se oclipă de penitenciarele militare):
Cel puţin două din textele citate după Bacalbaşa sugerează pedeapsa cu închisoarea, cele în care se invocă judecarea pentru pără-
410
TÎRŞOR
sirea postului, respectivi plutonul de pedeapsă, „tîrşorul te mănîncă” aparţinînd unui bogat registru de formule pe aceeaşi temă ale personajelor aceluiaşi autor: „patru zile la butuci, la sala de poliţie, la garda pieţii”; vezi şi „te tom la gherlă”, „să mi-1 torni patru zile la dubă”, „marşla-nchisoare”. -	;	■	■
• Intervine, apoi, prezenţa verbului (a) mînca cu sensul „a face să dispară; a nimici, a distruge”, înregistrat în contexte comparabile numai din vorbirea curentă şi care apar la diverşi scriitori („puşcăriâ te mănîncă”, „o să-l mănînce ocna”, „mînca-te-ar mînăstirea” - în ultimul caz este vorba despre femei). i
. în sfîrşit,\este cunoscută, de asemenea, numirea a însuşi stabilimentului respectiv prin numele localităţii: „la Amota” însemna „la închisoare” (Dianu, op. cit., p..53), exemplul „clasic” reprezentîndu-1 celebritatea localităţii Gherla, toponim care, după majoritatea dicţionarelor, esteievocat în enunţurile'„a turna la gherlă” sau mînca-te-ar gherla''., apelativul avînd astăzi sensul de ‘închisoare’ (este vorba, de fapt, despre un instrument de tortură folosit iniţial, probabil, la închisoarea din această localitate; vezi gherlă). :	-	'
. Dacă datele metalingvistice trecute în revistă îndreptăţesc ipoteza că enunţul „tîrşorul-te mănîncă” trimite la o închisoare (militară), evoluţia fonetică tîrguşor —» tîrgşor —> tîrşor permite considerarea unui asemenea stabiliment la fosta Mănăstire Turnu, deTa Tîrgşor (localitate în care, din 1950, funcţionează o închisoare pentru femei; după relatarea, într-o emisiune de la TVR1 din noiembrie 2000, a fostei directoare.'mai înainte închisoarea1 era destinată poliţiştilor condamnaţi). Căci varianta „populară” a oiconimului avut în vedere, Tîrşor, pentru „înfloritorul centru politic şi comercial din secolele al XV-lea - al XVI-lea”, apare chiar în titlul unui articol semnat de C.C. Giurescu: O biserică a Iui Vlad Ţepeş Ia Tîrşor (în „Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice”, XVII, 1924, p. 74 - 75; vezi, la p. 75, şi o completare a lui Virgil Drăghiceanu, Cîteva note asupra bisericilor din Tîrşor):	^
•	Şi, astfel, se impune şi accentul tîrşârul (te mănîncă!), nu tîrşorul, cum am auzit la şcoală!	i	;
Bibi. „ Tîrşoru te mănîncă”; Cr., XXXIV, nr. 11 (1487), noiembrie 1999,
:	p.	19.	■	•	■
TOACĂ
TOACĂ:	a	scrie numele (cuiva) pe toacă
= a destina (pe cineva) durerilor de cap, neca-,	,	zurilor,	pedepsei	divine	,	.
Acţiunea indicată reprezintă o practică de magie homeopatică: numele de botez, considerat o parte (fizică) a persoanei ce-1 poartă, a fost (asemenea diverselor secreţii şi excrescenţe, ca saliva, sîngele, urina, unghiile, părul) obiectul unor practici magice ce ar duce la îmbolnăvire sau moarte.	,	.	;	:
Expresia, folosită curent ca ameninţare („am să-ţi scriu numele pe toacă!”), nu este înregistrată în dicţionarele limbii române, dar este folosită curent (cel puţin în mediul rural, în Moldova). Practica propriu-zisă este încă în uz: în 1993, am constatat că pe toaca de lemn (portativă) de la mănăstirile Dragomirna şi de la Neamţ erau scrise (uneori de mai multe ori, într-o figură geometrică) mai multe nume. Monahul Ghenadie Burulea, de la Mănăstirea Neamţ, ne-a semnalat faptul că este obiceiul ca numele să fie scris (de fapt, zgîriat) şi pe „tochiţă” (toaca fixă, de metal), dar şi pe clopote, lucru pe care l-am şi verificat. După spusa interlocutorului nostru, întrucît toaca (şi clopotul) se bate, finalitatea acţiunii este aceea „ca să-i sune capul” celui al cărui nume este scris.	.	,
Despre cineva care suferă de dureri cronice de cap se spune: „parcă i-a scris numele pe toacă”. De altfel, baterea scîndurii sau a bucăţii de metal de la biserică pentru a anunţa serviciul religios, începerea acestuia (sau anumite momente în desfăşurarea lui) are diverse reflexe lingvistice, pornind de la evocarea unor efecte... fireşti, „a fi surd toacă”, pînă la unul de exorcizare: ucigă-l toaca este un nume eufemistic al Diavolului.
Este vorba de o practică ce a apărut şi ca o reacţie de „agresare” a numelui, devenit public şi uzual prin botez, dar constituind obiectul unui adevărat „tabu” în mentalitatea primitivă.
Dar, în mentalul popular, pedeapsa vine chiar de la Dumnezeu, care, într-un fel, „transcrie” însemnarea de pe toacă, aşa cum ne-au fost prezentate lucrurile de către o informatoare pentru etnotexte din localitatea Mihai Viteazu, jud. Botoşani, dintr-o comunitate rurală originară din ţinutul Herţei, colonizată pe noul loc ca efect al „cedării” teritoriale de după ultimul război (cf. Dumistrăcel, Sate, 180 - 181).
412
TOANĂ
întrebată dacă ştie despre acest obicei, Maria Zotic (58 de ani în iunie 1995, cînd a avut loc ancheta) ne-a mărturisit că „şi-amu este. Cînd omul... i se pierde ceva şi-i năcăjît şi zice «dacă nu-mi dă, n-am să-i fac altceva; că ştiii că el mi-a luat lucrul acela; am să-l scriu pe toacă, la biserică» zice, «să-l chinuie Dumnezeu!”». Zice că-i înseamnă Dumnezeu, dar eu nu pot să ştiu ca Dumnezeu, toate!” şi-a încheiat relatarea conlocutoarea noastră, un subiect ideal, prin inteligenţă şi spirit critic.	'	•	■	.
Bibi. Schimbarea şi „ agresarea " numelui ca manifestări de tabu lingvistic, în voi. Limbaje şi comunicare, Institutul European, laşi, 1995, p. 71 - 81.
i < .
TOANĂ:	a fi cu toane
-	=, a fi capricios
în limbajul pescarilor, toană denumeşte, printre altele, ‘ocolul făcut prin desfăşurarea unui năvod, pentru a pescui’ din locurile bogate în peşte (sau unde s-au pus grăunţe, servind ca „nadă”), numite tot „toană”. în asemenea „toane”, peştele este agitat, se zbate („ ...s-auzea în toane acolo, unde-am dat nadă, se zbăteau crapii”; TD. Mt. II, 641).
De aici s-ar explica, după Puşcariu (Privire, 363), expresia a fi cu toane. Acelaşi punct de vedere îl găsim Ia Şăineanu, D, pentru care sensul figurat „capriţiu” este o „metaforă din sfera pescuitului”.
în alte lucrări lexicografice, se înregistrează două cuvinte toană: (1) „capriciu, pandalii, holomoace” (Scriban, D) şi (2) „aruncătură de năvod”, primul fiind considerat un postverbal de la (a) tuna (vezi „cum îţi tună prin cap” şi alte numeroase expresii, cu diferite nuanţe, Ia Tohăneanu, Imagini, 91), iar cel de al doilea, referitor la pescuit, după DLR (XI/2), s-ar explica din ucraineanul sau rusescul tonja.
Apropierea pe care o susţinea Puşcariu nu este, totuşi, de neglijat; se constată „toane” şi în comportarea... peştilor: în DLR, la cel de al doilea cuvînt toană se înregistrează şi sensurile „loc unde se bat peştii; bătaia peştilor”, respectiv „perioadele cînd peştele umblă după mîncare; obiceiul, felul de a se manifesta al peştelui cînd umblă după
413
TOBĂ
hrană” (şi, de aici, prin extensie, ‘/oarecare/ perioadă de timp’, sens neînregistrat în dicţionare: „coasa... , cu gresia, s-ascute1 o toană”; TD. Olt., 15). Contaminarea semantică dintre cele două cuvinte o putem constata, de fapt, la Dosoftei, într-o „marină” din Psaltirea în versuri: „Preste luciu de' genune / Trec corăbii cu minune. / Acolo le vine toană /De fac chiţii /= balenele/ gioc şi goană” (Catisma a 14 - a, Psalmul 103, după ediţia N.A. Ursu, Iaşi, 1974, p. 755).	■	■
Considerarea aceleiaşi sfere de reprezentări ne-o sugerează şi o expresie aromânească; pentru o/n cu toane aromânii grămosteni zic „omü cu undi” (Caraiani - Saramandu, Folclor, 116).	'
Cît despre toanele oamenilor, acestea pot fi şi ... bune după cum apare cuvîntul la Creangă şi Eminescu. La primul, părintele Duhii, pus pe harţă cu feţele bisericeşti şi pedepsindu-şi aspru elevii, este însă un bun pedagog şi poate fi apreciat chiar ca om: „Bun mai era şi părintele Duhu, cînd era în toane bune...” (Popa Duhii). Iată şi o stare de spirit descrisă de Eminescu: „... un colţ de pădure care-mi dă toane biine şi sănătate” (Opere XVI, 349).
TOBĂ:	a bate toba (în tîrg şi la moară)
1	= a face o ştire de domeniu public; a divulga un
'	.	secret	■	'	■	'
In secolele trecute, toba a fost asociată cu împrejurări cestîrneau senzaţie. Este vorba, mai îritîi, de alaiurile domneşti, anunţate de sunetele tobei şi ale surlelor, după cum atestă citatele prezentate la acest cuvînt în DLR (Xl/2): „au mers ... tot domneşte din conac în conac, tot cu surle şi cu doabe” (N. Costin); „ieşise în îhtîmpiharea lui cu buciume, cu tobe şi cu surle” (Ispirescu). Pe lîngă această valoare, „pozitivă”, ce evocă doar ideea de „vîlvă’Y lumea tîrgurilor a adăugat
o	altă semnificaţie: a vinde cu toba („să vînd mai bine de bunăvoie... decît să las să mă vînză cü toba”; Mateiu I. Caragiale, Craii de Curtea-Veche, cap.Spovedanii) însemna ‘a vinde la mezat, lâ licitaţie’ (cf. şi a-i bate cuiva idba), practică transferată apoi şi în mediul rural la încasarea impozitelor: „Perceptorul... umbla din casă în casă cu toba” (Zaharia Stancu). Scoaterea la mezat constituia, adesea, un prilej de a se afla lucruri'destul de neplăcute în legătură cti cei cărora li se
414
TOBĂ
aplica vînzarea forţată; de aceea, sensul ‘a divulga un secret’ al expresiei a'baie toba poate reflecta direct împrejurarea la care ne-am referit. A intervenit, în sfîrşit, folosirea tobei (a darabanei, cum i se spune în unele zone ale ţării) pentru a anunţa deciziile autorităţilor (Iordan, Stilistica, 277). A bate toba (mare) & ajuns să exprime metaforic ideea de ‘a răspîndi o ştire (a face reclamă unui lucru)’, hiperbolizată prin determinante locale: „bate toba în Moldova şi s-aude la Crăioval”. Intr-o formă simplă, cu semnificaţia oferită de context, expresia apare şi la Rebreanu: fiica învăţătorului Herdelea, în preajma lbgodnei, îşi dă seama că noutatea este probabil cunoscută, „căci nu se poate ca tata să nu fi bătut toba” (Ion, p. I, cap. IV).
; De ce însă tocmai în tîrg şi la moarăl Faţă de mediul familiar al comunităţii săteşti, cu întîmplări previzibile, tîrgul a reprezentat locul şi prilejul confruntării cu cei din afară, al aflării noutăţilor şi al reprezentaţiilor de bîlci (în „tîrgul vitelor” se petrece şi scena din Amintiri II, cu vînzarea pupezei şi ea provoacă senzaţie: „se strînsese lumea ca la comedie împrejurul nostru; dă, iarmaroc nu eră?!”;; Creangă). Tîrgul devine astfel element de referinţă pentru a indica dimensiunile reuşitei (a rupe inima tîrgiihii) ori proporţiile unui „dezastru” în plănui reputaţiei (a da pe cineva tîrgului sau prin tîig; DLR XI/2).	(	i
Un prestigiu asemănător a avut şi moara, dintotdeauna un loc de întîlnire unde se puteau afla şi învăţa multe, aşa cum înfăţişa Sadovfeanu o moară din siliştea tîrgului Vaslui, unde „fac popas călători din patru drumuri, pe lîngă ţăranii şi răzăşii care aduc la măcinat” şi unde „se,aleg veştile şi prorocirile” (Fraţii Jderi). Şi francezii au avut asemenea locuri de întîlnire cu efecte de bună informare: „Au four et au moulin, on sait toutes Ies nouvelles”; aşadar, nu numai la „moară”, ci şi la ,,cuptor”, dar este evocat cuptorul feudalului („le four banal”), la care erau obligaţi să-şi coacă pîinea (contra unei redevenţe) toţi locuitorii senioriei!
Nebănuite implicaţii sociale ale acestor începuturi ale industriei din Franţa au fost prezentate de J. Gimpel în Revoluţia industrială în Evul Mediu: cadrul prilejuind contacte sociale ce au scandalizat biserica, intervenţia acesteia, în secolul al XII-lea, ameninţa cu închiderea morilor, ceea ce sociologului francez nu îi apare ca o imposibilitate (autorul'se referă şi la urmările măsurilor din aceeaşi
415
TOP
perioadă în domeniul băilor:	cu	timpul,	autorităţile	s-au	neliniştit
de proasta îngrijire şi de libertăţile prea mari, contrare bunelor moravuri, existente în unele băi publice. Şi astfel îngrijirea corpului a fost pusă la index [şi] a dispărut higiena din societatea medievală”; trad. rom., 1983, p. 89 - 90).
Probabil şi în legătură cu întîmplările şi poveştile istorisite în nopţile petrecute în aşteptare, folclorul românesc înregistrează numeroase referinţe la moară ca spaţiu al supranaturalului, însuşi morarul fiind adesea un personaj cel puţin ieşit din comun, motive preluate în literatura cultă: moş Irimie, de la moara din siliştea tîrgului, are ca „fecioraş” un demon (Sadoveanu, Fraţii Jderi, p. III, cap. VII), moş Călifar, de la moara părăsită de lîngă Alăuteşti, este un vrăjitor, „o jivină drăcească” (Galaction, Moara lui Călifar), iar moara „cu noroc” a lui Slavici este o amară ironie. Elemente ale realităţii, dar şi cele fantastice, contribuie la conturarea semnificaţiei acestui cadru pentru ceea ce se numeşte „şcoala vieţii”; frecventarea morii devine un criteriu de apreciere a experienţei cuiva; ironic, aceasta poate fi înfăţişată în termeni cum sînt cei puşi în relaţie de Anton Pann într-o suită de zicători despre timp şi vîrstă'. „Moş Ion ştie, el să vie să vă spuie. - Că a fost o dată la moară şi de două ori la rişniţă” (Povestea vorbii).
Astfel, tîrgul şi moara au constituit vechea măsură a celei mai largi publicităţi: a spune un lucru în tîrg şi la moară înseamnă ‘a spune un lucru în gura mare, la toată lumea’ iar, de aici, a afla şi tîrgul şi ţara (‘a afla, a şti toată lumea’, DLR XII/l). Agravării în ceea ce priveşte extensia i-a succedat asocierea cu formula ce numeşte folosirea celor mai sonore mijloace de a atrage atenţia, provocînd contaminarea de elemente âl cărei rezultat este a bate toba în tîrg şi la moară, exemplu elocvent al expresivităţii paremiologiei populare.
Bibi. „ ...în tîrg şi la moară"; Cr., XXI, nr. 2 (1041), 10.I.I986, p. 6.
TOP:	a trage (cuiva) un top de bătaie :
'	= a-1 bate zdravăn
In această variantă, pentru care în 1963 nu existau atestări, expresia, frecventă în vorbirea familiară, cu înlocuirea lui top prin toc, a fost înregistrată în DLR la cuvîntul top (XI/3), conform explicaţiei date de
416
TRAISTĂ
| Al. Graur: iniţial s-a făcut referirea la top (Etimologii, 157). Dacă } astăzi se spune curent „un top de hîrtie”, în secolul trecut împrumutul | din limba turcă top numea tot felul de pachete: legături de textile, de
1	luminări şi chiar de chibrituri (DLR, s.v., unde apare un citat chiar cu , „un top de bătaie”: „îi.trag un top de bătaie de-i sar zbanţurile!”).
: Topul de bătaie putea avea în vedere bătaia administrată cuiva legat (aşa se bătea, de exemplu, la talpe, o pedeapsă obişnuită în secolele trecute), cei reţinuţi, chiar înainte de a fi judecaţi şi condamnaţi, fiind legaţi burduf, fedeleş sau butuc.	;	:	.
:	O’dată cu restrîngerea utilizării în vorbire a turcismului top,
neînţeles, înlocuirea acestuia cu toc s-a produs sub semnul semantismului interjecţiei (care imită zgomotul produs de o lovitură), respectiv al verbului (a) toca, însemnînd, mai mult sau mai puţin incidental, şi‘a lovi, a izbi’,‘a bate’(DLR XI/2). •
TRAISTĂ:	luna	Iui	traistă-n	băţ
= nume popular al lunii martie
Această denumire, din calendarul ciclurilor vegetaţiei, a fost înregistrată în anchete etnolingvistice din deceniul al patrulea în localităţi din sudul Moldovei şi din estul Munteniei. Inclusă şi în DLR (XI/3, s.v. traistă), ea a fost considerată ca referindu-se la „vremea cînd începe lucrul la cîmp”, pe baza explicaţiei notate de către Iuliu Zanne ,(P III, 411), ce nu l-a putut contrazice pe învăţătorul dintr-o localitate din fostul judeţ Covurlui (aşadar din acelaşi areal geografic) care a comunicat-o. Explicaţia le-a părut convenabilă şi redactorilor (probabil redactorelor, posibil orăşence) autori ai respectivului tom din dicţionarul citat. •
Dacă ar fi vorba de această situaţie, prezenţa băţului este suspectă: cînd mergeau la lucru, la ogoare mai îndepărtate de casă, ţăranii foloseau fie căruţa, fie aveau în mîini unelte, pe coada cărora îşi atîrnau traista cu mîncare. Traista în băţul de pe umăr este caracteristica drumeţului, sau a ciobanului ce umblă în urma turmei pe păşune sau pe cîmp (localităţile la care ne-am referit mai sus se află în zona căilor de transhumanţă ale păstorilor transilvăneni spre bălţile Prutului sau.ale Dunării). Drumeţul cu traista în băţ este evocat însă,
TRAISTĂ
dintre citatele prezentate în Dicţionarul Academiei, de cele selectate din Hogaş şi Rebreanu (traista şi toiagul la N. Filimon, O. Goga, M. Sadoveanu sau V. Voiculescu; vezi şi la Creangă: „le-ţi, popă, desagii şi toiagul şi pe ici ţi-i drumul”; Popa Duhu).	•’	'
Dar, în limba română, existş numeroase expresii ce evocă o ,,drumeţie” de cu totul alt gen: cu traista-n băţ înseamnă „sărac, calic, cerşetor”, iar a-şi lua lumea în traistă, „a pleca supărat” (şi, desigur, nu „dezbine!”). Aşadar, martie „traistă-n băţ” înseamnă, din optica grijilor oamenilor pămîntului, luna sărăciei, cînd rezervele alimentare s-au terminat, resursele primăverii n-au apărut încă, iar încălzirea timpului le permite celor aflaţi la strîmtoare să o pornească Ia drum, în încercarea de a cumpăra sau a găsi ceva de mîncare; ori luna mişcării ciobanilor, cu turmele spre păşune, dată fiind lipsa de nutreţ de la sfîrşitul iernii. De altfel,-de acest aspect se leagă apariţia, alături de numele de mărţişor, luna mărţişorului (de la obiectul augural purtat din prima zi a lunii), a altor denumiri populare ca luna lui Marta, Marta cu nouă cojoace, de la Baba Marta, o baba Dochia, în postură de ciobăniţă (care, după ce-şi leapădă cele nouă cojoace, din cauza încălzirii înşelătoare a timpului, îngheaţă de frig).
Trecînd peste supoziţii, că martie luna lui traistă-n băţ înseamnă luna sărăciei ne-o dovedeşte denumirea metaforică1 traistă goală „vîntul pustiitor de sud-vest” (după cum sublinia Bogrea, Pagini, 266), eventual crivăţul, „poreclit şi traistă goală prin judeţul Argeş”' (semnificaţie înregistrată de Pamfile, Văzduhul, 54), care ar putea fi acelaşi cu „Munteanul” sau „Trăistarul”, un vînt de miazănoapte „totdeauna uscat şi (care) dă poporului traistă de cerşit, sau de cerut împrumut porumb”, după o comunicare din judeţul Olt'(Muşlea -Bîrlea^ Tipologia, 149). De altfel, neam de traistă înseamnă şi ‘cerşetor’; cf. zicala „degeaba aduce bărbatul (acasă) cu căruţa, dacă femeia/risipitoare!/dă cu trăistuţa”. -	1 '	..
Un prestigiu consolidat al acestei luni despre care se spune,' doar, că „martie din post nu lipseşte”. 1 :	;
în sfîrşit, o denumire de... revanşă faţă de lipsurile de la începutul primăverii: în ancheta etnolingvistică pentru NALR. Moldovă şi Bucovina (diri anul 1968) în localitatea Caşin, jud: Bacău, am înregistrat ca nume al lui riiartie „luna lui poftim', cu referire la faptul că, în această perioadă, „căşunenii”, lucrători la pădure şi cărăuşi, lipsiţi
418
TREAPĂD
de pămînt pentru agricultură, erauangajaţi („poftiţi”) pentru lucru pe timpul verii în special în zona de podgorii (Odobeşti - Nicoreşti).
Bibi. Martie - mărţişor; Cr., XX, nr. 9 (996), 1.III.1985, p. 8.	,
TREAPĂD:	a avea (a da în) treapăd, a da treapădul (peste
.	•	;	,	cineva) .,	,	,
..	r = a fi bolnav de diaree
Locuţiunile din titlu, neînregistrate în dicţionarele limbii române, mai sînt şi astăzi folosite, cu sensul menţionat, în graiurile din Moldova (Atlasul lingvistic români, vol. 1, Cluj, 1938, harta 124, şi Noul Atlas lingvistic 'român, pe regiuni. Moldova şi Bucovina, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1987, harta 99). Precizarea circulaţiei | zonale a acestor locuţiuni pentru estul teritoriului dacoromânesc (unde apare, frecvent, şi verbul a trepăda cu sensul indicat) este posibilă pe baza comparaţiei cu răspunsurile notate în localităţi din celelalte provincii pe harta citată din ALR1, respectiv pe hărţile avînd aceeaşi temă din atlase ale seriei NALR. în aceeaşi arie se înscriu şi răspunsurile ,!atestînd termenul în discuţie ce provin din ancheta etnolingvistică Hasdeu, la care trimite,DLR XI/3 (judeţele Bacău şi Iaşi).	.
Iată cîteva formulări, ce cuprind şi, explicaţii ale subiecţilor anchetaţi: „se duce repede afară, a dat treapădul peste el”; „treapădă, iese, repede afară’’; „a dat în treapăd”; „trepezi, trece prin tine” (NALR. MoId.-Bucov.,\h. 99, localităţile Ivăneşti şi Tătărăni, Vaslui; Cuca, Galaţi; Nistoreşti, Vrancea; vezi şi Tuleşti, Vaslui: „omu treapădă, merge mereu, hojma afară").	.	'
; ,Ne aflăm în, prezenţa unei metonimii, datorate, desigur, eufemi-zării, de tipul „consecinţă” pentru „cauză”: boala ce provoacă presanta şi frecventa „ieşire afară” a fost ,numită prin locuţiuni verbale ce descriu... deplasarea repetată şi precipitată.
Aceasta deoarece (a) trepăda (verb moştenit din latină, trepidate ‘a se mişca agitat, a se zbate’, ‘a alerga în dezordine’, ,‘a tremura’) şi (postverbalul) treapăd au fost utilizate în limba veche (atestări în scris din secolul al XVII-lea) cu semnificaţiile „a umbla repede şi fără astîmpăr de colo pînă colo, a alerga, a umbla după ceva, a se zbu-
419
TREAPĂD
ciuma”; „a merge la trap” (despre cai), respectiv „alergătură, umblet”, „mers la trap, al calului” (DLR XI/3). Iată cîteva contexte ilustrative, după acelaşi dicţionar: (nemţii luau vamă) „de la pămîntenii ce trecea şi trepăda în ţara ungurească” (N. Costin); „trepădase toată ziua după cămătar” (I.L. Caragiale); „calul... trepăda de abia se puteau ţine de dînsul cei doi lăturaşi” (I. Ghica); respectiv „fu silit a merge pe lîngă cai în treapăd” (Dosoftei).
Cu numeroase atestări după izvoare reflectînd graiurile din toate provinciile româneşti, verbul are o bogată „familie” (termenii ce urmează se referă la unul sau altul din sensurile date anterior): tre-pădare, trepădat, trepăda tor, trepădătură, trepăduş, (cal) trepădar, trepădaş etc. Pe de altă parte, prin treapăd a fost numită o „taxă” sau „amendă”, percepute de la cei aduşi forţat la judecată, sau de la datornici (DLR XI/3), iar treapădul pare să fi numit, în mod special, ironic, „umbletul” călugărilor (şi preoţilor) din sat în sat, sau din mănăstire în mănăstire, după pomeni sau praznice (vezi geasta).
Faţă de o asemenea situaţie în vocabularul limbii române şi faţă de expresivitatea termenilor la care ne-am referit, este surprinzător faptul că specializarea semantică treapăd ‘diaree’ caracterizează doar vorbirea populară din aria estică dacoromânească (Moldova, pînă la Nistru), delimitare teritorială ce este confirmată de apariţia cuvîntului ca termen medical popular în texte manuscrise şi în cărţi (tipărite la Iaşi) datînd de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi din secolul al XIX-lea (DLR, voi.cit., treapăd1).
Nu este un caz singular: tot aşa, în graiuri din Banat şi'din sudul Transilvaniei, aceeaşi boală este numită prin urdinare (urdinală, urdinat, nrdinătură şi chiar urdiniş şi urdimiş; ALR I, h. 124, şi NALR. Banat, vol. I, Bucureşti, 1980, h. 115). Or, verbul (a) urdina (< lat. ordinare ‘a pune în ordine’, de unde şi ‘a curge’) însemna, în limba veche, „a umbla des (sens încă păstrat în urdiniş)”- (Şăineanu, D; cf. Scriban, D: urdin „mă duc şi vin mereu, trepăd, mă vîntur”, semnificaţie ilustrată printr^un citat din cronica lui N. Muşte: „multă nevoie de turci ce urdinau în sus şi în jos”).
Reperul tipic al „umblăturii” frecvente şi... grăbite a albinelor este urdinişul ‘orificiul stupului prin care intră şi ies albinele’; de la această reprezentare, aşadar, şi metonimia urdinare ‘diaree’, (a) urdina ‘a fi bolnav de	s
420
TUFĂ
TUFĂ:	tufă-n pungă (în buzunar)
= (om) fără bani, „lefter”	-
înainte de a prezenta motivaţia sensurilor figurate ale termenului în sintagmele citaţe, nu putem ocoli o problemă etimologică privitoare la substantivul /w/ă însemnînd ‘nimic, deloc’. A. de Cihac considera că alături de tufă ‘arbust cu ramuri dese’ (< lat. tufa), în limba română ar exista un al-doilea cuvînt tufă, avînd sensurile ‘abur, fum, vînt’, element de origine neogreacă (TÜcpoq, cu aceleaşi semnificaţii, inclusiv valoarea metafprică), de la care s-ar explica sensul, particular, ‘lipsă de bani’, pe,care îl remarcase Ia Alecsandri în sintagma „tufa-n buzunar” (asupra căreia vom reveni; cf. DE II, 708).	.
înregistrarea, în texte de limbă vorbită şi la scriitori, a mai multor expresii formate cu abesta, avînd sensurile ‘nimic, deloc’; ‘(om) fără bani, lefter’ etc., a contribuit, se pare, la abandonarea, în dicţionarele ulterioare ale limbii române, a ipotezei unui „dublet” grecesc al cuvîntului de origine latină tufă, semnificaţiile menţionate fiind interpretate, tacit, drept acumularea unor conotaţîi depreciative ale termenului în discuţie.
Iată, pornind de Ia DLR (XI/3), două contexte ilustrative pentru sensul ‘nimic, deloc’, după Creangă şi Ispirescu. Plîngîndu-i-se „jupîneşicăi” Maica de faptul că baba lui s-a dovedit nu numai bolnăvicioasă, ci şi ö „sterpătură”, Moş Nichifor Coţcariul continuă să se autocompătimească: „... să fii nevoit să trăieşti cu una beteagă pînă la sfîrşitul vieţii; şi copii, tufă!”. Iar Neagoe, eroul povestirii Numai cu vitele se scoate sărăcia din casă, „parale n-avea; de moară, nici cît să orbeşti un şoarece, ceva ţoale ori vreun dichis în casa lui, tufa!” (cu acelaşi sens general, substantivul apare, după volumul citat din DLR, şi la Vasile Alecsandri sau Duiliu Zamfirescu).
Pentru ca tufă să fi cîştigat în paremiologie acest surprinzător prestigiu de a simboliza lipsa, mai precis sărăcia,-absenţa totală a banilor mai apoi, trebuie să avem îri vedere o exagerare, prin raportareatufişurilor la plinătatea/wt/î/r/V, din optica gospodarului interesât de lemne de foc sau pentru construcţii, după care a fi lemn de tufă înseamnănu fi bun de nimic” (Zanne, P I, 205; vezi şi tufă de om „persoană fără importanţă”); dar, şi din perspectiva protecţiei rîvnite de haiduc („codru des”) sau de tinerii dornici să se ascundă de ochii lumii (eventual cununîndu-se... la brad!).
421
TUFĂ
Pasul următor, în registrul figurat, îl reprezintă folosirea termenului cu referire directă la bani; la Alecsandri, „bogasierii” groşi la pungă, ca Verdulescu, îi dispreţuiesc pe evgheniştii (= nobilii) care sînt „tufă de parale” (Ginerele lui Hagi Petcu, a. I, sc. IV), statut pe care companionii „cadetului de cavalerie” Leonil şi-l asumă’cinic (Iaşii în carnaval, a. II, sc. V). 1
Pornind de aici, tufa se asociază cu locul unde se ţineau de obicei „paralele”, mai întîi punga, metafora cîştigînd teren în lumea tîrgului şi a micii boierimi. într-o confruntare din Electorale, un personaj al lui Iacob Negruzzi, unul dintre oratori, negustorul (NăstasePo//ă,g7'că), îşi exprimă dispreţul faţă de oponentul său, Lehăescii (ce se dovedise, într-adevăr, bun de gură, dar care era înscris în catastiful respectivului ca datornic), caracterizîndu-i pe profesori drept „tufă-n pungă, răi de plată” (vezi, după DLR XI/3, şi „au rămas cu buzele umflate şi cii tufă-n pungă”, Ja I.G. Sbiera).	;	‘
Apoi, „cuconului” Antohi Sgîrcea nu i-ar fi stat bine să dea mîna „cu nişte tufa-n buzunar”; Alecsandri, Zgîrcitul risipitor, a. II, sc. V).
Sintagma tufă în pungă a fost atrasă, apoi, în construcţii mai întîi bimembre, accentuînd, prin paralelism, ideea 'de’/,‘sărăcie”: tufă în cap /aşadar sărăcia cu duhul/, tufă în pimgă (înregistrată de Baronzi, Limba, 56) a primit exlicaţia „adică prost şi sărac” (Zanne, P I, 299). Nu este însă exclusă şi o altă interpretare, dat fiind polisemantismul cuvîntului în discuţie, care înseamnă şi „moţ de păr” (lăsat în frunte sau în creştet); astfel, caracterizarea ironică l-ar putea privi pe cel „sărac, dar fudul” (aşadar pe cel care, în ciuda sărăciei, se crede ,,/mai/ cu moţ”). ,'	,
Oricum, acest polisemantism a provocat, şi prin simple jocuri de cuvinte, variaţii ale enunţului, înregistrat de N. Filimon sub forma tafă-n frunte, tufă-n pungă (titlul, cap. XXX din Excitrshmi în Germania meridională, 1858), reprezentînd, după prozator, porecla dată de români, neam „epigramatic”, soldaţilor austrieci intraţi în Bucureşti la 1835, ce aveau „tufă” la căciuli, dar n-aveau bani de cheltuială. Chiar savanta documentare a lui Filimon (care află,originea acestui element decorativ în obiceiul vechilor populaţii germanice de a-i încununa cu frunze de stejar pe luptătorii întorşi biruitori din bătălie) ne atrage atenţia asupra faptului că, regional, tufă este şi numele unor specii de stejar (cf. DLR XI/3).: •	;	,	'
422
TULT
Referirea la austrieci este însă mai veche, datînd, se pare, din perioada anexării Olteniei (1718 - 1739), căci pentru nimic în pnngă, tufă-n capete (la Jipescu, Opincant, 124), sau tufă-n cap, tiifă-n mînă, tufă-n pungă, luliu Zanne dă o savuroasă explicaţie: „ţăranii de la munte, în Ţara Românească, batjocoreau odinioară prin această zicere pre soldaţii austriaci care, la părăzi, purtau frunză de tufă (subl.n.) la şacouri (= chipiuri), vrînd să arate că catanele nemţeşti nu au nimic în cap, căci; sînt proaste; nimic în mină* căci sînt veşnic bătute şi arma nu le este de nici,o treabă; nimic în pungă, căci sînt sărace” (P II, 48).
Pentru o semnificaţie figurată la fel de surprinzătoare, vezi tămîie.
TULT:	lin	ort*	un	zlot,	un	tult şi o oală de urit
:	•■'=	(a	plăti)	un	preţ	exagerat; „claie peste gră-
!'	'	madă”;	de-a	valma	’	‘
■	Formula este'şi un remarcabil mic repertoriu Be nume ale monedelor ce au circulat, în diverse epoci, în Ţările Româneşti, cu1 valori diferenţiate în timp. Termenul ort este cel mai cunoscut; a pătruns la noi prin filieră poloneză ca nume de monedă, dar cuvîntul este de origine săsească şi a rămas în memoria limbii române numind banul, în general de valoare redusă, reprezentînd plata preotului pentru serviciile religioasele,la înmormîntare (vezi ort).	,	,
Z/ofw/.este,.tot.polonez şi.însemna, iniţial, „ban de aur” (dar această valoare a datloc unei aprecieri ironice; „cot /de pînză/ de-un ort şi,aţă de-un zlot!”), iar tuUul era turcesc, dar a numit şi o monedă austriacă, ambele de argint.	:	<
. „Un ort, un zlot; un tult.şi o oală de unt”, înregistrată în dicţionare după Ispirescu, în afară de a sublinia, prin acumulare, pretenţia la un’ preţ exagerat, reprezintă,,în fond, o probă a cunoaşterii numai aproximative, în mediul rural românesc, a valorii banilor, în special cînd este vorba de tei de aur şi de argint:'Ceea ce convoacă astfel de denumiripare să’fie mai ales armonia sunetelor din corpul cuvintelor, atrase parca irezistibil în asocieri diri care rezultă formaţii arhitectonice sonore: „Tulţ, tulţ,‘că-s mai mulţ; / Florinţ, florini, că-s mai cuminţ”, ca la G. Alexici (Texte din literatura poporană română,
423
TUN
1899, p. 171; după DLR XI/3), sau ca la Enea Hodoş: „Să fi ştiut mai demult / Aş fi cumpărat de-un tult” (Poezii populare din Banat, Caransebeş, 1892,1, p. 189).
TUN:	doarme	de	poţi	să dai cu tunul
= se spune despre cineva care doarme adînc
Este prima parte a unei formulări ce presupune completarea „şi nu-l trezeşti!”. De aici a putut rezulta formula doarme tun, cu acelaşi sens (Graur,Etimologii, 17).	1
Aceeaşi pare a fi explicaţia pentru beat tun, a se îmbăta tun - beat de poţi să tragi cu tunul şi nu-l trezeşti (în complementaritate cu starea respectivului descrisă şi prin sintagmele beat mort, ~ turtă, ~ leucă', cf. DA I/I). Dată fiind cunoaşterea în România a pieselor de artilerie de fabricaţie Krupp, numele propriu a devenit unul comun în expresiile citate anterior; aşa se explică substituţia beat crup şi a se îmbăta crup (Puşcariu, în DR VI, p. 315; cf. şi DA II/I), iar, apoi, prin etimologie populară, chiar beat crupă, pe care am auzit-o în vorbire.
îngheţat tun
= îngheţat de tot	'
Faţă de raportarea la „tare ca tunul” propusă de Şăineanu, D, Al. Graur susţine că primele tunuri, fiind din lemn, nu puteau fi considerate uri etalon al solidităţii (mai „tari” fiind, de exemplu, piatra sau fierul). Şi, de fapt, se spune chiar îngheţat lemn şi a înlemni ‘a înţepeni’. Aşadar, construcţia ar fi rezultat dintr-o elipsă, contextul originar, explicit, fiind: îngheţat ca „o apă peste care se poate trece cu tunurile” (Etimologii, 160). Să nu pierdem însă din vedere faptul că de lemn erau primele „tunuri”, numite „puşti” (puşci), iar enunţul îngheţat tun a putut să-şi facă apariţia mai tîrziu!
Nu a fost propusă încă vreo soluţie convingătoare pentru sănătos tun, dar dacă avem în vedere „tăria”, putem prelua, şi pentru acest caz, explicaţia lui Şăineanu, D, după care enunţul ilustrează ideea „tare ca tunul” (vezi „tare ca piatra”, „tare ca fierul”, urări de sănătate în textul „sorcovei”; cf. şi „sănătate de fier”: DA II/I).
424
TUTUN
TUTUN:	a bea tutun
= a fuma
Obiceiul fiind cunoscut, în Ţările Româneşti, şi de la turci, construcţia (utilizată în Muntenia, Moldova, dar şi în Bucovina) ar transmite impresia pe care a făcut-o asupra oamenilor de la ţară una dintre părţile „lulelei” de tip oriental, numită narghilea, şi anume vasul cu apă parfumată prin care trece fumul înainte de a fi inspirat (DA 1/1, s.v. bea)\ vezi şi şarpe.
După Şăineanu (Influenţa, I, p. CIII), a bea tutun are, de asemenea, legătură cu obiceiul turcesc (şi poate chiar cu vasul de la narghilea!), dar într-un mod „prozaic”; expresia este calchiată după turc. tiitiin icmek, enunţ pătruns şi în albaneză, neogreacă şi bulgară. în ultima dintre limbile amintite, se zicepija cubuk, substantiv pe care îl găsim în aceeaşi expresie şi în româneşte, la Anton Pann: „Şade şi îşi umple un ciubuc să bea, / Poruncind să-i facă încă şi-o cafea” (Povestea vorbii).	:
Fireşte, pentru român, care i-a zis tutunului „iarba dracului”, fumatul este un defect care poate fi asociat cu acelea din născare; „După ce e urît, be .şi tutun” apare de la Pann pînă la Ispirescu (cf. Zanne, P II, 791), iar turnura balcanică a, formulei i-a prilejuit lui Alecsandri încă una din traducerile, sale de idiotisme cu efecte hilare: „Voulez-vous aussi boire une cigarre?” (Chiriţa în provinţie, a. I, sc. IU).	:	, .	.
425
ŢARĂ:	a se pune (rău) cu ţara
■.	= a intra în conflict cu toată lumea	'
Avînd astăzi valoare hiperbolică (datorită înţelegerii termenului ţară drept „teritoriu locuit de un popor, organizat din punct de vedere administrativ şi politic într-un stat”), această expresie conservă o semnificaţie veche a cuvîntului respectiv, aceea de „obşte sătească; sat”, ce se plasează undeva între sensul (de bază)‘pămînt’, al latinescului (moştenit) terra, şi cel de ‘uniune de obşti’, păstrat în toponimele Ţara Oaşului, a Bîrsei, a'Oltului, â Haţegului (atestate la crbnicari, în secolul al XVIl-lea). In aceste nume, ţară are^sensul lui cimp din numele (tot) de uniuni de obşti Cîmpitl lui Dragoş, Cîmpulung, Cîmpul Perilor etc., aşa cum dovedesc studiile privind proprietatea rurală devălmaşă ale lui H.H. Stahl şi R R Panaitescu.
Sensul de „sat” al lui ţară, neevidenţiat pînă acum în lucrări lexicografice, apare într-un document din 1515, redactat în slavonă, de asemenea într-un toponim: Ţara Oanev, adică „ţara lui Oanea” (DRH, B, II, p. 136; la 1567, în DIR, XVI/B, III, p. 242). Este vorba de numele unei „ocini”, o proprietate de pămînt care nu putea să depăşească dimensiunile unui sat, de vreme ce în actul dat de Neagoe Basarab se „întăreşte” proprietarului o jumătate din acea ocină, de pe teritoriul Muscelului, la fel ca şi din satul Goleşti sau din muntele Cernat.
Nu este exclus ca semnificaţia ‘obşte’ a lui ţară să se fi păstrat în vorbire şi să fi fost înregistrată, incidental, într-un document din secolul al XVIII-Iea, o plîngere a Mănăstirii Slatina împotriva oamenilor din Rădăşeni, apelîndu-se la „mila” domnitorului ca aceştia „să urmeze” obligaţiile faţă de mănăstire „ca şi altă ţară”, întrucît ei se
426
ŢARĂ
judecă „să nu fie ca altă ţară” (1767). Termenul de comparaţie îl reprezintă „moşii” ce se află „înpregiuru Rădăşenilor, mănăstireşti şi boiereşti”. în epocă, ţară era deja polisemantic, numind şi „poporul de rînd”, „locuitorii de la sate”. Dar, în contextul de mai sus, el este comutabil cu (alţi) oameni (1763), sau (alţi) lăcuitori (177i), însă şi cu (alte) sate (1764); exemplele citate au fost excerptate din culegerea de documente Relaţii agrare, II, Bucureşti, 1966 (passim).
 se pune (rău) 'cu ţara, a sta rău cu ţaiJa („a nu avea'bani”) şi a pune ţara la cale nu'este obligatoriu să aibă în vedere, iniţial, statul, dar aceste expresii pot reflecta stări de lucruri caracteristice obştii săteşti. Dacă nu le considerăm drept produsul epocii moderne, punctul lor de plecare ar putea fi fixarea „cislei”, întrucît tocmai de pe urma unor obligaţii neachitate la acest nivel ă sta rău cu ţara a putut să însemne, prin prisma prezentării efectului pentru cauză, ‘a nu avea bani’ (cisla era „cota parte din bir, fixată de vistierie, a unei comunităţi săteşti”).;	,
.Aceeaşi este valoarea cuvîntului ţară în enunţurile ţară fără cîini (în raport de sinonimie cu sat fără cîini), (ara lui Cremene, ,care la Eminescu apare doar sub forma satul lui Cremene (vezi saţ), a dabir cu (ara (faţă de a da bir cu satul) etc. Dintr-o perspectivă de realism etnografic.privind împrejurările apariţiei unor.atare constatări sarcastice, putem,atribui acelaşi sens substantivului ţară şi în expresia ţara piere şi ea se piaptănă {se „se zice, cînd, în primejdiile cele mai mari aflîndu-ne, noi atunci ne înveselim, şi mai ales muierile”; Iordache Golescu), date fiind variaţiile lexicale din corespondentele satul arde (şi) baba se piaptănă,• arde casa şi baba se piaptănă (Zanne, P III, 300; VI, 301), deşi apar şi formulări hiperbolizante:, ţara geme de tătari şi baba se piaptănă, lumea piere şi baba se piaptănă (ibidem).
Pentru păstori şi pentru oamenii de la munte, ţările erau, apoi, zonele de cîmpie: ciobanii din zona Haţegului se duceau iarna „la ţări’, unde găseau iarbă „de pe urma bucatelor” (Densusianu, Haţeg, 209).
Considerarea multidisciplinară a cuvîntului ţară ne îndreptăţeşte să acceptăm evoluţia sa semantică prin proiecţii de ordin social, pornind de la> „pămînt”: „cîmp” —> „obşte”; „poporul de la sate” —> „teritoriul stăpînit de o uniune de obşti”	„stat”, pe un curs normal,
de la ocupaţii la structuri sociale.	1
427
ŢĂRUŞ
Bibi. Cuvinte document de continuitate: ŢARA; Cr., XXIII, nr. 23 (1166), 3.VI. 1988, p. 2. ,	. .	.	■	■	.
, ŢĂRUŞ:	•	a	bate	ţăruşul	/	parul	(întîi)
■	=	a	întemeia	o	aşezare,	un	sat	,	.
Locuţiunea verbală din titlu, respectiv referiri la acţiunea descrisă apar în naraţiuni despre înfiinţarea de sate prin colonizare pasto-ral-agricolă, la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi chiar la începutul secolului următor. Iată cîteva exemple: „Ăl d-a bătut ţăruşu-ntîi în Slonu nostru [din jud. Prahova] a fost popa Costandin... A găsit aici poiană frumoasă, loc bun, şi s-a aciuiat aici” (GS, IV, 1929, 1, p. 108); „Ta-su a vinit în Viziru aici. Şî-i bătut ţăruşu de la... un cot de... stradă acolo, unde a fost finu Apostu Canciu” (TD. Mt., II, 824); „Da cine-a bătut păru întîi aici ca să facă sat, ... nu poate să spuie nimenea” (numele satului, Rîmniceni, este pus în legătură cu cel al boierului Rîmniceânu, pe a cărui moşie foştii ciobani au „clăcuit”; ibid., p. 485). Sau: „Teişanu ăsta tribuie c-a bătut paru-ntăi dă şi-a făcut casă. Pădurili le-a tăiat, a scos buturugile dîn pămînt” (localitatea Teişani, din jud: Prahova; GS, III, 1927 - 1928, 2, p. 352).
Ca variaţie sinonimică, semnalăm apariţia verbului (a) împlînta; satul de „ungureni” Băbeni-Bistriţa, din judeţul Vîlcea, afost înfiinţat de ciobani plecaţi din Jina (Sibiu): „a plecat de-acolo, din Jina, un om să găsească /loc potrivit/; a-mplîntat păru aicea, în Băbeni” (TD. Olt., 65).
Tot pentru o populaţie de colonişti păstori, din Dubova, jud. Mehedinţi, enunţul poate însă eşua într-o simplă descriere tehnică: „Pe timpuri, o vinit aici patru sau cinci păcurari din... lume, necunoscută, şî s-or aşezat aici cu oile: Or bătut pari, or făcut patru - cinci căş... s-or făcut sat” (TD. PF, 2).
Dintr-o optică mai apropiată de zilele noastre, locuţiunile verbale prezentate au drept corespondent enunţul „a pune casa”, ce constituie, în fond, o adevărată glosă: „Se zice că «primu om care a pus casa /în Grădiştea, Prahova/ îi zicea Grădişteanu»” (Atlasul lingvistic român, pe regiuni. Muntenia şi Dobrögea, I; Editura Academiei Române, Bucureşti, 1996, p. 12; se observă, ca şi în textele de mai sus, inversarea raportului dintre oiconim şi antroponim).
428
ŢĂRUŞ
Expresia în discuţie apare înregistrată în DLR sub forma a bate panii (în cutare loc), respectiv a bate ţăruş, avînd semnificaţia „a se stabili (într-un anumit loc)” (DLR VIII/1), „a se stabili undeva, a bate par” (DLR XII), cu-trimitere Ia una şi aceeaşi frază din Cronica anonimă a Moldovei (atribuită lui Alexandru Amiras). Textul reprezintă un „suret” după „zapisul” dat de tătarii nohai domnitorului Grigore II Ghica; tătarii cer şi obţin, printre altele, drept de păşunat pe teritorii ale Moldovei, în zona Godrului şi a Lăpuşnei,.'dar se obligă să nu facă „supărare cuiva”: „nici să cutezăm a face pe pămîntul Moldovei lăcaş au sălaş pentru păstorii noştri... pe locurile acele să nu fim volnici a bate par sau ţăruş” (subl.n.).	:	;
A bate ţăruş, dat fiind specificul demografic al zonei de referinţă, ar părea că are în vedere adăposturile tipice ale nomazilor, corturile, la ridicarea şi pentru susţinerea cărora, în afară de suportul central, bucăţile scurte de lemn sau de metal, ascuţite la un capăt, ce se înfig în pămînt de jur împrejurul 'pîrizei întinse, sînt de rigoare (atestări care, evident, reflectă, prin traduceri, cutume ale altor populaţii şi areale, din Biblia de la 1688). Din această optică, s-ar putea presupune că, din „transpunerea” tehnicii nomazilor în limbajul aborigenilor, înfiinţarea unei aşezări a putut fi desemnată, printr-o substituţie de ordin cantitativ, de tip sinecdocă („pars pro totö”), prezentă deja în formula autohtonă „a batepantf'; iprin „a bate ţăruşuf, aşadar prin ceea 'ce se numeşte „derivare sinonimică” (cu funcţie de glosă).
Acestei interpretări i se opune însă polisemantismul substantivului ţăruş, un termen ce nu desemnează doar realitatea definită în paragraful precedent. Datorită necunoaşterii etimologiei, sensul originar al cuvîntului nii,poate fi selectat. Din diferite contexte putem însă constata că; frecvent, ţăruş este perfect sinonim cu par; ca atunci cînd este vorba de „stîlpul” care se bătea în mijlocul ariei la treieratul cu caii (vezi a se strînge funia la par), ce trebuia să aibă grosimea şi înălţimea care să-i asigure funcţionalitatea; or, există şi varianta a se strînge funia la ţăruş (vezi, în DLR XII, a-şi strînge funia de ţăruş, figurat, „a îmbătrîni, a-şi aştepta moartea”).	,
Tot aşa, la Eminescu, în Făt-Fnimos din lacrimă, stăpîna celor şapte iepe îi omoară,pe cei ce, nu i le pot păzi peste noapte şi le „pune capul într-un par”; dar cînd este descris sălaşul acesteia, apare terme-
429
ŢĂRUŞ
nul ţăruş:„împrejur gard nu era, ci numai lungi ţăruşe ascuţite, din care şase äveaü fiecare-n vîrf cîte-un cap” (mai apoi, cînd pierde iepele, Făt-Frumos „îşi vedea capul pus în ţeapă”). Iar la ion Vlasiu (Am plecat din sat), ţăruşii îngrădiţi cil nuiele într-o replică sui-generis la Arca lui Noe sînt „înalţi de un stat de om” (cf. DLR XII). Dacă acest cuvînt, probabil autohton, este înrudit cu albanezul thurr „a împleti nuiele la gard” (ibid.), atunci nimic nu ne obligă la considerarea unor ţăruşi - „pripoane” (specializarea semantică respectivă poate fi una i „distribuţională”, ulterioară).	1	j
Prin urmare, a bate ţăruşul întîi - a bate parul întîi desemnează	j
acelaşi act, un rit de construcţie, cel al luării în stăpînire a unui loc, a	j
unei vetre, pe care urmează să fie ridicată locuinţa (vezi şi, în aro-	j
mână, a băga par „a pune temelie”; Papahagi, DDA, s.v. par). Un act	!
cu profunde şi multiple semnificaţii, ce pot fi interpretate prin exe-	j
gezele lui Mircea Eliade cu privire la simbolismul „centrului”, al	•!
locuinţei ca „imago mundi” şi al ţăruşului ca „axis mundi”, specifice i culturilor de vînători şi de păstori nomazi de pe diferite continente,	I
aspecte asupra cărora, fireşte, nu ne putem opri aici (vezi, totuşi,	;
Centre du Monde, Temple, Maison; cf. Zalmoxis, 183, 187).. r
Este însă interesant de semnalat faptul că expresia în discuţie nu ; apare în texte în care am fi îndrituiţi s-o căutăm; de exemplu, după	;
tradiţiaprivind întemeierea Moldovei, în relatarea lui Grigore Ureche,	!
actul întemeierii esţe, numit prin verbul (a) descăleca, chiar cînd este ! vorba de un sat, şi prin substantivul descălecare (desigur, şi datorită altei perspective): gonind „hiara ce să chiamă buor”, „păstorii de la Ardeal” au ucis-o ,,1a locul unde să cheamă acum Bourenii, dacă s-au discălicat sat "(Letopiseţul Ţării Moldovei, în Predoslovia descălicării a ţării Moldovei dinceputul ei). Iar, pe de altă parte, „baterea” ţăruşului sau a.jjâruliii ne este doar e voca t ă de locuţiuni formate cu verbul (a) înfige, în care „aşezarea” este numită prin rezultatele directe ale acţiunii: cortul, tabăra sau şederea („stabilirea”): „îşi înfipşeră corturile la şes” (Maior); „Mihai îşi înfipse tabăra în locul părăsit de duşman” (Bălcescu); „[dacă romanii] aii pUtut sau au avut vreme să-şi înfigă şederile în Dachia noastră” (D. Cantemir; toate citatele după
da ii/i). '■	‘	'■■■'	'	" r •'	'	■	'
O	precizare din textul documentului mai sus citat, din Cronica anonimă, şi un obicei popular ne mai transmit încă note emoţionale
430
ŢĂRUŞ
I	legate de simbolica bătutului ţăruşului sau al parului, ca act cu
j	implicaţii asupra legăturii cu pămîntul astfel marcat, respectiv cu
soarta aşezării în funcţie de harul, de „mîna bună” a ctitorului.
Tătarii nohai specificau că păstorii lor urmau să locuiască, după obicei, în „obaua” din car (probabil un fel de cort), şi numai pentru viţei, la începutul iernii, cereau să li se dea voie să ridice, ca adăpost, „cîte o colibă ce se cheamă tătărăşte ctrari', pe care să le se distrugă (!) la sfîrşitul iernii (Kogălniceanu, Letopiseţele Ţării Moldovii, III, Iaşi, 1846, p. 172). Iar în zona Vîlcea, „adeseori se blestemă cei ce au bătut parul în cutare loc (Craiova, Rîmnic etc.”; Ciauşanu, Glosar, 48; vezi ;	şi „oraşele, satele sînt adesea drăcuite cu cel ce a bătut întîi parul în
ele”, în glosarul Ciauşanu et alii, Vîlcea, p. 186).	.	;	l
;	Bibi. A bate ţăruşul;iCr., XXXV, nr. 2 (1490), februarie 2000, p. 18.	;
431
UNGHIŞOARĂ: a tăia de unghişoară
= a face inofensiv pe cineva, „a-1 pune la punct”
Expresia a fost notată de Baronzi în lista sa de „idiotismi români” (Limba, 40); în DLR (XI/2, s.v. tăia) este înregistrată după Ispirescu, în prelucrarea unei legende mitologice, povestită pe... româneşte („Apolon nici că-1 băga în seamă; doară viindu-i greaţă de atîta cutezare, vru în cele din urmă să-i taie de unghişoară”); vezi şi la Ciauşanu: „îi tai eu de unghişoară, mă scutur eu de el” (Glosar, s.v. cap). Semnificaţia este transparentă la Creangă, într-un context ce are ca nucleu alt verb: „... să-i rătezi /nevestei/ unghiile din cînd în cînd, ca nu cumva să-ţi pună coame” (Povestea lui Stan Păţitul).
Reprezentarea recentă este aceea că, prin tăierea unghiilor, cuiva i se reprimă capacitatea... agresivă (sau defensivă; vezi şi sintagma „cu ghearele şi cu dinţii”), dar păstrarea (intactă) a unghiilor ţine şi de o mentalitate primară, aceea a magiei simpatetice „contagioase” (vezi şi toacă); acestea, ca şi părul, fiind ascunse la tăiere, din grija de a nu cădea pe mîna cuiva ce ar putea face vrăji asupra lor, cu efecte asupra individului căruia i-au aparţinut (parspro toto).
O	dovadă indirectă a atenţiei faţă de unghii, dar nu în raport cu igiena este „unitatea de măsură” cuprinsă în „(nici) cît negru sub unghie” însemnînd ‘foarte puţin’; în contextele în care această expresie apare (DLR VII/1, s.v. negru), după surse de factură populară (Pann, Baronzi, Sbiera) sau la diferiţi scriitori, faptul că murdăria de sub unghii serveşte ca reper pentru a se aprecia „puţinătatea” nu provoacă nici un comentariu de „delimitare” (în mediul şcolăresc, argotic, sancţiunea se produce prin asocierea unui adjectiv neologic: unghii îndoliate).
432
UNGURESC
S-a formulat ipoteză unui tipar mental „balcanic”, expresii identice pentru a numi o cantitate infimă existînd şi în albaneză şi macedoneană (Gabinschi,■ Conexiuni, 85), dar forme mentale asemănătoare găsim şi la alte popoare; vezi, de exemplu, germ. nicht so viel, wie das Schwarze linter dem Nagel. Nenumărate abateri (!) în ceea ce priveşte părul de pe cap provin tot din mentalitatea invocată anterior, dar pot eşua în precepte prin care se manifestă preocuparea de a nu dăuna integrităţii corporale; vezi „mai bine cu capul neturis decît cu el tăiat” (Baronzi, Limba, 62, pentru care autorul dă drept context corespunzător semanticö-stilistic fr. „il vaut mieux laisser son enfant morveux que de lui arracher'le nez!”; p. 67).
ÜNGURESC:	flăcău unguresc
= „flăcău stătut” (Creangă)
Siritagma apare la Ispirescu (Legende sau basmele românilor, 1968, p. 396) şi este cunoscută şi de Sadoveanu (după o comunicare înregistrată în Atlasul lingvistic român 1/2, harta 275), ca şi de un subiect al iui Sever Pop din judeţul Argeş (harta citată, pct. 790).
Dat fiind faptul că atestările de pînă acum nu ţin, geografic vorbind, de zone ale confruntării de obiceiuri ale românilor cu ungurii (cum se prezintă lucrurile în cazul „june nemţesc”; vezi), probabil că adjectivul înseamnă „transilvănean”, „dinpărţile ungureşti”, iar aceşti „flăcăi” par să fi fost ciobani ardeleni, cunoscuţi, în nordul Olteniei şi în sudul ţării de exemplu, ca păstori transhumanţi. Un statut profesional şi un mod de viaţă ale căror vicisitudini puteau determina întîrzierea căsătoriei, despre al cărei moment favorabil românii par să aibă anumite convingeri, enumerate de Creangă: „Ş-apoi este o vorbă, că pînă la 20 ,de ani se însoară cineva singur; de la 20 - 25 îl însoară alţii; de la 25 - 30 îl însoară o babă, iară de la 30 de ani înainte numai dracu-i vine de hac” (Povestea lui Stan Păţitul).
De fapt, povestea citată este exemplificarea ultimei situaţii, căci pe Ipate „şi babele şi prietenii, lehămetisindu-se, l-au dat în burduful
dracului şi l-au lăsat pe sama lui”.	.......
i, De la alte asemenea conduite asociale vorfi pornit diverse expresii ce-1 încredinţează Necuratului pe cineva: „a-1 da (lăsa) dracului de pomană .
433
URECHE
URECHE:	a-i roade (cuiva) urechile ,
.	= a plictisi pe cineva prin insistenţă, repetînd
■	.	acelaşi lucru; a se sătura de ceva .
. Stăruinţa verbală, neplăcută, a cuiva este ilustrată de folosirea acestei expresii de către Alecsandri: Cucoana Gahiţa, cea iubită de către „baronul” Şvabe „mai mult dechit cel mai bun bier in Oestereich”, i-a vorbit cuconului Iorgu despre acesta de i-a ros urechile (Iorgu de la Sadagitra, a. III; sc. III). Aceeaşi imagine la Creangă: tovarăşii lui Harap Alb, după diferite încercări la care au fost supuşi de către Roş împărat, îi rod acestuia urechile ca să le dea fata, aşa cum promisese.
Este încă unul dintre „tiparele” mentale şi lingvistice de factură şi circulaţie balcanică (cu obişnuitele variaţii locale de imagini) pus în evidenţă de Pericle Papahagi: vezi arom. în mîcă urecl'ile, alb. me hangri ves(t), ngr. f.iov şqxxyc xavxia (Ausdrücke, 127).
Figura hiperbolică (vezi şi a te roade cu cineva în gură ‘a te ciorovăi’; DLR IX) are corespondente de reprezentare în domeniul realului: a roade cuiva pragul înseamnă ‘a intra într-o casă des, stăruitor’. De aici ‘a şe sătura de cineva’, cum apare la Creangă: Ivan Turbincă a fugit de lume, ştiind cît este de dulce şi de amară: „lui Ivan i-s roase urechile de dînsa”.
, USCAT:	bani uscaţi	,
= bani „grămadă”, în numerar
.1	.	;j;'	■	.	■	. :
Această semnificaţie a adjectivului în sintagma din titlu, repre-zentînd cumva o enigmă, nu apare explicată sau motivată de autorul singurului dicţionar al limbii române ce o înregistrează; astfel, Scriban, D, notează doar că bani uscaţi înseamnă „bani gheaţă, peşin, numerar”. Este drept, în imposibilitatea consultării fişierului literei U, în curs de redactare, din DLR, dispunem de atestări destul de puţine. Acestea ilustrează vorbirea contempbrană: la G.Fi Ciauşanu formula apare într-o serie sinonimică: „El plăteşte cu bani ghiaţă. Peşin, în mînă, bani uscaţi, bătuţi pe muchie” (în Glosarul vîlcean, publicat în 1931, s.v. ghiaţă). în localitatea Coropceni - Iaşi, într-o anchetă din anul 1934, Emil Petrovici a notat răspunsul „bani grămadă, bani uscaţi” (= „bani gata”; Atlasul lingvistic român ii, serie nouă, h. 1003, pct: 514)i
434
USCAT
Constatăm un statut comparabil cu cel al sintagmelor „bani gheaţă” şi (parţial) „banii jos”, (aceasta deductibilă din practicarea, anterioară, a „trocului” şi, apoi, a echivalării monedelor de mică valoare şi de diferite origini, pentru exprimarea unei sume în „galbeni”): absenţa în stilul juridico-administrativ (căci nu apare în documente sau acte private) şi atestarea doar în graiurile provinciilor din exteriorul arcului carpatic (August Scriban, care nu trimite la nici un izvor, era gălăţean de origine).
Căutînd o explicaţie a metaforei pe terenul limbii române, putem considera marcarea unei opoziţii faţă de ideea de „lichiditate” a banilor, de circulaţie a acestora: banii uscaţi, o sintagmă din vorbire, probabil din uzul familiar, sînt ţinuţi „grămadă”, fiind „conservaţi”, păstraţi, pentru a face o cumpărătură, pentru achitarea unei datorii etc., aşadar sînt „blocaţi’V n’eflmd destinaţi cheltuirii „cu ţîrîita”. Mai mult, nu este exclusă influenţa pe care o poate avea utilizarea verbului (a) usca cu referire la „păstrarea” unor bunuri. Astfel, uscate (şi, unele, afumate, respectiv sărate), sînt conservate pentru iarnă diferite fructe (prunele, merele, perele, cireşele, vişinele), ciupercile, carnea, peştele şi alte alimente;'care, eventual, pot fi numite chiar uscături: „Mă îndeamnă însă să iau ceva uscaturi: salam, sardele, şuncă” (P. Ispirescu, în „Convorbiri literare”, XVIII, 1884, nr. 5, p. 207).
Dar termenul în discuţie este cunoscut cu aceeaşi valoare şi în dialectul aromân; astfel, Tache Papahagi citează, de la un scriitor (conaţional), contextul „kimerile dinga di flurii uscate”, tradus, fară nici o precizare semantică1 privind cel de al doilea adjectiv, prin „chimirele doldora (pline) de galbeni uscaţi gheaţă” (DDA, s.v. uscat; flurie înseamnă „monedă de aur” < gr. tp A. w p î „ducat de aur”).
Date fiind, aşadar, înregistrarea sintagmei (după informaţiile de pînă acum) doar în graiuri din Vechiul Regat şi utilizarea ei în vorbire, în registrul familiar, putem avea în vedere (şi) prezenţa untii calc din limba greâcă (prin contactele cu negustorii greci, în Ţara Românească şi în Moldova), cu atît mâi mult cu cît adjectivul uscate apare, după cum am constatat, în dialectul aromân, pe lîngă un nume grecesc de monede, iar aromânii au avut un rol important hu numai în negoţul din oraşe transilvănene (Braşov, Sibiu), ci şi în relaţiile acestora cu Ţara Românească.
O	atare influenţă (şi pe aceleaşi căi) este de presupus, de asemenea, şi în ceea ce priveşte locuţiunile „bani gheaţă” şi „baniiyos’ (vezi).
435
VAL:	a	face	val
= a necăji, a provoca neajunsuri; a pune la încercări (pe cineva)
Sensul figurat „necaz, păs” al subst. val apare într-uri document din secolul al XVII-lea în expresia a face val (cuiva): într-o „carte” din 1679, de la Duca-vodă, prin care erau chemaţi să se aşeze în Moldova „oameni străini” din Polonia, Ungaria „şi din alte părţi”, se promite scutirea de „dajde” şi de alte obligaţii (fiscale) ale timpului („de cal, de conace”) şi se atrăgea atenţia pîrcălabilor: „nime întru nimic val să nu le faceţi...” şi „întru nimic de dînşii să nu vă atingeţi”.
Corespondenţa a face val - a învălui apare în ameninţarea finală faţă de cei care n-ar respecta porunca: „iar cine s-ar ispiti dintre slujitori a-i învălui, de mare certare vor fi de la Domnia mea” (Uri-, cariul, VII, 227).
Ne aflăm în prezenţa comparării celui ameninţat de necazuri cu omul înconjurat de valurile unei ape mari, care l-ar putea îneca (vezi şi „valurile vieţii”). A fost în uz şi expresia a (nu) avea val „a (nu) avea tulburare” (Scriban, D), respectiv a avea învăluială „ a i se impune o obligaţie”: „să nu aibă învăluială aceşti oameni ai noştri a da vamă” (Rosetti, Lettres, 69).	•
Formula a se face val ‘a se produce neplăceri, neajunsuri’ apare într-o scrisoare a primarului oraşului Cîmpulung către omologul său din Bistriţa, de la începutul secolului al XVIII-lea, prin care ultimul este rugat să intervină pe lîngă domnitorul Moldovei pentru a nu se mări taxele de vamă: „... că de nu o vor lăsa să fie ca mai-nainte mult val să va face” (Rosetti, Lettres, 56).
Aşadar, din vechime încă, probleme „interne” erau „aranjate” cu sprijin din afară şi nu numai de la înalta Poartă sau de la Paris, dintr-o
436 !i	•
VALE
perspectivă faţă de care un protest exemplar a formulat, în 1932, Nae Ionescu, discutînd problema „regimului capitulaţiilor”: „Adică cum? Ceea ce alaltăieri era «neîncredere în Stambul», ieri «neîncredere la Berlin» să fi devenit astăzi pur şi simplu «neîncredere la Paris»? Nimic, adică, să nu se fi schimbat între hotarele noastre? Unirea tuturor românilor să nu fi adus decît deplasarea stăpînirii noastre de la Berlin la Paris, aşa după cum unirea principatelor adusese mutarea ei de la Constantinopole la Berlin? Prin urmare tot sub regimul capitulaţiilor trăim?” (Ei, şi?).	:	’	•	.
VALE: :	a	lua	la	vale
= a face de rîs pe cineva, a-şi bate joc
Vale este „nul”, în care, la vechiul început natural al anului, ce se situa primăvara, erau „traşi” cei aleşi după anumite criterii şi, apoi, cei întîlniţi în cale, ca formă de manifestare a unui ritual antecreştin de fertilitate, descris şi de călători străini prin Ţările Româneşti (E.H. Weismantel) şi combătut, din secolul al XVII-lea, de biserică (Dosoftei, Iacob Putneanul).
■	: Semnificaţia de vechi ritual de fertilitate a pămîntului este semnalată şi în descrierea practicii la slavii răsăriteni, dintr-o Istorie a ruşilor (tradusă în româneşte în jurul anului 1750), în care se atestă, de asemenea, transferul „distracţiei populare” pentru ziua de Paşte: „Oare carii din fără de legile cele de demult, pentru înmulţirea roadelor pămîntului, aducea jirtve izvoarelor şi iazerilor, iară une-orea şi pre oameni afunda în apă. Prin oare-care părţi ruseşti, încă şi pănă acum a acelui lucru netrebnic de demult, i să înnoieşte pomenirea. Că pre vremea zilii cei luminate a învierii lui Hristos, adunîndu-să tineri şi bătrîni, parte bărbătească şi fameiască, unul pre altul după asemînarea unii mîngîieri oare-caria să aruncă în apă; şi să întîmplează celui aruncat în apă, după lucrarea dievolească, de să loveşte au de piatră, au de lemn,-şi rău îş dă sufletul său. Iară alţii măcar că nu-i aruncă în apă, dară aduc apă, înnoind jirtva aceluiaş drac după obiciuinţele sale cele de demult. Măcar că fac spre obiciaiu de mîngîiere, iară nu jirtve idolilor; însă mai bine ar fi, şi aceasta de nu ar fi” (De udarea cu apă la Paşti; apud Gaster, Chrestomaţie, II, p. 52).
437
VATRĂ
Urme ale practicii au fost păstrate, la noi,'pînă în ultimul timp ‘(anchete din anii ’70 în Vrancea şi în judeţul Galaţi), ca formă de acţiune, mult distorsionată („vălărit”) a cetei de feciori, numiţi „vă-lari” (cei care, iniţial, „trăgeau în vale”; vezi Dumistrăcel; Lexic, 142- 170).	:
Expresia se referă la efectele dezagreabile ale acţiunii: impresia pe care o provoca (dar într-o epocă mai apropiată de mentalitatea de astăzi) cel ce ieşea din apă, devenit subiect de distracţie pentru cei din jur (vezi şi sensul figurat al subst. paparudă).	t	.
Sinonimele mai noi sau destul de recente, autohtone sau împrumutate din alte limbi, reflectînd şi o perspectivă diastratică, subliniază lipsa liberului arbitru pentru cel devenit obiectul batjocurii: a lua în căruţă, ~ în tramvai, ~în balon etc.
Astăzi pe cale de a ieşi din uz (uşor vetuste apar şi imaginile citate în paragraful precedent, de provenienţă familiară sau argotică), expresia a lua la vale mai apărea în scrisul lui Eugen Lovinescu, Camil Petrescu şi Tudor Arghezi. După ce, în 1913, Delavrancea* în propriu-i discurs de recepţie la Academia Română, dar într-un stil colorat, referindu-se Ia aceeaşi prestaţie a lui Diiiliu Zamfirescu, apreciase că „într-un discurs de recepţiune, pronunţat aici, se ia cam la vale bardul nostru naţional, Vasile Alecsandri, ca «rău culegător de poezii poporane»” {Discursuri de recepţie la Academia Română, „Albatros”, Bucureşti, 1980, p. 99);	,	.>	:i	,
VATRĂ: , a lăsa la vatră	1	:	i	V
,	=	a elibera din armată, după terminarea stagiului
de instruire
Dată fiind instituirea, relativ recentă, a serviciului militar obligatoriu în Ţările Româneşti, prezenţa lui vatră într-o construcţie tehnică de regulament poate surprinde.
în dicţionare, cu excepţia DLR (XIII/l), nil apar citate diri scriitori, dar expresia este uzuală în vorbire, de unde, a îriregistrat-o Marin Preda: „ ...unitatea lui militară..., căile ferate; acolo îşi făcuse el /Achim/ armata, era un an de cînd o terminase şi fusese lăsat la vatră cu specialitatea conductor de tren” (Delirul, p. II, cap. VII).
438
VĂRSA
Contextul oferit de Scriban, D (s.v. vatră): „soldaţi trimişi la vatră (adică «liberaţi»)” este plasat după sensul figurat „locuinţă”, pentru care se trimite, justificat în cazul de faţă, la fr.foyer ‘vatră’ (care nu se explică însă de lă fr.feu ‘foc’, ci din lat. pop.focarium). Aşadar, a lăsa la vatră este;un calc după franceză, ce a putut să apară prima dată în traducerea (sau adaptarea) unui regulament militar (francez sau belgian) luatxa model în România.
:i în limba veche, „demobilizarea” unei armate se exprima prin termenii „a trimite pe fiecare la urma sa”.	,	.
VĂRSA,(a):	a vărsa Ia o armă
, î	— a repartiza un ostaş la o anumită „armă” (spe-
;	;	-' 'cialitate militară) sau la, o anumită unitate; a-1
■	transfera dintr-o unitate în alta
. t Contexte selectate drept citate în DLR (XIII/l, din Cezar Petrescu, Gib Mihăescu etc.) atestă pătrunderea recentă a construcţiei în scris; avem de a face (ca şi în cazul o lăsa la vatră) cu o formulă tehnică din regulamentele militare, care a fost tradusă din franceză,, unde verbul venerare şi sensul:(datînd.din secolul al XIX-lea) „affecter â une arme,â un corps” (Robert, Dictionnaire, s.v.).	.
Aşadar, ţinînd seama de acest sens, indicarea, ca etimon, pentru rom. (a) vărsa, a lat. ver.ţwe.nu este suficientă (cf. DEX, DLR XII1/1, s.v.). Pentru sensul în,discuţie trebuie invocat şi ifr. verier. ,
, Dată .fiind sinonimia (a) vărsa - (a) turna, nu este de mirare că în vorbirea populară'operaţia organizatorică şi de administraţie militară â putut fi numită (şi) prin cel de al doilea verb: „Cînd am plecat în armată..., mă toarnă la vînători; umbla tata să se-nvîrtească, să mai dau nişte bani, să vedem, nu m-o lăsa la Focşani? N-am putut. M-a turnat la grăniceri!” (TD. Mt. II, 470 - 471). Nu este exclusă, probabil, o intenţie ironică, pornind de la sensul ‘a închide’ al verbului (a) turna: „a turna lă pîrnaie’% „a turna la gros” (DLRXI/3).	•	.
' Pentru perfecta sinonimie dintre cele două verbe, iată şi o atestare din vorbirea populară, într-un text înregistrat în 1,968: „După ce s-a terminat războiu, l-a vărsat la jandarmi... L-a dat în judeţul Năsăud... (TD. Mt.'III,.129).	:	Y	.	,	-	>
439
VENETIC
VENETIC:	galbeni venetici
= monede de aur veneţiene
Pînă a-i lua locul neamţul, europeanul din Occident a fost cunoscut mai întîi, în Ţările Româneşti, în ipostaza veneţianului; de aceea, mai curînd printr-o explicabilă ignoranţă decît dintr-o precaută „delimitare”, venetic ‘locuitor, cetăţean al Republicii Veneţiene’ a ajuns să însemne, în limba română, ‘străin’ (iar, apoi, sarcastic, ‘pripăşit’). De-a valma însă şi cufrîncul, „occidentalul de rasă latină”, acest nume purtîndu-1 francezul şi italianul, în primul rînd (iarăşi) veneţiamtl, reputat în Orient datorită cruciadelor, dar mai ales ca negustor.
De la Veneţia se importau obiecte de îmbrăcăminte şi diferite scule şi arme („pistoale de veneţie” într-o doină publicată de Alecsandri).
; Dar mai importanţi erau, ca totdeauna, banii. Negoţul Republicii Veneţiene pe Marea Neagră a impus valuta „forte” a unei întregi epoci, galbenul veneţian. Iată numele pomenit în prezentarea „bănetului, gălbenetului” pe care Badiul, prieten al „frîncilor”, îl adunase mai puţin din cîrciumărit, cît din „măcelărirea” turcilor; prins şi legat de aceştia, el îi cere nevestei să aducă bani pentru răscumpărare: „Umple cu galbeni poala, / tot cu galbeni venetici / de cîte-o sută şi cinci, / cu mahmudele turceşti, / cu rubiele arăpeşti, / cu groşe lipoveneşti / şi cu grive munteneşti” (G. Dem. Teodorescu, Poezii populare române... , Bucureşti, 1885, p. 541).
Pentru o comparaţie de prestigiu, să ne amintim de paraua turcească (a nu face nici două parale semnifică ‘a nu valora nimic’), în special cînd era şi chioară, adică găurită, sau frîntă\ Imaginea tipică de contrast la Alecsandri, în Istoria unui galbîn şi a unei parale.
Confuzia privind popoarele şi ţările din Occident explică sensul general de „tărîm îndepărtat” al termenului Veneţie, evocînd, de asemenea, cetatea italică în discuţie, al cărei nume s-a interferat cu derivate pe teren românesc ale adjectivului vînăt, ce are, de fapt, aceeaşi origine, lat. venetus ‘veneţian; albastru ca marea’. Desigur, sensul de ‘firmament’,'din versurile populare „Pînă-n sus lâ vînăţie, La Sfînta Maică Marie”* este unul rezultat prin extensie şi reprezintă o hiperbolă. Pentru că, din amintirile despre peregrinările spre Veneţia şi spre alte oraşe italiene sau europene, ale negustorilor sau ale participanţilor la diferite misiuni diplomatice, urmărind obţinerea de
440
VENEŢIA
ajutoare împotriva turcilor, după pătrunderea lor în Balcani (realităţi istorice transfigurate într-o tulburătoare proză a lui Vintilă Horia, Cavalerul resemnării), s-a închegat imaginea depărtărilor inaccesibile, a căror situare „geografică” se realizează, în basmele româneşti, prin referenţiale numerice simbolice: „Peste nouă mări, nouă ţări şi nouă vineţii”. >	:
VENEŢIA: ' tufă de Veneţia
= nimic, probabil pornindu-se de la tuf de Veneţia
Utilizarea substantivului tufă cu sensul ‘nimic, deloc’ pare să fi avut ca efect şi atragerea în familia lui paremiologică, bogată şi destul de bine cunoscută, a sintagmei tuf de Veneţia, devenită tufă de Veneţia în vocabularul elevilor (sau al studenţilor naturalişti). Prin această ipoteză, punem în discuţie explicarea din altă optică a enunţului, formulată, pentru prima dată se pare, de Iuliu Zanne, care, în 1895, înregistrîndu-1 (tufă de ~), face următorul comentariu: „nimic, lucru care nu poate fi. In Veneţia nu sînt copaci,,praşul fiind clădit pe pari în mijlocul mării” (PI, 205).,
;Motivaţia reapare (fiind probabil preluată de la Zanne, dar cu amendarea viziunii de... locuinţă lacustră!) la Şăineanu, D („ceva ce nu există /tufa crescînd în păduri şi Veneţia fiind oraş maritim/”), lexicograf care consideră că însuşi sensul „lipsă completă” al substantivului tufă este rezultatul unei „prescurtări” din tufă de Veneţia, şi la Scriban, D („pin aluz. la lipsa de vegetaţiune în acest oraş, care e zidit pe apă!”). Obiecţiile ce se pot face acestor explicaţii privesc, mai întîi, făptui că tufă ‘nimic, deloc’ şi expresiile create în jurul acestui suport lexical reflectă criterii de apreciere ce aparţin mediului rural românesc (vezi, de pildă, a fi lemn de tufă „a nu fi bun de nimic”); în orice caz, este greu de admis că, în registrele lingvistice ilustrate de scrisul lui Creangă de exemplu, tufă („copii, tufă!) ar fi rezultatul abrevierii unui context, relativ nou, referitor la vegetaţia oraşului „peşte” (fr. vi/Ie-poisson). Apoi, Veneţia (oiconimul a fost chiar acomodat fonetic, în vineţie), iii mentalul autohtonilor, reprezintă prototipul depărtării, al mirificului şi al bogăţiei (cf. galben venetici). Din această optică, ceva carâcterizînd oraşul lagunelor ar fi putut conduce, din contra, spre semnificaţia de „extraordinar, fabulos”.
441
VENEŢIA
Pornind, ca şi pentru unele citate care urmează, de la DLR (XI/3), prima atestare a sintagmei o găsim în Vocabularul romăno-german al lui G.A. Polizu (Braşov, 1857: ,;totaler Mangel, nichts da”); o lucrare lexicografică similară ce o înregistrează, apărută tot la Braşov, este Rumänisch-deutsches Wörterbuch, al lui Teochar Alexi (a doua ediţie a apărut în 1906). Primul dintre autori, medic, a făcut studii în Germania, iar al doilea era ardelean de origine (şi a tipărit, începînd din 1886, mai multe dicţionare germano - române pentru elevi).
Invocarea Veneţiei aparţine, oricum, vorbitorilor dintr-un mediu instruit; pe de altă parte, nota de derizoriu, mai mult, alura de joc de cuvinte a enunţului în discuţie nu sugerează o apreciere de tip amplasament urbanistic a unor „globetrotteri”, ci poate să aibă un „declanşator” în vocabularul tehnic al învăţămîntului. Punctul de plecare l-ar putea constitui, după părerea noastră (tiu avem cunoştinţă de formularea acestei ipoteze), sintagma tuf de Veneţia.
Termenul tuf, din geologie, este prezent (şi cu Varianta tof) în diferite texte româneşti datînd de'la1 începutul secolului al XIX-lea şi apare frecvent în manuale (unele traduceri) de la mijlocul acestuia. Este vorba de numele a două tipuri de roci' vulcanice1 şi câlcaroase, folosite ca material de construcţie. După informaţii din enciclopedii şi din tratate de geologie, pentru nord-estul Italiei (Alpii Doloniitici, Alpii Calcaroşi, provincia Veneto), sînt cunoscute calcarele „albe strălucitoare pînă la roşcat”, numite majolică (din Alpii Lombarzi) şi biancone {din Alpii Veneţieni; cf. Gh. Macovei, Geologie stratigra-fică, Bucureşti, 1954, p. 322; (lupă alte descrieri, aflăm că biancone este un „calcaire blanc avec silex blonds”; Larousse). Fiind o rocă poroasă şi uşoară, acest tuf a fost utilizat (şi) la placarea interioarelor unor construcţii monumentale. De exemplu, chiar „il Colosseo” este construit „in travertino aU ’esterno, in mattoni (= cărămizi) e tufo all ’interno” (Grande dizionario enciclopedico Utefi, ,V, Torino, 1967, p. 142; există informaţii potrivit cărora acest tuf era chiar de Veneţia).
Este posibil ca, în perioada în care.provincia Veneto a aparţinut Austriei (1797 r 1866), „die venezianische Kreide” (numind „albul de Veneţia” şi calcarul veneţian; în germană, Kreide nu numeşte doar „creta”, ci şi „cretacicul”) să fi constituit un material utilizat în această ţară în construcţii ale epocii (cînd s-a modernizat şi oraşul Viena), probabil chiar de vestiţii „pietrari” italieni. Acest element şi studiul
442
VENEŢIA
geologiei în gimnazii şi.universităţi, unde, fără îndoială, calcarele erau numite prin lat. tofus, tufus (germ. Tuff), au putut reprezenta premise ale cunoaşterii, tufului de Veneţia, denumire care, în jargonul învăţăceilor, români din Austria (sau viitorul Imperiu Austro-Ungar), din Germania, dar şi din România, a putut fi bagatelizată, în cadrul familiei paremiologice ä rom. tufa.	,
i Pentru manifestarea unei asemenea înclinaţii ludice, trimitem, la întîmplare, doar la creativitatea ad-hoc... româno-germană pe terenul denumirilor munţilor Boemiei, a urnii coleg de liceu al iui Ion A. Bassarabes'cu; pornind (probabil) de la modelul Harzgebirge (şi fiind „tufă de Veneţia”, cum mai zic încă elevii şi azi), acesta ar fi inventat
o	întreagă serie: „Haţ-gebirge, Friţ-gebirge, Ţac-gebirge, Poc-gebirge” (Munţii Boemiei', alături de numeroşi termeni de origine’germană, cundscuţi şi folosiţi'argotic mai ales de tineri bucovineni, abiturient, servus, a ghifla', fucs, a fi şpriţuit, prosit etc., D. Florea-Rarişte a înregistrat, în limbajul studenţilor şi elevilor ieşeni din anii ‘30, şi adevărate fraze „macaronice” româno-germane: „Eine popă ging odată mit ein iapă de căpăstru, aber de la-un Zeit încoace, iapa, să mai meargă, pace!”; în BIFR V, p. 196).	.
1 De altfel, referirea, prin tufă de Veneţia^ \& anumite... materii (şi într-un limbaj mai mult sau mai puţin criptic) este cuprinsă şi într-o explicaţie... pudibondă a unui lexicograf amator, Alexandru Resmeriţă; plecînd de la Şăineanu (căci se admite că tufă ‘nimic’ s-ar explica de la tufă de Veneţia]), „zicerea complectă” în discuţie este pentru Resmeriţă „cam indecentă, căci în Veneţia în loc de stradesau loc cu tufe (!), sînt canale, pe cari adeseori plutesc murdării” (Dicţionarul etimologico-semantic a! limbii române, Craiova, 1924).	.
Fireşte, această explicaţie a profesorului de liceu Alexandru Resmeriţă (autor al unei „monstruozităţi lexicografice” în ceea ce priveşte etimologia, dar căruia o bună documentare şi simţul limbii, fructificate în partea explicativă a dicţionarului, i-au fost recunoscute; cf. Mircea Stche, Schiţă de istorie a lexicografici române, II, Bucureşti, 1969, p. 98 - 104) nu are decît valoarea de a atrage atenţia asupra posibilităţii resemantizării şi circulaţiei sintagmei în medii pentru care punctul de referinţă îl reprezintă alte elemente decît silul Veneţiei, un mental facilitînd transferul şi spre alte zone de receptare şi de interpretare,	,	-	:	.
VERDE
Astfel, după DLR (XI/3), tufi de Veneţia apare la. Anton Bacalbaşa în argoul de mahala bucureşteană al unui sergent major reangajat („cînd eram pă 78 în Dorobanţi, nu mă mulţumeam cu trei-patru sute dă franci pă lună. Acum, tufă dă Veneţia şi clei dă ogar”; Dezertorul, în voi. Moş Teacă, ediţia a Il-a, Bucureşti, 1893* p. 165), sau într-o povestire, Pedagogul, a lui M. Chiriţescu, reflectînd jargonul elevilor dintr-un pension („Dar ăştia /nu au observat lipsa/? Şi arătă spre pedagogi /printre care şi un german, Schroff/. - Tufă de Veneţia”; „Convorbiri literare”, XLV /1911 /, p. 376). în sfîrşit, în „limbajul mahalalelor” Iaşilor, a înregistrat-o, în anii ‘40, Valentin Gr. Chelaru (BIFR IV, p. 125).	:
Dacă nu cumva chiar în vocabularul românilor cunoscători ai caracteristicilor calcarelor de Veneţia, tuful, o rocă „pufoasă”, dar din aceeaşi familie cu marmura, va fi devenit tufă prin comparaţia privind duritatea şi valoarea în construcţii, este posibil ca la baza expresiei tufă de Veneţia să se afle aşadar un simplu joc de cuvinte din limbajul argotic al elevilor.
Cu atît mai mult cu cît din vegetaţia, săracă, a Veneţiei nu lipsesc specii de arbuşti căţărători ce îmbracă podurile de piatră şi faţadele unor clădiri, ridicate pe (respectiv înţre) cele 360 de insule purtînd şi numele de rialto.	,	..............
Bibi. Tufele din Veneţia; „Revista română” (Iaşi), VI, nr. 3 (21), septembrie 2000, p. 5.
VERDE:	biirtă-verde
= negustor încins cu un brîu (sau purtînd un şorţ) de culoare verde; termen depreciativ pentru „burghez” '
Detaşarea artistului şi, mai apoi, dispreţul faţă de clasa negustorilor au puncte de vedere diferenţiate. Dintr-un bogat repertoriu jde material documentar ce ilustrează semnificaţiile compusului, corect explicat de către Boris Cazacu {Port, 124 - 127), extragem cîteva contexte reflectînd optici variate.
Deşi nu este privit cu simpatie, statutul celui astfel numit nu apare, în nici un caz, ca unul „ruşinos”. Pentru Caragiale, o revistă satirică,
444
VERDE
„Moftul”, nu-şi propune „să-l înveselească pe blazatul burtă-verde pentru modica sumă de 15 parale”; sau: „îi vine uşor onorabilului /subl. n./ burtă-verde care înghite al nu ştiu cîtelea păhărel de wisky pe ţărmurile Tamisei ori îşi soarbe tacticos cafeaua pe malurile Dîmboviţei, îi vine uşor să se indigneze cînd citeşte în jurnal isprăvile sufragetelor” (revista „Facla”, 1913).
Deprecierea s-a conturat sub impactul aspectelor sociale, ca la Alecsandri (pentru o fază incipientă), la care formula apare mai mult ca pretext pentru jocul de cuvinte subordonat intenţiei de a caracteriza umilinţa impusă funcţionarului public: „... din cauza capriciilor d-tale am fost roş cu roşii, alb cu albii, verde cu. Burtă-verde, galben, fistichiu, patlageniu, de toate culorile, ca mahalalele Bucureştilor?” („cînticelul comic” Haimana). Accente întărite de un Traian Demetrescu (pentru care burtă-verzimea este „rea, vanitoasă şi ignorantă”) sau, mai tîrziu, la Gezar Petrescu, la care intervine şi un aspect etic: „Eu am crezut că-i un îmbogăţit de război. Un burtă-verde” (Calea Victoriei). Sub semnul „luptei de clasă”, acest grup social devine unul de-a dreptul reacţionar! (după citate din „Scîriteia’Ydin anii 1950 - 1951).
Denotaţia originară, „neangajată” ideologic şi mai ales fără marca limbii de lemn, dat fiind căv de fapt, se porneşte de la un specific vestimentar, a fost descoperită lâ Slavici, în descrierea costumului unui negustor ce era, în acelaşi timp, şi discret cămătar: „... un om original,'care umblă şi azi îmbrăcat în caftan, încins, cu brîu verde -tradiţionala burtă-verde - şi poartă vechea şapcă cu cozoroc” {Cel clin urmă armaş, 1923). La G.M. Zamfirescu, o „fotă verde”, iar, la Zaharia Stancu, un şorţ verde poartă în faţă un birtaş, respectiv un băcan; vezi şi la D. Teleor: „într-o zi, Coţofeanca trimite un răvaş prin băiatul cu fotă verde de la cîrciuma unde locuia” {Titi Coţofeanca). Element,aşadar neutru, exacerbat în imaginea din anii ’50, cînd cei numiţi burtă-verde „erau graşi, îmbuibaţi” etc.	...
Dar opţiunea (hiper)sociologizantă din astfel de interpretări nu era
o	noutate: însuşi.Bogrea (Pagini, 481), declarînd că „nu cunoaştem alta, nici mai bună, nici mai rea”, admitea explicaţia dată anterior de Şăineanu, pentru care burtă-verde era „burta robustă, adecă om robit pîntecelui”, valoarea adjectivului corespunzînd celei care în registru solemn, se găseşte în sintagma român verde, care iniţial celebra decizia, dar şi „virtutea” („fii român verde şi rupe mîţa în două ;
445
VIPERĂ
Negruzzi, Scrisoarea XII), ridiculizată de Caragiale, dar încă la preţ în mediul intelectualilor transilvăneni înfăţişai de Rebreanu: preotul Belciug îi doreşte tînărului învăţător, venit la Pripas, „norocul să-şi găsească o nevestică bună, româncă verde”, ca Ghighiţa, fiica lui Herdelea (Ion, p. II, cap. XIII). '	v	■.
VIPERĂ:	!':■ limbă de viperă
= persoană rea, bîrfitoare
Conotaţiile depreciative ale termenului au fost, prin comparaţie cu şarpe de exemplu (vezi), agravate de faptul că acest ofidian este veninos;, viperă, figurat, înseamnă ‘femeie rea’; pui de viperă, ‘om viclean, rău’: „Alelei! fecior de om viclean...; atîta am vrut să aflu din gura ta, pui de viperă ce mi-ai fost, zice atunci Spînul”; Creangă, Harap Alb). Dar, ca şi în cazul lui şarpe, evoluţia semantică a termenului s-a resimţit de simbolica creştinismului* în ceea ce priveşte rolul jucat de şarpe în izgonirea din Rai a omului, termen de comparaţie pentru faptele rele; ale oamenilor: ,;limba aspidei, gura şărpilor cu carea toată zioa clevetim, batjocorim, ocărim, înjurăm şi ne.pohtim unul i altuia răul şi paguba” (Antim Ivireanul, Cuvînt de învăţătură în Dumineca Floriilor). ■ .-■■■.	......	,	;
Cuvîntul românesc este o moştenire directă din latină (şi nu un latinism savant, ca fr. vipere) şi dacă prima atestare este din Noul Testament de la Alba-Iulia (1648), următoarea, din 1649, se găseşte într-un text ce nu mai depinde (nemijlocit) de un model cultural latinesc şi, mai ales, de factură religioasă (este vorba de Lexiconul slavo - românesc'zX'Vii Mardarie Cozianul).
; Cu aproape o sută de ani înainte se plasează însă apariţia termenului ca antroponim: Vipere este numele unui martor dintr-un document, din 1577, de atribuire a unui teren localizat în actualul judeţ Ilfov (DIR, XVI/B, IV, p. 266; vezi Gonstantinescü, Dicţionar, 466, lucrare în care se consemnează şi toponimul Vipereşti, pornind tot de la antroponimul Viperă, pentru o localitate dispărută de pe teritoriul judeţului Buzău). Acest antroponim (vezi şi şarpe), pentru care influenţa Bibliei, a scrierilor religioase şi a bisericii, în general, se exclude* prin înseşi faptele la care ne-am referit anterior,' aparţine
446
VIŢĂ
formelor mentale ale perioadei antecreştine, Ia al cărei tip denominativ se revine cînd'Se atribuie un al doilea nume unui copil bolnăvicios, în cadrul unei vînzărisimulate (pe fereastră). Este o practică din familia magiei homeopatice, avînd ca scop „ascunderea” persoanei în cauză, pentru a o proteja de „spiritele rele”.
într-o asemenea împrejurare, împotriva preceptelor bisericii, se atribuiau nume cum ar fi Lupii (Lupa), Ursu (Ursa), Urîtu (Urîta), Grozavii (Grozava), Grozea, Zmeu (Candrea, Folklorul, 411), invo-cînd „protectori” de concepţie (totemică) ancestrală.	.
VITEAZ:	după război mulţi viteji s-arată
= a-şi revendica merite închipuite, ce nu pot fi : :■	probate; a fi lăudăros i	■
Variante mai vechi ale zicătorii au fost interpretatele către I.C. Chimiţia ca marcînd.o altă optică motivaţională decît cea receptată astăzi; anume, diferenţa se făcea faţă de cei care se declarau viteji înaintea războiului. Autorul propune o formulare primară „în urma războiului vitejii'se arată”, pornind de la Pann: „Cine e viteaz în urma războiului, se arată” (Paremiologie, 258), aşadar, probabil, după ce a izbîndit, după prada cu care se întorcea, după rănile cu care s-a ales; ’>: ■ ■ ■- ■	!	■	1.	:	■	:■	'	■
Pentru cazurile (frecvente!) cînd isprăvile din lupte, narate, nu puteau.fi dovedite, iar povestitorul nu era în postura de a fi crezut pe cuvînt, zicala a devenit un comentariu ironic, mai întîi pentru a marca statutul de mii es gloriosus, apoi pentru a ridiculiza orice lăudăroşenie.
VIŢĂ:	,	a	lucra (pe cineva) în foi de viţă
i‘-!:	■'	-a unelti împotriva cuiva, a-1 înşela cu multă
■	• i J1 abilitate, astfel ca victima să nu-şi dea seama .
1	Expresia pare să fie de sorginte muntenească: în dicţionare se citează utilizarea ei de către Camil Petrescu: „Toată lumea îşi amintea cum îl lucrase în foi de viţă pe> Tudor Vladimirescu în acele luni din 1821”i(vezi, Dicţibnar2). Ca nume de acţiune, cu o nuanţă aparte,
447
VIŢĂ
apăruse încă la Mateiu I. Caragiale, în Craii de Curtea-Veche, într-o enumerare de manevre ale unei cochete practicînd un complex soi de strip-tease, în care sînt considerate „farmecul vălurilor ce cad, licigă-tor de încet, unul cîte unul toate, afară de cel din urmă, lucrătura în foi de viţă şi acele mici jocuri de aţîţare şi de ispitire” (cap. Asfinţitul crailor).	'■	■	.
La aceeaşi arie lingvistică trimite selectarea, în vorbire, a termenului foaie {faţă de frunză, diri nordul ţării). Iar foile (sau frunzele) de viţă, ca materie primă într-o operaţie de „prelucrare”, sînt folosite de regulă pentru învelirea sarmalelor; mărturia terminologică o aduce Al.O. Teodoreanu, într-o reţetă privind această „mîncare turcească”: sarmalele „se învelesc (termin consacrat)”; vezi De re culinaria, 1977, p. 69.	,	.
Mediul care a generat metafora a fost indicat de Iorgu Iordan; faţă de o semnificaţie originară „obscenă”, presupusă de Valentin Gr. ChelaiUj Iordan, care glosează enunţul prin „a lucra fin, cu şiretenie şi perfidie (fară să se observe ori să se simtă, cel puţin dintr-odată)”, invocă dexteritatea impusă de „sarmalele cu frunză de vie, care, spre deosebire de cele cu foaie de varză, cer mai multă îndemînare şi deprindere din partea gospodinei (de aceea şi sînt totdeauna mici, chiar foarte mici, în comparaţie cu celelalte)”; autorul face şi o asociaţie cu a întoarce foaia (BIFR IV, 1937, p. 175 -. 176).	/
Posibilitatea ca la baza creării expresiei a lucra în foi de viţă „a înşela” să se afle această imagine culinară ne-o sugerează, aşadar, ideea de „împachetare”, iar, pe de altă parte, valorile figurate ale verbului (a) înveli.	.	• >•	.
Este binecunoscută expresia „a aduce (trimite) pe cineva pachet”, adică „a-1 aduce pe sus, ca pe un obiect împachetat, împotriva voinţei lui”. Iorgu Iordan presupune că „la început s-a zis aşa despre delincvenţii prinşi şi trimişi legaţi înaintea judecăţii” (Stilistica, 294). Din această sferă de reprezentări poate fi extrasă ideea de blocare a reacţiei celui care face obiectul prinderii în mrejele înşelăciunii (cu atît mai mult cu cît, măcar la nivelul anecdotelor, se susţine că oltencele, de exemplu, leagă sarmalele cu aţă, motiv pentru care la restaurantele din Bănie, cînd se servesc sarmale, printre tacîmuri ar figura şi un cuţit!).
în planul resurselor verbale, înşelăciunea nu se exprimă doar prin (a) lega (ta ochi, la gard etc.), ci mai ales prin (a) lucra: „a-i provoca
VÎNT
cuiva neajunsuri prin uneltiri”. în contextul frazeologic în discuţie,, a lucra (în foi de viţă) pare să fi înlocuit verbul a înveli, ce are o bogată sferă semantică de întrebuinţare. Se spune, de pildă că a fost învelită o fată „înşelată” care nu s-a mai căsătorit cu „vinovatul”. Este vorba, de fapt, de evocarea vechiului act simbolic vestimentar de la sfîrşitul nunţii: fetele umblă cu capul descoperit, dar „nevestele” numai „învelite” sau „îmbrobodite”. '
*4 lucra în foi de viţă” ca o construcţie cu valoare figurată a putut lua locul valorii metaforice a expresiei „a înveli în foi de viţă”, cii atît mai mult cu cît sinonimul ultimului verb, (a) îmbrobodi, se poate referi (cu efect sporit) şi la „lucrătura” suferită de un bărbat. Printre semni-fîcaţiileînregistrate, după diverse surse, în DA (II/I) pentru (a) îmbrobodi (cîrid este vorba de anumite acţiuni ale femeii asupra bărbatului) le găsim şi pe acelea de „a-1 fermeca, a-1 orbi, a-1 înşela, a-1 lega la gard; a-i pune corniţe”!
VINT:	fluieră-vînt
.. ."	'	=	(iniţial)	persoană	despre	care se credea că
’	poate provoca apariţia vînturilor; „haimana”, om
care pierde vremea
Utilizarea mai nouă a sintagmei, cu valoare de „poreclă”, ilustrată în dicţionare printr-un citat din Ispirescu („Fata... vedea pe un june fluieră vînt, umblînd de colo pînă colo”), ne apare astăzi ca o expresie deosebit de plastică pentru prezentarea unei acţiuni inutile. O asemenea distracţie (fluieratul în vînt),devine absurdă şi prin raportarea la tăria zgomotului vîntului.	,
Epoca, îndepărtată, în care divinităţile nu căpătaseră încă ipostaze antropomorfice ne-a transmis însă imagini măcar fragmentare şi indirecte ale unor reprezentări peste care nu putem trece: vîntul ca element al începuturilor, cosmogonice, ca spirit şi forţă malefică sau benefică, avînd stăpîni (zeul grecesc Eolus, de exemplu), sau dînd ascultare, în anumite împrejurări, unor fiinţe cu puteri supranaturale, înţeleptul Solomon era şi el stăpîn al vînturilor (calitate ce o deţin, la noi, solomonarii, un soi de vrăjitori pribegi, capabili să producă şi să
44.9
VÎNT
mute din loc în loc furtunile şi ploile; I: Taloş, Solomonarul - in credinţele şi legendele populare româneşti; ALIL, XXV, p. 39 - 53).
Herodot povesteşte că, în timpul războaielor medice, la un moment dat, „din senin, aşa, începu a fierbe marea”. Furtuna a ţinut trei zile şi a scufundat 400 de corăbii cu „oameni fără număr”; a patra zi; „vrăjitorii au început a se ruga şi a vrăji vînturilor” şi abia au potolit-o {Istorii, 385 - 386). O minune a lui Iisus Hristos este oprirea,furtunii ce se stîmise cînd învăţătorul, împreună cu ucenicii săi, se afla pe o corabie pe lacul Tiberiadei: „Iară el se sculă şi opri vîntul” (Coresi, Carte cu învăţătură - 1581, Bucureşti, 1914, p. 374).	.
, în mitologia populară românească, paznicii vîntului (adăpostit într-o bortă, într-un butoi astupat cu un şumuiag de paie) sînt fie babe oarbe sau surde, fie un moş, care-1. ţine într-un fluier, scăpat din acest instrument, vîntul colindă liimea pînă cînd moşul nimereşte să astupe găurile fluierului (Pamfile, Văzduhul, 19; Muşlea - Bîrlea, Tipologia, 145). Unii ciobani au fluiere fermecate: „Cînd bătea vîntul turbat, / Cu zăpadă mestecat, / Fluierul minuni făcea, / Gerul că mi-1 alunga” (Jamik - Bârseanu, Doine, 511), iar persoane cu puteri miraculoase, imitînd şuieratul şerpilor, îi adună ca să le dea porunci (Ghica, Scrisori', Pop-Reteganul, Poveşti, după DAII/I; DLR XI/1).
într-un basm publicat <3e Eminescu, Finul lui Dumnezeu, o pasăre măiastră uriaşă, ca să-l răsplătească pe voinicul ce-i salvase puii din gura balaurului, cheamă ajutoare: „Să şuier, să-mi vie feciorul, vîntul de la răsăritLa despărţire, eroul basmului primeşte de la uriaşul ce se prezentase la apelul descris mai sus, vînt personificat,' fire de păr din cap şi din barbă; la vreme de nevoie, trebuia ,'să şuiere” dintr-însele (act de magie imitativă), spre a-1 convoca.	'
Iată aşadar că există reprezentări ale unor fluieră-vîrit,: în contexte în care construcţia are aceeaşi valoare cu a fluieră după o persoana (pentru a-i atrage atenţia) sau după un cîine (pentrii â-1 chema). în folclorul românesc, întruchipări legate de relele pe care le provoacă vîntul au fost Vîntoasele, Vînturiţele, Strigoaicele şi, pe alt plan, persoanele hoinare; cu statut de fermecători, ce puteau abate furtuni asupra ţarinilor cu semănături; De aici!,' fluieratul mai este încă ceva ce nu poate fi luat ă la legere;'cutumele îl interzic mai întîi fetelor, iar băieţilor în anumite locuri: în casă („face al sărăcie”, „moare cineva din casă”), „după strungă” (pentru că „iei laptele oilor”) etc. 1
450
VÎNT
^Dar'încercareade a provoca vîntul, în caz de nevoie, şi-a asumat-o, ocazional; şi agricultorul. După înregistrări de etnotexte diri Basarabia (iulie 1996; Oniţcani, raionul Crîuleni), o asemenea situaţie interverieâ la treieratul cu caii, cînd, după ce se strîngea la par vraful de boabe;'urma vînturatul: ,,... dacă nu bătea vîntul, aşteptam. Mal şuieram, că să... că să bată vîntul!”. La intervenţia anchetatorului /„... era o‘glumă, sau ce era?”/, subiectul (I. Z., 73 de ani) îşi întăreşte afirmaţia: „Nu, a'şa:i ... toţi... ” /ştiu lucrul acesta/, un fapt confirmat, apoi, din diferite perspective, şi de alţi consăteni, tot vîrstnici (aceştia întrebaţi special): „Sînt, aşa, vorbe că: «măi, dă ş-om fluiera, că vine vîntul»!’’/rîde/(Ş.C.). Sau: „Şuiera, desigur. Asta-i... vrăji băbeşti!.’.. Se zicea: «dacă şuieri, apu-ar să bată,vîntul» zice” (V.B., 72 de ani).
■	Aşadar, este posibil ca sensul de astăzi pentru fluieră-vînt să reprezinte un rezultat' al desprinderii de angoasele vieţii sub semnul forţelor magice şi o revanşă sui-'generis. faţă de acestea. O.creaţie metaforică iniţială ar putea fi însă fliiieră-n biserică pentru „omul de nimic”.
.....	„	a	paşte vîntul (vînturile)	.
.	,	, . . ,	=	(iniţial) a urmări semnele prevestitoare ale
vîntului; a pierde vremea	,	.	-
. Expresia este folosită astăzi cu cea de a doua semnificaţie; pe baza unei anchete ad-hoc, motivaţia vorbitorului contemporan este că, folosindu-se formula, cel care „pierde” vremea ar fi fost comparat cu cineva care ar..i „păşuna” vînturile!
: - O asemenea opţiune stilistică este reflectată, în fond, şi de unele dintre cele mai importante dicţionare ale limbii române (Şăinenau, Candrea, Dicţionarul Academiei), în care expresia în discuţie apare subsumată sensului „a duce animalele la păscut” al verbului (a)paşte. în ultimul dintre dicţionarele citate (DLR VIII/1, 1972), la acest sens se produce însă, evident, şi o „înglobare” nejustificată: „a paşte boboci'(szu bobocii, muştele; învechit vîntul, vînturile) - a pierde vremea”. Astfel, sînt puse pe acelaşi plan o expresie pur imaginară („a paşte muştele”) şi una ce reprezintă, originar, o copie a realităţii tipică („a paşte'bobocii”; vezi boboc), împreună cu „a paşte vîntul”.
451
VÎNT
Aşadar, autorii Dicţionarului academic (ca şi Şăineanu şi Candrea, de altfel) au „pierdut” din vedere explicaţii ce constituie punţi de legătură pentru cea propusă de noi, din două opere lexicografice anterioare, cea a lui Fr. Dame, Nouveau dictionnaire roumain -frangais (1893 - 1895), în .care „a paşte vîntul” este glosată prin „bayer aux comeilles” (= a rămîne cu gura căscată, uitîndu-se după ciori) şi cea a lui H. Ţiktin, Rumänisch - deutsches Wörterbuch (1903 - 1924). în acest (foarte important) dicţionar, expresia; este explicată prin „kopflos handeln; ein Windbeutel sein” (= a acţiona într-aiurea, a fi un lăudăros, un fluieră vînt; vezi), autorul presupunînd şi o posibilă substituire a verbului („a f... vînt”, care a fost „acoperit” prin paşte) şi citînd, din Iosua, 12. 1, contextul Ephraim pascit ventum.
Semnificaţia figurată a verbului (a) paşte \n construcţia a (-1) paşte (pe cineva) păcatul „a-1 pîndi păcatul”, din textele religioase, a fost considerată de către Şăinenau drept un calc după un „idiotism ebraic”; în a paşte bobocii şi a paşte vîntul ne-am confrunta doar cu o „aplicare” a sensului metaforic al verbului în discuţie (Semasiologie, 69 - 70).	’
Dar, la Cantemir de exemplu, (a) paşte are şi semnificaţia „a urmări cu perseverenţă; a pîndi momentul”, înregistrată încă de Dame: „Toate după voie a isprăvi neputînd, vremea păştea, ca cînd va putea, atunci să isprăvească”, prezentă şi la Rebreanu: „Lasă, că te-am păscut de cînd te-ai întors de la oaste” (Răscoala, cap. VII). Pornind de aici, am considerat că există suficiente indicii să acceptăm, crearea, pe terenul limbii române, a unei imagini „pastorale” (vezi şi ghicitoarea despre ştiinţa de carte: „cine le paşte, le cunoaşte” - este vorba de oile negre ce reprezintă literele). Aşadar, pe baza acestei valori „abstracte” a verbului (a) paşte a putut lua naştere expresia „tehnică” a paşte vîntul (vîhturile), numind o preocupare din domeniul meteorologiei empirice, aceea de a urmări semnele ce arată dacă şi cum va bate vîntul.
Pentru agricultor şi pentru cioban (dar şi pentru pescar), timpul are o importanţă deosebită şi din punctul de vedere al mişcării maselor de aer, ce pot aduce ploi, furtuni şi ninsori. Ţăranul avea pe cîmp, în anumite perioade ale anului, cerealele secerate, finul cosit, în brazde. Apoi, era preocupat de acest aspect al timpului cînd avea de vînturat boabele, după treierat,, iar, la moara de vînt, aripile trebuiau întoarse după cum bătea vîntul (pornind de la aceste împrejurări, contextul, ce
452
VÎNT
cunoaşte şi varianta a se da după vînt, a căpătat sensul figurat „a se folosi de o împrejurare, a se adapta la situaţie”).
Impresionează numărul şi varietatea semnelor după care se cunoştea că va bate vîntul, pornind de la observarea cerului, a comportamentului păsărilor, animalelor şi insectelor, a focului, după vise etc. Dintr-un inventar de cîteva zeci de astfel de semne, alcătuit de Tudor Pamfile, prezentăm cîteva tipuri: - cînd apune soarele în „roşeaţă”, cînd dimineaţa se vede „o roşeaţă în pragul răsăritului”, cînd luna este înconjurată de cercuri”, cînd norii, în timpul verii, sînt „ca berbecii”;
-	cînd ciocîrliile „cîntă-vrăjmaş”, rîndunelele zboară pînă „în nouri, încet”, cînd cocoarele sau vulturii „se desprind din şirag şi spînzură în văzduh”;.- cînd albinele,„huiesc” în timpul nopţii, în prisacă; - cînd „şe încură caii” sau „vitele zburdă”, cînd oile „se izbesc cap în cap în perdele”, cînd pisica, zgîrie rogojina sau aşternutul de pe pat; - cînd tăciunii „huiesc în sobă” sau ţiuie focul; - cînd visezi cal alergînd, şarpe sau soldaţi etc. {Văzduhul, 56 - 58)., ,	.
în unele zone, pescuitul este direct influenţat de vînturi; iată cum este prezentată situaţia pentru localitatea Sf. Gheorghe, în ceea ce priveşte prinderea sturioniIor: „Toate vînturile venind de Ia mare sînt mai mult sau mai puţin bune, adică aduc peşte; cele dinspre uscat sunt rele, adică alungă peştele” (Antipa, Pescăria, 356).
jŢinînd seama de toate acestea, dacă nu ne putem imagina persoa-nej avînd statutul de,„auguri”, putem transfera „funcţia” şi priceperea asupra unora dintre membrii colectivităţilor rurale cu spirit de observaţie şi experienţă (multe dintre faptele observate se datoresc schimbă-rilorjpresiunii atmosferice). Deoarece nu'toate previziunile se împlineau, a paşte vînturile, a urmări îndeaproape semnele prevestitoare ale' acestora, a putut apărea ca,o preocupare derizorie, ironizată, expresia căpăţînd, numai,prin generalizare, valoarea de ;,a pierde vremea” (la Pann găsim chiar paşte-vînt, însemnînd „pierde-vară”; DLR VIII/1).
Valoarea prevestirilor şi a „ocupaţiei” au fost puse sub însuşi semnul moralei creştine; în Cartea cu învăţătură tipărită de diaconul Coresi (1581) citim: „Şi cărei se întăresc spre. minciuni, aceia pasc vînturile”. , -	,	,	:
Bibi; Reflexe ale unor practici de magie homeopatică şi de meteorologie
•	empirică: FLUIERĂ-VÎNT, A PAŞTE VÎNTURILE;.KLŞL, 1997, 4,
.. . p. 57 - 61. ■	„	:	;•	■	'	:	:
453
ZĂBAVĂ:	un bob zăbavă
= întîrziere, amînare; îndemn la răbdare
Expresia apare înregistrată în Dicţionar1 şi este explicată prin „imediat, îndată, numaidecît” (probabil după Dicţionarul limbii române contemporane, IV, 1958). In citatul, de autori, prezentat în Dicţionar- („Ai şi tu răbdare, un bob zăbavă, îndată, plecăm”), un context a cărui existenţă (la rigoare de uz personal) nu o contestăm, construcţia un bob zăbavă completează, de fapt, îndemnul „ai răbdare!”, precizînd, eventual, durata aşteptării. Este surprinzător faptul că enunţul în discuţie, utilizat în vorbirea familiară, nu apare în alte dicţionare ale limbii române.
II	cunoştea însă şi H.H. Stahl; care i-a indicat şi originea: formula „derivă din ghicitul în bobi, în care, cînd, dintr-un joc de eliminări savant calculate, rămîne un singur bob, acesta semnificînd amînarea sau întîrzierea unui eveniment” (Eseuri, 210).
Aşadar, o valoare adverbială generală de „imediat” trebuie considerată ulterioară (numai un bob sugerind „puţin” şi, prin extrapolare, în timp, „îndată”); sensul primar fiind acela de „întîrziere, amînare a unei acţiuni”, exclamaţia un bob zăbavă! trebuie explicată, în fond, prin „ai răbdare!”. Pentru un alt reflex figurat al ghicitului „în bobi”, vezi (a) număra. ..	,
ZGÎRCI (a):	a	zgîrci	palma	(mîna)
= a strînge, a contracta palma, într-un gest reflex
La baza adj. zgîrcit şi a verbului (a se) zgîrci se află subst. zgîrci, cuvînt de origine slavă, ce are accepţiunea de ‘cartilagiu, sfîrc’. Verbul (a se) zgîrci, însemnînd „a strînge mîinile şi picioarele” (Scriban, D),
454
ZLOT
j apare în scrisul lui Mircea Eljade: „Palma îi alunecase ameţită pe ! pielea ei de mare necunoscută - şi împietrise zgîrcindu-se, prinsă în
■	sînge”; vezi.şi „Dar nu înţelegea de ce,stă în picioare, zgîrcit, cu
1	mîinile apucate de lemnul mesei" (Domnişoara ţChristina, cap. XVI), i- ,, De la acest sens, concret, comportamentul avarului este descris \ prin Referirea la contractarea mîinii, într-un gest reflex, atunci cînd i se cere ceva, aşa cum înfăţişează lucrurile Anton.Pann: „Pînă trăieşti, j! fa-ti pomană, / Nu-ţi zgîrci mîna, duşmană,!/ întinde-o la sărac... ” : (Povestea,vorbii). Forma mai veche a substantivului, zgîrceală (pentru zgîrcenie), evocă, de asemenea, aspectul concret al manifestării
i	retractile.
în mod normal, s-au adăugat imagini şi pentru domeniul abstrac-; tului, căci cineva poate fi şi zgîrcit ta vorbă, situaţie în care s-a pierdut •. orice legătură aparentă cu reprezentarea fiziologic - motorie (doar ; dacă, nu cumva, cel care tace îşi strînge gurapungă\).
\.
j	ZLOT:	cot de-un ort şi aţă de-un zlot
;	= disproporţia dintre preţul plătit pentru compo-
i	.	nente, aparent mai puţin importante, şi un an-
;■	samblu; disproporţia dintre preparative şi impor-
? -	tanţa unei acţiuni
f	' ’
înregistrat de Zanne (P V, 209), enunţul este glosat ca ilustrînd aceeaşi idee ca şi „nu face faţa cît aţa” (P III, 11). Am avea de a face, : aşadar, cu o aţă (eventual imaginară) cu care s-au cusut părţile unei piese de îmbrăcăminte contînd, valoric, mai mult decît ţesătura propriu-zisă a acesteia. Ne putem gîndi şi la aspectul unei haine cîrpite în mod repetat.
Evident, pentru a înţelege contrastul imaginat între cotul valorînd numai un ort (vezi) şi aţa în valoare de un zlot, numele unei monede de aur (vezi tult), trebuie să ne referim la unitatea de măsură a ţesăturilor, reprezentînd distanţa de la cotul braţului unui om pînă la vîrful degetului mijlociu. în acest caz, aceeaşi idee este exprimată şi de formula mai mare daraua decît ocaua (dara = greutate care se pune pe talgerul cîntarului reprezentînd echivalentul ambalajului, al vasului în care, apoi, se „toarnă” o marfă).
455
ZLOT
Dar, pentru ţărancă, pentru că există şi un dar, o piesă de îmbrăcăminte la care, de la început, aţa valorează mai mult decît faţa este ia, cusută cu flori, realizate din fire de mătase de diferite culori, cumpărate de la oraş, aşadar valorînd (măcar aparent) mult mai mult decît pînza de casă. Iată o descriere a cămăşii femeieşti astfel cusută: „lie albă ca laptele, împănată cu flori galbene, roşii şi vinete, de mătase” (la Ion Pop-Reteganul, după DA II/I).
Un motiv de meditaţie asupra surprizelor pe care le pot încă ascunde semnificaţiile „automatizate” mental ale enunţurilor figurate româneşti.
456
Sigle bibliografice
Alecsandri, Briimărelul - V. Alecsandri, Nota la balada cu acelaşi titlu, în Opere, III. Poezii populare; text stabilit de Georgeta Rădulescu-Dulgheru, studiu introductiv, note şi comentarii, variante de Gheorghe Vrabie; Editura Academiei, Bucureşti, 1978.
ALIL = „Anuar de lingvistică'şi istorie literară”, continuînd revista „Studii şi cercetări ştiinţifice” - Filologie, Iaşi, I (1950) şi urm. Antipa, Pescăria = Gr. Antipa, Pescăria ţi pescuitul în Romăiiia; Librăriile Socec & Comp., C. Sfeteă, Pavel Suru, Bucureşti, 1916.
An X - „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie «A.D. Xenopol»”, Iaşi, I (1964) şi urm.
Atilă, Peştii = F.R. Atila, Peştii şi pescuitul', Editura Librăriei Frăţilă, Bucureşti, 1916.	'	'	'
Baronzi, Limba = George Baronzi, Limba română şi tradiţitmile ei;
Nebunely şi fiii, Galaţi, 1872.
Băcescu, Peştii = Mihai Băcescu, Peştii, aşa cum ti vede ţăranul pescar român; Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1947.
Berg, Cuvinte = I. Berg, Dicţionar de cuvinte, expresii, citate celebre;
„Saeculum - Vestala”, Bucureşti, 1995.	1
Bianu - Glăvan, Doctorul de casă - Vasile Bianu, Ioan Glăvan, Doctorul ' de casă sau Dicţionarul sănătăţii, ediţia a Il-a; ,*Cartea Românească”, Cluj, 1929.	1
BIFR = „Buletinul Institutului de Filologie Română «Alexandru Philippide»”, Iaşi, 1 (1934) şi urm.
BL = j,Bulletin linguistique”; Faculte de Lettres de Bucarest, publie par A. Rosetti, Bucarest - Paris - Copenhague, I (1933) şi urm.
Blaga, Hronicul	Lucian Blaga,!Hronicul şi cîntecul vîrstelor, ediţie
îngrijită şi cuvînt înainte de George Ivaşcu; Editura Tineretului, Bucureşti, 1965.	■
Bogrea, Pagini = Vasile Bogrea, Pagini istorico-fllologice, cu o prefaţă de acad. Constantin Daicoviciu; ediţie îngrijită, studiu introductiv şi •' ' indice de Mircea Borcilâ şi Ion Mării; „Dacia“, Cluj, 1971.
Bojan, Expresii = Maria Bojan, Expresii româneşti cu conţinut istoric;
CL, XVI, 1971, 2, p. 259 -266.	:	.
Bolocan - Voronţova, Dicţionar = Gh. Bolocan, T. Voronţova, Dicţionar ' ' frazeologic rus-romăn; Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968.
457
SIGLE BIBLIOGRAFICE
Braudel, Mediterana = Fernand Braudel, Mediterana şi lumea mediteraneană în epoca lui Filip al II-lea; traducere de Mircea Gheorghe..., vol. I; „Meridiane“, Bucureşti, 1985.
CADE = 1.-Aurel Candrea, Gh. Adamescu, Dicţionarul enciclopedic ilustrat; Partea I, Dicţionarul limbii române din trecut şi astăzi, de : I.-Aurel Candrea; „Cartea Românească”, Bucureşti [1926 - 1931]. Candrea, Folklorui— I.-Aurel Candrea, Folklortil medica! român comparat. Privire generală. Medicina magică; „Casa Şcoalelor”, [Bucureşti], 1944.	:	v	.	:	:
Caraiani - Saramandu, Folclor = Nicolae Gh. Caraiani, Nicolae Saramandu, Folclor aromân grămostean; „Minerva”, Bucureşti, 1982.1 Câzacu, Port - Boris Cazacu, Termeni referitori la port şi semnificaţia lor în cadrul relaţiilor sociale; SCL, IV, 1953, p. 99 T 136.	,
Chiţimia, Paremiologie.= I.C. Chiţimia, în voi. Folclorul românesc în perspectivă comparată; „Minerva“, Bucureşti, 1971, p. 239 - 261. Ciauşanu, Glosar = G:F. Ciauşanu, Glosar de cuvinte din judeţul Vîlcea;
Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1931.
Ciauşanu el alii, Vîlcea = G.F. Ciauşanu, G. Fira, C.M. Popescu, Culegere de folclor din jud. Vîlcea şi împrejurimi, cu un glosar; „Cultura Naţională”, Bucureşti, 1928...	,
Cihac, DE = A. de Cihac, Dictionnaire d’etymologie daco - romane; I (1870), II (1879).	.	\
CL = „Cercetări de lingvistică”, Cluj(-Napoca), I (1956) şi urm. .
CLit. = „Convorbiri literare”, Iaşi, 1970 şi urm.
Codru Drăguşanu,Peregrinul transilvan = lonCodru Drăguşanu, Peregrinul transilvan sau epistole scrise din ţări străine unui amic în patrie, de la anul, 1835 ,pînă inclusiv 1848 (ediţia Romul Munteanu, ESPLA, Bucureşti, 1956).	;
Constantinescu, Dicţionar = N.A. Gonstantinescu, Dicţionar onomastic românesc; Editura Academiei, Bucureşti, 1963.
N. Constantinescu, Rudenie = Nicolae Constantinescu, Relaţiile de rudenie în societăţile tradiţionale. Reflexe în folclorul românesc; Editura Academiei, Bucureşti, 1987.
Coşeriu, Eugenio = Balkanismen oder Romanismen? Methodisches zum sog. «Balkansprachbund»; extras, München, 1982.
Coseriu, Ein Weib = id., „Ein IVeib ist ein Weib"; afr.femme.quefemme, rum. femeia ca femeia; în vol. Festschrift Kurt Baidinger zum 60. Geburtstag; Max Niemeyer Verlag,Tübingen,,1979, p. 266 - 282. Coseriu, No cabe duda = id., Sp. NO CABE DUDA, mm. NU ÎNCAPE ÎNDOIALA. Zur Notwendigkeit einer vergleichenden romanischen
458
SIGLE BIBLIOGRAFICE
.Phraseologie; în vol. Text - Etymologie. Untersuchungen zur Textkörper und Textinhalt. Festschrift fiir Heinrich .Lausberg zum 75. Geburtstag; Stuttgart, 1987, p. 346 - 352:; ; ,	'	,	•
Coseriu, Tenir, Dien = id:, „Tenir Dien par Ies pieds”; în vol. Melanges d'etudes romanes offerls c) Leiv Flydal; „Revue Romane”, numero special 18/1979, Akademisk Forlag, p. 34 - 44.	,
Cr. = „Cronica”, Iaşi,J (1966) şi urm. ,	:	.	’
DA = [Academia Română] Dicţionarul limbii române; I/I,;literele A-B, ,v Bucureşti,. 1913; I/II, litera C, Bucureşti, 1940; I/III, fascicula I, D -de, Bucureşti, 1949; II/I, literele F-I,-Bucureşti, 1934; II/II, fase. I, J -lacustru,.Bucureşti, 1937; II/III, ladă - Iojniţă[s.a],
DDRF = Frederic. Dame, Nouveau dictionnaire roumain-franqais* [I -IV];
Imprimerie de l’Etal, Bucarest, 1893 - 1895.	i ’
Del Chiaro, Descrierea = Anton Maria de| Chiaro, Descrierea Ţării Româneşti [fragmente]; în Călători străini despre ţările române, : vol. III, îngrijit de Maria Holban, M.M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernoyodeanu; Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1983,	p. 370- 397.	.	\	■	■
Delumeau,-Frica = Jean Delumcau, Frica in Occident (secolele XIV - XVIII).
O	cetate asediată,;traducere, postfaţă şi;note de Modest:Morariu, vol. I - II;,„Meridiane“, Bucureşti, 1986.
Densusianu, Haţeg = Ov. Densusianu, Graiul din Ţara Haţegului; Atelierele grafice Socec &.Co., Bucureşti, 1915. i ,
DEX = [Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”], Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a Il-a; „Univers . Enciclopedic”, Bucureşti, 1996.	;	;.	,.	•	•
Diaconu, Vrancea =.Ion Diaconu, Ţinutul Vrancei. Etnografie - folklor -dialectologie; Editura pentru Literatură, vol. I, Bucureşti, 1969. Dianu, închisorile =, Gr.I. Dianu, Istoria închisorilor din România; ediţia a 111-a, Bucureşti, 1901.	■■■;	.	'	.
Dicţionar' = ,’Vasile Breban, Gheorghe Bulgăr, Doina Grccu, Ileana ■Neiescu, Grigore Rusu, Aurelia Stan, Dicţionar de expresii şi locu-ţinui româneşti; Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969.	:
Dicţionar2.- Gabriela iDuda, Aglaia Gugui,; Marie Jeanne Wojcicki, Dicţionar, de expresii şi locuţiuni ale limbii române; „Albatros ,
i	Bucureşti, 1985.:	,	'
DIR = Documente privind istoria României, B. Ţara Românească, Vca-cui XVI, vol. III (1551 - 1570); vol. IV (1571 - 1580); Editura Academiei, Bucureşti, 1952. ;	;;	•	■
459
SIGLE BIBLIOGRAFICE
DLR = [Academia Română], Dicţionarul limbii române (serie nouă), ' Editura Academiei, t. VI, litera'M (1965 - 1968); VII/1, litera N (1971); VII/2, litera O (1969); VIII/1-5, litera P (1972 - 1984); IX, litera R (1975), X/l-5. litera S (1986 - 1994); XI/1, litera Ş (1978);
'	XI/2-3, litera T (1982 - 1983); XII/1, litera Ţ (1994); XIII/l, litera
V(V - veni; 1997).	;	;	•	■
DN3 = Florin Marcu, Constant Maneca, Dicţionar ele neologisme, ediţia a IlI-a; Editura Academiei, Bucureşti, 1978.
Dobrescu, Originea = Dem. I. Dobrescu, Originea sălbatică a minţilor ţărăneşti; Tipografia Gutenberg, Joseph Göbl, Bucureşti, 1900. Documente = Documente privitoare la economia Ţării Româneşti. 1800 -1850j culese de J. Cojocaru; I - II, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, .1958. .'	\ ‘
DR = „Dacoromania”. Buletinul Muzeului Limbii Române condus de Sextil Puşcariu^ Cluj,i (1920 - 1921) şi urm.	.
DRH = Documenta Romaniae Historica, B. Ţara Românească, vol. II (1501 -1525), îngrijit de Ştefan Ştefanescu şi Olimpia Diaconescu; Editura Academiei, Bucureşti, 1972.
Dumistrăcel, Jurnal = Stelian Dumistrăcel, Jurnal de anchetă [1967 -1972]; în voi./Dumistrăcel et alii/^nc/;e/o, p. 257 - 370. Dumistrăcel, Lexic = id., Lexic românesc: Cuvinte, metafore, expresii;
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980.
Dumistrăcel, Sate - id., Sate dispărute - sate ameninţate; Institutul European, Iaşi, 1995.	'	'
Dumistrăcel et alii, Ancheta = Stelian Dumistrăcel, în colaborare cu Doina Hreapcă şi I.-H. Bîrleanu, . Ancheta dialectală ca formă de comunicare; Editura Academiei'Române, Iaşi, 1997.
Eliade, Zalmoxis = Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, traducere de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu; Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980.	•	;
Eminescu, Opere = M.Eminescu, Opere; Ediţie critică întemeiată de Perpessicius; Editura Academiei, vol. VI, Literatura populară, Bucureşti, 1963; voi IX, Publicistică 1870 - 1877; studiu introductiv de Al. Oprea; ediţie critică îngrijită de Petru Creţiaj Dimitrie Vatamaniuc, Anca Costa-Foru, Eugenia Oprescu (colaborator Gerhardt Csejka), Bucureşti, 1980; vol. XI, Publicistică 17februarie - 31 decembrie :	1880 - „Timpul”, ediţie critică îngrijită de Dimitrie Vatamaniuc, Petru
•	Creţia, Oxana Busuioceanu, Anca Costa-Foru, Aurelia Creţia, Eugenia Oprescu, Bucureşti, 1984; vol. XII, Publicistică 1 ianuarie - 31 de-
460
SIGLE BIBLIOGRAFICE
cembrie 1881 - „Timpul”, ediţie critică îngrijită de Dimitrie Vatamaniuc, Petru Creţia, Oxana Busuioceanu, Anca Costa-Foru, Aurelia Creţia,' . Eugenia Oprescu, Bucureşti, 1985; voi: XVI, Corespondenţă. Documentar, ediţie critică îngrijită de Dimitrie Vatamaniuc, Petru Creţia, Oxana Busuioceanu, Simona Cioculescu, Anca Costa-Foru, Claudia :	Dimiu,	Aurelia	Diimitraşcu,	Alexandru	Surdu, Bucureşti, 1989.
Emoul - Meillet, Dictionnaire = Alfred Ernöut, Antoine Meillet, Dictionnaire etymologique de la langue latine4; Paris, 1967.
Flora = Flora Republicii Populare Române; Editura Academiei, vol. IX, Bucureşti, 1969. r '
Fochi, Datini = Adrian Fochi, Datini şi eresuri populare de la sfîrşitul secolului al XlX-lea'; „Minerva”, Bucureşti, 1976;
Fochi, Mioriţa = id.. Mioriţa. Tipologie, circulaţie; geneză, texte; Editura Academiei; Bucureşti, 1964.<	:
Frazer, Creanga de â'ur = James George Frazer, Creanga de aur, traducere, prefaţă şi tabel'Cronologie de OctavianiNistor, vol. I - V; „Minerva”; Bucureşti, 1980. v	'	1
Frâncu - Candrea, Moţii = Teofil Frâncu şi George Candrea, Românii din Munţii Apuseni (Moţii): Scriere etnografică.;!; Tipografia Modernă, Bucureşti, 1888.	:	;	•
Gabinschi, Conexiuni = Marc Gabinschi, Conexiunile balcanice ale , unorfrazeologisme româneşti (contribuţii factologice); „Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară”, 1992, 4, p. 79 - 85.
Gaster, Chrestomaţie = M. Gaster, Chrestomaţie română. Texte tipărite şi manuscrise...; vol. II: Texte (1710 - 1830). Dialectologie, literatură populară, glosar; Leipzig - Bucureşti, F.A. Brockhaus - Socec & Co.,
' ■ 1891. '	■■■	■	■'	- ' ■	.	■
Ghibănescu, Vorbe = Gh.' Ghibănescu, Din traista cu vorbe1; Desaga [= volumul] 1, 1924; Desaga II, 1925; Tipografia „Lumina Moldovei”, Iaşi.	'	'	-
Ghica, Bucureştiul = Ion Ghica, Bucureştiul industrial şi politic (1876); în voi. Convorbiri economice, I, ediţia a IlI-a; Socec, Bucureşti, 1879, p. 553 - 643. -Ghinoiu, Obiceiuri = Ion Ghinoiu, Obiceiuri populare de peste an.
Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997. Giuglea, Cuvinte = George Giuglea, Cuvinte româneşti şi romanice.
' Studii de istoria limbii, etimologie, toponimie; ediţie îngrijită, introducere, bibliografie, note şi indice de Florenţa Sădeanu; Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983. r
461
SIGLE BIBLIOGRAFICE
Giurcscu, Odobeşti = C.C. Giurescu, Istoria podgoriei Odobeştilor;
Editura Academiei, Bucureşti, 1969.	:	'
Govovo\,Descîntecele = Artur Gorovci, Descîntecele românilor. Studiu
i	de folklor; Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1931.	.	.
Graiul = Graiul nostru. Texte din toate părţile locuite de români, publicate de I.^A. Candrea, Ov. Densusianu, Th.^D. Sperantia; Atelierele grafice Socec & Comp.; vol. I; 1906; vol. II, 1908.	'
Graur, Alte etimologii = Al. Graur, Alte etimologii româneşti; Editura Academiei, Bucureşti, 1975.	'	•
Graur, Etimologii = id., Etimologii româneşti; Editura Academiei, Bucureşti,
. - 1963.	,	.
GS = „Grai şi suflet”. Revista Institutului de Filologie şi Folclor publicată de Ovid Densusianu, Bucureşti, 1(1924) şi urm.	,
Heitmann, Imaginea = Klaus Heitmann, Imaginea românilor în spaţiu! lingvistic german'. 1775 - 1918: Un studiu imagologic, în româneşte şi introducere de Dumitru Hîncu;Univers“, Bucureşti, 1995.
HEM = B. Petriccicu Hasdeu, Etymologicum Magnum Romaniae. Dicţionarul limbii istorice şi poporane a românilor, lIII; Stabilimentul grafic Socec şi Teclu, Bucureşti, 1887-'1893.	.
Herodot, Istorii, ediţie îngrijită de Liviu Onu şi Lucia Şapcaliu... ;
„Minerva”, Bucureşti, 1984.	;	.	,	1	.
Herseni; Forme străvechi = Traian Herseni, Forme străvechi de cultură poporană românească. Studiu de paleoetnografie a cetelor de feciori ; din Ţara Oltului; „Dacia”, CIuj-Napoca, 1977.	'
Herseni; Sociologie = id., Sociologie. Teoria generală a vieţii sociale;
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982.
Hristea, Etimologie = Theodor Hristea, Probleme de etimologie. Studii.
:Articole. Note; Editura Ştiinţifică şi,Enciclopedică, Bucureşti,’ 1968. Ionescu de la Brad,: Calendar = Ion lonescu de la Brad, Calendar pentru bunul gospodar; Cantora Foaici Săteşti, Iaşi, 1845.
Ionescu de la Brad, Mehedinţi = id.; Agricidtura română din judeţul ' Mehedinţi; Imprimeria Statului, Bucureşti, 1868.
Ionescu-Gion, Bucureşti = G.I. Ionescu-Gion, Istoria Bucureştilor.
Socec, Bucureşti, 1899.	!	^
Iordan, Stilistica = Iorgu Iordan, Stilistica limbii române, ediţie definitivă; Editura Ştiinţifică, BucureşttîT!975 (ediţia I: 1943).	*
Iorga, Istoria = N. Iorga, Istoria ţării prin cei mici, în voi. Despre cronici ' şi cronicari, ediţie îngrijită de Damaschin Mioc; Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 213 - 237. ■	^
462
SIGLE BIBLIOGRAFICE
lorga, Negoţul = id., Negoţul şi meşteşugurile în trecutul românesc, formînd vol. III din Istoria românilor în chipuri şi icoane-, „Minerva”, Bucureşti, 1906.	'	'	,	■
Jipescu, Opincaru =Gligore M. Jipescu, Opincaru, cum este şi cum trebuie să hie săteanu.Scrkie-n limba ţăranului muntean, Bucureşti, 1881. LL = „Limbă şi literatură”. Revista Societăţii de Ştiinţe .Filologice din România, Bucureşti, I (1955) şi urm. .	,	•	,	,,
. LM =,A.T. Laurian şi I.C. Massim, Dicţionariul limbei romane. După însărcinarea dată de Societatea Academică Română... , Noua tipografie a laboratorilor,români, Bucureşti; I (A - H), 1871 [1873]; II, colaboratori losef Hodoş şi G. Bariţiu (I- Z), 1876; III, Glossariu... , . 1871 [1877],	,■
Longinescu, Legi = S.G. Longinescu, Legi vechi româneşti şi izvoarele lor, voi. I,Pravila Moldovei din vremea lui Vasile Lupu... ; Carol Göbl, Bucureşti,, ]912.	,,	.
LR = „Limba română”, Bucureşti, I (1952) şi urm.	.
Marian, înmormîntarea = S.F1. Marian, înmormîntarea la români. Studiu etnografic... ; Litotipografia Carol Göbl, Bucureşti, 1892. ,
Marian, Naşterea = id., Naşterea la români. Studiu etnografic; Litotipografia Carol Göbl, Bucureşti, 1892. ‘	:
Marian, Nunta =,îd.. Nunta la români. Studiu istorico-etnografic comparativ; Tipografia Carol Göbl, Bucureşti, 1890.	,
M DG = Marele Dicţionar geografic al României alcătuit şi prelucrat după dicţionarele parţiale pe judeţe de George Ioan Lahovari, general C.I. Brătianii şi Grigore G. Tocilescu, I - V, Bucureşti, 1898 - 1902! Meteş, Viaţa agrară - Ştefan Meteş, Viaţa agrară, economică a românilor din Ardeal şi Ungaria... ; Tipografia România Nouă, Bucureşti, 1921..	h
Muşlea; Cercetări = I. Muştea, Cercetări etnografice şi de'filelor, ediţie ' îngrijită, cu studiii introductiv, bibliografie, registrul corespondenţei dc specialitate, indice, de Ion Taloş; vol. I, 1971; II, 1972; „Minerva”, Bucureşti.' '	’	v	'	1	:
Muşlea - Bîrlea, Tipologia = Ion Muşlea, Ovidiu Bîrlea, Tipologiafolclo-rului 'din răspunsurile la chestionarele lui B.P. Hasdeir, „Minerva”, Bucureşti, 1970.
NALR. Olt.’ II =Noul Atlas lingvistic român, pe regiuni. Oltenia, vol. II;
sub conducerea lui B. Cazacu, de Teofil Teaha. Ion Ionică, Valeriu
■	' Rusii; Editura Academiei, Bucureşti, i 970.
Niculiţă-Voronca, Datinile = Elena Niculiţă-Voronca, Datinele şi credinţele poporului român adunate şi aşezate în ordine mitologică,
463
SIGLE BIBLIOGRAFICE
vol. I, ediţie. îngrijită de Victor Dumea, studiu introductiv de Lucia Berdan; „Polirom”, Iaşi, 1998.	' ‘
Niederle, Antiquite = Lubor Niederle, Manuel de l’antiquite slave II. La Civilisation;.Edouard Champion editeur, Paris, 1926.	•
Orza, Lunile— Rodica Orza, Nume vechi ale lunilor în limba română pe baza Atlasului lingvistic român; CL, IX, 1964, 2, p. 283 - 300.
Pamfile, Agricultura = Tudor Pamfile, Agricultura la români; Librăriile Socec şi C: Sfetea, Bucureşti, Otto Harrassowitz, Leipzig, Gerold, Viena, 1913;	1	■	■	1	:■	1'
Pamfile, Cîntece = id., Cîntece de (ară, adunate de... ; Socec, Bucureşti, .
1913/ ■ /:	■	:' "■	•'
Pamfile, Industria casnică = id., Industria casnică ta români... ; Tipografia „Cooperativa”, Bucureşti, 1910.	,	,
Pamfile, Mitologie = id., Mitologie românească. II, Comorile; Librăriile Socec & Comp., Bucureşti, 1916.	'
Pamfile, Sărbătorile = id., Sărbătorile la români. Sărbătorile de toamnă şi postul Crăciunului; 'Librăriile Socec & Comp. şi C. Sfetea, Bucureşti, Otto Harrassowitz, Leipzig, Gerold & Comp., Viena, 1914.
Pamfile, Văzduhul = id., Văzduhul după credinţele poporului român; Librăriile Socec & Comp., C Sfetea, Pavel'Suriij Bucureşti, Otto Harrassowitz, Leipzig, Gerold & Comp., Viena, 1916.
Pann, Povestea vorbii = Anton Pann, Opere complete, I; „Minerva”, Bucureşti, 1908.	'
Papahagi, Ausdrücke = Pericle Papahagi, Parallele Ausdrücke und Redensarten im Rumänischen, Albanesischen, Neugriechischen und Bulgarischen; extras din „XIV. Jahresbericht des Instituts für Rumänische Sprache zu Leipzig”, 1908, p. 113 - 170.
T. Papahagi, DDA = Tache Papahagi, Dicţionarul dialectului aromân general şi etimologic, ediţia a doua augmentată; Editura Academiei,
Bucureşti,,1974. >•-.	......
T. Papahagi, Munţii Apuseni = id.. Cercetări în Munţii Apuseni, în „Grai . şi suflet”, II, 1925, l,p. 22 - 89.
Pascu, Numele lunilor = G. Pascu, Numele lunilor în româneşte, în „Viaţa j românească”, X, 1915,7-9, p. 223 -227.	-	.	,	’	j
Păcală, Răşinari = Victor Păcală, Monografia comunei Răşinari; Tiparul I Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1915.	’	.	;
Petrovici, Texte ~ Texte dialectale culese de Emil Petrovici. Suplement la Atlasul linguistic român II; Muzeul Limbii Române, Sibiu - Leipzig, 1943.	.	.	■	.
464
SIGLE BIBLIOGRAFICE
Philippide, Principii = Alexandru Philippide, Istoria limbii române. I, Principii de istoria limbii; Tipografia Naţională, Iaşi, 1894.
Pietreanu, Salutul = Marica Pietreanu, Salutul în limba română. Studiu sociolingvistic; Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984.
Pitiş, Nunta în Şchei = G.I. Pitiş, Nunta în Şcheiu pînă pe la 1830, în
■ „Revista Nouă”, I, p. 104 - 112; 150 - 156.
Puşcariu, Privire = Sextil Puşcariu, Limba română, vol. I. Privire generală; prefaţă de G. Istrate, note, bibliografie de Ilie Dan; „Minerva”, Bucureşti, 1976.
Puşcariu, Rostirea = id., Limba română, vol. II. Rostirea, ediţie îngrijită de Magdalena Vulpe, studiu introductiv de Andrei Avram; Editura Academiei Române, Bucureşti, 1994.
Rădulescu-Codin, îngerul = C. Rădulescu-Codin, îngerul românului.
-	Poveşti şi legende din popor; Librăriile Socec & Comp., Bucureşti, 1913.	M
Rădulescu-Codin, Muscelul = id., Muscelul nostru. I: Comuna Corbi şi locuitorii săi...; [Editura] N. Vlădescu, Câmpulung, 1922.
REF = „Revista de etnografie şi folclor”, Bucureşti, I (1956) şi urm.
Relaţii agrare = Documente privind relaţiile agrare în veacul al XVllI-lea;
. vol. II, Moldova; Editura Academiei, Bucureşti, 1966.
RLŞL = „Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară”; Institutul de Lingvistică şi Institutul de Istorie şi Teorie Literară ale Academiei de Ştiinţe a
■	Republicii Moldova, Chişinău.
Robert, Dictionnaire = Paul Robert, Dictionnaire alphabetique et analogique de Ia langue franqaise. Les mots et Ies associations d’idees; I-VI, PUF, Paris, 1953 - 1964.	\
Rosetti, Descîntece = Al. Rosetti, Limba descîntecelor; „Minerva”, Bucureşti, 1975.
Rosetti, Lettres = id., Lettres roumaines de la fin du XVII' siecle tirees des
, . archives de Bistritza; Bucarest, Socec, 1926.
Roşu, Proverbe = Costa Roşu, Proverbe şi zicători bănăţene', Novi Sad,
1996.;	'
RRL’= „Revue roumaine de linguistique”, Bucureşti, IX (1964) şi urm.
Săulescu,.Calendariul = G. Săulescu, Ce este calendariul, în Almanah de învăţătură şi petrecere, Iaşi, 1847 (supliment la Calendar pentru poporul românesc pe anul 1847, p. 4 - 17).
Schrader - Nehring, Reâllexikon = Reallexikon der indogermanischen Altertumskunde... ; von O. Schrader, zweite Auflage, herausgegeben von A. Nehring, I (1917 - 1923), II (1929); Walter de Gruyter & Co., Berlin und Leipzig.
465
SIGLE BIBLIOGRAFICE
Scriban, D = August Scriban, Dicţionaru limbii romîneşti; Institutul de Arte Grafice „Presa Bună”, Iaşi, 1939.
Sevastos, Nunta = Elena Scvastos, Nunta la români. Studiu istorico-etno-grafic comparativ; Tipografia Carol Göbl, Bucureşti, 1889.
Sinteze = Sinteze de limba română, ediţia a treia revăzută şi din nou îmbogăţită, de Mioara Avram, Grigore Brâncuş, Gheorghe Bulgăr, Georgeta Ciompec, Ion Diaconescu, Theodor Hristea [şi coordonator], Rodica Bogza-Irimie, Flora Şuteu; „Albatros”, Bucureşti,
1984.	,
Stahl, Eseuri = Henri H. Stahl, Eseuri critice despre cultura populară românească: „Minerva”, Bucureşti, 1983.	'
Stănciulescu, Cercetări = Ovid Stănciulescu, Cercetări asupra regimului penitenciar român din veacul al XIX-lea; Cluj, 1933.
Stoica de Haţeg, Cronica = Nicolae Stoica de Haţeg, Cronica Banalului;
„Facla”, Timişoara, 1981.
Stoicescu, Strămoşii = Nicolae Stoicescu,’ Cum măsurau strămoşii. Metrologia medievală pe teritoriul României; Editura Ştiinţifică, j Bucureşti, 1971.
Şăineanu, D = Lazăr Şăineanu, Dicţionar universal al limbii române, ediţia a Vl-a, „Scrisul Românesc”, Craiova, 1929 (ultima pentru care I se consemnează intervenţia autorului în revizia textului).	j
Şăineanu, Influenţa = Influenţa orientală asupra limbei şi culturei romă-	j
ne, vol. I şi II/l - 2; Socec, Bucureşti, 1900.	1	:	j
Şăineanu, Semasiologie = id., încercare asupra semasiologiei limbei \ române. Studie istorice despre transiţiunea sensurilor; Tipografia i Academiei Române, Bucureşti, 1887.	;
TD. Mt. = Texte dialectale. Muntenia, vol. I, sub conducerea lui B. Cazacu, de Galina Ghiculete, Paul Lăzărescu, Maria Marin, Bogdan Marinescu,	;
Ruxandra Pană, Magdalena Vulpe; Editura Academiei, Bucureşti,	j
1973; vol. II, publicate sub redacţia lui B. Cazacu, de Paul Lăzărescu, Maria Marin, Bogdan Marinescu, Victorela Neagoe, Ruxandra Pană şi Magdalena Vulpe; Editura Academiei, Bucureşti, 1975; vol. III, de Costin Bratu, Galina Ghiculete, Maria Marin, Bogdan Marinescu, Victorela Neagoe, Ruxandra Pană, Marilena Tiugan, Magdalena Vulpe; Bucureşti, 1976.
TD. Olt. = Texte dialectale. Oltenia, publicate sub redacţia Iui Boris Cazacu, de Cornelia Cohuţ, Galina Ghiculete, Maria Mărdărescu, Valeriu Şuteu şi Magdalena Vulpe; Editura Academiei, Bucureşti, 1967.	'	■'	-■■>■■■■■	^
466
SIGLE BIBLIOGRAFICE
TD. PF = Cornelia Cohuţ, Magdalena Vulpe, Graiul din zona „Porţile de Fier", I. Texte, sintaxă; Editura Academiei, Bucureşti, 1973.
TDRG = H. Tiktin, Rumänisch-deutsches Wörterbuch, [I-III]; Staatsdrückerei, Bukarest, 1903 - 1924.
Teodorescu, Poezii populare = G. Dem. Teodorescu, Poesii populare române. Culegere de... ; Tipografia Modernă, Bucureşti, 1885.
Tohăneanu, Imagini = G.I. Tohăneanu, Dicţionar de imagini pierdute; „Amarcord”, Timişoara, 1995.	;
Udrescu, Argeş — D. Udrescu, Glosar regional. Argeş; Editura Academici, Bucureşti, 1967.
Uricariul = Theodor Codrescu, Uricariul cuprinzetoriu de hrisoave, anqforale şi alte acte din suta a XV - XIX atingătoare de Moldova, sub redacţiunea d-sale... ; vol. I - XXV, Iaşi, 1852- 1895.
Varone, JocUri = G.T. Niculescu:Varone, Elena Costache Găinaru-Varone, Dicţionarul jocurilor populare româneşti; „Litera”, Bucureşti, 1979.
Vasiliu - Kirileanu, Tălmăcirea = Tălmăcirea cuvintelor mai neobicinuite [din opera lui Creangă], făcută de Al. Vasiliu şi G.T. Kirileanu, în voi. Opere complete', „Cartea Românească”, Bucureşti, 1947.
Vulcănescu, Etnologie = Romulus Vulcănescu, Etnologie juridică; Edi-. tura Academiei,‘Bucureşti, 1970.	,
Vulcănescu; Mitologie = id., Mitologie română; Editura Academiei, Bucureşti, 1985.	'	,,	,
Wald - Sluşanschi, Introducere = Lucia Wald, Dan Sluşanschi, în colaborare cu Francisca Băltăceanu, introducere în studiul limbii şi culturii indoeiiropene; Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987.
Zanne, P. = Iuliu Zanne, Proverbele românilor, vol. I - X; Editura Librăriei Socec, Bucureşti, 1895 - 1912.	,
467
Indice
a)	autori (- nume)
Aaron, Petru Pavel 308 Adamescu, Gh. 458 Agârbiceanu, I. 318 Alecsandri, V. 9- 12, 39, 57 - 60, 62, 66, 69, 88, 90, 108, 111, 112, 123, 131, 133, 144, 159, 160, 169,
182,	183, 187, 189, 190,206,213,
230,	234,241, 243, 254,261, 263, 265, 266, 268, 272, 276,:296, 297,
301,	321, 324, 354, 358, 359, 362, 365, 373,421,422, 425,434, 438, 440, 445, 457	;
Alexandrescu, Gr. 253 Alexandrescu-Dersca Bulgaru, M.M. 459	'
Alexandru, I. 250 Alexi, Teochar 388, 442 Alexianu, Al. 93 Alexici, G. 68, 423 Amiras, Al.'429 Amzulescu, Al. I. 207 Anania, Valeriu 330 Andronescu, Ecaterina 142 Antim Ivireanul 55, 87, 352, 380, 446
Antipa, Gr. 308,453,457 Arghczi.T. 51, 124, 159, 178,179, 201, 264, 267, 272, 284,289, 307, 327, 330, 438 Arvinte, V. 243 Atila, F. R. 192,457 Avram, A. 465	.
Avram, Mioara. 466
Bacalbaşa, Anton 56, 177, 229, 319,372,408-410,444 Bacovia, G. 353 Balzac 10
Bandinus, Marcus 7, 105, 106 Barbu, Eugen 284, 289, 292 Barbu, I. 282, 320 Bariţiu, G. 308, 463 Baronzi. G, 23, 30, 88, 117. 119, 121, 199, 247, 250, 294, 320, 371,
385,422,432,433,457 Bart, Jean 292,293,331 Bartoli, Matteo 176 Basarabcscu, N. 53, 54 Bassarabescu, 1. A. 327, 443 , Băcescu, M. 314,457 Bălccscu, N. 320, 394, 430 Băltăceanu, Francisca 467 Bârseanu, A. 310,405,450 Beaumarchais 258 Beldiceanu, N. 233 Beldiman, Alecu 295 Beldiman, N. 259 Beniuc, M. 263 Berdan, Lucia 464 Berg, I. 170,282,306,457 Bianu, V. 28, 191, 457 Bîrlea, Ov. 25,35,52,73,157,158,
221,223,340,418,450,	463 Bîrleanu, I.-H. 460 Blaga, L. 10, 12,50,58 -60, 100,
101,221,222,	234. 235,457
468
INDICE
Bogrea, V. 6,20,34,35,42,49,54,55, 66,129,134, 135,197,217,227, 234, 235, 250, 269, 285,290, 319, 320, 329, 333,355,356,362, 371,
373,376,396,397,418,445,457 Bogza-Irimie, Rodica 466 Boicu, L. 229 Boileau 10
Bojan,Mana 66,215,248,282,457 Bojincă, Damaschin T., 274 Bolintineany, D. 270 Bolocan, Gh. 156,192,457 Borcilă, Mircea 457	;
Botez, Demostene 395	1
Bolta, Dan 26	p
Brancovici, Sava	219, 308
Bratu, Costin 466 Braudel, F. 145,239,309,458 Brauner, H. 181	:
Brăescu, Gh. 100,101,267,311 Brătescu-Voineşţi, I. Al. ,225, 315 Brătianu, C. I. 463 Brâncuş, Grigore 466 Breban, V. 459	■
Broju, I. 70 .	■	,	■
Budai-Deleanu, 1.; 359 Buhociu, Oct. 73	.	•
Bulgăr, Gh. 459, 466 Buschan, Georg 400	.	.
Busuioceanu, Oxana 460, 461 Buteanu, 1. 400	-
Butură, Vaier 185	,	.
Buzura, Aug. 307 Bücher, K. 315, 369	^
Byck, J. 351	:
Canarache, Ana 309, 310 Candrea, G. 165; 238, 398, 403,
404,406,461	.
Candrea, I.-A. 34, 36, 45, 57, 72, 84,126, 129, 141, 164, 177, 187,
197,	205,210,211,216,220, 222, 243, 244, 325, 338, 349, 373,447,
451,452,458,462 Canta, I. 106
Cantemir, D. 138, 144, 153,270, 318,370, 401,430, 452 Capidan, Th. 368 Caproşu, 1. 209,381 Caragea, I. 407
Caragiale, 1. L. 9,10,21,29,89, 106,115,158,183,198, 232,240, 243, 247, 253,261,263,290, 300,
302,	303, 305,332,333,339, 362, 365, 378,420,444,446
Caragiale, Mateiu 1. 9,72,110,133. ' 153, 174, 190, 198,267,327,372, 387,414,448 Caragiali, Costache 300, 302 Caraiani, Nicolae Gh. 315,414, 458
Caraivan, Virgiliu N. 369 Cazacu, B. 58,136,187,253,265,
303,	444, 458, 463, 466 Călinescu, G. 99 - 101, 156, 166,
243,246,248, 272, 343, 351, 352, 364, 380, 382 Căpăţîncanu, Stanciu 72 Cărtărescu, Mircea 382 Cehov, A. R 378 Cernovodeanu, Paul 459 Chateaubriand 10 Chelaru, Valentin Gr. 444, 448 Chevalier, J.-CI. 187 Chibici-Râvneanu, Al. 303 Chiriţescu, M. 444 Chiriţescu, M. 1. 115 Chiţimia, 1. C. 6, 122, 286, 305, 344, 345, 384, 447, 458	'
469
INDICE
Ciauşanu, G. F. 28,29,51, 82, 107, 109, 125, 147, 174,231,232, 235, 271,' 276, 291, 310, 335, 342, 431,
432.434.458
Cihac, A. dc 39,184,396,421,458
Cioculescu, Simona ,461
Ciompec, Georgeta 466	'
Ciopraga, Const. 140
Ciorancscu, A. 244
Cioranu, M. 246
Cipariu, Timotei 388
Cireş, Lucia 181
Ciubotaru, Ion H. 227
Ciulei, I. 142
Ciurea, D. 39
Cîrlova, V. 26
Cocea,N.D. 27,198,199,278,307 Codrescu, Th. 46, 467	■
Codru Drăguşanu, I. 7, 93,97,100, 101, 118, 131, 257, 333,386, 388, 458
Cohuţ, Cornelia 466, 467 Cojocarii, J. 460 Compagni, Dino 343	:
Constantinescu, C. D. 146	,
Constantinescu, N. 80,. 125, 166,
257.458 Constantinescu, N. A. 145, 381,'
446.458	. Constantinescu, Radu 147,288 Coresi 67, 87, 204, 253, 308, 338,.
351, 352, 355, 359, 406, 450, 453 ! Correas, Gonzalo 215 Coseriu, E. 9,13,14,17, 18,20, 56, 69, 103, 104, 130, 252-254, 280,
281,293,336,458,459 Costa-Foru, Anca 460, 461 Costăchescu, M. 39 Costescu, G. 229
Costin, Miron 105, 135. 144, 314, 370,371 Costin, N. 86,92,128,218,349, '414,420 Coşbuc, G. 9, 10, 12, 55, 89, 90 114, 123,169,184,186,284,328 370, 391 Crăiniccanu, G. 338 Creangă. I. 8,12,21,23,25,35,38 47, 49, 50, 65, 69, 80-82, 89, 95 96, 109, 114, 118, 124, 129. 130 138, 142, 152, 155, 160, 161, 163 165- 168,173,179,180,189,193
198,	199, 203,205,213,214, 223 227, 235, 236, 243, 247, 252,254 264,271 - 273,277,282 - 284,288
290,	295, 304, 305, 311, 327, 332 334, 335, 355, 357, 365, 366, 383 386 - 388,390, 391,397,414,415 418,421,432 - 434,441,446 Creţia, Aurelia 460, 461 '
Creţia, P. 460,461
Croitorii, Dan 394	■
Croitoru, Elena 14'
Cscjka, Gerhardt 460
Culianu, 1. P. 125
Cuza, A. C. 125	'
Daicoviciu, Const. 457;
Dame, Frederic 26, 32, 251, 254,
452,459	'
Dan, Ilie 465	1
Dan, Pavel 81
Delavrancea, B. 9, 11,21,22,33. 44, 148, 172, 198,211,225,252, 264, 278, 303, 333, 407, 438 Del Chiaro, Anton Maria 7, 72, 84,' 85, 292, 332, 459	1
Delumeau, J. 85, 284, 329, 459
470
INDICE
Demetrescu, Traian 445 Densusianu, Ov. 59, 88, 140, 396, 397, 427, 459, 462 Densuşianuj N. 219,‘223, 362 Deroy, L. 26, 132 ■
Devoto, G. 343, 367 Diaconescu, J. 466 s; .1. Diaconescu, Olimpia 460 Diaconovich, Corneliu 177 : Diaconu, Gh. 196 Diaconu, I. 76, 86, 87,,204, 226,
228.237.277.459	,
Dianu, Gr. I. 178, 179,337,410,
411.459	, ,	...
Diderot 19	,
Dimiu, Claudia 461	,	.
Dionisic Eclesiarhul 38, 333 Dobrescu, Dem. I. 150, 223, 405, 460
Donici, Andronache 375 Dosoftei 44, 45, 66, 107, 124,	;
194,273,361,362,370,395, 410,414,420,437	...
Drăganu, N. 397	,	■
Drăgescu, Ioachim , 400 Drăghiceanu, Virgil.,411 Du Cange 103 Duda, Gabriela 459 Dumistrăcel, Şt. 46, 65, 89, 128,' 150, 152, 160, 161, 186,215, 219, 222, 235, 334,412,438,
460
Dumilraşcu, Aurelia 461 Dumitriu, P. 269 Dunăre, N. 238	;
Dunăreanu, N. 100,101 Duneton, CI. 19ţ Durnea, Victor 464
Eftimiu, Victor 283 Eliade, Mircea 84, 134, 381, 430, 455, 460 Eliade Rădulescui I. 182 Eminescu, M. 9*10,31,40,41, 50,51,53, 54, 56, 96, 137, 138,
155,'192, 193,203,216,217, 251,269, 270, 273,279,283,287; 292, 313, 315, 319, 327, 330, 357,365, 373,414,427, 429, 450, 460 Emout, A. 341, 342, 461 Escarpit, R. 344	.
Evseev, Ametista 295'
Fassel, Horst 260	.
Fassel, Luminiţa 97	]
Faure, Paul 32	,
Filimon, N. 9, 202, 211, 287. 290,
291,	296-298,301,311,418, 422
Fira, G. 231, 232,404, 458 Fischer, I. 392	,
Florea-Rarişte, D. 285, 443 Fochi, Adrian 22, 25, 76, 114,
" 157, 158, 194, 195, 204, 208, 218,219,223,297,340,363, .
461
Förster, Horst 260 Frazer, J.G. 134,235,238,405, 407/461
Frâncu, Teofil 165, 238, 398, 403,
404,406,461 Furtună, D. 54, 55, 170, 207
Gabinschi, Marc 279, 433, 461 Galaction, Gala 33, 100, 101,
114, 416 Gane, N. 182,279,299
471
INDICE
Gaster, Moses 65, 207, 437, 461 Găinaru-Varone, Elena C. 467 Geerbrant, A. 187 Gheorghc, Mircea 458 Ghibănescu, Gh. 6, 24, 50, 54, 78, 93, 131, 189, 192, 199, 246, 344, 354,372, 373,375,383,461 Ghica,I. 33,93,105,264,291,294,
295,	310, 327, 332, 333, 360, 362,
373.420.450.461 Ghiculete, Galina 466 Ghinoiu, I. 52, 273, 306, 340,
404.461 Gimpel, J. 415
Giuglea, G. 122,145,214,461 Giurescu, Const. C. 57, 117, 185,
411.462
Glăvan, 1. 28, 191,457 Goga, Oct. 268,356,418 Golescu, Iordache 12,98- 101,125, 184, 207, 211, 215, 232, 283, 303, 321,330,385,427 Gonţa, Alexandru I. 381 Gorjan, I. G. 154, 155,346 Gorovei, Artur 122, 138, 139,462 Gourmont, Remy de 9, 10 Goya 311
Gramatopol, M. 248 Graur,AI. 6,70,94,95,97,116,124, 162, 168, 170, 180, 223, 239, 247, 290, 292, 293, 306, 312, 320, 335,
346.378.392.417.424.462	/ Grecescu, Const. 347
Grecu, Doina 459 Grigorescu, Em. 142,143 Grimm, Jacob 102 Grimm, Wilhelm 102 Gromo, Giovan-Andrea 332 Gugui, Aglaia 459
Guiraud, R 18 Guşti, Dimitrie 64
Habenicht, Gottfried 265 Halâsz, Eiöd 102 Hasdeu, B. P. 6,20,22-25,35,38, 39,42,91,106,117,123, 131,141,
172,	188, 194,213,221,224,240, 253, 314, 338, 376, 382, 383, 419,
462
Hasek, Jaroslav 231 Heitmann, Klaus 261,264,462 Herodot 397, 398, 405, 450, 462 ‘ Herseni, Traian 110,125,222,234,
238,308,363,462 Hîncu, Dumitru 462 Hodoş, E. 424 Hodoş, Iosef 463 Hogaş, Calistrat 418 Holban, I. 166 Holban, Maria 459 Homer 293	!
Horia, Vintilă 441 Hreapcă, Doina 460 Hristea, Th. 20, 38, 88, 163, 225,
356,462,466	"
Hugo 10
Humboldt, W. v. 280 Hurmuzachi, Eudoxiu 257
Iacob Putneanul 437	......
Ibrăileanu, G. 330 Ionaşcu, I. 77	i.
Ionescu, I. 55 lonescu, Nae 437 Ionescu de Ia Brad, I. 59, 90, 147, 156, 194, 268, 342, 378,462
472
INDICE
Ionescu-Gion, G. I. 40, 199, 257,, 332, 348, 350,:462 Ionică, I. 463	,
Iordan, Iorgu 6, 42, 43, 51, 53 - 55, 79,95 - 97,105. J 09,111,118,120, 131, 138, 153, 158, 176, 180, 224,
231,	232, 236, 239, 240, 255, 268, 276, 294, 298, 300, 301, 305, 325,
326,336,415,448,462 Iorga, N. 23,24,31-, 79,84,86,92, 105, 138,144,171, 172,183,186,. 192, 241, 349,375,385,397, 398,
462,463 losif, Şt. O. 370
Ispirescu, P. 47,48,69,74,91,119, 129, 130, 153, 157,'160, 177, 180,
205,	211, 225, 232,248, 252, 264, 267, 272,281,286,330,361,362, 364, 379, 383, 414,421,423,425, 432,433,435,449 Istrate, G. 309, 346, 465 Istrali, Panait , 201 Ivaşcu, G. 457	,
Ivănescu, Cezar 460	.
. Ivănescu, G. 224 Ivănescu, Maria 460
Jarnik, Jan Urban 310, 316, 405, 450	.
Jipescu, Gligore M. 61,, 107, 116, 197,232,237,258,268,359,384, 423, 463 Juvenal 135
Kanyaro, J. 404 Kelemen, Bela 102	.	;
Kirileanu, G. T. 65, 124, 167,467, Kiriţescu, Al. 266 Kluge, Friedrich 103
Kogălniceanu, M. 431 Krüger-Lorenzen, Kurt 18, 19,
336	’
La Fontaine 10 Lahovary, G. I. 463 Lambrior, A. 153, 322 Lammert, Erich 259 Laurian, A. T. 39,86,123,164,165,
221,222,	244, 349, 463 Läcusteanu, Gr. 290, 350 Lăncrănjan, I. 100, 101 Lăzărescu, Paul 466 Leon, N. 219 Lesnea, G. 285, 333 Lips, J. 281 Littre, E. 23
Longinescu, S. G. 75, 407, 463 Lovinescu, Eugen 438 Lucas-Dubreton, J. 154 Luchian, Şt. 19 Lungianu, M. 205 Lupi, Gino 97 Luther, Martin 329
Macedonski, Al. 247, 395 Macovei, Gh. 442 ~
Mager, Traian 405 Maior, P. 108,430
■	Maneca, Constant 460 Marcu, Florin 460 Mardarie Cozianul 446 Marian, S. Fl. 29, 30, 35, 52, 68, 118, 124, 130, 149, 163, 164, 169, 188,207,252,273 - 275,308,322,
344,358,359,401,404,463
473
INDICE
Marin, Maria 466	'
Marinescu, Bogdan .466	-
Marinescu, I. M. 112, 130 Massim, I. C. 39,86,123,164,165,
221,222,244,349,463	!	'
Mateescu, C. N. 86 Mărdărescu, Maria 466 Mării, I. 457 '	:	:	'
Mândrescu, Simeon C. 314 Meillet, A. 341,342, 461 Melville, H. 343 Mera, I. T. 81	’
Mestica, Enrico 366	]
Meteş, Şl. 238, 463 Meyer-Lübke, W. 367 Micu, Samuil 386 Micu-Moldovanu, I.. 121 Mihăescu, Gib I. 439 Mihăescu, H. 379 Mihăescu, P. 307 Mihăieş, Mircea 331	'
Milescu. N. 256	^	i
Milicescu, Emilia Şt: 21 Millo, Matei 232	:	'
Mioc, Damaschin 462 Modigliani, Denise 220,222 Moga, Gh. 14 Moisei, A. 81
Moldovan, Silvestru 400, 404 Moliere 10 Molnar, I. 135,217 Morariu, Leca 320 Morariu, Modest 459 Moroiu, C. 337 Moxa, M. 78 Mumuleanu, B. P. 352 Munteanu, Cr. 16
Munteanu, N. C. 377'
Munteanu, Romul 458 Muşte, N. 420
Muşlea, I. 25,35, 52,73, 141, 157, 158, 221, 223, 227, 274, 340, 388,
397.400.418.450.463	:
Nădejde, Sofia 174,300 Neagoe, Victorela 466 Neagu, Fănuş 112, 276, 384 Neculce, I. 76, 83, 115, 124, 151,
•	256, 334, 348 '	:
Negru, M. 336
Negruzzi, C. 9, 69, 183, 190, 219, 222, 225, 230, 243,254, 305, 317, 360,362,366,446 Negruzzi, Iacob 127, 131, 160, 422
Nehring, A. 150, 273,358,371, 399, 465 Neiescu, Ileana 459 Nestor (cronicar) 399: Nicolaescu-Plopşor, C. S. 120 Niculescu-Varone, G. T. 326, 370, 467	'
Niculiţă-Voronca, Elena 72, 85,107,
156,' 198, 221, 272, 317, 339, 354,
362.363.463	.
Niederle, Lubor 400, 464 Nistor, Oct. 461
Noica, C. 7, 328	'
Odobescu, Al. 25, 26, 31, 58, 61, 62, 98, 101, 190, 379, 390, 391 Oii, G. C. 343,367	:	'
Onu, Liviu 398,462 Oprea, AI. 460	1
Oprescu, Eugenia' 460, 461 Ornea, Z. 27	:
474
INDICE
Orza,Rodica 90,188, 195,359,464 Oţetea, A. 58,380
Pamfile',T. "22,34,44^91,114,156, 160,164,168,174,194,195,226,
232,239,240,344,355,418,450,
453,464	"
Panaitescu, P. P, 426	■
Pană, Riixandra 196,466 Pann, A. 9, 12, 31, 56, 63, 68,"72, 88, 94, 98 - 100, 131, 146,’158,
183,	184, 207, 211,.216,217, 230, 247, 248, 276, 283,286, 294, 335, 342, 351,357, 376,392,416,425, 432/447,453,455, ,464 .
Panţu, Zach. C. 141, 142 Papadat-Bengescu, Hortensia 382 Papahagi, Pericle 30,189,434,464 Papahagi, Tache 8, 23, 146', 367, 401,403,406,409/430,43 5,464 Papazoglu, Dim. 93	.
Pascu, G. 90,358, 464
Paşca,,Şt. 337
Paul de Alep 332	,	,
Pavelescu, Gh. 403 -405	,,
Păcală, Victor 356, 464
Păsculescu, N. 310
Pârvan, V. 222	. ,
Perpessicius 96,460	,■
Petrcscu, Camil 173,328, 362, 438,447	.
Petrescu, Cezar 267,.330,439,445 Petronius 112, 130	.	;
Petrovici, Emil 80, 136, 157, .158, 196, 200, 206, 207j 212, 219, 223,
296,	434, 464 Philippide, A. 39, 165, 169, 180, 224; 465 .	.	.	;
Pietreanu, Marica 46,110,185,465
Pillat, 1. 58 Pitiş, G. I. 401/465 Pliniu cel Bătrîn 141	'
Polcorny, J. 271'
Polizu, G. A. 30, 94, 98, 249, 250, 442	'	•
Pomponius Melâ 399 Pop, Ionel 345 Pop, Sever 266, 433 Pop-Reteganul, I. 231', 450, 456 Popa, Victor Ion 137, 325’ 326 Popescu, C. M. 231, 232, 458	1
Popescu, Floriana 14	'
Popescu, I. A. 255 Popp, V. 227,274	-	:
Porzig, W. 280	-
Potra, G. 92,410	-
Preda, Marin 9, 11, 36, 37, 43, 62- 64, 79, 146, 153, 158, 185, 234,239,278,281,288,292,309,
311,313,330,	384,397, 438 Pruteanu, G. 14 !	:
Puşcariu, S. 6,29,57, 61,62,129, 224, 237, 243, 279, 312,413, 424,
460.465	..	:	•
'	■ J"' '	‘
Quintilian 18 Racine 10
Radu, A. 142	'	’
Rat, Maurice 69
Rădulescu-Codin, C. 69, 125, 128, 133,235,245,321,345,367,
401.465 Rădulescu-Dulgheru, ■
Georgeta 457 Rebreanu, L. 69, 95, 100,' 104,106, 267, 281,327,346,364,415,418. 446, 452	"	:	:
Resmcriţă, Al. 443 •	'
475
INDICE
Robert, P. 5,108,115,173,175,190, 209, 258, 343, 367, 439, 465 Roman, Ronetti 365 ;ş ,	,
Rosetti,Al. 83, 139,205,312,436;
457.465	■
Rosetti, C. A. 365 Rosetti, Radu 151 Roşianu, N. 383	!•
Roşu, Costa 122,245,255,465 Röhrich, Lutz 19,323,336 Russo, A. 260, 265, 309	,
Rusu, Gr. 459
Rusu, Valeriu 463
Sadoveanu, M. 9, 57, 100, 101, 110,152,157,159,161,169,174, 225,251,276,292,318,330,334, 345,346,357,368,3 83,415,416' 418,433 Sala, Marius 145 Sandu-Aldea, C. 174,272,273,303,371 Saramandu, N. 13, 315, 414, 458 Sava, A. 146	,	.
Sădeanu, Florenţa 461 Săulescu, G. 24,25,58-.60,73, 85,
88,	90, 123, 133, 194, 268, 339,
359.465	■
Sbiera, I. G. 47, 255, 422, 432 Scavinschi, Daniel 190 Schnabel, J. G. 323
Schott, Albert 220 ,
Schott, Arthur 220 Schräder, O. 150,273,358, 371,
399.465	;
Scriban, Aug. 36, 41, 42; ,45, 50,
51, 57, 61, 69, 94, 96, 99, 116, 121, 126, 131 - 133, 136, 160, 164 - 167, 170, 172, 177, 180, 191,195,205,210,246,260,261, 263,279,285,288,291,295,296,
298,301,302,304,310,322,330, 334,335,339,341,346,349,351,
354,356,368,372,376,377,391, 413,420,434 - 436,439,441,454, 466
Sebastian, M. 362 .
Seche, Luiza 121 Seche, Mircea 121,443 Sevastos, Elena 149,150,185,390, 404, 466 Sevigne, Doamna de 10 Sima al lui Ioan, Gr. 400	,
Simache, N. 410.
Simion, Eugen 269 Slavici, I. 27, 41, 156, 254, 356, 416,445	,	'	:	.
Sluşanschi, Dan 135,271,467 Snelling, David 14,
Solinus 399
Sorescu, Marin 30, 63, 235, 292, 315, 324	"
Sperantia, Th. D. 270,462 Spitzer, Leo 70,224 Stahl, H. H. 6, 8, 64, 84, 146, 151,
196.238.255.408.426.454.466 Stan, Aurelia 459
Stancu, Z. 100,101,211, 414,445 Stănciulescu, Ov. 41, 338, 466	■
Stănescu, Nichita 9, 36, 280 - 282 Stănescu, Ursula 142 Stoica de Haţeg, N. 202, 321,	'
323.466	'
Stoicescu, N. -82, 337, 379, 466 Suciu, Coriolan 177
Surdu, Al. 461	‘	. ;i
Szabö, Attila, T. 102
Şapcaliu, Lucia 398, 462 Şăineanu, L. 6, 22, 31, 39, 51, 57,
89,	98, 99, 119, 121, 129, 160,
476
INDICE
173,	177, 180,182,189, 190,203, 204,207,208,213,220,222,224,
294,297,299,301,302,322,330, 340,344,346,349,354,358,373, . 387,413,420,424; 425,441,443,
445,451,452,466	'
Şerban, Anca 14 Şerban, SergiU 14 Şincai, Gh. 24, 45, 386 Ştefarielli, T.V. 313	'	’
Ştefanescu, Alex. 27	1
Ştefanescu, Margareta' 111,112 Ştefanescu, Ştefan 460	;
Şuteu, Flora 466	:
Şuteu, Valeriu 466
Taloş, I. 450,463 Tătărucă, Radu 14 Teaha, Teofil 233,463 Teleor, D. 445 Teodor, Dan Gh. 274 Teodoreanu, Al. O. 97, 100, 448 Teodoreanu, Ionel 112, 169, 276 Teodorescu, G. Dem. 32, 33, 169, 187, 298,311,372, 440, 467 Testini, P. 275
Tiktin, H. 41,44,60, 177,205, 295,301,306, 349,356, 396, 452, 467 Tiugan, Marilcna 466 Tocilescu, Gr. 36, 359, 392, 463 Todoran, R. 253
Tohăneanu, G. I. 8, 12, 14, 58, 72, 88, 131, 133,251,272,318, 339, 368, 380, 413, 467 Tolstoi, L. N. 400 Topîrceanu, G. 75, 223, 225, 396 Trcbici, Vladimir 404 Tudoran, Radu 382
Ţoiu, Const. 330
Udrescu, D. 29,169,172,184,251, 335,390,391,393,410,467 Ureche, Gr. 86, 123, 256, 430 Urcchia, V. A. 93,342 Ursu, N. A. 54,55,99 -101,414
Varlaam 78,351,395 Vasilescu, I. 304 Vasiliu, Al. 65, 124, 167, 467 Vatamaniuc, Dimitrie 460,461 Vârcol, V. 359
Verancsics (Verantio), Anton 150
Vianu, T. 26, 29, 47, 364
Viciu, Alexiu 113
Villon 25, 26
Vinea, I. 100,101,331
Vlahuţă,Al. 138,177, 179,252,267
Vlasiu, I. 430
Voiculescu, V. 25, 137, 203, 314, 395,418 Voltaire 10
Voronţova, T. 156,192,457 Vrabie, Gh. 457 Vulcan, losif 400 Vulcănescu, Romulus 110, 125, 138, 157, 195,196,214,255,257, 297,319, 340,380, 467 Vulpe, Magdalena 465 - 467 Vulpe, R. 194 Vulpescu, Romulus 27
Wald, Lucia 135,271,467 Walde, A. 271 Weismantel, E. H. 437 Windisch, Rudolf 97 Wojcicki, Marie Jeanne 459
477
INDICE
Xenopol, N. 40
Zahariuc, Petronel 209 Zamfir, M. 329
Zamfirescu, Duiliu 89, 421, 438 Zamfirescu, G. M. 445 Zanne, Iuliu 6, 11, 23, 24, 27, 29, 31,34,35,40,41,49,57, 63 - 68, 77, 80, 87- 89,91 - 93,98 - 101, 105 - 112', 116, 117, 119, 121, 122,125,127,130,135,137,140, 144, 145, 147,,148, 152- 155, 157,163,165,166,169,171 - 173, 176, 180, 183 - 185, 190, 197,
203,207,208,210,211,214-218, 224, 230-	233,	236,	244,	245,
247, 250,	254,	259 -	263,	267,
269, 270,	272,	273,	276,	277,
282-284, 286, 288- 291, 295, 298, 299, 302, 303, 306, 317, 319- 321, 324-326, 330, 335, 336, 338,	344,	346,	347,	352,
354- 357,	361,	366,	371,	372,
376,381,385,386,389-391,417, 421 -423,425,427,441,455,467 Zăstroiu, Remus 410 Zdrenghea, Mircea 386 Zub, Al. 260
478
b)	cuvinte
A
abilurient 443	: ■ i
ac 85, 87	’
acasă 29, 47, 335, 336 adăpa;30,31,	.	. ,
adct 150, 189
adînc 12,,42; adînci bătrîneţi 12, 42 aduce 16/92, 418, 448	’
aduna 23, 17.1, 172	,........
aere 155	,	,	.
afgan, 175.	.	:	;.;1 ■
afla 269,,416
aghios 21,22,392	■	.
Aghiuţă 22-	•	.
agost 187
*Ague 22	.
agust 87	:
aiazmă 22, 340	;.	1;
ajunge 128, 266, 286, 289, 360 ajuta 36,118,317; ajute /Dumne/zeu 36	.
alagea 223, 224	■	,■ ■ r ,
alb 16, 19,23,24, 52,123, 139,248, 329-331; ~ de Veneţia 442; Alba 52; Albu 52	’
albastru 139,280	.	,
albişori 23	,
albitură 23	;	,	■	,
albol 356	;
altădată (de	26, 27	:	,,	>
amar 161,191	:	.
americă 213	;	.	,
an 305
andrea 22, 25, 194, 268 Andrea 194	,	;
Andrei 24, 194,195; ~ cap de iarnă 73, 194, 195, 340 anevoie 286, 317	;
anglie 213
animal 289	•	.
anţărţ 25-27
apă 16, 27-31, 88, 137, 138, 147, 211, 216, 217, 236, 237, 244; ~ chiară 88; ~ chioară 88; ~ rece 354, 355;- tulbure 314, 316 aperitiv 339 .
apretol 356	.	^
aprilie 338, 339
aprinde 138, 294
aprins 202
aproape 230
apropia 234
apşoară 16, 27, 28
apuca 28, 103, 130, 135, 153,261 :
ara 286	.	■>
aramă 15, 31, 377
arăt (subst.) 322	.	,
arăta 31, 39, 131,447	;
arc 347	;
arde 135, 427	;
argea 11,32, 33; ~ de ţesut 33
argelaş 33	;	1
argint 16, 34, 35; arginţi 23, 35
armadă 175	•
arvnaş 348
479
INDICE
armă 439; ~ goală 346 armean 204 arminden 218 Arnota411 artilerie 349
arunca 155, 211,319,384 ascunde 126 - 128, 325 asemăna 183	'
aspru 23, 171	.	'
aşeza 359 aştepta 109, 306 aştezău 36, 37 atunci 176	'
aţă 388, 423, 455	■
august 188	‘
aur 224
austrian 204	!
auzi 47	; :
avea 16, 45, 78, 89, 94, 108, 129, 135,171,173,181,184, 193,268,
286,312,328,351,371,384,392, 394,419,436,454 avlie 120 avut 352
B
baba-gaia (de-a ~) 153	"
BabaMarta418	:
babac(ă) 38	1
babalîc 38	-
babă 38, 95, 96, 101, 147, 427 bacău 39, 283 Bacău 39, 224, 283 bade 232	•
balamuc 40; Balamuc 40	:
Balamuci 40
balamut 41	1	'
balon 438
baltă 101,316; Baltă 46 ban 16, 35, 89, 162, 170, 172, 173,
206,	240, 326, 327, 351; ~ bun 89; ~ calp 31; — chior 89; ~ rău 24; bani albi 16, 23, 24; ~ bătuţi pe muchie 434; ~ de ciubote 91; ~ gata 98, 170 - 172, 208, 209, 375, 376; ~ gheaţă 16, 170, 171, 173 - 175, 374, 375,434, 435; ~ gîrlă 173; ~ grămadă 171, 175, 434; ~ în mînă 434; ~ (în) naht 171; - în numărătoare 171; ~ în numerar 171, 375; ~ lichizi 171, 173; ~ mărunţi 209; ~ nesocotiţi 114; ~ număraţi 171, 207; ~ numărători 171; ~ peşin 171.434; ~ pe şină 208; ~ roşii 24; ~ spiţă 16, 171,374.375; — sunători 171; ~ umblători 89, 173; ~ uscaţi 16, 171, 434, 435; banii bot 171; banii jos 16, 206, 374,435 barbă 107, 183 barcă 58, 392 batalamă 72
bate 16,41,47, 74, 180,316, 326, 327,332,377,414-417,
428 - 430, 452; bate-poduri 333 băga 16, 110, 111, 114, 121, 128, 138, 176, 230, 231,274,331, 387,430	'	‘
bălaia 47 Bălan 61 băneşte 172, 208 bărbat 236, 418 bărbunc(ă) 41, 332	'
băşică 158
bălaie 416, 417; ~soră (vecină) cu moartea 115 bătrîn 42, 156,262
480
INDICE
bătrîneţe 12, 42, 269 bătut 336; ~ pe muchie 434 băţ 321, 357, 417, 418	■/,
băutură 261	,
bdenic 263
bea 261, 316, 317,425	....	.
beat 353; ~ crup 424; -crupă 424;
~ mort (leucă, tun, turtă) 424 bechi 49 Bcciu 254, 388 bejenar 46 belciug 42, 43 belea 40, 223, 224 : beli 176, 338
beteag 262	;	;
bezmăn 74	"	.	.
biancone 442	.	,	-1 ■
bici 258
biflec 329
bine 43-45
bineaţi! 44, 45
bineţ 44	>	.	•
bineţe (bineţi) 16, 43 - 46 bineţuri 44	;	>	.	•
bir 46, 189,427	-	-	■
biserică 215, 404, 451 bîlciul la gură dulce 404; ~ sărutatului 404	,	.	■	;
blajin 305, 362, 363 boabă 16, 47 - 49, 270; - de carte 16, 47, 49; - de grîu 47; ~ de porumb 47; ~ de-sudoare 47;. ~ frîntă 47; ~ legănată 47; nici (o) ~ 49; în boabe 47 ;	,
bob 29,47, 270,454; ~ numărat 47, 270; un ~ zăbavă 454; în bobi 47, 454	1	,	.
bobăreasă 47	:
boboc 50, 451,452; ~ de tîrg 310
bocîncar 265 bocnă 288
bogat 16, 279, 350, 351 -353 bogăţie 351
boier 388; ~ gulerat 187;, ~ haleâ 295; - paiâ 295 boieresc 139, 354	i
bondriş 52
borş 230; ~ cu ştir 230 bortă 128	,
bot 171; ~ în (la) ~ 107	.
botă 49, 111
boteza 125,244	■	.
bou 29,47, 106,135, 232, 286,335, 336 bragă 148 braşoavă 51
braşovean 204	:
braşovenie 51
braţ; ~ la ~ 107	,
Brăila 63, 282, 283 bre! 240 Breazu 61
breţcan 204	;
brexină 239, 240
brezaie 296, 310, 311
brici 63	.	■
brilă 283
brişcă 263
brîncă 251; pe (în) brînci 251	.	,
brînduşă 73
brînză 16, 51 - 56
brîu 12, 56, 277; Brîu Lung 57	;
broască 9	,
bronzol 356
brumar 12, 58 - 60, 73, 188, 359;
-	cel mare 58; ~ cel mic 58, 59 brumă 58
brumărel 12, 58, 59, 60
481
INDICE
buba bubelor 139 bubă 139; ~ albastră, - albă, -boierească, - căiască, - căldărărească,
-	căprească, - cu dalac, ~ cu izdat,
-	cu umflături; - din toată noaptea,
-	din toată ziua, - dbmoală, -franţuzească, - latinească, ~ neagră, - nemţească, - oiăscă, ~ pripită, - românească, - roşie; ~ rudărească, ~ sfranţuzească, ~ sîrbească, - ţigănească, ~ ungurească, ~ ursărească, - văcească 139
bucată 62, 327; bucate 354; - : boiereşti 354; - greceşti 355 bucă 62
bucălaie 11, 60 - 62
bucălat61
bucălău 60, 61
buche 49; nici o ~ 49
Bucureşti 16, 62, 63, 298, 300, 304
bucurie 316	'
buhai-de-baltă 101
bulbuc 158
buluc 61	'
bulucaie 61, 62	'
buluci 61	'
bun 40, 41, 63, 89, 177, 245, 290, 291,355,414 bunătate; o - de om 96	:
bundă 208	:
burduf 417	-
buricul-pămîntului 221 burtă 184;'- veride 444, 445; burtă-verzime 445 busuioacă 64
busuioc 64, 65	1
butuc 65, 66^ 409, 410,417 buză 144, 145	1	;
buzunar 16, 421, 422
C	'	;	"
caie 153
cal 16, 67 - 70, 286, 305, 306, 361, 383; (un) - de femeie 96;'~ de ginere 67, 68; - de mire 68; -;i grena 70; —maro 70; cai verzi 16, 68, 69
calciat 333	1	1
cald 259, 262 ; - nemţesc 259,
262
cale 118,427 ; ~ primară 404; din cale-afară (de) 351 calendar 70 - 72, 87; - iulian 122 calic 73, 74, 215, 333; - de-o mînă,
-	de-un picior 74	'
calicimc 74; Calicimea 74 calp 31 camei 86 camil 85
candelă 292	‘
canion 175
cap 70-72, 75, 76, 91, 130, 135, 138,145,153,202,214,294,336, 412,422,423,433;-de iarnă 73, 194, 195,340; -de primăvară 73, 201, 339, 340; ->de vară 340; capetc de vite 106 capăt 116	■
capră 16, 214, 280, 286, 336, 366,
368	'
capriciu 366, 367	'
capriţ 368’
carceră 178, 179	1
carne 291; - moale 287; - murată ‘229	■'	.■■■	'
carte 16,47,49,78,79; - gospod 78 casă 16,28,155,236,299,366,380; 381, 427, 428; - cu argea 32, 33;
482
INDICE
~ de rogojini 228; casa copilului 28; casa de apă 28	;
catargă 392 -	;	y,	.	,
cazan 229	■,,,
căciulă 67	, '
cădea 128, 157,210,211,251,312, 316,358,359	.	t
căiesc 139	.
căiţă 80	i	'/	■	.
călare 63	;'
I	călca 53,,57, 320	:;	.	'	■
•	călcăieş 16, 80 - 83,	145	■	■
'	călcîi 81 - 83,; ~ de	pîine	81
căldare 229	i,	•
căldărăresc 139	.	,
călcală 28, 29 , 1 căluşar 370,	,	t	: ■	,
călindar 70	:
cămaşă 83, 84, 148, 215, 246; ~ de gheaţă 83; ~ de ginere 246, 284; ~ de mire 246 ; ~ de moarte:246; ~ de soacră 246; cămaşa ciumei; 8ff; ~ mortului 246; ~ morţii 84, 246	,	i	■ v
cămăşuială 28	r,;.,
cămil 85, 87	,	'	,
cămilă 85- 87	i;	,
căpăta 224	,	,
căpătîi 95	,	,	.	,;
căpresc 139	,
căpriţă 368	t
căpros 367	.	,.
căra 137	..
cărbune 139 i;	'
cărindar 22, 87, 88, 188, 268; -ui fetelor 87	i ,
cărucer 189	1	,	; ,
căruţă 418,438	;	.
căscat 372
căuta 12, 68, 110, 224, 268,269 ., ce? 239,240	.	,	;■
cealău 170 ceamparale 169
ceas 166	.
ceas! 163 - 165, 167 - 170	<
ceasă! 165	' ,i
ceaslâ 162, 163	'	,	,■
‘ceasta 169	:	.
ceaş! 169	; '
cecen 175	:	,
cer 123, 129, 224,312	,	,,, ,
ceramică 184 :	■ '
cerb 73	:
cerca 31, 272	;	:
cercevea 170	,
cere 224	. 1	,	,
cexina (cecsina!) 239, 240 cheag 173
chef338; - cu dame 298; ~ cu papuci 16,297,298	.
chepeneag 67	;
chiară 88	1
chiftea 163	;
chimiterion 120
chinez 154	•	:
chioară 53, 88, 89, 283, 440	,
chior 89, 384	S
cifră 154	■
ciment 242	; ■
cimitir 113, 120, 121	:	,
cinstit 352	;
ciobotă 92	,	, ,
cioboti 92	,
cioc 214	,	:
ciocîrlie 55; Ciocîrlie (Cozma ~),381 cioflingar 301	:	.
ciolan ,76, 286 - 288, 290; ~ cu fasole 287	■■ ■
INDICE
cireş 110	1
cireşar 12, 58, 73, 89-91
cireşel 90
cirişar 90
cislă 427
ciubăr 211
ciubotă 16, 91, 93; ciubote 92, 93;
-roşii 16, 92, 297, 300 ciulama 72 ciumă 84
ciutură 156, 157, 255 cîine 16, 17, 63,94- 104,106, 145, 147, 148, 211, 306, 335, 365, 427; cîinele-babei 147; cîine-de-mare 101 cîinesc310
cîmp 47, 135, 426; Cîmpul lui Dragoş, - Perilor, Cîmpulung 426 cînepă 249	‘
cînta 108, 109, 145,315,323,369 cîntec 214 cîrc 316 cîrd 387 cîrîi 291
cîrnaţ 154	-
cîşlegi 52; cîşlegi Ie (dulcele) Crăciunului 54, 55 cîştiga 42, 327, 329 clipi 316	i
clopot 377	'
cloşcă 154, 291, 292	‘
coadă 57,63,95,105,106,147,219, 232, 279, 392, 409; - de cîine, -de vită 106; de la coada cratiţei,
-	măturii, - sapei 232, 233; de la (în) coada vacii 105, 106, 232; coada-boului, - cocoşului, ~ mielului, - şoarecelui, - vacii 106 coapsă 258
coame 279
coasă 183, 184	1
coastă 107, 108, 115; - Ia (lîngă) -108 cobză 108 cobzari 109
cobzărie 109	■
cocoş 106
codru 109, 220, 223; - de pîine 82, 327
cofa 12, 16, 110- 112, 156, 157, 274,276,277	’	'
cojoc 148,418 colac 344, 345	'
colindă 88
colţ 57; - de ţară 116 comoară 16, 113, 120; (o) - de om 96; comoara satului 16,113,114, 274	'
comînd 322	;	'
comînda 322 comîndare 321 - 323 copcă 114
copil 28, 96, 101, 358, 359; Copiii Codrului 223 copilă 96
copt 110	"
corb 133
corcoduş 326	-
corindă 88 cort 430 costoi 108
cot 82,107,115,423,455; -jidovesc 203;-la-107, 115 cotidian 394 cotofleanţ 259 coţofană 291 covată 111 covrig 63
484
INDICE
craină 116	,
crangă 11,116	.
cratiţă 232	.
Crăciun 54, 148, 305, 306 crăpa 133,364	■
creangă 11, 116 crede 261
credit 174	•
cremănar 178 ţ :
Cremenari 365	;
cremene 427; Cremene 365, 427;
Cremenea 365	.
cresta 184 creşte 106 r cring 135,332	;■
croi 28, 29, :183	'	,	■
cruce 116 - 119,310;-ajută 118; ~ de muiere 116; — de voinic 116, 117; în cruci 117; crucile drumului 118 crud 236 crup 424 crupă 424
cu 56	r
cuc 142, 237
cucoană 232	>	;
cucon de ghindă, cuconaş de ~ 180
cuconiţă 232
cucui 119, 121
cucuiata 16, 119 - 121
cucuruzi 11, 121
cui 122, 181; ~ de tei 122
culca 155	;	,
cumătră 128
cuminte 68	.
cumpăra 172, 286	-, <	■
cunoaşte 303, 313, 452 : cununie 226	;
cuptor 122, 123 _	1
curat 31	■
curcan 249	,.
curea 123, 124	;
curechi 244 curgător 173
curge 173	1
curmei 124, 388 cusur 378, 379	..	;
cute 244
cuteza 12, 125	1
cuţit 289, 328, 357	>
D
da ( a ~ ) 15, 16, 19, 31, 36, 43, 45 -47, 84, 91, 107, 115, 118, 126 - 128, 134, 155, 162, 184, 210,211,240,257,259,270,279, 283,284,286,287,289,295,298, 299, 301, 321 - 327, 336, 338; 340, 343, 356, 359 - 363, 373,, 376,377,383,395,415,418,419, 424, 427, 433, 453	.
dajde 46
dalac (dălac); ~ sfranţuzesc 139 , : dar 68	;
dalbe 238
damă 298	,■,; ,,
dara 455
darabană 415	1	, ':
dărîma 145
de 95, 96, 273; ~ Ia 233 deal 120, 363 decembrie 25 deceniu 359	■
decimetru 359
deget 16, 82, 109, 126, 127, 174, 325, 326, 372	.
dejă 157
485
INDICE
denie; ~ nemţească 263 deochea 134
departe 163, 165,169,230; pe ~ 379
deprinde 286	!	-
descăleca 430
descălecare 430
desfereca 132
dcspoia 338	■
deşegubinar 247
deşegubină 246, 247	■
deştept;-ul de (Ion etc.) 95
dezbate 122
dezlega 152
dihanie; ~ de om 101
dimineaţă 216
dinte 68^ 262, 432	-
doagă 128, 336 doamnă 232 Doamne - ajută 317 dobitoc 99	:
doctor (doftor) 35'
Doi fa 61	'
domn 232	:	'	'	.	.
domnesc 287, 350
domnişoară 232
domol 139
doniţă 111, 157
dor 83; (în)-ul lelii 142
dormi 424
două 47; în ~ 445; pe din ~ 16, 62 drac 55, 211, 220, 254, 392, 425, 433; ~ de copil 96, 101; ~ de femeie 96 dragobete 340; Dragobete 201,340; ~ cap de primă vară 73,339; ~ cap de vară 340	■
drăguleţ (numiri de ~) 60 drege 64, 65	.
drept 261, 262, 264, 320
dresuri 296, 310	!
dreptate 294	‘
drum 118, 298, 332; ~ calciat 333; drum-de-fier 101; Drumul Taberei 389	'	!
dubarâ 225 dubă 66
duce 16,40,41,53,55,63,66, 108, 114,119,121,140,147,245,254, 339,360,362,401	-	'
duduiţă 232
dulce 281, 404; de ~ 55;-le Crăciunului 54	!
duminică tînără 200	1
dumnezăoaie 129 Dumnezeu 17, 36, 103/129, 130, 180, 222, 312; -ul meu 129; toţi Dumnezeii 129 durea 82 '	1	:	'
duşcă261
E	-
embargo 175 ep-ec 225 evanghelie 117 cvghenişli 422	'	1
F	'	:	•	1
fabrică 133, 229; ~ de tabac 241 face 16,51,70-72; 75,76,89, 95, 114,118,124,131,154,155,172, 180,214,218,219,225,246,260, 264, 271, 273 -275, 277, 317, 318,344,364,402,436,440,455 familie 364	•	f	"	"
fante 180	:
fasole 131, 148,287,306
486
INDICE
fasoli 12, 131, 132	,
fason 131
*fasorii 131	:	i
fată 87,95, 96, 116, 398, 408; - cît
o	cruce 116; Fetele Codrului 223 faţă 15, 31, 312, 314,455; pe ~ 31 faur' 132, 133	»; r- '	■
faur2 133	<,	■	■>	:
lâcăleţ 347	• - '■ r. ■ .
făgădui 224, 305	,	,
făină 234; 235, 251, '384; ~ de lemn 324	î..iy;
fasui 232	;
fata 179	'	■	■■	.	■
făurar1 133, 188	■ ■	,	.
făurar2 133	.	■
februarie 133 .
fecior 180; ~ de bani gata 98, 375, 376; ~ de ghindă 179, 180; de lele 103	:	■ : >
Fecioreasca de sărit 370 fedeleş 417	<,■
femeie 96, 103, 253, 254,' 418; ~ iertată 226	'	::
fereca 132	:
feri 200	>	'	.
fi 9, 16, 28 - 31,34,40,41,44, 45, -.47, 50,.51, 53, 63, 79, 92 -94; 128,154,162,163,165,169,177, 184,193,215,232,236,244,245, 254, 259, 271, 273/274, 277, 286 - 288,290,291,293,298 - 300, 317,335,336,350 - 352, 355, 364, 371,373,385,386,393; 412,413, ‘' 421; 425,441; 443; 445,447,455 fiară 133, 135, 136	■	-
ficat 135	:i:-	•_■!■. <!	■.	’	'
fier 101, 132,136, 371,424 fierbe 176, 230, 276, 319.
fierbinte 158, 161, 313	:
fierbinţeală 123 fiere-de-urs 101
fiestă 175	.
fila 128	•	:	.	■	,
fin 98	, .	.:
fină 257
fir 171,230, 231	_
fire 198, 369	,
fitil de candelă 292	'
fin 286	,
fîntînă 137, 210 fîrfoi 279 ,	.	;... .,
firtat 221	~	,
flăcău 116; ~ cît o cruce 116; - stătut 433; ~ unguresc 433	.
floare 251; flori de cuc 142, 237; (de) flori de măr 12, 237; (de) -le mărului 237,239; -le dalbe de măr 238; floarea-soarelui 183 florar 218, 219, 268 florinţi (roşii ungureşti) 24 fluier 450	,
fluiera 12, 133, 352, 449, 450, 451 fluierar 133	•
(un) fluieră-n biserică 451 . ;	;
fluieră-vînt 12, 449 - 453 . ■ ,;,;j - : Hurie (arom.) 435; flurii uscate 435 foaie448; ~de viţă 447 =■ 449 foc 73,137- 139’ 162,211, 295 Fraelica 267	,
Fraila 267
Frangolea 144	•	,	■
Frangu 144
franţuzesc 139	■:
franţuzoaică 140, 267 frate 117; ~ de cruce, - pre cruce, -pre evanghelie 117	■
frăsinel 141, 143, 145, 237
487
INDICE
frăţie 117; ~de cruce 117	'
frenţie 139 frig 133 frige 135
frînc 144, 264, 440 frîncesc 140, 144 Frîncu 144
frînge 273, 275	1
Frîngotă 144	1
frînt'47, 89,347,440' 1 frîu 214
frumos 63, 176, 352; ~ scris 371 (o) frumuseţe de fată 96	.
frunte 217,’251, 422; de ~ 250;
fruntea fainii 251; — griului 251 frunzar 22, 146, 218, 219, 268 frunză 16, 141,144- 148,280,448; ~ de tufă 423; ~ de viţă 448; -verde (de) 280; ~ verde de comoară 113; frunza lelii 142, 145; ~ frăsinelului 141 - 143, 237; ~ păltinelului 145; frunze verzi 237; ~ în buze 145 frupt alb 52
fucs 443	■	'
fudul 148, 306 fuduli 63	!
fugă 144	.
fugi 149, 211, 401 fugit 149	.
fugiţi 46 fum’211
fuma 261, 382	!
fund 261	1
funie 151, 152, 232, 429; ~ de tei 125,388 fura 261,291 furlua 180	!
G
gagauz 115
gaie 153, 154; gaia-maţul 153 Galaţi 63
galben 16, 24, 94, 248, 299, 435; ~ roşu 24; ~ unguresc 24; ~ venetic 440,441; ~ veneţian 440; galbeni uscaţi (gheaţă) 435 gard 366, 448
gata 98, 170 - 172, 209, 375, 376 gaură (de şarpe) 128 gazetă 377	'
găgăuţ 155 găgăuţă 11, 154, 260 găgăuz 155
găină 155, 156, 283, 292, 306 găleată 156, 158 găluşcă 16, 158 - 161, 190- 192 găsi 12, 39, 40, 124, 183, 193, 223, 247,257,269,283,377 gătit 296
gcalău 170	.	•
geamparale 169	.
geantă 11, 162, 170	■
geas 167, 170 geasa 167, 170
geasta 16, 163, 165, 167, 168,420 geme 427	>
genunchi 82, 286 gergevea 169 get-beget 105
gheară 432	1	'
gheaţă 16, 83, 133, 170, 171, 173, 175,207,216,374,375,434,435 ghcnuchi 82
gherilă 175; gherile afgane 175 gherlă 16, 176- 179, 411; Gherla 176-179,411
488
INDICE
ghici 47,49	.	.	,
ghifla 443
ghindă 179, 180, 193 ghiocel 268; Ghiocel 61, ghiotura (cu ~) 238 ginere 67, 246, 257, 284 ginerică 67	,	-
giubeâ 187 giubeliu 187 giurgiuvea 170 gîndac 181	‘
gîrlă 173	'	.
gîscă 48,182, 183, 285,286 gît 290	;
glas 214	;
gogoaşă 51, 183, 247	.
gogonat 279	: .
gol 289, 346,347,418; ~ ca degetul 174; ~ făcăleţ, ~ nap 347; ~puşcă 346; ~ toacă 347 goli 63
Golia41	-
gomic 151	:
gospod 78	.
grapă 409	'
gras 352, 353; ~ ca un porc ,352;
■	grasă şi frumoasă 352 grămadă 171, 174,175; 434 grămădi 171	,
grăpiş 58	;	,
grecesc 355	;
grena 70	:	,	:
gres 184
gresie 183, 184, 197; - ceramică 184	:
greu 317 grez 184 grezie 184 grijă 227
grindă 48,184, 185, 215, 216, 358
grindină 73
grîu 47, 251
grîuşor 229
groapă 363
grobişte 120
gros 66, 179, 439
groşi (pe ~) 247, 248
grozav 351
Grozava 447
Grozavu 447
Grozea 447
gubav 38
guler 187	:
gulerat 187	'	'■
gură 138, 214, 327, 372, 434, 455: ~ dulce 404; gură în (la) gură 107 gurguiata 119 gust 187	.
gusta 187, 188, 243 gustar 187, 188 gustător 188 gustea 188
gutuie 160, 161, 191	,
H
hac 189; -ul cărucerilor, -ul prisăcarilor 189 haciendă 175 hagiu 22
haină 63; haine frînceşti 144; ~ nemţeşti 264, 265 halea 295 hang 108 hap! 192
hap 16, 160, 161,190, 191 hapcă 192 hă? 240
489
INDICE
hăxina! 239,240	:
hidraulic 394	’	-
Hîncu 192	>
(o) hîrcă de babă 95	'
hîrdău 332; hîrdăul Iui Petrache 332 hîrştioagă 323	'
hîrtie 182, 241, 417 ho! 240 hoară 232 hop! 191
hop 190	M
horcăi 386	1
hoţ 381 höxina 240
hram 193	'
hrăni 63
huci-margine 116 huhura 150
huideo! 205	1
huo! 288
I	■	'
iadă 16, 366	1 ‘ ‘	-1
iapă 28, 29, 306
iarbă 136, 146, 286; ~ de leac 141 j 143; ~ de puşcă 348; ~ verde 305; iarba dracului 425; ~ fiarelor, ~ fierii, ~ fierului 136 iarnă 73, 133, 194, 195, 200, 340 ic 122	:
icre 69; ~ verzi 69........	1	1
ie 456	'
iele 22
iepure (să ~) 180 ierbărie 348
ierta 180	1	(	;
iertată 226	’	>
ieşi 369, 394	:
iezmăciune 22, 23 impregnol 356	1
inel 43	!	:	'
inimă 316, 380; inima lîrgului 63, 415	•	■	'	1	•	■	:	'
iotă 49; nici o ~ 49	'
ipingea 67, 207 iscăli 182
Ispas 397	'
ispăşi 195	!
ispăşitor 195
işlic 57, 187	'
işlicar 187	'	'
Iţic 193 iulian 122
iulie 122, 123	'
iunie 89, 91
izdat 139	-	;
î
îmbăia 355, 424	’
îmbătrîni 234 îmbrăca 246, 346 îmbrobodi 449	:	:
îmbuca 62 îmbucări 62	'
împărat 248; împăratul Alb, ~ Galben, ~ Negru 248 împărţi 172 împietra 196	'
împietrarea mortului 197 '	'
împlînta 428
în 82	■	■ •'
încăleca 382, 383 încălţat 303 încăpea 103 închega 173
închide 214,278	'	'
490
INDICE
-	închina 109, 110, 312
. închipui 310 I	i	,
:	închisoare	178,	408; închisoarea
puşcăriei 349 , , ,	',
I încinge 388	i
i înclina 312	;	■	.	•
■	încondeia 343	: • r
;	încornorat 279	,	. ■ :
:	încresla 48, 184, 215,	216	.
i îndoială 103	:	i	;
-	îndoliat 432	>.	'
-	îndrea 194, 195	■,
:	îndruga 69	1
înfige 430	;	■	'
;	înflori 238	1
:	înflorit 90, 110	.■ : .
înfloritor 268	,	•
|	înfocat 138	,
f	înfricoşător (de) 351	:
[	înfunda 111
;	înger 197, 198; ~ păzitor	197
i	îngheţa 288,424	'	;
'	îngheţare 174; îngheţarea creditelor,
[	~	salariilor	174	:
[	îngheţat 175,424;-bocnă,-lemn,
-	os 288; ~ tun 424 : înghiţi 16,158 - 161,190,191,364 îngropelniţă 120	!
înjurătură 261	;	>	■	i. i
înlemni 424 ;i •	.	■
înnădi 124
înnoda 147	■	i
însemna 48, 185, 199, 215, 216, 356, 357	.	.	!	/.
însemnat 199; 200, 214, 257 însurat 52; de-a însuratului 52 înşira 247,248 l '	;	,
întinde 153,.	,	■
întîi 16. 200. 201. 270. 428. 430
întoarce 387, 448 întreba 314
întrebare 283	•	,	.
întreg 117	:	,
întreţine 327	;	?
înţărca 47	.
înţelege 134	■	,
înţelept 305, 316	;
învălui 436	.
învăluială 436
învăţa 357 .	‘. .	-
înveli 448, 449
învîrti 55, 313, 372	.	. ...
J	.	.
jalbă 202, 203, 294
jantă 11, 162	i	■■
japcă 192
jidan 204
jidov 203, 204
*jidovean 204	i	i
jidovesc 203, 212
jidovinâ 204	:
jir 11, 22, 205	■
jobenat 187	>
jocul miresei 404	,	;
joi 305; joia iepelor,306 , jos 16, 63,206-208, 374,>435 juca 41, 109, 315, 369, 372;	■
judeca 330 jug 392
june nemţesc 266, 433 y juntă 175	-
jupi 338	•
jura 70	■
K.
kurd 175
INDICE
L
Iaba-gîştei 182	'
lac 210, 211; ~ de apă 211; ~ de ploaie 210; ~ de sudoare 211 laie 60, 61 la-la-la 391 lampă 128
lamură 251; lamura florilor, ~ mierii 251
lapte 280, 313; ~ murdar 280 larg 341
latin 140, 212	'
latină 212; ~ jidovească 212; ~ rea, ~ spurcată 212 latinesc 139, 140 lălăi 391
lăsa 29, 164, 165, 169, 205, 230, 244,321,322,381,433,438,439 Iătin 212 lăudat 63 leac 141
lega 16, 124, 139, 214, 290, 347, 348,373,388,417,448 legănat 47 lele 103, 142, 145 lemn 288, 324; ~ de tufa 421, 441; lemne de pocire 255; lemne verzi 236; lemn-cîinesc 310 lesne 24, 172, 317	'
Ietin 212 letină 212
leţcaie 89; ~ chioară 89	■
leucă 336, 424	>
libean 162, 163 libertatea teascului 394, 396 lichid 171, 173 lichidităţi 173
liftă 212, 213; ~ nebotezată, ~ păgînă, ~ rea, ~ spurcată 213'
lighean 162	'
limbă 77,214, 255, 257; ~ de şarpe 380; ~ de viperă446; ~ dulce 381; (Ion) Limbă Dulce 381 linge 299	'
lingură 316, 364	:
lipi 215
lipscănie 51	!
lipsi 128, 176, 336,418 Iitfă 213	.
Litva213	'
litvă 213	1	•
liude 117
lînă 87; lînă în lînă 87 loc 28, 73, 74; Locul Calicilor 73: -Mişeilor 74 locmalc 302 loctim 354 logofăt 357 Lotru 63
lua 12, 16,45,51,92, 133,135,138, 144,145, 192,260,290,298,301, 307,321,325,327,357,379,418,
437,438	■lucra 84, 447 -449	'
lucrătură 449; ~ în foi de viţă 448 lucru 416; ~ cu şiirup 388 luctim 354	'
lulea 260, 261	■:	>	■
lume 135, 145, 291,364, 418, 427 lumină 223	-
lumînare 16, 215, 216	1
lună 72, 267; ~ a fierbinţelii (fierbinţelilor) 123; ~ lupească 195 ; luna aiazmei 22; ~ lui Andrei 194; ~ lui cuptor 122, 123; ~ lui faur 133; ~ lui gustar 187; ~ lui Marta 418; - lui poftim 418; ~ lui răpciuni 358, 359; - lui traistă-n
492
INDICE
băţ 417, 418; ~ lupilor 195; . -mărţişorului 418; — sărăciei 418 lup 73’94, 133 - 135, 195,211,214 Lupa 447	,
lupă 121	.	,
lupesc 195	;	,
lupta 124, 155	.	r '
Lupu 447	■	>	,	.	■	.
lut 241,272,273,	\	,
lycantropi 25	,
lysol 356	.
M	, ;	,,
mac 299	, -	,
niadani232	"	,
mahala 41, 332, 383; Mahalaua Bisericii Tălpălari, ~ Calicimii, ~ de lîngă Podul Peveţoaii, ~ Tălpălari 74	, ,.	•
mai1 218, 219, 267	.
mai2 122, 218, 219	. '
mai3 218, 219, ~ negru 218	,
mai4 176,239	,	■	,	,
Maica Domnului 222; ~Mărie 223;
~ Precista 16, 336 - 338 majolică 442	-
mal 360,363	,	,	.
malaci	■ ■	•
Malamuc (Malamoc) 40; mamă 220, 371; mama dracului, ~ zmeului 220; Mama Codrului (Muma ~) 220,223; mama-pădurii 221, 222; Mama Pădurii 12, 220, 222	’
manta 67, 207, 223, 224 manutanţă 229
mare' 55, 58, 200, 236, 415, 455 mare2101, 224, 441	, .
mărfi 88, 89; ~ chioară 88, 89; ~ scumpă, ~ vie 89 marghiol 132 marghioli 132 margine 116, 120 maro 70 mars 225 marş! 231 marş 231
marşir 231, 233	;
Marta 418; ~ cu nouă cojoace 418 martie 176, 418, 419 marţ 225 marţi 225
masă 16, 116, 176, 206, 226 - 228, 236,363	,
mască 310	. : ■	,
maşer 232 maşeră 231, 232
maşină 228,229; - de came murată 229; ~ de pîine 228, 229; Maşina de Pîine 229 maşir 16, 230, 232, 233 maţ 153, 154;-de cifre 154 mazil 46, 193 mă! 239, 240
măcelar 321	,
măgar 254
mălai 9, 83, 228, 233, 234, 236 mălăieş 80, 82, 83 mămăligă 162, 232, 236, 237, 269, 318	■-	,
mămăliguţă 236 mănuşă 155, 372
măr 12, 237 - 239, 286; - busuioc 65
Mărcuţa41 mărgăritar 283 mărgică 319
493
INDICE
mărţişor 418, 419 mărunt 209 mă-sa 239 măsălarl88 măscui 310
măsurător 340	•	'	■	'
mă-ta239
mătase 95
mătură 233
măturică 409	'
mătuşa Paraschiva 336
măxina! 239, 240
mecanic 394
mei 316
meia 196
menthol 356
merge 16, 63, 251, 261, 299, 387
mers 181
mersic 324 - 326
miau 316	■
mic 58,59	"i	’	'
Michiduţă 22	..........
miel 106,214, 321	'
miere 239, 240, 251,299 mierţă 344 MihaiViteazul 9 mijloc 116 milcovean 204
minciună 183, 279; ~ bogată, ~ cu coadă, ~ cu fîrfoi, ~ cu ochi (şi cu sprîncerie), - ~ gogonată, -încornorată 279	'
minte 254	:
mire 67, 68, 246
mireasă 67	’	‘
miros 135, 351
misit 403	'
misita 403	11
misitie403
mişel 74 :
mîna 205, 206	1
mînă 74, 130, 137 - 139, 328, 423, 434,454; (o) ~ de făină (sare) 82; ~ în ~ 107; - spartă 373 mînea 16,75,76,84,133,214,233, 243 - 245, 286, 327; 345, 364,
386,408,409,411 mîncare 354; ~ cu perje 354 mînea 205, 206	:
mîţă 72, 135, 313, 392, 445; ~ stearpă 53 moacă 249	’
moale 287
moară 156, 241 - 243, 414 - 416; ~ de ciment 242; ~ de hîrtie 241; ~ de lut 241; ~ de oloi 241; -de pămînt, ~ de1 scîriduri 242; ~ de tabac 241; ~ de treierat,1- de var 242; ~ de vînt 155; ~ de vorbe, -stricată 242	:
moare1 243 - 245 '	....	:
moare2 243, 244
moarte 67, 84, 115, 245, 246	:
mocan 204, 385	1
mohor 65	!
moldovean 204	•	......
monşer 231; monşerul meu 232 ' mort 196, 197, 226, 246, 247, 284, 285,424 ’ '	!	"	•
mortărie 120	11
moş 247; Moşu Codrului 223 mbşi'12, 110, 248, 272; -păroşi,-pe groşi, - roşii, ~ verzi 247, 248 moşoaică 276
muc1 248 - 252; de - 249, 250; mucul cînepei, ~ curcanului 249;
-	griului 251; - luminării 216; -papurii 249
494
INDICE
muc" 249 - 251	>	■
muchie 434
mucure 250	1
mugure 249 - 252; de ~ 250; ~ de viţel 250	1
mugurelul ;făinii'25 li ^	;
muia 289, 338
muiere 16, 17, 103, 104, 116,, 252-254,269	;	'■
mult 317, 321,447	-
mumă 223,371	,	!
muncă jidovească 203 -i	'
murite 224; munţi de aur 224 Munteanul 418 murat229	‘
murdar 280	n >
murg 305, 306	'
muri 83,352	'	, :	■
muscă 50, 451	.
muşca 380	’ ; ;'•	'
mut 164, 255	r	■
muta 164	.	•
mutră 293
N	■	'	'	;	i;:;'
na! 289 "	'	,/ f;"; ‘	;
naht (în ~) 171' ’'	1
namilă (de om) 101	^
nap 347	;; '	1
narghilea 382,425 '	‘
nas 43, 199, 214, 230,'256, 257,.
295; ~ în ~ 107	.	’	■
naş 12, 125, 193,'224,257 ‘ naşă 80 naşte 80
nădejde 107, 305
nădrăgar 304	' (.
năpîrcă 258,387	!l	'	1
nărav 361	.,	"	.
nătărău 154	,;
neam 193, 375; ~ tămîie 393; ^ de mazili, ~ de pezevenchi, ~ de potlogar, ~ de răzeşi 193; ~ de traistă 193, 418; ~.de troacă 180;i ~ de ţăruş 193; neamul lui Hîncu 192; -lui Iţic 193 r neamţ 16,259 - 262,264,390,392, 440; nemţi bocîncari 265	■
nebotezat 213	<
nebun 52, 305, 315, 316, 369, 387 negru 16, 23, 139, 218, 248, 330, 432; ~ animal, ~ de oase 289 negustor 292	■
negustorie 292	;	<
neios 25
nemiluita (cu ~) 172	'	>’
nemţesc 139, 259, 262 - 266, 390, 433
nemţeşte 260, 261, 264 nemţi (a se ~) 261 nemţişor 266 nemţoaică 140, 266, 267 nemţoarie 266 nemţoicuţă 266	•
nepot 180
nepoţel 180	>
nepurcel 180	:
nesfîrşit 351
nesocotit 114	'	'	‘
nespus 351	:
neted 207	’
netegeă 207	11	' • •1 ■ 1 ■
rietuns 433	!
neuitare 16, 215, 216
nevastă 404, 406
nimeri 184, 282, 283
nimic 423
495
i
INDICE
ninge 267, 268
nins 267	1
nisip 216 niznai 154 noapte 139
nod 161, 191, 268,269, 373 noiembrie 59 nonagenar 359
nonet 359	!	■	.
noroi 211
nou 122	.
nouă 16, 53 - 56, 224,418 număra 270, 454	;
numărat 47, 171, 207, 270 numărătoare 171-numărător 171 nume 412
numerar (în —) .171, 375	,	•
nuntă 67; ~ fugită; ~ logodită 149
O	.!
oaie 321; oi negre 452; de la oi 232 oală 16, 111, 112, 114, 230 -232, 271,273 -277, 284,313, 423 obială 12,56,277 , oblon 278 oboroacă 72 obraz 62, 364 ocâ 455; oca mare 377 ochi 133 - 135,278,279,316,384, 448; din ~, pe sub ~ 134; ochi în ochi 107; ~ de fiară 135; ~ de vulpe 135; (cu) ochi răi 134; ochii-şarpelui 135; ochiul-boului, ~ lupului, ~ mîţei 135	,
ocnă 17, 178,293,,, ' octogenar 359	,	,
octogon 359	,
octombrie 60
odinioară 26
odol 356	'
oftigos 38	.
ogust 187	■
oiesc 139
oifica 280; oificarea caprelor 280 ol 273, 275	^
olandă 213	.
olcuţă 273
oloi 241,395	■
Olt 224	'	.
om 96,101, 377,421; ~cu carte 79; ~ cu toane 414; - însemnat 199, 200
omorî 361	■
onorurile casei 155	•
opincă 303
opt 16, 53 - 56
oraş 63
orăcăi 386
orb 282, 283	,
orbi 384	.
ordalie 137	■
ort 246, 283, 284, 323, 423, 455;
ortul mortului 284, 285 orz 236, 285, 286, 318 os 286 - 290; ~ de ros 286; ~ domnesc 287; oase-goale, ~ pestriţe 289	.
osacol 356	.
otuzbir 12, 290
ou 133,290,291	:	'
ovăz 286
oxo! 17, 292, 293 ,
P
pachet 448	.
pahar dulce 404
pai 138, 202, 234, 294, 295
496
INDICE
paiâ 295	■■■'.'	'	1
pajişte 312	’"	'	i	>
palat 215
palmă:82, 109; 206,'316, 454 panglică 373	'
pantalonar 187, 304 papalugă 296	i,
paparudă 157, 296,297,311,438 papirus 269	;	•	-
papuc 16,217,297 - 299,301,303, 327; papuci galbeni 16, 94, 299; ~ roşii 298	'
papucar302	.
papugiu 16,' 91, 298, 300 - 304; ~ de Bucureşti 16, 298, 300, 304 papură 249, 268* 269 \ par 16, 151, 152,428-430 para 373, 422, 440; — chioară, -frîntă 89, 440	.
Paraschiva (mătuşa ~) 357-pară (busuioacă) 65	'
parte 78 - 80, 371 pas'82, 320
pas(ă)! 165, 169	. :
pasăre 77, 214	K'	.< ,	•;
pască 307; păşti 306 pastramă 245, 304	:
paşaport 298	,<
paşte 50, 305,451 - 453; paşte vînt 453	:	'
Paşte (Paşti) .148, 254, 305 - 308, 340; Paştile blajinilor 305, 363;
-	cailor 305, 306; - murgului 306; paştele-calului 306; paştiler cîinelui, ~ găinilor, ~ porcului 306 pat 83
pătlăgele 392 . / ': ■ v paţachină 16, 309- 311 păcat .452	;;
pădure 220 - 222	;
pădureţ 286, 386 păgîn 213 pălărie 57 păltinel 145
pămînt 109, 129, 215, 221, 223, 224, 242, 312, 333, 364; verdele -312 pănură 377	'	.
păpa 234, 364 păpuşă 109, 372 păpuşoi 246, 247
păr1 87. 130,335;-de cămilă 86;-de cîine 94, 95, 98, 335; peri de lup 94	,
păr2 110; ~ înflorit 110 părete 163
păroşi (moşi ~) 247, 248 .: .	.
păsat 313	,
păstra 304, 305	■
păstrare 304, 305	.
păstrămi 305
păsule 386
păşi 313
păşit 313
păţi 224
păzi 121, 381 :
păzitor 197	;
pelicanol 356
perete 16, 68, 69, 163	■ ,
periodic(ă) 394	.
perjă 354, 355 pescar 316
pescui 314, 316, 369	-
pestriţ 289
peşin 171,207, 208,374, 434 peşingea 207	:
peşte 143, 236, 315, 316, 317 petic 183, 377
497
INDICE
petrec 318	■!
petrecanie 75, 273, 318, 319 petrecător 318	;	''
petrece 318	■
petrecere 318, 319	1
pezevenchi 193	;	■ ■■
piatră 319,424; ~ scumpă 319, 320;
pietrele scrise 49 P(i)aza Codrului 223	\;
pica 173
picior 17, 66, 74, 103, 130, 139, 214, 222, 320; piciorul drept, ~ sting 320	'
picura 173
piele 16, 19,292, 321 - 324; piei de cloşcă, ~ de ploşniţă, ~ de purici 292	;
pieptăna 427	-	.	•	,
pierde 24, 369, 370	'
pieri 77, 214,427	•;
piersic 16, 128,324-326	^
piflea 163 pilug215 pingea 326
pinten 266	>	•
pintenaş 266
Pintilie călătorul 73 • i ■ pis! 316	■	1
pisică 313	"	-■'
pisici 51	•
pistol 215, 346; ~ de veneţie 440 pită 327	.	,
Piteşti 63	'
pîine 69, 81, 228, 229, 327 - 329; pîne albă 123; pîinea cea de toate zilele 328	1	-
pîndar 121	1	'>■■■'
pînză329; pînzele albe 19,329 - 331 pîrleaz 366	■
pîrli 234,338	.	-
pîrnaie 179,331,439	-	,
plăcintă 317	‘:
plăti 16,91 - 93,172,208,321, 434 pleca 404 plecat 312 plesni 364
plin 347	:	•	i ■
ploaie 211,338	'	■	1	,
Ploieşti 63	-	'	:
ploşniţă 292 ploua 157, 158	'■
pluti 31	,
poamă busuioacă 64; ~ tărhîioasă 65 pocire 255 '	1	^	^ ;
pocitanie (de om) 101	’j
pocni 16, 27, 28, 57 ' ; i pod 41, 74, 332, 333; - de pămînt 333; Podul Calicilor 74, 333; ~ Corbului, ~ Giurgiului, ~ înalt, ~ Mogoşoaiei, -Neagului, ~Vadului 333	:	.	>
podar 333	<
podăreasă 333	'	-: .
podăriţă 333	'	1	■	:
podeaz 334	.	i. 1	.
podgheaz 334	:
podină 83	1	ii -	,
poftim 418	; i • ('
poghiaz 334	■	•
pom 16,'226,228,234; ~ de cununie 226; pomul lăudat 63; ~ mortului î 226 : - : . pomană 433	i	.
popă 16,,19, 283, 284, 321S-324 populariza 343
porc 16, 29, 94, 98, 104, 205, 306, 335, 336,352;-de cîine 16, 17, 94,96- 104,335	*	.
498
INDICE
poroş 248	; v..	-
porumb 47 -	‘	,
post 55, 176, 418	'	,	;	:.
postavă 113	::	.
potcoavă 68	.	:
potlogar 193	/	,
potrivi 306	,
praf 384; ~ şi pulbere 275	i
prag 185, 434	'	•1
praznic 166, 227’ <	. ■	1 ;
Precista (Maica ~) 16,J336-338, presă’ 394; ~ hidraulică, ~	. :
mecanică, - de ulei 394	.	■■■
presă2<394 - 396; -î cotidiană, ~ periodică 394; - de scandal 394; ~ scrisă, ~ vorbită 396; atacuri, conferinţă, confrate de presă 394; opiniile, revista, tribuna presei 394	'
preş 66,339 C '	.	i	:,
pricepe ii 6, 47-49 ,	f-	ii
pricopseală 155	:	-	,
prier338, 339	0	.-.i,	■	i
priera 339 <>".	I	i;
prii 338, 339;	1 ;	;; ; ;
primară (calea ~) 404 primăvară 73, 201, 339, 340	,
prinde 17, 103, 130,222; (a ~ :	.
peşte) 315, 316 pripit 139	■*	•
prisăcar 189
privi(re) 134	,	'	i	;■	-
progadie 120	:
promite 247	'	[	:	•: :
promorar 59.	.ci	\
promoroară 59	'
prosit 443	c
proţap 187, 202, 203	;
proţăpi 203	;
proţăpit 203	.
prună 291, 354, 355 ' • prunc 359	-
prund 332
public 340 - 342; ~ larg, ~ literar,
-	vizitator 341 publica 12, 342 - 344 , publicaţie 343 publicist 343 publicitar 343
publicitate 343	:
pui 51, 154, 214; ~ de năpîrcă ; 259; ~ de şarpe 380; - de viperă 446	...
puia-gaia (de-a ~) 153 puişor (de fată) 95 pul 225
pulbere 275	,
pumn 364; ~ de făină, de sare 82 pune 16, 43, 66, 75, 108,	.
110-112, 119, 121, 130, 137. 138, 172, 176, 182,206,214, 226, 228, 234, 236, 237, 255, 274, 276- 278, 295,304,305, 317,321,327,387,394,409, 426 - 429; a se ~ rău 426,427 pungă 16, 63, 173, 401, 421 - 423, 455; punga apelor 28 j : pupăzar 345 pupăză 68, 344, 345 purcel 180
purice 292	.	. .
purta 16, 193, 309	,	.
pustii (pe ~) 55 puşcă 16, 261, 346 r 349, 424 puşcărie 178, 293, 347 - 350;
puşcăria domnească 350 :	,
putea 16,286,287, 299,424 putoare 351	-
499
INDICE
putred 16,350 - 353; ~ de beat 353; ~de bogat 16,350,353; ~ de gras 352, 353; ploaie putredă 353 putrede 352
putregai 95	'	i.
putrezi 351
puţ 137, 210, 211
R	'	■
rade 63, 355	;	;	,
rahat 354, 355; ~ cu perje, ~ cu r prune 355 .	.	-
rahatlocum 354, 355 rai 226	:
rasol 355, 356 rasoli 356
răboj 48, 185, 215, 216, 356 - 358 răbojar 357'	■ . ■	;	.	■	î	:
răbuş 356, 357	.
rămîne 11, 83, 84, 162, 225, 254, 266,333,356,372 răpcior 359	-
răpciune 11, 358-360	<
răpciuni 59,358, 359; Răpciuni 358 Răpciuniţa 358	1
răpune 111	:
răsătură 183 răstoacă 315, 369 rătund 163
rău 134, 212, 213, 426, 427; ~ de ochi 134; (ochi) răi 134; (latină, liftă) rea 213; rele 294	,
răvaş1 356	i . ,,
răvaş2 (de drum) 298 : răzăşesc 375
război 447	m
răzeş 193	:	.
rebel 175
rece 354, 355
rîpă 16, 228, 360 - 363	;
rîţă (nici o ~) 49
riu 315	-	•
roade 135, 286, 287,434	'
roată 163,392 rodeo 175
rogojină 66, 202, 228, 294 roibă 310	'
român 228; ~ verde'445 ' r , românesc 139	-W	•
rost 36	..	"
rostogoli 172	i,
roşu 16, 24, 92, 93, 139, 248, 300, 364; Roş împărat 248 rotund 163, 172	-
rudăresc 139 ruga 129 rumenele 310
rupe 16, 27, 28, 63, 289, 415, 445 rupere 28; ruperea pungii apelor 28 rupt 203	r:
ruşală 310	.
ruşine 161, 191, 364; ruşinea familiei, ~ lumii, ~ pămîntului; ~ satului 364	•	;
ruşinos 145	^	1
ruşinţă 364	,	■	-
S	'
sabie (goală) 346 sac 183, 344, 377	.
salariu 174	.
salcie 127, 325, 326; (Ion) Salce 381	-	.
salcîm 127, 326
Salta 370	■	'	.	■
sapă 232
500
INDICE
sare 224	.	■	.	'
sarma 159, 191	'	,
sat 16,46, 113, 163, 165, 169,!, 274, 364, 365, 383, 427; ~ fără cîini 365, 427; satul lui ,	<;
Cremene 365,427	,
săceas! 169
săcelean 204	1
Săltata 370	i
Săltuţa 370	■ ;	,
sănătate de fier 424 sănătos 145; ~:tun 424 ţ. • săptămîna albă 52; ~ bondrişilor, 52; ~ brinzei 16, 51 - 56; ~ chioară 53; ~ nebunilor 52 sărac 215, 352; săracul de Ion 96 sări 16, 210'211* 366, 369 !	,
Sărita 370	,	,
sărită 16, 315,369, 370; de-a sărita (săritele) 370 Săritul căluşarilor 370 sărut 404	.	,	'
săruta 12, 403, 406, 408 sărutat 404; sărutate (-turi) în tîrguri 406	'
sătul 148, 306 scaloian 139	'•
scandal 394
scălda 31, 244	J	'■
scăldătoare 30	■	•’
scăpa 85,211	■	'
scăpăra 316	1	'
scîndură 242	1
sclei 139	‘‘
sclifosi 132
scoate 16, 122, 139, 254, 257;'
315, 358,369 scopcă 139	■
scosul la biserică 404 r
scrie 16,48,215- 217,357,371, 412	,
scris 49, 371 (frumos ~); presă .
scrisă 396 scripcă 346 scump 89, 319, 321 scurma 283	.
scurta 214 scutura 63
sec 191, 276	,
seca 135, 316
separatist 175	,	.
septembrie 359, 360 r septet 359 septuagenar 359 servus! 443 sfeştanie 201, 340 Sfintele 22	,	,
sfînt 16,21,35, 70, 129, 193, 198; ~ fără de argint 34, 35; Sfîntul Aşteaptă 306 . sfîrc 248 - 250	\
sfoară 106,371 - 373, 383 r sforar 373	‘	'	'
sforărie 373	,
sfranţuzesc 139 sfrenţie 139 sfulger 139
sfulgerătură 139	'	:
siestă 175 sită 95, 128 sîrb 68
sîrbesc 139	.■■■•.’■
slab 352; ~ de fire 198; ~ de înger 197, 198	■"
slujnicar 302 smiorcăi 386 smîntînă313 soacră 246
501
INDICE
soare 109, 129, 183, 312 soartă 30
Socola 41	"
sombrero 175
soră 115; sora ciumelor 139 sorbi 134	,
sorcovă 296	"
sparge 273, 294 spart 294, 373 spaţiu 180
spin 269	'
spiţă 16,171,374, 375; ~ răzăşească 375; spiţa neamului 375 spîn 107	'
spînzura 214
sprinceană 279	1
spune 51, 69, 183, 247^248, 262, 264,382,416 spurcat 212, 213	,
st! 165 ;	.	-
sta 16, 66, 108, 119, 121, 134, 171, 203,261, 299, 427; stai! 169 stambă 343, 376, 377, 395; stamba omului 377	.
stampă 395	.	.	,
stătut 433	,	.
stea 72 sterp 53 stinge 295 sting 320 stîrv310
strachină 379	;	:	,
straie nemţeşti 264.	:
strecura 387	>
strica 285,286	n	•
stricat 242	;	, ,,
Strigoaice 450	, ,	.•
stobor 120	'	:	;	'
strînge 23, 151,387, 429, 455 stropi 317
strugure 291; ~ busuioc 64 strunga minciunilor 279 stup 351 ■ stupi 316 sturz 73
subţire 378, 379	'
Suceava 282	'
sudoare 47, 211, 244 sufla 230	”
sul 378; ~ subţire 378, 379 ' sulă 108	'
suman 87	'	'
suna 273, 412 sunători (bani ~) 171, 172 supă de oase 287 '
surcea 261	.	.	’
. i - :
surd 412	’
surguci 266	i
surlă 32
surtucar 187,304	.	’
Ş
şacou 423 şanţ 259, 261 şapte 373	-
şarpe 128, 135, 181, 258^ 261, 380 - 382,425,446; şarpele casei 380, 381; (Cozma, Ioan) Şarpe 380,381	:	;i.. . '
şaslă 163	.
şchioapă 82
şea 382,383	■	.	,
şedere 430	ri>
şerbet 355	■
Şcrpeni 381	..i-:	,
502
INDICE
şerpeşte 382	!:	'	'
şerpui 258, 382	y.. •;
şeş-şeş 225 ■'! ■
şfară 373,383	;	i	>	:
şfarog 383
şfabi 265	.
şină 208, 374 { ■ . ti	• i
şiştori 374 r' i ■ ,	:	:
şoarece 106,215,384	1	>
şofran 385, 386 >	'	.: ■ \r
şopîrcaie 387	.
şopîrcă 387. ;'	.	.'	'
şopîrcăi 386, 387.
' şopîrlă 387	:	y ’
şopîrli 387. ..	'
şotie 65, 66	:
şovîrcăi 387	,	.:
şpriţuif 443' - T	■. \ . y	:
şterge 298, 316, 358	..	,;
şti 16, 30, 47., 49,.243, 255, 312, 385, 386	■	-u-	:
ştir 16,230-232	■	■
şubă 208	:	,
şufic 255	'.	■ i
şugubăţ 247
şuiera 450 . , - ‘	!	:
şurub 387	;	<-	■	.
şurubui 387	:i
şurup 388	;	:■■■:
şvarţ 225 ■ > , ,r i . ’ i - .
T	•	•	.	••	■
tabac 241	y
tabără 389,430	■	;	:>	,
tafta 389	1	y:
taftă 389; vindecat ~ 390 Talalău 398	1
talpă 217, 326, 327, 417; talpa-gîştei 48, 182, 183 târa! 391	.	:
tara - ra, ~ ! 390
tarara 16,22,390-392; ^-nemţească 390; tararaua neamţului 390 . tarapangele 392	■	.	;	.;
tare 133; tare ca fierul,— ca piatra 424; ~ de fire, ~ de înger, — de sfînt 198	,
targă 392	•	;	;
tată (tat-su) 211	:	.	.
tăbărî 389
tăcea 264 ''	1 ' ■ y . ■.
tăciunar 359 i .	.	>
tăciune 358, 359	;
tăia 16,62, 135, 145, 147,148, 185, 214,256,257,432 tăiat 433	■	.	...
tălălău Ispas 397	.	.	,	i
tălpălar 74	,	.	:
tălpăli 74	!	;
tălpui 74	■	:■
tămăduitor 35	y	y
tămîie 16, 393, 423; neam	~ 393 :
tămîioasă 65
Tănase, teleleu ~ 396,	397
tărăraie 391	'	‘
tărărăi 391
tărîţă 234	:	.
tătar 204,427	,	1
tătărăsc 334	'	'
teasc 16, 394 - 396.	y .
tei(e) 122, 124, 388	.
telal 396-398 teleleică 397	'
teleleu 396 - 398; ~ Ispas 397 teleloaică 397
503
INDICE
teme 347 temeteu 120
temniţă 178	*
teribil 351	1	■
Thalaleu 396	■
ticălos 352
Tichiuţă 22	.
tindă 179, 180
tipări 343	'	'
tîmplă 268	'	i	■
tînăr 200
tînjală 205, 206	’
tîrfa 310
tîrg 12, 63, 257, 310, 332,398, 399, 406, 410, 414-416; ~ de fete 398, 404, 408; ~ de sărutat 12, 403, 404, 406, 408; tîrgul lui Cremene 365; ~ Moşilor 248; ~ nevestelor 404, 406	:
tîrgar 304
tîrgoveţ 304, 386	'
tîrgşor 409 - 411; Tîrgşor 410, 411 tîrguşor 409 - 411 tîrî 58, 320, 392
tîrîi 12, 56, 58; 277; tîrîie-brîu 12, 56, 57, 277; -obiala 12, 56, 277 tîrîiş 181 tîrîş-grăpiş 58 tîrş 409 tîrşar409 .
tîrşoi 409	.	■	-i
tîrşor1 408,409	.	■
tîrşor2 409 -411; Tîrşor 16, 177,
408,411	;
tîrtăriţă 340	'	.1
toacă 347, 412, 432	■	:
toană 413; (cu) toane 413, 414; ~ bune 414
tobă 377, 414 -416
toc 416, 417
toca 16, 147, 148,417
tochiţă 412	■
tof 442	.
toiag 418
top 416, 417; ~ (toc) de bătaie 416, 417; — de hîrtie 417 topi 173
topor 185, 381; (Ion) Topor 381 ■ tot 29, 47, 99, 139, 214, 224, 254, 294, 328, 335, 336, 352,
369	>
trage 21, 65,66, 107, 115,278,305, 320,372,373,377,392,396,416,
437,438	'
trai 233,234	•	.	■
traistă 180,193,232,234,235,417, 418; ~ goală 418;în băţ 418; traista şi toiagul 418	'
tralalâ (tra-la-la) 391	■
trampă 402	■	.'■■■./
tramvai 438	,	:
trandafir 230	<.■
tras 437	-	•
trăi 140, 156, 233, 234, 305 Trăistarul 418	.	.
trăistuţă 418 treabă 99
treapăd 16, 166, 170, 419,420 trece 85, 138, 190, 234, 235, 257 trei 10, 166, 261	•
treiera 242
trepăda 419	i-	■<
trepădar (cal ~) 420 trepădare 420 trepădaş (cal ~) 420	-	!
trepădat 420	’
INDICE
trepädate (pe.~) 16,. 163, 165, 167-169	■
trepădător 420
trcpădătură 420	'
trepăduş 420 trestie 268
trimite 69, 121, 205, 245, 439, 448 trîmbiţa 377
troacă 180	:
tronc 316 i	■
truş 409
tu! 239, 240	:
tuf442,444; ~ de Veneţia 441 - 443 tufa 16, 49, 127, 393, 421 - 423, 441,443,444; ~ de om 421; ~ de parale 422; ~ de Veneţia 16, 441, 443, 444; ~ în buzunar 421, 422; ~ în pungă 421, 422 • . tulbura 316
tulbure 314-316	.
tult 284,423, 455 tun 424	i.
tuna 413 tunsoare 238
turbincă 245	,	,
turna 156, 157, 177,179,331,332, 411, 439	:
turş 409	1
turtă 424	.
tutun 425	.
tuxina! 239,240	>	.
Ţ 1
ţap ispăşitor 195 v ; ; ţară.46, 116/224, 332, 365, 373, 383, 416, 426-428, 441; ~ fără cîini 427; ~ latinească i 140; ţara
lui Cremene 365, 427; Ţara Bîrsei, ~ Haţegului, ~ Iui Oanea, ~ Oaşului, ~ Oltului 426	,
ţăran 385, 386
ţăruş 16, 180, 193, 428 - 430; dc la ~ 232; Ţăruş 180 ţigan 359	;	.	;;
ţigănesc 139	,
ţine 16, 24,108,123,124,130,134, 153,198,390,391,409	.
ţintirim 113, 120	...	, ■
ţînţîrim 113	..
ţîrcîială 172	,	,
ţîrcîit 172 ţîrcîitură 172 ţîrîi 172
ţîrîita (cu ~) 172, 375, 435 Ţopăita (Ţupăita) 370 ţundră 208
Ţupa 370	■
ţurloi 289
U	-
Ucigă-1 crucea 118 Ucigă-1 toaca 412	;
uimitor 351	;
uita 357
uita (a se ~ ) 72, 91, 134, 314 ulcea 16, 114, 271,273,276, 277 ulcior 16,271,273,274,277	;
ulei1 394 ulei2 113
uliţă 41, 332, 333 umăr 107
umbla 11, 16, 52, 63, 68, 69, 93, 116,127,128,141,143,145,148, 200 - 203, 237, 270, 286, 287y
505
INDICE
290,294, 313,325,334,396,397, 409	'	-■	■ ■ '	■
umblător 89, 173	'	''
umfla 72 umflătură 139 umoare 243	'	:
umor 243	;
uncrop 404	^	i :
undrea 194, 359
unghie 423; unghii îndoliate 432 unghişoară 432	•■:■■■■
ungur 261	:
ungurean 204	■
unguresc 12, 24, 139, 266,	433	'
unguroaică 267	'	'
unt 284,423	"	'
untură 313	■
urcior 271	'	...... ■	;
urdina 420	,	;	.	1	■
urdinală 420	<■
urdinare 420	’	’
urdinat 420
urdinătură 420	‘
urdiniş 420 urdinuş 420
ureche 434; urechile acului 85	'
urechiuşă 266	1	;	1
urît 425	1
Urîta 447 1 :	'	■’■■ ■■■
Urîtu 447	'	! ’! . ■
urmă 53, 320,439	>	1	*
urmări 19,329	■
urs 73, 101	<	:	:	i
Ursa 447	'	•
ursanca 319	j
ursăresc 139	•'	!	1
Ursu 447	'	’	:
usca 321, 435	.
uscat 16,58,69, 171,392,434,435 uscături 435	;
uşă 255 uşor 317
V	■,	■. : .
vacă 29,105,106,232; vacă-de-mare 101 ; val 436; valurile vieţii 436	1
vale 437, 438	'	.
valet 180	,	.
valiză 162	'
vanilie 175	:	:
var 242 •	:	.	.
vară 340, 391; vara cailor 306 varză 243, 244 vasilcă 296, 311	'•
Vaşcău 283
vatră 438,439	>	'	_	i
vă! 165	f	.
Văcăreşti 177	•
văcesc 139	;	.
vălar438	r
vălărit 438	'
vărsa 157,439.	'	>'
văz (de lup) 135	•
vechi 63, 122	:
vecin 383	:	,
vecină 115
vedea 30, 68, 130, 257	’	1	■
venetic, galben ~ 89,	144,	440, 441
Veneţia 16, 441, 442 - 444 veneţian 264, 440 veneţie 440	;	-	;
veni 45, 63, 189/219, 261, 403 . • venin 381
vcrbunc 41	:	'	,	.
506
INDICE
verde 16,68,69,109,236,237,248, 280, 305, 312, 444,445; verzi şi uscate 69; Verde împărat 248	,
vergelat 270	C	_ i
verigă 43 '	’	.	\	u'
verzime 445 viaţă 314, 436 vie'219 vie2 219 vileag 377
vin 27, 65, 261, 317; vin vechi 63	,
vinariţă 221
vinde 84, 183,321,414 vindecat 389, 390	^
vindecător (fără de argint) 35 vineţie 441 vinieer 359, 360 viniţel 359
viperă 258, 381, 446; Viperă 446;
Vipere, Vipereşti 381, 446 visa 9, 69 vită 106 viteaz 447
viţă (de vie) 317, 447 - 449
viţel 250
viu 89
vînăt 440
vînăţie 440
vînt 12, 50,449-453
Vîntoase 450
Vînturiţe 450	'
vînzarea sărutului 404, 408
vîrf 251,279
vîrî 387
vodă 192	1
voinic 116, 117
vopsea 31
vopsi 310 :	.	,, v <	,	,	,
vorbă 127, 242, 326, 379 vorbi 69, 183, 260, 261 ;■ presă vorbită 396	:: ;
vrabie 9, 381; (Ioan) Vrabie 381 vraci 35	1;■ j- ■ :
vrîncean 204 - 1 vulpe 135, 176
Z
zarzavaturi 291 zarzăr 326 zăbavă 454 zăpăcitor 351
zăpadă 25; zăpezile de anţărţ 25
zbiera 214
zbir 290
zdramni 359
zdrămciuni 359
zeamă 88, 156, 291; ~ chioară 88; ~ de carne 291; ~ de prune 355; ~ de varză 243,244; ~ de zarzavafuri 291; zeama oului 291; ~ prunelor 291; ~ strugurilor 291 zeiţă 129 zestre 366 zexe! 239 zexina! 239 zgîrceală 455 zgîrcenie 455 zgîrci 454 zgîrci (a ~) 454 zgîrcit 454; ~ la vorbă 455 zgîtie 96; ~ de babă, ~ de copilă 96
zglăvoacă 249 zglăvoc 249
507
INDICE
zi 58, 139, 166, 176, 328; -ntîi 200, 201, 270; zi de Moşi 272; zi de Paşti 148,254,306; zi de post 55; ziua brânduşei, ~ cerbului, ~ focului, ~ grindinei, ~ lupului, ~ sturzului, ~ ursului 73, 159; zile albe 24; zile mari 200; zile negre 16,23,24,174
ziar 377
zice 47, 143, 232,316,317 zlot 24, 284, 423, 455 zmeu 220 Zmeu 447
508
c) expresii, locuţiuni, enunţuri paremiologice
A
a se adăpa în aceeaşi apă cu cineva 31 a aduce (pe cineva) cu ciubote (roşii) 16, 92 a aduce (lucrurile) cu un sul (cusur) subţire 378 a aduce (trimite) pe cineva pachet 448 a aduna (plăti, lua) bani cu ţîrîita 172, 375 adună cu firul ca să ai cu grămada 171	"
aduni cu ţîrîita şi împărţi cu nemiluita 172 a afla nod în papură (şi spini în mămăligă) 269 a afla şi tîrgul şi ţara 416 ai carte, ai parte 78,79	(
aici nu-i la Bucureşti, să te fuduleşti 63 (a ajunge la) adînci bătrîneţi 42	1
a-i ajunge (cuiva) cuţitul la os 289	1	’
a ajunge (cădea) în doaga cuiva 128 a ajunge la malul rîpei 360 a ajunge nemţoaică 266 alb ca laptele 280
apa tulbure e bucuria pescarilor 316 a-şi aprinde paie în cap 138, 294 a i se apropia (cuiva) mălaiul de traistă 234 a apuca ca caia maţul 153 a (o) apuca încotro te duc ochii 135 a apuca (prinde) pe Dumnezeu de (un) picior 103 arama omului la beţie se arată 31 a arăta cuiva bacăul 39 a arăta din bob în bob 270 a-ţi arăta fasolele 131 a-ţi arăta vopseaua 31 a arde la ficaţi 135
a arunca cuiva mănuşa 155	1	1,1 -
a arunca cu piatra (în cineva) 319	1	'	■
INDICE
a arunca cu praf în ochii cuiva 384 a se ascunde (a se da) după deget 16, 126, 127, 325 a se ascunde (a se băga) în gaură de şarpe (în borta şarpelui) 128 a asemăna talpa gîştei cu floarea soarelui 183	.	.
aşa e el din călcala lui 28	.......
a aştepta (pe cineva) ca pe un codru verde 109 a aştepta Paştile cailor 307 a avea bani gîrlâ 173
a avea (a fi cu) burta gresie 173	■	.	; ,	,
a avea carte 78	,	.	,	.
a avea cheag la pungă 173 ,	-	i
a avea fierul tătîne-su (cuiva) 371	,	,■	■
a avea ghiocei la tîmple 268	,	.	,	-: ,	,	'
(a avea) iarba-fiarelor 136	.	:
a avea învăluială 436	'	,	■	,	,	,	,
(a avea) limbă de viperă 446	,	.. ,	,	,,	,	,r,	,
a avea mersul gîndacului 181	t	,
a avea (face) nuntă fugită (logodită) 149	,;
a avea ochi de vulpe 135	,	:	,	;
a avea păr de cîine (de lup) 94	,	.
a avea pe cineva (a-i sta cuiva) în coaste 108	,	,
a avea pîinea şi cuţitul 328	;	,,	,	•.	,	.
a avea presă bună 394	i	,	..	.	...
a avea (a da în) treapăd 16, 419	.
a avea un bob zăbavă 454
a avea (purta) un hram 193	.	,	..	.
a avea un os de ros 286	:	-: .
a (nu) avea val 436	*	:	.	,
a avea văz de lup şi miros de vulpe 135	1	.
babalîci gubavi şi oftigoşi 38 bani albi pentru zile negre 16, 23 banii (gheaţă) jos! 206 - 209 banii nu au miros 351 banii pe masă! 206
banul e făcut rotund, lesne se rostogoleşte 172, banul rău (roşu) nu se pierde (lesne) 24 ■,	,
510
INDICE
a bateŞb'anii la pingea (la papuc, la tălpi) 326, 327, 417	.
a bate bărbuncă 41	•	,,	,	,	;
a bate cîmpii 47	:
a bate crîngurile (prundurile) 332	•	.1
a bate podurile (mahalalele, uliţele, tîrgurile, ţările) 41, 74, 332 , a bate (cuiva) toba 414	^	,	•.	;	’
a bate toba (mare) în tîrg şi la moară 377, 414 - 416	.
bate toba în Moldova şi s-aude Ia Craiova 415	. , ,	•
a bate ţăruşul (parul) întîi 16, 180, 428 - 431 .	:	:
a băga în oală 114
a băga (pune) la gherlă 16, 176	_	,
a băga (turna) la pîrnaie 331	,	.	.	,	,
a băga par 430	,	.	.
a se băga pîndar la cimitir 121	;
a băga sub covată 111	1
a bea tutun 425	.	,	:	;
a beli vulpea 176	.	;
bine aţi venit 45	:
boierul e tot boier şi încins; cu: fiinie.de tei 388 .
boii ară.şi caii mănîncă 286	,
Bucureşti, unde punga tot goleşti; Bucureşti* ~, punga scutureşti 63
C	.	-	.
ca braga (fasolea) în ziua de Paşti 144	i
ca gaia maţul 153	;	:
calul cu nărav te dă de rîpă 361	.ii
calul de dar nu se caută de dinţi 68	.
(ca) Mama-Pădurii 220	■	■	i	i
ca-n satul (tîrgul, ţara) lui Cremene 365	■	,	i
ca o moară stricată 242	,
capra care zbiară o mănîncă lupul 214	•	;	,
capra sare masa (iada sare casa) 366	,
ca să scapi de fum, de multe ori te arunci în foc 211
a cădea cu faţa la (verdele) pămînt (la verdea pajişte) 312	.
a cădea în brînci 251	'	,	.	...	:	.
a cădea trpnc la inimă 316	,	;	,	1	■	■
a cădea în doaga cuiva 128	:
a călca cu piciorul drept (stîng) 320	.......	..	■
511
i
INDICE
a călca în urme de mîţă stearpă 53	■
a călca (pe cineva) pe colţul işlicului 57	■	:
a călca pe (în) urmele (pasul) cuiva 320
a-şi căpăta alageaua cu cineva 224	'
a căra apă la fîntînă 137	1
a căuta cai morţi să le iei potcoavele 68	'
a-şi căuta cal de mire 68	1	■''	'	:
a căuta cofe de moşi 12, 110	;
a căuta (găsi) nod în papură 268, 269	;	'	-	,
a căuta (găsi) un ţap ispăşitor 195	■'	‘
ce e val ca valul trece 10	.
cel încălţat cu papuci nu cunoaşte pe cel cu opinci 303	'
a cerca în ce apă se adapă cineva 31	!
a cere (căuta) marea cu sarea 224	:	1	•
cine botează cutează 125	'
cine se culcă o dată cu găinile nu dă semne de pricopseală 155 j
cine e viteaz în urma războiului se arată 447
cine le paşte le cunoaşte 452	•	>:
cine poate oase roade, cine nu; nici came moale 287	!
cine seacă balta prinde peşte 316	’
cine umblă la Crăciun în cămaşă, la Paşti umblă cu cojoc 148	"
cînd va trece cămila prin urechile acului 85
a-i cînta (cuiva) din cobză 108
a cînta din frunză 145
a-i cînta (cuiva) popa 323	'	!
a-ţi cîştiga biftecul 329	’	'
a cîştiga la belciuge 42	'	:
a cîştiga o (bucată, un codru de) pîine 327
cît ai clipi (bate din palme, scăpăra, stupi) 316	:	'	t	:
cît te-ai şterge la un ochi 316	;	•	'
cît /es/timp, cît an şi cît anţărţ 26
cît ai zice peşte (mei, miau, pis, cîrc) 143, 316 - 318	.
cît să zici Doamne-ajută! 317	1	’
cîte-n lună şi în stele 72	'	>	>
colac peste pupăză (a veni ~; pupăză peste colac) 68, 344, 345	-
cot de-un ort şi aţă de-un zlot 423, 455
Crăciunul al sătulului (şi) Paştele al fudulului; Crăciunul sătul, Paştele fudul 148,306	•	:
a croi (la) minciuni 183	;	.	" r
INDICE
cu ce-i bun să mi-o hrăneşti: cu vin vechi dc la Piteşti, cu pîine de la Ploieşti, cu haine din Bucureşti 63 cucoană (doamnă, madam) de la coada cratiţei (de la coada măturii) 232 -233 ■ ■■ '	■	■	,	:	:	’	.	.
cu ghearele şi cu dinţii 432	.
cui pe cui se scoate 122
cuiul nou dezbate pe cel vechi 122	,	■
a se culca o dată cu găinile 155
cum ai bea o lingură de apă 316	'
cum apucă de se croieşte, aşa se rupe 28, 29	.
cum nu vii tu, Ţepeş doamne 10 a c.umpăra pe bani 172 cuni cu cuni se scoate 122 a cunoaşte (pe cineva) după păşit 313 cu lraista-n băţ 418
cu un sul (cusur, cuvînt) subţire 378, 379
D	.
a-şi da aere 155	i	■	■
a-şi da arama pe faţă 15, 31, 377	n	i
a da aşlezău 36
a da (plăti) bani de ciubote 16, 91 '	:
a da bani pe miere 240	,
a da bineţe 16, 43, 45, 46 a da bir cu fugiţii (în Baltă) 46 a da bir cu ţara (satul) 46, 427
a-şi da (vinde) şi cămaşa 84	1
dacă găinile se culcă seara de cu vreme, dimineaţa se scoală tîrziu 156 dacă nu curge, (măcar) picură (pică)	173	.	. '
a-şi da coaste cu cineva 107, 115	>	"
a-şi da coate cu cineva 107,115	'	,
a da şi cu coasa şi cu gresia 184
a da cu crucea peste cincva 118	•	.
a da cu ochii de cineva 134	.
a da dajde cu mazilii 46
a da de mal 363
a-i da (cuiva) de os 289
a (se) da de (la, pe) rîpă 16, 360 - 363
513
INDICE
a da (lăsa) dracului de pomană 433 :	' '	:	-
a se da după deget 16	:	,	■	s	,	■
a da după mersic 324 - 326	i.	.	■■
a (se) da după piersic (corcoduş, zarzăr) 16, 128, 324 - 326
a se da după tuia 127	.	,	;
a se da după vînt (după cum bate vîntul) 452, 453 :
a-şi da foc la valiză 162	\	'	*
a da hîrştioaga popii 323	r	:	;
a da în boabe (în bobi, cu bobii) 47, 270	.	'	<
a-şi da în petic 377
a da în public 340, 342	■><	;,
a (se) da în stambă 343, 376 - 378, 395	.	>	.
a da în vileag 377	"	-
a da la gazetă (ziar) 377	i	i	.	,	:
a da la Maica Precista 16, 336, 338	■<	,.
a da Ia oase (ţurloaie) 289	1	"	■	.	;	;
a-i da nas cuiva 295
a da ochi 279	;
a da (cuiva) o pîine 327 a da ortul mortului 284
a (-şi) da ortul popii 283, 284, 323	•
a da paiele 295	;	,
a da (cuiva) papucii 16, 298, 299, 301	,
a da (cuiva) paşaportul 298	.	:	:
a da (ceva) pe faţă 31
a da peste nas 257	:	V	:
a da pielea popii 16, 19, 321, 322, 324	.	.	>
a da (rămîne) rasol 355, 356	,
a da (cuiva) răvaş dc drum 298	,
a da şfară (sfoară) în ţară (prin vecini, în sat, în mahala) 373, 383 a da pe cineva tîrgului (prin tîrg, cu nasulităiat) 257, 415 ,	.	'
a da treapădul (peste cineva) 16, 419	■	•	..
a da (cuiva) un ciolan de ros 287	■	.	■	.	*
(a da) un ort, un zlot, un tult şi-o oală de unt 423	.	,	L
de-a baba (puia)-gaia 153	!	,
de ce să dai orzul la gîşte, cînd poţi să-l dai la cai 286	.	,
de cînd cu jidovii (şi cu tătarii) 203, 204
de cînd cu moşii ăi verzi (roşii) 248	,	.
degeaba aduce bărbatul (acasă) cu căruţa; dacă femeia dă cu trăistuţa 418
514
INDICE
de hoţul din casă nu te poţi păzi niciodată 381 de puşca goală (arcul frînt) se tem doi 347 de stamba (pănura) cuiva 377 •:	,	.	:	,
a dezlega funia de Ia par 152	v	,
din an (joi) în Paşti 305 ■	-
din bob în bob 270	,	:
din coadă de cîine nu poţi face sită de mătase ,95	;	.
din Paşti în Paşti (în Crăciun) 305	:	.
Doamne-ajută! 36, 317	•
«Domnule» c-un bou (cu boii de funie, cu mămăliga-n traistă); să fii cu doi, ţi-aş zice «bade»! 232 a dormi tun (doarme de poţi să dai cu tunul) 424	'
dracu-o mai văzut cal verde şi :sîrb cuminte ,68	,	,
a drege busuiocul (viijul, mohorul) 64, 65 ■<	:	,
ducă-se dracului (pe pustii)! 55
ducă-se învîrtindu-se (ca ciocîrlia)! 55	,	, ;
ducă-se opt, cu-a brînzei (nouă)! 16, 53, 55, 56 a duce cîinii la apă 147	:
a duce cu cobza 108	'	<■,
a duce cu preşul 66, 339	.
a (se) duce de rîpă 360,362	•	:	:
a se ducc în ţara latinească 140 a duce (pune, sta) la cucuiata 16,119, 121	;
a sc duce pe copcă 114	,
a duce punga 401	.
Dumnezeu să-l iepure! 180	■	!
după ce e urît, bâ şi tutun 425	;	:
după moarte (nuntă) şi cal de ginere 67	,	,■
după ploaie, căciulă de oaie (chepeneag, ipingea, manta) 67 după război mulţi viteji s-arată 447
după sac şi petic 183,377	,	,	,	;
a-I durea (pe cineva) în cot (în călcîie) 82	,	:	.
E	■■■■•■■	-
e anevoie cînd ajungi să cumperi orz de la gîşte 286	,	,	:
e lesne a zice plăcinte, dar mult e pîn’se fac,317 ■	.	,
este mai bine la colţ (capăt, margine) de ţară (şi la mijloc de masă) 116 e uşor a zice: plăcinte 317	>	;	•	■
515
INDICE
a i se face (cuiva) calea cruce cu cincva 118 a face calendare 70
a face capul calendar (batalama, oboroacă) 70, 71 - 73, 129
a-ţi face capul ciulama 72
a-i face (cuiva) capul mare 72	' ;
a face (la) călindare (în cap) 70
a face coada maiului 219 ■
a-ţi face crucc cu limba 118
a face cuiva de cap 75
a-ţi face de cap (şi de ciolane) 75 - 77, 214
a se face (a fi) DE oale şi ulcele (ulcioare) 114, 271, 273, 274, 277
a(-şi) face de petrecanie 273,318	1	'
a se face de ruşine 364	'	1	•
a se face (a fi) de ruşinea familiei (lumii, satului, pămîntului) 364
a face din tei curmei 124	'	:	!
a face fasoane 131	‘	1
a face maiul 218, 219	:
a face marţ pe cineva 225	•!
a se face neamţ 260, 264
a face (cuiva) o braşoavă 51	1
a face onorurile casei 155	•
a face pe mortul în păpuşoi 246	’	■	'
a face pe niznaiul 154
face-te-ai oale şi urcioare 271	■
a se face praf şi pulbere 275
a-i face (cuiva) şotia 66	'	'
a face trampa 402	■■■.■.!■ ■	,
a face val 436
familie mare, renumeraţie mică, după buget 10
faur ferecă şi desferecă 132	>
a făgădui cerul şi pămîntul (munţi de aur) 224
a făgădui marea cu sarea (şi Oltul cu lotul) 224
fa-te tu a mă trage şi eu oi merge plîngînd 151
făurari cu gheţuri tari 133	■.
feciori (cuconaşi) de ghindă, fătaţi (făcuţi) în tindă 179 ■
femeia, ca femeia 103,252 - 254	' ' "■	;	:
femeia e tot femeie şi-n ziua de Paşti 254
516
INDICE
să te fereşti de omul însemnat 200	<	t
a fi bătut (în cap) cu leuca 336	.
a fi beat mort (crup, leucă, tun, turtă) 424	,
a fi (mai) bine la colţ (capăt, margine)	de ţară (şi la mijloc de masă) 116
a fi bob numărat 270	.
a fi boboc 50
a fi botezat cu zeamă de varză 244	i	,	,	;
a fi bun (de pus) cu perje 355	;
a fi bun de dus Ia balamuc (Măicuţa, Golia,	Socola) 40, 4]	:
a fi bun de trimis (de dus) după moarte 245	T
a fi bun de Văcăreşti 177	'	.	■	...
a fi (un) burtă-verde 444	,	,
a fi cald nemţesc 259, 262
a fi chinez 154 M	.	.
a fi ciolan 288	.	,
a fi crescut în coada vacii 106	■
a fi cruce de voinic 116	1	•	.	.
a fi cu banii pe geantă 162	,	.	.
a fi cu ciubote roşii 16, 92, 93, 298, 300	•	,
a fi cu faţa curată 31.
a fi cu gulerul în proţap 187	'	■	.	''
a fi cu papuci galbeni 16, 94, 299
a fi cu toane 413	.
a fi de departe trandifir şi de-aproape borş cu ştir 230	,
a fi de la coada vacii (sapei) 181,232	■	,	.	■	,
a fi de la oi 232	.
a fi de la ţăruş 232	,	,
a fi (de) oale şi ulcele (ulcioare) 16, 271 a fi de os domnesc 287	.
a fi din neamul lui Hîncu 192	1
a fi din neamul lui Iţic 193 a fi (un) fluieră-vînt 12, 449 a fi frumos (frumoasă) de muc 250, 251 _ a fi frumos scris 371	;
a fi gătită (a se îmbrăca) ca o paparudă (brezaie, sorcovă, vasilcă) 296 a fi get-beget (de la) coada vacii 105	*	■
a fi gol puşcă 346 .	.	.
a fi gras ca un porc 352	.
a fi grasă şi frumoasă 352
517
INDICE
a fi îmbrăcat pistol 346
a (nu) fi în apele lui 244	1'
a fi (cineva) în doagele lui 128	1	:	,
a fi îngheţat (a îngheţa) tun (lemn, bocnă) 288, 424	1	’
a fi în săptămîna brînzei 16, 51	'
a fi în săptămîna chioară 53	>	.
a fi lac de apă (de sudoare) 211	r
a fi la pămînt 215	.
a fi legat de mîirii şi de picioare 139	1	’	'
a fi lemn de tufă 421,441	'	'■*	•	'	‘	y-■
a fi mare şi tare în satul lui Cremene 365
a fi «măi» cu cineva 239	.■■■••	.....
a fî mînă spartă 373	'
a-şi fi mîncat (păpat) mălaiul (tărîţa) 233, 234 a fi muc şi sfirc 248
a fi neam de traistă (de ţăruş, de troacă) 180 '	-1
a fi negustor de piei de cloşcă (de ploşniţă, de purici; de fitile de candelă) 292 a fi nins în luna lui mai 267	.	’
a fi om cu carte 79	-	;	;	1
a fi om însemnat 199
a fi papugiu de Bucureşti 16, 300	■	i	,
a fi (un) paşte-vînt 453	’	;	1	!	:
a fi păr de cîine 94	,	i'
a fi (rămîne) pe geantă 162	■	1	.
a fi porc de cîine 16, 17, 94, 335	1	,	i
a fi pui de viperă 446
a fi putină de minciuni (strunga minciunilor) 279 a fi putred de bogat 16,350	1	.	i
a fi rău de ochi 134	,	■
a fi rupt din jidovi 203	.......	■	:
a-i fi ruşine obrazului 364	‘	’	’•
a fi sănătos tun 424	’	:
a fi sărac (calic) lipit pămîntului 215
a fi sărac pilug (pistol) 215	>	'	?■
a fi sărac ca şoarecele bisericii 215	'
a fi sfînt făr de argint 16, 34, 35	;
a fi slab (tare) de înger (fire) 197-
a fi stup de bogat 351	:r	'	:	’
a fi (sta) sub papuc 16,299	"	"	:	;;
INDICE
a fi surd toacă 412
a fi şpriţuit 443	,
a fi tare de sfînt 198	.	;	(
a fi (neam) tămîie 393	,
a fi (un) tîrîie-brîu (tîrîie-obială) 12,277	.	.	.
a-ţi fi trăit traiul 234	■■■.•,.	;
a fi tufă de parale 422	:	,
a fi tufă de Veneţia 441, 443 a H (rămîne) vindecat taftă 389 a fi zgîreit la vorbă 455
a fierbe în oală seacă 276	,
a fierbe piatră scumpă (mărgică) 319 fii român verde şi rupe mîţa în două 445 a-i fila cuiva o lampă 128
fine, fine, dar porc de cîine 98	,	.	■	...
fi-ţi-ar mutra-n puşcărie! 293	,
a fluiera după cineva 450	,	■
a fluiera în biserică 451	*	.	,	.	,
a fluiera în vînt 449	'	:	,
a i se frînge (cuiva) oala (olul) 273 - 275 >	>	,i	>	■	■
fuga e ruşinoasă dar e sănătoasă 144 a fugi de cîini şi a da de lupi 211 a fugi de ploaie şi a da de noroaie 211 a fuma ca un şarpe 261,382	..	;	.
a fura oul de sub cloşcă (cloşca de pe ouă) fară să cîrîie 291	,
a fura oul de sub coţofană 291	•	,
a furat (apucat) luleaua neamţului şi stă-n fundul şanţului 261	•
G	•	;	,	.	■,	1
Galaţi, Brăila, oraş frumos, te duci călare şi yii pe jos 63	.
găina bătrînă face zeama bună 156	;
găina care cîntă seara nu se ouă dimineaţa 156	'
găinile dacă caută mîncare pînă tîrziu şi nu se culcă, va fi foamete 156 găseşte cîteodată mărgăritare, scuimînd, şi o găină chioară 2821 a-şi găsi bacăul 39, 283	.
a-şi găsi beleaua 40,223	.	,	,	;	.	■
a-şi găsi mantaua (cu cineva) 223	.	.	.	'
a-şi găsi naşul (sfîntul) 12, 193, 257
519
INDICE
a (nu) găsi nodul 269 a găsi tei de curmei 183
şi-a găsit (nimerit) coasa gresia 183	i	•
şi-a găsit sacul peticul 183, 377
geasta cu trepădatele, că nu-s departe satele! 16,163, 165, 167, 168 get-beget (de la) coada vacii 105	.	-	;
a ghici în boabe (în bobi) 47, 49, 454
H
huo, la oase! 288
I	'
iada sare casa 16,366	■	■
iarna, n-o mănîncă lupul 133	■
a ieşi de sub teasc 394
a-şi ieşi din sărite (fire) 369	'	■
a intra în sforile satului 384	■
a iubi sărutatele în (la) tîrguri 406	-
î . !■
a se îmbăta crup (tun) 424	.
a se îmbăta cü apă rece 355 a se îmbrăca cu cămaşă de gheaţă 83
a se îmbrăca cu cămaşa morţii 246	:
a se îmbrăca întru fără de moarte 246 a îmbrobodi pe cineva 449 a împietra mortul 196
a împlînta parul (undeva) 428	■
înaintea ginerelui trece naşul 257	■ : ■
a încăleca pe-o şea 382, 393	:	-
a închega ceva bani 173	/	.
a închide (cuiva) gura 214	;	.	>
a închide (cuiva) ochii 278
a închide ochii (pentru totdeauna) 278, 279	'	'
a se închina ca la un codru verde (cireş copt, păr înflorit) 109, 110 a se închipui ca o brezaie 310	i
520
INDICE
închisoarea le mănîncă! 408	:	,
a (în)cresta în grindă 48, 184, 215, 216 a îndruga verzi şi uscate (cai verzi pe pereţi) 69	...	.	,
a înfige corturile (tabăra, şederea) undeva 430 a îngheţa oş (bocnă, lemn) 288, 424 a înghiţi amarul 161, 191
a înghiţi găluşcă (fierbinte) 16, 158, 160, 161, 190, 191 a înghiţi gutuia 160, 161, 191	•<	:	'
a înghiţi hapul (un hap, hapuri multe) 16, 161,190, 191	■
a înghiţi în sec 191
a înghiţi noduri 161, 191	:
a înghiţi (păpa) o ruşine (ruşinea cu pumnii) 161, 191, 364 a înghiţi sarmaua 159, 191	.	.
a o înghiţi 161, 191 ■ >
în luna lui faur crapă ouăle corbului de frig 133
în luna lui răpciuni cad copiii pe tăciuni (în brumar cad şi cei mari) 358, 359 a înnădi din lei curmei 124
a înnoda cîinii în coadă 147	'
a însemna pe (la) răboj (în grindă) 48, 185, 216, 356, 357 a înşira la gogoşi 247 a o întinde (ţine) ca gaia-maţul 153
a întoarce foaia 448	•	,	.
a o întoarce la şurub 387	:
a înţărca bălaia 47	(
a se înţelege din ochi (din priviri) 134
înţeleptul făgăduieşte, nebunul trage nădejde 305	.
a înveli în foi de viţă 449 a se învîrti ca mîţa în jurul oalei cu smîntînă 313 a învîrti sforile 372	.
în ziua de Moşi se cearcă lut pe lut 272
J
a juca după cum cîntă cineva 109	,	■.
a juca la cărţi iniei 307
a juca (pe cineva) ca pe-o păpuşă 109	•
a juca (pe cineva) în palmă (pe degete) 109, 372	..	i
a juca pe sfoară (pe degete) 372	’	:
521
INDICE
a juca vcrbuncul 41
a se judeca pînă-n pînzele albe 330 :	■
a jura pe toţi sfinţii (scrişi în) din calendar.70, 73
L
la aşa barbă aşa răsătură 183	■	.
lacul de ploaie nu ţine mult 210	:
la oase! 289	,	■	,	.	■	i;	;	r,	i
la Paştele murgului 306 la Paştile cailor 305
lasă băţul şi vezi-ţi de drum! 255	,
lasă-1 în pace, că aşa îi este moarea! 244 la Sfîntul Aşteaptă 306 las-o moartă-n păpuşoi! 247	,	.
la toate porc-de-cîine, numai la treabă dobitoc 99 la vara cailor 306
a lăsa (pc cineva) în bobii (boii) lui 29 a lăsa la vatră 438, 439	..
a o lăsa moartă (în păpuşoi) 247 a-1 lăsa (pc cineva) să se scalde în apele Iui 244 a se lăsa pe tînjală 205 a-şi lăsa pielea (pe) undeva 321, 322 a lăsa tabără 389
a lega burduf (fedeleş, butuc) 417 a lega la ochi (la gard) pe cineva 448 a lega la puşci 16, 347, 348, 350 a lega (cuiva) limba 214 . a lega paraua cu şapte noduri 373 a lega tei(e) de curmei(e) 124 lesne a zice, anevoie a face 317	'
lesne e să zici plăcinte 317 lesne a zice pune viţa şi bea vin 317 a-i lipsi (cuiva) o doagă (lampă) 128, 336 a-şi lua bineţe 45 a lua ciobote 92
a-şi lua cîmpii 135	!
a lua cu japca 192	!	"
a lua cu hapca 192	'	.
522
INDICE
a lua cu otuzbirul 12,290	»	-	ia lua cu vorba (pc departe) 379	,	,
a lua foc cu gura 138	,	'	.	'.
a lua frunză-n buză (şi lumea în cap) 144, 145	:	■	.
a lua în căruţă (balon, tramvai) 438	...,
a o lua Ia papuc 298,301	;	,
a lua la vale 437,438	-. ;	,	, .	'
a lua luleaua neamţului 260	>	.
a-ţi lua lumea (crîngul) în cap (în traistă) 135, 418 a lua ochi de fiară 133, 135	;	, ,
a-şi lua papucii 298,301	,	r	:
a lua (da) Paşti 307, 308
a o lua pc după piersic 16, 325	;	,
a lua pe răboj 357 ,,	•	;	:
a-i lua cuiva pielea 321	,	:
a lua (cuiva) pîinea de la gură 327	; ,	.	i,	'	;
a lua pui 51	,	.
a lucra ca la cămaşa ciumei 84	r
a lucra (pe cineva) în foi dc viţă 447, 448 ,	.	.	.	•	.
lucru cu şurup legat cu funie de tei388.1, ,
lucru de Beciu (= Viena), legat cu aţă 288	!
ltnne, lume, zeamă de prune 291
lumea piere şi baba se piaptănă 427
a se lupta contra morilor de vînt 155	i
a se lupta la curea 124	,
M
mai bine cu capul netuns dccît cu cl tăiat 433	■:
mai mare daraua decît ocaua 455
mai multe piei de miei decît de oi la măcelar 321 ,	•
mai măxina! 239	;	,
malac să fie, că broaşte... 9 -	.	•,	,	r
mare cît o zi de post 55; ,	;	.	.
martie din post nu lipseşte 418	.
maşir de Ia oala cu ştir (că n-ai băgat nici un fir) 16, 230, 231, 233
măgarul tot măgar rămîne, de-1 vei duce şi în Beciu 254:
mălăieş în (= un) călcăieş 16, 80, 83 "	■.	,	,	L-
mămăligă măi Ioane, fie crudă, numai mare 236	;	;
523
INDICE
a merge drept ca neamţul 261
a merge în (pe) brînci 251	'	<	.	,
a merge la Bucureşti pe Lotru 63
a merge (ca) pe şurub 387	:	1
Mioriţă laie, laie bucălaie 60
a mîna [= mînea] pe tînjală 205, 206
a mîna porcii Ia jir (la Braşov) 205	:
a mînea capul cuiva 75	:
a-şi mînea (şi) cămaşa 84
a-i mînea cuiva colacii 345
a mînea (gusta, şti) moarea cuiva 243, 244	'
a mînea o (bucată de) pîine 327 a mînea pîinea cuiva (a lui Vodă) 327	'	'
a mînea (înghiţi) ruşinea cu lingura (cu pumnii) 364 a mînea şofranul 386
mîncare cu perje, bucate boiereşti 354	(
mînca-te-ar gherla! 411
muc şi sfirc 249, 250	.......
muierea, ca muierea 16, 17, 103, 252 -	254	'
muierea, tot muiere, scoate şi	pe dracul	din minte 254
a muri de dor 83
a-1 muşca (pe cineva) şarpele de inimă 380	■	■	< ■
mută, mutule! 164	,
mutul la uşă! 255	■
mutul ştie toate limbile 255
N
naşa ştie, naşa să vie 80	.
a se naşte cu căiţă 80	■
naşul botează, naşul cutează 125 j	...... ■	;
naşul vede întîi p... finei 257	'
neamţ, neamţ, cotofleanţ (dă cu c... în şanţ) 259	1
neamţul crede-n băutură, şi ungurul în înjurătură 261 neamţul a venit cu puşca şi-a băut vinul cu duşca 261	"
nebunul de Ia răstoacă, tot el cîntă, tot el joacă 109, 315, 369 nebunul tulbură şi înţeleptul pescuieşte 316 nevoiaşul şi prostul şi în ziua de Paşti posteşte 148 netegea pe ipingea 207	'	■	1	;	1:	'
524
INDICE
nici cît negru sub unghie 432 a nimeri ca orbul Brăila (Suceava) 282, 283
şi-a nimerit coasa gresia 184	.	,.	,
nimic în pungă, tufă-n capete 423	,	1
nouă... şi cu sergentul zece 10
a nu avea (faină) nici cît să orbeşti un şoarece (chior) 384	,
a nu avea nici o chioară (un chior) în pungă (în buzunar) 89 a nu avea nici o (para) chioară 89 a nu avea para frîntă 89
a nu avea nici de tămîie 16, 393 -	,
a nu avea nici un Dumnezeu 129, 312	..
a nu avea nici sfînt nici Dumnezeu 129 a nu auzi (despre ceva) nici o boabă frîntă 47 nu-ţi băga nasul unde nu-ţi fierbe oala 230, nu căra apa la fîntînă! 137	'
a nu face faţa cît aţa 455	11
a nu face nici două parale 440	,	F
a nu face nici un (ban) chior 89
a nu fi (bun) nici de o zeamă (de zeama ouălor, a prunelor) 290, 291, 355 a nu mai fi de nici un sfînt 193
a nu-i fi (cuiva, toţi / toate) boii (vacile, caprele, porcii) acasă 29, 47 a nu fi în (toate) apele lui (mele) 30
a nu fi (cineva) în (toţi) porcii (boii, bobii) lui 16, 29, 335 ........
nu-i ovăzul pentru gîşte 286	1	;
nu e uşor a băga funea navei prin urechile acului 86
a nu găsi nodul 269	'	1
a nu încăpea îndoială 103
a nu lăsa pe cineva să-ţi sufle în borş 230
a nu lipsi ca martie din post 176
nu-i place băutura ca pisicii untura 313	1	>
nu poate încăpea cămila prin urechile acului 87	:
a nu pricepe boabă (botă, tufa) 16, 47 - 50	"	,	'	'
nu strica fînul pe capre (gîşte) 286	;	v i •	•
nu strica merele cu cel deprins a mînea pădureţe 286 -	;	■
nu strica orzul pe gîşte cînd îi iarba la genunchi 286	,	i	,
a nu şti boabă de carte (nici o buche, iotă, rîţă) 16,47, 49	<;
a nu şti (a nu pricepe) botă 49	!
a nu şti (să zici) nici două boabe legănate 47 nu se ştie ca pămîntul 312	'	,	■	■
a nu-l ţine pe cineva teiele 124
525
INDICE
O	o	.
o dată vede naşul p... finei 257	’	1
opt şi cu a brînzei nouă 55	..........
orbul cu întrebarea a nimerit Brăila (Vaşcăul) 283
oxo, oxo, la ocnă! 17,292	'	1 :	'
P	r	'	:	.	'	.	'1 '
pasărea cu limba (prin ciocul) ei piere 214 a paşte bobocii (muştele) 451, 452	,	'
a paşte vîntul (vînturile) 50,451	,
paşte, murgule, iarbă verde! 305	‘	/	,
a-1 paşte pe cineva păcatul 452	.	‘
a păpa ruşinea 364	’
a păţi vreo alagea 224	•
a păzi cimitirul 121	'	.
pe Dumnezeul(meu! 129(	,	,
a pescui în apă tulbure 314	,	,r	t
peste nouă mări şi nouă ţări (şi nouă vineţii) 224, 441	.	..............
peştele se prinde în apă tulbure 315	,	(
pe trepădatele, că nu-s departe satele 163, 169 - ,	,	,
pe unde a sărit capra, mai presus a să sară iada 366	, ,	,	. .; ,,
a-şi pierde (a se pierde cu) firea 369 ,	.	■	.	,	-
a-şi pierde sărita (săritele) 369,370	,	,
pîinea cea de toate zilele 328	,
a plăti băneşte 172,208	.	;i
a-şi plăti capul 91	:	:	1	,
a plăti ciubotele (ciubote roşii) 16,91 - 93	'	■
a plăti (a cumpăra) cu bani gata (număraţi, numărători, peşin, sunători, lichizi, /în/ naht, în numărătoare, în numerar) 171	;;	v	,
a plăti (a cumpăra) cu bani gheaţă (peşin, în mînă, uscaţi,^bătuţi pe muchie) 16, 170,434	'	>	’	,	;	.
a plăti cu pielea 321.	,	,	,	i	:	i
a pleca (umbla) cu sărutatul 404	’	f	.';u	:	■
a-i plesni (crăpa) cuiva obrazul de ruşine 364 '	’	'	.	.
a ploua cu bulbuci 158	-	’
a pluti în apele cuiva 31
a-i pocni (unei femei însărcinate) apşoara 16, 27, 28	■"
526
INDICE
a-1 pocni (pe cineva) în pălărie 57	.	•	: ■;
a-1 pocni (pe cineva) la coada işliciilui 57 .	.	..
pomul dacă-mbătrîneşte, pune-i paie şi-l pîrleşte 234	,	.
a se potrivi ca fasolea în ziua de Paşti 306 •	,
prier fără ploaie cheful românului moaie 338	:
prier ori prieşte, ori pîrleşte (beleşte, despoaie) 338	,
a-1 prinde (apuca) pe Pumnezeu de-un picior 17, 130, 222 ,
a privi cu ochi răi 134	.	\	i	.	,n i
a promite moşi pe groşi 247
a publicarisi prin daraban 342
a pune (plăti, cumpăra cu) banii jos 16, 206
a pune ban pe (peste) ban 172, 174
a-şi pune belciugele 43	;
a-i pune (cuiva) belciugul în nas 43 ,	;.	...
a pune (mînea) capul cuiva 75	.
a pune (primul) casa undeva 428	,
a sc pune cu cineva 176	■	r-'	■
a-i pune cuiva corniţe 449	,	.	..
a pune cruce (iluziilor, şcolii) 119	.	:	•	,.
a (o) pune de mămăligă (fără apă, (ară mălai,	cu lemne verzi) 236
a-i pune (cuiva) Dumnezeu mîna în cap 130 ; a pune frîu limbii 214	,
a pune (băga) în cofă (pe cineva) 16,110 - 112, 274, 276, 277 a pune (băga) în oală (pe cineva) 16, 111,112,274,276	;
a pune (banii) în palmă 206
a pune (pe cineva) în pîine 327	‘
a pune jos 206	; i	. :	,
a pune Ia cucuiata (gurguiata) 119, 121 :	.
a pune la dubă 66	.
a pune (pe cineva) la pastramă (păstrare) 245,304, 305	.	,
a-şi pune (cineva) masa (pomul) 16, 226, 228 '	:	;
a pune (băga) mîna în foc 137, 138 a pune mutul la uşă 255 a pune paie pe foc 295
a pune (banii) pe masă 206	:..■■	. n
a-i pune (cuiva) pielea pe băţ 321	;
a se pune (sta) rău cu ţara 426,427	:	:.	■
a pune sub teasc (presă) 16, 394	:
a-i pune (cuiva) sula în coaste 108	,	ij.,.
INDICE
a pune talpa (laba) gîştei pe hîrtie 182 a-i pune (cuiva) tîrşul de coadă 409 a pune ţara la cale 427	:
a-şi pune verigile (belciugele) 43	'
pupăză peste colac 346 a se purta ca o paţachină 16, 309 a purta haine nemţeşti 264	■	>
a putea linge mac (miere) de pe jos 299 a putea merge cu papuci galbeni 16, 299	:
R	:	-
a se rade cu brici de Bucureşti 63
rahat cu apă rece (cu perje, cu prune) 354
rahat cu perje, bucate greceşti 355	•
a rămîne cu gura căscată 372
a rămîne gol puşcă (facăleţ, toacă, nap) 346, 347
a rămîne june nemţesc 266
a rămîne (face) marţ (marţi) pe cineva 225;
a rămîne numai cu cămaşa 83, 84
a rămîne (fi) pe geantă 11, 162
a rămîne pe poduri 333
a rămîne rasol 356	;	.
a te roade cu cineva în gură 434	'.	.
a roade cuiva urechile (pragul) 434 rostul mare! 36	;
a ruga pe cineva de toţi Dumnezeii 129 a i se rupe (unei femei însărcinate) apa ‘16, 27 a rupe inima tîrgului 63, 415 a rupe mîţa în două 445 a rupe (muia) cuiva oasele 289
S
satul arde şi baba se piaptănă 427 a sări ca capra-n zestre 366	,
a sări din apă în ciubăr 211	.
a sări garduri 366 a sări pîrleazul 366
528
INDICE
a sări (da, cădea) din Iac în puţ 210, 211 a scăpa ca prin urechile acului 85	•
a scăpa de dracul şi a da peste tat-su 211 a scăpa de negru 296
a scoate cărbunii din foc cu mîna altuia 139 a-i scoate (cuiva) coame 343	'	;	.	;
a scoate (pe cineva) din fire 369 a scoate pe cineva din răboj 358 a scoate (pe cineva) din sărite 16, 315, 369 i a scoate (cuiva) pe nas 257 a scrie cu talpa gîştei 48 a şi-o scrie în frunte 217 a se scrie în partea cuiva 371 a scrie numele cuiva pe toacă 412
a scrie pe apă 216, 217' C '	:	•	::
a scrie pe gheaţă (pînă dimineaţă) 216 a scrie pe lumînare (pentru neuitare)	16, 215, 216
a scrie pe mucul luminării 216 a scrie pe nisip 216	'	.	'
a scrie pe talpa papucului 217 l i ......................
a-i scurta cuiva limba 214
sînt logofăt să te-nvăţ cu cuţit să scrii pe băţ 357
a sorbi din ochi 138
a i se sparge (cuiva) oala 273
a i se sparge (cuiva) rogojina în cap 294
a i se sparge (cuiva) toate (relele) în cap 294
a spune braşoave 51
a spune drept ca neamţul 262	*	■	•
a spune (ceva) în tîrg şi la moară 416 a spune (înşira) (la) moşi pe groşi 247, 248 a sta bot 171	.
a sta ca o găină plouată 198 a sta cu ochii pe cineva 134 a-i sta cuiva în coaste 108 a sta la cucuiata 119, 121	'	1	■
a sta la gros 66	.	■	i:
a sta la proţap (proţăpit) 203	,	;;
a sta rău cu ţara 427
a stinge focul cu paie 295	-	‘	'
INDICE
a strecura o şopîrlă 387	■	'	...	■
a se strecura (băga, vîrî) ca o şopîrlă 387 a strica orzul pe gîşte 285	•
a strînge ban cu ban 172	1	'	'1	■
a strînge (a aduna) bani albi pentru zile negre 23, 24	.1	:	<
a se strînge funia Ia par (Ia ţăruş) 151, 429	■	•	■
a strînge gura pungă 455	"
a strînge şurubul 387	.
a-i suna (cuiva) capul 412	.	,
a suna a oală 273	'
Ş	'	;
şarpele de casă mult venin lasă 381	■	-i	;	■	.■■■'
şi o găină chioară, scurmînd, găseşte cîteodată mărgăritare.283 ;	>
şopîrcăi cu cine şopîrcăi! 386	:
a şterge de pe răboj 358	■	.	,	:,	i
a o şterge la papuc 298	,	;l
a şti în ce apă se adapă (scaldă) cineva 30, 31	i	ia şti să jumuleşti găina fară s-o faci să ţipe 292	<
a şti moarea cuiva 243
T	’	'	•	.	■,	.
tara, tara, toată vara 391	;	,
tare ca tunul 424	;	■	■<
a tăcea ca neamţul 264	•	.	.
a tăia Bucureştiul pe din două 16,62,64	„ < ;
a tăia frunză Ia cîini 145, 147, 148	'	.	;
a tăia grinda (pragul) 185	.	:	;
a-i tăia cuiva nasul 214, 256	.
a tăia de unghişoară 432	,	.
a tîrî(i) barca pe uscat 58, 392	-	:
a tîrî piciorul 320	:	,
a-şi tîrî zilele (de azi pe mîine) 58	•
Tîrşorul te mănîncă! 16, 408, 411	..
toată pasărea pe limba (după cîntecul, glasul) ei piere (prin ciocul ci îşi pierde puii) 77,214	,	.	<	■
toate (relele) se sparg în capul meu 294	,	,	.	,
530
a toca frunză Ia cîini 16,147, 148	‘	'
tot grasul e frumos şi tot avutul cinstit (tot slabul ticălos) 352 tot mielul de piciorul lui se spînzură 214 '	■
a trage (la) aghioase 21, 392	'
a trage cuiva o bătaie soră (vecină) cu moartea a trage butucul 65, 66 a trage clopotele 377 a trage în vale 438
a trage Ia jug 392	'
a trage la roată 392
a trage la teasc 396 '	'
a trage mîţa (pe dracul) de coadă 392 a trage nădejde ca spînul de barbă 107 a trage (închide) obloanele 278
a trage pe panglică 373	1'	;	r
a trage pe sfoară 372, 373	(
a trage (cu) piciorul 320	'
a trage (cuiva) rogojina de sub picioare 66
a trage sforile 371
a trage targa (barca) pe uscat 392
a-i trage (cuiva) un toc (top) de bătaie 416
a trăi ca găina Ia moară 156
să-ţi trăiască franţuzoaica! 140
să trăieşti murgule, să paşti iarbă verde 305
a-ţi fi trăit traiul 234
ţi-ai trăit traiul, ţi-ai mîncat mălaiul 233
a-i trece cuiva faina prin traistă 234, 235	.
a trece prin foc şi prin apă 138
a trece ca neaua de-an 27
a trece un hop 190	'
trei, Doamne, şi toţi trei 10
trei lulele, trei surcele 261	’
trei zile treapădul şi un ceas praznicul 166
a trimite (pe cineva) după icre verzi 69
a trimite Ia cucuiata 121	!
a trimite la urmă 439	.	i
tufa de Veneţia (şi clei de ogar) 441, 444	1	'
tufa-n cap, tufa-n mînă, tufă-n pungă 422,423	:!
tufa-n frunte (tufa-n pungă) 422
INDICE
tufa în pungă (în buzunar) 16,421 a turna cu găleata (cu doniţa) 137,156 a turna la gros (la gherlă) 177, 179, 411, 439	.	.
a turna Ia hîrdăul Iui Petrache (la pîrnaie) 179, 332, 439	.	,
Ţ
ţara biciului şi a năpîrcei 258	.	.	,
ţara geme de tătari şi baba se piaptănă 427 ţara piere, şi ca se piaptănă 427
ţăranul (mocanul, ţiganul) nu ştie ce e şofranul (dar nici tîrgoveţul ce e pădureţul) 385,386	.	■.	. . ...
a ţine Andreiul 24	,
a-1 ţine (pe cineva) cureaua 123
a-1 ţine (pe cineva) Dumnezeu de păr 130	•	.
a se ţine gaie (ca gaia-maţul) 153, 154	,	■
a se ţine grapă (de cineva) 409	;	.
a ţine hangul 108	;;	,
a-ţi ţine îngerii 198	,
a ţine marginea 116	.
a o ţine ca neamţul cu tararaua 16,390	:	1	,	.	..
a ţine sub ochi pe cineva 134	.	.	.
a o ţine tarara (tărăraie) 390, 391	,•	• .	;
a se ţine tîrş (cu tîrşul) după cineva 409	r	.
U	v.	■	■	.	■	,	...	;•
a se uita (la cineva) ca Ia o cireaşă coaptă 91
a se uita ca mîţa în calendar 72	,
a i se uita cuiva răbojul 357	,	,
a se uita pe sub ochi 134	.	.	.
uită-te la faţă şi întreabă-mă de viaţă! 314	.
a umbla craina (cranga) 11, 116	•	,	■	.	.	.
a umbla creanga 11,116	.	•	. . •	,
a umbla ca după iarba de leac 141, 143	.
a umbla ca mîţa pe lîngă laptele fierbinte 313	;	■	...
a umbla ca mîţa pe lîngă păsat 313	. ,
a umbla cu ciolane legate la gît 290	,	,	,
a umbla cu ciubote roşii 93	r	.r	l	.	-
532
a umbla cu jalba-n proţap 202, 203 a umbla cu rogojina aprinsă în cap 202	-
a umbla (cineva) cu tîrşul după el 409 a umbla cu vorba pe după salcîm 127, 325, 326 a umbla cu zi-ntîi (de iarnă) 200, 201, 270 a umbla de flori de cuc 237 a umbla de flori de măr (de florile mărului) 12, 239 a umbla (de) frunza frăsinelului 141, 143, 144, 237 a umbla de frunza păltinelului 145	’■
a umbla de-a însuratului 52 a umbla de-a sita la cumătră 128 a umbla după cai verzi pe pereţi 16, 68 - 70 a umbla după ciolane (de ros) 286, 287 a umbla după frunze, verzi 237 a umbla după icre verzi 69	■
a umbla frunza lelii 145
a umbla huci-margine 116	-
a umbla în dorul lelii 142	,
a umbla în podgheazuri 334 a umbla pe după salcie 127, 325 a umbla teleleu (Tănase, Ispas) 396, 397 (unde) umblă cîinii cu covrigi în coadă 63 a-i umfla (cuiva) capul 72 un bob zăbavă! 454
un bogat cînd moare, săracul fluieră 352
unde nu-i bărbat în casă, nici mămăligă pe masă 236
unde s-a scris mumă-sa! 371
un ort, un zlot, un tult şi-o oală de unt 284, 423
a urmări pînă-n pînzele albe 19, 329
uşor de zis, greu de făcut 317
V
a vărsa (turna) la o armă 439 a-1 vedea (pe cineva) Dumnezeu 130 a vedea în ce apă se adapă cineva 30 a veni colac peste pupăză 344 a-i veni cuiva de hac 189 a veni în misitie 403
INDICE
a vinde cu toba 414
a vinde (spune) gogoşi 183
a-şi vinde scump pielea 321
a visa cai verzi pe pereţi 69
a se vîrî ca o şopîrlă 387
Vodă da şi Hîncu ba! 192
a se vopsi ca o cruce 310
a vorbi (a spune, îndruga) cai verzi pe pereţi 69
a vorbi nemţeşte 260, 261
vrabia mălai visează 9
vrabia Mihai Viteazul 9
Z
zdrămeiuni dă cu pruncii în tăciuni 359 zeamă lungă pentru gură, came nici o bucătură 88 a-şi zgîrci palma (mîna) 454 a zice „Domnişoară”, fie starea cît d’uşoară 232 zo te custe 36
534
în aceeaşi colecţie, au mai apărut:
Stelian Dumistrăcel, Expresii româneşti. Biografii-motivaţii (ediţia I)
Areta Voroniuc, Dicţionar englez-romăn de termeni economici şi juridici
Areta Voroniuc, Dicţionar romăn-englez de termeni economici şi juridici
Urwin Derek, Dicţionar de istorie şi politică europeană 1945-1995
Petru Iamandi, Dicţionar englez-romăn
■
Bun de tipar: 2001 • Apărut 2001 Format 1/16 (54X 84)
Tiparul executat la Imprimeria Institutului European pentru Cooperare Cultural-Ştiinţifică Iaşi • Str. Cronicar Mustea nr. 17 • C.P. 161* cod 6000 • Tel. Difuzare 032/233731 • Fax: 032/230197 • euroedit@hotmail.com