~DTCTTONAR DE ȘTIINȚE ALE LIMBII AMGELA BIDU-VRÂNCEANU • CRISTIMA CÂLÂRAŞU ULIANA IONESCU-RUXÂNDOIU MIHAELA MANCAŞ • GABRIELA PAM DINDEIEGAN m nemira Coperta colecţiei: Corneliu ALEXANDRESCU, Dana MOROIU Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Dicţionar de ştiinţe ale limbii / Angela Bidu-Vrănceanu, Cristina Călăraşii, Liliana lonescu-Ruxăndoiu, Ed. a 2-a. - Bucureşti, Nemira fi Co, 2005 ISBN 973-569-762-9 i. Bidu-Vrănceanu, Angela li. CălăraşU, Cristina III. lonescu-Ruxăndoiu, Liliana 001.4:81 = 135.1 81*374.2:81=135.1 Angela Bidu-Vrănceanu, Cristina Călăraşu, Liliana lonescu-Ruxăndoiu, Mihaela Mancas, Gabriela Pană Dindelegan DICŢIONAR DE ŞTIINŢE ALE LIMBII © Editura Nemira & Co, 2001, 2005 Orice reproducere, totală sau parţială, a acestei lucrări, fără acordul scris al editorului, este strict interzisă şi se pedepseşte conform Legii dreptului de autor. ISBN 973-569-762-9 INTRODUCERE 1. în stadiul actual de dezvoltare a ştiinţelor, bogăţia şi diversitatea terminologică fac ca dicţionarele, generale sau de specialitate, să constituie instrumente de informare absolut necesare nu numai pentru cercetători, ci şi pentru publicul larg. Faţă de Dicţionarul de ştiinţe aie limbii(1997), realizat de aceiaşi autori, volumul de faţă (D5L) include 140 de termeni noi, precum şi numeroase adaosuri la articole deja existente. Termenii aparţin celor mai importante domenii ale ştiinţelor limbii: teoria limbii, fonetică şi fonologie, gramatică, vocabular şi semantică, istoria limbii, dialectologie, pragmatică, stilistică, retorică şi versificaţie. Ţinând seama de evoluţia spre o perspectivă interdisciplinarâ a cercetărilor lingvistice, corpusul de termeni înglobează şi domenii mai recente, cum sunt sociolingvistica, modelele lingvistice, semiotica, poetica sau naratologia. în concepţia noastră, dicţionarul urmăreşte să prezinte - alături de orientările tradiţionale - o 'imagine a ceea ce înseamnă lingvistica modernă astăzi, în evoluţia ei de la structuralismul saus5urian, teoria glosematică şi descriptivismul american la formalismul chomskyan din teoria guvernării şi a legării, de la funcţionalismul Şcolii de la Praga şi al lui Andre Martinet la funcţionalismul american contemporan, de la înţelegerea limbii ca sistem autonom la conceperea ei ca proces cu multiple condiţionări. De aceea, am introdus în dicţionar termeni reprezentativi atât pentru modelele pur formale ale competenţei, cât şi pentru modele ale performanţei sau modele de tip integrator {competenţă şi performanţă). Unii termeni sunt ei înşişi ilustrări ale acestei evoluţii (CAZ, COMPETENŢĂ, GRAMATICĂ), înregistrând lărgiri (COMPETENŢĂ) sau chiar schimbări fundamentale de semnificaţie (CAZ). 2. Terminologia dicţionarului nu este omogenă din punctul de vedere al extinderii sferei de semnificaţie şi al uzului termenilor; astfel, DSL cuprinde: • o terminologie teoretică generală, valabilă în analiza oricărei limbi; • o terminologie specifică anumitor şcoli, modele lingvistice ori autori, care prezintă uneori diferenţe de semnificaţie faţă de uzul consacrat în lingvistică sau faţă de sensul intuitiv din limba curentă (de exemplu, termeni ca LEGARE ori ANAFORĂ au în teoria guvernării şi a legării un sens explicitat numai în limitele modelului respectiv). Pentru unii dintre aceşti termeni fiind dificilă găsirea unui corespondent exact în română, am inclus termenul neologic sau traducerea lui literală, chiar dacă aceste forme pot părea uneori rebarbative (FOCU5, TOPIC, DEIXIS, DIEGEZĂ, CAP, LEGARE, RIDICARE, NARATAR); ® o terminologie specifică descrierii unor limbi particulare (mai ales româna, în comparaţie cu alte limbi). Am procedat astfel (a) pentru că tradiţia terminologică a impus în gramatica românească semnificaţii proprii (ATRIBUT şi COMPLEMENT în română faţă de franceză, de exemplu) şi (b) pentru că un anumit sistem lingvistic prezintă corelaţii proprii (ACUZATIVUL în română, faţă de limbile în care există atât acuzativ, cât şi ablativ, sau 6 INTRODUCERE PLURALUL din românâ, faţă de limbile care cunosc şi DUALUL); în aceste cazuri, s-a folosit specificarea «în gramatica limbii române» şi s-au introdus unele detalii de descriere din perspectivă tipologică. Cum terminologia lingvisticii contemporane este extrem de amplă şi de diversificată, fiecare model lingvistic putând oferi el singur material suficient pentru un dicţionar independent, autorii au fost puşi în situaţia de a opera o anumită selecţie a termenilor incluşi. în general, s-au ales termenii consideraţi definitorii pentru esenţa şi pentru originalitatea diverselor modele (formale sau neformale). Selecţia â fost determinată şi de dimensiunile, prin forţa împrejurărilor limitate, ale unei lucrări de sinteză, cum intenţionează să fie dicţionarul de faţă. Pentru a cuprinde cât mai multe discipline lingvistice, a fost redus uneori numărul articolelor reprezentative pentru fiecare domeniu. 3. Nu există, în DSL, o schemă unică de structurare a articolelor, iar dimensiunile acestora sunt variabile. Am acordat un spaţiu mai întins fie termenilor care desemnează concepte fundamentale (sau generale) şi prezintă sensuri variate, acoperind domenii diferite (ANALIZĂ, FUNCŢIE, SINTETIC, STRUCTURĂ, STIL), fie unor termeni specifici orientărilor mai noi în lingvistică, având încă răspândire redusă şi sensuri mai puţin clare pentru publicul larg (ILOCUŢIONAR/PERLOCUŢIONAR, IMPLICATURĂ, ARGUMENT, CUANTIFICARE, unele FIGURI DE STIL). Termenii consacraţi şi, deci, mai cunoscuţi au fost trataţi pe un spaţiu mai restrâns şi cu comentarii mai reduse (de exemplu, termenii desemnând concepte ale gramaticii curente, care circulă cu sensuri unice: CONCESIV, CONSECUTIV, CONCLUSIV etc.). Unele articole cu un caracter descriptiv mai pronunţat sunt concepute astfel încât să înregistreze (cronologic) contribuţiile româneşti în materie (de exemplu, CRESTOMAŢIE, DICŢIONAR, FILOLOGIE). Cu toate inevitabilele diferenţe de structură a articolelor, am încercat să cuprindem, pentru fiecare concept: o definţie cu caracter cât mai general, o clasificare a principalelor tipuri sau subcategorii (acolo unde era cazul), precizări asupra funcţiei specifice (atunci când ea există), exemplificări şi trimiteri la alţi termeni din DSL, care pot fi utili pentru clarificarea semnificaţiei cuvântului-titlu (fie termeni înrudiţi sau apropiaţi ca sferă de sens, fie termeni opuşi). Corespondentele străine au fost date numai în cazul termenilor foarte recenţi, utilizaţi pentru prima oară în lingvistica românească (de exemplu, ACCES LA CUVÂNT, engl. tum-taking). în majoritatea cazurilor, definiţiile propuse reprezintă o medie a opiniilor formuj§te până acum în alte dicţionare şi lucrări de specialitate (vezi înregistrarea acestora în BIBLIOGRAFIA finală); am reţinut, de preferinţă, sensurile care sunt folosite curent în lingvistica românească. în alte situaţii, însă, când interpretările variază în funcţie de şcoală sau de autor, iar o asemenea medie e greu de realizat, am menţionat interpretările considerate relevante, indicând şi autorii mai importanţi care au tratat subiectul respectiv (vezi, de exemplu, CÂMP SEMANTIC, CONTEXT, DISCURS,' TRANZITIV, CAZ, FUNCŢIE, FORMALISM, ACTANT, METAFORĂ, NARAŢIE, TEXT). Aceeaşi structură o au şi articolele consacrate unor concepte a căror semnificaţie a cunoscut modificări în decursul timpului, succesiunea cronologică a interpretărilor reflectând cristalizarea conceptului, dar şi evoluţia gândirii lingvistice (vezi ANALIZĂ, COERENŢĂ, MODEL, FONEM, COMPETENŢĂ, GRAMATICĂ). Există, însă, o atât de mare diversificare a punctelor de vedere în lingvistica actuală, încât este posibil ca lucrarea de faţă să nu fi cuprins întotdeauna toate accepţiile date unui termen în diverse lucrări. 4. Cuvintele-titlu sunt, în principiu, ordonate alfabetic; sintagmele-titlu au fost însă introduse, de cele mai multe ori, la locul alfabetic al adjectivului, atunci când acesta constituie elementul diferenţiator (de exemplu, sub ANTERIOR figurează serie viitor - şi vocală sub COMPUS -cuvânt ~, formă ~, predicat verbal sub NARATIV - timp roi ~, persoană ~ ş.a.). Pentru adjective, cuvântul-titlu este menţionat în formele de masculin şi feminin singular. INTRODUCERE 7 • Sensurile termenilor au fost disociate şi ordonate în raport cu: gradul de generalitate şi de răspândire; în măsura posibilităţilor - cronologia apariţiei; domeniul de utilizare (în secvenţa fonetică/ortografie, gramatică, lexic, pragmatică, stiiistică/retorică). Au fost folosite cifrele arabe pentru diferenţierea sensurilor aceluiaşi termen şi cifrele romane pentru sensurile complet nelegate între ele (de exemplu, MOD, MIŞCARE, VERBAL, DINAMIC). ® Pentru a oferi cititorilor posibilitatea completării informaţiei în legătură cu un anumit termen, am adoptat un sistem de trimiteri între articolele din dicţionar: am marcat prin asterisc, în corpul articolului, termenii care figurează ei înşişi în DSL în calitate de cuvinte-titlu; restul trimiterilor s-au făcut sub forma vezi (şi), urmată de menţionarea articolelor a căror consultare facilitează înţelegerea conceptului discutat. e în măsura necesităţii, am introdus un număr de exemple ilustrative pentru diversele concepte sau categorii. Majoritatea acestora sunt luate din limba română, fără ca dicţionarul să-şi propună în mod special descrierea acesteia. ® Pentru a facilita consultarea dicţionarului, am alcătuit o listă finală de articole, concepută ca indice de materii; în acest mod, atât concepţia autorilor privind selectarea termenilor, cât şi cuprinsul, în detaliu, al fiecărui articol vor putea fi mai uşor urmărite de cititori. * * * DSL se adresează unui public în parte avizat în legătură cu problematica lingvisticii. Pentru f profesorii de limba română sau de limbi moderne, ca şi pentru tinerii cercetători, dicţionarul va ' putea fi o sursă de completare şi de actualizare a informaţiei în variate domenii; studenţii sau elevii din ultimele clase liceale vor găsi în DSL o posibilitate de a-şi clarifica anumite concepte, de a le fixa şi de a stabili relaţii între termenii aferenţi unei^anumite discipline. Deşi în lingvistica modernă este dificilă o separare strictă a domeniilor de cercetare, în linii generale, autorii şi-au repartizat disciplinele astfel: Angela'Bidu-Vrânceanu (A.B.V.) — 188 de articole de teoria limbii, lexicologie, semantică şi semiotică; Cristina Călăraşu (C.C.) — 118 articole de fonetică, dialectologie, istoria limbii şi gramatică; Liliana lonescu-Ruxăndoiu (L.I.R.) — 270 de articole de teoria limbii, fonetică şi fonologie, dialectologie, istoria limbii, pragmatică şi sociolingvistică; Mihaela Mancaş (M.M.) — 294 de articole de stilistică, poetică, retorică, naratologie şi versificaţie; Gabriela Pană Dindelegan (G.P.D.) — 532 de articole de teoria limbii, gramatică şi semantică. Au colaborat Camelia Stan (C.S.) pentru articolele (31) referitoare la scriere, ortografie, punctuaţie şi Marina Rădulescu (M.R.) cu 9 articole de gramatică. Unele articole au fost redactate în colaborare. Autorii Octombrie 2000 ABREVIERI* Ac = acuzativ Aj = adjectiv; adjectival ar. = aromân arh. = arhaic Art = articol Aux = auxiliar Av = adverb; adverbial băn.= bănăţean conj. = conjugare D = dativ rdr. = dacoromân engl. = englez fem. = feminin fr. = francez G. = genitiv germ. = german GAj = grup adjectival GAv = grup adverbial GN = grup nominal GPrep = grup prepoziţional GV = grup verbal ind. = indicativ ir. = istroromân it. = italian lat. = latin lit. = literar magh. = maghiar mase. = masculin mr. = meglenoromân N = nume n. = neutru Nom = nominativ OD = obiect direct Ol = obiect indirect ol. = olandez OPrep = obiect prepoziţional P = propoziţie perf. = perfect pers. = persoană pl. = plural pop. = popular port. = portughez prez. = prezent reg. = regional retr. = retoroman rom. = român rus. = rus sg. = singular sin. = sinonim skr. = sanscrit sp. = spaniol tc. = turc V = verb u Transcriere fonetică şi semne convenţionale consoană africată prepalatală surdă (ex.: cs/a „ceară") c consoană africată prepalatală surdă, rezultată din palatalizarea iui f (ex.: băn. frate „frate") d consoană africată dentală sonoră - ; perechea sonoră a Iui /(ex.: v. dr. dic „zic") d consoană africată prepalatală sonoră, rezultată din palatalizarea lui c/(ex.: băn. des „des") g consoană africată prepalatală sonoră (ex.: gantă„geantă") g consoană oclusivă palatală sonoră (ex.: vegez „ veghez") j semiconsoana /(ex.: lat. iocus), când nu notează consoana/(ex.: rom. joc) k consoană oclusivă palatală surdă (ex.: kem „chem") r| n velar (ex.: baracă) 0 fricativă interdentală surdă (ex.: engl. thiri) y pentru română: fricativă laringală sonoră, rezultată din palatalizare (ex.: yin „vin"); pentru alte limbi, vocala anterioară închisă iabializată (ex.: fr. mur) w semiconsoana £/(ex.: sp. bueno) C‘ consoană palatâlizată / (în)muiată (ex.: dr. reg. feg„\eq") ■ C°/ ^consoană/vocală Iabializată (ex.: cfoş] fc are „are") Ch consoană aspirată (ex.: lat. theca) V vocală accentuată (ex.: casă) V accent secundar (ex.: sUpermagazin) V vocală lungă (ex.: e - lat. sera) V vocală scurtă (ex.: e - lat. terra) V vocală deschisă (ex.: e -dr. reg. sera „seară") V vocală închisă (ex.: e) - dr. reg. bine) V semivocalâ (ex.:e - seară) 9 vocală nazală / nazalizată (ex.: ă - bancă) > a dat (ex.: lat. so/em> rom. soare) < provine din (ex.: rom. soare < lat. so/em) * formă neatestată, reconstruită (ex.: lat. *p/ovia) [ ] notaţie fonetică (ex.: [p] = sunetul p) // notaţie fonologică (ex.: /p/=..fonemul p) A ABATERE Termen impus de gramatica normativă* pentru a desemna nerespectarea regulilor* unei limbi sau, mai restrictiv, devierile de la normele statornicite, pentru o anumită epocă, de uzul literar* al limbii; sin. greşeală; incorectitudine; interferează, ca semnificaţie, cu agramaticalitate\ fiind însă mai larg şi mai puţin tehnic decât ultimul, care este specializat pentru gramatica generativă* (vezi AGRAMATICALITATE). Termenul abatere are o conolaţie defavorabilă, implicând o atitudine de condamnare a devierilor de la normă şi, dimpotrivă, de recomandare a regulii, a normei. în funcţie de tipul de reguli şi de norme nerespectate, se disting: a) abateri în raport cu compe-, tenţa* lingvistică, deci abateri de la regulile de construcţie gramaticală (morfologice, sintactice, inclusiv reguli de acord* şi de topică*) şi de la regulile de construcţie semantică; b) abateri în raport cu competenţa comunicativă, deci de ia normele de adecvare* situaţională şi stilistică; c) abateri de la normele de pronunţie şi de la convenţiile ortografice şi de punctuaţie statornicite pentru o anumită epocă în limba literară. Abaterea poate fi utilizată conştient, cu funcţie stilistică (vezi, de ex., pentru literatura română, rolul abaterii la I.L. Caragiale). Abaterea constituie, pentru anumiţi autori, criteriu esenţial în definirea stilului*. Vezi AGRAMATICALITATE; CORECTITUDINE; GRAMATICALITATE. G.P.D. ABLATIV 1. într-o concepţie morfologică asupra cazului* (vezi CAZ|), caz existent în limbi cu o flexiune cazuală bogată (ex. sanscrită, latină, turcă), unde apare ca regim* al verbului, al adjectivului sau al unor prepoziţii şi exprimă diverse valori circumstanţiale, în special, punctul de plecare sau momentul de începere a acţiunii (ex. lat. venio domo rure „vin de acasă, de la ţară"; a(b) puero „din copilărie"). în limbile romanice, ca urmare a pierderii distincţiilor fonetice de la finala cuvintelor, forma cazuală de ablativ a dispărut, iar valorile au fost preluate de diverse construcţii prepoziţionale. 2. Intr-o concepţie semăntico-Io-calistă asupra cazului (vezi CAZm), unde toate relaţiile de caz, inclusiv cele abstracte, sunt interpretate în termeni de „localitate" şi de „direcţie", ablativul, existent în orice limbă, reprezintă una dintre relaţiile cazuale de bază, exprimând punctul de plecare al mişcării, dar şi raporturi mai abstracte: originea, provenienţa (ex. Pleacă de la Iaşi; Cartea trece din mână în mânâ\ El provine dintr-o familie modestă; Boala rezultă din surmenare). în accepţia cu patru cazuri de bază, ablativul se distinge prin [+ Loc; + Sursă] şi se opune locativului*, caracterizat prin [+ Loc; - Sursă], ergativului*, caracterizat prin [- Loc; + Sursă], şi absolu-tivului*, cazul nemarcat, caracterizat prin [- Loc; - Sursă]. în accepţia cu mai multe cazuri locative şi direcţionale, ablativul aparţine grupului de cazuri orientate, opunându-se, în cadrul acestora, alativului*, care exprimă direcţia şi limita fmală, iar ambele se opun cazurilor nonorientate: inesivui* şi adesivul*. Vezi CAZ! GRD. ABREVIERE Procedeu de reprezentare prin reducere a unei unităţi lexicale sau a unui grup de elemente cu valoare de unitate lexicală. 1. Abrevierea este o modalitate curentă în limbile modeme de a reprezenta unităţi semantice complexe care au sens unitar (vezi COMPUS). Se desemnează astfel numeroase asociaţii, organisme, instituţii sociale, economice, culturale, ştiinţifice, sportive etc. sau partide politice. Acest tip de abreviere pare să sporească importanţa compunerii* în limba română, chiar dacă unele formaţii sunt temporare: URSS (Uniunea Republicilor Socialiste ABSOLUT,-A 12 Sovietice), FSN (Frontul Salvării Naţionale), GFR (Găile Ferate Romane), SNCFR (Societatea Naţională de Găi Ferate Române) etc. Este tipul de abreviere cel mai bine reprezentat în româna actuală; Pronunţarea compuselor din iniţiale se ^ face adăugând; în/general, consoanelor (dacă nu sunt urmate de altă vocală) vocala e şi accentuând ultima silaba: Senecefere. Se mai fac abrevieri ale unităţilor complexe prin trunchierea cuvintelor care alcătuiesc compusul,; păstrându-se silabe iniţiale; de pildă: Romtelecom;Romfarm, MetroreXi Romextuf, Mobtitifi Plafar, Asirorn etc. 2. Abrevierea cuvântului se utilizează în scris (în dicţionare, în lucrări ştiinţifice etc.) pentru denumiri de ştiinţe, domenii profesionale: mat. (matematică), fiz. (fizică), ling. (lingvistică), tehn. (telinică). Abrevierile sunt curente în anumite domenii: sg. (singular), pi. (plural), mase. (masculin) - în lingvistică. Uzajul scris recurge la anumite abrevieri în raport cu forma orală: cile (domnule), cinci (doamna). Româna a preluat unele cuvinte frecvent abreviate în alte limbi, de pildă metrou (dar nu şi bus „autobuz*1 sau te le „televiziune**). 3. Abrevierea unei sintagme prin-tr-un singur cuvânt este parţial condiţionată contextual, chiar dacă se poate impune de-a lungul timpului: lat. iecur ficatum „ficat umplut cu smochine** a dat printr-o abreviere românească, ficat, fr. foie, care desemnează numai „partea corpului**; rom. pătlăgea roşie, pătlăgea vânătă s-au abreviat şi se folosesc azi, în mod curent, sub numele roşie, di, vânătă, vinete. A.B.V. folosit - Verb tranzitiv* cu complementul direct neexprimat în context, conţinut latent în semantica internă a verbului; se opune tranzitivelor cu complementul direct exprimat (vezi folosirea absolută a verbelor tranzitive a citi, a învăţa, în raport cu folosirea lui ci descoperi: El citeşte şi învaţă toată ziua, descoperind lucruri noi). 3. Construcţie ~ Construcţie izolată cu valoare circumstanţială organizată în jurul unui gerunziu, participiu sau infinitiv, grupând forma verbală nepersonală şi toţi determinanţii (toate argumentele*) acesteia, inclusiv un subiect, diferit de subiectul verbului predicat (ex. Venind mult mai devreme căldura, în iulie străzile erau pustii; Ajunsă în pragul disperării, s-a hotărât să renunţe Ici semeiile ei). © Construcţia absolută are libertate de topică, acceptând deplasarea în puncte diferite ale enunţului, şi o oarecare autonomie sintactică, dezvoltând o organizare interioară determinată de regimul’ propriului centru*, dar, spre deosebire de un enunţ* sintactic complet, este lipsită de independenţă, având nevoie de un suport predicativ din afara construcţiei. Româna, ca şi alte limbi romanice, spre deosebire de latină, unde asemenea construcţii aveau un subiect în ablativ* sau, în latina târzie, în acuzativ* (vezi lat. Incitato equo, se hostibus obtulit ^calul îmboldit, s-a năpustit asupra duşmanului**), în română, subiectul, dacă este exprimat, nu poate apărea decât în nominativ; de ia construcţia cu «ablativ absolut», se ajunge la «nominativul absolut». 4. Superlativ - Vezi SUPERLATIV. G.P.D. ABSOLUT,-Ă 1. Timp ~ în limbile cu un sistem temporal bogat, timp care intră în sistemul de opoziţii absolut vs. relativ*, exprimând un raport temporal stabilit direct faţă de momentul enunţării* (de ex., trecutul în raport cu momentul producerii enunţului); se opune timpurilor relative*, care exprimă valori temporale stabilite prin intermediul altor raporturi temporale (de ex., trecut în raport cu alt moment al treculxilui). în limba română, opoziţia absolut -relativ priveşte, în cadrul trecutului, distincţia dintre perfect* simplu şi perfect compus, timpuri absolute, în raport cu mai mult ca perfectul*, timp relativ, iar, în cadrul viitorului, distincţia viitor*, timp absolut, în raport cu viitorul anterior*, timp relativ (să se compare: Am mâncat acum o oră vs. Mâncasem când ai venit la mine). 2. Tranzitiv ABSOLUTIV 1. Caz* morfologic prezent într-un număr restrâns de limbi neindo-europene de tip ergativ*, unde intră în corelaţie cu ergalivul (vezi ERGATIV). 2. în teoria localistă* asupra cazului (vezi CAZll(), absolutivul este cazul cel mai abstract şi cel mai intim legat de predicat, exprimând obiectul plasat în raport cu un punct iniţial al orientării predicaţiei (reprezentat prin cazul ablativ*) şi cu un punct final (reprezentat prin cazul locativ*). Se realizează sintactic prin obiect direct (ex. Ion a aşezat pachetul pe masă) sau prin subiect (ex. Pachetul stă pe masă). © în sistemul de opoziţii localiste cu patru cazuri de bază, se opune erga-tivului, ablativului şi locativului, caracterizân-du-se, în raport cu acestea, prin Loc; - Sursă]. G.P.D. ABSTRACT 13 ABSTRACT 1. în analiza componenţială*, trăsătură semantică distinctivă* (vezi SEM) relevantă în descompunerea semantică a lexemelor aparţinând clasei substantivului. în semantica generativă*, trăsătură semantică inerentă' introdusă prin regulile de subcategorizare* noncontextuală a substantivelor; se opune trăsăturii [+ Concret]. 2. Substantiv- Clasă lexico-gramaticală de substantive caracterizate prin trăsătura inerentă [+ Abstract]. Relevanţa morfologică a clasei constă în coocu-renţa cu trăsătura [-Număratul], întreaga clasă având caracteristica de substantive defective" de plural, iar cea sintactică, în posibilitatea combinării, la singular, cu determinanţii cantitativi mult(ă), âtât(ci)i cât(ă), contexte neacceptate de substantivele numărabile: *mult scaun, *muliă fată. 3. Sufix - Clasă de sufixe* lexicale care, ataşate la baze* verbale (ex. vânzare, fa gâduială, biruinţă), adjectivale (ex. fierbinţeală, cruzime, măreţie, răutate) şi, mai rar, substantivale (ex. feciorie), servesc la derivarea* clasei largi a substantivelor abstracte (vezi 2). 4* - verbal Clasă de substantive abstracte (vezi 2) obţinute din verbe fie prin conversiune*: infinitive lungi şi supine substantivate (ex. plecarea tatei, mersul pe jos; vezi SUBSTANTIVARE), fie prin derivare* cu sufixe purtătoare de sens abstract (vezi 3; ex. vânzare, plecăciune). Sintactic, clasa abstractelor verbale se distinge prin păstrarea unor disponibilităţi de combinare specifice verbului (de ex. trimitere de ajutoare sinistraţilor, sustragerea de la răspundere, dorinţa să...), caracle-rizându-se, în ansamblu, printr-un amestec de determinanţi de tip verbal şi de tip nominal (vezi, de ex., construcţia: sustragerea repetată de la răspundere, unde determinantul adjectival este impus de substantiv, iar construcţia prepoziţională reflectă regimul verbului de origine: a se sustrage de la...). Tipologic, româna se distinge printr-o sensibilitate deosebită faţă de parametrul abstractului verbal (vezi şi NOMINALIZARE), creându-şi, în raport cu alte limbi romanice, forme speciale de abstracte verbale: infinitivul lung* şi supinul* substantivat şi diferenţiind două forme de infinitiv (lung şi scurt)* şi două tipuri de supin (supinul nominal şi cel verbal), distincte şi ca grad de nominalizare. G.P.D. ACATALECTIC,-A (VERS,RIMA-) Vers* în care structura metrică presupune existenţa accentului* de intensitate pe silaba penultimă: Atât de fragedă re-asămeni / Cu floarea albă de cireş (Eminescu); împărate, împărate,/ Ardă-ţi casa jumătate / Şi scaunul de la spate (pop.). Vezi FEMININ,-Ă,. MM. ACCENT 1. Pronunţare mai intensă sau pe un ton mai înalt a unei silabe* dintr-un cuvânt* sau a unui cuvânt dintr-un grup sintactic (sintagmă*, propoziţie*, frază*); unitate suprasegmentală* intensivă*. ® Clasificare: a) după unitatea în cadrul căreia funcţionează: accent al cuvântului: stradă, mergem; accent sintactic (de grup, al frazei), care poate fi logic (intelectual), când reliefează o unitate considerată esenţială pentru înţelegerea conţinutului*: Am văzut-o pe Marfa (= nu pe Ioana), sau afectiv* (emoţional, emfatic), când reliefează o stare emoţională sau o atitudine subiectivă: Nu rn-ai aşteptat (nemulţumire, reproş); b) după natură: accent de intensitate (dinamic, (rar) expirator) - dependent de amplitudinea sunetelor, care este condiţionată de energia articulării acestora; apare în limbi ca: româna, franceza, italiana, engleza, germana, rusa, maghiara etc. Există mai multe grade de intensitate. Cuvintele polisilabice - multe dintre ele derivate sau compuse - pot avea pe lângă accentul principal (forte) şi accente secundare (slabe): bimăi-tâtate, supennagazfn, transoceanic, rădiotele-viziune etc.; accent muzical (tonic), dependent de numărul de vibraţii pe secundă care caracterizează articularea sunetelor; apare în limbi ca: greaca veche, latina clasică, japoneza, coreeana etc. Poate fi ascuţit, grav sau circumflex, după cum este bazat pe ridicarea, pe coborârea sau, respectiv, pe ridicarea şi apoi coborârea tonului, în interiorul silabei accentuate. Cele două tipuri de accent (de intensitate şi muzical) nu se exclud reciproc, dar între ele nu există o relaţie de dependenţă: locul lor nu coincide în mod necesar. Unii specialişti disting şi un accent cantitativ (temporal), dependent de durata emisiei; c) după poziţie: accent fix, al cărui loc este condiţionat fonetic sau morfosintactic; apare în limbi ca: franceza, maghiara, ceha, polona etc.; accent liber, al cărui loc este variabil; apare în limbi ca: româna, italiana, rusa, engleza etc. în funcţie de comportamentul în cursul flexiunii, acest tip de accent poate fi stabil, dacă îşi menţine locul din forma de bază în întreaga paradigmă*, sau mobil. 14 ACCENTUAT,-A dacă îşt schimbă locul în raport cu forma debază. în română, de exv; accentul este relativ stabil în flexiunea nominală;(există câteva excepţii: unele substantive din fondul latin moştenit: soră -surori, noră -- nurori, şi substantivele neologice terminate în -0: radio - radiouri• zero-zerouri etc.) şi mobil în flexiunea verbală (cf cântă -indicativ prezent, cânta.-r. perfect simplu, cântăm- imperfect etc.) • Cele mat frecvente tipuri de accentuare, delimitate în funcţie de poziţia în cuvânt a silabei accentuate, sunt: accentuarea oxitonă - pe ultima silabă (cafea, citit), pa-roxitonă - pe penultima (maşină, văzuse), proparoxitonă - pe antepenultima (mâzăre, con-tribuie). în cuvintele polisilabice este posibilă şi accentuarea pe alte silabe (a patra sau a cincea de la sfârşitul cuvântului: prepeliţă, nouăsprezece). în limbile cu accent liber, există posibilitatea accentuării diferite a aceluiaşi cuvânt. Formele diferenţiate pot reprezenta variante libere, literare (profesor - profesor, intim - intim, suntem -suntem, sunteţi - sunteţi) sau neliterare (unic -unic, penurie - penurie, trafic - trafic, caracter -caracter); unele au caracter regional (bolnăv -bolnav, duşman - duşman,jilâv - jilav). 9 Accentul îndeplineşte funcţii diverse: culminativă, de punere în evidenţă a unei anumite silabe (accentul cuvântului); expresivă* - de reliefare a unei unităţi semnificative (accentul sintactic)* demar-cativâ* - de delimitare a cuvintelor dintr-un enunţ (accentul fix); distinctivă* - de diferenţiere semantică a cuvintelor formate din aceleaşi sunete (accentul liber, care poate fi: relevant fonologie; cântă - cânta, câpii - copii, lături -lături).-.2,:** grafic Semn diacritic* folosit în scrierea unor limbi pentru a marca anumite particularităţi de pronunţare a vocalelor (m franceză, accentul ascuţit şi accentul grav marchează pronunţarea închisă, respectiv, deschisă a vocalei /e/, de ex.), inclusiv caracteristici de accentuare (în greacă, accentele marchează aspecte ale tonului), dar şi particularităţi independente de pronunţare (în franceză, accentul circumflex relevă o caracteristică etimologică: dispariţia consoanei /s/ din etimonul latin (âne < lat asinus),sdti diferenţiază cuvinte omofone*: du - du). în română este folosit foarte rar, pentru a evita posibilele confuzii între omografe*. 3. ^ metric / ritmic / prozodic Pune în evidenţă o anumită silabă în cadrul unei unităţi metrice sau ritmice (vezi METRU; RITM; PROZODIE). 4. în limbajul curent, mod de a vorbi (sau de a pronunţa) relevant pentru provenienţa etnică, regională sau socială a unui individ (accent moldovenesc, accent american, accent periferic) sau specific acestuia. Particularităţile de pronunţare ale unei limbi sau ale unui grai creează; o; anumită impresie • acustică asupra receptorului (se vorbeşte despre accent nazal, aspru, cântat etc.). LJ.R. ACCENTUAT, -Ă 1. în fonetică, silabă dintr-un cuvânt sau cuvânt dintr-un grup sintactic care primeşte accentul* de intensitate (vezi ACCENT). 2. în gramatica anumitor limbi, serie de forme pronominale (de pronume personal* şi reflexiv*) care intră în corelaţie cu formele neaccentuate* (sau clitice*); sunt utilizate fie cu rolul de insistenţă asupra persoanei (vezi fr. Toi, tu ne changeras jamais), fie pe baza regulilor sintactice, prezenţa lor fiind impusă obligatoriu de anumite vecinătăţi* (vezi, de ex., utilizarea în rom. şi fr. în context prepoziţional: rom. Vii cu mine? fr. Pouvez-vous venir avec moi?). în română, unde flexiunea pronominală (a pronumelui personal, în special) se caracterizează prin bogăţie de inventar şi se complică prin adăugarea unor distincţii speciale (vezi ACCENTUAT vs. NEACCENTUAT, iar, în cadrul formelor neaccentuate, distincţia: forme cu î protetic şi fără î protetic), formele accentuate apar atât în cadrul dativului, cât şi al acuzativului, atât la pronumele personal, cât şi la reflexiv (vezi dativul personal: mie; ţie; lui, ei; nouă; vouă; tor şi dativul reflexiv sie(şi); vezi acuzativuţgperso-nal: mine; tine; el, ea; noi; voi; ei, ele şi acuzativul reflexiv sine). La nominativ, româna nu cunoaşte forme accentuate, ca urmare a particularităţii sintactice de a avea subiect inclus*, lexicalizarea subiectului de pers. I şi a Ii-a echivalând cu emfaza. Utilizarea, în română, a formelor accentuate este dirijată de reguli sintactice: ocurenţa lor este fie determinată contextual, ele fiind obligatorii în context prepoziţional şi adjectival (ex. graţie mie; datoare mie; despre mine), fie asociată fenomenului sintactic de dublare* a complementului direct sau indirect, situaţie în care formele accentuate nu pot apărea singure, cerând, m mod necesar, dublarea prin clitic (ex. se cruţă pe sine; pe mine mă trimite; mie îmi dă). Vezi ATON; CLITIC; DUBLARE; PRONUME. G.RD. ACCEPTABIL1TATE 15 ACCEPTABILITATE Concept introdus de gramatica generativă* standard, privitor la respectarea regulilor impuse de uzul lingvistic, deci în raport cu performanţa*; se deosebeşte de gramaticalitate*, definită în raport cu competenţa* lingvistică. • Un enunţ poate fi acceptabil, mai puţin acceptabil sau inacceptabil, : după respectarea* într-un grad mai mare sau mai mic, a regulilor uzului lingvistic, reguli privind lungimea unui text, numărul de repetări prin coordonare- a unei poziţii sintactice, numărul de subordonate încastrate (vezi ÎNCASTRARE) ele. Regulile uzului lingvistic diferă după tipul stilistic de enunţ: cult / popular, oral / scris, după contextul* situaţiona! în care a fost produs etc. Există un singur nivel de gramaticalitate, dar mai multe grade de acceptabilitate. Enunţul Omul care mergea pe strada care începea din faţa casei în care stătea prietenul despre care ti-am povestit în ziua în care ne-arn cunoscut era primarul oraşului este gramatical, respectând regulile de construcţie a fiecărei propoziţii în parte şi de introducere a subordonatelor relative, dar este inacceptabil, întrucât uzul lingvistic respinge introducerea, în aceeaşi frază, a cinci propoziţii relative atributive. Si, invers, există enunţuri i * acceptabile, dar agramaticale, în măsura în care ele sunt atestate de uz, dar violează regulile formulate pentru gramatica generativă a unei limbi; vezi, de ex., construcţii ca: El doreşte ca să plecăm şi El îmi spune că ce frumoasă sunt, acceptabile din punctul de vedere al uzului neliterar*, însă agramaticale, deoarece încalcă regula de lexicalizare a complementizatorului* (în prima frază) şi de încastrare a propoziţiei exclamative (în a doua). Vezi GRAMATICALITATE. G.RD. ACCEPŢIE Variaţie (variantă*) a semnificatului care reprezintă restrângerea sensului în funcţie de context*. Accepţiile uzuale într-o limbă sunt delimitate de dicţionare* chiar şi în cazul cuvintelor monose-mice, dar, mai ales, în cazul celor polisemice (vezi POLISEMIE). Numai accepţiile care tind să se generalizeze sunt incluse în dicţionare şi delimitate prin diferite semne grafice (romburi, punct, punct şi virgulă ş.a.). Există însă infinite accepţii ocazionale, reprezentate de utilizarea specifică a unui sens într-un context nou; în acest caz, accepţia este echivalentă, pentru unii autori, cu sensul* „care se deosebeşte prin anumite trăsături proprii de alte lucruri", iar accepţia înregistrată în cadrul acestui sens sub un romb este definită prin sinonimia cu distinctiv şi ilustrată prin contextul trăsături distincte (vezi DEX). Unele accepţii din dicţionare reprezintă specializări contextuale: viteză de croazieră (accepţie a cuvântului croazieră) se defineşte strict ca „regim de zbor al unui avion, care evoluează cu o viteză mai mică decât cea maximă". ACCES LA CUVÂNT (engl. turn-taking) Asumare a rolului de emiţător* de către participanţii la interacţiunea* comunicativă. Se realizează în virtutea unor norme implicite, care guvernează comportamentul social-comunicativ al membrilor unor comunităţi*. în general, comunicarea într-un cadru instituţional presupune distribuirea acestui rol fie de către un «moderator» (şedinţe, dezbateri, colocvii, talk showuri), fie de către individul cu statut (obiectiv sau conjunctural) superior (judecător, profesor, în exerciţiul profesiei), căruia îi este rezervată iniţiativa verbală. în comunicarea curentă, schimbarea emiţătorului se realizează fie prin desemnarea explicită a unui succesor de către locu-torul curent, fie prin autoselectarea ca locutor a unuia dintre participanţi. Proporţia relativ mică a suprapunerilor de intervenţii*, durata relativ redusă a pauzelor dintre două intervenţii succesive şi faptul că toţi cei prezenţi au posibilitatea să se manifeste ca Iocutori dovedesc existenţa unui sistem de organizare a conversaţiei cotidiene. în concepţia etnometodologică*, acest sistem operează local, guvernând numai tranziţia dintre doi Iocutori succesivi. Regulile implicite ale accesului la cuvânt funcţionează datorită prezenţei în structura fiecărei intervenţii a unor elemente care fac predictabilă încheierea lor, creând premisele transferului rolului de emiţător, în punctul relevant pentru schimbarea emiţătorului (engl. transition relevance place - TRP), se aplică fie regula (1) care distinge între următoarele situaţii: a) efectuarea transferului de rol imediat după încheierea enunţului în care locu-torul şi-a selectat succesorul; b) în absenţa selecţiei succesorului de către locutorui curent, autoselectarea oricărui participant, primul care intervine fiind ratificat ca emiţător; c) în absenţa 16 ACCIDENT selecţiei succesorului de către locutorul curent, dar şi a autoselectării realizate de alt participant, dreptul la o nouă intervenţie al locutorului curenţi fie regula (2) care prevede aplicarea re^ cursivă a regulii (1) până la efectuarea; trans-ferului de rol,............ ... Regulile accesUluida ctivârit nit pfezmtă interes în sine^cLpentru că: pennit predicţia şi; interpretarea unor fenomene obişnuite în cursul conversaţiei, cumsar■■fîvfetremperile*=:: suprapunerile*;-tăcerile*. Aceste reguli oferă o justificare internă atitudinii cooperative a participanţilor Ia o conversaţie şi motivează considerarea perechilor de adiacenţă* drept unităţi minimale ale organizării conversaţionale. LJ.R. ACCIDENT (~ FONETIC) Schimbare* fonetică întâmplătoare, fără caracter regulat, a unui sunet, în cuvânt sau prin fonetică sintactică. Rezultat al coarticulaţiei sunetelor, accidentul este numit uneori şi schimbare fonetică necondiţionată. • Cauzele accidentelor sunt multiple: tendinţa de simplificare a pronunţării, evitarea repetării aceloraşi mişcări articulatorii, economia lingvistică etc, • Tipurile cele mai frecvente de accident sunt: afereza* asimilarea*, disimilarea*, epenleza*, haplologia*, metateza*, proteza* etc. Vezi şi SCHIMBARE FONETICĂ. C.C. aspecte: însuşirea deprinderilor motorii, stăpânirea indicilor de recunoaştere şi construirea stocului de cunoştinţe lingvistice. Procesul de achiziţie a limbii materne ai fost explicat fie prin teoria mutaţiei, fie prin aceea a aprobării, în cazul uzultii corect al formelor, şi a corectării, în cazul uzului incorect; fie prin^inducerea unei gramatici implicite din regularităţile receptate (vezi LAD ^language âcquisition device**, propus de Ni Chomsky); Erorile* sistematice care apar în vorbirea copiilor oferă informaţii despre strategiile generale de achiziţie a limbii; Similaritatea tipologică a acestora reflectă natura universală a principiilor* care guvernează producerea şi înţelegerea limbii. Studiul afaziei* a adus clarificări importante asupra mecanismelor neuro-fiziologice ale achiziţiei limbii, o învăţarea unei limbi străine se realizează în grade diferite, depinzând de o serie întreagă de variabile extralingvistice (socio-culturale, psihologice etc.). Fiecare etapă a procesului învăţării se caracterizează prin constituirea unei „interlimbiu cu structură proprie. La adulţi se poate produce „fosilizarea" unei asemenea interlimbi, care devine formă stabilă de comunicare. Achiziţia unei limbi străine poate fi favorizată de similarităţile cu limba maternă (vezi TRANSFER), deosebirile determinând producerea unor fenomene de interferenţă*, care constituie surse de erori. L.LR. ACHIZIŢIE (~ A LIMBII) Rezultat al învăţării parţiale sau în ansamblu a unei limbi. Achiziţia are două aspecte fundamentale: învăţarea limbii materne de către copii şi învăţarea unei limbi străine de către copii sau adulţi. între cele două tipuri de procese de achiziţie există asemănări determinate de faptul că ambele privesc atât producerea, cât şi receptarea limbii considerate şi că învăţarea presupune interacţiunea între experienţa lingvistică şi capacităţile lingvistice înnăscute ale individului. ® Achiziţia limbii materne de către copil se realizează în mai multe etape: gânguritul (etapa pre-lingvistică), vorbirea holofrastică („propoziţiile" formate dintr-un singur cuvânt), etapa enunţurilor din două cuvinte (care exprimă relaţii semantice şi gramaticale), etapa telegrafică (sunt emise enunţuri mai lungi, din care lipsesc instrumentele gramaticale şi mărcile flexionare). în esenţă^ dezvoltarea vorbirii la copil implică trei ACOMODARE Tip particular de asimilare* care constă în modificarea uneia sau eventual a două dintre trăsăturile articulatorii ale unuia sunet, sub influenţa altui sunet aflat în proximitate imediată: fii > mri (ibufni > biimnî), vn > mn (pivniţă > pimhiţâ) etc. • Acomodarea are, în general, un caracter individual si adesea izolat. în câteva cazuri, ea s-a impus în limba literară; astfel, [s] din prefixul des-, devine [z] în vecinătatea unei consoane sonore: dezmembra, dezbina, dezgheţa, iar [n] din prefixul în-, devine, înainte de labială, m: îmbrăca, împuţina etc. Vezi ASIMILARE. C.C. ACORD 1. în limbile cu flexiune*, manifestare formală a relaţiilor sintactice de dependenţă*, constând în impunerea de către termenul regent subordonatului ACROSTIH 17 său a obligaţiei de a repeta, integral sau parţial, informaţia gramaticală a regentului. în grupul* nominal al românei, se repetă, cu direcţia nominal regent adjectiv, articol, informaţia de gen, de număr şi de caz (ex. preţul cărţii mele celei noi); în grupul predicatului, se repetă, cu direcţia subiect —> predicat, informaţia de persoană şi de număr (ex. el citeşte). în română, se vorbeşte deci despre acordul adjectivului şi al articolului cu regentul substantival şi despre acordul predicatului cu subiectul. prin atracţie Abatere* des la regulile de acord ale limbii literare*, constând în acordul cu termenul cel mai apropiat, şi nu cu termenul care, gramatical, ar trebui să impună acordul; vezi, de ex., acordul predicatului cu determinantul subiectului, fiindcă acesta este termenul cel mai apropiat (Rezultatul de la cele mai multe examene sunt slabe), sau numai cu o parte a subiectului, în cazul subiectului multiplu* {Mă indispune minciuna şi prostia). « - după înţeles Abatere de la regulile gramaticale de acord constând în realizarea unui acord semantic, în locul unuia formal, în cazul cuvintelor care prezintă o neconcordanţă între formă şi sens. Substantivele colective* aflate în poziţia de subiect apar frecvent cu un predicat având formă de plural, ca urmare a unui acord realizat după înţeles, şi nu după formă (ex. Majoritatea au plecat). Abaterea intervine, uneori, ca efect simultan al acordului prin atracţie şi al celui după înţeles (gj. Mulţimea de elevi au invadat curtea şcolii)?.2/Acord al substitutelor* cu antecedentul* Formă de acord constând în repetarea de către substitut (dacă acesta aparţine unei clase de pronume sau numerale care disting gramatical genul*) a informaţiei de gen purtate de antecedent (este posibilă, dar nu obligatorie, şi reluarea informaţiei de număr); vezi construcţiile: IoHj a mers cu elevii Iuij /a teatru] Studente^ au plecat, numai două| au mai rămas, unde prin coindexare* se marchează coreferenţialitatea, dublată, în acest caz, şi de o repetare, în forma substitutului, a genului purtat de antecedent, o Relaţia antecedent - substitut, care este de tip referenţial, asigurând interpretarea semantică a substitutului prin antecedent (vezi LEGARE), se completează, ca o consecinţă a celei dintâi, şi cu una de tip formal, manifestată, atunci când morfologic este posibil, prin repetarea genului. 3. Acord al complementelor (direct şi indirect) cu verbul Manifestare a acordului caracteristică numai anumitor limbi, constând în preluarea de către verb a particularităţilor gramaticale ale complementelor*. în lingvistica recentă, se atribuie cliti-celor* pronominale, în limbile în care există această clasă, rolul de mărci ale acordului comple-ment-verb. Cliticele, forme cu autonomie* limitată, alcătuind o unitate fonetică şi, sub anumite aspecte, şi morfosintactică împreună cu suportul* lor verbal, au rolul de a transfera asupra verbului particularităţile de gen, număr, persoană şi caz ale obiectelor. în română, de exemplu, într-o construcţie ca: Scrisoarea le-am trimis-o copiilor, se poate vorbi de „acordul" celor două complemente cu verbul, în sensul că, prin intermediul cli-ticelor le, o, se transferă asupra verbului informaţia de gen, număr şi caz a complementului direct (feminin, singular, acuzativ) şi informaţia de număr şi caz a complementului indirect (plural, dativ). Vezi ATON; CL1TIC. G.P.D. ACROSTIH Compoziţie poetică manieristă în care versurile sunt astfel alcătuite, încât literele lor iniţiale, citite pe verticală, să formeze unul sau mai multe cuvinte (cel mai adesea, un nume de persoană), în literatura română premodernă, au scris poeme în acrostih Ienăchiţă, Nicolae şi Aiecu Văcărescu, precum şi Costache Conachi: La doi ochi ce sunt din fire l plini dă nur şi dă simţire Urmează ca să să-nchine i vrând şi nevrândfieşcine. Căci într-o căutătură / viaţă dau şi viaţă fură. Sunt dăprinşi tot a supune I ş-a robi fără minune. Aceşti ochi plini de putere, / căutând cu mângâiere N-au zăbovit să găsească I lesnire să mă robească; Dar şi eu fără sfiială f le didei făgâduială Rob să le fiu în vecie f cu mare statornicie] Acest dulce dă rob nume I să-l port şi în ceea lume. (A. Văcărescu). Este, de asemenea, cunoscută poezia lui B.P. Hasdeu intitulată La noi e putred mărul, care are în acrostih trimiterea La „Convorbiri literare M.M, ACT I. în analiza conversaţională (vezi ANALIZĂ12), unitate minimală* a structurii interacţionale*. Actele intră în componenţa mişcărilor* interacţionale, actul principal, definitoriu pentru tipul de mişcare performat, putând fi asociat cu acte opţionale, deschise spre interlocutor*. Actele opţionale au rolul de a valida mişcarea precedentă 18 ACTANT a interlocutorului; ca; o contribuţie la conversaţia* în curs sau de; a semnala crearea unei posibilităţi de intervenţie a partenerului De ex.: A. Trebuie să o luăm şi pe Ioana cu noi la munte, B.Da (act de; validare a intervenţiei lui A), dar ar trebui s-o întrebăm dacă poate merge .(act principal); nu-i flfa? (act de solicitare aunelnoi intervenţii a lui A). Actele de validare a mişcărilinteracţionale precedente îndeplinesc o funcţie rituală - determinata de respectarea cerinţelor principiului politeţii -; faticâ* sau (de umplere a golurilor în conversaţie); II; Act de vorbire / verbal 7 de limbaj Act complex; realizat prin utilizarea limbii în situaţii* de comunicare concrete. ® Produs al unei direcţii noi conturate în filosofia limbajului, teoria actelor de vorbire a fost formulată de J.L. Auslin şi difuzată mai ales prin intermediul sintezei critice realizate de J.R. Searle, a cărui contribuţie la dezvoltarea ideilor de bază ale predecesorului său nu poate fi neglijată. Punctul de plecare al acestei teorii l-a constituit identificarea de către Austin a clasei verbelor performative* şi a distincţiei între enunţuri* caracterizate prin valone de. adevăr (constatative): Ion citeşte o carte,, şi enunţuri caracterizate prin reuşită sau nereuşită (performative)’. Promit să-ţi aduc cartea. (Vezi CQNSTATATIV; PERFOR-MATIV) • După Austin, în structura oricărui act de vorbire se pot distinge trei tipuri de acte componente: acte locuţionare*, ilocuţionare^şi --pert&cîuionare*. Rostind un anumit enunţ, vorbitorul emite anumite combinaţii de sunete, organizate sub forma unor secvenţe de structuri morfo-sintactice, care transmit anumite semnificaţii lexicale şi gramaticale (act locuţionar), dar, în acelaşi timp, exprimă_o anunutaJntentje^co-municativă (act ilocuţionar) şi urmăreşte realizarea unui anumit efect asupra interlocutorului (act periocuţionar). De ex., rostind secvenţa lingvistică Deschide fereastra!, un vorbitor solicită interlocutorului să efectueze o anungjlăjicţinne, urmărind să-l determine pe acesta sări îndepli-neaseă^HaTafeaTEste aproape curentă înţelegerea teoriei actelor de vorbire drept teorie a actelor ilocuţionare, întrucât componenta locu-ţionară constituie obiectul de studiu al gramaticii, iar cea perlocuţionară este exterioară enunţului propriu-zis. Conceptul de act de vorbire este astfel identificat cu acela de act ilocuţionar. Vezi ILOCUŢIONAR. T LJ.R. ACTANT 1. în accepţia lui L. Tesniere, concept sintactico- semantic definit în raport cu verbul; desemnează persoanele sau lucrurile care participă la proces, iar, sintactic, determinanţii ceruţi de verb şi dependenţi; prim restricţii de formă, faţă de acesta. Verbele nu: comportă acelaşi număr de actanţi: verbe fărăv actant,* numite^ sau; zero- valenţefrtmfrplduă\ţfr ilfpleufc verbe; cu un actant; numite difr sau bivalente (rom. el citeşte o carie; ff. il lit uri livre); verb numite şi trivalente (romiel dă o carte copilului, fr. il donne le livre ă Charles). Speciile de actanţi se deosebesc semantic: cel care face acţiunea / cel care suferă acţiunea / cel în beneficiul sau în defavoarea căruia se face acţiunea, şi sintactic, după tipul de limbă şi după marca* distinctivă primită. în limbile cu caz* morfologic,~cei trei actanţi se deosebesc prin forma de caz: nominativul / acuzativul / dativul (ex. Profesorul dă elevului o carte; el i-o dă)\ în limbile care nu cunosc caz morfologic sau folosesc mijloace mixte de marcare, distincţia dintre actanţi priveşte topica faţă de verb: antepusă / postpusă (fr. Alfredfrappe Bernard), prezenţa / absenţă prepoziţiei (fr. Alfred dorine le livre â Charles), ca şi tipul de prepoziţie (rom. Ion trimite pe Gheorghe Ia părinţi). • în acest model de descriere, nominativul subiect este actant de acelaşi tip cu acuzativul obiect direct şi cu dativul obiect indirect, producân-du-se, pentru prima dată, o includere a subiectului m sfera determinanţilor verbali. • In teoriile semantice ulterioare, conceptul devine în exclusivitate semantic; actantul desemnează o persoană sau un lucru angajat în proces şi jucând un «rol»* în funcţie de raportul faţă de proces şi de alţi actanţi. Actantul se defineşte şi nu există decât prin «rolul» semantic jucat în procesul actanţial. Alături de actant, circulă şi se impun termenii rol\ caz* (profund), argument*. Actanţii cei mai invocaţi sunt: pacientul** agentul*, beneficiarul*, sursa*, locativul*, dar inventarul şi termenii utilizaţi diferă de la un autor la altul, chiar de la o lucrare la alta. (Vezi ARGUMENT; CAZn; ROL.) 2. în naratologie, conceptul a fost introdus şi redefinit de A.J. Greimas: actantul este o clasă în care actorii* (= personajele) intră ca elemente componente, între actant şi actor stabilindu-se un raport analogic cu cel dintre invariantă* şi variante* în fonologie; invarianta pe care o constituie actantul se materializează în diversele povestiri ACTIV,-A 19 concrete sub forma unor actori / personaje care îndeplinesc aceeaşi funcţie narativă. In analiza structurală a naraţiei se preia deci o parte din accepţia sintactică a conceptului (organizarea în jurul unui pivot verbal, aşa cum îl definise Tesniere), dar se accentuează componenta sa semantică, prin aducerea în discuţie a legăturii dintre actant şi funcţiile narative*. © Greimas porneşte de: la analiza structurală a basmului popular iniţiată de V.L Propp şi rafinată ulterior de CI. Bremond. Pentru Propp, personajele (Greimas preferă termenul actori) se definesc prin ,,sferele de acţiune" la care participă, sferele fiind alcătuite din fascicule de funcţii care le sunt atribuite. Reducând în clasificare imensul număr de actori după funcţiile pe care aceştia Ie îndeplinesc, Propp stabilise 7 actanţi posibili pentru basmul rusesc (răufăcătorul, donatorul, obiectul căutării, adjuvantul, mandatarul, eroul, pretinsul erou) încadrabili în 3 clase / funcţii actanţiale: agent, pacient şi beneficiar. © Aplicând aceste distincţii înlr-o analiză semantică a structurilor narative culte, Greimas substituie triada (existentă explicit Ia Tesniere şi deductibilă în teoria r lui Propp) agent - pacient ~ beneficiar printr-un număr de 6 categorii ordonate în perechi de opoziţii binare, constituind o structură actanţială de bază, care continuă să fie subordonată verbului; subiect vs. obiect (modalitatea lui a putea); remitent vs. destinatar (modalitatea lui a şti); adjiivant vs. opozant (modalitatea lui a vrea), © Relaţia dintre actant şi actor este dublă: pe de o parte, se stabileşte între cele două concepte un raport de incluziune, actorul desemnând oburenţa, iar actantul clasa; pe de altă parte, un singur actor poate reprezenta reuniunea mai multor actanţi (de ex., eroul unui basm poate îndeplini funcţiile actanţiale de subiect, dar şi de destinatar sau chiar de adjiivant, în raport cu naraţia concretă în care figurează ca personaj). G.RD. (I); MM. (2). ACTIV,-A Termenul nemarcat* al opoziţiilor de diateză*, definit, în raport cu pasivul* şi cu reflexiv*-pronominalul, prin orientarea procesului asupra agentului*, agentul corespunzând cu subiectul gramatical. După cum opoziţiile de diateză sunt privite la nivelul verbului sau al întregii construcţii, se vorbeşte despre verb activ sau despre construcţie activă. © Verb ~ Opus celui pasiv şi celui reflexiv-pronominal, verbul activ are o formă nemarcată, deci fără semne speciale, iar ca semnificaţie se distinge prin absenţa semnificaţiei pasive şi a celei reflexive; vezi forma laudă în raport cu este lăudat şi se laudă. Verbul activ selectează, în poziţia subiectului, agentul, iar în poziţia obiectului direct, când acesta este exprimat, pacientul* (ex. fon laudă conferinţa / pe Gheorghe; Ion citeşte, construcţie în care obiectul direct este neexprimat). © Construcţie -Construcţie tranzitivă* alcătuită dintr-un verb activ, un subiect reprezentând, agentul procesului şi un complement direct, construcţie care respectă condiţia distincţiei referenţiale dintre subiect şi complement; complementul direct poate fi neexprimat în context, în cazul construcţiilor tranzitive folosite absolut*. Construcţia activă se opune construcţiei pasive, unde obiectul direct ia locul subiectului, iar forma pasivă a verbului ia locul formei active (vezi opoziţia: fon citeşte cartea - Cartea este citită de fon); se opune şi construcţiei reflexiv-pronominale, în care subiectul, reprezentând agentul, este coreferenţial cu obiectul (vezi opoziţia: fon{ laudă pe Gheorghej -Ion- se{ laudă / pe sinef Vezi DIATEZĂ; PASIV; REFLEXIV. G.R.D. ACTOR în naratologie, element component al unei clase numită actant*; personaj. Raportul dintre actor şi actant este asemănător raportului dintre variante* şi invariantă* din fonologie. Vezi ACTANT. MM. ACTUALIZARE Concept al lingvisticii modeme care desemnează utilizarea unei unităţi a limbii* în vorbire*. Actualizarea se face de către subiectul vorbitor care dă o reprezentare reală unui sens într-un context* lingvistic şi extralingvistic. Actualizarea unui cuvânt înseamnă a face să coincidă extensia semnificatului* său cu reprezentarea pe care şi-o face vorbitorul despre o anumită realitate; rolul contextului* este esenţial pentru a conferi cuvântului un anumit grad de actualizare şi a-i permite să se refere la unul sau mai multe obiecte extralingvistice particulare; de aceea actualizarea este strâns legată de referinţă*. ® Actualizarea se poate referi la sensul cuvintelor utilizate în context, fie 20 ACŢIUNE căe vorba de denotaţii*: băiatul era neobişnuit de înalt (undef înalt- desemnează „extensiunea pe verticală4'; actualizată ca „dimensiune în plus1' prin context); fie că sunt conotaţii* (fata are o fire rece, unde rece exprimă sensul secimdar„apreciere psihică1' numai în combinaţie ca fire): Contextul actualizează diverse relaţii semantice mai puţin obişnuite, cum ar fi prăjină!bondoacă pentru înalt!scund: în em/ncr prăjină; nicibondoacă; Uneori este antrenat şi contextul extralingvistic, ca în cazul rom; consens^ care după 1990 are sensul specializat „lipsă de conflicte". © Actualizarea mai poate fi exprimată prin unele unităţi gramaticale care situează în timp ori ui spaţiu 6 unitate sau o cuantifică: a) Articolul* este unul dintre mijloacele curente de actualizare: nişte oameni reprezintă o actualizare cantitativă, pluralul indică mai mult decât un om, iar articolul desemnează anumiţi oameni, b) Determinanţi ca demonstrativul reprezintă o actualizare în timp sau în spaţiu; aceşti oameni desemnează oamenii dintr-un spaţiu apropiat, oamenii pe care îi am sub ochi. c) Categoria numărului* la verb* reprezintă o actualizare: Vino! Veniţi! d) Actualizarea se poate face printr-o sintagmă întreagă: Prietenul cel foarte blând. A.B.V. ACŢIUNE 1. Verb de ^ Clasă semantică de verbe exprimând procese în care este implicat fie un autor (agent*), iniţiatorul conştient, în stare să controleze âcţiuheă(CojiiliiI distruge, cu bună ştiinţă, ceva), fie o forţă, exprimată sau neexprimată, determinând acţiunea fără să o controleze (Grindina distruge recolta); agentul acţionează direct sau prin intermediul unui instrument* şi canalizează acţiunea spre un anumit scop* (sau ţintă*), în serviciul unui beneficiar*. Se opune verbelor de stare*. Fac parte din clasa verbelor de acţiune verbele de mişcare*, care implică un agent voluntar (Ion aleargă I fuge I merge etc.), dar şi verbe a căror mişcare este determinată de o forţă neexprimată (apa curge; lacrimile se preling), verbele instrumentale, care includ în semantica internă un instrument (a biciui, a claxona, a grăpa, a cosi, a dăltui, a săpa etc.), verbe factitive*, care implică un agent voluntar (El adânceşte cu grijă o groapă) El împodobeşte cu atenţie camera copiilor) El îşi măreşte casa) etc. 2; Nume de ^ Substantiv abstract*; creat într-o anumită limbă său; împrumutat gata format, obţinut prin operaţia de nominalizare* dintr-un verb de acţiune. (Vezi 1) (Vezi NOMINALIZARE) Clasa numelor de acţiune se caracterizează, flexionar, prin trăsătura de substantive singularia* tantum^iar, sintactic, printr-un amestec de determinanţi de tip nominal (vecinătatea unui adjectiv cu care se acordă) şi de tip verbal (păstrează vecinătăţi specific verbale: posibilitatea de combinare cu verbe de aspect*; ex; începe vânzarea^ se pune pe plâns) posibilitatea de combinare cu determinanţi îri dativşi prepoziţionali; explicabili prin regimul verbului de tirigirie; ex. vânzare de piese uzinelor) dezvăţ de relele obiceiuri) vecinătatea unor genitive cu caracteristica de genitive „subiective*" sau „obiective*"; ex. vânzarea averii (obiectiv) vs. plimbarea mamei (subiectiv)). Tipologic, româna se caracterizează printr-o sensibilitate deosebită faţă de clasa abstractelor verbale (vezi ABSTRACT^), trăsătură care se poate susţine prin varietatea şi productivitatea procedeelor de nominalizare, incluzând şi procedee specifice limbii române şi extrem de productive, de tipul infinitivului lung* şi al supinului* substantivat (Vezi NOMINALIZARE). 3. în naratologie*, componentă fundamentală a structurii narative, relatare ordonată sau stereotipizată de evenimente izolate al căror subiecl/autor este constituit de un actor*. Acţiunea este un proces de dezvoltare a unor acte succesive care pot conduce (sau nu) la o rezolvare filială; suita acestor acţiuni se subordonează întotdeauna unei anumite ordini, determinată de factori interni ai naraţiei*, de temă ori de tipul de narator*; mai ales în naraţia folclorică, acţiunea se poate stereotipiza; naratologia nu studiază acţiunile propriu-zise, ci „descrierea", redarea lor în textul narativ (A.J. Greimas - J.Coiirtes). • Se disting trei elemente componente care colaborează lâ realizatea acţiunii: unul sau mai multe subiecte, diferit utilizate în acţiune; un timp determinat, în care ea se desfăşoară; transformări succesive, care marchează trecerea de la o stare la alta; acest ultim factor reprezintă adaptarea modelului narativ al lui V.I. Propp (consacrat naraţiei populare, ulterior rafinat de CI. Bremond) în analiza naraţiei culte. © Contribuţii succesive au clarificat rolul acţiunii în ansamblul structurii narative (C. Reis A.C. Lopes). Tz. Todorov descoperă o logică a acţiunii, subliniind relativa autonomie a acesteia faţă de personaj: acţiunile nu există pentru a servi de „ilustrare" persona- ACUMULARE 21 jelor, ci, dimpotrivă, personajele sunt subordo-: nate acţiunilor. Bremond stabileşte, în acelaşi sens, o legătură strânsă între acţiune şi personaj, susţinând că funcţia unei acţiuni nu poate fi definită decât în raport cu iniţiativele unui personaj, care e agentul* sau pacientul* acesteia. Din perspectiva semioticii narative (vezi mai sus şi definiţia), Greimas pune acţiunea în legătură cu actantul* şi cu actorul*, elemente esenţiale în ^realizarea secvenţei evenimenţiale pe care ea o reprezintă, în completarea studiilor consacrate acţiunii, T.A. V^ Dijk analizează ceea ce el numeşte descrierea acţiunilor, de fapt o combinaţie între clasificarea tematică şi ierarhizarea acestora după diverse tipuri de naraţii. Van Dijk este de părere că naraţia utilizează preferenţial diverse forme ale acţiunii, în funcţie de propria sa configuraţie structurală şi de dominanta tematico-se-mantică. Un roman poliţist, de exemplu, va utiliza o reprezentare amănunţită a acţiunilor, un roman psihologic subordonat unui narator aulo-diegetic (vezi DIEGETIC) va evita caracterul obiectiv al acţiunii, preferând o reprezentare subiectivă, în timp ce un narator omniscient va , proceda la reordonări ale secvenţei, stabilind - ca organizator exterior al acţiunii - conexiuni ierarhice între componentele acesteia. In istoria prozei europene, rolul acţiunii a variat semnificativ: după ce, în secolele al XVII-lea - al XVTII-lea, acţiunea a dominat structura prozei şi după apogeul incontestabil al naraţiei în secolul al XDC-lea, asistăm în momentul de faţă la estomparea laturii strict legate de acţiune a prozei narative, în favoarea altor forme de exprimare. Vezi FOCALIZARE; NARATIV; NARAŢIE. G.P.D. (1-2); MM. (3) ACUMULARE Figură* realizată prin amplificarea membrilor (cu aceeaşi funcţie sintactică) ai unui grup sintactic sau ai unei propoziţii, fără ca vreunul dintre ei să se repete; formă de enumerare*, acumularea este o figură utilizată mai ales în descriere: Se agata de ea o lume de plante urcătoare, iar trandafirii, după ce îi cuceresc împreună cu glicinele culmea, se prăvălesc de-a lungul zidurilor tot de marmoră şi împrejurul ferestrelor şi uşilor încadrate în chenare de lapis-lazuli, agată şi jasp-sanguin, spre a se surpa în tumultoase cascade de argint, de aur, de purpură, pe când potirele mov ale florilor glicinei cântă cu o notă melancolică pământeasca zădărnicie (Macedonski). © Cînd în succesiunea termenilor se poate distinge o gradaţie de sens, acumularea se apropie de climax*. Vezi ENUMERARE. MM. ACUSTIC,-A 1. Fonetică Ramură a foneticii* care analizează şi descrie proprietăţile fizice ale sunetelor* din perspectiva felului în care sunt percepute de către receptor*. Este complementară cu fonetica articulatorie*. Caracteristicile articulatorii şi cele acustice ale unui sunet sunt legate între ele, fără să se poată stabili totuşi o corespondenţă de 1:1 (de ex., consoanele palatale* şi dentale*, diferite ca loc de ardculare, sunt asemănătoare din punct de vedere acustic prin aceea că produc un sunet ascuţit, sunt acute). Producerea sunetelor determină variaţii ale presiunii aerului, dependente de frecvenţa, intensitatea şi forma vibraţiilor (undelor). Aceste variaţii sunt înregistrate cu ajutorul spectro-grafului, spectrul fiecărui sunet având formând* specifici. 2. Clasificare a sunetelor Clasificare realizată în funcţie de formanţii caracteristici fiecărui sunet. De ex., în funcţie de concentrarea sau de dispersia formanţilor, se disting sunete compacte (vocala [a], consoanele laringale* velare* şi palatale) şi sunete difuze (vocalele [i, î, u], consoanele labiale* şi dentale); în funcţie de înălţimea sunetului, influenţată de volumul rezo-natorului^se disting sunete acute (vocalele [e, i], consoanele palatale şi dentale) şi grave (vocalele [o, u], consoanele labiale şi velare) etc. 3. Trăsătură Caracteristică a structurii formanţilor, utilizată pentru descrierea sunetelor. L.I.R. ACUZATIV-A 1. într-o concepţie morfologică asupra cazului* (vezi CAZj), caz subordonat (sau regim*) impus numelor de către verbe tranzitive* (vezi TRANZITIV) şi de prepoziţii, iar adjectivelor*, prin fenomenul de acord*. Astfel, în construcţiile româneşti: o văd, mă strigă, le laudă, cazul acuzativ apare ca regim al verbelor tranzitive a vedea, a striga, a lăuda, iar în construcţiile: lângă mine, despre tine, pentru el, cazul acuzativ apare ca regim al prepoziţiilor*; în construcţia: am vorbit despre noua şi interesanta ta carte, cazul acuzativ al adjectivelor este o consecinţă a acordului cu 22 ADÂNCIME substantivul : Acuzativul neprepoziţional este un caz abstract, cu funcţia de complement direct; rar, are şi valoare concretă, circumstanţială (să se compare* citeşte un roman (abstract) cu a învăţat o săptămâna întreagă; a alergat doi km (circumstanţial)^ «în limbile flexionare*, se realizează prin desinenţă* (ca în latină sau în rusă);; în limbile cu flexiune restrânsă^ se realizează fie prepoziţional (vezi; de ex:; în română, utilizarea lui pe pentrti marcarea, în anumite condiţii lexi-co-semantice şi sintactice, a acuzativului (ex. strig pe lori; Pe cine fie prin restncţii de to- pică (vezi fr., unde distincţia nominativ - acuzativ se obţine prin antepoziţie vs. poslpoziţie). • în limbile cu flexiune de caz săracă, se caracterizează, ca şi alte cazuri, prin sjncretism* (sau omonimie*) şi prin ambiguitate*. în română, de ex., întreaga flexiune substantivală şi adjectivală prezintă sincretismul* nominativ = acuzativ. în română, deşi cazul acuzativ se asociază frecvent cu semnificaţia de pacient*, poate exprima şi beneficiarul* (iajută pe Gheorghe), ţinta* (mă ajunge din urmă), experimentatorul* (mă doare, mă impresionează), durata (învaţă două ore)^ spaţiul străbătut (ialeargă doi km). 2- Limbă ^ în studiile de tipologie*, clasă de limbi caracterizată printr-o codare* specifică a argumentelor*, adică prin selecţia de preferinţă a pacientului în poziţia obiectului direct, căruia îi impune cazul acuzativ, şi a agentului în poziţia subiectului, căruia îi impune nominativul; se opune limbilor de tip ergativ*. Limbile indo-europene aparţin tipului acuzativ. ' G.P.D. ADÂNCIME (STRUCTURĂ DE ~) în modelele generative* (N. Chomsky, Ch.J. FillmoreX care au în comun principiul organizării limbii pe mai multe nivele, unul dintre nivelele de reprezentare, cel subiacent, foarte abstract, niciodată direct observabil; sin. structură profundă; bază (vezi BAZĂlUB). Există mari diferenţe de concepere a structurii de adâncime şi a raportului ei cu structura de suprafaţă*Jntre diversele tipuri de gramatică generativă. L în modelul generativ standard (Chomsky, 1965), structura de adâncime este concepută sintactic, reprezentând, sub forma indicatorilor* sintactici (engl phrase markers), structurile de constituenţi în termeni de categorii* sintactice. Rolul structurii de adâncime este de a genera structurile „bine-formateu dintr-o limbă prin aplicarea regulilor* de structură a frazei şi de subcategorizare.: Se distinge de structura de suprafaţă, rezultată după aplicarea regulilor de transformare*. 2. înGB* (Chomsky, 1981), pentru structura de adâncime corespunde D-Structura*, concepută în cadrul unei scheme cu următoarele nivele de reprezentare:: ? D-STRUCTURĂ (= FORMĂ FONETICĂ) (= FORMĂ LOGICĂ) D-Structura este reprezentarea abstractă unde sunt atribuite 0-rolurile* şi cazul* abstract \vezi CAZIV), aflându-se sub guvernarea principiului proiecţiei* şi a criteriului ©-rolurilor. Distincţia dintre D-Structură şi S-Structură nu este de grad de abstractizare, ambele fiind la fel de abstracte, nici de tip de reprezentare, ambele fiind concepute sintactic, ci de cantitate de informaţie, S-Slructura asigurând, prin înregistrarea urmelor\ o informaţie completă, întreaga informaţie relevantă pentru reprezentarea semantică şi sintactică. 3. în modelul Fillmore, structura de adâncime nu mai este concepută sintactic, ci Iogico-semantic, în termenii categoriilor de caz*. (Vezi CAZn) Orice propoziţie de adâncime (sau de bază) are structura: V - CaZj - Caz^... - Cazn, adică un predicat* şi mai multe cazuri logico-semâritice: agent, pacient, experimentator, instrument, sursă etc., şi aparţine gramaticii universale. (Vezi GRAMATICAn) Se opune structurii de suprafaţă, organizate sintactic, iar convertirea structurii de adâncime în structură de suprafaţă revine transformărilor, al căror rol este de aşezare a diverselor cazuri în poziţiile sintactice de subiect (= subiectivizare) sau de obiect (- obiectivizare). Vezi GRAMATICI GENERATIVE; GRAMATICĂ A CAZULUI; GB. G.P.D. ADECVARE I. în modelele* lingvistice formalizate, parametru semnificativ pentru stabilirea justeţei (validităţii) unei gramatici, permiţând alegerea, dintre mai multe modele posibile, a aceluia cu gradul de adecvare cel mai înalt în raport cu realitatea ADERENTA 23 lingvistică pe care o aproximează. (Vezi MODEL) 9 In concepţia lui N. Chomsky (1965), modelul cu gradul de adecvare cel mai înalt este cel generativ*, a cărui putere generativă, descriptivă şi explicativă este cea mai mare, fiind modelul care asigură generarea (producerea) celor mai întinse • porţiuni din limbile naturale, captarea şi explica-îrea celor mai numeroase fenomene sintactice şi care permite generalizările cele mai semnificative pentru funcţionarea şi organizarea a numeroase limbi, oferind baza pentru o gramatică universală*. (Vezi EVALUARE) 2. r stilistică şi situaţională Concordanţă între structura codului lingvistic folosit şi dalele concrete ale situaţiei* de comunicare şi ale stilului funcţional (ale limbajului*) cerut de această situaţie. Realizarea acestei concordanţe este expresia competenţei* comunicative a vorbitorilor. Fiecare comunitate* lingvistică şi Fiecare stil funcţional are propriul sistem de cerinţe şi de reglementări care guvernează selecţia şi utilizarea diverselor componente ale codului lingvistic. De ex., utilizarea limbii într-un anumit domeniu socio-profesional şi de către vorbitori cu un anumit grad de instrucţie şi de cultură, în mediu rural sau urban, în situaţie familiară sau solemnă de comunicare etc. determină selectarea anumitor tipare de construcţie şi evitarea altora, preferinţa pentru anumite sfere lexicale şi excluderea altora etc.; formulele de adresare şi de salut se realizează şi ele diversificat, depinzând de contextul situaţional imediat, chiar dacă vorbitorii folosesc aceeaşi limbă. G.P.D. ADERENŢĂ în sintaxa românească, termen folosit pentru legarea determinanţilor de regent în absenţa unor mărci formale de subordonare, deci fără ca determinanţii să suporte constrângerile formale impuse de regent. Se vorbeşte, de ex., de aderenţa adverbului în relaţia lui cu regentul, explicabilă prin natura neflexibilă a clasei adverbului, dar şi prin relaţia sintactică mai puţin strânsă faţă de regent (adverbul aparţine circumstanţialelor*, determinanţi adesea facultativi*). Aderenţa se deosebeşte de acord* şi de recţiune\ în cazul cărora subordonarea se manifestă prin restricţii formale. G.P.D. ADESIV Caz cu valoare Iocativă nonorientată exprimând locul (poziţia şi vecinătatea imediată) faţă de un punct de reper. Unele lucrări disting adesivul, limitat la exprimarea poziţiei în spaţiu, de abesiv, care exprimă situarea în vecinătatea a ceva sau a cuiva; alte lucrări le cuprind sub acelaşi nume, adesiv. ® Marcarea morfologică a cazului adesiv apare numai în limbile cu flexiune cazuală extrem de bogată (limbile fino-ugrice, de ex.). în română şi în celelalte limbi romanice, adesivul nu are realizare morfologică, ci numai una prepoziţională, valoarea semantică Iocativă fiind conţinută în prepoziţie (ex. El se află la facultate; - lângă fereastră); de aceea, româna nu are un adesiv ca forma distinctă de caz morfologic (vezi CAZj), Ei numai ca manifestare â cazului în accepţia lui semanlico-localistă (vezi CAZm). G.P.D. ADIACENTĂ 1, Condiţie de ^ în GB*, constrângere impusă, în anumite limbi, de către guvernori (capurile* de grup: V(erb) şi Prep(oziţie)) complementelor, limitând atribuirea* cazului (vezi CAZIV) numai la situaţia aşezării obligatorii a nominalului în imediata vecinătate a guvemorului. Regula de adia-cenţă este foarte strictă pentru engleză, unde nici o separare a grupului V(erb) + O(biect) D(irect) nu este admisă, dar este mai puţin constrângătoare în franceză, unde grupul V + OD poate fi separat prin modale şi cantitative (ex. Rachete rarement des livres); restricţia este aproSpe inexistentă în română, unde acelaşi grup poate fi separat şi de circumstanţiale, ca în franceză, şi de argumentul* O(biect) I(ndirect) (ex. Cumpăr adesea copiilor cârti de poveşti). 2. Perechede în analiza conversaţională (vezi ANAL1ZA12), unitate minimală a organizării conversaţiei*, care defineşte o normă de expectaţie. Perechile de adiacentă.sunt secvensţe de două enunţuri* consecutive, produse de emiţători* diferiţi, ordonate ca o succesiune de părţi şi structurate astfel încât prima parte reclamă cu necesitate o anumită parte a doua. Clasa perechilor de adiacenţă este reprezentată de secvenţe ca: întrebare-răspuns, salut-salut, ofertă-ac-ceptare / refuz, invitaţie-acceptare / refuz, compli-ment-acceptare / respingere etc. De ex.: A. Unde te duci? B. La facultate/; A. Vino sâmbătă pe la noi! B. Cu plăcere / Nu pot. Rafinarea definiţiei acestui concept a determinat substituirea criteriului adiacenţei cu acela al relevanţei condiţionate. Esenţială nu este alăturarea celor două părţi ale unei perechi de adiacenţă - pentru că între acestea pot fi inserate alte intervenţii* (cf. A. Unde 24 ADJECTIV te duci? B; De ce mă întrebi? A. Poate te însoţesc. BvLafacultate!)-ci faptul că fiind dată o primă parte a perechii, o anumită parte a doua este direct relevantă şi aşteptată. Se poate vorbi despre o organizare preferenţială a perechilor de adiacenţii, în sensuL că nu toate enunţurile care pot funcţiona ca parte secundă ă unei perechi au acelaşi statut; unele reprezintă aUeriiative structurale care se conformează aşteptărilor şi sunt nemarcăte; altele sunt mai neaşteptate şi sunt marcate! prin diverse grade de complexitate structurală.-Jircazul unei solicitări; de ex., refuzul este o alternativă marcată adesea printr-o formulare mult mai complicată decât acceptarea, care reprezintă alternativa nemarcată. Perechile de adiacenţă constituie o tehnică frecventă de selectare a emiţătorului următor. (Vezi ACCES LA CUVÂNT) G.PD (1); L.I.R. (2). ADJECTIV Clasă de cuvinte constituind, în limbile cu flexiune, o parte* de vorbire flexibilă* a cărei caracteristică semantică este raportarea la substantiv, fie exprimând calităţi şi reiaţii ale substantivului (adjectiv calificativ şi adjectiv relaţional), fie asigurând actualizarea* acestuia în vorbire (adjectiv determinativ), şi a cărei caracteristică gramaticală este subordonarea faţă de substantiv, manifestată prin acord*. • Morfologic, adjectivul se caracterizează, în limbile cu flexiune, prin categoriile de gen, de număr şi de caz, impuse prin acordul cu substantivul şi manifestate adesea solidar (vezi AMALGAMARE;, de ex., rom. unei stele luminoase, unde o singură desinenţă [-e] marchează cele trei categorii), şi prin categoria specifică a comparaţiei*, care exprimă gradarea calităţii, fie în mod absolut, fie prin comparaţie. Marcarea gradării este diferită de la un grup de limbi la altul, realizându-se sintetic (sau afixal), în cazul latinei sau al germanei (în lat., de ex., adjectivul primeşte la comparativ* afixele: -ior, pentru mase. şi fem., şi -iiiSj pentru neutru; clarior, clarius „mai strălucitor4*), sau analitic, cu ajutorul morfemelor mobile* de provenienţă adverbială, în cazul limbilor romanice (rom. mai frumos; fr. plus beau; it piu bello). a Sintactic, adjectivul se caracterizează prin acordul cu numele (substantiv şi unele pronume) şi prin aşezarea într-un G(rup) N(ominal), în poziţia de atribut* adjectival (o casă frumoasă şi nouă), într-un G(grup) V(erbal), în vecinătatea unui verb copulativ, în poziţia de nume predicativ*, iar, în structuri derivate*, în poziţia de element predicativ suplimentar* (ea este sinceră; o consider sinceră). în gramatica franceză, poziţia de atribut este denumită;pentru adjectivele calificative; epitet* (vezi fr. une belle maison), iar poziţiile nume predicativ şi element predicativ suplimentar sunt desemnate terminologic prin atribut(vezi fh elle est sincere; je la considere comme sincere). • Semantic; se disting trei clase de adjective, clasificare susţinută şi de particularităţi morfosintactice: a) adjective calificative, care exprimă însuşiri ale obiectelor, iar, morfo-siritactic, sunt singurele care permit gradarea; şi singurele care satisfac atât poziţia de atribut, cât şi pe cea de nume predicativ (ea este (o studentă) frumoasă şi inteligentă / este mai frumoasă şi mai inteligentă decât sora ei); b) adjective relaţionale, care exprimă o relaţie între două substantive, iar, morfosintactic, nu cunosc categoria comparaţiei şi, în mod normal, nu apar în' poziţia de nume predicativ (ex. uniformă şcolară „de şcolar44, magazin sătesc „de la sat44, urs polar „de la pol44, vin românesc „din România44, comportare psihică, „privind psihicul44 etc.); c) adjective determinative, a căror funcţie este fie de actualizare a unui substantiv, apropiindu-se de rolul articolului* (se comportă astfel adjectivele demonstrative*, posesive* şi unele nedefinite*), fie de cuantificare, deci de specificare cantitativă a extensiunii* predicatului (unele adjective nedefinite şi negative*) şi care, morfosintactic, se caracterizează prin restricţii de topică, până la situaţii de topică fixă* în raport cu capul* de grup, precum şi prin absenţa categoriei comparaţiei şi prin imposibilitatea apariţiei lor ca hume predicative (vezi acest elev, elevul acesta, unii elevi, fiecare elev, oricare elev, nici un elev, toţi elevii). Dată fiind deosebirea semantică, susţinută şi morfosintactic, unele gramatici propun distingerea terminologică între determinative şi adjective sau chiar între determinative, adjective, şi pseudo-adjective, păstrând termenul adjectiv numai pentru „calificative", eventual, pentru „califi-cative44şi „relaţionale44. în gramatica românească, toate cele trei clase sunt desemnate terminologic prin adjectiv, pe baza trăsăturii sintactice comune a acordului cu substantivul; termenii calificativ / relaţional / determinativ se păstrează pentru subspecii semantice de adjectiv, e Ca provenienţă, se disting, cu unele diferenţe de la o limbă la alta, clase cum sunt: a) adjective propriu-iise, clasă deschisă, care grupează adjective moştenite şi ADJECTIVALA 25 împrumutate, precum şi adjective create pe teren românesc prin derivare* cu sufixe adjectivale* (ex. alb, negru\ kaki, sincer; auriu, încântător); b) adjective pronominale, clasă închisă de adjective, fiecare având un corespondent pronominal, identic ca formă sau aproape identic. In funcţie de corespondenţa cu un anume tip de pronume, adjectivele pronominale sunt: DEMONSTRATIVE, POSESIVE, NEHOTĂRÂTE, NEGATIVE, RELATIVE, INTEROGATIVE (ex.: acest elev, elevul meu, oricare elev, fiecare elev, nici un elev, care elev); c) adjective participiale, cuprinzând clasa pardcipiilor acordate (în română; participiile se comportă adjectival, cu excepţia celor din structura formelor verbale compuse*; ex.: om învăţat, pământ moştenit); d) adjective gerunziale, cuprinzând clasa, puţin numeroasă în româna actuală, a gerunziilor acordate (ex.: femeie suferindă); e) adjective provenind din numerale acordate (ex/. puteri înzecite). Adjectivele gerunziale şi participiale se comportă ca orice adjectiv calificativ, acceptând combinarea cu morfemele comparaţiei; adjectivele pronominale şi cele provenind din numerale nu acceptă gradarea şi comparaţia, includerea lor în clasa adjectivelor realizându-se pe baza acordului cu substantivul. Raportând clasificarea semantică la cea după provenienţă, se constată corespondenţa adjectivelor determinative şi a celor pronominale. ® Ca parametru tipologic, este relevantă poziţia adjectivului calificativ în GN faţă de capul* (centrul) grupului, în funcţie de care se disting: limbi „head firstu (capul, pe prima poziţie şi adjectivul post-; pus) şi cele „head Iast“ (capul, pe ultima poziţie, iar adjectivul antepus). Româna aparţine limbilor de tip „head first“, caracterizându-se printr-o topică sintactică normală cu adjectivul calificativ postpus (un oraş frumos, o fată inteligentă, o carte nouă). Antepunerea* (vezi INVERSIUNE) * reflectă o aşezare a componentelor cu rol stilistic, dobândind valoare emfatică sau afectivă (frumosul oraş, iubita mea mamă). G.P.D. ADJECTIVAL,-Ă 1. Grup ^ Termen impus de gramatica generativă*, desemnând o structură de constituenţi alcătuită în jurul unui adjectiv, în calitate de centru* (sau cap*) de grup*, însoţit sau nu de un predeterminant cantitativ sau gradual (ex. (prea)capabil, (grozav de) capabil, (destul de) capabil) şi urmat de determinanţii lui obligatorii (complementele* sau argumentele* adjectivului) şi / sau de determinanţi facultativi; sin. parţial cu sintagmă termen utilizat de gramatica structurală* pentru un grup adjectival a cărui structură are doi componenţi: adjectivul şi determinantul său. « Numai o clasă restrânsă de adjective are capacitatea de a primi complemente, care pot fi realizate nominal sau propoziţional (vezi util studenţilor, cu un complement realizat prin nominal, dar sigur de ceva / ~ că va reuşi, unde complementul se poate realiza sau nominal, sau propoziţional) şi cărora adjectivul le impune restricţii de formă: de caz, de prepoziţie (capabil de..., sigur pe..., necesar cuiva, prielnic mie) şi Ie impune rolul tematic (vezi gelos pe..., rolul ţintă*; util studenţilor, rolul beneficiar*; capabil de..., rolul pacient* etc.). Alte adjective primesc numai determinanţi facultativi, a căror funcţie semantică este de a limita predicaţia adjectivului sau de a reduce semantismul vag al unora dintre ele (ex. bună la matematică, fericită în căsnicie) sau de a stabili circumstanţa de manifestare a calităţii (ex. fericită acum şi aici). Structura unui GAj (- simbol pentru grup adjectival) este: (Det) Aj Compl (Adjunct). 2. Locuţiune Grup fix* (neanalizabil) de cuvinte (vezi LOCUŢIUNE) care funcţionează global ca un adjectiv, exprimând o calitate sau o relaţie a obiectelor, iar, morfosin-tactic, apare în contextele şi cu funcţiile proprii^ adjectivului. Vezi, de ex., comportamentul grupu-" rilor neanalizabile de seamă, în stare, care apar în contextul unui verb copulativ şi al unui substantiv regent (este un poet de seamă; este în stare / om în stare de efort), unul primind obligatoriu un complement prepoziţional, iar amândouă având capacitatea de a primi morfeme ale gradării şi complemente ale comparaţiei (este cel mai de seamă dintre poeţi; este mai în stare decât mine de efort). 3. Sufix - Clasă de sufixe* lexicale care, ataşate Ia baze* substantivale sau verbale, creează cuvinte noi aparţinând clasei adjectivului (vezi DERIVARE). în limba română, cele mai productive* sufixe adjectivale sunt: -esc (ceresc, pământesc); du (auriu, pământiu); -os (inimos, dureros); -tor (chinuitor, fermecător), iar, dintre sufixele neologice, -bil (locuibil, lăudabil). 4. Articol Specie de articol* hotărât* proprie limbii române; sin. demonstrativ. Creaţie pe teren românesc din formele pronumelui demonstrativ*, repetă aproape identic un proces anterior petrecut în trecerea de la latină la română: ştergerea valorii 26 ADJECTIV(IZ)ARE demonstrativului si transformarea lui în articol hotărât; probând sensibilitatea limbii române faţă de parametrul individualizării* Această sensibilitate se manifestă prin inventarul bogat de articole (vezi şi articolul GENITIVAL* său POSESIV) şi prin nevoia expresă de marcare redundantă^ a individualizării ^ exemplul roc/ira ; mea: cea nouă,^limitarea; extensiunii* predicatului la un anumit obiect; se realizează; simultan; prin două articole hotărâte, precum; şi prin determinantul posesiv). • Articolul adjectival apare în grupuri de patru termeni: substantiv+ art sudat + articol adjectival + adjectiv (sau grup prepoziţional sau numeral ordinal)* preferând însă construcţia cu cinci termeni, în care substantivul este însoţit de un determinant posesiv (ex. rochia mea cea nouă; rochia cea dintâi; rochia cea din cuier). Ca articol, repetă informaţia de gen, de număr şi de caz a substantivului individualizat. Când regentul substantival lipseşte, articolul adjectival preia funcţia capului* de grup, transformându-se în pronume semiindependent*. (Vezi Rochia de pe pat este curată, cea de pe scaun este murdară) Pe lângă rolul semantic de individualizare, articolul adjectival, apărând1 în grupuri nominale cu structură amplă, îndeplineşte şi rolul sintactic de legare a componentelor şi de explicitare a relaţiilor sintactice, trimiţând neechivoc, prin formele flexionare, spre capul de grup. Vezi ARTICOL; SEMIINDEPENDENT. •; G.P.D. ADJECTIV(IZ)ARE Tip de schimbare a clasei morfologice a cuvintelor (vezi CONVERSIUNE) al cărui specific este trecerea în clasa adjectivului*. Trecerea este marcată simultan sintactic şi morfologic: sintactic, prin apariţia în contexte improprii clasei de origine, dar specifice clasei adjectivului, iar morfologic, prin selecţia morfemelor de gen, număr şi caz impuse prin acord* şi prin combinarea cu morfemele de gradare* (ex. femeie suferindă; carte citită; eforturi înzecite; ÎTZ They offered the ladies flowers at the party; nominalul obiect indirect prepoziţional the ladies ajunge la acelaşi nivel cu nominalul obiect direct flowers). Vezi şi PERMUTARE; TRANSFORMARE. G.RD. ADNOMINAL (DATIV ~) iTermen atribuit unei situaţii sintactice nespe-: c i f ic e pentru dativ*: dativul dependent de un centru* substantival, deci dativul din structura unui G(grup) N(ominal), având funcţia de atribut*, o Tiparul sintactic cu dativ adnominal, prezent şi în latină, se realizează în română fie în vecinătatea unor substantive nearticulate aparţinând clasei numelor de rudenie sau de demnităţi (ex.: nepot surorii mele; domn ţării Româneşti), construcţie rară în româna actuală, fie în vecinătatea unor substantive (articulate sau nearticulate) de provenienţă verbală, unde construcţia cu dativul reflectă păstrarea disponibilităţilor combinatorii de tip verbal (ex. trimitere de ajutoare copiilor). G.P.D. ADORDONARE Vezi NONDEPENDENŢĂ; RELAŢIE. ADRESARE Indicare explicită de către emiţător* a destinata-: rului* unui mesaj*, prin utilizarea unor mijloace lingvistice, însoţite sau nu de elemente non-Iing-vistice sau paralingvistice*. Adresarea implică două operaţii de bază: desemnarea destinatarului prin forme nominale sau pronominale şi solicitarea acestuia să-şi asume un asemenea rol, prin folosirea vocativului (cu intonaţie specifică) şi / sau prin * forma imperativă a enunţurilor. în română sunt folosite ca forme de adresare: a) substantive: 1) proprii (prenume, nume de familie, porecle); 2) comune, cu anumite trăsături semantice: nume generice de persoană {domn, doamnă, domnişoară, om, femeie, băiat, fată, moş, babă); nume generice desemnând relaţii interpersonale (prieten,-ă; coleg,-ă etc.); nume de rudenie (mamă, tată, frate, soră etc.); nume de funcţii sau profesii, titluri (preşedinte, ministru, director, doctor, profesor, primar, prinţ etc.); nume indicând originea etnică sau provenienţa regională a persoanei (român, francez, rus, moldovean, ardelean etc.); nume de animale sau nume generice referitoare la animale, folosite metaforic (cocoşel, pui, puică, bou, măgar, vită, animal etc.); nume mitologice sau religioase, unele folosite metaforic (amazoană, zeu, zeiţă, drac, diavol, înger); nume exprimând o calificare sau evaluare, folosite adesea metaforic (tâlhar, hoţ, crai etc.); b) adjective substantivizate prin adăugarea articolului hotărât enclitic, exprimând o apreciere subiectivă a relaţiilor dintre interlocutori (drag, scump, iubit, stimat etc.) sau a caracteristicilor (fizice, morale etc.) ale interlocutorului (frumos, chior, deştept, prost, mincinos etc.); c) numerale (cardinale sau ordinale) folosite substantival sau substantivate (cei doi, cei trei, primul, al doilea etc.); d) formele de persoana a II-a sg. şi pi ale pronumelor personale, inclusiv formele pronominale de politeţe (tu, voi, dumneata, dumneavoastră, domnia ta, domniile voastre, mata etc.). ® Folosite pentru adresare, aceleaşi forme au proprietăţi semantice şi / sau gramaticale distincte de cele care se manifestă în cazul uzurilor strict referenţiale. Acest fapt este evident pentru anumite clase semantice de substantive comune şi pentru adjectivele substantivizate, a căror folosire la vocativ le conferă valori metaforice, exprimând o anumită atitudine afectivă (favorabilă sau nefavorabilă, peiorativă, uneori ironică) faţă de destinatar (de ex.: puiule, hoţule, urâtule, boule, măgarule, deşteptule, dicivole etc.) şi uneori chiar semnificaţii antonimice faţă de cele exprimate curent (vezi, de ex.: urâtule, prostule, care pot exprima afecţiunea, vs. frumosule, deşteptule, care sunt folosi#ironic). (Vezi ANTIFRAZĂ). Unele substantive comune nu pot fi folosite ca forme de adresare decât în sintagme, de obicei precedate de un nume generic de persoană (în vocativ), pe lângă care funcţionează ca determinante apozitive (domnule preşedinte, doamnă directoare etc.). Selectarea formelor de adresare adecvate în anumite situaţii de comunicare este un aspect al competenţei* comunicative a vorbitorilor unei limbi. Vezi şi POLITEŢE (PRAGMATICĂ); REGULĂ (SOCIOLINGVISTICĂ). L.I.R. ADSTRAT Ansamblu al elementelor pătrunse, pe diverse căi, într-o limbă, după constituirea acesteia ca idiom* distinct. Prezenţa unor asemenea elemente este 28 ADVERB explicabilă fie prin vecinătatea geografică a unor populaţii care vorbesc limbi diferite* fie prin împrejurări de ordin istorico-politic, fie prin contacte culturale; Spre deosebire de superstrat*, care joacă un: anumit rol în definitivarea structurii de ansamblu a unei limbi* elementele de adstrat produc îndeosebi schimbări de ordini cantitativ, îmbogăţind lexicul limbii, precum şi inventarul mijloacelor sale derivative (prefixe* sufixe). Sunt posibile însă şimodificări semantice* unele dintre ele datorate calcului*. înromână* ădstratui este reprezentat de elemente împrumutate din pecene-găt cumană, tătară, turcă, maghiară, limbile slave învecinate, greaca bizantină şi neogreacă, germană, engleză etc. Un loc aparte îl ocupă elementele latino-romanice, a căror pătrundere masivă, începând cu a doua jumătate a sec. al XVIII-lea, a determinat intrarea în desuetudine a unor împrumuturi mai vechi şi consolidarea trăsăturilor romanice originare. o Termenul este folosit mai ales în lingvistica romanică, uneori ca sinonim al lui superstrat; întrucât nu oferă posibilitatea unor generalizări semnificative, apare relativ rar. Vezi şi CONTACT (LINGVISTIC); INFLUENŢĂ; ÎMPRUMUT; SUBSTRAT; SUPERSTRAT. L.I.R. ADVERB Clasă de cuvinte neflexibile* a căror trăsătură esenţială este aşezarea pe lângă un verb, un adjectiv sau alt adverbi exprimând circumstanţe şi caracteristici sau precizându-le sensul, iar, sintactic, funcţionând ca determinanţi facultativi* (sau adjuncţi*). Gramaticile includ în clasa adverbului cuvinte eterogene, a căror unică trăsătură comună este invariabilitatea. • Morfologic, în afara caracterului invariabil comun tuturor adverbelor, o clasă numeroasă de adverbe se caracterizează prin categoria comparaţiei*, acceptând gradarea caracteristicii verbului sau a adjectivului şi, implicit, combinarea cu morfemele acestei categorii (ex. mai departe, mai târziu, mai repede, mai bine, mai mult). • Sintactic, în clasa adverbelor se cuprind, sub aspectul vecinătăţilor şi al relaţiilor, următoarele tipuri: a) adverbe subordonate, cele mai multe funcţionând ca determinanţi facultativi (sau adjuncţi) ai verbului, ai adjectivului, ai adverbului, ai interjecţiei (ex. lucrează mult, repede şi bine; grav bolnavă astăzi; hai repede!), iar câteva, în funcţie de natura semantică inerentă* a verbului, ca determinanţi obligatorii* (sau argumente*) (ex. provine de acolo; se comportă normal; durează câtva); b) adverbe regente, care funcţionează ele însele ca centre* de grup; îşi atrag complementele, cărora le impun restricţii de formă: de prepoziţie, de caz (ex. indiferent de..., alături de..., concomitent cu..., aidoma lor) sau se asociază cu determinanţi cantitativi, modali sau gradual!, care le limitează sau le specifică predicaţia (zk destul de departe, aparent târziu* oarecum bine); c) adverbe propozitionale, numite, în gramatica românească, şi predicative, cele care domina (vezi DOMINARE) o întreagă propoziţie, legându-se de aceasta fie conjunc-ţional, fie prin aderenţă* sau parantetic (ex. sigur că va reuşi I sigur (,) va reuşi; negreşit că va reuşi I negreşit (,) va reuşi; poate că va reuşi / poate (,) va reuşi); d) adverbe substitute de frază: da, nu sau echivalentele lor emfatice: fireşte, negreşit, sigur, nicidecum, care pot apărea independent, formând ele singure propoziţii neanalizabile*, sau pot însoţi propoziţia al cărei echivalent îl constituie (ca răspuns la întrebarea: „Vii lâ şcoală?*1, poate apărea sau numai substitutul frazai „Da", sau adverbul însoţit de propoziţie: „Da, vinu); e) adverbe relative, a căror caracteristică este, simultan, de conectori* subordonatori pentru introducerea subordonatelor relative* şi de substitute* (ex. locul unde..., ziua când..., felul cum...); f) semiadverbe* (sau cliticeM adverbiale), caracterizate, fonetic, prin pierderea accentului* în frază şi legarea obligatorie de un cuvânt care poartă accentul sintactic (şi / tot el; şi / tot azi), iar, distribuţional, prin ocurenţa în vecinătăţi extrem de variate, inclusiv în contextul unui nominal (şi / tot / doar Ion; şi / tot / doar el; şi / tot / doar doi), şi prin restricţii de topică, apărând în antepoziţie faţă de cuvântul pe care îl precizează şi neacceptând separarea de acesta. • Semantic, este evidentă aceeaşi eterogenitate, gramaticile distingând, după rolul semantic îndeplinit, următoarele specii: a) adverbe circumstanţiale, care exprimă localizarea în spaţiu şi timp a acţiunilor, a stărilor şi a însuşirilor (departe, aproape; zilnic, totdeauna) sau o apreciere modală, cantitativă, graduală (lucrează bine, superficial; mult, puţin; destul de bine); b) adverbe modalizatoare, lexicalizări ale operatorilor modali de necesitate sau de posibilitate, dar şi ale modalizatorilor deontici* şi de atitudine* (posibil, probabil, poate (adv.), pesemne, cică, dar şi obligatoriu (să...), nedemn ADVERBIALA 29 (să...), surprinzător (că...); c) adverbe pronominale, a căror caracteristică referenţială este lipsa unei referinţe proprii, pe care o procură prin legarea* obligatorie de un antecedent* (vezi, de ex., am fost la teatru şi de acolo, la facultate; şcoala unde învăţ). Dintre acestea, adverbele . demonstrative (aici, acolo) pot funcţiona atât ca . .. anaforice* (sau substitute*), cât şi ca deictice*, ^utilizare în care decodarea este posibilă prin raportare la situaţia* de comunicare (vezi utilizările deictice: Aici este foarte cald; Vreau să-mi dai miăietul de acolo); d) adverbe de afirmaţie şi de negaţie: da, nu şi echivalentele lor; e) adverbe care funcţionează ca mărci ale exclamaţiei (ex. Ce frumos s-a făcut!; Cât de frumoasă!), ca mărci ale interogaţiei (oare, arh. au), ca mărci ale gradării (rom. mai, foarte, prea, tot aşa de), unele dintre ele pierzându-şi autonomia* şi devenind afixe mobile* (vezi, de ex., statutul mărcilor de gradare mai, foarte); f) adverbe sau locuţiuni adverbiale cu funcţie de conectori textuali, al căror rol este de a asigura coeziunea* textuală (ex. pe scurt, în fond, mai precis, la urma urmei, de altfel, totuşi, dimpotrivă) etc. Clasele semantice enumerate sunt interferenţe, căci criteriile avute în vedere sunt eterogene. Cele pronominale şi deictice, de ex., privesc modul de a-şi procura referinţa, în timp ce circumstanţialele privesc lipul de referinţă, astfel încât există adverbe care, în acelaşi timp, sunt pronominale şi circumstanţiale; altele funcţionează, în acelaşi timp, ca mărci exclamative şi de gradare etc. în multe limbi, romanice şi neromanice, se stabileşte o relaţie morfologică sistematică, marcată afixal, între adverb şi adjectiv*; vezi, de ex., sufixele adverbiale* fr. -ment, engl. -/y, ataşate adjectivelor (fr. adj. certaine, adv. certainement; adj. franche, adv. fanchement; engl. adj. bad, adv. badly; adj. glad, adv. gladly). Specificul limbii române'constă în identitatea formei adjectivului (mase. sg.) şi a adverbului, exceptând distincţia afixală sporadică: sufix adjectival -esc / sufix adverbial -este (bărbătesc - bărbăteşte) şi câteva rădăcini diferite. în majoritatea apariţiilor din română, distingerea celor două clase se face în exclusivitate sintactic [citeşte corect (adv.) -răspuns corect (adj.)], româna apelând, paradoxal, la procedeul conversiunii*, deşi ponderea procedeului în ansamblul sistemului este scăzută. (Vezi FORMARE A CUVINTELOR) G.P.D. ADVERBIAL,-Ă 1. Grup ^ Termen impus de gramatica structurală şi de cea generativă* pentru a desemna o structură de constituenţi grupând adverbul, în calitate de centru* (sau cap*) de grup, şi determinanţii lui. în afara adverbelor de gradare, a celor de aproximare, de modalizare, de precizare sau de limitare a predicaţiei adverbiale, admise de orice adverb care acceptă categoria comparaţiei* (ex. destul de bine, alarmant de bine, aproape bine, omeneşte posibil, poate departe), puţine sunt adverbele care primesc complemente*, deci determinanţi obligatorii, cărora Ie impun restricţii de formă: de caz, de prepoziţie (aidoma lor, concomitent cu..., dincolo de..., indiferent de...). 2. Locuţiune ^ Grup fix* (neanaiizabil) de cuvinte (vezi LOCUŢIUNE) care apare cu semnificaţia globală a unui adverb, iar, sintactic, satisface contextele proprii adverbului şi funcţiile acestuia (ex. priveşte de jur împrejur; mănâncă din când în când; se simte din ce în ce mai bine). Clasificarea locuţiunilor adverbiale urmează criteriul semantic de clasificare a adverbelor, distingându-se clase ca: de loc (priveşte în faţă, de jur împrejur), de timp (bolnavă din când în când, ^ din nou); de mod (rezolvată pe negândite, ~ pe loc); de certitudine (de bună seamă va pleca, într-adevăr -*) etc. 3. Numeral ^ In gramatica limbii române, specie de numeral realizată printr-un grup de cuvinte cu comportament adverbial (vezi 2), exprimând de câte ori se repetă o acţiune sau se manifestă o calitate; sin. de repetare; vezi seria: o dată, de două ori, de trei ori... 4. Sufix ^ Clasă de sufixe* lexicale care, ataşate la baze* substantivale, adjectivale şi verbale, creează cuvinte noi aparţinând clasei adverbelor de mod (vezi DERIVARE). în limba română, funcţionează ca sufixe adverbiale: -este (copilăreşte); -iş -âş (cruciş), târâş), sufixul neologic -mente, limitat la împrumuturi* cu structură analizabilă (literalmente, totalmente). G.P.D. ADVERBIALIZARE Tip de schimbare a clasei morfologice a cuvintelor (sau de conversiune*) al cărui specific este trecerea unui cuvânt în clasa adverbului*. Semnele trecerii sunt, simultan, morfologice şi sintactice: morfologic, are loc pierderea flexiunii, noul cuvânt devenind invariabil*, iar, sintactic, se constată apariţia acestuia în contextele şi cu funcţiile adverbului. în română, adverbializarea este un 30 ADVERSATIV,-A procedeu regulatv gramaticalizat, în cazul trecerii adjectivelor calificative* în clasa adverbelor de mod (exi citeştecorect* frumos, expresiv). Alte adverbializări mr sunt generale şi regulate, privind; numai unii termeni ai clasei: unele substantive devin sau tind să devină adverbe de timp sau de mod (învaţă noaptea, beatturtă, a strâns florile mănunchi); unele verbe devin adverbe prepoziţionale* (poate / trebuie că e bolnav); unele; pronume devin adverbe exclamative (ce faimoasă!); unele numerale devin adverbe (mai întâi învaţă, apoi se plimbă) etc. Vezi CONVERSIUNE. G.P.D. ADVERSATIV,-Ă 1. Raport Specie a raportului de coordonare* caracterizată semantic prin punerea în opoziţie a două unităţi sintactice: părţi* de propoziţie, propoziţii*, fraze* (ex. Este slab, dar sănătos; N-a învăţat, ci s-a distrat), 2, Conjuncţie ^ Clasă de conjuncţii* şi de locuţiuni conjuncţionale* coordonatoare care servesc la exprimarea raportului adversativ (vezi 1). Fiecare limbă are inventarul propriu de conjuncţii adversative. In română, cu mici excepţii, inventarul este acelaşi pentru nivelul propoziţiei şi al frazei: ci, dar, însă, iar, şi, listă a cărei ordine indică o descreştere a puterii adversative, ultimele două conjuncţii funcţionând şi copulativ*. în frază apar, suplimentar, conjuncţia neologică or şi locuţiunile conjuncţionale nuniai că, doar că, numai cât G.RD. AFAZIE Tulburare a capacităţii de â comunica prin limbaj, produsă, de obicei, ca urmare a unor leziuni cor-ticale. Afazia poate afecta fie procesul de emitere (afazie motorie sau de expresie), fie procesul de receptare (afazie senzorială), fie ambele procese (afazie mixtă şi afazie totală), perturbând comunicarea orală şi / sau scrisă. Afazia motorie se manifestă prin deficienţe de expresie fonică, morfologică sau sintactică (vezi şi AGRAMATISM) în comunicarea orală, dar şi prin deficienţe ale expresiei scrise (vezi şi AGRAFIE). Afazia senzorială se manifestă prin surditate electivă (incapacitate de a recunoaşte anumite sunete din limba maternă) şi / sau cecitate electivă (incapacitate de a recunoaşte anumite litere). Afectarea capacităţii de înţelegere a limbajului vorbit şi / sau scris, în ansamblu, este reflectată de imposibilitatea afazicului de a urmări o conversaţie sau de a descifra sensul unui text citit (chiar în condiţiile în care lectura cu glas tare este intactă). Afazia mixtă şi afazia totală se disting prin gradul (variabil, respectiv, maxim) în care sunt afectate emiterea şi receptarea mesajelor, o După R. Jakobson, în funcţie; de cele două operaţii principale pe care, le implică vorbirea: selecţia; şi combinarea unităţilor lingvistice, se disting forme de afazie care presupun tulburări ale similarităţii şi forme de afazie care presupun tulburări ale contiguităţii. în primul caz, se manifestă carenţe ale selecţiei şi substituţiei unităţilor, capacitatea de combinare rămânând relativ stabilă. Producerea şi receptarea enunţurilor sunt imposibile în afara contextului*, contiguitatea determinând în exclusivitate comportamentul verbal al acestor afazici. Operaţiile metalingvi-stice* sunt deteriorate (cuvinlele-cheie fiind înlocuite prin anaforice* abstracte, de tipul lucru, pentru substantive, sau a face, pentru verbe), metaforele* lipsesc complet şi nu sunt înţelese, în schimb metonimiile* sunt larg folosite (furculiţă „cuţit44, masă „lampă4*, sticlă „geam44, cer „Dumnezeu44 etc.). Ai doilea tip de forme de afazie se caracterizează prin alterarea capacităţii de combinare a unităţilor lingvistice inferioare în unităţi de rang superior, operaţiile de selecţie şi substituţie rămânând relativ neafectate. Comportamentul verbal al acestor afazici este dominat exclusiv de similaritate: metonimia este imposibilă, în schimb sunt frecvente identificările de tip metaforic. Se deteriorează percepţia ierarhizării unităţilor lingvistice, efectele fiind o sintaxă rudimentară (propoziţii infantile, de un singur cuvânt, propoziţiile mai lungi având caracter stereotip; vezi şi AGRAMATISM) şi un vocabular sărac, invadat de omonime* (ca urmare a regresiei sistemului fonologie). Afazia este importantă pentru lingvistică, întrucât oferă informaţii privind structura bipolară (metaforică / metonimică) a limbajului, mecanismele comunicării* şi ale comportamentului comunicativ, ale proceselor de simbolizare, ale achiziţiei* limbajului, relaţia dintre competenţă* şi performanţă* etc. LJ.R. AFECTIV,-A Caracteristică atribuită de unele definiţii faptului de stil*; motivează expresivitatea* stilistică (vezi şi AFECTIVITATE; EXPRESIV). 1. Accent - AFECTIVITATE 31 Modalitate subiectivă de accentuare, determinată de raţiuni emoţionale, cu funcţie expresivă; numit şi accent de insistenţă, se opune accentului intelectual (regulat, obiectiv) şi diferă de accentul prozodic* (vezi şi ACCENT sintactic). Accentul afectiv are importanţă deosebită în limbă, mani-festându-se ca variaţie tonică în vorbirea domi-. natăde afect. Se alătură uneori, în acelaşi context şi determinat de ele, altor mijloace expresive realizate Ia nivel fonetic: lungirea sunetelor, accelerarea sau încetinirea ritmului vorbirii, suprimarea unor sunete / silabe etc. în funcţie de accentuarea afectivă; acelaşi cuvânt / propoziţie poate primi variate sensuri contextuale; vezi, de ex., diversitatea modalităţilor de a accentua în vorbire verbul a adormi la persoana a IlI-a a indicativului prezent (A. Philippide, I. Iordan): 1. doarme? („nu ştiu dacă doarme44); 2. doarme! („sigur că doarme44); 3. doarme? („cred că doarme44); 4. doarme! („mă mir că doarme44); 5. doarme! („indignare44). Prin fonetică* sintactică, accentul afectiv poate apărea suplimentar sau îşi poate schimba locul în grupuri de cuvinte; de ex., silaba negaţiei capătă uneori accent afectiv în forma negativă a verbelor (nu merge, ini pot), iar dacă vocala negaţiei cade (atunci când verbul următor începe cu a-), prima silabă obţinută după elidare poartă accentul afectiv ca şi cum ar prelua funcţia afectivă a negării: n-âlerga!, n-asculta! (S. Puşcariu); vezi şi coincidenţa unor astfel de modificări accentuale cu accentul prozodic: De ce nu pot să mi ştiu, de ce nu pot să n-âud (Arghezi). 2. Motivaţie ^ Sursă a expresivităţii stilistice (vezi AFECTIVITATE). 3. Sens ^ Ansamblul asocierilor afective legate de utilizarea contextuală a unui cuvânt; cono-taţie*, sens conotativ*. 4. Propoziţie ^ Sin. exclamativă. (Vezi EXCLAMATIV) Vezi EXPRESIV. MM. AFECTIVITATE 1. Emoţie exprimată într-un enunţ; factor care intervine în anumite definiri ale stilului* ca motivare a expresivităţii*; denumeşte o categorie de stări emoţionale, care au ca rezultat modificări în uzul lingvistic normal (neutru expresiv). în terminologia lingvistică, se stabileşte adesea un contrast între termeni ca afectiv\ emotiv", ori expresiv*, pe de o parte, şi cognitiv, descriptiv* ori referenţial*, pe de altă parte. Deopotrivă stilistica lingvistică (având ca obiect de studiu virtualităţile expresive ale limbii privită ca sistem) şi stilistica individuală (ori literară, care se ocupă de creaţia artistică a scriitorilor) leagă expresivitatea enunţului de motivarea afectivă (Vezi şi STIL; STILISTICĂ). Astfel, stilul este definit de Ch. Bally (iar în stilistica românească de I. Iordan) ca totalitate a mijloacelor de expresie ale vorbirii unei comunităţi lingvistice din punctul de vedere al conţinutului lor afectiv, deci ca exprimare a faptelor de sensibilitate prin limbaj şi acţiune a faptelor de limbă asupra sensibilităţii. La rândul său, L. Spitzer, reprezentantul cel mai de seamă al stilisticii individuale, porneşte în definirea stilului de la ideea că oricărei emoţii sau derogări de la starea psihică normală îi corespunde, în plan expresiv, o îndepărtare de la uzul lingvistic neutru şi invers -îndepărtarea de la limbajul uzual este indiciul unei stări afective (emoţionale) deosebite; faptul de stil reprezintă tocmai această derogare, motivată afectiv. Prin opoziţie, norma* literară (neutră) va fi riguros respectată numai în situaţia în care motivaţia afectivă nu există. Afectivitatea se manifestă la toate nivelele lingvistice, fie că este vorba de virtualităţile unui idiom în general, fie că se iau în considerare inovaţiile individuale ale scriitorilor în vederea obţinerii unor efecte artistice: au valoare afectivă: a) în fonetică: onoma-topeele: şi gogâlţ, gogâlţ, gogâlţ, ii mergeau sarmalele întregi pe gât (Creangă); simbolismul fonetic: există sunete clare, grave, ascuţite, moi, dulci, dure, deschise etc. (M. Grammont); îi trebuiau femei schiloade, (...), geamale, baldâre, balcâze (M. Caragiale); inteijecţiile (expresii# prin scurtime): măi!, ei!, na!, tii!; accelerarea / încetinirea ritmului vorbirii: judeţul nostru nu poate fi mai bine reprezentat decât de un bărbat independent ca amicul nostru d. Ca-ţa-ven-cu! (Caragiale); aliteraţiile* în expresii cu formă fixă: val-vârtej, multe şi mărunte, praf şi pulbere, pe ca le pe cărare; b) în morfologie: valorile ironice ale unor forme pronominale: dumnealui, dumneaei; dativul etic: că bine mi îe-am căptuşit (Creangă); formele superlativului absolut, gramaticalizate (tare / straşnic / grozav / extraordinar / teribil / nemaipomenit de frumos) sau nu (rău nevoie mare, deştept foc, foc de harnic, frumoasă de mama focului); schimbările de timp şi de mod: de ex., tendinţa către prezent ca timp al naraţiei; c) în sintaxă: tipare sintactice de tipul: nebuna de..., frumoasa de...; topica*; funcţia de reliefare a dislocării*; 32 AFEREZA antepunerea-; adjectivului; repetiţia*: a făcut feţe-feţe; frumoasa frumoaselor, face el ce face; efipsa: El nu şi nu!; de ce nu? d) în lexic: impre-catiderblestemele^înjurătarile^invocăriieîexpre-siile idiomatice*: proverbele,zicătorile; argourile* şi^limbajele profesionale; cuvintele străine: guleai „chefr; niznai „neştiutor'*; figurile de stil fixate în limbă prin catacrezâ?: curcan-„poliţist**, broasca (uşii) ^încuietoare**^ a crăpata muri**; e) în formarea cuvintelor: diminutivele: propriu-zise (fetiţă; copilaş); hipocoristice (cuminţică, jupâneşicăy puicusorule-neicusorule); ironice sau antifrastice - vezi ANTIFRAZA (mititeii!); cu nuanţă augmentativă (cât e ziulica ele mare, câte zilişoare oi avea); augmentativele*, propriu-zise (beţivan, băietan); depreciative (arătanie, petrecanie, capsoman, gogoman) etc. 2. în gramatica limbii române, criteriu de clasificare a propoziţiilor, în funcţie de care acestea se împart în: a) afective’ (sin. exclamative*), în care transpare afectivitatea vorbitorului, marcată lingvistic, şi b) neafective, în care nu transpare afectivitatea vorbitorului. ’ MM.(Î); G.P.D.(2). AFEREZĂ Accident* fonetic constând în căderea unui sunet sau a- unei silabe de la începutul cuvântului. Tipiirile curente de afereza sunt: a) dispariţia unei vocale, cel mai adesea înregistrându-se pierderea lui a- (colo, coperi, mestica). Uneori se pot găsi în aceeaşi situaţie şi alte vocale* de ex. i-(talieni); b) dispariţia unei consoane (mai rar): s- (festonie, feşnicjârşit), z- (iice) etc; c) dispariţia unei silabe sau a mai multora la începutul cuvântului (rar): fr. bus pentru autobus, rom. Saveta, Veta pentru Elisaveta etc. • Afereza este în limba română un fenomen de limbă vorbită / populară. Afereza apare în poezia populară şi este cerută de necesităţi ale versificaţiei: „Nu-m da drumu să mă duc // Şterne-m patu să mă culc“ (folclor); „Ştii tu bade-amu-i un an / dintr-un măr mândoi mâneam** (folclor). Afereza vocalică (în special cea a vocalei a-) este considerată caracteristică pentru dialectele meglenoromân (mr. veam: dr. aveam, mr. daug: dr. adaug) şi istroromân (ir. flâ: dr. afla, ir. prope: dr. aproape). • într-o serie de cuvinte româneşti, raportarea la etimonul latin permite identificarea diferitelor tipuri de afereza: lat, aranea > rom. râie; lat. *hirundinella > rom. rândunea; lat. *umbulicus > rom. buric. C.C. AFINITATE Tip de solidaritate* lexicală, delimitată de E. Coşeriu, unde clasa lexemului* determinant funcţionează ca trăsătură distinctivă în lexemele determinate, de ex. a se mărita „a se căsători femeile**; a se însura „a se căsătoribărbaţii**. Vezi SOLIDARITATE; IMPLICAŢIE; SELECŢIE; A.B. K AFIRMATIV,-Ă 1. Formă ^ Formă nemarcată a verbului, folosită pentru a indica faptul că procesul desemnat de verb are loc (lucrez; ai fost văzut* citind etc.), în opoziţie cu forma negativă*, marcată (nu lucrez; n-ai fost văzut; necitind etc.). Sintagma formă afirmativă este sinonimă, în unele lucrări, cu formă pozitivă. 2. Propoziţie Tip de propoziţie cu predicatul exprimat prin: verb cu formă afirmativă (A stat ploaia; Vremea este frumoasă); locuţiune verbală cu verbul din componenţa ei la forma afirmativă (Bagă de seamă!); interjecţie predicativă (Iată părerea mea); adverb predicativ sau locuţiune adverbială predicativă de afirmaţie ori de probabilitate (Fireşte că va veni; Va veni, pesemne, mâine; De bună seamă că a aflat; A ales, fără îndoială, cea mai bună soluţie), în opoziţie cu propoziţia negativă*, al cărei predicat presupune un verb cu formă negativă, un adverb predicativ de negaţie sau o locuţiune adverbială de negaţie. Anumite propoziţii sunt afirmative numai din punct de vedere formal, sensul lor fiind, de fapt; negativ; în această situaţie sunt unele propoziţii interogative retorice (vezi INTEROGAŢIE RETORICĂ): Cine-dr fi crezut?; Cum e posibil aşa ceva?; De asta îmi arde mie?, care sunt sinonime şi deci echivalente semantic cu Nimeni n-ar fi crezut; Nu e posibil aşa ceva; Nu-mi arde de asta, şi unele propoziţii enunţiative exclamative*, în care afirmaţia este ironică: Asta ne mai trebuia!; Ai dormit mai mult de-o grămadă/, echivalente semantic cu Asta nu ne mai trebuia; N-ai dormit deloc. Vezi NEGATIV,-Ă. ALT?. AFIRMAŢIE Termen sinonim, în lingvistica descriptiv-tradi-ţională, cu propoziţie enunţiativă* afirmativă, în opoziţie cu negaţia*. Afirmaţia poate fi sigură, în propoziţii construite cu indicativul* (Ştie ce AFIX 33 fvrea; A fost aici; Va veni şi mâine) sau cu optativul* (Ar pleca şi mâine) şi nesigură, în propoziţii enunţiative dubitative* construite cu prezumtivul* (Va fi având el grijă) sau cu alte moduri şi timpuri cu valoare de prezumtiv (Să fi fost-acum vreo zece ani; Aşa o fi). Atât afirmaţia sigură; cât şi afirmaţia nesigură au câte o variântă intensivă sau emfatică*, marcată prin prezbnţâ unor adverbe de întărire în enunţ; în afirmaţiile sigure intensive apar adverbe / lo-cuţium adverbiale de afirmaţie (Da, ştie ce vrea; Prdciis ft fost aici; Va veni de bună searnă şi niâine■ Categoric, dr pleca şi mâine), iar în afitmăţiile nesigure intensive apar adverbe de probabilitate {Va fi având poate el grijă; Probabil să fi fost acum vreo zece ani; Aşa o fi pesemne). © Adverbe şi locuţiuni adverbiale de ^ Subclasă a adverbelor şi a locuţiunilor adverbiale de mod* care, ataşate propoziţiei, dau . acesteia valoarea unei afirmaţii sigure sau care pot apărea singure, ca răspuns la întrebări, ;• funcţionând ca pro-fraze* (adverbele: da, ba da, ■desigur, e vide n t, fireşte, categ ori c, bi n eît iţe Ies / etc.; locuţiunile adverbiale: intr-adevăr, cu ■ siguranţă, de bună seamă, fără îndoială etc.). •fWezi INTEROGAŢIE; NEGAŢIE. M.R. AFIX S Element morfematic* din structura unui cuvânt derivat* sau a unui cuvânt flexibil* care se ataşează radicalului* fie cu rol morfologic, pentru realizarea flexiunii, deci pentru marcarea categoriilor* gramaticale, fie cu rol lexical, pentru • crearea de cuvinte noi din baze* existente în v limbă. Afixele pot fi derivative, când sunt componente ale cuvintelor derivate, fiind purtătoare de informaţie lexicală {auriu, pământesc, muncitor, nebun), şi gramaticale, când sunt componente ale cuvintelor flexibile, fiind purtătoare de informaţie morfologică (cd/Uând, cânram, casu, acelui). © Afixele derivative sunt sufixe* şi prefixe*, în funcţie de poziţia lor faţă de radical; afixele gramaticale sunt sufixe şi desinenţe*, în funcţie de categoria gramaticală pe care o marchează. Afixele derivative sunt, în orice apariţie, legate de radical, neadmiţând disocierea şi inserarea între radical şi afix a altor forme; afixele gramaticale sunt, în numeroase situaţii, legate de radical, dar pot apărea şi libere (sau mobile*), admiţând disocierea (vezi rom. am mai cântat; fr. je n' ai rien vu) şi, uneori, inversiunea (vezi rom. cântat-am, închinare-aş). Afixele gramaticale pot avea şi realizarea 0 (zero), când opoziţia* a două forme gramaticale este marcată pozitiv, deci având o realizare fonetică pentru o valoare, dar negativ, în absenţa oricărei realizări fonetice, pentru cealaltă. Astfel, opoziţia de persoană* (eu) încep / {el) începe se marchează prin desinenţa 0, pentru pers. I, şi desinenţa -e, pentru pers. a IlI-a. © în structura formei reîncălzind, alături de radicalul cald, în varianta poziţională -căli-, apar afixele derivative re- şi în-, ca prefixe, şi afixul gramatical -ind, ca sufix al gerunziului (vezi ANALIZĂ MORFEMATICĂ). G.RD. AFONIZARE Pierdere a sonorităţii* de către sunetele (vocale şi anumite consoane) care posedă această trăsătură, ca urmare a suprimării vibraţiilor glotale, în anumite condiţii fonetice; sin. devocalizare, asurzire. In română, mai ales în poziţie finală, vocalele prezintă alofone* afonizate. Există o serie de factori care favorizează realizările afonizate ale vocalelor finale; natura sunetului precedent (o consoană surdă), poziţia accentului* în cuvânt (mai ales accentuarea paroxitonă), tempoui vorbirii (mai ales tempoui allegro) etc. Un statut aparte în română îl are /i/, a cărui realizare afo-nizată şi asilabică este obligatorie în poziţie finală neaccentuată, după o consoană sau un grup de consoane (cu excepţia grupurilor care au ca al doilea membru consoanele [1] sau [ r ]); [ i ] afonizat funcţionează ca marcă a pluralului nearticulat al multor nume (pomi, cerbi, buni, albi) şi a persoanei a 11-a sg. a verbelor (dormi, cobori, începi, ari). Sonantele* /l, m, n/ prezintă, de asemenea, alofone afonizate, în poziţie finală, atunci când sunt precedente de alte consoane (azvârl, istm, cârn). Afonizarea consoanelor se poate produce şi prin asimilare* exercitată de o consoană surdă asupra uneia sonore, în cuvânt sau în fonetică sintactică. Vezi şi ASIMILARE. L.I.R. AFORISM Frază concisă, care cuprinde o formulare cu caracter generalizator sau o reflecţie morală ori filozofică; adagiu, maximă*, sentinţă: Ipocrizia 34 AFRICATĂ este omagiul pe care viciul îl aduce virtuţii (La Rochefoucauld); în context* aforismul poate reprezenta ilustrarea sauv concluzia-enunţului precedent: basâvănici mama nici tatăl lui n-o să^şi dea niciodată învoirea; dară;chiar şi dacă s-ar putea; nu e binecuvântată de Dumnezeu căsnicia făcută peste voinţa părinţilor (Slavici); Dumnezeu se vădeşte in glasul nourilor şi al cerbi\or7încu\nintăKesarion Breb{ Sado veanu): «Caracterul de figură* al aforismului este mai evident în textul poetic* unde se combină uneori cu alţi tropi: cu metafora* - O Iuptă-i viaţa, deci te luptă (Cit dragoste de ea, cu clor (Coşbuc); cu personificarea* - [San Marc] Rosteşte lin în clipe cadenţate: / „Nu-nvie morţii - e-n zadar, copile/“ (Eminescu). Vezi MAXIMĂ-,. MM. AFRICATĂ Consoană* a cărei rostire presupune combinarea a două mişcări articulatorii; sin. semioclusivă\ închiderea completă ă canalului* fonator (implozia*), specifică rostirii oclusivelor*, este urmată de o deschidere parţială a acestuia (strictură), ceea ce determină producerea unui zgomot de fricţiune. Implozia şi strictură se produc în acelaşi punct al canalului fonator saii în puncte foarte apropiate. « în româna literară, consoanele africate sunt /ţ, e, g A Rostirea lor se realizează prin combinarea imploziei specifice oclusivelor dentale* /t/ţ respectiv /d/ (pentru g /), cu fricţiunea specifică emiterii dentalei/s/ şi, respectiv, a prepalatalelor* /ş, j7. în limbă mai veche, africata /ţ/ avea ca pereche sonoră consoana /d/, consemnată şi astăzi în dacoromână, regional, şi în aromână. U.R. AGENT 1. în teoria «actanţială» (vezi ACTANTj), într-o «gramatică a cazurilor» (vezi CAZn) şi în teoria «rolurilor tematice» (vezi ROL), termen atribuit acelui actant (caz sau rol) care desemnează pe iniţiatorul voluntar al acţiunii exprimate prin verb, caracterizându-se prin [+ Animat*], [+ Control*]; se deosebeşte de forţă* şi de instrument*, care, de asemdnea, pot interveni şi declanşa o acţiune, dar involuntar, fără a o controla; vezi deosebirea dintre: Duşmanul a distrus satul, unde ca subiect este selectat agentul, având trăsăturile [+ Animat, + Control], şi Grindina a distrus recolta, Gărgăriţele au distrus recolta, unde subiectul, animat sau nonanimat, se caracterizează prin [- Control], neîndeplinind rolul de agent. 2. Complement de ^ Complement necircumstanţiaF realizat prepoziţional care exprimă, într-o constrocţie verbală pasivă* sau conţinând un termen de origine verbală cu semnificaţie pasivă, pe cel care iniţiază şi controlează acţiunea (autorul ei). Complementul de agent este cerut de um verb la diateza pasiva (este lăudat de profesor), de un participiu sau de un supimpasiv (copil lăudat de părinţi; este de văzut de către noi rori); de un adjectiv de provenienţă verbală cu sens pasiv {acţiuni condamnabile de noi ^7, de un abstract* verbal cu seiis pasiv {numirea lui de către preşedinte) şi corespunde subiectului dintr-o construcţie activă*. Fiecare limbă lexicalizează diferit prepoziţia acestui tip de complement: rom. de sau de către, fr.par, engl. by etc. 3. Completivă de Propoziţie completivă necir-cumstanţială* corespunzând, în planul frazei, complementului de agent (vezi 2), deci cerută de un verb pasiv sau de o formă cu semnificaţie pasivă, faţă de care exprimă, sub formă propoziţională, pe autorul acţiunii (ex. este lăudat de oricine l-a văzut lucrând). Completiva de agent este o subordonată relativă*, introdusă printr-un relativ pronominal precedat de prepoziţia (prepoziţiile) complementului corespunzător. 4. Sufix de Clasă de sufixe* lexicale care, ataşate unor baze* substantivale sau verbale, creează substantive sau, mai rar, adjective, aducând cuvântului derivat* semnificaţia de „persoană care face o acţiune, practică o meserie, exercită o profesie14 (vezi DERIVAREj). în română, sufixele -ar (văcar, pădurar), -giu (scandalagiu, camionagiu), -ist (căminist) se ataşează bazelor substantivale, -tor (vânzător, luptător), bazelor verbale, iar -aş (căruţaş, cerce tas), atât bazelor verbale, cât şi celor substantivale. 5. în naratologie, rol* / funcţie actanţială (vezi ACTANT2) pe care un personaj / actor îl îndeplineşte în structura narativă a unui text; agentul este personajul - autor al unei acţiuni. în evoluţia terminologiei legate de structura naraţiei*, agentul a fost prima denumire (Tz. Todorov) a funcţiei care s-a numit mai târziu actant* (A.J. Greimas). Celelalte două funcţii actanţiale sunt, în concepţia lui V.I. Propp, beneficiarul* şi pacientul*. G.P.Dfl-4)\ MM.(5): AGENTIV 1. într-o gramatică a cazului* (vezi CAZn), sin. cu agent (vezi AGENT(). 2. Verb ^ Clasă seman-tico-sintactică de verbe a căror caracteristică este AGLUTINANTrA 35 prezenţa, în configuraţia* lor de cazuri (de roluri*), a cazului agent, exprimai sau neexprimat în structura de suprafaţă*; se opune verbelor nori-agentive, a căror configuraţie de cazuri exclude agentul. Vezi distincţia dintre: a deschide, a merge, a sparge, verbe agentive, admiţând construcţii în care se actualizează agentul: El deschide uşa, El merge pe jos, El sparge uşa, vs. a durea, a plăcea, a sta, verbe nonagentive, căci nu admit agentul în actualizările lor sintactice. Există o corelaţie între clasa verbelor agentive şi clasa verbelor «de acţiune» (vezi ACŢIUNE). Distincţia verb agentiv vs. verb nonagentiv este de tip semantic, dar are importante implicaţii sintactice: toate verbele tranzitive agentive acceptă pasivizarea*, în timp ce cele tranzitive nonagentive nu pot apărea în constmcţii pasive (vezi durea: mă doare capul; avea: el are o casă; : conţine: cartea conţine greşeli; entuziasma: mă entuziasmează discuţia, care, deşi tranzitive, nu admit pasivizarea); toate verbele agentive admit adjuncţi* prepoziţionali instrumentali şi adjuncţi adverbiali cu trăsătura lexicală [+ Intenţie, + Control] (ex. lucrează cu atenţie, merge cu grijă, scrie cu stiloul), în timp ce verbele nonagentive nu admit aceste determinări (*mă doare cu grijă, * locuieşte cu atenţie). Vezi AGENT. G.RD. AGLUTINANT,-Ă Tip de limbă identificat după criteriul structurii morfologice a cuvintelor. Limbile aglutinante sunt limbi neizolante (vezi IZOLANT), care exprimă semnificaţiile gramaticale prin afixe* distincte, ataşate în succesiune radicalului*. Un anumit afix exprimă o singură semnificaţie, întotdeauna aceeaşi; afixele au un grad ridicat de independenţă. Specifică limbilor aglutinante este şi armonia* vocalică. Sunt aglutinante limbi ca: maghiara, turca, basca etc. Vezi şi CLASIFICARE (A LIMBILOR). L.I.R. AGRAFIE Perturbare a capacităţii de a scrie. Este o afazie* specializată; poate apărea în asociere cu alexia*. :: Agrafia se manifestă ca: agrafie absolută - incapacitate totală de a scrie; agrafie acustică -\ incapacitate de a scrie după dictare; agrafie literală- incapacitate de a scrie anumite litere; agrafie verbală - incapacitate de a scrie cuvinte, cu păstrarea capacităţii de a nota litere izolate sau silabe; agrafie psihică sau voluntară - refuz de a scrie; corespondentă a mutismului, având o motivare de ordin psihic. LJ.R. AGRAMATICALITATE Termen impus de gramatica generativă*, prin opoziţie cu gramaticalitate*, pentru a denumi construcţii rău-formate, adică acele construcţii care încalcă reguli*, constrângeri*, filtre* postulate de această gramatică. Nu trebuie confundat cu abatere*, greşeală*, incorectitudine, termeni mai puţin tehnici ai gramaticii normative*, care se referă Ia încălcarea regulilor şi normelor* impuse de uzul literar* al unei anumite limbi. Vezi GRAMATICALITATE. G.P.D. AGRAMATISM Formă de afazie* motorie, care constă în perturbarea regulilor sintactice ale unei limbi. Este legată de prezenţa unor tulburări de contiguitate. Fraza devine o aglomerare haotică de cuvinte: regulile topice sunt (parţial sau total) neglijate, instrumentele gramaticale (prepoziţii, conjuncţii, articol) sunt eliminate, flexiunea este abolită (substantivele sunt folosite la nominativ, iar verbele la infinitiv). Aspectul frazei devine telegrafic, tendinţa puternică de simplificare putând să determine uneori reducerea comunicării la un sigur cuvânt, ca în limbajul infantil. L.I.R. ALATIV Caz* cu valoare locativă orientată exprimând direcţia predicaţiei spre un punct final, cu sau fără atingerea acestuia; se opune, în grupul cazurilor locative orientate, ablativului*. • Marcarea morfologică a cazului aiativ apare numai în limbi cu o flexiune cazuală foarte bogată (limbi fino-ugrice, de ex.). în română şi în celelalte limbi romanice, unde valorile de aiativ se realizează prepoziţional (ex. se îndreaptă spre Iaşi, se întoarce la mine, ajunge la gară) sau prin forme nespecifice de caz: dativ* şi acuzativ* (ex. mi-m< ajuns scrisorile tale; m-a ajuns din urmă), nu există un aiativ morfologic, ci numai un aiativ în accepţie lo-gico-semantică (vezi CAZ|n). G.P.D. 36 ALEGORIE ALEGORIE Figurai de gândire constând dintr-o suită de simboluri! coerente semandc; prin intermediul cărora se concretizează; sub forma unor tropi*, o serie de noţiuni abstracte» Unii autori sunt de părere că şi lanţul metaforic (vezi METAFORĂ) poate fi considerat alegorie atunci când se înscrie într-o sferă semantică unitară (R Fontanier, Grupul |i; Gh; Dragomirescu): Dintre sute de catarge / Care lasă malurile;/ Câte oare le vor sparge / Vânturile, valurile? (Eminescu) -alegoria „perisabilităţii existenţei umane**. Se stabileşte uneori o legătură între alegorie şi personificare*, cu care aceasta coexistă în text; alegoria, „ morţii-nu ntă“ din balada Mioriţa este o ilustrare a acestei interferenţe figurative: Să le spui curat / Că m-am însurat / C-o mândra crăiasă, / A lumii mireasă („„) I Preoţi munţii mari, / Păsări lăutari, / Păsărele mii /Şi stele făclii, (pop.) o între simboluri / metafore şi elementele descriptive ori narative pe care acestea le transpun figurativ există o corepondenţă, stabilită pe baza unui cod pe care receptorul enunţului trebuie să-l înţeleagă; transparenţa alegoriei depinde de descifrarea mai mult sau mai puţin facilă a acestui cod; Poezia hermetică oferă exemple de alegorie obscură (sau enigmă); poemul lui Ion Bărbii Joc secund, de ex., este analizabil ca alegorie a actului poetic, parţial decodificată în text: Din ceas, dedus, adâncul acestei calme creste / Intrată prin oglindă în mântuitazur./ Tăind pe înecarea cirezilor agr este / în jocurile apei un joc secund, mai pun //. Nadir latent! Poetul ridică însumarea / De harfe răsfirate ce-n zbor invers le pierzi. / Şi cântec istoveşte: ascuns, cum numai marea I Meduzele când plimbă sub clopotele verzi. (Vezi şi SIMBOL obscur) • Alegoria poate fi pusă în relaţie cu unele forme sau specii literare: descrierea, eventual sub forma seriei de metafore personificatoare: Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă / Prin care trece, albă, regina nopţii moartă. / O, dormi, o dormi în pace printre făclii o mie. / Şi în mormânt albastru şi-ri pânză argintie, /în mausoleu-// mândrit, al cerurilor arc, / Tu, adorat şi dulce al nopţilor monarc. (Eminescu) - alegorie a „ritualului de înmormântare** {regina nopţii - al nopţilor monarc, făclii, pânze argintie, mormânt -mausoleu), suprapusă peste descrierea explicită a peisajului nocturn („lună**, „stele*1, „nori**, „cer**); fabula: Dreptatea leului - alegoria „monarhiei**; romanul alegoric: Istoria ieroglifică deD. Cantemir poate fi considerat formă compoziţională narativă bazată pe alegorie. « Alegoria cunoaşte şi în artele plastice o variantă; bazată pe aceeaşi corespondenţă între un concept abstract şi repre-■; zentărea lui prin imagini (aici figurative plastice): vezi; de ex;;-pictura lui Ni RosenthalRomânia rupându-şi lanţurile pe Câmpia Libertăţii figurare alegorică a„Patrieiu ALETHIC Sistem modal extrem de puternic în cadrul căruia necesarul şi posibilul se formulează în mod absolut, în toate lumile logic posibile; se opune sistemelor modale nealethice: doxastice* şi deontice* (E. Vasiliu) sau epistemice* şi deontice (J. Hintikka, J. Lyons), sisteme formulate nu în raport cu toate lumile posibile, ci în raport cu credinţele, cunoştinţele, opiniile vorbitorilor şi ale epocii, implicând un grad mare de determinare istorică şi socio-culturală. Vezi MODALITATE. G.P.D. ALEXANDRIN Vers* de 12 silabe. în română, modelul alexandrinului a fost preluat din literatura franceză, unde datează din secolul al XlI-lea şi a reprezentat, începând din secolul al XVI-lea, versul predilect al poeţilor Pleiadei şi al tragediei clasice (M. Ăquien). Iancu Văcărescu a contribuit la introducerea alexandrinului în poezia românească, în care a constituit un metru* de bază în romantism: în viaţă te-au purtat virtutea şi credinţa; I Cresciit-ai p-ai tăi fii ca însuşi providinţa (I. Văcărescu). Alexandrinul poate apărea şi în combinaţii strofice heterometrice*, păstrându-şi cezura* mediană: Galbin ca făclia de galbină ceară f Ce-aproape-i ardea, I Pe-o scândură veche aruncat afară, / De domnul cel veşnic Groz-acum zăcea; / [ar după el nime, nime nu plângea! (Alecsandri). o - românesc Extensie metrică a versului originar francez - alexandrinul clasic - de la 12 silabe până la o măsură alternând între 13 şi 16 silabe. A fost metrul predilect al primei generaţii romantice, începând cu Grigore Alexandrescu care l-a utilizat mult, în special în varianta 14-15 şi 15-16 silabe: Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate; / Către ALEXIE 37 tărniul dimpotrivă se întind, se prelungesc, / S-a/e valurilor mândre generaţii spumegate i Zidul vechi al mânăsîirei în cadenţă îl izbesc (Alexandrescu). Gh. Asachi, I. Heliade Radu-[eseu, C. Negruzzi şi V. Alecsandri au scris poeme în diverse variante ale alexandrinului românesc; versul de 13-16 silabe se menţine în poezia românească până în perioada interbelică. MM. alexie XvPerturbare a capacităţii de a citi, ca urmare a unor leziuni corticale. Este o afazie* specializată, poate fi pură (agnozică) sau asociată cu a grafi a*. Alexia pură se manifestă ca: alexie globală -incapacitate de citire a notaţiilor prin litere, dar nu şi a cifrelor; deşi poate scrie după dictare, afazicul nu-şi poate controla textul scris; alexie literală - incapacitate de a recunoaşte anumite litere; alexie verbală - incapacitate de a citi cuvinte, deşi literele sunt recunoscute; alexia frazei -incapacitate de a integra literele şi cuvintele într-o structură textuală. 2. Incapacitate a unor indivizi normali de a deprinde cititul. Sin. distexie. ' , LJ.R. ALFABET ■ 1. Inventarul literelor* folosite în scrierea* unei v;:£ limbi şi dispuse într-o succesiune convenţională numită ordine alfabetică. Numărul, forma, valoa-v rea şi denumirea literelor diferă de la un alfabet la altul. Termenul alfabet provine de la denumirea literelor greceşti A (a) „alpha44 şi B ((3) „beta14. • ~ chirilic Aplicat în scrierea slavei vechi (paleoslavei) şi a slavonei după sec. 9. Bazat pe ; : caracterele (vezi LITERĂ) majuscule* din alfa- } betul grec şi pe alfabetul glagolitic (derivat, în cea mai mare parte, din literele minuscule* greceşti). Stă la originea alfabetelor utilizate în limbi slave modeme (bielorusa, bulgara, macedoneana, rusa, sârba, ucraineana). • ~ grec Aplicat în scrierea limbii greceşti probabil după sec. 10-9 î.e.n. şi până astăzi. Derivat din alfabetul fenician (care se află la originea tuturor alfabetelor indo-europene şi semitice). 24 de litere. Primul alfabet conţinând semne speciale pentru notarea vocalelor. Scrierea în alfabetul grec s-a realizat iniţial de la dreapta la stânga (ca în feniciană), apoi de la stânga la dreapta, trecându-se printr-o perioadă de scriere alternativă în cele două sensuri. • ~ latin Utilizat în scrierea limbii latine începând cu sec. 7 î.e.n. Creat pe baza alfabetului etrusc (derivat din alfabetul grec). 23 de litere (y şi z au fost adoptate după cucerirea Greciei). Apare, cu modificări, în uzajul scris al multor limbi contemporane, o Limba română s-a scris cu alfabet chirilic până Ia jumătatea sec. 19 utilizându-se 43 de semne (slove). în această perioadă, alfabetul latin a fost folosit sporadic; cel mai vechi text tipărit cu grafie (vezi SCRIERE) latină {Cartea de cântece, Cluj, 1571-1575) are ortografie* maghiară şi a apărut în contextul mişcării reformate româneşti din Banat-Hunedoara. în 1828, Ion Heliade Rădulescu a propus o variantă simplificată a sistemului de scriere chirilic, adaptată necesităţii de a reda pronunţarea românească. între 1836 şi 1844 au fost create şi aplicate diferite alfabete de tranziţie, prin înlocuirea treptată a caracterelor chirilice cu cele latine; principalul autor al alfabetului de tranziţie este Ion Heliade Rădulescu. în mod oficial, alfabetul latin a fost adoptat în 1860 (Muntenia, Transilvania), 1862 (Moldova). ® Româna actuală întrebuinţează 31 de litere (majuscule/minuscule) cu următoarele forme grafice si denumiri: Ala „a44, Ăla „ă“, Âlâ „î din a“, Bib Jbe44, Clc „ce“, Dld „de“, Ele „e4\ F//,,fe‘\ Gig „ghe‘\ Hlh „ha‘\ Hi „i‘\ Îlî „î din i‘\ Jij ,je‘\ Klk „ca“, LII „le“, Mim „me“, Nln „ne44, O!o „o44, Pip „pe“, Qlq „kii sau chiu41, Rlr „re“, SIs „se“, SIs „se44, Tlt „te44, Tlt „te44, Ulu „u“, Vlv „ve“, Whv „dublu ve“, Xlx'„ies44, Yly „i grec44, Z/z „ze44. Variante de citire (denumire) după model străin: F//„ef \ Gig „geu, Hlh „haş“, UI „el44, Mim „em“, N/n „en44, Rlr „er“, SIs „es4\ Z/z „zet“. Qlq, Whv, Yly au fost adoptate recent. Se adaugă grafeme (vezi LITERĂ) din alfabetul altor limbi (litere latine cu semne diacritice - vezi DIACRITIC, SEMN ~), în nume proprii străine şi în neologisme neadaptate (împrumuturi, creaţii interne de la baze străine) care păstrează grafia originară: ă, e (Săo Tome, aide-memoire), s (Kosice), Ci (diirerian), o (Petofi) etc. 2. r fonetic Inventar de semne grafice (litere, semne diacritice) folosite de lingvişti în transcrierile fonetice; există un alfabet fonetic internaţional (IPA „International Phonetic Alphabet44) şi diverse alte sisteme de notare adaptate scopului unei anumite cercetări. CS. ALFABETIC,-Ă 1. Ordine - Vezi ALFABET. 2. Scriere - (literală) Sistem de scriere* în care semnele grafice sunt litere* (de ex., scrierea limbii române). C.S. 38 AUENABIL'-A ALIENABIL,-Ă (POSESIE-) Tip de relaţie; de posesie temporară, obiectul posedat fiind exterior posesorului, nelegat în mod riecesar.de acesta, înstrăinarea lui fiind oricând po-; sibilă (este;; de;ex^ relaţia; dititxe o casă; a gradină; o; carte şi posesorul? lor);? se ;opune posesiei :ina-/^a6//e^ ieiă(ie de pose^ie?permanerită* intrinsecă, obiectul posedat fîinri inerent posesorului, imposibil de înstrăinat (este;deex.f relaţia dintre o parte a corpului şi posesor)• Disti^ dabilaVs;: Y/m/r*)^ este; fii anumite limbi; şi sintactic semnificativă, determinând diferenţe de construcţie şi servind ca parametru tipologic de comparaţie sintactică a limbilor. Astfel, în fii, pentru exprimarea posesiei inalienabile, nu se foloseşte adjectivul posesiv, în timp ce, pentru exprimarea posesiei alienabile, adjectivul posesiv este obligatoriu; să se compare: Pierre a mal ă la tete, fără adjectiv posesiv, cu Pierre a sa cravate mal mise, unde adjectivul posesiv este obligatoriu. în cadrul limbilor romanice, româna se distinge de franceză, recurgând la construcţia cu clitic* de dativ cu valoare posesivă (vezi POSESIV.,) pentru orice tip de posesie, deci şi pentru cea alienabilă, în timp ce franceză recurge la o construcţie similară numai pentru posesia inalienabilă; să se compare rom. Şi-a rupt piciorul, Şi-a pierdut cartea, unde cliticul de dativ apare atât în relaţie cu „piciorul44, cât şi cu „cartea", cu fr. îl s1 est casse la jambe, II a perdii son livre, unde cliticul cu valoare posesivă se foloseşte numai în relaţie cu, jambe", deci pentru exprimarea posesiei inalienabile. G.P.D. ALINEAT 1. Rând distanţat la dreapta (mai rar lă stânga) faţă de celelalte rânduri într-un text, pentru a marca trecerea la altă idee. Rândul care precedă un alineat rămâne incomplet în partea lui finală, dacă fraza se încheie înainte de capătul rândului. 2. Diviziune a textului cuprinsă între două alineate (vezi 1); 3. Procedeu de punctuaţie* marcând prin alineat (vezi 1) trecerea la altă idee într-un text scris. Corespunde în vorbire unei pauze mai lungi decât cea notată prin punct*. C.S. ALITERAŢIE Figură* de sunet constând din repetarea consoanelor sau a silabelor iniţiale (prin extensie şi a celor aflate în poziţie rriedială ori finală) într-o secvenţă de cuvinte apropiate în enunţ; formă a omofonici*: Şi somnul t vameş vieţii, nu vrea să-mi ieie vamă (Eminescu); Ciuruitul prapur sur / Ce-n azur străvechi întinde / îngălatul de azur (Barbu); Sfioase-s bolţile spre seară şi mai sfidâsă-i iasomia (Anghel). • Funcţia primot-dială-a aliteraţiei este de a crea un efect eufonic; fieiriutativ-descriptiv (în cazul briomatopeelor*), fie ekpresiv în afara armoniei imitative; este po-sibil ca efectele onomatopeice să se afle Ia originea întrebuinţărilor aliteraţiei că figură: vnjâihd ca vijelia şi că plesnetul de ploaie (Eminescu);-:: an / dând d-ăni, leag-an i d-an, / d-ani vani (Macedonski);şi vine vârtejul şi vine vântul şi vine / suflare de aer / şi ne sufla şi smulge (N. Stănescu). Astfel, aliteraţiile bazate pe revenirea lichidelor l, r, sugerează sunetul curgerii, aliteraţiile în nazală sunt considerate mai muzicale decât cele în alte consoane etc.: Pluteşte un lanţ de \ebede albe, / Iar visul din parc în 1 ac se răsfrânge (Bacovia); Crăiasă alegându-te^f Ingenunchem ragăndu-te, / Inalţă-ne, ne măn-tuie I Din valul ce ne bântuie; / Fii scut de întărire / Şi zid de mân mire (Eminescu). Aliteraţia are în text şi funcţia unificatoare de a grupa sintactic (rar şi semantic) termenii apropiaţi prin omofonie, reliefând legături existente în enunţ: Marea... vie, verde şi vajnică (M. Caragiale), luna moale, / Sfiicioasă şi smerită şi-au vărsat razele sale (Eminescu) - lanţul de epitete este subliniat prin aliteraţie. • Aliteraţia există şi în expresii idiomatice* ori locuţiuni* curente, ca şi în proverbe, zicători sau descântece: multe şi mărunte, praf şi pulbere, cruciş şi curmeziş, val-vârtej, viu-nevătămat; Ce-i în mână nu-i minc/wnă; Ceas rău cu săgetătură I Ceas râu de cu sară (pop.). • La finală de cuvânt ori de vers, aliteraţia silabică se realizează ca rimă* interioară sau ca rimă: Răsai asupra mea, /amină lină (Eminescu). Aliteraţia silabică nu este întotdeauna clar diferenţiată de paronomază*. Vezi EUFONIE; OMOFONIE. M.M. ALOCUTIV, -Ă (MODALITATE ~) în literatura franceză (R Charaudeau), modalitate* implicând atât locutoruf, cât şi alocutorul*, dar orientată în mod special spre alocutor; exprimă modul în care locutorul impune alo-cutorului poziţia şi voinţa lui. Se opune modalităţilor elocutiveM, în care nu transpare alocutorul, fiind orientate în mod deosebit spre locutor, şi ALOCUTOR 39 modalităţilor delocutive*, indiferente faţa de distincţia locutor / alocutor, fiind orientale spre mesaj, şi nu spre participanţi. Modalitatea alocu-tivă îmbracă forma ordinului (pleacă imediat!, să jiu mai vii!), a interdicţiei (iţi interzic să..., mni dau voie să,..), a autorizării sau a permisiunii (îţi permit să..., îţi admit să...), a avertismentului (te previn că..., îţi atrag atenţia că..,), a judecăţii pozitive sau negative (te felicit că..., îţi reproşez VaL..)^a sugerării unui fapt (îţi sugerez să..., te sfătuiesc să..<)* a propunerii (îţi propun să..., îţi ofer săi,-.),- a cererii (îţi cer să..., te implor să...), a întrebării (enunţurile interogative"), grupând toate tipurile de enunţuri orientate spre alocutor, orientare marcată gramatical prin apariţia persoanei a Il-a in forma verbului sau a pronumelui. Vezi MODALITATE,. G.RD. Alocutor Unul dintre participanţii la comunicare", cel căruia i se adresează mesajul*; sin. cu destinatar*, interlocutor*; se opune locatorului sau emiţătorului*', cei care emite mesajul. M; G.RD. ALOFON(Ă) Variantă" combinatorie (poziţională) sau liberă (individuală) a unui fonem". (Vezi şi ALOMORF, -Ă.) De ex.T în română: alofonele anteriorizate ale fonemelor vocalice /a, o, u/, prezente după consoanele [k, g, c, g] şi după semivocalele [i, e] (variante poziţionale) sau alofonele devocalizale ■> ale fonemelor vocalice, prezente facultativ, cu excepţia lui [i], în poziţie finală (variante libere). • Reducţie a elor Operaţie de identificare a fonemelor ale căror realizări sunt diversele alofone. Se efectuează ţinând seama de similarităţile fonetice şi în mod necesar de tipul de distribuţie* specific sunetelor considerate. Alofonele se caracterizează prin absenţa raporturilor de comutare*, dacă apar în distribuţie contrastivă (variantele libere), sau prin distribuţie complementară (variantele poziţionale). în cazul distribuţiei complementare, se pot formula reguli de transformare poziţională, care stabilesc echivalenţe între seriile ocurente în diferite poziţii (alofonele anteriorizate reprezintă transformarea poziţională a seriei [a, o, u], ca urmare a intervenţiei operatorului „sunet palalal“). U.R. ALOGLOT, -Ă 1. Cuvânt - Sinonim cu xenisnu Vezi XENISM. 2. Mediu ; comunitate ^ De obicei, termenii se referă la situaţia unei minorităţi etnice, care îşi foloseşte propriul idiom, diferit de cel ai populaţiei majoritare cu care convieţuieşte (de ex., graiurile ucrainene din România sau dialectele româneşti vorbite în Peninsula Balcanică). Traiul în medii aloglote constituie una dintre sursele de bază ale contactului* lingvistic. Consecinţele sunt cele fireşti pentru situaţiile de contact, cu precizarea că transferul* se produce în mod preponderent dinspre idiomul majoritar. L.l.R. ALOGRAF Varietate individuală sau variantă poziţională a unui grafem. Vezi LITERĂ. C.S. ALOMORF Variantă* (sau realizare) a morfemului*; morfe-mul, ca unitate abstractă aparţinând sistemului", se realizează prin alomorfe, unităţi concrete aparţinând planului vorbirii*. Formele diferite ale alo-morfelor aceluiaşi morfem au diverse explicaţii: a) pot fi condiţionate fonetic, forma unui alomorf fiind determinată de particularităţi fonetice ale vecinătăţilor (alomorfe fonetice); b) pot fi condiţionate morfologic, un anumit alomorf fiind selectat de o clasă largă de contexte a cărei circumscriere se face în termeni morfologici (alomorfe moifologice); c) nu are nici o condiţionare, apărând fie ca realizare singulară, în cazul formelor flexionare neregulate*, fie ca realizare liberă (vezi VARIANTĂ LIBERĂ). Astfel, la pluralul substantivelor neutre româneşti, în vecinătatea radicalului chibrit-, alomorfele -e şi -uri sunt, în româna actuală, în variaţie liberă. Morfemul de gerunziu cunoaşte, în română, următoarele alomorfe: cu -it final şi fără -u final, determinate sintactic, după cum gerunziul este urmat sau nu de forme conjuncte* (văzând vs. văzândn-1)] - alomorfele morfologice -and şi -ind, determinate de clasa de flexiune a radicalului* (cânta -cântând, dar citi - citind); - în cadrul aceleiaşi clase de flexiune, de ex. pentru conj. I, trei alomorfe fonetice (-uând, din plouând, realizată în condiţiile unui radical terminat în vocală rotunjită; -ind din veghind, îngenunchind, speriind, realizată în 40 ALTERARE condiţiile unui radical terminat în consoană palatală sau într-o vocală; alta decât o şi u;-ând din c^/z/ând, realizată în celelalte condiţii fonetice)* ® Reducţie a -v elor Operaţie de trecere de la clasei de realizări concrete (de la alomorfe) la inventând de invariante^ (la morfeme). Operaţia de reducţie a alomorfelor se realizează în etape şi constă în limitarea succesivă a numărului de alomorfei mai întâiv alornorfele foneticei apoi; cele morfologice; ducând; în fmal; la constituirea invariantei, concepută ca o abstractizare a unei clase ierarhizate de alomorfe. Vezi MORFEM. ^ G.P.D. ALTERARE în naratologie*, telinică opusă focalizării» prin intermediul căreia perspectiva instaurată în text apare alterată sau diluată» tensiunea narativă scăzând în consecinţă. Ca şi focalizarea*» conceptul de alterare a fost introdus în studiile de narato-logie de G. Genette, care îl defineşte astfel: „se numesc alterări acele infracţiuni izolate în care coerenţa ansamblului se menţine suficient de puternică pentru ca noţiunea ; de modalitate dominantă să rămână pertinentă41 (vezi NARA-TIV4). • Alterarea se realizează fie ca exces, fie - mai rar— ca lipsă de elemente informative, în funcţie de ceea ce tipul de focalizare adoptat permite {internă, externă sau zero Iomniscientă, vezi FOCALIZARE-,). în formele mai puţin îngrijite ale naratiei; alterarea poate rezultă dintr-o inabilitate a autorului, care pierde „firul“ narativ, nereuşind să/menţină focalizarea iniţială. Alteori, însă, alterarea devine tehnică de intervertire a ordinii narative, justificată de economia relatării (vezi NARATIV^); De exemplu, în romanul lui M. Sado-veanu Creanga de aut\ autorul adoptă în general focalizarea internă (perspectiva asupra Bizanţului aparţine personajului principal, Kesarion Breb). Alterările apar însă uneori, când focalizarea se relaxează, iar textul introduce opinii diverse, nu întotdeauna cu autor identificabil, dar evident străine perspectivei iniţiale (vezi pasajele redactate în stil indirect liber, STILm|4): Strălucita doamna îşi clăti o clipă pietrile nestimate şi cununa şi se aşeză dreaptă pe tronu-i de aur. Atunci ieşi înainte o clipă, alături de ea, în picioare, în straiu-i de brocart, Constantin. Era tânăr şi frumos. Unele grămezi din mulţime dădură strigăte de bucurie cătră ei Breb îl privea ţintă, cetind patima neistovită în ochii lui sub fi'untea îngustă, în gura întredeschisă, în care sticleau dinţii în puful negru şi tînăr al bărbii. Era fiul lupoaicei Era aprig ca şi Vasilisa, mama lui, însă numai pentru desfătarea cărnii. Când caii cu hamuri bogate smuciră trăsurile uşoare cu două roate şi vizitiii fâlfâiră culorile verzii care erau ale ortodoxiei, mulţimea dădu zvon şi răcnet de mare laudăi. Procedeu intermitent şi auxiliar în naraţia tradiţională, alterarea este din ce în ce mai mult utilizată în proza contemporană; unde s-a transformat în principal mijloc de polarizare a mesajului narativ, diseminat uneori până la nivelul frazei. M.M. ALTERNANŢĂ Modificare a unui sunet sau grup de sunete, produsa în cursul flexiunii* sau al derivării*, în radicalul* unui cuvânt sau într-un sufix*: văd7 vezi / (să) vadă\ poartă /porţi I purtăm; urs i urşi; lucrezi lucrează; cititori cititoare, © Clasificare: a) după natura sunetelor modificate: alternanţe vocalice, între vocale simple: ale (fată /fete), Ui (vând / vinzi), între o vocală şi un diftong: o loa (uşor / uşoara, el ea (cred! (să) creadă), între diftongi: ia! ie (băiat I băieţi), între o vocală şi 0: w/0 (aruc / uscăm); alternanţe consonantice, între consoane simple: dh (verde / verzi), tlţ (bat / baţi), între grupuri consonantice bimembre: sclşt (gâscă / gâşte) sau trimembre: strlştr (ministru / miniştri), între o consoană şi 0: 7/0 (vale / văi), n/fl (rămân / rămâi); b) după numărul posibil de membri ai alternanţelor în cadrul unei paradigme*: alternanţe bipartite (vezi exemplificările de sub (a)); alternanţe tripartite: alăle (să vadă / văd/ vede), o loa I u (port! poartă /purtăm), alălî (rămaşi rămasei/ rămân) etc. © Alternanţele vocalice pot afecta o silabă accentuată (stradă / străzi), una neaccentuată (cumpăr 1 cumpere) sau pot fi corelate cu schimbarea locului accentului* (soră / 'surori). Ele se produc mai ales în interiorul radicalului sau în sufixe, pe când alternanţele consonantice - mai ales la finala radicalului, înaintea desinenţei (cf. rog / roagă / rugam, călător / călătoare vs. port / porţi, fug / fiigi, porc I porci). Alternanţele vocalice şi / sau consonantice pot coexista într-un cuvânt: stradal străzi, împart I împărţirii,tânăr I ţineţi; de asemenea, aceeaşi alternanţă se poate produce de două ori într-un cuvânt: capac I câpâcei © Există ALUZIE 41 alternanţe a căror orientare poate fi precizată şi alternanţe neorientate. In primul caz, termenul de baza este reprezentat de sunetul din acea formă a morfemului* care poate apărea neurmată de afixe’Viar termenul sau termenii alternanţi sunt rezultat: al adăugării unor afixe flexionare ori derivative sau al modificării accentuării rădică-Ulului (tlţism oiu; primul membru este termenul ^de bazăyfăldoilea - termenul alternant); în al doi-)5 i^ă caz|&căi^termen alternant este condiţionat X de altiiregerit (d/e sau o!pa; nu se poate stabili : terrrietiul|de: bază).: o Româna are uri sistem complex de alternanţe, care o individualizează în raport cu celelalte limbi romanice. Condiţionarea alternanţelor este, în primul rând, de natură foneticămajoritatea acestora fiind rezultat al ^acţiunii unor legi” fonetice. Astfel se explică, de ex., dependenţa vocalismului radicalului de natura vocalei din silaba următoare (alternanţele el ea şi ol pa sunt condiţionate de prezenţa unui [e] sau [ă] în silaba următoare) sau de pierderea accentului (alternanţa ol a). Unele alternanţe, mai ales cele consonantice, se produc cu regularitate în contextul fonetic care le condiţionează (slş, t(t), pe când altele cunosc restricţii suplimentare, de ordin gramatical (sunt limitate la anumite părţi de vorbire: n/0 apare numai la verbe, sau forme flexionare: îl dă apare la anumite forme temporale şi de persoană) sau etimologic (anumite alternanţe nu se realizează în neologisme). • Fonologie, alternanţele au fost interpretate drept cazuri de neutralizare” a opoziţiei dintre două sau trei foneme”, într-un anumit context mor-fematic, sau drept cazuri de distribuţie” defectivă, definită în termeni morfologici (de ex., înaintea desinenţei -z, este admisă seria /ţ, z, ş, c, g / şi este exclusă seria /t, d, s, c, g/; în celelalte contexte, aceste unităţi fonematice se opun). ® în morfologie, variaţiile radicalului unui cuvânt • flexibil, ca şi variaţiile anumitor sufixe gramaticale au fost interpretate ca alomorfe* ale morfe- y mului radical, respectiv, ale sufixului gramatical, i Astfel, în paradigma verbului a purta, morfemul radical cunoaşte patru alomorfe: port-, port-, part-, poart-, iar sufixul de prezent -esc cunoaşte Ia conjunctiv trei alomorfe: -esc, est-, -easc-, în ; flexiunea românească, alternanţele se încarcă cu /: o semnificaţie specială, constituind un mijloc • suplimentar, în afara flectivelor*, pentru marcarea diverselor valori morfologice. Astfel, •yy formele de p\. flori, porţi, în raport cu formele de sg. floare, poartă, sunt marcate prin mai multe mijloace: la desinenţa -i, se adaugă alternanţa vocalică oâi6, iar, în cazul lui poartă, şi alternanţa consonantică tft. în flexiunea românească, alternanţele dobândesc un rol semnificativ în marcarea numărului la substantiv şi adjectiv (poarta - porţi; jea;*Z?ăd - serbezi); a genului la adjectiv {frumos - frumoasă); a persoanei şi a numărului la verb (port - porţi; port - purtăm); a anumitor forme temporale (ard - arsei; rămân — rămasei); a anumitor forme modale, în special a conjunctivului (crede — sa creadă, vede — să vadă), o Tendinţa limbii române actuale este de abandonare, în cazul neologismelor”, a sistemului de alternanţe: alături de neologismele lampă - lămpi, gară - guri, există şi fabrică -fabrici, staţie - staţii; alături de neologismele neg - neagă, provoc - provoacă, există şi mult mai numeroasele forme: acceptă, contestă, posedă; invocă, imploră, dezvoltă etc. Acest amestec de radicali cu alternanţe şi fără alternanţe are ca efect pierderea caracterului fonetic şi morfologic regulat al alternanţelor şi transformarea lor în fapte de neregularitate flexionară. L.LR.; G.P.D. ALUZIE Figură” de gândire bazată pe analogie în care un cuvânt / (fragment de) enunţ este folosit pentru a se evoca ori sugera, în variate forme, o realitate sau un eveniment cu semnificaţie generală ori abstractă; se evită astfel, în formularea enunţului, un eventual pericol, o exagerată precizie sau caracterul vulgar (chiar obscen, uneori) al exprimării; se realizează, în schimb, o legătură de ordin livresc, o concretizare a abstracţiunilor ori un paralelism situaţional. In versurile lui Gr. Alexan-drescu: Parnasul şi Olimpui 'cit fală se priviră / Când flotele barbare zdrobite le zăriră, se face o aluzie mitologică (la cei doi munţi din Grecia, legendare lăcaşuri ale muzelor şi zeilor), în contextul în care este descrisă lupta Eteriei pentru eliberarea de sub Imperiul Otoman. ® Apropiată uneori de perifrază* literară, având de regulă o funcţie evocatoare şi adesea eufemistică (vezi EUFEMISM), aluzia este de mai multe feluri şi poate fi realizată în combinaţie cu alte figuri (în ex. de mai sus se combină cu antonomaza”). Aluzia mitologică: Apolo-z profesor de mandolină. / Pan lecţii dă de limbile moderne (Arghezi), aluzie parodică; aluzia istorică: ...mama, în 42 AMALGAMARE slăbiciunea ei pentru mine, ajunsese a crede că am să ies un al doilea Cucuzel, podoaba creş-tinătătli, care scotea lacrimi din orice inimă împietrităi aduna-lumea de pe lume în pustiul codrilor si veselea întreaga făptură cu viersul său (Creangă) aluzie la celebrul dascăl şi compozitor de muzică religioasă bizantină;^aluzia biblică / religioasă: însuşi domnulnaturei zisese altădată t Că pentru-un drept ei iartă Gomora vinovată (Alexandrescu) - aluzie la distrugerea cetăţilor biblice Sbdorria şt Gomora; Pavel din Tars e-aciim zaraf sărac / Şi Clirisostom băiat de prăvălie (Arghezi); aluzia literară: Mureşan scutură lanţul cu-a lui voce ruginită... / Preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet (Eminescu) - aluzie la poezia lui Andrei Mureşanu Un răsunet, devenită imn naţional al României (Deşteaptă-/^ române,..); „Vis al galeşei Floride şi-ai ostroavelor Antile“, / Orchidee! nu eşti însăşi arta marelui Matei (Barbu) - versuri în care se parafrazează un fragment descriptiv şi poetic din romanul lui M. Caragiale Craii de Curtea-Veche: Ne întumani apoi spre tropice, trăiam cu săditorii visul galeş al Floridei şi al ostroavelor Antile, pătrundeam, pe urma „vânătorilor de orhidee“ în verdea întunecime a selbelor Amazonului scă-părând de zboruri de papagali; vezi şi INTER-TEXTUAL1TĂTE, Aluzia rezultată din reluarea perifrastică a unor locuţiuni populare sau din evocarea unor cutume autohtone ori clasice: Se luminează puţintel a ploaie I Atunci se cheamă că e timp frumos,,, / Iar fumul de ogeac se lasă-n jos / Si porcul umblă tot cu paiu-ii gură. (Topîrceanu, apud Dragomirescu); Aşteptăm să vedem prin columne de aur I evul de foc cu steaguri păşind / şi fiicele noastre ieşind / să pună pe frunţile porţilor laur (Blaga). Vezi şi PARAFRAZĂ. MM, AMALGAMARE 1, în limbile flexionare*, caracteristică a mărcilor gramaticale de a exprima simultan mai multe unităţi de conţinut. Vezi, de ex., în flexiunea românească, particularitatea desinenţelor* de a exprima solidar numărul şi cazul la substantiv {cartea unei eleve), numărul, cazul şi genul la adjectiv {unei fete fiutmoase), numărul şi persoana la verb {el ca/rtă); vezi, pentru franceză, caracteristica formelor contractate du, des, au, aux, care amalgamează prepoziţia şi articolul definit, precum şi semnificaţiile de gen şi de număr (fr. ■ du - prep. de + art. le + „mase/4 + ,,sg/‘)- 2. în semantica generativă (J.J. Katz, J.A. Fodor, 1963), operaţie rezultând din aplicarea regulilor; de proiecţie (vezi PROIECŢIE^, care constă în integrarea succesivă a sensurilor: formativelor* lexicale pentru obţinerea* în final, a sensului propoziţiei;; Amalgamarea: este: condiţionată sintactic; amalgamându-se,într-o primă etapă- separat; formativele aflate sub dominanţa GN şi:a GV, iar la sfârşit având loc amalgamărea grupului subiect - predicat; 3. în sintaxa rorhâneascăv fenomen!: cunoscut şi sub numele de împletire* a două structuri sintactice, constând în opacizarea* organizării iniţiale şi, implicit, în dificultatea stabilirii limitelor dintre structuri şi a interpretării grupului. Ca soluţie de interpretare, s-a recurs, de la caz ia caz, la soluţia predicatului verbal compus* {trebuiau să plece, mă puteau ajuta), la soluţia elementului predicativ* suplimentar {trebuiau pedepsiţi, îi consideră inteligenţi) sau la soluţia re-analizei, cu refacerea mentală a structurilor originare (vezi ÎMPLETIRE; OPACIZARE). G.P.D. AMBIGUITATE Posibilitate de a da două sau mai multe interpretări unei construcţii sau unui component al ei, ca o consecinţă semantică a fenomenelor de omonimie* şi polisemie*. 1. în funcţie de.tipul de omonimie prezent în construcţie, ambiguitatea poate fi lexicală, morfologică, sintactică, pragmatică; dacă apare ca o consecinţă a polisemiei, ambiguitatea este lexicală. a) Propoziţiile Şi-a închis casa^A împrumutat o carte conţin ambiguităţi lexicale, ca urmare a prezenţei omonimelor lexicale casă! „clădire de locuit", casă? „seif ‘ şi, respectiv, împrumutay „a da cu împrumut", împrumuta? „a lua cu împrumut". Propoziţia El este un copil bun conţine o ambiguitate lexicală, ca urmare a polisemiei adjectivului bun, pe care vecinătatea substantivului copil n-o rezolvă decât parţial, rămânând nespecificate distincţiile semantice dintre: bitnj „calitate cu referire la generozitate", buni „calitate cu referire la cuminţenie", bunş „calitate cu referire la rezultate şcolare", b) Propoziţia Am plecat la facultate conţine & ambiguitate morfologică, dată fiind omonimia gramaticală a formei verbale am plecat, care poate fi interpretată ca „singular" sau AMBREIOR 43 ca „plural". c) Construcţiile îl văd pe Ion mergând pe stradă şi chemarea profesorului conţin ambiguităţi sintactice, pentru prima fiind posibile patru interpretări: „îl văd pe Ion că merge pe stradă" / „îl văd pe Ion care merge pe stradă" I „ÎI văd pe Ion, când Ion merge pe stradă" / „îl vad pe Ion, când eu merg pe stradă", iar pentru a . doua, două interpretări: „profesorul este cel care cheamă"/;,profesorul este cel chemat", * Aparţine competenţei* lingvistice capacitatea vorbitorilor nativi de „a siinţi" enunţurile ambigue si de a indica semnificaţiile diferite. Gramatica generaţiv-transformaţională*, ca model al competenţei lingvistice, şi-a propus captarea şi explicarea fenomenului de omonimie sintactică şi, . implicit, de ambiguitate sintactică, atribuindu-1 istoriei transformaţionale diferite (vezi TRANSFORMARE) a construcţiilor. Structurile omonime sunt construcţii în exclusivitate de suprafaţă*, cărora le corespund structuri de bază* diferite, răspunzătoare de sensurile diferite ale organizării : ele suprafaţă, d) Ambiguităţile pragmatice sunt ; ambiguităţi de dincolo de sintaxă, relevante din ^perspectiva enunţării*, fiind explicabile prin v intenţiile de comunicare diferite încorporate în v'forma aceluiaşi enunţ; dezambiguizarea* lor este posibilă numai prin raportare la situaţia* de comunicare. Enunţul Mâine intri la ministru, de ex., încorporează forţe ilocuţionare* diferite: aserţiune, rugăminte, promisiune, avertizare, ameninţare, ordin, pe care intonaţia* şi accentul*, singure, nu le pot dezambiguiza decât parţial. 2. în stilistică, procedeu bazat pe echivocul* lexical / gramatical rezultat din posibilitatea de a ' interpreta semantic diferit un cuvânt sau o con-:;• ştrucţie, în funcţie de context*; ambiguitatea are aidesea funcţie ironică (mai rar şi de intensificare prin repetiţie), apropiată de aceea a jocului de cuvinte (vezi CALAMBUR). Ambiguitatea stilistică poate fi realizată prin: a) omonimie*: - Veux-tu tonte ta vie offenser la grammaire?/-Qui parle doffenser grand-mere ni grand-pere? (Moliere) - ironia textului provine din faptul că personajul necultivat confundă termenul savant {grammaire „gramatică") cu un cuvânt cunoscut, omonim {grand-mere „bunică", la care se adaugă în serie semantică grand-pere „bunic", pentru sporirea efectului comic); b) polisemie*: Şi când se va întoarce pământul în pământ / Au cine o să ştie de unde-Sy cine sunt?; Fiindcă tina lumii e rea, fiiincă e tină / Şi praf e universul întreg -fără de vină / Ai căzut, geniu mândru (Eminescu). în ambele exemple, sensurile „ţărână" şi „trup" sunt grupate în acelaşi context, cu funcţie de accentuare prin repetiţie şi nuanţare prin semnificaţia diversă; forma unui astfel de enunţ se apropie adesea de aforism; c) încadrare sintactică în context: Vreau ce mi se cuvine după o luptă de atâta vreme; vreau ceea ce merit în oraşul ăsta de gogomani, unde sunt cel dintâi... între fruntaşii politici (Caragiale). * în apariţia ambiguităţii, semnificaţia cuvântului se poate altera prin intervenţia tropilor*: astfel, metonimia* este considerată de unii autori (P. Fontanier, H. Lausberg) trop prin intermediul căruia se obţine ambiguitatea contextuală; în exemplul Capul i s-abate sub tăiosul fier (Bolintineanu), metonimia rezultă din ambiguizarea deliberată, care face posibilă trecerea de la sensul denotativ (vezi DENOTAŢIE) „minereu, metal folosit pentru fabricarea armelor albe" la cel contextual, cono-tativ (vezi CONOTAŢIE) „sabie". Antanaclaza* este şi ea o figură* definită prin ambiguitate. Numeroasele interferenţe posibile cu alte figuri retorice (metonimie, antanaclaza, calambur) ne determină să nu privim ambiguitatea ca pe o figură propriu-zisă, ci ca pe un procedeu stilistic emblematic şi înglobant, care determină în context alcătuirea unei întregi serii figurative; unele dicţionare de retorică (Gh. Dragomirescu) tratează chiar într-o clasă separată aşa-numitele figuri ale ambiguităţii. G.P.DXI); MM. (2). AMBREIOR în terminologia lui R. Jakobson, corespunde engl. shifter, fr. embrayeur. Desemnează unităţi ale codului lingvistic care trimit obligatoriu la mesaj, prin mesaj înţelegându-se aici „procesul enunţărif"; interferează, ca semnificaţie, cu deictic*. în clasa ambreiorilor, Jakobson include pronumele personale* de pers. I şi a Il-a, care primesc referinţă numai incluse în mesaj şi care îşi schimbă referinţa o dată cu situaţia* de comunicare, precum şi timpurile* verbale, care, pentru identificarea momentului temporal, trimit obligatoriu la enunţare. Vezi DEICTIC; DEIXIS. G.P.D. AMFIBRAH în versificaţie, picior* metric trisilabic, în care dispoziţia silabelor accentuate / neaccentuate 44 AMFIBRAHIC urmează schema v - v; ritmul* amfîbraliic admite centul* de intensitate numai pe silabele 2,5,8, ÎL. Pe-uncal care soarbe prin nările-ifoc v — v/ v -vl v-vl \ Din ceaţă pustie şi rece ^ UtijdnepevântM Cu clipa gândire! se-htrece (Eminescu) - ^ M.M. AMFIBRAHIC (RITM ~) Vezi AMFIBRAH; PICIOR; RITM. AMPLIFICARE Figură* sintactică (de construcţie) realizată prin dezvoltarea gradată, sub diverse forme, a aceleiaşi idei. Amplificarea reprezintă o lărgire a frazei prin adăugarea de determinări succesive, referitoare la acelaşi obiect determinat. Apropiată de acumulare*, se deosebeşte de aceasta prin prezenţa obligatorie a gradării (vezi CLIMAX) şi prin introducerea unei serii de figuri retorice, adesea semantice, m cadrul sintactic repetitiv: epitet*, metaforă*, hiperbolă*, antiteză*, interogaţie* etc; ex.: Iară noi? noi, epigonii?... Simţiri reci, harfe zdrobite, / Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte, ! Măşti râzânde,puse binepe-iui caracter inimic; / Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază; I In noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază; / Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic! (Eminescu). Vezi ACUMULARE; CLIMAX. MM. AMPLITUDINE ? în concepţia naratologică a lui G. Genette, dimensiune textuală a unei a(ria)cronii* (analepsă* ori prolepsă*). Amplitudinea analepsei (evocare retrospectivă în naraţie a unor evenimente anterioare) este întotdeauna mai mare decât aceea a prolepsei (anticipare / anunţare, adesea aluzivă, a unor evenimente care se situează în timpul narativ într-un moment ulterior; vezi NARATIV2). • Prolepsă se poate constitui dintr-o singură frază: Deşi nu-şi dădea încă seama, întâlnirea aceasta avea să însemne mult pentru el. Amplitudinea analepsei, în schimb, rămâne practic nelimitată în economia narativă: fragmente ample din povestiri sau nuvele, capitole întregi de roman pot relata retrospectiv o secvenţă de evenimente anterioare, intervenind ordinea narativă (vezi NARATIV4) şi. pulverizând temporalitalea secvenţială (vezi L NARATIV,); Vezi; de exemplu, cele trei capitole : introspective din mijlocul nuvelei Iui V. Alecsan-v dn, Mărgărita, ori construcţia narativă din Ultima noapte de dragoste; întâia noapte de război de v Gamil Petrescu, unde analepsa are o amplitudine extinsă la jumătate diri textul romanului. Deşi nu ^oatefi legată strict de^d epocă sau deun curent literar, amplitudinea ăhâlepselor şi ă prolepselof ^ este mai semnifîcătivăipe: măsură ce coborâm la ; originile naraţiei modeme, adică la romanul baroc 7 şi la proza renascentistă. Vezi A(NA)CRONIE; ANALEPSĂ; PROLEPSĂ. MM: ANACOLUT Discontinuitate sintactică în construcţia (propoziţiei* sau a) frazei*, apărută din cauza ne-concordanţei dintre modelul logic şi realizarea gramaticală a enunţului*. Anacolutul se poate produce prin întreruperea construcţiei sintactice, continuată - de obicei la distanţă - cu alte forme gramaticale decât cele iniţiale: Fetele împăratului, întâmplându-se de faţă când a lovit spânul pe Harap-Alb, li s-au făcut milă de dânsul şi au zis spânului cu binişorul (Creangă). Anacolutul este o trăsătură sintactică a limbii vorbite; în majoritatea cazurilor e considerat greşeală (vezi ABATERE), chiar dacă cele două părţi ale enunţului, privite separat, sunt corecte. în literatură, utilizate ca marcă a oralităţii* ori ca procedeu de caracterizare a vorbirii personajelor, construcţiile anacolutice pot avea drept rezultat accentuarea unei unităţi scoase în relief prin „tăietura4* sintactică; în aceste situaţii, anacolutul poate fi considerat figură*.* Ruptura sintactică presupusă de anacolut priveşte în special cazul, persoana, numărul, construcţiile prepoziţionale şi raportul sintactic dominant în frază, a) Anacolutul cazului se explică prin tendinţa spontană de a se începe fraza / propoziţia cu cazul no-minativ-subiect (Ia nume sau la pronume); constmcţia nu se continuă, iar vorbitorul - recon-siderându-şi modalitatea de exprimare - transformă nominativul în caz oblic şi deci subiectul în complement (direct ori indirect): Moşneagul, când a văzut-o, i s-au umplut ochii de lacrâmi şi inima de bucurie (Creangă). în frazele ample, anacolutul este justificat de intercalarea unor propoziţii subordonate între subiectul în nominativ A(NA)CRQNIE 45 si restul regentei, ceea ce duce la pierderea legăturii logice; această discontinuitate sintactică se "plasează în limite tolerabile de limba literară: Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la jocul naşterii mele... [urmează alte 6 propoziţii subordonate], parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie (Creangă). Anacolutul cazului este numit :;si antipalagâ*; b) Neconservarea persoanei pronominale sau verbale- de obicei o construcţie cu fţUdhume personal - este;întreruptă prin apariţia iimei construcţii verbale impersonale: Ea, când a Văzut asta, a fost imposibil să reziste; pot alterna, de asemenea, persoanele I şi a Il-a (cu sens general / impersonal): Ce folos că citesc orice carte bisericească; dacă nu ştii a însemna măcar câtuşi de cât, e greu (Creangă); c) Construcţiile inconsecvente în utilizarea numărului, simple dezacorduri, nu sunt considerate întotdeauna anacoluturi (dezacordul subiect-predicat, de ex.); doar atunci când fraza a impus un anumit ^model" sintactic, nerespectat în desfăşurarea ulterioară a enunţului, avem a face cu anacolut: ■ Darfiindcă te întorci... (...) lasă-ţi butea să vină pe urmă şi aideţi cu noi (Ispirescu); d) în afara oricărei reguli previzibile ori posibile clasificări 'se situează frazele complet greşite, cu anacolut multiplu şi dominate de dezorganizare logică şi sintactică; cele mai frecvente cauze ale incorectitudinii rămân: schimbarea subiectului / complementului (direct / indirect) de la o propoziţie la alta şi amestecul construcţiilor subordonate cu cele coordonate. Acest tip de anacolut nu este tolerat de limba literară decât cu valoare stilistică: Este o criză, care, ascultă-mk pe mine, că dv. nu ştiti* care, mă-nţelegi, Statul cum a devenit acuma, eu după cum văz ce se petrece, că nu sunt prost, înţeleg şi eu atâta lucru, fiindcă nu mai merge cu sistema asta, care, cum te gândeşti, te-apucă groaza, monşer, groaza! (Caragiale). Vezi ACORD; ZEUGMA. MM. A(NA)CRONIE în naraţie\ formă de discordanţă temporală între secvenţa evenimentelor (reale sau fictive) povestite şi ordinea includerii lor în text; necon-cordanţă între timpul* evenimenţial şi timpul narativ* (vezi şi NARAŢIE). Conceptul a fost de^ finit de G. Genette, care îi adaugă şi variantă gradu al ă acronie; acesteia îi rezervă sensul ,de dezordine temporală totală a textului Jn raport cu conţinutul narat, in stilistica românească, termenul acronie acoperă ambele accepţii, care nu sunt întotdeauna diferenţiate (omonimia cu anacronic „depăşit, învechit" se dovedeşte supărătoare). Acronia se realizează sub formă de prolepsă" (anticipare) şi de analepsă* (retrospecţie) a unor evenimente petrecute posterior, respectiv anterior, faţă de naraţia primară (de bază). Vezi ANALEPSA; PROLEPSĂ. MM. ANADIPLOZA Figură* sintactică (de construcţie) care constă în repetarea unui cuvânt/grup de cuvinte la sfârşitul unei unităţi sintactice sau metrice şi la începutul celei următoare; numită şi reduplicaţie, are, în general, funcţie puternic afectivă*, de insistenţă; anadiploza creează în text o simetrie după schema ...a/a\..: Dai voie bună, voia bună creşte. ijDai dragoste şi dragostea sporeşte (Arghezi). între cele două elemente simetrice care formează anadiploza se conturează un raport de dependenţă sintactică / semantică, marcată în grad diferit şi limitată spaţial de cezură sau de sfârşitul versului: a) coordonare (paratactică ori cu conjuncţie): C-ar veni, veni, ţigane J Toate stelele s-asculte (Goga); Cât lumea-i era pisculjiw* pisc era Isus (...) / O stea era pe ceruri. în cer era târziu (Arghezi); b) determinare apozitivă: Şi să răsară-n mine stelele / stelele mele, / pe care încă niciodată I nu le-am văzut (Blaga); Veşnic este numai râul: râul este demiurg (Eminescu); raportul apozitiv este cea mai frecventă realizare a dependenţei sintactice în reluarea prin anadi-ploză; c) dependenţă sintactică (reciprocă): Ce-ţi pasă dacă nu ştii ce te-aşteaptă, / Când ce te-aşteaptă nud scris nicăieri (Minulescu). Există şi situaţii în care anadiploza grupează fragmente de enunţ independente sintactic: Aceasta e pacea. Pacea în care / creşte imperiul I ceresc printre noi (Blaga). Deoarece cuvântul poate fi reluat în altă formă gramadcală sau derivativă, anadiploza se realizează uneori ca poliptoton* în poziţie sintactică fixă: vezi mai sus piscul - în pisc, pe ceruri - în cer. Vezi EPANADIPLOZĂ. MM. ANAFORĂ 1. Fenomen sintactico-semantic constând în reluarea printr-un substitut* (sau anaforic*) a unui termen plin referenţial, exprimat anterior, numit antecedent*. Relaţia antecedent-subsdtut, numită 46 ANAFORA (continuare) „relaţie anaforici sau interpretativă", procură referinţa substitutului, component care; în afara contextului*; este lipsit de referinţă proprie, 2. în lucrări mai noi; după model englezesc, este desemnată : prin anciforă■ şi clasa de cuvinte fără referinţă proprie, alcătuită, mai ales, din pronume şi adverbe pronominale* care primesc referinţa de la un component exprimat anterior^ numit antecedent; sin, cu anaforic, substitut; 3. în GB*, primeşte o accepţie mai restrânsă şi mai tehnică în raport cu 2; caracterul mairfestrâns pleacă de la clasificarea expresiilor nominale în trei categorii: anafore, pronominale, nominale referenţiale, GB introducând o distincţie conceptuală între anafore şi pronominale. • Anafora, în accepţia GB, păstrează din accepţia clasică trăsătura lipsei de referindtproprie, fiind obligată să-şi procure referinţa prin legare* de Ia un nominal referenţial, numit antecedent, altfel spus, ^prin corefeţenţialitate cu antecedentul. Această legare se realizează^tehnic prin coindexare*. • Anafora adaugă la accepţia clasică o condiţie tehnică a domeniului de legare, al cărei rol este de restrângere, pe baze sintactice (prin relaţiile de guvernare*), a domeniului în care anafora şi antecedentul pot fi legate şi, implicit, de delimitare faţă de clasa pronominalelor. Astfel; principiul (a), destinat legării ahaforelor (vezi LEGARE), cere ca anafora să fie legată în categoria ei guvernantă, în timp ce principiul (b), destinat legării pronominalelor, cere ca pronominalele să fie 1 i bere în categoria lor guvernantă. De ex., în frază: Profesorul; crede că elevii- lui■ nu se-ajută destul (unulpe altul)-, reciprocele* se şi unul pe altui sunt anafore, fiind legate (vezi indicele j) de nominalul referenţial elevii în limitele aceleiaşi propoziţii, în timp ce nominalul lui nu are trăsăturile unei anafore, ci ale unui pronume, fiind liber în limitele aceleiaşi propoziţii (este coindexat cu nominalul profesorul aparţinând altei propoziţii). 4. ^ textuală Elemente de recurenţă, de reluare, Intr-o formă sau alta, a temei* (vezi TEMA4), asigurând coeziunea* şi coerenţa* textului. Vezi COERENŢA; COEZ3UNE2; GRAMATICĂ (A TEXTULUI). 5jb-JC£torică, figură* sintactică realizată prin repetarea unui cuVânt / grup de cuvinte la începutul unor fragmente succesive de enunţ, fie ele unităţi sintactice ori metrice: i propoziţii în frază, fraze în contextr, versuri în strofă (vezi COLON); anafora realizează un paralelism^aintăctic^după schema x.:.lx...lx...: Caotldcifa ă mea viaţă îţi fu ea închinată, / Căci alt decât iubirea ea nu avu mai sfânt, / Căci tu eşti încă astăzi dorinţa-mi neschimbată i Şi visu-micel din urmă aicea pe pământ (Alexandrescu). Anafora are o dublă funcţie întext: emfatică sau de intensificare (vezi EMFAZĂ) - prin repetiţie; de creare a simeţrieEspecifice paralelismului -prin poziţia fixă a elementului reluat, TermenuL care realizează anafora se numeşte a/7o/brrcr • în funcţie de numărul construcţiilor sintactice afectate; anafora poate fi actualizată c^iiico.L° n (două reluări): Si de-ai călca nouă ţări / Şi de-ai trece noua mări, î Floricică ri-âî găsi.,. (Alecsahdri); Dar soarele, aprins ine fi Se oglindi adânc în el; I De zece ori, fără sfială / Se oglindi în pielea-i cheală (Barbu); trie olon (trei reluări); Sunt ne-nţelese literele vremii...? / Suntem plecaţi sub greul anatemii...?! Suntem numai spre-a da viaţă problemei, / S-o dezlegăm nu-i chip în univers? (Eminescuhj: e p efi ţ ie jnuj.1 i p 1 ă: De-aş fi paşă sau vizir i N-aş avea sileaf de fir. I Nici seraiul de granit / Cu pridvorul aurii; / Nici bogate caicele, / Nici eunuci privighetori; / Nici harem cu cadânele, / Nici grădini cu scumpe flori (Bolintineanu) - transpunere a unui paralelism de tip popular enumerativ. în poezia romantică, anafora multiplă are furicţie retorică, adesea rezultată din combinarea cu interogaţiiVexclămaţii*: Cine-i acvila ce cade? Cirie-i stânca ce se sfarmă? I Cine-i leul ce închide cu durere ochii săi? I Cine-i tunetul ce moare umplând lumea de alarmă? I - Este domnul României: Barbu Dimitrie Ştirbeyf... (Eminescu). în limbajul poetic modem, anafora cu mai mulţi termeni favorizează acumularea* enumerativă: Uite-ri livadă-n stupii, I Uite-n vifore lupii, lUite cerbii, / Uite firul ierbii (Arghezi). • După poziţia elementului repetat în cadrul unităţilor sintactice/metrice, se disting mai multe tipuri anaforice: la început de vers sau de propoziţie (vezi exemple supra); la începutul şi la mijlocul versului: Ce noapte groasă, ce noapte grea! IA bătut în fitndul lumii cineva (Arghezi); la începutul unor fraze succesive, într-un context mai larg: Acela ar lăuda-o cîntând imnul elenicei Artemide (...). Acela ar face să răsune fanfara vânătorilor triumfale (...). Acela ar clădi cu sfinte miresme, cu smirnă şi cu tămâie altarul vânătorilor (Odobescu). în frază, anafora este sursă de ritm*, segmentând enunţul în grupuri sintactice; de aceea, constituie un procedetfprediiect al prozei poetice: Şi clopotele, clopotele acelea care în oraşul tăcut al Iaşilor întovărăşesc toate ANAFORIC,-A 47 împrejurările vieţii, clopote pentru viaţă şi clopote pentru moarte, clopote pentru dureri şi clopote pentru bucurii, au început să sune iarăşi..* (Anghel); vezi EPIFORĂ; PARALELISM. G.RD.V-3); MM.(4). ANAFORIC,-Ă .1. Clasă de cuvinte fără referinţă proprie care îşi Vprocură refeririţa^^îfriegarea referenţială de un Component (iiri cuvânt său uri griip de cuvinte) exprimat anterior, numit antecedent* sin, cu ana-sforăi vezi şi substitut © Folosire Se opune folosirii deictice*; se utilizează pentru acele cuvinte care cunosc, de la o apariţie la alta, atât folosiri anaforice, cu raportare la un cuvânt exprimat anterior, cât şi folosiri deictice, cu raportare Ia enunţare*, în această dublă ipostază apar demonstrativele*, articolele*, unele adverbe pronominale*. în construcţia: Am văzut un film dur, acesta m-a impresionat puternic, acesta funcţionează ca anaforic stabilind o relaţie interpretativă cu nominalul antecedent film, care îi procură, contextual, referinţa. în situaţia în care cerem un obiect, indicându-l: Dă-mi-lpe acesta!, acesta funcţionează ca deictic, căci decodarea Iui nu se poate face în afara situaţiei* de ■ comunicare. 2. în retorică, vezi ANAFORA4. G.P.D. ANAGRAMĂ Cuvânt obţinut prin reordonarea literelor / sunetelor din componenţa altui cuvânt: alb - bal, luna - alun, zarvă - varză, livadă - validă, Roma- amor. în afara jocului pur, anagrama se utilizează pentru alcătuirea pseudonimelor: Petru Maior - Mitru Pere a. © Ca figură* de stil, anagrama este o formă de repetiţie a sunetelor, cu rol structuram în textul poetic (F. de Saussure): Până când în lente / Antene atente / O coborî (Barbu): Să ne privim trecutul în faţă, liniştit, / Când urma lui de umbră începe să ne doară (Arghezi); Facem sicriu din sicomori / şi-adulmecare I sicriu te facem pentru ce iubeşti (N. Stănescu). Anagrama poetică se apropie ca efect de antonomază*, cu deosebirea că anagrama creează jocul sonor formând, de regulă, al doilea termen exclusiv din litere existente în primul, cu variante nesemnificative (de ex., sicriu este cuprins fonetic în cuvântul sicomori, dacă se face abstracţie de: variaţiă o - u, urmă diferă de umbră doar prin absenţa lui b, iar antene şi atente dublează diferit consoanele n şi 0- • O formă particulară de anagramă este palindromuP, cuvânt care îşi păstrează forma indiferent dacă e citit de la stânga la dreapta ori invers; cuc, cojoc, ele, Ana. Vezi ALITERAŢIE; ASONANŢĂ; PARONOMAZĂ. MM. ANALEPSĂ în naratologie, formă de a(na)cronie* în care ordinea temporală din text este tulburată prin evocarea ulterioară a unui eveniment anterior punctului în care se află desfăşurarea naraţiei*. în textul literar, analepsa este mult mai frecventă decât prolepsa*; naraţia retrospectivă a devenit, în timp, un procedeu canonic al povestirii, întâlnit în toate perioadele istoriei literare: referindu-se Ia a(na)cronia iniţială din Iliada, G. Genette susţine că începerea naraţiei în mijlocul desfăşurării evenimentelor - in mediaş res urmată de o întoarcere explicativă în urmă (= analepsă), constituie un topos formal al genului epic. Prezentarea, în secvenţa narativă, a efectului înaintea cauzei / explicării acestuia reprezintă de asemenea o formă de analepsă. © Analepsele pot fi: a) e x t e r n e , inserţiile narative care rămân exterioare naraţiei primare; de ex., în Odissea, povestirea retrospectivă a lui Ulise în faţa feacienilor, care retrogradează în timp până la căderea Troiei; de asemenea, în ansamblul romanului lui M. Proust în căutarea timpului pierdut, secvenţa intitulată O iubire a lui Swann, amplă analepsă care are statut de naraţiune independentă faţă de firul diegetic de bază şi ocupă 2 din cele 16 volume ale cărţii; b) i n t e r n e , inserţiile din cadrul naraţiei primare; de ex., în romanul lui G. Flaubert, Doamna Bovary, capitolul VI este consacrat adolescenţei petrecute la mănăstire de eroina principală, fragment încadrabil în secvenţa naraţiei-cadru. Vezi A(NA)CRONIE; PROLEPSĂ! MM. ANALITIC,-Ă I. Model / Cercetare de tip ^ Opus modelului de tip sintetic*, se distinge prin direcţia de cercetare şi prin obiective, cercetarea desfăşurându-se de la aspectele sintagmatice* spre cele paradigmatice*, iar obiectivele majore fiind segmentarea şi clasificarea (vezi ANALIZĂ; GRAMATICĂ TAXONOMICĂ). în esenţă, orice cercetare de tip analitic are ca punct de plecare un corpus* de fraze dintr-o limbă dată pe.care le supune unor segmentări succesive pentru degajarea unităţilor componente; unităţile, o dată degajate, sunt supuse, 48 ANALITISM în ; continuare,(clasificării şi; stabilirii relaţiilor dintre ele; • Gramatica de tradiţie pedagogică (numită şi tradiţională), dar şi orientări structuraliste ca: analiza* în constituenţi imediaţi sau analiza distribuţională (vezi ANALIZA) sunt ; exemple de modele analitice, primul; bazat pe ; tehnici tradiţionale, celelalte două* pe tehnici modeme de analiză^ILl. Myioc*- (de exprimare a categoriilor^ gramaticale) Utilizare^ cu rolmor-fologic; deci pentru marcarea categoriilor gramaticale, a cuvintelor de legătură* (sau ajutătoare) şi a v morfemelor mobile*:.= prepoziţii, auxiliare, adverbe, articole; se opune mijlocului sintetic: desinenţe* şi sufixe* gramaticale» 2. Formă ** Opusă formelor flexionare sintetice, este acea formă care, pentru exprimarea categoriilor gramaticale, recurge la mijloace analitice (vezi IIj). în română, de ex., formele de perfect* compus şi de viitor* sunt forme analitice cu auxiliar (am cântat; voi cânta; am să cânt), în raport cu formele de imperfect*, de perfect simplu sau de mai mult ca perfect, în structura cărora se includ afixe* gramaticale, fiind deci sintetice (cântam; cântai; cântasem). 3* Limbă ^ Tip flexionar de limbă (vezi CLASIFICARE) în care, în ansamblul flexiunii, predomină formele şi mijloacele analitice (vezi IIl şi ILJ; se opune limbilor sintetice. Nu se poate vorbi de un tip pur de limbă analitică, ci de limbi în care predominante sunt mijloacele analitice şi care manifestă o tendinţă clară de extindere a mijloacelor analitice. Astfel, se poate spune că limbile romanice, care, în ansamblul lor, au redus considerabil flexiunea de caz* şi au abandonat, pentru categorii întregi (vezi pasivul* sau comparaţia*), mijloacele sintetice în favoarea celor analitice, sunt mai analitice decât limba latină, fără a fi devenit nici una un tip analitic pur. DLL Propoziţie în logica formală, propoziţie necesar adevărată, adică adevărată independent de lumile posibile sau de un anume moment temporal; este adevărată în toate lumile posibile, căci predicatul este implicat conceptual de subiect. Se opune propoziţiilor sintetice, al căror adevăr depinde de situaţia de comunicare; vezi, de ex., deosebirea dintre Câinele este un animal şi Câinele este alb, prima fiind adevărată dincolo de orice circumstanţe. G.P.D. extinderea formelor şi a mijloacelor analitice (vezi ANALITICn) în defavoarea celor sintetice; corespunde tendinţei generale de reducere şi de simplificare; a^flexiuniL 2;, Caracteristică generală a limbajului populari, în raport cu cel cult, constând în preferinţa acestuia: pentru formele analitice şi pentru construcţia peri frasticăr; mai apropiate de gândirea concretă a vorbitorilor care îl folosesc, v Astfel; în limbajul popular românesc se prefera ; construcţia: analitică în locul: celei sintetice cazu-^ ale (ex. trimit la copii; învelişul Ia casă); se preferă locuţiunea verbală în locul verbului simplu (vezi: a sta îh cumpănă, d da dovadă, a da poruncă, aface risipă etc.). GP.D. ANALIZABIL, -Ă 1. Grup ^ Opus grupului sintactic neanalizabil* (sau îmbinărilor fixe*) de cuvinte, este grupul sintactic care răspunde regulilor de constituire sintactică, fiecare element component având autonomie* lexicală şi gramaticală, adică actualizând caracteristici semantice, morfologice şi sintactice proprii. Să se compare grupurile analizabile: Priveşte atent jocul (copiilor), (Pe) feţele radioase ale copiilor, unde cuvintele joc, faţă se manifestă autonom, cu grupurile neanalizabile: îşi bate joc (de copii), în faţa (copiilor, apăruseră două maşini), unde cuvintele joc, faţă şi-au pierdut total autonomia. Vezi GRUP3. 2. Propoziţie ^ în sintaxa limbii române, potrivit criteriuiui de clasificare â propoziţiilor* după structură, desemnează tipul cel mai frecvent de propoziţie (sau de enunţ*), caracterizat printr-o organizare sintactică internă identificabilă. Se opune propoziţiei (sau: enunţului) neanalizabil\ a cărei (cărui) trăsătură este absenţa organizării interne, adică imposibilitatea delimitării grupului subiectului de cel al predicatului. Să se compare propoziţiile: Mergi astăzi la şcoală?, Vin la şcoală mai târziu, prima, interogativă*, a doua, enunţiativă*, dar ambele, propoziţii analizabile, căci au o structură internă clară, cu răspunsurile la întrebări: ,J)a“, „Nu" sau cu răspunsul inter-jecţional „Of!", toate reprezentând propoziţii neanalizabile. Vezi PROPOZIŢIE. GRD. ANALITISM ANALIZA 1, în evoluţia limbilor modeme, în raport cu cele Tip de investigare lingvistică acoperind cercetări clasice, tendinţă gramaticală manifestată prin dintre cele mai diverse, a căror unitate este dată ANALIZĂ (continuare) 49 O O O O /\ O o el citeşte o carte frumoasă el citeşte o carte frumoasă citeşte cit- -este -est- -e o carte frum oasă a carte frumoasă carte■ frumoas- -ă cart- -e de natura, direcţia şi obiectivele cercetării: ca natură, este o cercetare de tip sincronic* descriptiv*; ca direcţie, cercetarea se desfăşoară de la aspectele sintagmatice* (corpus de fraze) spre cele paradigmatice* (unităţi lingvistice); ca obiective majore, îşi propune segmentarea şi clasificarea unităţilor decupate» Se opune cercetărilor de tip Sintetic* (sau generativ*). Cercetarea lingvistică a propus mai multe tipuri de analiză, majoritatea utilizate şi în lingvistica românească pentru descrierea unor fragmente ale limbii române. Tipurile mai jos inventariate, deşi deosebite ca moment de apariţie (analiza discursului şi cea a conversaţiei sunt, de ex., ulterioare analizei distribuţionale), ca metodă şi tehnică de cercetare (unele tipuri de analiză, ca cea gramaticală, de ex», sunt realizate cu metode tradiţionale; altele, cu metode modeme de tip structuralist*; în cazul analizei de tip structuralist, tehnica poate fi şi ea diferită), ca domeniu lingvistic investigat (de ex., nivelul fonetic vs. fonologie; nivelul fonologie vs. morfologic etc,), ca grad de aplicabilitate (există tipuri de analiză, ca cea distribuţională, cu aplicabilitate generală şt altele, ca, de ex., a erorilor, limitate sub aspectul domeniului de aplicare), toate corespund naturii, direcţiei şi obiectivelor generale ale cercetării analitice*. 1, - în constituenţi imediaţi Tehnică de analiză de tip structuralist* având următoarele caracteristici: se constituie din operaţii succesive de segmentare; fiecare operaţie delimitează câte două segmente, numite „constituenţi* imediaţi"; pleacă de la enunţ* şi are drept constituenţi ultimi morfemele*, trecând peste barierele tradiţiei lingvistice: sintaxa frazei / sintaxa propoziţiei / morfologie; orice schemă a unei analize în constituenţi imediaţi are forma descrisă în schema de mai sus. 2. ^ contextuală Tip de analiză bazată pe particularităţile contextului* lingvistic. Analiza distribuţională şi cea combinatorie sunt tipuri de analiză contextuală. 2.1. ~ distri-butională / distributivă Metodă de descriere introdusă de gramatica structuralistă, în special de şcoala descriptivistă* americană (L. Bloomfield, Ch. Hockett, Z. Harris), care, propunându-şi eliminarea integrală a sensului din analiză şi descriere, a impus o procedură bazată în exclusivitate pe distribuţie*, deci pe posibilităţile şi incompatibilităţile de asociere a componentelor. Plecând de la un corpus* de fraze, considerat reprezentativ pentru limba analizată (sau pentru domeniul urmărit), analiza distribuţională realizează descrierea corpusului prin: inventarierea coocurenţelor*, deci a vecinătăţilor de dreapta şi de stânga; analiza relaţiilor distributive, stabilind tipurile de distribuţie (complementară, defectivă, contrastivă) şi clasele* de distribuţie, © Analiza distribuţională, aplicată la început domeniului fonologie, s-a extins la toate nivelurile lingvistice, oferind o procedură imanentă* (deci, bazată pe relaţiile interne, lingvistice) şi formală* (fără raportare la sens) pentru stabilirea inventarului de unităţi şi clasificarea lor, indiferent de nivel. © Analiza distribuţională, absolutizată, la un moment dat, ca reprezentând obiectivul suprem şi unic al oricărei descrieri lingvistice, îşi păstrează astăzi valabilitatea, oferind, în cadrul unor construcţii teoretice mai largi şi altfel orientate, procedee şi tehnici de 50 ANALIZA (continuare) descriere. Gramatica generativă1, însăşi, ale cărei obiective sunt opuse celor de tip analitic*, păstrează elemente din analiza distribuţiohală sub forma disponibilităţilor de combinare ale centrelor predicative şi a restricţiilor impuse de acestea argumentelor*. 2.2; ^combinatorie Analiză de tip structuralist, aplicată în special nivelului sintactic; care îşi propune examinarea; în cadrul relaţiilor de succesiune (sintagmatice*); a libertăţilor şi; mai ales; a constrângerilor* exercitate de cuvinte unele asupra altora în procesul combinării lor m propoziţii şi fraze; Valenţă*, distribuţie*, constrângere* sunt concepte esenţiale ale analizei combinatorii. Obiectivul ei principal este extragerea regulilor de combinare proprii unei limbi Ia un moment dat. ® Tipurile de reguli din analiza combinatorie au fost preluate şi încorporate în modelul generativ* sub forma regulilor de subcategorizare* strictă şi seiecţională*. 3. ^ gramaticală Procedură impusă de practica gramaticii şcolare, cu obiective diferite după nivelul sintactic / morfologic la care se realizează. Analiza sintactică îşi propune: segmentarea unei fraze în propoziţiile componente, stabilirea raporturilor şi a funcţiei fiecărei propoziţii; segmentarea propoziţiilor în părţi de propoziţie, stabilirea raporturilor şi a funcţiei pentru fiecare parte de propoziţie; alcătuirea schemei* sintactice, unde se înregistrează componentele şi relaţiile. Analiza morfologică îşi propune calificarea morfologică a fiecărui component dintr-o propoziţie prin indicarea părţii de vorbire căreia îi aparţine şi a caracteristicilor de flexiune; 4;^ fonetică Operaţie de identificare a sunetelor care se realizează în fluxul vorbirii (într-un cuvânt şi / sau la gtaniţa dintre cuvinte) şi de descriere a trăsăturilor articulatorii* şi / sau acustice* ale acestora; Analiza parametrilor articulatorii şi. acustici de bază ai sunetelor dintr-o limbă se efectuează în laboratoare fonetice, cu ajutorul unor aparate speciale. Analiza fonetică poate urmări simpla descriere a caracteristicilor şi a compatibilităţilor de combinare a sunetelor sau relevarea particularităţilor de realizare a unor unităţi fonetice, condiţionate de context (vezi şi ALOFON,-Ă). în primul caz, analiza fonetică este corelată cu o transcriere* fonetică normalizantă: cenzurat, de ex., va fi transcris [cenzurat], fiecare dintre cele opt sunete identificate în structura acestui cuvânt fiind descris în raport cu un set de parametri articulatorii (pentru vocale: localizarea, apertura*, labializarea*, timbrul*; pentru consoane: modul de articulare, localizarea, sonoritatea*) sau acustici (acut / j*rav; compact / difuz; întrerupt / continuii etc.). în cel de al doilea caz, analiza fonetică este corelată cu o transcriere fonetică riguroasă: transcrierea cuvântului cenzurat va fi [cenzurat*1], semnalându-se faptul că vocala [e], urmată de o consoană nazală; este nazalizată, iar oclusivă [t], la finală de cuvânt; are o pronunţare uşor aspirată. 5. r fonologică {sin. fonematică) Operaţie de reducţie a alofonelor* vocalice şi consonantice dintr-o limbă; Analiza fonologică are ca rezultat determinarea inventarului de unităţi invariante* (foneme) dintr-o limbă. Reducţia variantelor diverselor foneme se realizează ţinând seama de tipul de distribuţie* în care se află acestea, precum şi de prezenţa sau absenţa unor raporturi de comutare*. Unităţile invariante se caracterizează prin distribuţie contrastivă şi prin raporturi de comutare cel puţin într-un anumit tip de context fonetic; distribuţia complementară caracterizează alofonele diferitelor foneme. în română, [n] şi [ii], de ex., se află în distribuţie complementară, al doilea sunet apărând numai înaintea unei oclu-sive velare, pe când [n] şi [t] sunt în distribuţie contrastivă şi comută, înainte de [a] (de ex., nalta); [n] şi [r[] sunt alofone ale aceluiaşi fonem, pe când [n] şi [t] sunt foneme distincte. Soluţiile de interpretare fonologică a unor secvenţe sonore nu sunt unice, [Ic] şi [g] din limba română, de ex., au fost interpretate de anumiţi cercetători drept unităţi monofonematice, iar de alţii - drept succesiune de unităţi: /k, g/ + vocală palatală. 6. mor-fematică / morfemică a) Operaţie de segmentare a unui cuvânt derivat* sau flexibil* în morfemele componente, urmărite la nivelul realizărilor contextuale ale acestora, deci al alomorfelor*. Analiza morfematică se realizează în etape, fiecare etapă obligând la compararea formei supuse analizei cu altă formă din paradigmă* sau, în cazul derivatului, cu forma cuvântului de bază*. • Analiza morfematică a cuvântului înfricoşători; de ex., se efectuează în următoarele etape: prin compararea cu forma înfricoşător, se detaşează morfemul desinenţă* -/ (realizat ca i asilabic), purtător al semnificaţiilor „mase. pl.“; prin raportarea formei înfricoşător la baza verbală înfricoşa, se detaşează sufixul* lexical -tor (realizat în varianta -ător); prin raportarea formei înfricoşa la baza adjectivală fricos, se detaşează două morfeme lexicale: prefixul* în- şi sufixul -a; prin raportarea formei fricos la baza substantiv vală frică, se decupează radicalul* fric- şi sufixul ANALIZA (continuare) 51 lexical -os (realizat contextual ca -ar-, dată fiind Includerea într-o operaţie ulterioară de derivare: fricos > înfricoşa). Rezultatul ÎI constituie lanţul de segmente morfemice: în-fric-oş-âtor-i. © Analiza morfematică nu duce totdeauna la soluţii unice, fie ca efect al adoptării unor soluţii diferite de analiză fonematică (vezi 5), fie ca efect al unei interpretări morfematice diferite. în asemenea situaţii, trebuie optat, în urma examinării . avantajelor şi a dezavantajelor de segmentare (vezi EVALUARE), pentru una dintre soluţii, decizia fiind de tip subiectiv, b) Operaţie de stabilire a invariantelor* morfemice, deci de trecere de Ia clasele de realizări concrete (de la alomor-fe*) la inventarul de morfeme, operaţie cunoscută si sub numele de „reducţie a alomorfelor" (vezi ALOMORF). 7. ^ semică (componenţială) Metodă de descriere a sensurilor cuvintelor, bazată pe seme\ componente sau constituenţi. Se procedează Ia o abordare relaţională a sensurilor care prezintă un număr oarecare de afinităţi (seine comune) şi care se diferenţiază măcar printr-un sem (considerat definitoriu, distinctiv în relaţia dată). De aceea, analiza semică se aplică unor paradigme*, clase sau microsisteme de sensuri ai 'căror membri pot fi comparaţi. Analiza semică prezintă sensurile (semnificatele*) lexicale ca pe fascicole de seme pentru a-l releva pe acela care este definitoriu într-o relaţie semantică dată. Dacă se compară a asculta şi a auzi, verbe care desemnează amândouă o activitate senzorială auditivă, semul definitoriu este „+ volitiv". în schimb, în relaţia dintre a auzi şi a vedea, verbe care au comun semul „activitate senzorială", diferenţa semică este „tipul de activitate senzorială". Cuvântul tată se defineşte prin fascicolul de seme „relaţie de rudenie" + „generaţie ascendentă" + „sex masculin"; dacă se comută sexul (- „masculin" sau + „feminin") se stabileşte o opoziţie imediată între tată şi mamă. © Analiza semică s-a aplicat unor clase de sensuri (paradigme*, câmpuri*, sinonime*, antonime*) stabilite inductiv (prin intuiţie), ca în exemplele de mai sus. Este posibilă şi analiza semică deductivă, bazată pe concepte semantice universale, formulate binar, cum ar fi: [+ Animat], [± Uman], [± Masculin], [± Vegetal], [± Concret], [± Adult], în acest ultim caz, analiza semică are o aplicare limitată la anumite cuvinte ale limbilor (nume de rudenie, nume de animale, de ex.). ® Analiza semică a cunoscut reprezentări formalizate (matrice*/ tablouri sau arbori*), care pun în evidenţă elementele distinctive (vezi tabelul de mai jos) © Analiza semică s-a practicat în semantica europeană (Hjelmslev, Coşeriu, Pottier, Greimas, Mounin, Picoche, Rastier, Geckeler, Lyons, Alinei ş.a.) cu unele diferenţe, dar având în comun orientarea metodologică structuralistă. © în lingvistica generativă’ americană, analiza semică este subordonată sintaxei şi urmăreşte găsirea restricţiilor selective* (care fac ca o categorie A să nu se combine cu altă categorie B, de ex., substantivul sinceritate nu se poate combina decât cu un număr limitat de verbe sau substantive desemnând persoane). © în semantica* românească, analiza semică a avut în vedere inventare mai largi de sensuri, stabilite cu ajutorul dicţionarelor*; obiectivele metodologice s-au combinat cu unele aplicative (vezi CÂMP; ANTONIM; POLISEMIE; SINONIMIE; LEXICOGRAFIE; LINGVISTICĂ APLICATĂ). ® în etapa actuală a dezvoltării lingvisticii, analiza semică nu mai reprezintă un scop în sine, ci interesează eficienţa ei în descrierea practică a lexicului unei limbi (mai ales din perspectiva lexicografici computerizate); deficienţa principală a analizei semice este limitarea (cantitativă şi calitativă) a aplicării ei în descrierea cuvintelor din orice limbă. Vezi ARHILEXEM; ARHISEMEM; CLASEM; LEXEM; LEXICOLOGIE; SEM; SEMEM. 8. - stilistică Tip de analiză care urmăreşte evidenţierea resurselor expresive* ale unui text* sau apartenenţa acestuia la o anumită varietate funcţională* a limbii (vezi FUNCŢIONAL3). în concordanţă cu accepţia dată termenilor stil* şi stilistică*, analiza stilistică are ca obiective: caracterizarea stilului individual al „obiect" „masă" „destinaţie „intelectuală" „comercială" „industrială" generală" masă + + - - - birou + - + - - tejghea + - - -ţ. - banc + _ _ _ + 52 ANALOGIE scriitorilor (relevând particularităţile expresive existente la toate nivelurile limbii >- fonetică, lexic, gramatică); descrierea textului de poezie / proză în funcţie de un model prestabilit: reto-ric-figurativ pentru poezie (vezi FIGURA); naratologic ori descriptiv pentru proză (vezi NARAŢIE); stabilirea apartenenţei textului lă un anumit stil/Iimbaj funcţionai (beletristic, ştiinţific sau juridic-administrativ); ţinând seama de trăsăturile specifice acestor variante şi identificabile în textul analizat, : Analiza sfilistică se poate realiza diacronic (vezi DIACRONIE);prin compararea unor momente succesive cronologic din evoluţia genurilor / speciilor literare, a nivelelor figurative sau chiar a procedeelor stilistice izolate; de ex.: dezvoltarea genului liric; istoria naraţiei intr-un spaţiu cultural determinat; constituirea sistemului figurilor sintactice; procedee ale oralităţii la scriitorii români din sec. al XlX-lea; apariţia şi dezvoltarea metaforei / comparaţiei / simbolului etc. 9. ** contrastivă Tip de analiză efectuată cu metodele structuralismului*, constând în compararea organizării a două limbi cu scopul identificării, pe niveluri lingvistice (fonologie, morfologie, sintaxă, lexic), a zonelor de contrast şi a celor cu organizare identică, în vederea unui obiectiv aplicativ imediat: optimizarea procedeelor şi a materialelor pedagogice de învăţare a limbilor străine. Ipoteza teoretică a analizei contrastive este că zonele de contrast maxim din organizarea a două limbi sunt potenţial generatoare de erori în achiziţia limbii străine (aşa-numitul transfer* negativ), în timp ce zonele cu organizare identică sau asemănătoare facilitează învăţarea (aşa-numitul transfer pozitiv). Analiza contrastivă este una dintre direcţiile de interes ale lingvisticii aplicate*. 10.> a erorilor în predarea şi învăţarea limbilor străine, tehnică de identificare, inventariere, clasificare şi interpretare a erorilor, intervenind ca efect al tansfe-rului* negativ de la limba sursă* la limba ţintă*. Analiza erorilor este, ca şi analiza contrastivă (vezi 9), o direcţie a lingvisticii aplicate, având acelaşi obiectiv aplicativ imediat: optimizarea procedeelor şi a materialelor didactice de învăţare a limbilor străine. Dar în timp ce analiza contrastivă urmăreşte identificarea zonelor potenţial generatoare de erori, analiza erorilor extrage maximum de consecinţe aplicative din interpretarea erorilor înseşi. 11. a discursului Concept frecvent folosit în lingvistica actuală, dar cu accepţiuni diverse, a) Unii specialişti consideră că analiza discursului nu desemnează nici o perspectivă teoretică, nici un cadru metodologic, ci numai un obiect de studiu: discursul*, cu întreaga varietate a formelor sale de manifestare. Domeniu configurat la intersecţia unor discipline diverse; analiza discursului depăşeşte limitele stricte ale lingvisticii, înglobând cercetări foarte diferite ca fundamentare teoretică şi metodologică; de Ia cercetările de gramatică* a textului (T. van Dijk, L Petofi;R; de Beaugrande); până la cele de structură a conversaţiei* m cele mai variate tipuri de situaţii comunicative: în clasă, Ia tribunal, la doctor, între prieteni etc. (M, Coulthard, D. Brazii, M. Montgomery, W. Labov etc.). b) în opinia altor specialişti, analiza discursului se caracterizează prin extinderea tehnicilor de analiză lingvistică dincolo de nivelul frazei, cu scopul de a determina regulile care permit distingerea discursului coerent de cel incoerent (vezi COERENŢĂ). Se admite astfel ideea izomorfismului* frază-discurs, analiza discursului fiind, în esenţă, o lingvistică transfrastică. Corpusul de date folosit este relativ restrâns, de multe ori un singur text, construit de specialişti şi nu înregistrat. Analiza discursului este opusă analizei conversaţiei, mai ales sub aspect metodologic. 12. a conversaţiei (conversaţională) Concept definit diferit în lingvistica actuală. Unii specialişti o consideră componentă a analizei discursului, alţii o opun acestui tip de analiză, înţe-legând-o ca pe o cercetare empirică, inductivă, care urmăreşte identificarea unor tipare recurente într-un material faptic vast, obţinut prin înregistrarea directă a celor mai diverse tipuri de conversaţie*. G.P.D. (7, 2,3, d, 9,10); L.LR.(4,5, 77,72); A.BV. (7); MM. (8f ANALOGIE Regularizare a unei forme sub presiunea altor forme cu care aceasta este asociată în funcţie de anumite criterii. La nivel fonetic, se produc modificări ca urmare a influenţei reciproce dintre cuvinte care aparţin aceluiaşi câmp semantic (forma luni (în loc de lum < lat. Lunae) se explică prin presiunea analogică exercitată de numele altor zile ale săptămânii: marţi, miercuri, vineri; forma octombrie (cu m neetimologic) se explică prin presiunea analogică exercitată de numele altor luni: septembrie, noiembrie, decembrie), dar şi ca urmare a atracţiei antonimice* (gravis a ANAPEST 53 devenit probabil în latina târzie, regional, *grevis, sub influenţa antonimului său levis; cf. rom. greu). La nivel, morfologic, procesele analogice au o frecvenţă deosebită. Ele se produc atât în interiorul aceleiaşi paradigme (lat. scio ar trebui să aibă ca rezultat în rom. forma \j:iu, ştiu fiind explicabil prin presiunea celorlalte forme din paradigma verbului), cât şi ca urmare a influenţelor reciproce dintre paradigme (după modelul porc-porcifdrac^draci, în locul formelor etimologice berbece, copaci, se creează forme noi de singular: berbec, copac, pe baza paralelismului formelor de plural: berbeci, copaci; formele etimologice de perfect simplu şi participiu ale verbului a face: feciu, fapt, sunt substituite de formele făcui, făcut, create după modelul bătui, bătut, cusui, cusut). Analogia determină crearea unui mare număr de derivate, după modelele preexistente. După modelul timid-timiclitate, fidel-fidelitate, presupunând formarea de substantive abstracte care exprimă calitatea de la baze adjectivale, cu ajutorul sufixului -itate, au apărut creaţii ca: periculozitate, spectaculozitate, operaţionalitate, graţiozitate, rigurozitate etc. La nivel sintactic, analiza determină schimbarea regimului unor cuvinte. După modelul construcţiilor impersonale este / rămâne de făcut, au apărut construcţii neacceptate de normele limbii literare, ca merită de făcut, trebuie de făcut. Neo-gramaticii au apelat frecvent la analogie pentru a explica excepţiile de la legile* fonetice, susţinând că fonetica distruge, iar analogia repară. ® Analogia este un factor important al schimbării lingvistice. F. de Saussure semnala funcţionarea ei după modelul proporţiilor (reconstituirea unui termen). Unele dintre formele create prin analogie se impun în limbă, altele sunt considerate greşite. Un loc aparte îl ocupă procesele analogice care apar în achiziţionarea limbajului de către copii sau în cursul învăţării unei limbi străine (vezi ACHIZIŢIE A LIMBII). Reprezentând o formă de presiune intrasistemică, analogia se opune normei*, formă de presiune exlrasistemică. LJ.R. ANAPEST In versificaţie, picior* metric trisilabic, în care secvenţa silabelor accentuate / neaccentuate are forma V v ritmul* anapestic admite accentul* numai pe silabele 3, 6, 9, 12... Anapestul este o formulă ritmică foarte rară în poezia românească (L Funeriu): Amintirile mele filtrau, aparent vv-/vv-/vv-/vv-liniştite’, pluteau ca o umbră ciudată vv-/vv-/vv-/vv-irizând un talaz mântuit de torent (Doinaş) vv-/vv-/vv-/vv- M.M. ANAPESTIC (RITM ~) Vezi ANAPEST; PICIOR; RITM. ANAPTIXĂ Schimbare* fonetică necondiţionată, care constă în apariţia unei vocale între două consoane, în vederea uşurării pronunţării. Numită de către unii lingvişti epenteză* vocalică, anaptixa este puţin frecventă în limba română. Apare într-o serie de pronunţări populare şi regionale: hirean (pentru hrean), mistirie (pentru mistrie), rizic (pentru risc). C.C. ANASTROFA 1. în accepţie gramaticală, inversare a ordinii normale a două cuvinte strict legate între ele din punct de vedere sintactic (pronume conjunct sau auxiliar faţă de verb în formele verbale compuse*): te uită (,,uilă-te“), rogu-te, porni-vom, văzut‘'dm,făcutu-s-4X. 2. în retorică, figură* sintactică (de construcţie) care constă în schimbarea ordinii normale între termenii grupurilor nominal* şi verbal*; cunoscută şi sub numele de inversiune* (poetică), anastrofa are funcţia de reliefare a elementului deplasat, apropiindu-se ca efect de celelalte tipuri de dislocare*; Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate; / Către ţărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc / S-ale valurilor mândre generaţii spumegate / Zidul vechi al mănăstirii în cadenţă îl izbesc (Alexandrescu): ® Anastrofa se identifică între celelalte anomalii de topică* prin faptul că priveşte, în general, antepunerea determinării faţă de determinat: a) atributul adjectival / substantival (genitival sau prepoziţional) faţă de substantiv: prelung şi nenţeles / răsună zvonul unei mări necunoscute (Blaga); A lumii-ntreagă scăpare (Heliade); De înger suflet, chipul de femeie (Eminescu); b) numele predicativ faţă de verbul copulativ: Un demon sufletul tău este (Eminescu); Acum o mie de ani i cronicar eram aici unui noroc schim-băcios (Blaga); c) complementul direct/indirect/ circumstanţial faţă de verb: Trandafiri aruncă 54 ANCHETA LINGVISTICA roţii. (Erumescu); Şi ochii tui, de patru timpuri pline, / încremeniţi pe zare, n-au dormit (Arghezi). Vezi DISLOCARE; HIPERBAT. MM. ANCHETĂ LINGVISTICĂ Metodă prin care specialistul culege date lingvistice de lavorbitorh Este principala sursă de informaţi [pentru cercetările de: dialectologie* şi sociolingvistică*; « Ancheta dialectalăvpoate fî efectuată direct (la faţa locului) sau indirect (prin corespondenţă), ambele modalităţi de adunare a materialului având în comun utilizarea unor chestionare*. în cazul anchetei indirecte, chestionarul este trimis în diferite localităţi, spre a fi completat de vorbitori şi înapoiat apoi specialistului. Neajunsurile principale ale acestui tip de anchetă sunt determinate de imposibilitatea cercetătorului de a controla desfăşurarea anchetei în alt mod decât prin alcătuirea chestionarului; volumul şi relevanţa materialului cules sunt dependente de seriozitatea şi priceperea subiecţilor*. Prin ancheta indirectă se pot obţine informaţii utile privitoare mai ales la lexic şi sintaxă. Ancheta indirectă este practicată îndeosebi de germanişti; în romanistică s-a impus ancheta directă. Deşi pune probleme mai numeroase, âceâstâ oferă posibilitatea de a dirija obţinerea datelor nil numai prin structurarea chestionarului, ci şi prin procedeele de interogare folosite, precum şi prin alegerea localităţilor, a subiecţilor şi chiar a anchetatorului. Valoarea datelor înregistrate este, de asemenea, dependentă de sistemul de notare utilizat. (Vezi TRANSCRIERE (FONETICĂ)). Ancheta pe teren se poate realiza şi prin convorbiri tematice, care prezintă avantajul de â oferi uri material mai spontan. Anchetele dialectale au ca obiectiv alcătuirea unor atlase* lingvistice, monografii, glosare sau antologii de texte. în funcţie de aspectele urmărite, se distinge între anchetele generale, care au în vedere toate nivelurile structurii unei varietăţi* lingvistice (fonetic, gramatical, lexical), şi anchetele speciale, care au în vedere un singur nivel sau chiar o singură particularitate (de ex., palata-Iizarea* oclusivelor dentale). Anchetele definitive sunt precedate, de obicei, de anchetele de probă (preliminare), prin care se urmăreşte familiarizarea cercetătorului cu o anumită varietate lingvistică, verificarea şi definitivarea chestionarului şi a sistemului de transcriere a datelor, definitivarea reţelei punctelor de anchetat etc. • Ancheta sociolingvistică prezintă o serie de particularităţi: folosirea simultană a unui număr • mare de subiecţi, constituind eşantionul consi- \ derat reprezentatiy pentru o anumită comunitate*; folosirea unof chestionare mai restrânse, care au în vedere numai acele variabile lingvistice cărora ? li se atribuie valoarea de indice diagnostic pentru diferenţierile; din;comunitatea considerată;: inves- v; tigarea comunităţilor urbane; inclusiv a celor din marile oraşei Se practică;;de: asemenea, sistemul ^ unor anchete rapidei, în locuri aglomerate (de ex;^ magazine universale); adresându-se întrebări unui ; mare număr de subiecţi, care rămân anonimi. Un spor de autenticitate este realizat prin crearea unor situaţii dialogale. © în general, anchetele nu reprezintă o situaţie* de comunicare naturală, ci una provocată, în care raporturile comunicative se stabilesc între indivizi aparţinând unor comunităţi lingvistice diferite, cel din afara comunităţii studiate având în permanenţă iniţiativa şi controlul întregii activităţi verbale. De aici rezultă posibilitatea unor distorsiuni ale realităţii lingvistice. U.R. ANIMAT 1. a) în analiza* componenţială (sau semică), trăsătură semantică distinctivă* (vezi SEM) care asigură descrierea semantică a unităţilor lexicale aparţinând clasei substantivului, b) In gramatica generativă*, trăsătură semantică inerentă* introdusă prin reguli de subcategorizare* noncon-textuală a substantivelor, asigurând rescriereâ simbolurilor complexe* substantivale, şi prin reguli de subcategorizare selecţionaiă* a formativelor verbale şi adjectivale. Astfel, în detalierea semantică a formativelor substantivale: băiat, fată, copil; bătrân, tânăr, mătuşă, unchi etc., găsim trăsătura inerentă [+ Animat]; în caracterizarea selecţionată a verbelor: dormi, mânca, nutri, simţi, ofta, apare trăsătura [+ Animat], pentru poziţia subiectului, iar a verbelor: chinui, omori, ţesăla, şi pentru poziţia obiectului direct. 2. Clasă lexicală de substantive caracterizate prin prezenţa, în configuraţia lor semantică, a trăsăturii [+ Animat], denumind deci fiinţe însufleţite, persoane şi animale; subordonează subclasa substantivelor umane* (sau personale), caracterizate, suplimentar, prin trăsătura [+ Uman]. In limbile în care subclasa substantivelor personale prezintă particularităţi de flexiune, ca în română (vezi 3), formând aşa-numitul „gen personal", clasa AN1S0CR0NIE / ANIZOCRONIE 55 animatului subordonează genul personal. 3. în studiile de tipologie* lingvistică, parametru care asigură diferenţierea limbilor în funcţie de posibilitatea marcării lingvistice a uneia sau a mai multor distincţii ale animatului. ® Există limbi indiferente la categoria animatului şi altele având o mare sensibilitate faţă de distincţiile animatului: însufleţit / neînsufleţit, uman / animal, uman propriu / uman comun, nume de rudenie, animal măre / animal mic, marcarea fiind cu atât mai evidentă, cu cât numele se află într-o poziţie mai înaltă în ierarhia gradului de animat. Mărcile lingvistice variază de la o limbă la alta, mani-sfestându-se prin: selecţia unor forme diferite de ;verb (vezi, de ex., limbile algonquian, din America de N-E, care selectează forme verbale „directe11, pentru construcţiile în care agentul ocupă o poziţie mai înaltă decât pacientul în ierarhia animatului, şi forme verbale „inverse14, pentru construcţiile în care, dimpotrivă, pacientul este mai înalt decât agentul în aceeaşi ierarhie); selecţia unor mărci de caz* diferite (vezi, de ex., rusa, unde, pentru numele mase. sg. de deci. I şi •pentru plurale, este selectată, în cazul clasei ani-: matului, o formă specială de acuzativ diferită de ^nominativ, sau polona, care primeşte această Tormă specială de acuzativ pentru numele umane \ de bărbaţi). • Parametrul animatului se asociază, •în unele limbi, cu parametrul definirii* (sau al individualizării*) sau cu cel al controlului*. în hindi, de ex., obiectele directe umane primesc în postpoziţie forma ko numai în situaţia în care sunt şi definite; în limbi caucaziene, subiectul intranzitivelor primeşte forma cazului ergativ* în condiţiile în care se caracterizează prin [+ Control] şi ocupă o poziţie înaltă în ierarhia animatului, limilându-se la pronumele personale de pers. I şi a ll-a. 9 Limba română aparţine grupului de limbi sensibile faţă de categoria animatului, ceea ce se manifestă gramatical prin: construcţia specială a obiectului direct cu pe, în cazul coexistenţei, pentru nominalul obiect, a trăsăturilor lexico-semantice [+ Personal], [+ Definit]; selecţia unor forme pronominale speciale (vezi distincţia cine vs. ce); semne de comportament diferit al numelor de rudenie (vezi selecţia cliticelor* posesive: casa maică-sii) şi al numelor umane proprii (vezi declinarea numelor proprii de bărbaţi, care, la geni-tiv-dadv, primesc articol proclitic*: lui Ion). Vezi (COMPLEMENT) DIRECT; (GEN) PERSONAL, G.P.D. ANISOCRONIE / ANIZOCRONIE în naratologie*, raport (ţinând de viteza narativă, vezi NARATIVg) între durata reală a evenimentelor relatate şi timpul narării lor (vezi NARATIV,,). Se situează în opoziţie cu isocronia* şi presupune lipsa de concordanţă între cele două . „timpuri11: în condiţii normale, ritmul naraţiei | este mai rapid decât timpul istoriei*, pe care povestirea tinde să-l comprime (vezi şi NARA-TOLOGIE). Anisocronia nu înseamnă, însă, doar o reducţie temporală: ea explică şi variaţiile ritmice pe care diverse tehnici narative le introduc în text: pauza (realizată uneori ca descriere*); rezumatul (comprimare a unei perioade ample de timp într-un spaţiu restrâns din text, uneori într-o singură frază: N-am mai auzit de el vruţi atu Inlr-una din zile, primesc o scrisoare din Copenhaga - Eminescu); elipsa* (omisiune a unor elemente din secvenţa narativă, fie definitivă, fie pentru a fi plasate în alt punct al relatării, alterând ordinea lineară); extensiunea* (opusă elipsei, amplificare temporală care apropie textul de iso-cronie*); digresiunea* (întrerupere momentană a naraţiei, spaţiu în care autorul formulează comentarii / reflexii, uneori cu caracter teoretic, asupra evenimentelor în curs). Este evident faptul că ( toate aceste forme narative, care apar de regulă în planul autorului, marchează o puternică prezenţă a acestuia în text, motiv pentru care ele sunt mai frecvente în proza considerată „subiectivă11 (romanul psihologic şi de analiză). Unele fragmente de proză modernă tind, cu valoare experimentală, către anisocronie, căutând să echivaleze timpul narativ cu cel real (vezi lungile descrieri ale unor serate în romanele lui G. Flaubert ori M. Proust). în măsura în care romanul Ulysses de J. Joyce / poate fi citit în 24 de ore (durata „reală11 a acţiunii / pe care o povesteşte), el reprezintă exemplul/ clasic de anulare loială a anisocroniei. ^ Vezi ÎSOCRONIE; NARATOLOGIE; NARAŢIE. MM. ANOMALIE 1. în lingvistica tradiţională, formă sau construcţie aberantă în raport cu un model sau o regulă. De ex., formele din paradigma* de indicativ prezent a verbului a lua sau pluralele nurori, nurori. Desemnând neregularităţile dintr-o limbă, anomalia se opune analogiei*. Vechea dispută dintre analogişti şi anomalişti se continuă până astăzi sub forma disputei între adepţii studierii limbii ca sistem (deci a regularităţilor) şi cei care pun ANOMINATIE î accentul pe uzaj; 2. ^ semantică Denumire dată dedingvistica modernă (structurală* sau Iransfor-maţională*) situaţiilorîn- care se încalcă regulile de combinare semantică a:cuvintelor. Anomalia de acest;tip dă naştere la fraze care pot fi inter-pretatemumai prin tr-un proces metaforic!; transparent sau mai complicat:; anotimp blând; unde adjectivul încalcă regulile de combinare numai cu animate; printr-un transfer metaforic bazat pe asemănarea de formă; în soarele ca o colosală sprânceană (C. Hogaş); adjectivul însemnând -foarte, foarte mare" nu s-ar putea combina cu substantivul în-contextul mai larg din care rezultă că nu desemnează „o parte a corpului uman", ci o simplă asemănare de formă a obiectelor. • Anomalia semantică se mai poate referi la frazele a căror formă logică intră în conflict cu structura semantică a lexicului prin contradicţii {maşina mănâncă prăjituri) sau prin alte fenomene, de ex., tautologii* (am cunoscut un celibatar care nu e căsătorit). LLR.(])\A.B.V.(2). ANOMINATIE Figură* sintactic o-semantică, repetare a unui nume propriii provenit prin antanaclază* pe lângă humele comun din care derivă: Ce te plecit Arbore? Arborii se pleaca numai de vijelie (DelăVraricea). Nu se confundă cu figura anta-haclâzei; de la care porneşte, nici cu cea a pa-ronomazei* ~ asemănare sonoră cu implicaţii semantice. Specificul anominaţiei se situează la nivel sintactic; sensul figurii rezultând din repetarea celor doi termeni, unul provenit din celălalt, o Anominâţia poate fi şi sursă de calambur*: vezi jocul de cuvinte dintre numele propriu Porţia şi numele comun porţie în schiţa lui LL. Caragiale Groaznica sinucidere din strada Fidelităţii (Gh. Dragomirescu). Vezi ANTANACLAZĂ; CALAMBUR; PARONO-MAZĂ. MM. ANSAMBLU în matematică, colecţie de elemente care au o proprietate comună şi care alcătuiesc împreună, prin enumerare, un inventar, în număr finit sau nu. In lingvistică, ansamblu se utilizează cu valoarea din matematică în diverse domenii; în lexic* şi semantică*, este convenabil principiul alcătuirii ansamblului pe baza proprietăţii comune (vezi CÂMP); în sintaxă, se operează cu ansamblul indefinit de fraze ale unei limbi. în sens mult mai larg, ansamblu se utilizează în lingvistică pentru a desemna o clasă de elemente de orice fel. AB.V. ANTANACLAZĂ Repetiţie* a aceluiaşi cuvânt cu sensuri diferite (vezi POLISEMIE) sau apropiere în acelaşi context* a două cuvinte omonime!: O lume e în lume şi o vecie ţine (Eminescu); sensurile diferite ale substantivului care formează antanaclază sunt„omenire" şi;,univers"; Antanaclaza se încadrează în seria figurilor etimologice (vezi FIGURĂ), structuri sintactice repetitive cu implicaţii semantice. Este apropiată ca efect stilistic de paronomază*, cu diferenţa că, în cazul parono-mazei, termenii care se repetă nu au decât un aspect fonetic asemănător, pe când în antanaclază se repetă cuvinte cu formă identică: Şi nu cunoşti pe buza mea scânteietoare / Buzele calde câte m-au sorbit (Arghezi). în limba română, unde ortografia fonetică nu permite variaţii semantice bazate pe aspectul grafic, antanaclaza nu este o sursă pentru jocul de cuvinte. Refrenul* poate fi şi el considerat o formă de antanaclază, în măsura în care reluarea unui vers7distih*/strofă* aduce îh text o modificare semantică faţă de apariţiile sale anterioare. • Antanaclaza se deosebeşte greu de diaforă*, repetiţie în care cuvântul prezintă, la reluare, doar o nuanţă diferită de sens. Vezi FIGURĂ (ETIMOLOGICĂ); REPETIŢIE. MM. ANTECEDENT 1* în raport cu un substitut* (sau anaforic*), desemnează constituentul sau secvenţa de constituenţi exprimat(ă) adesea anterior, de Ia care substitutul, lipsit de referinţă proprie, împrumută referinţa. Extensiunea, natura morfologică sau poziţia sintactică a unui antecedent diferă de Ia o construcţie Ia alta, depinzând şi de natura substitutului. Pot funcţiona ca antecedente: substantive (ex. profesorul a dat studenţilor lui o carte, unde substitutul pronominal lui are ca antecedent un substantiv); grupuri prepoziţionale (ex. Am fost la facultate şi de acolo, la concert, unde substitutul adverbial acolo are ca antecedent un grup prepoziţional circumstanţial); un adjectiv sau adjective coordonate (ex. Criza este profundă şi generală; o asemenea criză..., unde substitutul adjectival asemenea are ca antecedent două adjective coordonate); o propoziţie sau o ANTEPUNERE 57 frază (ex. Că el a făcut erori, o ştim cu toţii, unde substitutul pronominal o reia o întreagă propoziţie). 2. In raport cu o propoziţie atrîbu-tivă*, desemnează nominalul din regentă faţă de care se stabileşte subordonarea (ex. Elevul căruia i-am dat nota zece este eminent, unde nominalul elevul funcţionează ca antecedent al atributivei). 3. în GB*, unde se formulează o teorie specială a legării*, component referenţial, obligatoriu realizat fonetic, care, în cadrul lanţurilor* coreferenţiale la distanţă, procură referinţa elementelor nonreferenţiale sau cu realizare vidă*. Antecedentul apare în relaţie de corefe-rinţă: a) cu anaforele* reflexive sau reciproce, legate de un antecedent subiect (ex. Ioni sei spală; Copiii. îşi- trimit cărţi); b) cu pronominalele*, atât în ipostaza lor de realizare fonetică plină (ex. Profesorul• are grijă de elevii lui-), cât şi sub forma categoriei vide PROM (ex. loni n-apucase [să plece PRO-J); c) cu urmele*, în cazul unor antecedente constituite din componente deplasate (vezi DEPLASARE* a), iar, în limbile care cunosc dublare* clitică, cum este româna, şi cu cliticele (ex. Pe Ion. //. ştiu [t-] de mult) (vezi LEGARE). 4. în logică, în judecata ipotetică, formată din două propoziţii, acea propoziţie care exprimă condiţia sau ipoteza de care depinde adevărul celeilalte, numite consecvent (ex. Dacă vii...; în eventualitatea că vii...). G.P.D. ANTEPUNERE 1. în sintaxă, aşezarea unui component sau a unui grup înaintea altui termen; se opune postpunerii*. Se utilizează: a) pentru specificarea cazurilor de topică fixă* (vezi, de ex., în română, clasa de de-■ terminanţi* şi de cuantificatori* care apar în ante-; punere obligatorie faţă de substantiv: acest, acel, fiecare, oricare, orice, care, alt, vreun + substantiv; b) pentru indicarea poziţiei în cazurile de topică liberă* (în română, de ex., complementele direct şi indirect pot apărea în antepunere sau în postpunere); c) pentru indicarea devierilor, cu motivaţie stilistică sau pragmatică, de la topica neutră. 2. în retorică, schemă Figurativă emblematică, realizată prin aşezarea determinării înaintea determinatului; se concretizează sub forma mai multor figuri* specifice: epitet* invers, epitet antepus, anastrofă*, dislocare*/ hiperbat* (vezi INVERSIUNE). G.P.D. ANTERIOR,-OARĂ 1. Serie în fonetică, serie de localizare specifică vocalelor, incluzând, în română, sunetele [e, i]; sin. serie (pre)palatală. 2. Vocală ^ / (pre)-palatală Vocală din seria anterioară, a cărei rostire presupune un spaţiu de rezonanţă delimitat de partea anterioară a muşchiului lingual şi de zona anterioară a bolţii palatului. Vezi şi PALA-TAL.-Ă; PREPALATAL,-A; VOCALĂ. 3. Viitor -Timp relativ*, formă a viitorului*. LJ.lt ANTICIPARE 1. în fonetică, pronunţare a unui sunet într-o silabă anterioară celei în care apare. Anticiparea poate fi: a) vocalică. în limba română, mai frecvent se înregistrează pronunţarea anticipată a vocalei i; din formele etimologice pane, câne s-a ajuns prin anticipare vocalică la pâine, câine. La nivel dialectal, zona care este considerată şi astăzi productivă pentru acest tip de anticipare vocalică este Oltenia: straichină, oichi etc. b) consonantică; st... r>str...r (strejerel, strejericâ); m (hiper-manganat > impermangalat) etc. o Unii lingvişti au interpretat anticiparea consonantică drept o epenteză*. 2. în sintaxa limbii române, în fenomenul de dublare* a complementului (direct sau indirect), exprimare anterioară - printr-o formă neaccentuată* de pronume personal sau reflexiv - a complementului realizat prin forme accentuate* de pronume, prin substantiv sau alte pronume, printr-o propoziţie completivă (te cunoşteam pe tine, se cunoştea pe sine, îl cunoşteam pe Ion, îl cunoşteam pe acela care..., îl cunoşteam pe oricare dintre ei; ţi-am dat ţie cartea, i-am dat-o aceluia, i-am dat-o cui avea nevoie). Ca poziţie faţă de verb, termenul reprezentând complementul (sau propoziţia) este obligatoriu postpus, iar termenul care îl anticipă (deci forma neaccentuată) precedă sau urmează verbul, în funcţie de forma flexionară a pronumelui sau a verbului în vecinătatea căruia apare (îi dau lui Ion, dar dându-x lui Ion; o cunosc pe Ioana, 1 -am cunoscut pe Ion, dar am cunoscut-o pe Ioana; cunoscând-o pe Ioana, cunoscându-l pe Ion). Vezi ANTEPUNERE; DUBLARE; ACCENTUAT. C.C. (7); G.P.D. (2) ANTICLIMAX în retorica* clasică, alăturare a unei gradaţii* ascendente cu o enumerare* în gradaţie descendentă; nu poate fi ilustrată cu exemple din limbajele 58 ANTIFRAZĂ poetice modeme. Termenul este uneori: folosit cu sensul»- mai simplu, de „gradaţie descendentă (H. Lausberg):^BoierulŢ;v.) aprindea din nou l um ina candele î# care se prefă cea, pe rând, într-K> scânteie, într-un fir de praf şi-n urmă se topea (Gârleanu);; Vezi CLIMAX; GRADAŢIE. MM. ANTIFRAZĂ Figură* de gândire, formă a ironiei*, care constă în a atribui unui cuvânt /locuţiuni / propoziţii un sens contextual opus sensului său real: „Bravos, musiu Spiridoane! zice\ dormi, ce-ti mai pasă! (...) Trai neneaco cit banii băbacliii! “ (...) Şi mi-a şi pus mâna-n păr (Caragiale). în identificarea antifrazei, un rol important îi are contextul* în care se produce enunţul; antifraza nu există decât dacă formularea se opune evidenţei verificabile într-o anumită situaţie de comunicare*: în exemplul din Caragiale, bravos! nu are sens laudativ, ci, dimpotrivă, figurează într-o replică acuzatoare pentru interlocutor. ® Antifraza se apropie de ironie: curajosul!, deşteptul! se spune despre persoane timide ori lipsite de inteligenţă; de litotă*: urâto/, adresare având sensul „frumoaso!“; de eufemism*: Eu cu Dumitru, însă, o duceam într-un cântec, strângând viorele şi top ora şi de pe lângă plai şi mergeam tot zburând şi hârjonindu-ne, de parcă nu eram noi râioşii din Broşteni, cari făcusem atâta bucurie la casa îrinucâi (Creangă). Vezi IRONIE. MM. ANTIMETABOLĂ Sinonim pentru ANTIMETATEZĂ*. ANTIPALAGĂ Figură* sintactică (de construcţie), specie de ana- i coluL*, în care discontinuitatea sintactică se manifestă în nerespectarea cazului: Cine nu munceşte, i; lucrubnuA sporeşte (pop.). Vezi ANACO LUT. MM. ANTIPASIV,-Ă (CONSTRUCŢIE ~; DIATEZĂ-) Tip de construcţie specifică limbilor ergâtiver (limbi neindo-europene ca basca; maya* limbi caucaziene), corespunzătoare ca funcţie şi ca mor-fosintaxă pasivului* din limbile acuzadve*. Intră în opoziţie cu o construcţie activă, caracterizându-se, în raport cu aceasta, printr-o marcă specială ataşată verbului, iar sintactico-actanţial, printr-o margi-nalizare sau pierdere a unui actanf: a pacientului*, care devine termen oblic sau dispare complet; concomitent, are loc orientarea procesului asupra agentului*, care ia forma de absolutiv*. G.P.D. ANTISTAZĂ Figură* etimologică, formă de paronomază*, în care se repetă acelaşi cuvânt cu sensuri contextuale opuse; Quintilian o numeşte, chiar, parono-masia contrarium [„paronomaza contrariilor"]. Din această repetare rezultă adesea o expresie paradoxală şi, în toate cazurile, emfatică (vezi PARADOX; EMFAZĂ). Votre raison n’est pas raison pour moi [„Motivul tău nu e motiv pentru mine"] (Comeille); Nu eşti adevărat nici când eşti adevărat (Arghezi). Vezi şi PARONOMAZĂ. MM. ANTIMETATEZĂ Nume sub care unele dicţionare de retorică (Gh. Dragomirescu) grupează variate figuri* sintactice sau lexico-sintactice (vezi FIGURĂ): chiasmul*, inversiunea*, anadiploza*, epanadi-ploza* şi chiar unele forme simetrice de antiteză*. De cele mai multe ori, antimetateza este sinonimă cu chiasmul complex (sau complicat), figură care pune în paralel aceleaşi elemente lexicale, cu funcţiile gramaticale inversate (după schema AB-B'Â’): Porni-vom tineri ca albastrul imaculatelor seninuri! / Şi mândri poate ca seninul albastru-a/ sângelui regesc (Minulescu). MM. ANTITEZĂ Asociere în enunţ a două noţiuni / idei contrarii, având extensie sintactică variabilă (cuvinte, grupuri de cuvinte, fraze); în retorică, figură* de gândire rezultată din alăturarea a două cuvinte / grupuri de cuvinte / fraze cu sens opus, pentru a scoate în evidenţă un contrast în formularea enunţului: Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite / Eu am ivit cuvinte potrivite / Şi leagăne urmaşilor stăpâni. / Şi, frământate mii de săptămâni, / Le-am prefăcut în visuri şi-n icoane. / Făcui din zdrenţe muguri şi coroane, / Veninul strâns l-am preschimbat în miere / Lăsând întreagă dulcea lui putere (Arghezi). Componenta ANTONIIVI(E) 59 contrastivă a antitezei este asigurată de existenţa unor seme* opuse în structura semică a termenilor (bun i rău, frumos i urât). Antiteza necesită ansă şi prezenta unui element semantic comun între cei doi termeni ai figurii, apropiere de sens care să reliefeze contrastul şi, totodată, să-l facă verosimil. Venere şi Madonăt înger şi Demon; dincolo de opoziţia „terestru / celest", „angelic / demonic" (Din demon făcui o sfântă, dintr-un chiot simfonie - Eminescu), termenii care alcătuiesc antiteza de mai sus au în comun cel puţin câte un sem („superlativ feminin",, pentru Venere şi Madonă ori conotaţia* „religios", pentru înger şi demon); fără această trăsătură comună, antiteza poate duce ia enunţuri comice: să se compărea Steaua lui urcă şi a mea coboară cu Preţurile urcă şi călătorii coboară (vezi Grupul |i). $ Condiţia semantică pentru realizarea antitezei este dată de posibilitatea unei negări lexicale şi, de aceea, antiteza se realizează mai ales între termeni abstracţi opuşi (substantive: dragoste / ură ori adjective / adverbe: bun, bine I rău), căci termenilor concreţi le lipseşte adesea „opusul" lexical (Grupul |i). Suportul lexical al antitezei îl constituie utilizarea în' acelaşi enunţ a antonimelor*; sintactic, antiteza se bazează de cele mai multe ori pe existenţa unui raport de coordonare"1 între termenii contrastanţi (rar şi pe subordonare*, în special In grup nominal* ori verbal*). • în antiteză pot fi contrapuse: două obiecte / noţiuni: e netăgăduit însă că, împărtăşită de amândoi deopotrivă, o pătimaşă iubire se aprinse între floarea-de-maidan şi Făt-frumosul în flinta căruia se resfrângeau, întrunite, strălucirile a două cununi împărăteşti (M. Caragiale); un obiect faţă de el însuşi, considerat din perspective diferite; se află de obicei în această situaţie trăsături caracteristice opuse, cu referire la acelaşi determinat: Astfel mâna-ţi tremurândă / Bate-un cântec mort şi viu (Eminescu); ornamente fru-: moaşe şi slute (Arghezi). Din punct de vedere sintactic, antiteza poate antrena: cuvinte izolate, coordonate sau aflate în raport de subordonare: Ars longa vita brevis est; Venin şi farmec port în suflet (Eminescu); asocierea în sintagmă deter-minat-determinare se realizează ca oximoron*: în muta voastră şoaptă câte-mi vorbiţi acu! (Heliade); grupuri de cuvinte, uneori simetric contrastive: Remplir Ies bons d’amour et Ies mechants d’effroi (Racine); Căci vorba voastră sună ca plâns Ia cununie, / Ca cobea ce îngână un cânt de veselie, / Ca râsul Ia mormânt (Eminescu); propoziţii / fraze: Şi te uram cu-nverşu-nare, / Te blesteam, căci te iubesc (Eminescu). • Figură predilectă a romantismului, antiteza are caracter hiperbolic (vezi HIPERBOLĂ), căci nici unul dintre termenii situaţi în contrast nu se limitează la sensul său pur denotativ*; în antiteza Venere/ Madonă, de ex., se opun de fapt prototipurile imaginii feminine, de unde valoarea de hiperbolă; cei doi termeni ai cuplului au astfel şi sens de antonomază*. Extensia contextuală maximă poate duce la (fragmente de) texte construite în antiteză, situaţii în care contrastul semantic este sprijinit de asocierea cu alte procedee, de obicei figuri sintactice bazate pe simetrie poziţională (chiasm*, anadiploză*, epanadiploză*): La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă, / Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă, / Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns. / Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă? / N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă. / Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază. i Dar nici de văzut nu fuse şi nici o chiu care s-o vază. / Umbra celor nefăcute nu-ncepiise-a se desface. / Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace! (Eminescu); în context, antiteza poate fi aprofundată sau amplificată (vezi ACUMULARE). MM. ANTONIM(E) Două (sau mai multe) cuvinte care se află în relaţie de antonimie*. Un cuvânt X este antonimul lui Y dacă are un sens diametral opus, de obicei simetric: tânăr vs. bătrân; mare vs. mic; cald vs. rece; harnic vs. leneş. Opoziţia poate fi şi asimetrică: mic (pol negativ, grad nedeterminat) vs. uriaş, gigantic (pol pozitiv, grad maxim); harnic (grad nedeterminat) vs. indolent (grad mic). Antonimele aparţin mai multor părţi de vorbire*, dintre care cele mai numeroase sunt adjectivele şi substantivele: a) adjective: cinstit vs. necinstit; citeţ, lizibil vs. neciteţ, ilizibil; b) substantive abstracte*: speranţă, nădejde vs. disperare, deznădejde; bucurie vs. tristeţe; c) verbe: a aprinde vs. a stinge; a (se) agrava vs. a (se) ameliora; d) adverbe: aproape vs. departe; aici vs. acolo ş.a. e Unele cuvinte se definesc prin antonimele lor: prost „lipsit de inteligenţă", fricos „care are puţin curaj", curajos „care nu cunoaşte frica". Antonimele sunt fixate în perechi, pe care vorbitorii le evocă cu uşurinţă, chiar fără 60 ANTONIMIE context: bun vs. râu, cald, vs. rece, umed vs. «rea*: Clasificarea antonimelor variază de la un punct de vedere la altul. Se disting; de ex.; antonime polare, care nu admit termeniintermediari (soţ I soţie), antonime scalare, care admit gradarea; şi care sunt adesea; legate de proceduri de comparare (mare ! mijlociu 1 mic;fierbinte I cald l-rece);; antonime contradictorii: celibatar II necăsătorit) I căsătorit; antonime contrarii (a urca ta cobori), antonime reciproce (a-cumpăra I ă vinde) etc. • Există însă antonime care sunt limitate la anumite contexte: înalt vs. jos;grav despre sunete; voce; înalt vs; ■ scăzut despre vorbire; modic! exorbitant despre preţuri ş.a. Unele antonime se opun numai în anumite contexte: neghiob şi geniu în La acelaşi şir de aptimi deopotrivă fiind robi / Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi (Eminescu); pace şi furtună în „ viaţa şi robia nu pot sta împreună / Nu e totodată pace şi furtună44 (Bolintineanu). în majoritatea cazurilor de acest fel, contextele indică opoziţia fundamentală. A.B.V. ANTONIMIE Relaţie lingvistică şi logică între sensuri contrare sau contradictorii; este o relaţie de incompatibilitate sau de excludere reciprocă. Relaţia diametral opusă a sensurilor poate antrena poli opuşi: lung / scurt, greu I uşor, cald / rece, abstract! concret, bolanv I sănătos, curajos I jricos ş.a. (unde e pozitiv polul care defineşte proprietatea respectivă). Polaritatea se poate baza pe antiteza realităţii (antonime ontologice): zi I noapte, diurn I nocturn, masculin i feminin, urban t rural. Cuvintele antonime trebuie să aibă câteva trăsături comune de sens (seme*): cald / rece desemnează, amândouă, fie „aprecieri privitoare la temperatură44: vreme caldă vs. vreme rece, fie „aprecieri privitoare la sentimente44: sentiment I primire / privire cald(ă) / rece; concis vs. prolix au comune semele „caracteristică adjectivală44,, „privitoare la concentraţia de idei14: lucrare concisă vs. lucrare prolixă. Relaţia de antonimie se stabileşte prin semele diametral opuse adăugate semului comun: „pozitiv*4 / „negativ44 (cald vs. rece), „prezent44 / „absent44 (concis vs. prolix), „favorabil44 / „nefavorabil44 (a (re) ameliora vs. a (se) agrava). Antonimia se poate raporta la un termen mediu (neutru), cum ar fi normal pentru cald / rece, bolnav / sănătos ş.a. Antonimia se stabileşte, de multe ori, între sensuri gradabile, de j ex., bogat vs. sărac (X poate să nu fie nici bogat, nici sărac, având un grad nedeterminat faţă de polii opuşi). Antonimia este riguros exprimată lingvistic când; trăsătura comună de sens este desemnată prin acelaşi radical*, iar contrarietatea (polaritatea) este dată de prefixe* (termenul marcat fiind;cel cu prefix); corect vs. incorect;* înghepystdezgheţ, cinstitvs:necinstit, hidratatm vs. deshidratat; A.B.V. ANTONOMAZĂ Figură* semantică (trop*) care constă în substi--; tuirea unui nume comun (de clasă, specie) prin ; • numele propriu al unui individ considerat reprezentativ petru clasa respectivă; mai rar, antonomaza permite şi susbtituirea inversă. Numele propriu devine astfel generic, în timp ce numele comun se individualizează în context: Pentru-al lui cap ai înfruntat revolte I Şi astăzi simţi că \ strângi la piept pe-o Iudă (Eminescu). Considerată de unii autori specie de sinecdocă*, anto- ; nomaza poate fi, ca şi aceasta, particularizantă ori ■ gerieralizantă, după cum substituirea este dirijată : de la clasă / specie la individ sau invers: a) antonomaza particularizantă: un Apollo (un Adonis) pot; desemna în enunţ „un tânăr frumos44; O Veneră ^ (o Afrodită) „o femeie frumoasă44; un Harpagon (un Hagi Tudose) „un om zgârcit44 etc.; b) an- ; tonomaza generalizantă: invers, o frumuseţe poate avea sensul contextual „o fată frumoasă44; : o catastrofă se poate referi la „o anumită întâmplare / persoană dezastruoasă44; Mântuitorul a devenit numele coitiun prin care e desemnat : „Isus Hristos44 etc. • Specifică pentru poezia clasică ori de influenţă clasicizantă, antonomaza este, în general, o figură livrescă, aflată în strânsă legătură cu un anumit sistem de aluzii* culturale, care trebuie să fie cunoscut pentru ca figura să-şi îndeplinească funcţia în text. De cele mai multe ori, antonomaza se realizează în limitele aluziei la cultura clasică, la mitologie ori la naraţiunea biblică; în text, antonomaza se suprapune uneori ca funcţie cu personificarea*: îngerul iubirii, îngerul de pace, / Pe altarul Vestei tainic surâzând, ! Cepe Marte-/? glorii să răzbească-lface (...) / El pe sânu-ţi vergin încă să coboare (Eminescu), antonomază multiplă, care opune „pacea domestică44 „neliniştilor războiului44; Ştim a fi strănepoţii acelui vechi păcat, I Ce seminţia ANTROPOLOGIE 61 Gain în lume-o a creat (Eminescu). • Antonomaza a dat naştere, în limbă, unor neologisme provenite din nume proprii; diesel (după numele inventatorului unui tip de motor cu combustie internă); joben (de la numele pălărierului care a impus la noi pălăria de ceremonie numită în Franţa Hăut-de-forme smchapeait claque). Substituirile se pot produce şi în evoluţia istorică a limbii: în franceză, substantivul comun renard era, la bfigine, numele propriu al vulpoiului Renan, feroul romanului medieval Roman de Renart, şi a luat; în timp, locul vechiului substantiv' comun gbupil „vulpe“. Vezi si SINECDOCĂ. MM. ANTROPOLOGIE (~ LINGVISTICĂ) Tradiţia antropologiei lingvistice, studiu interdis-ciplinar, a fost iniţiată prin lucrările lui E. Sapir şi B.L. Whorf, care au încercat să demonstreze, pe baza materialului oferit de limbile unor comunităţi* mai puţin evoluate, că gramatica este aceea care guvernează activitatea mentală de analiză a experienţei indivizilor, impunând un anumit decupaj al realităţii. Dintre contribuţiile europene în domeniu, pot fi menţionate cele ale lui B. Malinowski şi ale lui CL Levi-Strauss. Considerând cuvintele drept simboluri, Malinowski susţine că organizarea unei societăţi nu poate fi înţeleasă în afară analizei simbolismului limbii. Analiza sistemului relaţiilor de rudenie l-a condus pe Ci. Levi-Strauss la ideea că regulile de organizare socială sunt similare cu acelea ale sistemelor de comunicare. Vezi ETNOLINGVTSTICĂ; SOCIOLINGVISTICĂ. L.I.R. ANTROPONIM Nume propriu de fiinţă umană, care poate fi prenume, patronim* sau poreclă. Fiecare persoană are unul sau mai multe prenume alese de părinţi (său de alte rude) şi un patronim bazat pe filiaţia indivizilor; sistemul antroponimelor româneşti este cu precădere bipartit (deşi a suferit diverse influenţe sau mode, mai ales în ce priveşte prenumele). Multe dintre prenume, cu mici variaţii fonetice, au un caracter general european: Maria, Elena; Ion, Gheorghe ş.a. Alte patronime provin din prenume, mai ales într-o perioadă mai veche aromânei, când s-a spus: Ion, fiul lui Gheorghe, Ion al lui Gheorghe şi apoi Ion Gheorghe. Pentru patronimele frecvente în română se folosesc determinanţi (mulţi proveniţi din toponime*): Dumiirescu-laşi, Ionescu-Siseşti sau Popescu-Negură, Popescu-Judet. Numeroase patronime frecvente se formează cu sufixe* specifice românei, cum ar fi -eseu (frecvent mai ales în Muntenia): Ştefănescu, Constantinescu, Manolescu, Iliescu sau Golescu, Bălcescu; -eamv. Munteanu, Moldoveana, Ardeleanu, Craioveanu, Prahoveana; ete: Scorobete, lonete (frecvent mai ales în Oltenia); -oi(u); Dobroiu, Rădoi. Antropo-nimele româneşti sunt de diverse origini: latină (Cornel(iu), Iulia, Livia, Sever); slavă (Bogdan, Mircea, VlacI); greacă (Cantacuzino, Ruset (= Rosetti); Temisiocle); de diverse origini (Napoleon). Unele antroponime (mai ales când au fost iniţial porecle) provin din cuvinte ale lexicului curent (nume de animale) Gâscă, Cocoş, Vrabie, Lup ş.a.; denumiri de particularităţi fizice sau psihice {Orbii, Şchiopa, Priceputa, Rău). A.BV. ANTROPONIMIE Studiu ştiinţific al antroponimelor*, care înglobează atât cercetări etimologice, cât şi extralingvistice (istorice etc.). Antroponimia se află în relaţie directă cu onomastica*, toponimia*, onomasiologia*, româna manifestând o interdependenţă specială din acest punct de vedere. Vezi ANTROPONIM. A.B.V. AORIST Formă temporală care prezintă acţiunea exprimată de un verb în mod independent faţă de momentul enunţării. Se opune prezentului (care exprimă o acţiune în curs în momentul enunţării) şi perfectului (care prezintă o acţiune ca încheiată în momentul enunţării). Reprezintă termenul non-marcat al aspectului*, desemnând acţiunea independent de durată. A existat în indo-europeană şi a fost continuat în greacă. în latină s-a contopit cu perfectul*, formă care exprima atât o valoare aspec-tuală, cât şi o valoare temporală. O semnificaţie similară, într-o anumită măsură, cu aceea a aoristului o are perfectul simplu din franceză, iar în română perfectul simplu ca timp al relatării în proza narativă*. In acest ultim caz, perfectul simplu şi-a pierdut semnificaţia temporală, folosirea lui fiind rezultat al adoptării unei convenţii literare. LI.R. 62 APELATIV APELATIV Nume dat unor substantive care se referă la un gen sau la o specie; fiinţe (animai, om, lup, pi-sică) sau lucruri (arbore^ copac; masă, stejar). Desemnarea generală se poate face prin tr-un enunţ (câinele este un animal domestic) sm prin substantive echivalente cu un enunţ (omule!, copile!) • într-o interpretare mai largă; apelativul este reprezentat de orice substantiv comun care desemnează o specie şi care se opune numelor proprii sau altor categorii de substantive (de ex:, abstracte)* într-o interpretare mai restrânsă şi mai riguroâsă, apelative simt numai termenii limbii utilizaţi în comunicarea directă, pentru adresare*: domnule, doamnă, mamă, nene. în felul acesta, apelativele pot desemna şi nume proprii de persoană în cazul vocativ: Maria, vino! Vezi şi ADRESARE. A.B.V. APERTURĂ Unghi de deschidere a maxilarelor, care influenţează calitatea vocalelor; constituie unul dintre criteriile de clasificare articulatorie* a acestora. După apertură, vocalele din română pot fi: deschise, caracterizate prin tr-un unghi mare de deschidere a maxilăreiof şi uri spaţiu amplu de rezonanţă, creăt prin îndepărtarea limbii de palat ([a]); niedii (semideschise), caracterizate prin micşorarea unghiului, ca urmare a ridicării maxilarului inferior ([e, ă, o]); închise, caracterizate prin cel mai redus unghi al maxilarelor şi reducerea spaţiului de rezonanţă, ca urmare a apropierii limbii de palat ([i, î, u]). Vezi si VOCALĂ. L./.R. APICAL,-A Sunet consonantic, produs prin apropierea vârfului limbii {apex) de dinţi ([t, d] din română), de alveole ([t, d] din engleză) sau de partea anterioară a palatului dur ([t, d] din limbile indiene). L.LR. APLICATĂ (LINGVISTICĂ ~) Ramură a lingvisticii* care se bazează pe conceptele şi principiile lingvisticii teoretice, utilizate în descrierea unor domenii determinate. într-b interpretare mai generală, lingvistica aplicată este reprezentată de orice descriere concretă a unei y limbi (româna, franceza, italiana), mai ales atunci când: se urmăreşte relaţia dintre normă* şi UZ; într-o interpretare mai strictă, lingvistica aplicată se limitează la câteva domenii: didactica limbilor, care urmăreşte aspecte ale predării, unei anumite limbi sau relaţia dintre: două limbi cu scopul învăţării unei limbi străine; teoria tradu-m cerri; care are obiective şi metode particulare aplicate relaţiilor determinate dintre două limbi ^ anume; lexicografia*, care interesează lingvistica aplicată* sub aspectul principiilor şi tehnicilor de alcătuire a dicţionarelor pentru a prescrie diverse tipuri de norme* privind utilizarea cuvintelor unei limbi. Una dintre interpretările cele mai stricte ale lingvisticii aplicate se referă la relaţiile lingvisticii cu alte discipline ştiinţifice: psiholingvistica*, sociolingvistica, etnolingvistica, neurolingvistica* sau patologia limbajului (vezi i AFAZIE). Lingvistica aplicată este prin excelenţă un domeniu al cercetărilor interdisciplinare. Vezi LINGVISTICĂ. AMM APOCOPĂ Accident* fonetic constând în căderea unuia sau ; a mai multor sunete aflate la sfârşitul unui cuvânt; extensiunea maximă a apocopei este de două silabe. Tipurile mai frecvente de apocopă sunt: a) reducerea unui cuvânt compus sau a unui cuvânt component al unei sintagme considerate ca prea lungi: cinematograf > cinema; mamă-ta > niă-ta, tată-tău > ta-tu\ b) reducerea, în fonetică sintactică, a vocalei finale dintr-un cuvânt. în acest caz, unii lingvişti vorbesc de eliziune*. Apocopă se marchează grafic prin liniuţă de unire sau apostrof: sor-îa, c-itn picior, las' să fie, mani mare. • Apocopă este considerată o caracteristică a pronunţării regionale maramureşene mătu[-şâ], ma[-mă]; în cazul formelor verbale de indicativ şi conjunctiv prezent, datorită apocopei apar aici unele modificări în realizările sufixelor şi desinenţelor: (rd) găzduie (pentru găzduieşte, să găzduiască), (să) grăie (pentru grăieşte, (să) grăiască) etc. în poezie, apocopa este folosită în realizarea măsurii şi a ritmului: Zidul se suia, l şi o cuprindea / Pâri la glezni-soare i Pâri la pulpişoare. In dialog, apocopa este o marcă a oralităţii: - Atunci... cum? I -lac-aşa! Vezi ELIZIUNE. C.C. APODOZĂ 63 APODOZĂ în retorică*, parte componentă a perioadei*, propoziţie regentă plasată în frază în urma unuia sau a mai multor elemente subordonate (alcătuind protaza*), faţă de care reprezintă o concluzie sau o consecinţă. Are funcţia de a rezolva tensiunea ori aşteptarea create în frază de protază: Cine ar sti să descrie toate perfecţiunile, tot farmecul acestor trei opere; cine ar putea să rostească tot ce spun ochiitlui;şi nunţii (~ protaza), acela ar ; jface cel mai minunat panegiric al acestei arte, acela ar fi totodată rapsodul, trubadurul şi psalmistul seminţiei lui Nimrod (= apodoza) (Odobescu). Unii autori nu limitează la frază segmentarea în protază-apodoză, ci consideră că orice enunţ se poate construi astfel (prin inversarea ordinii părţilor de propoziţie faţă de elementele lor regente): Mai denainte decât temeliile Vavilonului a să zidi şi Semiramis într-însul raiul spândzurat (cel ce din şeapte ale lumii minuni unul ieste) a sădi şi Evfrâtul între ale Asii ape vestitul prin uleţe-i a-i porni (= protaza), între crierii Leului şi tâmplele Vulturului vivor de chitele si holbură de socotele ca aceasta să T scorni (- apodoza) (Cantemir). Construcţia inver-[. satăpe care o formează, în cadrul perioadei, succe-J siunea protază-apodoză are, în general, valoare retorică; este caracteristică fie oratoriei, fie unui? stil savant cu implicaţii retorice: Vorba nu poate trăi mult nici în timp, nici în spaţiu. Rostită acum, ea amuţeşte apoi; auzită aici, ea se pierde acolo (Maiorescu). Vezi PERIOADĂ; PROTAZĂ. MM. APOFONIE Alternanţă* vocalică. Pentru indo-europeană, a fost studiată de Jerzy ICurylowicz. Vezi ALTERNANTĂ. L.I.R. ÂPOSTROF[’] Semn ortografic*. în ortografia* românească ac-tiială are următoarele utilizări: a) indică absenţa accidentală a unor sunete în pronunţarea neliterară (populară, familiară) sau în rostirea persoanelor cu deficienţe de articulare; se plasează la începutul ori lâ sfârşitul unui cuvânt (fiind precedat, respectiv urmat de pauza albă*) şi în interiorul cuvântului ([■Jheaţa < bună dimineaţa, fârf] de < fără de, sălfjtare < salutare, cafje < care - pronunţare graseiată a consoanei [r] - etc.); segmentele de expresie sonoră care apar în vecinătate imediată (ca urmare a rostirii incomplete) nu formează silabă; b) (mai ales în stilul publicistic) indică facultativ omiterea primei (primelor) cifre în notaţia anilor calendaristici (f]916 sau 916 < 1916, f]95 sau 95 < 1995)\ între apostrof şi grupul de cifre nu se lasă pauză albă; c) apare în nume proprii străine şi în neologisme neadaptate, care păstrează grafia (vezi SCRIERE) originară (Of ]Connor,five ofjclock). C.S. APOSTROFĂ Procedeu al artei oratorice, utilizat şi în textul liric / dramatic, prin care vorbitorul / scriitorul / personajul se îndepărtează de la propriul discurs pentru a se adresa unui interlocutor oarecare; figură* retorică şi formă de discurs* adresat: Dar pe tine, an tânăr, te văz cu mulţămire! / Pe tine te doreşte tot neamul omenesc! (Alexandrescu). Asociată uneori cu exclamaţia*, apostrofa face parte dintre mijloacele care asigură funcţia fatică* a limbajului (vezi FUNCŢIE), introducând în enunţ mărcile formale ale contactului dintre emiţătorul şi receptorul acestuia: cazul vocativ la substantive (comune / proprii), pers. a Il-a la pronume şi verb, imperativul la verb. • Procedeu stilistic puternic motivat afectiv, apostrofa poate situa în poziţie de receptor al mesajului: un interlocutor prezent (adversarul, în oratorie) sau absent: Nu mă tem de întreruperi, venerabile domnule preşedinte... Puteţi, domnilor, să în-trerupeţi, pentru că eu am tăria opiniunilor mele (Caragiale); Te duci, ş-am înţeles prea bine f Să nu mă ţin de pasul tău (Eminescu); un interlocutor real (nume de persoane din prezent ori trecut) sau imaginar (nume de zei, de divinităţi creştine): Astfel îţi e cântarea, bătrâne Heliade / Cum curge profeţia unei Ieremiade (Eminescu); Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie (...)/Tu ai fost divinizarea fnimuseţii de femeie, i Afemeiei, ce şi astăzi iot frumoasă o revăd (id.); Doamne, izvorul meu şi cântecele mele! / Nădejdea mea şi truda mea! (...) / Tu eşti şi-ai fost mai mult decât în fire I Era să fii, să stai, să vieţuieşti (Arghezi); un intelocutor nedefinit: Vezi, orice amintire-i I doar urma unor răni, / prin ţări, prin ani primite, / pe la răscruci şi vămi (Blaga); obiecte, fenomene naturale, noţiuni abstracte: O, valuri, ale sfintei mări, / Luaţi-mă cu voi! (Eminescu); autorul însuşi al 64 APOZITIVrĂ mesajului, ca maximă dedublare (sub forma autoadresării sau auto-dialogului): Mai pasă de ţine minte toate cele si acum aşa, dacă te slujeşte capul;bade Ioane (Creangă)* Apostrofa se asociază adesea în text cu exclamaţia*■cu invocaţia*sşf cu interogaţia^ retorică; diferenţa dintre anumite realizări ale apostrofei şi exclamaţiei / invocaţiei este greu de făcut MM. Apozim-Ă 1. Raport ^ !n tradiţia gramaticii româneşti, tip de raport sintactic de subordonare*, stabilit între apoziţie* şi elementul regent* sau între propoziţia apozitivă şi regentul ei, raport ce se bazează pe relaţia semantică de echivalenţă* între regent şi subordonat, care au acelaşi referent*. ® în sintaxa structurală, tip special de raport sintactic facultativ*, distinct de subordonare, caracterizat prin: posibilitatea omisiunii oricăruia dintre termeni; posibilitatea inversiunii termenilor; echivalenţa acestora. Pentru unii cercetători (vezi Valeria Guţu Romalo), raportul apozitiv, numit şi raport de echivalenţă*i se include, alături de relaţia de coordonare*, în tipul mail larg de relaţii de non-dependenţă*.-. Se deosebeşte de coordonare la nivel referenţial: termenii coordonaţi sunt diferiţi referenţial; în timp ce termenii legaţi apozitiv au acelaşi referent 2. Propoziţie r în tradiţia gramaticii româneşti,: tip de propoziţie atributivă* care explică ideea conţinută în cuvântul / grupul de cuvinte regent / propoziţia regentă; Propoziţia apozitivă poate fi dependentă de un substantiv, însoţit uneori de un atribut (Un lucru e cert: n-are dreptate', Are o singură dorinţa: să plece cât mai repede), de un pronume (Iată ce vrea el: să mai reflectăm), dar şi de un adverb sau o locuţiune adverbială (Aşa a vrut el: să stăm acasă), precum şi de o întreagă propoziţie sau de un grup de propoziţii (Se ocupă de copii, ceea ce e datoria ei)i După modul cum se realizează raportul sintactic, propoziţiile apozitive sunt de două feluri: a) juxtapuse* faţă de propoziţia regentă (Ştiu doar atât: ea nu mai poate rămâne aici) şi b) introduse prin elemente joncţio-nale*, precum: conjuncţii subordonatoare (Mă miră un singur lucru: că încă mai ai încredere în el; Lache are o idee: să şazăpe o bancă - Caragiale; pronume sau adjective relative (A greşit, ceea ce era de aşteptat; Mă interesează doar asta: ce planuri ai). Ambele tipuri de propoziţii apozitive pot fi marcate suplimentar prin pre-zenţa adverbelor explicative* adică, anume (Este de altă părere, adică să mergem la mare; A făcut o imprudenţă; ş i anume a omis implicaţiile gestului său). Propoziţia apozitivă stă după elementul regent (vezi toate exemplele de mai sus); uneori* propoziţia apozitivă introdusă prin ceea ce poate sta şi înaintea elementului regent (Citeşte mult şi^ ceea ce e mai rar; /m uită-nimic); Propoziţiile apozitive sunt întotdeauna izolate*; în scris, sunt despărţitede propoziţia regentăp de jDauză sau driiiă puncte;* Wsintaxa structurală, tip special de propoziţie, distinct de subordonata atributivă. Se deosebeşte de aceasta prin: raportul sintactic apozitiv, diferit de raportul de subordonare; ca termen regent poate apărea oricare component al enunţului, nu numai unul nominal (inclusiv un adverb, o formă verbală nepersonală, un adjectiv). Al/?. APOZIŢIE 1. în tradiţia gramaticii româneşti, specie a atributului* substantival sau a celui pronominal care determină un substantiv cu care are aceeaşi referinţă (Oraşul Bucureşti este capitala României) sau un substitut* al substantivului: pronume (Voi, colegii săi, îl cunoaşteţi mai bine) sau numeral (Din toată grupa de studenţi au venit doar doi: Ionescu şi Popescu). După modul de exprimare, apoziţia poate fi: a) simplă, exprimată printr-un substantiv (Te caută prietena ta Maria), şi, mai rar, printr-un pronume (Eu una nu îl mai aştept; Pe fotoliu dormea o pisică, alta) sau printr-un numeral (Ne întâlnim la ora 10; Ei doi se cunosc de mult); b) multiplă, exprimată prin două substantive (sau substitute ale substantivului) coordonate prin conjuncţia copulativă şi (Fraţii săi, Mihai şi Dan, vor sosi mâine; Voi, tu şi el, puteţi pleca); c) dezvoltată, exprimată printr-un substantiv (sau un substitut) cu funcţia sintactică de apoziţie, însoţit de determinanţi, care pot fi părţi de propoziţie sau propoziţii subordonate (M-am întâlnit cu Ion, prietenul tău din copilărie). Toate cele trei tipuri de apoziţie pot fi uneori introduse prin adverbele explicative adică, (şi) anume (E un om foarte învăţat, adică un savant; Tocmai el, si anume omul în care aveam atâta încredere, m-a dezamăgit). • Substantivul (sau substitutul său) prin care se exprimă apoziţia stă, în general, în cazul nominativ*, APRECIATIV,-A 65 indiferent de cazul elementului regent (l-am cerut un sfat lui Mihai, vechiul meu prieten). ; Apoziţia acordată, repetând forma de caz sau forma prepoziţională a regentului, este considerată învechită, populară sau poetică (Casa este a lui Gheorghe, a cumnatului ei). ® Apoziţia multiplă şi apoziţia dezvoltată sunt totdeauna izolate grafic prin virgulă sau, mai rar, prin două puncte;;; 2L în sintaxa structurală, poziţie- sintactică diferită de cea a atributului*, ^caracterizatăprihtx^oreiaţiesintacticp-semantică specială, de echivalenţă (vezi APOZITIV^ RELAŢIE^, relaţie posibilă şi pentru alt tip de regent decât unul substantival, pronominal sau numeral. Regentul poate fi şi unul adjectival (ex. Crudă, adică necoaptă, s-a lăsat uşor păcălită), unul adverbial (ex. Vine târziu, în toiul nopţii) sau o formă verbală nepersonală (ex. A te lamenta, adică a te văita continuu, devine supărător pentru cei clin jur), situaţii care depăşesc trăsăturile atributului, nu numai semantic, prin echivalenţă, ci şi sintactic, prin calitatea morfologică a regentului. Dacă se au în vedere: diversificarea /morfologică a regentului; semantica proprie acestui raport; frecvenţa juxtapunerii* ca mijloc de / realizare a raportului; posibilitatea explicitării lexicale a raportului prin adverbele explicative: adică, anume sau prin grupuri întregi explicative: altfel spus, există suficiente argumente de structură şi semantice pentru separarea apoziţiei de atribut şi pentru considerarea ei ca tip aparte de poziţie* sintactică. Ca şi în cazul coordonării, / oricare component sintactic al propoziţiei, mai : puţin componentele nonreferenţiale, permite extinderea prin apoziţionare, adică prin introducerea unei construcţii apozitive, apoziţie sau propoziţie apozitivă, după cum există sau nu un predicat. Este posibilă şi apoziţionarea predicatului, dar, în această ipostază, enunţul se lărgeşte obligatoriu prin introducerea unei propoziţii întregi sau a unui grup de propoziţii apozitive. Să • se compare: Ion, prietenul meu din totdeauna, şi-a dovedit şi acum devotamentul; Am trecut pe aici, prin oraşul natal, construcţii în care, prin extindere apozitivă, apar componente ale nivelului propoziţiei, deci apoziţii, cU: Ion zilnic se lamentează, adică se vaită pe unde apucă, unde, prin extinderea apozitivă a predicatului, apare un component al nivelului frazei, deci o propoziţie apozitivă. M.R.(l); G.P.D. (2) APRECIATIV,-Ă 1. Modalitate ^ Tip de modalitate* introducând aprecierea pe care vorbitorul însuşi o face acţiunilor şi calităţilor enunţate, apreciere care poate fi făcută aparent impersonal (e sănătos să..., e util săt...) sau cu marcarea expresă a persoanei vorbitorului (consider util să..., mă supără că...). Modalitatea apreciativă nu înregistrează valoarea adevăratlfals a celor enunţate, neavând valoare de adevăr, ci modul în care acestea se reflectă în conştiinţa vorbitorului. In apreciere, intervin punctul de vedere al vorbitorului, starea lui emoţională, standardul epocii, ca şi o infinitate de alţi factori, care determină un grad mare de subiectivitate în modul în care este făcută. Aprecierea încorporează uneori şi încărcături modale deon-tice*: o evaluare din registrul nefavorabil (e rău să, e urât să, e nesănătos să, e ruşinos să) poartă şi presupoziţia* deontică „nu-ţi recomand să“, iar o evaluare din registrul favorabil (e frumos să, e sănătos să, e demn să), pe aceea a recomandării. 2. Modalizator ^ Clasă de cuvinte şi de construcţii care, legate de o propoziţie sau de un predicat* adjectival sau adverbial, introduce aprecierea vorbitorului, lexicalizând modalităţile apreciative. ® Din punct de vedere gramatical, modalizatorul apreciativ îmbracă forme diferite, după cum se ataşează unor predicate verbale, deci unor propoziţii sintactice, sau unor predicate adjectivale şi adverbiale. Pentru predicatele verbale, modalizatorul apreciativ se lexicalizează ca: verb copulativ* + adverb, grup legat de propoziţia modalizată prin conjuncţie* de subordonare (ex. e sănătos!util să...); adverbe şi locuţiuni adverbiale prepoziţionale*, legate de propoziţia modalizată conjuncţional sau introduse parantetic (important să..,, din păcate, din nefericire); verbe inerent subiective (mă dezgustă că..., mă surprinde că...), legate conjuncţional. Pentru predicatele adjectivale şi adverbiale, modalizatorul apreciativ se lexicalizează prin adverbe şi locuţiuni adverbiale (ex. lucrare supărător de superficială; lucrare, din păcate, superficială). Vezi MODALITATE; MODALIZATOR. G.P.D. ARBITRAR (~ AL SEMNULUI) Teorie adoptată de lingvistica modernă (de la F. de Saussure) privind raportul care există între semnificat* şi semnificant* sau între conceptul 66 ARBORE exprimat de un cuvânt şi complexul sonor care îl desemnează;: Conceptul ;,masă“ nu are nici un raport de necesitate cu semnificantul rom. masă, o dovadă fiind faptul că alte limbi d desemnează în alt fel (fh table, germ; Tisch, ilv tavola). Cuvintele nu semnifică prin natura lor; ci prin tradiţia stabilită social-istoric; raportul dintre semnificant şi semnificat este:fixat într-o limbă şi nu depinde de indivizii care o folosesc- Arbitrarul este corelat şi cu interpretarea majorităţii cuvintelor dintr-o limbă ca nemotivate, sub aspectul expresiei- cu excepţia onbmatbpeelor şi ă interjecţiilor care au, parţial, o structură fonetică asemănătoare cu sunetele din realitate (rom. cucurigu, it. chicfiirichi, fr. cocorico) sau reprezintă expresia spontană a unor realităţi psihice similare (rom. ah/, fr. ajei), ceea ce le face parţial motivate. ® Există un arbitrar relativ care presupune o relaţie parţial motivată, cum este cazul derivatului măsuţă („masă mică* = masă + sufixul diminutival* -uţă)7 în raport cu baza* masă. După unii lingvişti (E. Coşeriu), abritrarul semnului nu trebuie considerat numai ca o teorie a lingvisticii modeme (de la Saussure încoace), întrucât interpretări similare există la Aristotel sau în filozofia scolastică. Alţi lingvişti (E. Benveniste) au insistat asupra ideii că orice semnificat se exprimă obligatoriu printr-un semnificant (imagine sonoră sau grafică), iar semnul este arbitrar numai în raport cu obiectul desemnat sau referentul (vezi SEMN LINGVISTIC). Pe concepţia arbitrarului semnului, Saussure a fundamentat autonomia limbii* considerate ca formă*. Arbitrarul semnului nu vine din natura lui, ci din interpretare, adică din atitudinea pe care o are comunitatea lingvistică sau individul în ceea ce priveşte semnele pe care le utilizează. Vezi SEMN; LINEAR. AJ3.V. ARBORE Reprezentare grafică utilizată frecvent în lingvistică, având forma unui trunchi cu ramuri şi rolul de ordonare ierarhică a elementelor considerate. 1. ~ genealogic Reprezentare propusă de A. Schleicher în sec. al XlX-lea pentru a explica felul în care au evoluat şi s-au diversificat, din baza lor comună, ramurile de limbi indo-europene şi apoi, pentru fiecare ramură, limbile individuale aparţinând unei familii*.® Teoria arborelui genealogic Teorie elaborată de A; Schleicher propunând o ipoteză generală asupra modului în care un idiom unitar se poate scinda şi diversifica în idiomuri înrudite; reprezintă baza teoretică pentru înţelegerea evoluţiei genealogice a limbilor. (Vezi CLASIFICARE* GENEALOGICĂ). 2. Corespunzând £ngh: derivational tree\; desemnează reprezentările grafice iitilizâte de gramatica generativă* pentru descrierea ierarhiei structurale a enunţurilor generate; în care se include întreaga informaţie sintactică semnificativă şi neredun^ ;; darită pentru o structură de constitxienţiv Se uti-• : Uzează, ca tip de repirezentare, paralel cu sistemul de paranteze* (engl. labellecl bracketirig). Orice arbore este alcătuit din noduri*, în care sunt aşezate simbolurile reprezentând categoriile* sintactice, şi linii oblice sau verticale, legând nodurile şi stabilind ierarhiile structurale (sau relaţiile „de dominare***); ultimele linii, totdeauna verticale, introduc formativele* lexicale. Vezi, de ex., arborele reprezentând structura de constituenţi a propoziţiei rom. Ion citeşte cartea: P GN GV N Ari. ion citeşte carte- -a 3. Reprezentările de tip arbore generativ s-au extins şi la alte scheme* structuraliste ierarhiza- ; toare, cu sau fără legătură cu gramatica generativă. S-au folosit, de ex., în semantica generativă pentru ; descrierea structurii semantice a formativelor lexicale, dar şi pentru descrierea, în gramatica limbii române, a organizării cazurilor, a organizării semantice a timpurilor ele. G.P.D. ARGOU Limbaj codificat*, înţeles numai de iniţiaţi. Este utilizat de grupuri sociale relativ închise, care se opun convenienţelor (elevi, studenţi, soldaţi, puşcăriaşi), grupuri care vor să se diferenţieze de : alţi vorbitori. Argoul utilizează un lexic specia- i lizat şi structuri sintactice specifice, prin care se asigura circuitul închis. Vocabularul specific al ; argoului este foarte schimbător, tocmai pentru a ; face dificilă decodarea* de către alţi vorbitori. ARGUMENT 67 Cuvintele de bază, fonetica şi morfosintaxa sunt ale limbii pe care o dublează. Argoul se foloseşte jtiai mult oral. Denumirea de argou dată acestui ftip de limbaj specializat apare numai în unele limbi, ca franceza, româna, rusa. Alte limbi folosesc, în aceleaşi situaţii, alţi termeni (ii. furbesco „limbajul şmecherilor14, sp. cale (provenit dintr-un termen ţigănesc) desemnează „limbajul hoţilor44, engl. cant „limbajul răufăcătorilor44). Pentru a ^satisface condiţia permanentei înnoiri, argoul are mai multe surse: 1. Folosirea cu sensuri schimbate a unor cuvinte din limba comuna; cocor 1. „hoţ44 care voiajează, operând în diverse locuri din ţară; 2. „pungaş care înşală femeile prin promisiuni de căsătorie44; cobzar „informator, trădător44; premiat „condamnat44; termometru -Bastonul de cauciuc din dotarea poliţiştilor44; universitate „închisoare, puşcărie44. Uneori se folosesc chiar mai multe cuvinte din limba comună cu acelaşi sens (prin aşa-numita derivare sinonimică): curcan, scatiu, sticlele „poliţist44; caramangiu, hoţ, junior, diurnist, angrosist diverse denumiri pentru „hoţ44; academie, iiicubator, mititica, recluziune, preventoriu, „închisoare44; 2. Cuvinte dialectale sau arhaice, care hu sunt cunoscute de toţi vorbitorii: pârnaie (reg. i/oală de pământ44) „închisoare44, calemgiu „funcţionar în administraţia publică44, calpuzan „falsificator de bani44.3. Termeni telmico-ştiinţifîci, cu circulaţie relativ restrânsă: lunetist „informator44, sireptomicină „coniac44, acciz (în expresia te bag la acciz) „intri la plată44, afazit „beat44, incubator „închisoare44, capelmaistru „hoţ foarte iscusit44, draibăr, „spărgător de mare clasă44 ş.a. 4. împrumuturi din limbi străine: a) diverse neologisme: bonjur (în expresia ba semit la bonjur) „l-a furat din buzunarul de la haină44, junior „hoţ tânăr44, ■'''şvaiţer'„gestionar, vânzător44, tapeur „profitor44, angrosist „infractor44, audient „tăinuitor, complice44; b) din limba ţigănească: rodimos „percheziţie44, chişer „hoţ de buzunare44, mangli „a fura44, phiraimos „spargere44, solovast „furt de buzunare44, ţiflar „poliţist44.5. Derivarea: ascultătoare „urechi44, bălceşti „vechea bancnotă de 100 de Iei44, diurnist „delapidator44. în limbi ca franceza, există sufixe specifice pentru derivatele din argou. în ce priveşte expresivitatea argoului, unii susţin că în argou se aleg intenţionat termenii vii, cuvinte figurate (vezi 1), folosite cu alt sens decât cel obişnuit. Se pare însă că în interiorul argoului această expresivitate nu e simţită sau e secundară. Este în general admis că termenii din argou sunt expresivi când intră în limba comună, mai ales în limbajul familiar: mişto „bun44, a ciripi „a trăda44, a sparţi, a ciordi, „a fura44 ş.a. Expresivitatea termenilor din argou este sporită de tipul de tropi pe care îl include: metaforă* (boboc „student în anul I44), metonimie* (foaie „bancnotă44), antonomază* (gherlă „închisoare44), eufemism* (mititica „închisoare44). «S-ar putea clasifica lexicul din argou după domeniile de activitate în care apar cuvintele: în limbajul sportiv (a bubui, boabe „goluri44, dansează-l „dublează-I44, cartonar „arbitru44, dresor „antrenor44), în limbajul studenţilor (boabă „examen restant44, a bubui, a buşi „a nu lua (da) notă de trecere la un examen44, cui „examen greu44,/excitare „mustrare44, a se camufla „a face fiţuici). A.B.V. ARGUMENT Termen împrumutat în lingvistica modernă din logica formală, unde, în operaţia de reprezentare a propoziţiilor, desemnează variabila independentă a funcţiei predicative sau, altfel spus, indică obiectele şi indivizii de care depind proprietăţile şi relaţiile, adică predicatele*. Predicatele sunt de două tipuri: a) cu „un loc44 (sau un argument), ca în construcţia: Socrate este filozof reprezentată filozof (Socrate), adică o funcţie de tipul f(x); b) cu „două locuri44 (sau două argumente), ca în construcţia: PI aton este discipolul lui Socrate, reprezentată discipol (P la ton, Socrate), adică o funcţie de tipul f(x, y). ® In gramatica generativă*, desemnează participanţii minimum necesari, deci participanţii implicaţi obligatoriu în activitatea sau starea exprimată de predicat, cărora predicatul le atribuie o funcţie / un rol tematic*, extras(ă) din ansamblul de roluri: temă*, agent*, sursă*, locativ*. Funcţionează ca predicate verbele, adjectivele, uneori numele şi prepoziţiile, constituind centre* (sau capuri*) de grup sintactic, iar ca argumente, nominalele sau echivalentele lor propoziţionale cerute în mod necesar de centre. Argumentul corespunde ac lan ţii or* din teoria lui L. Tesniere, cu deosebirea că Tesniere insistă asupra naturii sintactice, considerându-le nominalele cerute din necesităţi sintactice şi cărora li se impun restricţii sintactice, în timp ce teoria argumentelor insistă asupra relaţiei semantice dintre predicat şi nominale. Generativiştii disting înlTe: argumente interne, văzute ca proprietăţi lexi-co-semantice inerente ale predicatelor (vezi LEXICON) şi realizate sintactic prin complemente*, 68 ARGUMENTARĂ şi un argument extern, cerut de grupul verb + complement, reprezentat sintactic prin subiect. Susţinerea acestei distincţii se bazează pe observaţia ^ă; acelaşi predicat, combinat cu complemente diferite, determină roluri diferite pentru subiect (vezi, de ex,, grupul sparge/erea.?-tra^care atribuie subiectului roiul agent*, spre deosebire de grupulîşi sparge capul; care atribuie subiectului rolul beneficiar: Ion sparge fereastra vs. Ion îşi sparge capul). G.P.D. ARGUMENTARĂ 1. Structură ~ Numită şi configuraţie S grilă schemă structura argumentală este specifică fiecărui predicat*, indicând numărul de argumente* luate (sau cerute) de predicat şi rolul tematic* atribuit fiecărui argument; corespunde configuraţiei cazuale, introduse de Ch. J. Fillmore (vezi CAZjj). Structura argumentelor pentru predicatele verbale cumpără şi trimite şi pentru predicatul prepoziţional în este: cumpără: verb 1 2 3 AGENT TEMA SURSĂ GN GN GN trimite: verb 1 ■v 2 3 AGENT TEMĂ ŢINTĂ GN : GN ’ GN în: prepoziţie T'''' ■ 2 TEMĂ LOCATIV GN GN (vezi LEXICON). 2. Poziţie Poziţie sintactică privilegiată în care predicatul (sau capul* de grup sintactic) atribuie argumentelor sale o funcţie (sau un rol tematic); se deosebeşte de poziţia nonargumentală, în care nominalului vecin nu i se atribuie rol tematic. Distincţia poziţie argumentală vs. poziţie nonargumentală este esenţială pentru stabilirea constrângerilor care reglementează operaţia de deplasare*, argumentul deplasat neputându-se aşeza decât într-o poziţie nonargumentală (vezi DEPLASARE). Să se compare construcţiile: Ei pleacă I Ei trebuiau să plece\ nominalul subiect ei ocupă, în prima, o poziţie argumentală, iar în a doua, una nonargumentală. în prima, primeşte rolul tematic de Ia predicatul vecin; în a doua, verbul vecin nu-i atribuie rol tematic, nominalul ajungând în această poziţie prin deplasarea din subordonată. G.P.D. ARGUMENTATIV^Ă 1; Rol (funcţie) r Rol îndeplinit de argumentaţie* în procesul comunicativ. Rolul argumentativ este dependent de intenţiile emiţătorului* şi are mărci specifice în structura enunţurilor*. Este o dimensiune opţională; a enunţului, corelată cu dimensiunea pragmatică obligatorie. Defineşte o proprietate relaţională (stabilită prin raportarea a două conţinuturi frastice). în general, rolurile argumentative sunt de natură ofensivă sau defensivă; inventarul detaliat al acestora variază însă în funcţie de autor. Dintr-o perspectivă retorică, se pot distinge ca roluri argumentative: explicaţia, specificarea, comparaţia*, contradicţia etc. Corelarea mai strânsă a mărcilor lingvistice cu scopurile argumentării permite identificarea unei diversităţi mai mari de roluri argumentative: asentimentul (confirmarea, adeziunea), justificarea, concesia, corectarea, obiecţia, contestarea (dezacordul), critica (acuzaţia, reproşul), teza (concluzia). 2. Scală ^ Sistem de criterii în raport cu care se evaluează eficienţa argumentaţiei. Argumentaţia se caracterizează prin gradualitate (este mai puternică sau mai slabă). Diversele tipuri de; mărci lingvistice ale argumentaţiei posedă o anumită potenţialitate ar-gumentativă, actualizată însă diferit în funcţie de contextul* comunicativ. 3. Marcă (operator) ^ Element al structurii lingvistice, care funcţionează ca indice al argumentaţiei. Există mărci argumentative specifice fiecărui tip de rol argumentativ, reprezentate de cuvinte (conjuncţii şi adverbe, mai ales) şi expresii, dar şi de propoziţii întregi: fiindcă, totuşi, deci, astfel, de fapt, de altfel, ei bine, de vreme cet nu uita că, ştii bine că, ai dreptate, desigur că, cu siguranţă că, e adevărat că, dar,.., da... dar, dimpotrivă etc. Unele dintre aceste mărci exprimă, în acelaşi timp, o relaţie sintactică şi un rol argumentativ. U.R. ARGUMENTAŢIE 1. Termen definit diferit de specialişti, în funcţie de perspectiva adoptată în studierea unui domeniu constituit la intersecţia logicii cu retorica şi ARHAISM 69 -lingvistica. Argumentaţia apare mai frecvent de-: finită ca: a) strategie prin care, folosind o anumită limbă, un vorbitor reuşeşte să extragă concluzii valabile; argumentaţia stabileşte deci o relaţie între unui sau mai multe argumente şi o concluzie; b) activitate verbală, de natură intelectuală şi socială, servind la justificarea sau la respingerea . unei opinii; formulând un ansamblu de enunţuri*, emiţătorul* urmăreşte să obţină acordul unuia sau mai multor colocutori, care au rolul de judecători. • Definiţia (a) este elaborată dintr-o perspectivă predominant logică: Argumentaţia nu trebuie însă confundată cu demonstraţia logică a adevărului unui enunţ sau a validităţii unui raţionament. Mecanismele argumentaţiei aparţin limbilor naturale, pe când cele ale demonstraţiei aparţin r logicii. Argumentaţia lasă receptorului* libertatea :; de alegere, pe când demonstraţia nu are această proprietate. Demonstraţia este obiectivă, concluzia ei fiind definitivă. Argumentaţia poate deveni con-S vingătoare prin repetare şi insistenţă. Perspectiva definiţiei (b) este mai apropiată de preocupările lingvisticii. Definiţia sugerează că argumentaţia este motivată printr-un dezacord real, probabil sau posibil între colocutori, care, anticipat de emiţător, trebuie prevenit sau eliminat. înţelegerea discursului* ca ansamblu de strategii* prin care emiţătorul încearcă să-şi influenţeze colo-cutorii conferă oricărei forme discursive o forţă argumentativă* inerentă. Există însă şi structuri constitutive ale unui discurs care nu îndeplinesc decât un rol informativ (nu şi unul argumentativ). Argumentaţia este prin excelenţă produsul situaţiilor dialogale, ea putând fi construită şi prin înlănţuirea replicilor, dar este posibilă şi în cazul unor forme de discurs monologic (inclusiv în cazul deliberării interioare). 2. Teoria ^ ei Studiu al tehnicilor discursive ale raţionamentului prac-tic, prin care un individ urmăreşte să determine h sau să sporească adeziunea celorlalţi la anumite g; idei sau opinii ale sale. L.I.R, ARHAISM Formă fonetică, sens sau construcţie gramaticală ^ care aparţine, în evoluţia limbii, unei perioade ^ depăşite ori pe cale de dispariţie, dar este folosită în perioade ulterioare. Statutul de arhaism al unei forme lingvistice poate fi determinat numai în sin-§ cronie, prin raportare ia stadiul actual de evoluţie a limbii. 1. Din punctul de vedere al normei* literare sincronice, arhaismele se pot clasifica: a) După aspectul lingvistic luat în considerare, arhaismele sunt (Th. Hristea): fonetice: hitlean (viclean), îmbla (umbla), împle (umple), lăcaş (locaş), părete (perete), rumpe (rupe), samă (seamă); morfologic: pluralul în -e al substantivelor feminine (astăzi impus în -/): inime, aripe; pluralul în -uri la unele neologisme neutre: palaturi, documenturi; formele vechi de perfect simplu al verbelor: văzum (văzurăm); sintactice: exprimarea analitică a unor cazuri, cum ar fi genitivul* prepoziţional (mijloc de codru, Gazeta de Transilvania) ori dativul* adnominal (domn ţării Moldovei, stăpân vieţii mele, preot deşteptării noastre (Eminescu); lexicale: foarte numeroase şi variate, având un grad de învechire diferit; unele cuvinte complet ieşite din uz (numite de Hristea istorisrne) sunt denumiri de meserii, funcţii sociale etc.: pârcălab, caimacam, logofăt, sulger, capuchehaie. S-a ajuns la arhaisme lexicale şi prin concurenţa cuvântului existent cu un sinonim neologic: duh a fost înlocuit de spirit, chezaş de garant, polcovnic de colonel; semantice (sau arhaisme de sens): sensuri vechi, pierdute din uzul curent, ale unor cuvinte încă actuale: a săruta „a salutau - Sărutare, umbră veche (Alexandrescu); rost „gură" - Ah, ce frumoase vorbe din rostul lui răsar (Coşbuc); cuvânt „motiv" - Boierii însă tremurau. Ei aveau două mari cuvinte a fi îngrijiţi (Negruzzi); Ai vedea că am cuvinte pana chiar să o fi rupt (Eminescu): b) După sfera de circulaţie a formei lingvistice considerate arhaică: unele arhaisme apar doar la anumite grupuri sociale şi / sau la anumite generaţii, pot fi păstrate în vorbirea populară sau dialectală ş.a.; acestea nu au o frecvenţă strict limitată şi nici nu se folosesc deliberat, cu scop expresiv (vezi EXPRESIVITATE). De ex., formele verbale iotacizate la indicativ şi conjunctiv prezent ale verbelor cu radicalul în d, t, n, (vdz, auz, să spuie, să scoată) reprezintă o conservare dialectală a fonetismelor arhaice; moldovenismele pâne, mâni sunt şi ele arhaisme fonetice conservate dialectal. 2. în stilistică, este considerată arhaică utilizarea cu funcţie expresivă*, în textul literar, a unui termen / construcţie / formă fonetică aparţinând unei perioade mai vechi decât cea din care datează textul. Distincţia dintre perspectiva sincronică şi cea diacronică* este foarte importantă în determinarea statutului de arhaism al unui fapt de stil, acest statut fiind condiţionat de momentul în care textul a fost scris. De ex., în 70 ARHIFONEM limba română actuală există un fond lexical veclii şi pasiv; ; constituit din termeni neogreceşti şi turceşti împrumutaţi masiv în sec. ai XVII-lea şi al XVIII-lea; la care se adaugă mai vechi: împrumuturi slavone; Pentru momentul în care au fost introduşi în:limbă;: aceşti termeni nu au; valoare expresivă şi nu pot fi consideraţi arhaisme; marea frecvenţă a acestor cuvinte în Letopiseţul Iui Neculce; de ex;/corespunde; normei neutre expresiv din sec. al XVIII-lea: Doamna lid era la Ţarigrad, iar el aice îşi:: luasăo fată a unei rachieriţe (...) şi o purta cii sălbi de galbe/iişicu haine r/e şahmarand („brocart, stofă brodată cu aur şi argint”), cu şlic („căciulă de blană”) de sobol („samur”) şi cu multe odoară împodobita. (...). Şi o trimite cu carata („trăsură închisă”) domnească, cu siimeni („garda de mercenari”) şi cu vornici („rang boieresc cu atribuţii judecătoreşti”) şi cu comişi („rang al boierilor însărcinaţi cu îngrijirea grajdurilor domneşti”) la feredeu („baie”). Şi după ce vinie de la primblări, triimite giupânesilor („soţiile boierilor”) daruri, ca-naveţe („un fel de pânză”), bilacoase („stofă scumpă de mătase”), căce i-au făcut cinstea de-ait mărsu cu dânsa în primblare (Neculce). Acelaşi fond lexical trebuie însă interpretat ca având valoare stilistică arhaică, de evocare, în nuvelele fantastice şi orientale ale lui I.L. Cara-giale {Kir Ianulea, Abu Hasan) ori în romanele istorice ale lui M. Sadoveanu: Vasilisa („împărăteasa”) şi feciorul său au venit să se aşeze pe tronurile lor de aur, la zidul din fund al sălii, sub stemele Bizanţului (...). în faţa lor muţii şi ha-dambii („eunucii”) au adus îndată pe mireasă acoperită cu hobot („văl de mireasă”). O urmau fecioare şi doamne de patriei (formă mai veche de neologism), purtând în cap comanace („calotă care acoperă capul”) nalte şi camilafce („scufie cu văl”) de borangic care se desfăşurau până la cozile rochiilor. S-a alcătuit alaiul către paraclis (Sadoveanu). Stilistic, funcţia arhaismelor în comunicarea literară face parte din ansamblul de elemente lingvistice expresive prin care faptul de stil” se poate defini ca deviere de la norma* standard a limbii literare*. A.B.V.\ MM. ARHIFONEM Unitate fonologică superioară, definită prin ansamblul trăsăturilor distinctive* pe care cei doi termeni ai unei opoziţii* le au în comun în poziţie de neutralizare*; termenii opoziţiei sunt în această poziţie variante ale arhifonemului. în transcrierea* fonologică, arhifonemul este notat cu majusculă, în română, de ex., înainte de consoanele membre ale corelaţiei* de sonoritate, opoziţia dintre /s/ şi /z/ se neutralizează; în această poziţie, se realizează: arhifonemul/S/,: definit prin trăsăturile „fricativ” şi ;,den tal”; prezenţa realizărilor „surd” sauKviSonor” fiind impusă de; contextul fonetic (cfc despărţivsv dezbrăca). Ga realizare fonetică* arhifonemul poate fi: identic cu unul dintre fonemele a; căror opoziţie se neutralizează,5 în funcţie de natură fonemelor învecmâte (câ în ex; de mat sus); identic întotdeauna cu termenul non-marcat al opoziţiei (în germană, la finală, opoziţia dintre /{/ şi /d/ se neutralizează în favoarea arhifane-mului /T/, identic cu termenul non-marcat, sub aspectul sonorităţii, al opoziţiei); asemănător, dar nu identic cu cele două foneme a căror opoziţie se neutralizează (în rusă, în poziţie atonă*, sunt excluse vocalele /a/ şi /o/, fiind admisă numai realizarea arhifonemului /A/, care nu apare decât în această poziţie). L.l.R. ARHIGEN în gramatica românească, termen utilizat pentru caracterizarea genului* unor substantive defective*, care, în absenţa din paradigmă a unei forme de număr, nu satisfac decât unul dintre cele două contexte definitorii pentru stabilirea genului, pe cel nespecific* nepermiţându-se, astfel, încadrarea lor neechivocă într-un gen. De ex., substantivele defective lapte, unt satisfac la singular contextul de masculin (acest laptehint gras), insuficient pentru a preciza dacă aparţin masculinului sau neutrului; substantivul icre, cu formă numai de plural, satisface contextul de feminin (aceste icre gustoase), insuficient pentru a preciza dacă aparţine femininului sau neutrului. ARHILEXEM în semantica* structurală, ansamblu de seme* comune diverselor unităţi din aceeaşi paradigmă lexicală, care se asociază cu un semnificant constant într-o limbă dată (spre deosebire de arhi-semem*): frvsiege, sp. asiento „obiect, loc pentru a se aşeza” (care nu e lexicalizat* în română) sunt arhilexeme pentru fr. chaise, sp. silla, rom. scaun sau pentru fr. tabouret, sp. tabureto, rom. taburet ARHISEMEM 71 ori pentru fr. fauteail, sp. sillon, rom. fotoliu. Arhilexemul este arhisememul care are o formă sintetică şi non-perifraslică (se exprimă printr-un singur cuvânt); din acest punct de vedere, apar diferenţe de lexicalizare între limbi (de ex., fr. siege, sp. asiento faţă de română). Arhilexemul corespunde, în unele interpretări, hiperonimului* pentru că este un lexem* al limbii naturale studiate^ desemnând un microsistem taxinomic, subsumându-i unităţile (vezi CÂMP). Nevoia lingvistică de a avea arhilexeme este destul de mare şi în acest scop se creează noi cu vinte atunci când nu există: fr. agrumes (împrumutat din italiană) ca nume colectiv pentru „citrice" în seria fr. orange „portocală", citron „lămâie", mandarine „mandarină". Vezi ANALIZĂ SEMICĂ; SEM; SEMEM. A.B.V. ARHISEMEM în semantica* structurală, unitate (calchiată după arhifonem*) care defineşte semnificatul comun unor paradigme* sau ansambluri* de cuvinte reunite prin seme* comune. Arhisememul reprezintă reuniunea sau intersecţia tuturor sememelor* din-tr-un asemenea ansamblu lexical, materializat sau nu printr-un arhilexem*. Arhisememul „obiect" + „pentru a se aşeza" + „pentru o singură persoană" + „cu picioare" se combină cu semul „cu braţe" în sememul cuvântului rom. fotoliu] acelaşi ârhisemem combinat cu semul „fără spate"^expri-mă sememul cuvântului rom. taburet. în alţi termeni, arhisememul este ansamblul de trăsături pertinente care subzistă în caz de neutralizare. A.B.V. ARIE (~ LINGVISTICĂ) Teritoriu, delimitat de o isoglosă* sau de un grup de isoglose, pe care se înregistrează una sau mai multe particularităţi lingvistice. în funcţie de configuraţie, se disting: arii compacte (exclusive), arii împrăştiate (fărâmiţate, insule, în interiorul unor arii compacte), arii suprapuse (total sau parţial). Pe teritoriul dacoromân, de ex., termenii vană şi curechi sau zăpadă, omăt şi nea sunt distribuiţi pe arii compacte; denumirile mai negru şi ficat negru pentru „ficat" constituie arii împrăştiate; la nord de Milcov, ariile termenilor specifici graiurilor moldoveneşti mai, ciolan, păpuşoi, omăt se suprapun parţial cu acelea ale sinonimelor lor munteneşti: ficat, os, porumb, zăpadă. Suprapunerea, în limite variabile, a ariilor unor fenomene diverse, considerate de cercetători drept diagnostice, permite delimitarea nucleelor principalelor varietăţi* dialectale ale unei limbi. Ariile caracterizate prin interferenţa fenomenelor diagnostice sunt considerate arii de tranziţie, reflectând continuitatea structurii dialectale a unei limbi. • Configuraţia ariilor dialectale de pe un anumit teritoriu lingvistic se poale modifica în decursul timpului. Există o dinamică specifică fiecărei arii. In funcţie de modul în care evoluează, se disting arii progresive (în extindere) şi regresive (în restrângere). In dacoromână, distribuţia formelor cu labiale* palatalizate* s-a caracterizat, până în ultimele decenii, prin arii progresive, pe când distribuţiei rotacismului îi sunt specifice ariile regresive. Poziţia spaţială sau configuraţia unor arii au fost considerate de anumiţi specialişti drept sursă importantă pentru formularea unor concluzii de natură istorică. M. Bartoli considera că ariile laterale, izolate sau majore (compacte) au un caracter conservator mai pronunţat (vezi şi LINGVISTICĂ SPAŢIALĂ / AREALĂ; NEOLINGVISTICĂ; NORMA3), iar K. Jaberg susţinea că regiunile cu populaţie colonizată (deci mai recentă) se caracterizează prin arii lingvistice compacte, pe când fărâmiţarea ariilor semnalează existenţa uneijjopulaţii străvechi pe teritoriul considerat. © în afara ariilor obiective, identificate de specialist în funcţie de datele cuprinse în atlasele* lingvistice, se poate vorbi şi despre arii subiective, la care fac referiri informatorii* în cursul anchetelor* dialectale, în comentariile asupra idiomului* lor în raport cu cele ale altor vorbitori ai aceleiaşi limbi. L.I.R. ARMONIE (~ VOCALICĂ) Formă de asimilare progresivă, caracterizată prin adaptarea vocalismului afixelor* la acela al radicalului*. Este specifică limbilor aglutinante*, reflectând prezenţa unor restricţii de distribuţie* a vocalelor în silabe succesive. în maghiară sau în turcă, de ex., vocala din aftxul de plural al substantivelor variază în funcţie de vocala din radical: magh. /iăzak „case" vs. emberek „oameni"; te. ev/er „case" vs. ar/a/?z/ar „oameni". Condiţionarea fenomenelor de armonie vocalică este dublă: fonetică, dar şi morfologică. Armonia vocalică este un factor de consolidare a individualităţii unităţilor lexicale, contribuind la sudarea elementelor componente ale acestora. L.LR. 72 ARTICOL ARTICOL Clasă închisă de forme care apar obligatoriu în vecinătatea unui: substantiv şi a căror funcţie este de:actualizare a acestuia în comunicare şi de individualizare* (sau determinare*; vezi DETERMINARE^); :adică de restrângere a nedeterminării numeluii prin specificarea unui obiect sau a unor obiecte idehtificabil(e) de către vorbitori; aparţine clasei mai largi a determinanţilor* (vezi DETERMINANT,,) . Spre; deosebire de adjectivele demonstrative* şi de cele posesive*, îndeplinind şi ele rolul de determinare, articolul, la origine un cuvânt autonom, a suferit un proces de gramaticalizam*, parcurgând, de Ia o limbă la alta, de la o formă la alta, stadii diferite ale acestui proces. 9 Articolul a constituit, în numeroase gramatici, inclusiv în cea românească, un subiect de dezbatere teoretică, fiind interpretat diferit de la un autor Ia altul, fie drept cuvânt autonom (cum a funcţionat la origine), fie ca afix* flexionar, mobil* sau fix, devenit marcă a categoriei* gramaticale a determinării. Răspunsul corect la această chestiune nu poate fi dat în mod global, existând diferenţe de la o limbă la alta în privinţa gradului de pierdere a autonomiei* şi, chiar în cadrul aceleiaşi limbi, de la un tip de articol Ia altul, uneori, de la o utilizare la alta (apar, de ex., în română, diferenţe de grad de gramaticalizam între articolul hotărât propriu-zis şi cel adjectival, precum şi între diferitele utilizări ale articolului adjectival (vezi DINAMIC). • Ca parametru tipologic; articolul separă limbile în două tipuri: cele fără articol, precum latina, finlandeza său rusa, şi cele cu articol, dintre care fac parte şi limbile romanice. în limbile cu articol, determinarea cunoaşte opoziţia determinat (articulatl/viec/eter-minat (nearticulat), iar pentru limbi care disting mai multe articole, cunoaşte şi opoziţia ( în desuetudine, fiind mai complicate decât cete naturale,, limbajele destinate programării şi documentării (şi nu comunicării orale directe) cunosc astăzi o mare diversitate. Limbile artifte dale mixte au un vocabular bazat pe cel al unor limbi naturale (de ex., volapiik are la bază lexicul englezei), dar sistemul lor flexionar şi sintactic este integral arbitrar, inventat. Numărul mare de proiecte de limbi artificiale şi diversitatea lor face dificilă soluţionarea pe această cale a problemei creării unei limbi internaţionale. LJ.R. ASERTI V,-Ă 1. Act ^ Tip de act iiocuţionar* prin care se exprimă idei, observaţii şi opinii, se furnizează argumente în favoarea acestora sau se clarifică uzuri şi semnificaţii. Vezi enunţuri ca: Vremea este frumoasă; A cumpărat cartea pentru că i-a plăcut; Am vrut să spun că nu eşti bine informat etc. Caracteristică pentru actul asertiv este posibilitatea evaluării lui pe dimensiunea \ adevărat-fals (valoarea de adevăr). Performa-tivele* specifice acestui tip de acte sunt din clasa verbelor declarandi: spun, zic, afirm etc., dar există şi performative care marchează trăsături suplimentare ale forţei* ilocuţionare (mă plâng de, mă laud cu: aserţiunea se referă Ia un aspect legat de interesele emiţătorului*; admit că, deduc că: aserţiunea este raportată Ia restul discursului etc.). Deşi actele asertive se realizează, de obicei, prin propoziţii enunţiative, afirmative (vezi exemplele de mai sus) sau negative (Nu sunt de aceeaşi părere; Nu era supărat), există şi posibilitatea realizării lor ca acte indirecte*, prin propoziţii interogative (retorice: Există ceva mai frumos decât muzica? = „Nu există nimic mai frumos decât muzica11). Şi propoziţiile exclamative pot exprima uneori acte asertive (Ce frumos tablou! - „Tabloul este foarte frumos11), o în terminologia lui J. Austin: acte expozitive; la J. Searle: acte reprezentative (incluzând nu numai expozitivele, ci şi unele verdictive din clasificarea lui Austin): Consider I Socotesc că are dreptate; Din ceea ce spui, înţeleg că n-a 75 putut să vină etc. 2. Propoziţie ^ Propoziţie care ia valoare de adevăr, devenind, prin raportare la o stare de Fapt, adevărată sau falsă; sin. cu declarativă\ enunţiativă*. Se opune propoziţiilor interogative* şi imperative*, care nu au valoare de - adevăr. Din punct de ^vedere sintactic, propoziţiile asertive pot apărea ca prmeipale indepen- : - dente*, ca regente* sau ca subordonate*. Calitatea V; asertiv / nonasertiv a subordonatei depinde de ^ natura regentului (vezi FACTIV): există regente în vecinătatea cărora se: înregistrează calitatea . adevărat / fals a subordonatei şi regente care nu dau informaţii asupra valorii de adevăr a subordonatei. în română, unde s-au creat doi conectori* subordonatori: că şi să, există o marcare sintactică a distincţiei asertiv / nonasertiv pentru subordonată: să este semnul sintactic indubitabil al unei subordonate nonasertive, iar ca, deşi aco-: peră situaţii diferite, apare obligatoriu în cazul subordonatelor asertive. Astfel, în fraza Ea este bucuroasă că m-a întâlnit, sunt enunţate două propoziţii, ambele fiind de tip asertiv: „ea este bucuroasă4* şi „ea m-a întâlnit44, spre deosebire de Ea este bucuroasă să mă întâlnească, unde este enunţat un singur fapt „bucuria ei în legătură cu o-întâlnire posibilă44, numai propoziţia regentă având natură asertivă. L.l.R. (7); G.P.D. (2). ASERŢIUNE în uzul curent, sin. cu afirmaţie (despre ceva). Vezi ASERTIV^ LJ.R. ASIBIL ARE - Formă de palatalizare* care determină transformarea consoanelor oclusive* în africate\ ca urmare a dezvoltării unei articulaţii suplimentare fricative*; sin. afiJcatizare. Oclusivele velare latine [c, g], de ex., urmate de vocalele palatale [e, i], au dat prin asibilare africatele prepalatale [c, gj, în dr., şi [ţ, d], în ar. (lat. celum, gemo > dr. cer, gem; ar. ţerlt, eleni11). LJ.R. ASIMILARE v Accident* fonetic foarte răspândit, prin care se ^desemnează schimbarea uneia sau a mai multora : dintre caracteristicile articulatorii ale unui sunet S sub influenţa altui sunet asemănător, aflat în ^• vecinătate. Criteriile care stau la baza clasificării ASERŢIUNE * asimilării sunt: A. natura sunetului care se modifică; în funcţie de aceasta există: a) asimilare vocalică: locomie (pentru lăcomie), rfdicci < rădica; b) asimilare consonantică: şusea (pentru sosea), poftit (pentru pofiit); B. numărul trăsăturilor articulatorii care se modifică: a) asimilare parţială, ce priveşte schimbarea uneia sau cel mult a două dintre caracteristicile fonetice ale sunetului: nm > mm: îmmulţi, o... u> u...u: enşeiug. Acest tip de asimilare este numit de unii lingvişti acomodare*. în vorbirea populară, apare mai frecvent asimilarea de tipul /... e, e... e într-un număr relativ important de neologisme: belet, derector, frezer, re geme n{; b) asimilare totală, adică schimbarea tuturor caracteristicilor fonetice ale sunetului; astfel ă... /./...> u...u: nimurui (pentru nimănui), ă.../ > i... i rlchită (pentru răchită); C. distanţa la care se găsesc cele două sunete: a) asimilarea în contact: nb > mb: îmbuna; b) asimilarea la distanţă: s... t> s...s ascusit (pentru ascuţit). In raport cu poziţia sunetului asimilat faţă de sunetul modificator, asimilarea la distanţă este, uneori, numită anticipare* sau propagare*, iar asimilarea în contact, acomodare*. D. Poziţia faţă de sunetul reper a sunetului modificat: a) asimilare regresivă: sunetul supus schimbării se află înaintea sunetului modificator: l...r > r...r: parcuri (pentru pâlcuri); b) asimilare progresivă; sunetul supus schimbării se află după sunetul modificator: ţ...t > ţ... ţ: ţintirim (pentru ţintirim). • Diferitele tipuri de asimilare pot fi recunoscute în evoluţia cuvintelor, în trecerea de la latină la română: lat. scabiam > rom. zgaibă; lat. familia > rom. fămeie > femeie; lat. eradicare > rom. rădica > ridica; lat. *mirionem > rom. mirune > minune; lat. corona > rom. curună > cunună. Asimilarea se întâlneşte în procesul de derivare a cuvintelor cu prefixul în-: îmbuna, îmbrăca, îmbogăţi, împinge. Vezi ACOMODARE; ANTICIPARE; PROPAGARE. C.C. ASINDET Construcţie sintactică având funcţie stilistică, realizată prin suprimarea elementelor de relaţie (conjuncţii*, rar şi prepoziţii*) între componentele unui grup sintactic, ale unei propoziţii sau ale unei fraze: Veni, vidi, viei; Ai carte, ai parte. Pot fi omise: a) prepoziţii (în grupul nominal*), având ca rezultat formule eliptice: acţiune fulger ca fulgerul44 sau, în textul literar, 76 ASOCIATIV efecte comic-parodice ale altor registre stilistice funcţionale (vezi STIL: Mare devenă foarte iritat pronunţat dumnezeu maminu personal [despre] cinevav c/ghinion; i4mnd Costăchel Gudiirău care sta> [la]; altă masă criticând guvernul [în] gura mare; (Garagiale); b) conjuncţii coordonatoare (în propoziţie / frază): Cugetul, cumpăna,stem&l greajudecatăîmifac(Blaga); Nu numai raporturile copulative, ci; şi cele adversative sau conclusive se pot realiza prin parataxă*: Si dă el să descuie uşa, nu poate; dă s-o âesprindâ, nici atâta (Creangă); Dascălul nune mai primea în şcoală, Irinucanu ne putea vindeca, pe bunicul n-ave cine-l înştiinţa, merindele erau pe sfârşite, rău de noi (id.); sunt omise conjuncţiile dar (nu poate); deci!aşadar (rău de noi); c) mai rar conjuncţii subordonatoare (în frază): Na! car mi-a trebuit, car am găsit (Creangă) = „dacă mi-a trebuit car"; Nu-ţi face una copii, iei alta; nu face nici aceea, alta (id.) = „dacă nu-ţi face...". • Funcţia stilistică a asindetului este dublă: asindetul poate avea efect cumulativ şi redundant într-o enumerare" paratactică în care sunt omise elementele coordonatoare: Ca să-ajung până la tine, I Pentru tine-auobosit ( Calul, / Vântul, / Moartea - / Toate mi-au făcut pe voie (Minulescu); prin asindet se obţine însă şi efectul invers, de dinamizare a textului, mai ales atunci când omisia conjuncţiei este însoţită şi de alte forme ale elipsei* sau repetiţiei*: O alifie / La sfrinţiej 6 băutură / La căldură, / La fiig, I ţipirig (...) / Cum ţi-e răul, / Cârmâzul, spânzul, scăpăul. / Sânge de nouă fraţi, coconari, / Migdale amari, / Aşa îţi este şi leacul (Arghezij. o Figura opusă este polisindetonuT, cu care asindetul poate coexista în text: Şi frunze albe, fninze negre, / Copacii albi, copacii negri; / Şi pene albe, pene negre, / Decor de doliu funerar (Bacovia). Vezi PARATAXĂ; POLISINDET(ON). MM. ASOCIATIV în terminologia lui F. de Saussure, termen utilizat pentru tipul de relaţii* „in absentia" sau relaţii paradigmatice*. Vezi PARADIGMATIC. G.P.D. ASONANTA Figură* de sunet, formă a omofoniei*, constând din repetarea vocalei accentuate în două sau mai multe cuvinte care se succedă; varianta vocalică a aliteraţiei*: Apele plâng clar izvorând în fân-tâne; Coroana-i arde pare (Eminescu). ® Accepţia prozodică de „rimă imperfectă" dată uneori asonantei se explică prin situaţiile în care aceasta * apare în poziţie finală de vers; se deosebeşte de rimă* prin faptul că segmentul consonantic următor vocalei accentuate nu este, în cazul asonantei, identic pentru versuri succesive: Şipentum cine vrei să mori? / întoarce-te, te-ndreaptă / Spre-acel pământ rătăcitor (Eminescu)/Spre I deosebire, rima presupune condiţia identităţii * perfecte a finalei de vers, după ultima vocală * accentuată: carte rimează cu parte, dar se află îh asonanţă cu moarte saii vaste; gândurile rimează* cu rândurile, dar este în asonanţă cu vânturile, 9 Ca şi aliteraţia, asonanţa există în limba vorbită în expresii cu formă Fixă: sapa şi lopata; ca vodă prin lobodă. Vezi ALITERAŢIE; RIMĂ. mm. ; ASPECT 1. Categorie gramaticală a verbului, în unele * limbi (cum ar fi limbile slave), prin care se-.* explică modul cum concepe vorbitorul procesul desemnat de verb. Principala opoziţie de aspect este perfectiv (acţiune încheiată, terminată) / im- ; perfectiv (acţiune în curs de desfăşurare), Ia care* se adaugă opoziţii ca incoativ (proces privit din perspectiva începutului său) / terminativ sau rezultativ (proces privit din perspectiva rezultatului său), progresiv (proces ce se desfăşoară f prin creşteri graduale) / linear (proces cu desfă-şurare constantă), semelfactiv (acţiune realizata * o singură dată) / iterativ (acţiune repetată), du-rativ (proces de lungă durată) / momentan sau punctual (proces de scurtă durată) etc. în limbile care posedă această categorie gramaticală, opoziţiile de aspect se realizează prin mijloace gramaticale (prefixe*, infixe* etc.), cu ajutorul cărora se formează, de la aceeaşi rădăcină, perechi de verbe ce se opun numai pe baza aspectului. în limba română, aspectul nu este considerat o ca-tegorie gramaticală de sine stătătoare a verbului. La nivel flexionar, formele prin care se realizează, la indicativ, opoziţiile de timp" conţin şi informaţii de natură aspectuală. Astfel, perfectul compus* are sens perfectiv, exprimând o acţiune trecută şi încheiată (Am citit acest roman şi mi-a plăcut), în opoziţie cu prezentul*, imperfectiv, care exprimă o acţiune în curs de desfăşurare^ ASPIRAT,-A 77 determinată (Citesc acest roman şi îmi place); de asemenea, mai mult ca perfectul* exprimă o acţiune trecută şi terminată (Anul trecut citisem volumul / din trilogia aceasta), iar imperfectul* exprimă o acţiune trecută şi neterminată (Amil trecut citeam volumul I din trilogia aceasta). Celelalte opoziţii de aspect se realizează cu 'mijloace lexicale. De ex., opoziţia incoativ I ierminativse exprimă prin perifraze verbale 0 îh cep ut să citească*. S-a apucat de citit] S-a pus pe citit — aspect incoativ / A terminat de citit;  isprăvit de citit- aspect termiriativ); opoziţiile semelfactiv I i terativ si progresivi linear se pun în evidenţă cu ajutorul unor adverbe sau locuţiuni adverbiale corespunzătoare sensurilor respective (Azi mergem la cinema = aspect semelfactiv / Zilnic mergem la cinema = aspect iterativ; Râul curge la vale din ce în ce mai repede - aspect progresiv / Râul curge la vale repede = aspect linear). 2, Verb de ^ / aspectual Clasă lexicală de verbe (iar, după unii autori, clasă lexico-gra-maticală) apărând obligatoriu în vecinătatea unui verb principal cu formă nepersonală (infinitiv, în multe limbi) şi, mai rar, personală (în română, de ex., cel de al doilea verb poate avea formă de conjunctiv, de infinitiv şi de supin), căruia îi imprimă semnificaţii aspectuale: începutul, continuarea, sfârşitul acţiunii sau al stării. • în română, aparţin acestei clase verbe ca: a începe şi sinonimele lui: a se apuca de I să..., a izbucni în..., a (se) porni a! să..., a prindea..., a se pune pe!să..., pentru exprimarea aspectului incoativ*; a termina şi sinonimele lui: a isprăvi de..., a înceta să..., a gâîa să..., a mântui de..., pentru exprimarea sfârşitului acţiunii; a continua a! de! să..., pentru o acţiune în curs de desfăşurare. Inventarul de verbe de aspect este diferit de la o limbă la alta şi de la un stil funcţional la altul, linele verbe au valori aspectuale inerente (a începe, a continua, a sfârşi, a termina)9, altele actualizează valori de aspect numai contextual (a se apuca, a prinde, a se pune; vezi, de ex., diferenţa dintre: se pune pe laviţă J se pune să plângă). Clasa verbelor de aspect a constituit în multe gramatici, inclusiv în gramatica limbii române, un subiect de dezbatere teoretică. Unii lingvişti le-au contestat autonomia*, considerându-Ie ca (semi)auxiliare*, cu urmări importante pentru segmentarea sintactică a unei fraze. Alţii, dimpotrivă, pe baza valenţelor proprii, manifestate şi prin posibilitatea construcţiei cu un nominal, căruia îi impun restricţii de caz sau de prepoziţie, le-au interpretat ca verbe autonome, plasând realizarea categoriei aspectului la nivel lexical, şi nu gramatical. M.R. (/); G.P.D. (2). ASPIRAT,-Ă Sunet a cărui rostire se caracterizează prin prezenţa unui suflu expirator. Acest suflu poate preceda rostirea unei vocale, fiind notat prin h (lat. homo; germ. Wilhelm), dar apare frecvent în rostirea consoanelor oclusive* (în engleză, [p, t, k] la iniţială de cuvânt sau de silabă, înaintea unei vocale accentuate, au o pronunţare aspirată: [ph, th, kh]; în română, oclusivele finale sunt rostite cu o uşoară aspiraţie: caph, poth, cadh, rogh etc.). Suflul specific rostirii aspiratelor se explică prin faptul că glota se deschide, permiţând scurgerea aerului. L.I.R. ASTERISC [*] Semn grafic. în lucrările de lingvistică se plasează: a) Ia începutul unor cuvinte, al unor forme gramaticale etc. pentru a indica faptul că acestea sunt neatestate, reconstruite pe baza legilor fonetice (ex., rom. tău < lat. [*]teu.r); b) la începutul construcţiilor neconforme cu regulile sintaxei, în speţă ale sintaxei româneşti (ex. [*] citesc această). Intre asterisc şi segmentul de expresie pe care îl însoţeşte nu se lasă pauză albă*. C.S. ATENUAŢIE Sinonim pentru LITOTĂ*. ATESTAT,-Ă (FORMĂ / CONSTRUCŢIE ~) Termen utilizat pentru forme şi construcţii descoperite în texte sau în înregistrări de limbă vorbită, existând deci certitudinea folosirii lor prezente sau trecute; se opune lui neatestat*, termen acoperind două tipuri de situaţii; a) sin. cu reconstruit, utilizat pentru a desemna forme şi construcţii reprezentând stadii anterioare de limbă, nedescoperite până acum în texte, refăcute mental, pe baza legilor* fonetice ale gramaticii comparate*; b) pentru a desemna construcţii care, prezentând un grad mare de deviere, sunt imposibil de conceput în limba studiată. Formele şi construcţiile neatestate, spre 78 ATITUDINE deosebire de cele atestate, se marchează grafic ^in asterisc^; [*]^ aşezat în părtea stângă, sus, a buv^ttilui sau a construcţiei; Vezi ASTERISC; NEATESTAT. G.P.D. atitudine Verb de ^ Termen introdus de E. Benveniste, desemnând acele verbe care; atunci când sunt utilizate la pers. £ introduc atitudinea locutorului (îndoiala* presupunerea, opinia) în legătură cu cele enunţate (ex. eu cred căţeii considercă...; eu apreciez că...; eu presupun că...); aparţin clasei mai largi de „indicatori* de subiectivitate"; sin. cu verbe (sau modalizatori*) de opinie*. Din punct de vedere sintactic, apar ca regente pe lângă o propoziţie reprezentând enunţul propriu-zis; legătura cu această propoziţie se realizează con-juncţional. • Construcţie de ^ propoziţională In terminologia lui J. Lyons, se referă la orice tip de construcţie realizată prin verb, grup sintactic sau prin adverb, care serveşte la introducerea atitudinii vorbitorului în legătură cu propoziţia enunţată sau la exprimarea adeziunii lui faţă de valoarea adevărat / fals a propoziţiei (ex. este surprinzător că...; cu siguranţă că,..); include şi clasa verbelor de atitudine. G.P.D. ATLAS E LING VISTIC) Lucrare amplă, care prezintă sistematic, cu mijloace cartografice, distribuţia unor fapte lingvistice pe un anumit teritoriu. Realizarea atlaselor constituie principalul obiectiv al cercetărilor de dialectologie geografică. Ideea alcătuirii unor atlase lingvistice îi aparţine lui G. Wenlcer; dar fondatorul tradiţiei acestor lucrări este J. Gil-lieron, întemeietorul geografiei* lingvistice. • în funcţie de domeniul reprezentat pe hărţi*, se distinge între: atlase naţionale, proiecţie cartografică a specificului dialectal al unui teritoriu întins, constituind o unitate politică, pe care se foloseşte o anumită limbă; atlase regionale, proiecţie cartografică a particularităţilor lingvistice ale unei zone de dimensiuni variabile dintr-un teritoriu naţional: atlase multilingve (plurilingve), proiecţie cartografică a fenomenelor înregistrate într-un grup de limbi înrudite sau nu din punct de vedere genealogic. ® Primul atlas naţional a fost realizat de J. Gillieron (ALF). Româna dispune de două atlase naţionale, unul realizat de lingvistul german G. Weigand (WLAD), altul de lingviştii clujeni, sub direcţia lui S. Puşcariu; anchetatori fiind S. Pop şi E. Petrovici (ALR). S-a proiectat, de asemenea, alcătuirea a 8 atlase regionale, constituind NALR (7 ale graiurilor dacoromâne grupate pe provincii istorice şi unul al dialectelor româneşti sud-dunărene), până în;; prezent fiind publicate volume din ..atlasul Olteniei, al Maramureşului, al Banatului, al Moldovei şi Bucovinei* al Transilvaniei. ®. Dintre: atlasele multilingve ale unor limbi înrudite, este;; cunoscut atlasul limbilor slave (OLA); este în; curs de elaborare atlasul limbilor. romanice : (ALIR), iar dintre atlasele unor limbi neînrudile, atlasul limbilor mediteraneene (ALM) şi cel al limbilor din Europa (ALE), din care au apărut câteva volume. Hărţile dintr-un atlas înregistrează, de obicei, fapte reprezentative pentru toate nivelurile structurii lingvistice, dar există şi atlase care înregistrează fapte specifice unui singur nivel (WLAD, de ex., este un atlas fonetic). Vezi şi GEOGRAFIE LINGVISTICĂ; HARTĂ LINGVISTICĂ. U.R. ATON,-A 1. în fonetică, vocală, silabă dintr-un cuvânt sau;; cuvânt dintr-un grup sintactic fără accent (vezi ACCENT). 2. în gramatica anumitor limbi, se-ţţ rie de forme de pronume personal* şi pronume reflexiv* intrând în corelaţie cu formele accentuate*; sin. clitic* pronominal; (formă) neaccentuată sau scurtă, ® în română, unde flexiunea pronominală (în special, a pronumelui personal);; se caracterizează printr-o bogăţie mare a in veri-; tarului, s-au creat, pentru personale şi reflexive,; doua serii de forme: atone (sau clitice) / acf centuate, iar pentru formele atone, s-au creat alte două serii: cu î- protetic / fără proteza* lui î-v Vezi, pentru dativ, seria formelor atone personale: îmi, mi; îţi, ţi; îi, i; ne, ni; vă, vi; le, li şi formele reflexive: îşi, şi, iar, pentru acuzativ, seria;: formelor atone personale: mă; te; îl, o; ne; vă, îi, le şi forma de reflexiv se. La nominativ, spre deosebire de alte limbi (vezi fr.), româna nu cunoaşte forma atonă, ca urmare a particularităţii ei sintactice de a avea subiect inclus*, echivalent,; funcţional, cu un pronume aton. ® în limbile care cunosc clitice* folosirea lor este dirijată de reguli stricte morfologice, sintactice şi semantice. în română, care, tipologic, se caracterizează printr-o mare sensibilitate faţă de parametrul cliticelor, laţ ATRACŢIE i 79 regulite morfologice, sintactice şi semantice, se adaugă valori şi utilizări proprii, semantice şi pragmatice, a) Regulile morfologice ale formelor atone româneşti fixează: clasele de cuvinte in relaţie cu care se utilizează: verbe (îl văd, ti dau), substantive şi adjective, când adjectivul precedă substantivul (în gândit-mi, înfrumoasa-ţi carte), prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale (icontra-mi, in jururi); poziţia faţă de cuvântul principal, în ^ntepunere vs* postpunere (mi-a spus, dar in fgâridu-mi)7 poziţia în raport cu anumite forme din paradigma cuvântului principal (îl văd, dar văzăndu-l), diferită; uneori, şi în funcţie de forma cliticului (l-am văzut, dar am văzut-o) sau de perioada istorică şi de stilul funcţional în care se foloseşte (arh; ştiu-o, pomeni-lă în Codicele Voroneţean), faţă de construcţiile actuale o ştiu, îl pomeni’, arh. şi reg. închinare-i-aş, faţă de forma actuală literară i-aş închina)*, anumite reguli de grupare cu alte clitice pronominale şi adverbiale (mi se pune, mi-o dă, mi-o mai dă) sau cu auxiliare41 (ţi-am spus, îl voi da, am să-l dau) etc.; b) Regulile sintactice fixează modul în care formele atone absorb trăsăturile de caz şi de rol tematic* de la vecinătatea verbală, iar în cazul special al românei, care se caracterizează prin prezenţa dublării*, fixează şi regulile sintactice de dublare; c) Regulile semantice privesc folosirile cliticelorca substitute* şi ca deictice*, deci modul special în care aceste pronume îşi procură referinţa (vezi LEGARE). în cazul aparte al limbii române, înregistrează şi folosirea specială a cliticului de dativ cu valoare posesivă* (i-au plecat copiii; şi-a pierdut cartea), precum şi a celui de acuzativ, având rolul de marcă suplimentară a individualizării*, în cazul în care dublează un nominal (ex. îl strig pe student); d) Utilizările pragmatice proprii limbii române au în vedere funcţii speciale ale cliticelor pronominale care, în anumite contexte, devin aseman-lice, nemaifiind cuprinse în lanţuri* de procurare a referinţei (exclud, în aceste construcţii, dublarea); cliticul dobândeşte, în cazul dativului etic* (ex. Pe unde-mi umbli?), al acuzativului şi al dativului neutru* (ex. a şters-o, a luat-o la sănătoasa, dă-i înainte), al reflexivului obligatoriu, dinamic* (ex. a se cârăbâni, a se gudura, a se căciuli), rolul special de marcă afectivă, participativă, de concentrare a focus-ului comunicativ. Vezi ACCENTUAT; CL1TIC; PERSONAL; REFLEXIV. G.P.D. ATRACŢIE 1, paronimică Vezi PARONIMIE. 2, Acord prin Vezi ACORD. ATRIBUT 1. în gramatica românească, denumeşte partea secundară de propoziţie* dependentă faţă de un nume: substantiv*, pronume* sau numeral*, indiferent de modul de realizare a dependenţei şi de funcţia semantică^ determinantului în raport cu centrul nominal. în construcţia: această ultimă cwte.de lingvistică apărută la Bucureşti, substantivul carte primeşte patru atribute de tip diferit, necoordonate între ele. * în funcţie de clasa morfologică prin care atributul se exprimă, se disting următoarele tipuri: adjectivale, exprimate prin adjective sau orice cuvânt cu trăsături adjectivale, reunite pe baza trăsăturii comune a acordului* gramatical cu regentul (vezi aceste douăTerne/ suferinde; puterile noastre înzecite); substantivale, exprimate printr-un substantiv sau orice alt cuvânt cu trăsături substantivale (vezi aceste cărţi de istorie ale profesorului; ajutorul aproapelui; refuzul unei jumătăţi dintre noi); pronominale, exprimate printr-un pronume (vezi construcţiile: ideile lui / fiecăruia, acestuia, altuia; dispreţul de ceilalţi; în viaţa-m\); verbale, exprimate prin forme verbale nepersonale: infinitiv, supin, gerunziu neacordat (ex. indicatori înregistrând inflaţia; dorinţa de a lucra / de învăţat); adverbiale, exprimate prin adverbe şi locuţiuni adverbiale (ex. mersul pe jos de-a buşilea). 9 în funcţie de mijlocul formal de realizare a subordonării, se disting următoarele subclase de atribute substantivale, respectiv, pronominale: genitival, dacă subordonarea se realizează flexionar, prin cazul genitiv (ex. cartea elevului / lui Ion, acestuia, fiecăruia, altuia); în dativ, dacă subordonarea se realizează prin cazul dativ (ex. distribuirea de ajutoare sinistraţilor; în gându-mi); prepoziţional, dacă legătura cu regentul este prepoziţională (ex. carte de istorie pentru liceeni; gândul la sine / la ceilalţi); opoziţional, în cazul în care relaţia faţă de regent este de tip apozitiv* (ex. Ion, prietenul Corinei, altul decât cel ştiut), o în funcţie de izolarea / neizolarea faţă de regent, semn al dependenţei mai laxe / mai strânse, atributele pot fi: izolate, separate prin pauză şi intonaţie (grafic, prin virgulă), şi neizolate. Sub aspect semantic, cele izolate sunt fie circumstanţiale, dacă introduc o nuanţă suplimentară circumstanţială, fie descriptive. în exemplul: 80 ĂTRIB UTIV, -Ă Sportivă, bolnavă, a abandonat cursă, atributul izolat bolnavă este şicircumstanţial, aducând; suplimentar; nuanţa cauzală; în exemplul: Florile, roşii si albe; erau încântătoare, atributele izolate roşii şi albe au funcţie descriptivă. 2, In gramatica altor limbi (în cea franceză; de ex.), desemnează funcţia îndeplinită de adjectivul sau substantivul intrat în relaţie cu un verb copulatiy t (ex^ ii est l ăevient triste);sedebsebeşte;de funcţia adjectivului aflat în relaţie directă; facili tativă ■ cu un substantiv, numită epitet; ex. son sourire triste). r:rG.P.U. ATRIBUTIV,-Ă 1. Propoziţie ^ în sintaxa românească, tip de propoziţie subordonată* dependentă faţă de un nume: substantiv, în construcţiile cele mai frecvente, dar şi unele pronume (ex, acela care doreşte să plece; nimic din ce s-a spus) şi numerale (ex. al doilea care mă întreabă). « După tipul de conectori*, se disting atributive relative şi con-juncţionale. Cele relative sunt introduse prin relative*, pronume sau adverbe (elevul care învaţă; locul unde ne-am întâlnit), iar cele con-juncţionale, prin conjuncţiile subordonatoare* că, să, ca... să, dacă (dorinţa să reuşim; credinţa că voni reuşi); • Un tip special de atributivă este interogativa indirectă*, care determină substantive provenite din verbe şi adjective acceptând introducerea întrebărilor. Mărcile de subordonare sunt diferite; după cum este transpusă în subordonare o interogativă parţială sau totală: dacă este semnul interogaţiei totale în vorbirea indirectă (întrebarea dacă vom reuşi; curiozitatea dacă vom reuşi), în timp ce interogativele parţiale păstrează cuvintele interogative, devenite, contextual; relative (întrebarea cum vom reuşi; curiozitatea când vom reuşi). • După tipul de determinant: obligatoriu / facultativ, în raport cu regentul, şi după funcţia determinantului: de identificare a regentului sau de explicare a acestuia, atributivele sunt: determinative, dacă subordonata este obligatorie, nesuprimabilă {mă gândesc la proiectul pe care...); explicative, dacă subordonata, care introduce o explicaţie, este supri-mabilă {eu, care am făcut atâtea sacrificii...), Atributivele determinative sunt neizolate, deci neseparate prin pauză (grafic, prin virgulă) de regent, iar cele explicative sunt şi izolate, separarea lor prin pauză şi intonaţie fiind obligatorie. 2. în gramatica transformaţională* românească, termen care acoperă conceptele de nume predicativ* şi de element predicativ* suplimentar, sugerând caracteristica lor comună de a fi dependente, în afară de verb, şi faţă de un nume. In funcţie de istoria; transformaţională* diferită, se distingi! âtnbutiyul de bază, care aparţine unor construcţii de bază?; şi corespunde numelui predicativ; atri-butivul transformat< obţinut prin transformări? de amalgamare şi de reducere a două ^Ţojpoziţii şi care corespunde elementului predicativ suplic mentan Vezi deosebirea dintre:;El este înţelept; unde adjectivul înţelept arz caracteristicile unui atributiv: de; bază; şi îl consider înţelept, unde adjectivul; apare în; vecinătatealverbului ca rezultat al unor transformări, funcţionând deci ca atributiv transformat (vezi NUME PREDICATIV; ELEMENT PREDICATIV SUPLIMENTAR). 3. Funcţie ^ în gramatica limbii franceze, funcţie îndeplinită de un adjectiv sau de un substantiv în relaţie cu un verb copulativ, corespunzând numelui predicativ din gramatica românească. G.P.D. AUDITOR în analiza conversaţiei, termen care desemnează rolul de receptor* pasiv: auditorul asistă la conversaţie fără a interveni. Se distinge însă între auditorii a căror participare la conversaţie este ratificată (de ex., în situaţia în care conversaţia se desfăşoară între mai multe persoane, unele dintre acestea nefiind selectate ca destinatari* ai anumitor intervenţii) şi cei care nu îndeplinesc această condiţie (cei care ascultă întâmplător, neintenţionat, o conversaţie). Ultimii nu sunt propriu-zis participanţi la conversaţie. L.LR. AUGMENTATIV (SUFIX-) Clasă de sufixe* lexicale, care, ataşate fie la bâze* substantivale {băieţandru, copilandru, beţivan, puştan, băieţoi, buboi), fie la baze adjectivale {bogătan, golan, grăsan) fie, mai rar, la verbe sau interjecţii (urturoi, cloncan), dau naştere numai Ia substantive şi adjective care exprimă o mărire a obiectului, a persoanei, a calităţii. ® Există trei sufixe augmentative mai importante: -andru, -an, -oi {-oaie), dintre care numai ultimul e cu adevărat productiv. ® Alte sufixe augmentative nu sunt productive: -ău {lingău), -ălău {mutălău, prostălâu), -og {terfelog), -{o)man {capsoman). ® Unele sufixe augmentative se combină cu alte sufixe lexicale*, exprimând şi alte valori (de ex.V. femininul): bogătancă, puştancâ, ursoaică, AUTOBIOGRAFIE 81 tineori pierzând valoarea augmentativă: bulgă-roaică, franţuzoaică. • Augmentativele pot avea si efecte stilistice (nu prea variate), în general peiorative, uneori de mirare, dar niciodată de admiraţie: vulpoi, bărbâtoi, petrecanie. Uneori nuanţa peiorativă e combinată cu sensul primitivului: beţivan, golan, grosolan, ţopârlan. • în unele cazuri, sensul augmentativ este condiţionat său asociat cu sensul colectiv*: apăraie, apăr ie, colbăraie, fleşcârăie. în asemenea cazuri, s-a remarcat (I. Iordan) simbolismul fonetic, bazat pe vocalele, a, o, a: AUTOBIOGRAFIE în sens restrâns, relatare a unei persoane despre ea însăşi. în sensul larg utilizat de naratologia* contemporană, naraţie retrospectivă în proză, prin care o persoană reală îşi relatează existenţa, punând accentul pe viaţa privată şi pe evoluţia propriei personalităţi (Ph. Lejeune). • Trăsăturile caracteristice ale autobiografiei rezultă din : definiţie: autorul, naratorul şi personajul (central) se identifică în naraţia autobiografică; în consecinţă, autobiografia este - în mod explicit sau implicit - o naraţie autodiegetică (vezi DIE-GETIC); ex.: JJ. Rousseau, Les Confessions f [Confesiuni]. ® Derivată din memorialistica de tip confesiv, dar fără să se confunde cu aceasta, |va fi specia romanului autobiografic, unde latura ficţională domină, dar rămâne concurată de reminiscenţe autobiografice şi de aluzii la propria existenţă a personajului / autor / narator (C. Reis - A.M. Lopes). Evident, în această situaţie personajul nu mai este o persoană reală; vezi, de ex., ■romanele Adolphe de Benjamin Constant ori La ■Medeleni de Ionel Teodoreanu. e Autobiografia, romanul autobiografic şi memoriile fictive creează în literatură un aşa-numit spaţiu autobiografic, caracterizat prin relatare la persoana I, în genere autodiegetică, şi prinfocalizare* internă ori omniscientă (Lejeune). în accepţia largă a termenului, spaţiul autobiografic însumează o mare parte* a variantelor de naraţie, în care spiritul subiectiv are preponderenţă asupra notaţiei obiective a realităţii, indiferent de epoca ori de curentul literar cărora prozatorii le aparţin. MM, AUTODIEGETIC Vezi DIEGETIC; NARATOR. AUTOIMPRECAŢIE Figură* de gândire, realizată ca autoadresare injurioasă. Apropiată de apostrofă*, această imprecaţie* autoadresată poate lua uneori forma blestemului, propriu-zis sau utilizat pentru a demonstra adevărul unei afirmaţii ori justeţea unei acţiuni: Gonit de toată lumea prin anii mei să trec, / Pân' ce-oi simţi că ochiu-mi de lacrime e sec, / Că-n orice om din lume un duşman mi se naşte, / C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaşte, / Că chinul şi durerea simţirea-mi a-mpietrit-o, I Că pot «ya-mi blestem mama, pe care am iubit-o - / Când ura cea mai crudă mi s-ar părea amor,., I Poate-oi uita durerea-mi şi voi putea să mor (Eminescu); Zău, ţăţico, parol, să m%-ngropi! (Caragiale). Ca toate figurile adresării, autoimprecaţia are caracter oral şi ilustrează funcţia fatică a limbajului prin dezvoltarea unor mijloace gramaticale specifice (persoanele I şi a Il-a la pronume şi verb, vocativul, imperativul). Vezi APOSTROFA; IMPRECAŢIE. MM. AUTONIM Orice unitate lingvistică (cuvânt*, propoziţie*) pentru care se stabileşte o relaţie de autonimie*. Vezi DEFINIŢIE. A.B.V. AUTONIMIE Situaţia unităţilor autonime* sau relaţia dintre un semn* şi propria lui definiţie*. Este un fenomen metalingvistic fundamental în lexicografie*, unde cuvântului-intrare îi corespunde o definiţie care ilustrează funcţionarea lui: baghetă „baston mic44, catedrală „biserică mare44, dom „catedrală impunătoare44, divan „pat fără spătar44, o Auto-nimia este legată de codul scris, care o redă prin anumite caractere tipografice (italice, grase etc.) sau prin anumite semne de punctuaţie (pauză*, ghilimele*). • într-o interpretare mai largă, auto-nimia este orice operaţie de definire a unei unităţi în lucrări lingvistice; de ex., catedrală „substantiv feminin singular44. A.B.V. AUTONOMIE 1. ^ a lingvisticii Principiu esenţial al structuralismului* care susţine că ştiinţa lingvisticii are drept unic obiectiv studiul limbii privite prin ea însăşi şi pentru ea însăşi. O dată cu apariţia BÂl^D^ Formă poetică medievală; specifică literaturilor franceză şi provensală, datând din secolul al XlII-lea. La origine, balada avea 3 strofe* de 8 versuri (compuse pe 3 rime), fiecare terminată cu un refren*; se încheia cu o strofă numită envoi („dedicaţie, trimitere"), unde apărea numele celui căruia îi era dedicat poemul (Prince, Sire) (ML Aquien). Ulterior, forma baladei s-a modificat, aceasta având 3 strofe de 10 versuri, urmate de un envoi de 5 versuri; este forma predilectă a baladelor lui Fr. Villon. ® în folclor, balada este un poem epic sau epico-liric cu subiecte variate (legende, întâmplări fantastice, evenimente istorice, consacrarea unui personaj etc.): Mioriţa, Meşterul Manole, Soarele şi lima, Gruia lui Novac, Constantin Brâncoveanu. © în secolul al XlX-lea, romantismul recreează balada de inspiraţie istorică şi folclorică. Balada romantică germană şi cea engleză menţin, în general, doar compoziţia strofică (uneori amplificată) bazată pe refren, dar renunţă la rigorile metrice şi Ia cele legate de rimă. Termenul de baladă a fost utilizat, Ia noi, de V. Alecsandri, în culegerea sa de poezii populare din 1852. Au scris balade de inspiraţie folclorică sau istorică V. Alecsandri, D. Bolintineanu, G. Coşbuc. MM. BARĂ 1. Teoria X- ^ Teoria formulată de R. Jackendoff (1977) şi încorporată în GB* ca reprezentând modalitatea cea mai generală, universal valabilă, de reprezentare sintactică ierarhică a structurilor de constituenţi, care, indiferent de limbă şi indiferent de categoria* sintactică pe care o detaliază, primeşte următoarea reprezentare generală: X” /l\ • © O X* • • • • • V X 1 * * şi următoarele reguli de rescriere*: (â) X” —> (Spec) X’ (Adjunct); (b) X’ —» X° (Complemente). X° este unul dintre capurile* lexicale: V, N, Aj, Prep, iar X”, proiecţiile* maximale ale acestora: GV, GN, GAj, GPrep. Teoria X-Bară distinge două nivele de proiecţie: complementele* se combină, la un prim nivel, cu X°, capurile lexicale, pentru a forma proiecţiile X’; adjuncţii* şi specificatorii* se combină cu X’ pentru a forma X” (= proiecţia maximală). Teoria X-Bară aparţine gramaticii universale*, oferind schema de organizare universală a structurilor; diferenţele dintre limbi apar numai în privinţa ordinii pe care determinanţii capului (complemente, adjuncţi, specificatori) o au în raport cu acesta. Altfel spus, teoria X-Bară este universală, în timp ce ordinea componentelor ese parametrizabilă. 2. ** oblică [/] • Semn ortografic*. în ortografia* românească actuală se utilizează: a) în abrevierea c[f]val. „contravaloarea"; b) cu sensul „pe", în formule distributive abreviate {km\J]h „kilometru pe oră"), o Semn de punctuaţie*. în scrierea* românească actuală (preponderent în stilurile* ştiinţific, administrativ, publicistic) se întrebuinţează: a) cu valorile „pe", „supra", „spre", „sau, respectiv", în notaţia cifrică a numerelor fracţionare {2[f]3 „doi pe - supra - trei"), a datelor calendaristice de tranziţie {noaptea de 30[f]31 mai „...30 spre 31...“ - în concurenţă cu linia de pauză*), a datelor după calendarul iulian şi gregorian (l[f]14 octombrie „1 sau - respectiv-14..."); b) cu valoarea „pe" în formule distributive ce conţin nume ale unităţilor de măsură {biţi[f\secundă „biţi pe secundă"); c) cu valorile „versus, împotriva, faţă de", „dintre (între)... şi", „sau, ori", pentru a marca opoziţia unor elemente {timbru oral\J]nazal „...oral versus nazal" - în concurenţă cu prepoziţia latinească versus şi cu abrevierea ei vr. -, alternanţa vocalică a[f]ă), asocierea {relaţia expresie[f]conţinut „...dintre expresie şi conţinut" - în concurenţă cu linia de BICOLON 87 pauză şi cu cratima*) ori o alternativă (wRî °r ^ si[(\sau spiritual „...şi ori sau spiritual*4, varuţ tete trâfic[f]trafic)\ d) ca bară oblică simplă [}[l sau dublă [//], în transcrieri fonetice, delimitând unităţile de intonaţie ale unui text - bumbâcu [f] Hjarâ la colectîfUf] (Texte dialectale. Muntenia, II). • Semn grafic convenţional în lucrările ştiinţifice, mai rar în publicistică, a) Delimitează versurile în transcrierea continuă, fără alineat* (Vezi 1) , în concurenţă cu linia de pauză - A fost odată ca-n poveşti, [/] A fost ca niciodată (M: Eminescu) b) încadrează secvenţele transcrise fonologie ([/]kap[/]). Pauza albă* precedă şi urmează bara oblică în situaţiile 2(d), 3(â). G.P.D. (7); C.S. (2). BARBARISM 1. în accepţia generală a lingvisticii europene, cuvânt utilizat într-o limbă sub o formă sau cu un sens greşit. Barbarismul reprezintă, de obicei, o eroare gramaticală sau o încadrare semantică eronată a cuvântului, întâlnită în vorbirea strai-nilor ori a unor persoane necultivate. Un cuvânt ^ poate fi considerat barbarism numai în raport cu norma* unei anumite perioade din evoluţia limbii. In franceză, de ex., solutionner mze question ■[ „a soluţiona o problemă" (în Ioc de resoudre - „a S rezolva") este considerat barbarism. 2. în lingvis-V ţica românească, împrumut* neologic dintr-o r limbă străină, care circulă într-o formă neadap-S tată normelor fonetice, grafice şi morfologice ale ;; limbii române. Accepţia denotă o restrângere a f Sensului I, dar perspectiva diacronică în identifi-f cafea barbarismului se păstrează: în a doua jumătate a sec. al XlX-lea, de ex., soiree „serată" \ (Kogălniceanu) sau novitâ / novitale „noutate" ; (Negiuzzi) au dispărut din limbă, în timp ce barbarisme mai frecvente, ca mersi, bonjur, s-au păstrat; în secolul al XX-lea, acest tip de împrumut continuă să existe, fiind mult mai activ (franceza ca sursă a barbarismului tinde însă să fie substituită de engleză); top, show, star, O.K., supermarket, bodyguârd, board, briefing. Vezi ÎMPRUMUT; NEOLOGISM. MM. BARIERĂ 1. în GB\ termen folosit în legătură cu fenomenele de guvernare* şi de deplasare* de constituenţi, pentru a denumi nodurile* care funcţionează ca obstacole absolute, dincolo de care fenomenele de guvernare şi de deplasare nu se pot de corespondenţă (cazul limbilor străine învăţate la şcoală); bilingvism coordonat - cele două limbi sunt separate funcţional, considerându-se că unităţile lor exprimă semnificaţii parţial sau ‘gtal distincte (o limbă este folosită în situaţii |- yale: administraţie, şcoală etc., cealaltă - în drepte V^lre prieteni etc.; vezi, de ex., cazul aro-verbul cr£Ln Grecia); d) ^ funcţie de gradul de (realizat propPel°r doua limbi: bilingvism sinie-din organizarea?*3! sunt cunoscute în egala mă-complementele carHlme^lc ~ ex*s*a diferenţe de ponentul masă din stEa limbi; bilingvism recep-prepoziţia pe guvemeaziimbi esie înţeleasă, dar ® în teoria deplasării iui ti?,( scris - una dintre cenţă* postulează că un constllnr nu şi Ia audiţie; deplasat dincolo de un nod-graniţflbi este cunos-(engl. bounding node). Teoria bâstrict profe-socoteală de agramaticalitaiea* frazei: i. dintr-un respingi ideea că sora ta ar dori?, unde c siste-sarea componentului wh- (a grupului interogeni tiv ce carte) a depăşit bariera constituită de» G(rupul)N(ominal) complex ideea că. Vezi şi GUVERNARE; SUBIACENTĂ. 2. în cercetări dialectologice mai vechi, termenul a fost folosit pentru a desemna isoglosele* care disting arii majore pe un anumit teritoriu (de ex., pentru anumite dialecte germane, isoglosele mutaţiei* consonantice). • în sociolingvistică*, desemnează obstacole în calea comunicării în limba maternă, determinate atât de ponderea diferenţelor dialectale existente în cadrul fiecărei limbi, cât şi de acţiunea unor factori sociali. Indivizii care aparţin unor categorii sociale situate mai jos în ierarhia socială au adesea mai puţine posibilităţi de a-şi lărgi competenţa* comunicativă. Gradul lor de instrucţiune este relativ redus, astfel încât, la maturitate, ei stăpânesc numai câteva registre* lingvistice şi manevrează coduri* restrânse. Dacă la aceasta se adaugă şi existenţa unor diferenţe dialectale mari în cadrul limbii pe care o folosesc (cazul limbii germane sau italiene, de ex.), capacitatea lor de a comunica este afectată şi mai profund. De aici decurg consecinţe importante privind integrarea socială a acestor indivizi, atât sub aspectul participării lor la formele complexe ale vieţii modeme, cât şi sub aspectul ocaziilor de promovare pe scara socială. Organizarea procesului instructiv şi diversificarea formelor de educare pot avea o contribuţie esenţială în direcţie fluidizării raporturilor comunicative. G.P.D. (/); L.I.R. (2). 86 BAZĂ BAZĂ 1; In formarea cuvintelor prin derivare*, termenul cuvânt-batâfsmsimplu;bază) -desemnează punctul de plecare al fiecărei operaţii de derivare,; deci cuvântul al cărui radical* este folosit pentru ataşarea afixuluf derivativ; se deosebeşte de (cuvâtuul) derivati rezultat din această; ataşare. De ex;; prieten este (cuvântul**); bază; iarpne-tenos; prietenie; împrieteni sunt (cuvintele) derivate. Baza poate fi ea însăşi un (cuvânt) derivat;crede este bază pentrucredinţă,iar; la rândul lui; cuvântul credinţă este bază pentru credincios. * In funcde de calitatea morfologică a bazei, ele pot fi: nominale (sau substantivale; vezi, de ex., baza credinţă în raport cu derivatul credincios)', adjectivale (vezi baza frumos în raport cu derivatul frumuseţe); verbale (vezi baza munci în raport cu derivatul muncitor). 2. în gramatica generativă*, sunt diferenţe de concepere a bazei între teoria standard (N. Chomsky, 1965) şi GB*. a) în teoria standard, termenul are în Vedere una dintre cele două subdiviziuni ale componentului* sintactic, alcătuit din componentul de bază (sau, simplu, baza), al cărui rol este să genereze structurile de adâncirie*, şi componentul trănsformaţion al (sau, simplu, transformările*), al cărui rol este să convertească structurile de adancine în structuri de suprafaţă*. Baza, la rândul ei, se compune din subcomponentul categorial*, esenţial în ansamblul gramaticii, fiind singurul cu rol generativ, şi lexicon*; b) în teoria standard, termen utilizat şi pentru structurile de adâncime înseşi, structuri generate în cadrul componentului de bază. în această accepţie, se poate spune că o anumită construcţie aparţine sau nu bazei; de ex., construcţia cunoscută sub numele de element predicativ* suplimentar, care apare numai ca rezultat al transformărilor, nu aparţine bazei (sau, altfel spus, nu este o construcţie de bază); c) în GB, se păstrează concepţia din 2(a), de subdiviziune importantă în organizarea gramaticii, dar în raport cu teoria standard, creşte importanţa bazei o dată cu reducerea rolului transformărilor, iar în cadrul bazei, se modifică substanţial ponderea subcomponen-ţelor, în sensul reducerii la minimum a rolului subcomponentului categorial şi, dimpotrivă, al creşterii rolului lexiconului (vezi GB). 3. Vocabular de - Termen echivalent cu fondul principal lexical (vezi şi FUNDAMENTAL). G.P.D. DEMOLAT,-Ă Sin. labializat (vezi LABIALIZARE). în lingvistica românească, termen introdus de Emil Petrovici în descrierea sistemului consonantic al românei (vezi CONSOANĂ). Identificarea unei serii a consoanelor bemolate îh română este rezultat al interpretării secvenţelor [consoană + pa] drept biforiematice (consoană bemolată urmată de vocala [a]) [p ] constituind; macest context; marca unei corelaţii* de timbru: corelaţia de bemoiare. L.LR. BENEFICIAR 1. într-o concepţie logico-semantică asupra cazului* (vezi CAZn) şi într-o concepţie de roluri tematice*, caz (sau rol) coocurent cu agentul* exprimând persoana în beneficiul sau în detrimentul căreia se realizează acţiunea. Apare în configuraţia* de cazuri a unor verbe bi- sau tri-valente: a ajuta (pe cineva); a prepara (cuiva ceva); a scrie, a spăla (pentru cineva ceva); a învăţa (pe cineva ceva); se actualizează sintactic prin forma cazurilor dativ sau acuzativ sau printr-o formă prepoziţională. 2. în naratologie, rol*/ funcţie actanţială (vezi ACTANT,) pe care un personaj / actor îl îndeplineşte în structura narativă a unui text; beneficiar este personajul care profită de o acţiune, în succesiunea funcţiilor narative. Celelalte două funcţii actanţiale / roluri sunt, în concepţia lui V.I. Propp, agentul* şi pacientul'\ Beneficiarul poate fi activ (Făt-Frumos, ajutat de calul năzdrăvan) sau pasiv (Frumoasa din pădurea adormită, în aşteptarea Prinţului); beneficiarul se poate bucura de prezenţa unui aliat în eliminarea obstacolului (fata de împărat, prizonieră a Zmeului) sau se poate afla în prezenţa unui adversar (Zmeul, Baba Cloanţa), * Clasificarea pe roluri (din care beneficiarul face parte alături de omul rău, adversar, aliat ş.a.) a fost introdusa de Şcoala formalistă rusă în analiza structurilor narative ale basmului fantastic (V.I. Propp). Preluat de naralologia franceză în anii 1960 - chiar fără a fi explicit numit-, acest tip de rol a fost utilizat în analiza povestirii folclorice (CI. Bremond), dar şi a naraţiilor culte mitologice (A.J. Greimas), poliţiste (Umberto Eco) ori anecdotice. G.P.D. (î); MM. (2). BETACISM în istoria limbii, modificare fonetică ce datează din latina târzie: confuzia lui b cu v (u), mai ales BiCOLON 87 în poziţie iniţială, datorită similitudinilor în pronunţarea celor două sunete; fenomenul este atestat în inscripţii: bixit (pentru vixit), biginţi (pentru viginti), Balerius (pentru Valerius) etc. Consecinţele betacismului sunt vizibile numai în italiană şi în română: berbece (< lat. vervecem), bătrân (< lat. veteranus). C.C. BICOLON Vezi COLON. BILABIAL,-Ă 1; Localizare specifică rostirii anumitor consoane (vezi CONSOANĂ). 2, Consoană a cărei rostire implică crearea unui obstacol la nivelul buzelor. 3. Serie de consoane rostite prin apropierea buzelor. ® în română, sunt bilabiale oclusivele [p, b] şi sonanta nazală [m]; în anumite descrieri, [w] (din cuvinte ca [wală, warbă]) este caracterizat drept fricativă bilabială. LJ.R. BILINGVISM în sens restrâns, folosire alternativă a două limbi; în'sens larg, folosire alternativă a două sisteme lingvistice, indiferent de statutul acestora: limbi distincte, dialecte* ale aceleiaşi limbi sau chiar varietăţi ale aceluiaşi idiom*. Majoritatea specialiştilor adoptă însă definiţia restrânsă. Vezi şi COD, D1GLOSIE, REGISTRU^ STIL. Bilingvismul este o consecinţă a contactului* lingvistic. ® Există tipologii diverse ale bilingvismului, care au în vedere criterii variate, de natură sociologică, psihologică şi lingvistică. Sunt frecvente următoarele distincţii: a) în funcţie de gradul de cuprindere socială al fenomenului: bilingvism social (colectiv) - al unei întregi comunităţi; bilingvism ele grup; bilingvism individual; b) în funcţie de geneză: bilingvism simultan — cele două limbi sunt învăţate în acelaşi timp (cazul copiilor proveniţi din familii bilingve); bilingvism succesiv (secvenţial) - limba a doua este învăţată după fixarea primei limbi (după 3-4 ani) sau bilingvism precoce; bilingvism tardiv - distincţie similară cu precedenta, dar care permite identificarea unor subtipuri în funcţie de vârsta la care este învăţată limba a doua; c) în funcţie de relaţia dintre limbi reflectată de uz: bilingvism compus - cele două limbi sunt privite ca similare funcţional, unităţile lor aflându-se într-o relaţie de corespondenţă (cazul limbilor străine învăţate la şcoală); bilingvism coordonat - cele două limbi sunt separate funcţional, considerându-se că unităţile lor exprimă semnificaţii parţial sau total distincte (o limbă este folosită în situaţii oficiale: administraţie, şcoală ele., cealaltă-în familie, între prieteni etc.; vezi, de ex., cazul aromânilor din Grecia); d) în funcţie de gradul de cunoaştere a celor două limbi: bilingvism simetric- ambele limbi sunt cunoscute în egală măsură; bilingvism asimetric - există diferenţe de cunoaştere a celor două limbi; bilingvism receptor (pasiv) - una dintre limbi este înţeleasă, dar nu este vorbită; bilingvism scris - una dintre limbi este înţeleasă la lectură, dar nu şi la audiţie; bilingvism tehnic - una dintre limbi este cunoscută numai atât cât o cer necesităţi strict profesionale; e) în funcţie de situaţia politică dintr-un stat: bilingvism impersonal - caracteristic sistemului de guvernare dintr-un stat ai cărui cetăţeni sunt monolingvi (cazul Belgiei); bilingvism personal - caracteristic pentru un stat al cărui sistem de guvernare este monolingv, dar ai cărui cetăţeni sunt bilingvi. în acest caz, bilingvismul poate fi: natural - rezultat al unor căsătorii mixte, al traiului într-o zonă de frontieră sau într-un mediu aloglot*; voluntar (de promovare) -determinat de dorinţa individului (cazul SUA); decretat (de concesie) - fondat pe autoritatea de stat, dar contravenind dorinţei cetăţenilor (cazul minorităţilor nemaghiare din Ungaria, înainte de primul război mondial). • Studiul bilingvismului permite identificarea şi descrierea mecanismului şi a consecinţelor structurale ale contactului dintre limbi. Bilingvismul determină apariţia unor fenomene de interferenţă* la toate nivelurile structurii idiomurilor în contact, declanşând procese de reorganizare a tiparelor structurale. Deşi, de obicei, bilingvismul compus este asociat cu permeabilitatea la interferenţe, pe când cel coordonat este considerat etanş, interferenţele se produc în ambele cazuri. în procesul de constituire a diverselor limbi, bilingvismul şi fenomenele de interferenţă determinate de acesta au avut un rol important. Prezenţa elementelor de substrat* şi de superstrat* se poate explica admiţând existenţa unor perioade de bilingvism în diversele comunităţi lingvistice. în cazul românei, prezenţa elementelor traco-dace poate fi explicată ca rezultat al bilingvismului populaţiei autohtone, care a învăţat latina, iar prezenţa elementelor slave; ca rezultat al bilingvismului slavilor, care au învăţat româna. în ambele cazuri, perioada de biligvism a fost;urmată de pierderea limbii mar teme, ca o -consecinţă; între altele, a evaluării pozitive a limbii învăţate. L.LR. binarm 1; Trăsătură ** Caracteristică a unităţilor lingvistice; cu funcţie de clasificare, definită prin posibilitatea de a se realiza sub două aspecte mutual exclusive (de ex.: sonoritatea*, nazalitatea*). ^ 2. Opoziţie* -- Tip de relaţie între două trăsături distinctive, caracterizate prin prezenţa vs. absenţa unei însuşiri (vocalic vs, non-vocalic) sau prin polaritatea însuşirilor (strident vs. mat) pe care Ie exprimă trăsătura considerată. Vezi şi BINARISM, Corespunde opoziţiei* privative în terminologia Şcolii de la Praga. L.I.R. BINARISM Teorie fonologică formulată şi dezvoltată de R. Jakobson şi colaboratorii săi (mai ales M. Haile), conform căreia sistemele fonologice ale diverselor limbi pot fi descrise utilizând un repertoriu de 12 trăsături binare*, de natură preponderent acustică*, dar şi articulatorie . Aceste trăsături sunt: consonantic vs. non-consonantic; vocalic vs. rionrvocalic; compact vs. difuz; sonor vs. rion-sonor; nazal vs, non-nazai; continuu vs. nori-continuu; strident vs. mat; tens vs. lax; ob-slruent vs. non-obstruent; grav. vs. acut; bemolat vs. non-bemolat; diezat* vs, non-dfezţik Se elimină în felul acesta neajunsul clasificării vocalelor şi a consoanelor după criterii diferite, dar numărul de trăsături care definesc fiecare unitate fonematică este mai ridicat. Teoria a fost aplicată şi în studierea altor niveluri hle structurii lingvistice, dar şi în alte domenii ştiinţifice (antropologia, de ex.). Pe măsură ce ideea grad abil it aţii în relaţiile dintre unităţile unui sistem a câştigat teren, binarismul a cunoscut un reflux progresiv. LJ.R. blocare în gramatica generativ-txansformaţională , denumeşte neaplicarea unei reguli de transformare ca urmare a nesatisfacerii unei condiţii de funcţionare sau a nesatisfacerii cerinţelor de ordonare a transformărilor. Transformarea pasivă*, de ex., se blochează atunci când se aplică unei structuri tranzitive supuse în prealabil reflexivizării* (7o/^ este lăudat de Ionţ, unde coreferinţa celor două nominale este semnul unei transformări anterioare reflexive). în română; nominalizarea* se blochează dacă se aplică direct unei structuri tranzitive; fără aplicarea în prealabil a pasivizării sau a suprimării* obiectului sau a subiectului nedefinit (*învăţarea lui Ion a lecţiei): • Blocarea este un mecanism care atribuie transformărilor funcţia unui filtru în raport cu structurile de adâncime* generate, având rolul de a elimina, din suprafaţă*, structurile rău-formate. în GB*, blocarea se va realiza nu prin condiţiile stabilite pentru fiecare transformare în parte, ci prin constrângeri mai generale: filtre*, bariere* etc. G.P.D. BOGĂŢIE Concept al statisticii lexicale*; reprezintă tendinţa vorbitorului (autorului) de a folosi un număr cât mai mare de cuvinte. Bogăţia este invers proporţională cu concentraţia*. Stilul* beletristic se caracterizează printr-o bogăţie foarte mare şi o concentraţie* mică, iar stilul ştiinţific, dimpotrivă, printr-o bogăţie foarte mică şi o concentraţie mare (vezi CONCENTRAŢIE; FRECVENŢA). A.BY BRAHILOGIE Formă particulară de elipsă* constând din contragerea enunţului prin omisiunea unui termen deja exprimat într-o propoziţie / frază anterioară; în secvenţa contextuală, constituentul suprimat este considerat subînţeles; în anumite cazuri, brahi-logia poate fi interpretată ca figură* sintactică: Cine poate oase roade, cine nu nici carne moale; Atunci iepurele sare şi dracul după el (Creangă); - Vra să zică asta ti-au spus? - Asta (Sadoveanu). Brahilogia se deosebeşte de categoria mai largă a contragerilor prin elipsă, în aceasta din urmă încadrându-se doar omisiunea unor termeni care nu au mai fost exprimaţi înainte în enunţ. Brahilogia poate apărea în dialog*, în situaţiile în care replica succesivă suprimă unul sau mai multe cuvinte, dacă ele figurau în replica precedentă; deşi cel mai adesea este omis verbul predicativ, şi alte părţi de propoziţie pot lipsi: - Carul dumitale parcă. BREVILOCVENT 89 merge singur. -D-apoi... mai singur, nu-l vezi? (Creangă); - Atunci e acasă. - Ba nu, da’ n-a plecat la i[arăt a ieşit aşa. - Unde? - în oraş, -Unde? - în Bucureşti (Cragiale). Brahilogia se lexicalizează prin uz, dând naştere unor expresii CU formă fixă: da de unde?; cum să nu?; cine ştie unde!când!cât!cine!ce? • Extinsă într-un context mai larg, brahilogia devine figură de compoziţie a discursului*, care capătă astfel concizie şi concentrare (aglomerarea proverbelor şi a zicătorilor poate avea acest efect)* în astfel de situaţii, brahi-iogia se realizează nu numai prin suprimări evidente ale unor părţi de propoziţie, ci şi prin eliminarea elementelor relaţionale, prin tăierea frazei în propoziţii scurte (eventual juxtapuse), în general printr-o expresie discontinuă sintactic şi lexical: Când ţi s-or aprinde călcăile, însoară-te pân-a nu îmbătrâni, căci însuratul de tânăr şi mâncarea de dimineaţă n-au greş; şi bătrânul amorezat e ca chiroşca cu pasat: Fă cunoştinţă cu fata, V n-o lua numai pe auzite, pentru că nu se mănâncă tot ce zboară, şi se-ntâmplă V de departe trandafir şi de-aproape V borş cu ştir (Negruzzi). Vezi ASINDET; ELIPSĂ; MM. BREVILOCVENT (ENUNŢ ~) Enunţ* concis, în care ideea nu se desfăşoară complet, ci se concentrează sub forma unui singur termen / grup de termeni; enunţ caracterizat prin brevi!ocvenţă\ Construcţia rezultată are, în limbă, caracter mai mult sau mai puţin fix; singur cuc; ce Dumnezeu?! o Enunţul breviloc-vent exprimă materializarea unei gândiri exprimate fragmentar (S. Puşcariu): în forma singur cuc, de ex., nu avem a face cu o comparaţie în care s-a omis adverbul comparativ (singur ca un cuc), ci cu un enunţ de la început gândit în formă scurtă. Vezi BREVILOCVENTĂ; ELIPSĂ. » MM. BREVILOCVENTĂ Procedeu sintactic care constă în construcţia concisă a propoziţiei/frazei; în consecinţă, aceasta are calitatea de enunţ brevilocvent*: Ce naiba căutăm noi aici? ® Conceptul a fost definit în lingvistica românească de S. Puşcariu, care vedea în brevilocvenţă forma orală cea mai apropiată de expresia spontană a gândirii discontinue. Brevilocvenţă este o caracteristică a limbajului popular, care creează pe baza acesteia enunţuri nominale cu formă fixă, apropiate ca funcţie de expresiile idiomatice*, dar fără răspândirea generalizată a acelora; nici câine, nici ogar; nici tu casă, nici tu prieteni; gura! („taci din gură!**); maşina! („vine maşina!*4). Anumite metafore* fixate în limbă prin catacreză* îşi pot avea originea în exprimări brevilocvente: sensul metaforic al verbului a arde „a lovi puternic** provine dintr-un enunţ ca i-a ars o palmă, şi nu dintr-o exprimare amplă (i-a tras o palmă atât de dureroasă, încât a avut impresia că a fost ars cu ceva). Brevilocvenţă se deosebeşte de elipsă*, enunţul brevilocvent fiind iniţial conceput scurt, în timp ce elipsa este rezultatul unei omisiuni operate asupra unui enunţ care - în intenţia vorbitorului - era formulat complet. Vezi ELIPSĂ. MM. c CACOFONIE Efect acustic dezagreabil, rezultat din repetarea sau combinarea sunetelor / silabelor în cuvânt sau în frază; opus eufoniei*. Cacofonia poate fi întâmplătoare în vorbire ori utilizată cu efect parodic în textul literar; Viorico, cobociră repede/; Scrie-mi daca curtea ţi-a plăcut: Nou, il n’est rien que Nanine n’honore (Voltaire). MM. CACOGRAFIE Scriere neconformă regulilor ortografice (sa dus, corect s-a dus). Vezi ORTOGRAFIE. C.S. CADRU Traduce engl. fi'ame\ se utilizează în sintagmele: ~ sintactic; - cazual; sin. configuraţie (vezi CONFIGURAŢIE ^ 2). G.P.D. CALAMBUR Figură* de stil, joc de cuvinte bazat pe echivocul rezultat din alăturarea / substiturea a două cuvinte asemănătoare sonor (omofone*), dar având sensuri diferite, în scopul obţinerii unui efect comic: Banul este un nume rar [= „numerar"] (Kogăl-niceanu). Formă de manifestare a funcţiei ludice a limbajului, calamburul se realizează prin exploatarea intenţionată a mai multor fenomene lingvistice (exemple în Gh. Dragomirescu): a) o m o n i m i e* (...) nişte amazoane în catrinţe (...) au început a ne împroşca cu coarne [„fructe"]t râzând şi strigându-ne: Nu şuguiţi, domnilor, cu coarnele, că vi se pot prinde de frunte“ (Alecsandri); b) p o 1 i s e m i e *: înţelepciunea se obţine scump, dar şi prostia costă; c) paronimie*: Service divin [„divin"], sennce du vin [„al vinului"] (Rabelais); (...) boii trebuie să aibă pasul asupra boierilor şi feciorilor de boieri, fiindcă şi eu au fost feciori de boi ieri-şi că astăzi sunt boi întregi (Alecsandri);: Nu cumva pentru că dl, Pascaly este regesoarele [„regizorul"] teatrului?(Hasdeu); Nu vorbeşte cu intonare naturală şi face rea întrebuinţare de tufoasele sale sprintene, mişcându-le ne-ncetat în jos, şi-n sus, încât îţi vine a-i dori o călătorie sprincenată de pe scenă (id.); d) alte figuri de s t i 1, ca antonomaza*; de ex., calamburul care antrenează nume proprii: L. van Beethoven ar fi spus despre J.S. Bach Kein Bach, ein Meer [„Nu pârâu, ci mare"]; Ce legătură veche! / Ureche jură-ntr-un Hasdeu, / Hasdeu într-o ureche (Hasdeu). Ambiguizarea realizată prin calambur este un bun exemplu de figură strict dependentă de contextul (extra)Iingvistic. Vezi AMBIGUITATE. MM. CALC (~ LINGVISTIC) Fenomen lexical complex prin care se desemnează un important mijloc de îmbogăţire a vocabularului unei limbi, plasat la intersecţia dintre mijloacele interne şi mijloacele externe de îmbogăţire a acestuia. într-o accepţie largă, prin calc se denumeşte procedeul de transpunere literală, exactă, a unui cuvânt semantic analizabil, a unei construcţii* sau numai a unui sens*, dintr-o limbă A într-o limbă B, cu materialul limbii B; rom. dreptunghi după lat. rectangulus, rom. piatră unghiulară, după fr. pier re angulaire, rom. juca „dansa", după sl. igrati. Caracterul eterogen al elementelor cuprinse în definiţie - ele însele generând subîmpărţiri multiple - face ca tipologia calcului să nu fie încă riguros circumscrisă; există o diversitate de criterii de clasificare şi o multitudine de termeni care sunt utilizaţi în lucrările diverşilor specialişti şi care, uneori, se suprapun. Criteriile cel mai des invocate sunt: 1. copierea integrală sau parţială a „formei interne" a modelului din limba A („donatoare"). în acest caz, calcul a mai fost numit calc de structură şi el poate fi: a) integral (sau total), în care elementele CALCHIERE 91 componente ale modelului sunt traduse în totalitate: mumesc pentru matern; suprafaţă, după fr. î;surface\ b) parţial (sau se mica lc)t în care se traduce numai o parte a modelului străin, cealaltă ■ rămânând ca în limba de origine: rom. simţibil, după fr. sensible, rom. procentaj, după fr. pour-centage; 2. nivelul lingvistic la care se operează transpunerea modelului şi, în acest caz, calcul poate fi: a)semantic (lexical): cuvântul rom. de origine latină limbă a primit în limbă veche şi isensul de „popor" sub influenţa cuvântului slav corespunzător; cuvântul rom. de origine latină foaie a circulat în sec. al XlX-lea cu sensul de „ziaru după modelul gerin. Blatt şi al îv.feuille\ : b) gramatical, care vizează nivelele: morfologic, sintactic sau morfosintactic; mă întreb, după fr. je me demande, a schimba de direcţie după fr. changer de directiorv, 3. extensia unităţilor lexicale antrenate în procesul de calchiere; în acest caz, calcul poate fi: a) lexical, care vizează traducerea unei singure unităţi lexicale (cuvânt): dreptunghiular, după fr. rectangulaire\ b) frazeologic, care vizează transpunerea din limba A în limba B a unor sintagme stabile: a pune in aplicaţie, după •fr. mettre en application. Combinarea acestor criterii permite clasificări mai rafinate, cu subclase mai strict circumscrise; recent, pe baza materialului oferit de limba română, s-au stabilit şase tipuri de calc: - lexical (de structură morfe-matică şi semantică): întrerupător, după fr. inter-rupteur, pânză „tablou44, după fr. toile; - gramatical (morfologic, sintactic sau mixt): a schimba de părere, după fr. changer d'avis, a locui o casă, după fr. habiter une maison\ ~ frazeologic: a lua cuvântul, după fr. prendre la parole; - lexico-gramatical: adj. gerunzial, murind, -â, după fr. mourant, -e; lexico-frazeologic: idee preconcepută după fr. idee precongue; ~ frazeologico-gramatical: ape radioactive, după fr. eaux radio-actives (Th. Hristea, 1995). In istoria limbii române, perioadele productive în calcuri au coincis cu momentele importante ale reînnoirii vocabularului; de ex.: influenţa slavă, influenţa franceză. în lingvistica românească, în perioada de început a conturării acestei noţiuni, ea a fost denumită decalc (S. Puşcariu). Sin. decalc. CC. CALCHIERE Totalitatea operaţiilor succesive implicate în procesul de producere a calcului* lingvistic. CALIFICARE Funcţie semantică îndeplinită, în cadrul G(ru-pului)N(ominal) şi al G(rupului)V(erbal) - în poziţia de nume predicativ*-, de adjective calificative* şi de unii adjuncţi prepoziţionali, care exprimă calităţi ale numelui din poziţia de centru de grup sau de subiect (ex. cărţi noi şi frumoase; voinţă de fier; cărţi cu poze; cărţile sunt noi). Se distinge, în GN, de cuantificare* şi de determinare*. G.RD. CALIFICATIV (ADJECTIV ~) Clasă semantică de adjective (propriu-zise, parti-cipiale, gerunziale, locuţiuni) al căror rol este de calificare* a numelui (ex. carte nofemeie obosită şi suferindă; om de seamă); se opun adjectivelor determinative* şi de cuantificare* (vezi ADJECTIV). Clasa adjectivelor calificative se justifică şi gramatical, prin calitatea acestora de a fi singurele adjective care acceptă morfemele categoriei gramaticale a comparaţiei* şi de avea distribuţia* cea mai largă pentru un adjectiv, apărând atât ca adjuncţi într-un G(rup)N(ominal), cât şi ca nume predicative* în G(rupul)V(erbal). G.RD. CANAL L în teoria comunicării*, mijlocul material prin care sunt transmise semnalele Unui cod*; suportul fizic al acestui proces. Canalul permite stabilirea şi menţiherea comunicării între emiţător* şi receptor*. R. Jakobson îl menţionează printre factorii comunicării, denumindu-1 contact*. De acest factor se leagă în mod direcTîaneţia fatică* (termenul este preluat de la B. Malinowski) a comunicării, cea dintâi achiziţionată de copii. Vezi şi ACHIZIŢIE; COMUNICARE; FUNCŢIE. în cazul folosirii codului lingvistic, natura canalului de comunicare explică, în esenţă, diferenţele dintre limba vorbită şi limba scrisă. Funcţionarea unui tip de canal sau a altuia se repercutează asupra modului de manifestare a tuturor celorlalţi factori implicaţi în procesul comunicării verbale. Vezi şi ORALITATE. 2. ^ fonator. Canal creat în interiorul cavităţii bucale, prin care se scurge curentul de aer expirat în procesul fonaţiei*. Diversele sunete sunt produse prin închiderea sau îngustarea canalului fonator. C£. LJ.R. 92 CANTITATE CArmTATE Garacteristică articulatorie! a; unui sunet; determinată; de durata de emisie a acestuia. Există deosebiri de; durată naturale; măsurabile, între clasele de sunete: vocalele* sunt mai lungi decât consoanele*; consoanele fricative* mai lungi decât oclusivele*. în unele limbi; anumite serii de sunete sunt organizate în raport cu cantitatea. De obicei; se fac referiri Ia cantitate în descrierile vocalismului* unei limbi; dar se vorbeşte adesea şi despre cantitate consonantică (geminatele* simt considerate consoane lungi în raport cu consoanele simple corespunzătoare). în latină, de ex., existau perechi de vocale scurte şi lungi şi perechi de consoane simple şi geminate. © Cantitatea poate avea rol fonologie, distingând semnificaţii, ca de ex., în latină, unde exista o corelaţie* de cantitatea vocalică (cf. lâtus „lat44, vs. lâtus „coastău; venit „veni14 vs. venit „vine44 etc.) şi consonantică (cf. ccitus „ascuţit44 vs. cattus „motan44; ager „ogor44 vs. agger „parapet, dig44 etc.), sau poate reprezenta o trăsătură fonetică, fără rol distinctiv, ca, de ex., în meglenoromână, unde există vocale lungi şi scurte în variaţie* liberă. • Cantitatea vocalică şi consonantică constituie unul dintre factorii care aii influenţat evoluţia anumitor sunete de la latină la limbile romanice (cf. lat. pSctus > rom. piept vs. lat. sera > rom. seară; lat. soiem > rom. soare vs. lat. callem > romi cale). Cantitatea vocalică determină şi cantitatea silabică. în latina clasică, de ex., ritmul frazei era dat de o anumită succesiune a silabelor lungi şi scurte. Cantitatea silabică este importantă pentru metrica* tradiţională. ® în limbajul curent, lungirea vocalelor şi a consoanelor (redată grafic prin repetarea unei litere) se poate produce din nevoia : de expresivitate* (maare! „foarte mare44; rrrepede! „foarte repede44), având rol stilistic. LJ.R. CANTITATIV Clasă semantică de lexeme* aparţinând unor părţi de vorbire* diferite, dar prezentând în comun, în configuraţia* lor semantică, seinul* [+ Cantitate]. Se disting: cantitative numerice, aparţinând clasei numeralului* în toate ipostazele lui gramaticale: de pronume, de adjectiv, de adverb, de substantiv (doi(copii); (învaţă) îndoit; doime); cantitative nonnumerice, aparţinând fie clasei pronumelor nehotărâte* (mulţi, puţini, câţiva, destui, oricâţi, câţi), fie clasei adverbelor (mult; puţin, destui, câtva, oricât, cât). Prin extensiune; la unii autori, toate cantitativele sunt incluse în clasa cuantificatorilor*. G.P.D. CAP 1. în sintaxa structurală, traduce engl. head+ît. tete, desemnând acel component al grupurilor endocentrice* a cărui distribuţie* este echivalentă cu distribuţia construcţiei-în ansamblu. Astfel; verbul este cap al sintagmei verbale sau ai grupului verbal, iar numele este cap al sintagmei nominale sau al grupului nominal. In organizarea grupurilor sintactice, capul se opune modificatorului (sau adjunctului); sin. centru . Lingvistica structurală americană a impus cap (engl. head)\; în timp ce în cea românească s-a preferat, terminologic, centru. © Se disting: grupuri endocentrice cu un singur cap, cele de tip subordonator; grupuri endocentrice cu mai multe capuri, cele de tip coordonator, în care numărul de capuri este determinat de numărul de elemente coordonat^ 2. în GB*, unde se încorporează teoria X-Bară*> orice categorie* aflată într-o poziţie superioară îri arbore* este o proiecţie* a unui cap aflat într-o poziţie dominată. Astfel, G(rup)V(erbal) are drept cap verbul (simbolizat ca V); G(rup)N(o-minal) are drept cap numele simbolizat ca N); capul pentru un G(rup)A(djectival) este Aj (= adjectivul), iar pentru un G(rup)Prep(oziţional) este Prep (= prepoziţia). © Se face distincţia între: capuri lexicale, reprezentate prin V, N, Prep, Aj şi capuri nonlexicale, funcţionale, de tip INFL(= flexiune). 3. în studiile de tipologie* sintactică; parametru luat în consideraţie pentru stabilirea; diferenţelor structural semnificative de ordine* a cuvintelor. în funcţie de poziţia capului în ansamblul grupurilor sintactice, se disting limbi „head first44 (cu cap de grup aflat pe prima poziţie), tipul de limbi în care verbul precedă complementele şi numele precedă adjectivele, vs. limbi „head last44 (cu cap pe ultima poziţie), tipul de limbi în care complementele şi adjectivele precedă capul verbal, respectiv, pe cel nominal. G.P.D. CARDINAL (NUMERAL ~) Clasă de numerale* care exprimă un număr întreg ori însuşirea numerică a obiectelor sau fenomenelor din comunicarea verbală. în lucrările de CARTOGRAFIERE 93 gramatică a limbii române, numeralele cardinale au fost împărţite în şase subclase: propriu-zise, colective*, fi'acţionare*, distributive*, adverbiale*, multiplicative\ Această clasificare cuprinde |lase neomogene din punct de vedere gramatical, diferenţiate mai ales semantic. Clasa cea mai bine individualizată din punct de vedere funcţionai este aceea a numeralului cardinal propriu-zis. |jtimeralul cardinal propriu-zis exprimă întot-|eauna:un număr întreg.; Numeralele cardinale jprqpriu-zise sunt utilizate fie ca substitute ale substantivului (Doi amvenit),- fie cu valoare adjectivală (Doi băieţi au venit) şi în acest din tihnă caz ele sunt aşezate întotdeauna înaintea Substantivului. Cu excepţia numeralelor unul -una, doi - două şi a numeralelor compuse cu aceste unităţi, numeralele cardinale propriu-zise nu prezintă variaţii de gen. Din punctul de vedere al structurii, ele se împart în: a) simple (de la unu la zece); acestea sunt moştenite în totalitate din limba latină; b) compuse (de la unsprezece în sus); acestea sunt reuniri de numerale simple formate prin alăturare {douăzeci, cinci sute) şi prin utilizarea unor instrumente gramaticale: conjuncţia şi {cincizeci şi cinci), prepoziţia spre (unsprezece); utilizarea prepoziţiei spre în formarea numeralelor compuse se limitează la seria 11-19 (inclusiv) şi reprezintă un calc* sintactic după model slav. Numeralele cardinale compuse de la douăzeci în sus se caracterizează, din punct de vedere sintagmatic, prin prezenţa obligatorie în limba literară a prepoziţiei de între numeral şi substantivul pe care îl însoţeşte {douăzeci de pomeni). Din punct de vedere morfologic, numeralul cardinal se individualizează în cadrul clasei humelor priit absenţa opoziţiei de număr şi prin realizarea opoziţiilor de caz exclusiv prin mijloace analiticei Vezi NUMERAL. C.C. CARTOGRAFIERE Modalitate practică de a înregistra pe hărţile* lingvistice distribuţia teritorială a formelor consemnate în cursul anchetelor* (vezi şi GEOGRAFIE LINGVISTICĂ). LJ.R. CATACREZĂ figură* semantică (trop*) lexicalizată, provenită ;dintr-o metonimie* / sinecdocă* / metaforă* al cărei sens - la origine figurativ - s-a pierdut prin uz; catacrezele se mai numesc şi figuri împietrite, tocite sau cristalizate. ® Catacreza poate proveni din: a) m e t o n i m i e (printr-un proces semantic de contiguitate): limbă „idiom11; grăsun „porc11; b) sinecdocă (printr-o relaţie semantică de tipul „parte-întreg11): pânză „corabie1'; aur, argint/arginţi „bani (de aur, de argint)11; cap „persoană11 {5000 de lei de cap); gură „persoană11 {Am la masă şapte guri); c) metaforă (cele mai numeroase, pritr-un proces semantic de analogie): aripile morii; poalele muntelui; piciorul mesei; broasca uşii; buza paharului; capra trăsurii. e Sensul figurativ originar se pierde cu timpul în circulaţia termenilor / construcţiilor, astfel încât catacreza ajunge să fie singurul nume existent în limbă pentru anumite obiecte sau noţiuni; catacreza braţele unui fotoliu, de ex., numeşte „partea laterală a scaunului11 în numeroase limbi; fr. Ies bras d'un fauteuil, engl. the arms of a chair, germ. die Arme ei nes Sessels, port. os braşos de urna poltrona; câteva denumiri de plante menţin, de asemenea, în limbă metafore astăzi tocite: gura-le-ului, creasta-cocosului, rochita-rândunicii. Unele retorici (P. Fontanier) nu consideră catacreza trop propriu-zis, ci îi atribuie un statut de trop prin extensie, intermediar între sensul de metonimie / metaforă - figură şi sensul denotativ* al termenului. Metafora prin catacreză se mai numeşte şi metaforă lingvistică (spre deosebire de metafora poetică). Vezi METAFORĂ; METONIMIE; SINECDOCĂ. MM. CATAFOR Ă Fenomen sintactico-semantic asemănător anafo-rei*, deosebindu-se de aceasta numai prin poziţia pe care o ocupă sursa* (termenul care procură referinţa) în raport cu substitutul* (sau pro-forma*), sursa fiind, în cazul anaforei, anterioară, iar, în cazul cataforei, posterioară. Poziţia diferită a sursei a stat la baza distincţiei terminologice între: antecedent\ sursă referenţială pentru (substitutul) anaforic, vs. subsecvent, sursă referenţială pentru (substitutul) cataforic. Pentru română, cazuri de cataforă apar în construcţii de tipul: Pentru a-şij spăla maşina, Ioni a cumpărat un furtun; Unuli dintre studenţii; El 0[ ştia de mult: {boala lui era avansantă)i. Particularitatea semantică a cataforei: legarea* obligatorie de. 94 C ATALEGTIC,-A sursăpentru obţinerea referinţei, ca şi particularitatea gramaticală: preluarea de gen* de la sursă, în cazul cuvintelor cataforice care pot distinge genul (veziunul dintre studenţi, dar unadintre studente), sunt comune du ale ahaforei. Vezi ANAFORĂ; PRO-FORMĂ;^ SUBSTITUT; SURSA G.P.D. CATALECŢIC^A (VERS, RIMĂ~> Vers* în car^ stioichira metncă presupune apariţia accentului* de intensitate pe ultimă silabă: Atât de fragedă ie-ăsămeni I cii floarea albă de cireş (Eminescu); Mândru-i codru şz-nfrunzit / Şi-a mea parte-a veştejit / C-am trăit tot cu urât (pop). Vezi MASCULIN,-Ă2. MM. CATALIZĂ în glosematică*, operaţie prin care o sintagmă este completată, adăugându-i-se componente, în condiţiile satisfacerii funcţiilor sintagmei şi ale păstrării nealterate a sensului. De ex., dacă sintagma este de tip verbal, prin cataliză se poate completa cu un nominal subiect, evidenţiindu-se, astfel, funcţia ei predicativă şi păstrându-se nealterat sensul. G.RD. CATEGORIAL,-Ă 1. Simbol ~ în gramatica generativă*; simbol utilizat pentru categoriile* graiiiaticale, lexicale şi funcţionale (vezi CATEGORIE-,). Există diferenţe de notare a aceloraşi categorii în funcţie de limba pentru care s-a creat gramatica. Pentru gramatica generativă a limbii române s-au utilizat, de ex., simbolurile categoriale următoare: P(= Propoziţie), GV(= Grup Verbal), GN(= Grup Nominal), GAj(- Grup Adjectival), GPrep(= Grup Prepoziţional), V(= Verb), N(- Nume), Aj(- Adjectiv), Prep(~ Prepoziţie), cărora, pentru gramatica limbii engleze, le corespund: S(= Sentence), NP(= Noun Phrase), VP(= Verb Phrase), PP(~ Prepositional Phrase) etc. Există diferenţe între modelul standard şi modelele ulterioare, atât în ce priveşte inventarul de simboluri categoriale, cât şi semnificaţia lor (vezi, de ex., Spec = rom. Specificator*, engl. Specifier, introdus în GB*; vezi simbolurile categoriilor funcţionale cu semnificaţiile din GB: INFL (engl. Inflec-tion; rom. Flexiune) sau COMP şi C (pentru Complementizator*). 2. Component ^ în gramatica generativă, corespunde, în cadrul componentului sintactic, bazei*, adică acelui compartiment al gramaticii care, utilizând regulile de structură* . a frazei, are rolul de generare* a structurilor (vezi j BAZA): 3, Gramatici r Tip de gramatici for- v male* generative*; numite şi gramatici de struc-tură a frazei, propuse de N. Chomsky şi de v| YBar-Hillel; care operează în termeni de simbo- Ij liiri categoriale (vezi I) şi care, după tipul delH reguli folosite, se subîmpartîn:gramatici catego- § rialecontextuale;utilizând numai reguli sensibile *J la context*, şi gramatici categoriale noncontex- r tuale, utilizând numai reguli libere de context. G.RD. CATEGORIE 1. ^ gramaticală în tradiţia gramaticilor europene, valori (semnificaţii) gramaticale* care, pentru o limbă dată, îşi găsesc o marcare flexionară clară şi în funcţie de care clase numeroase de lexeme (- părţile de vorbire*) îşi schimbă forma în cursul flexiunii*. ® Caracteristicile definitorii ale unei categorii gramaticale sunt: a) presupune un sistem de opoziţii*, corelând cel puţin doi termeni. Nu s-ar putea vorbi de existenţa, în română, a categoriei gramaticale de număr* dacă toate substantivele s-ar comporta ca cele de tipul „singulare* tantum“ sau de tipul „plurale* tantum44; b) corelează una sau mai multe distincţii din planul semnificaţiei cu una sau mai multe distincţii din planul expresiei. Nu s-ar putea vorbi; pentru o limbă anume, de existenţa unei categorii gramaticale sau a unui termen distinct în cadrul categoriei numai pe baza deosebirilor de semnificaţie sau numai pe baza deosebirilor de expresie. în română, de ex., deşi există diferenţa de semnificaţie optativ / condiţional (vezi CONDIŢIONAL), cele două valori nu constituie unităţi distincte în cadrul categoriei modului*, deoarece acestei deosebiri de semnificaţie nu i se asociază nici una de tip flexionar. Şi, invers, formele diferite de viitor românesc: voi •: cânta vs. am să cânt (vezi VIITOR) nu constituie, în cadrul categoriei timpului*, termeni distincţi; ^ c) acelaşi raport dintre o corelaţie din planul : semnificaţiei şi una din planul expresiei este repetabil pentru o clasă numeroasă şi omogenă ^ de cuvinte. Astfel, distincţia aspectuaiă prezentă ^ în cazul perechii de verbe a dormi / a adormi nu ;; constituie un argument pentru existenţa, în f CATEGORIE (continuare) 95 română, a categoriei gramaticale a aspectului*, dală fiind realizarea ei izolată, pentru această /. unică pereche de verbe; d) unei distincţii din planul semnificaţiilor gramaticale îi corespunde o-marcare gramaticală clară, prin afixe flexio-nare, fixe sau mobile*. în română, de ex., nume-c, roase distincţii aspectuale se realizează la nivel ^lexical, prin aşa-numitele „verbe de aspect", ne-Ifdonstituindu-se; în categoria gramaticală a ^aspectului, ® în fiecare limbă, există un specific ; ;al categoriilor gramaticale; care se manifestă i prin: inventar diferit de categorii, fiecare limbă sau grup de limbi gramaticalizând alte semnificaţii (categoria gramaticală a aspectului, de ex., a existat în latină, dar s-a pierdut în română); număr diferit de termeni opozabili pentru categoriile comune (vezi, de ex,, existenţa, în unele limbi, a unui sistem de număr care cuprinde dualul* sau dualul şi trialul*, spre deosebire de sistemul cu doi termeni, pentru limbi care nu au decât plural); realizarea (marcarea) diferită a termenilor comuni: marcare sintetică* vs. analitică*; o singură marcă vs. mai multe mărci redundante* etc. Vezi, de ex.ţ categoria comparaţiei*, comună latinei şi românei, realizată însă sintetic în latină, dar analitic (prin morfeme mobile) în română; vezi categoria numărului*, comună latinei şi românei, realizată sintetic în ambele limbi, v: diferenţele intervenind în privinţa numărului şi a tipului de mărci: o singură marcă - o desinenţă -, în latină, dar posibilitatea a două mărci, în română: desinenţă şi alternanţe* ale radicalului (ex. floareflori; masă-mese), chiar trei mărci, dacă ■luăm în consideraţie şi variaţia articolului*. S-au propus mai multe criterii de clasificare a v Categoriilor gramaticale: a) După manifestarea v relaţională a categoriei (E. Coşeriu), există ; categorii cu o determinare predominant paradig-matică* (sau internă), ceea ce înseamnă că, prin forma lor, cuvintele se situează într-o anumită zonă a paradigmei (aparţin, de ex., singularului ; sau pluralului; aparţin masculinului, femininului sau neutrului etc.) şi există categorii cu o determinare predominant sintagmatică* (sau externă), ; ceea ce înseamnă că forma lor nu este suficientă pentru a încadra cuvântul într-o anumită categorie, recurgându-se, pentru aceasta, la manifestarea lor contextuală, sintagmatică (forma case, de ex., este insuficientă, în afara contextului, pentru a include cuvântul într-o anumită zonă a cazului). După E. Coşeriu, aparţin primului grup de categorii numărul şi genul, iar celui de al doilea, cazul şi comparaţia; b) După tipul de flexiune (sau după părţile de vorbire pe care le caracterizează), se deosebesc modul, timpul, aspectul, diateza, categorii specifice verbului, vs. cazul, specific numelui. în cadrul flexiunii nominale, distincţiei dintre substantiv / adjectiv / pronume îi corespunde distincţia: categoria determinării* (sau a individualizării), specifică substantivului, categoria comparaţiei, proprie adjectivului, şi categoria persoanei*, proprie pronumelui. Pentru categoriile gramaticale comune mai multor părţi de vorbire, există, adesea, mari diferenţe de conţinut: numărul, de ex., reflectă, ia substantiv, o distincţie din planul realităţii extralingvistice: unul / mai mulţi indivizi din aceeaşi specie, în timp ce la adjectiv sau 1a verb este impus formal, prin fenomenul de acord*. 2. în gramatica generativ-transformaţională*, termenul categorie desemnează concepte abstracte şi generale ale gramaticii, distingându-se, pe de o parte, P(= propoziţie), GN(= grup nominal), GV(= grup verbal), GAj(sau GA = grup adjectival), GPrep(= grup prepoziţional), reprezentând, ierarhic, propoziţia şi constituenţii ei imediaţi, iar, pe de altă parte, V(= verb), N(= Nume), Aj(sau A = adjectiv), Prep(= prepoziţie), reprezentând constituenţii ultimi pentru nivelul sintactic, corespunzători părţilor de vorbire*. Terminologic, se face distincţia între categorii gramaticale, pentru prima grupă, vs. categorii lexicale, pentru a doua. Ambele tipuri de categorii aparţin, în concepţia iui N. Chomsky, universaliilor* substanţiale, parte importantă a gramaticii universale*. A treia clasă de categorii, noţiunile funcţionale de tipul: Subiect, Obiect, deşi recunoscute ca atare, nu sunt cuprinse direct în indicatorul* sintagmatic (în arbore*), informaţia lor fiind integral deductibilă din informaţia procurată de categoriile gramaticale prin relaţiile de dominare* în care acestea din urmă se angajează. Astfel, noţiunea funcţională de „Subiect al" este definită prin relaţia [GN, P], adică un GN dominat direct de P, iar cea de „obiect al", prin relaţia [GN, GV], adică un GN dominat de GV. © în GB*, la categoriile gramaticale şi cele lexicale din gramatica generativă standard, se adaugă două concepte noi: a) categoria funcţională, denumire atribuită, de astă dată, unei clase eterogene de „cuvinte", unite prin funcţia lor comună morfosintactic, incluzând articolele 96 CATREN (categoria deterriiinanţilor^ în general), verbele auxiliare şi semiauxiliare, cbmplementizatorii*, morfemele flexionare libere; de tipul: rom* a, pentru marcareadnfinitivului^ rom; jav pentru marcarea conjunctivului etc. Sunt, în general, clase închise de forme, caracterizate prin pierderea; totală sau parţială, a autonomiei* lexicale şi; implicit, prin imposibilitatea descrierii lor în termeni de trăsături semanticei Funcţionează; în exclusivitate; cu rol morfosintactic; fie cu rolul de legare, în grupurile sintactice, a categoriilor lexicale, fie de marcare a diverselor valori gramaticale ale acestora, uneori; funcţionând cu ambele roluri (vezi* de ex., rolul conectiv, dar şi de marcă morfologică al elementului să din componenţa conjunctivului). Sunt clase care, deşi pot primi nominale (complemente), nu atribuie acestora roluri tematice*. Corespund „cuvintelor14 pe care gramatica tradiţională le numeşte instrumente* gramaticale; b) categoria vidă, categorie lipsită de realizare fonetică, dar absolut necesară pentru reprezentarea sintactică şi interpretarea semantică a frazelor, incluzând: urmele*, rezultate din „deplasarea* lui a“ (vezi DEPLASARE); PRO*, subiectul nelexicalizat al infinitivului, iar, pentru română, şi al conjunctivului sau al supinului (vezi COMPLEMEN-TIZARE; CONTROL, PRO); pro, subiectul pronominal neexprimat, caracteristic limbilor cu „subiect inclus44, aşa-numitele limbi de tip „pro-drop*44 (vezi TIPOLOGIE; VID). G.P.D. CATREN Grup de 4 versuri*. Este cel mai frecvent tip de strofă* în poezia românească, indiferent de metrul* adoptat sau de structura rimelor*; versurile pot fi izometrice* sau heterometrice*: Ceasul de piatră bate de-acum. / Trece sicriul lumii pe drum / Fără o floare, fără urmaşi, / Singur şi-n goană tras de ostaşi (Voiculescu); Mihnea încalică, calul său tropotă, / Fuge ca vântul; / Sună pădurile,fâşâie frunzele, / Geme pământul (Bolintineanu). • Catrenul este un element component al sonetului*, în structura căruia intră obligatoriu 2 strofe de 4 versuri, cu rime* îmbrăţişate (iabba) sau încrucişate (abab). Catrenul poate alcătui şi singur un poem: Dă-mi durere şi prigoană, / Dă-mi otravă cât îţi place. / Ţine: milă si pomană, / tine har si tine pace (Arghezi). MM. CAUZAL,-Ă / DE CAUZĂ 1. într-o concepţie logico-semantică asupra cazului* (vezi CAZn), Cauzal (sau Cauză) este cazulbcărui diferenţă de agent* stă în calitatea lui inanimată şi în intervenţia involuntară, necontrolată, dar care, ca ş i agen ui, determin ă realizarea unei acţiuni* sau impune o schimbare de stare*; Cauzalul apare atât în configuraţia* ca-zualăa verbelor de acţiune, caz înregistrat şi sub fe numele de forţăv(ex; Ploaia/Grindina adistrusm recolta) - cât şi a verbelor nonagentive, a celor de tip căuzativ* (sau factitiv), caz înregistrat şi sub humele de Instrument* (ex. Necazurile l-au îmbătrânit; Războiul l-a îmbogăţit). 2. Complement (sau de cauză) în tradiţia gramaticii limbii române, specie de complement circumstanţial* care, având ca regent* un verb sau un adjectiv, exprimă cauza (motivul) unei acţiuni sau a (al) apariţiei unei însuşiri. Se exprimă ; joncţional, prin prepoziţiile: de, din, pentru (ex, L-au ales din greşeală; A renunţat de frică; Pentru umilinţa trăită, mă voi răzbuna) şi prin ; locuţiunile prepoziţionale specializate: din cauza, din pricina, din cauză de. Se introduce ! direct, neprepoziţional, în cazul exprimării prin gerunziu (ex. începând ploaia, am renunţat la plimbare). 3* Propoziţie (sau de cauză) în tradiţia gramaticii limbii române, specie de v propoziţie circumstanţială* corespunzând, în planul frazei, ca semnificaţie şi ca poziţie, complementului cauzal (vezi 2). Se exprimă joncţional, prin conjuncţiile: că, fiindcă, deoarece, cum (conjuncţional), căci, uneori, dacă şi unde, şi prin locuţiunile conjuncţionale specializate: de vreme ce, din cauză că, din pricină că, pentru că (ex. Cum vremea s-a stricat, şi-a, amânat j plecarea; A lipsit, pentru că a fost bolnavă). G.P.D: CAUZATIV,-Ă 1. Construcţie ^ (sin. factitivă) Tip de construcţie verbală cu două argumente*, unul reprezentând persoana sau cauza care determină efectul, iar celălalt, persoana sau obiectul asupra căruia se acţionează, construcţie în care ideea de cauzativitate este conţinută în predicat, fie ca predicat separat (fr. faire; engl. cause; rom. face să, pune să, lasă să), fie ca o componentă semantică inerentă*, un predicat nuclear subiacent din structura altui predicat (vezi rom. ucide: Ion ucide pe Gheorghe, unde este încorporat CAUZATIVIZARE 97 predicatul nface să41: „Ion face Gheorghe să moa-ră4t)« • Se disting următoarele tipuri de construcţii cauzative: a) cauzative analitice (sau perifrastice*), caracterizate prin păstrarea independentă a predicatului cauzativ, deci fără înglobarea lui în structura verbului principal; vezi engl. / caused John to go; fr. /e /'ai fait courir; rom. Te-am făcut să pleci; b) cauzative morfologice, caracterizate prin existenţă unei legături morfologice regulate; pentru o limbă dată (sufixare sau alte mijloace)/ între predicatul principal intranzitiv noncauzativ şi verbul bivalent (cu două argumente) cauzativ; vezi; pentru română, relaţia sufixală alb - albi (El albeşte hainele); actual -actualiza (El actualizează problema); proaspăt -împrospăta (El împrospătează aerul); c) cauzative lexicale, caracterizate prin verbe distincte, fără nici o legătură formală între predicatul intranzitiv noncauzativ şi cel bivalent cauzativ; ■vezi rom. El moare / Cineva îl ucide; d) cauza-tive ergative, caracterizate prin prezenţa aceleiaşi forme verbale atât în construcţia intranzitivă noncauzativă, cât şi în cea bivalentă cauzativă (vezi rom. Copilul adoarme l Mama adoarme copilul). • Modul de codare* a argumentului indicând persoana / obiectul asupra căruia se acţionează pentru a-1 / o determina să facă ceva diferă de la o limbă la alta, actualizându-se prin (acuzativ sau prin dativ (româna utilizează acuzativul şi dativul, depinzând de regimul verbului cauzativ: îl face să..., dar îi impune să...). Pentru unele limbi, intervine şi parametrul controlului*, codarea fiind diferită după cum se acţionează asupra unui obiect caracterizat prin [+ control] sau asupra unei persoane care poate opune sau nu rezistenţă, fiind caracterizată prin [ control]. în maghiară, de ex., pentru argumentul asupra căruia se acţionează este selectat cazul acuzativ în toate situaţiile de [- control], dar este selectat cazul instrumental în toate situaţiile •în care persoana exercită un control. 2. Verb -Clasă semantico-sintactică de verbe cuprinzând Următoarele două subclase: a) verbe care conţin în matricea* lor semantică originară semul* [+ cauzativ]; aparţin construcţiilor cauzative analitice (vezi l(a)) şi au o diferenţă de statut de la o ;limbă la alta: de verb (semi)auxiliar* sau de verb de sine stătător; vezi engl. cause; fr. foire; rom. face să, pune să, lasă să; b) verbe bivalente care •au încorporat în matricea lor semantică verbul cauzativ primar din (a); sunt ocurente în construcţiile cauzative morfologice, lexicale şi ergative (sub 1 (b, c, d); vezi, pentru română, verbele tranzitive: a actualiza (El actualizează problema); a ucide (X ucide pe Y); a adormi (Mama adoarme copilul). ® Verb ^ existenţial în terminologia gramaticală franceză, clasă semantică de verbe tranzitive, toate verbe de acţiune*, al căror obiect direct este rezultatul* acţiunii înseşi; vezi El compune / scrie o scrisoare; El construieşte / zideşte o casă, unde obiectul nu poate exista independent de acţiune şi înaintea exersării ei. G.P.D. CAUZATIVIZARE 1. Mecanism sintactic constând în încastrarea*, în poziţia de obiect direct, a unei subordonate dependente de regentul lexical cauzativ; engl. cause, fr. faire, rom .face (să); are ca rezultat o construcţie cauzativă* analitică (sau perifi'as-tică); vezi rom. El a făcut ca X să plângă. Construcţiile astfel obţinute suportă o transformare de tipul ridicării* (engl. raising), amalgamând structura regentei şi a subordonatei; vezi, pentru română, ridicarea subiectului din subordonată în poziţia de obiect direct al regentei: El l-a făcut să plângă. 2. în semantica generativă, transformare* prelexicală constând în încorporarea, intr-un predicat monovalent noncauzativ, a unui predicat primar cauzativ, având ca efect, în plan semantic, încorporarea (amalgamarea*) semului* [+ cauzativ], iar, în pian sintactic, modificarea verbului din monovalent (cu un singur argument*) în bivalent (cu două argumente); vezi Grijile au făcut ca el să fie bătrân => Grijile l-au îmbătrânit. G.P.D. CAZ 1.1. în tradiţia gramaticii româneşti şi europene, categorie* gramaticală specifică flexiunii numelui şi a adjectivului, o categorie de tip relaţional care exprimă relaţiile sintactice pe care numele (substantivul, pronumele şi numeralul) şi adjectivul le angajează în limitele unei propoziţii şi, implicit, funcţiile lor sintactice. Există deosebiri esenţiale între conţinutul cazului la substantiv, pronume şi numeral, clase al căror caz exprimă direct relaţiile şi funcţiile lor sintactice din propoziţie, şi conţinutul la adjectiv, al cărui caz este impus formal, prin fenomenul de acord. ® Cazul se manifestă printr-un sistem de opoziţii, 98 CAZ (continuare) asociind distincţii de formă gramaticală, distincţii relaţionale (= deosebiri de vecinătate şi de relaţie sintactică) şi distincţii semantice (de tipul: agent, posesie, beneficiar^ pacient etc^j-u®;: Categoria cazuluiaparţine declinării!;::2; încadrul aceleiaşi concepţii; prin caz se înţelege şi fiecare termen al categoriei de caz (de ex;; nominativul* în raport cu genitivul*; cu; dativul*; cu acuzătivml!); repre- • zentând asocierea dintre o formă* gramaticală (de ex;, o desinenţă proprie); o relaţie specifică (de exiluri regent propriu) şi o Valoare specifică. Astfel, dativul, în limba română, reprezintă asocierea dintre o formă gramaticală de dativ (marcată, în funcţie de situaţia morfologică dată, prin desinenţă şi / sau prin articol; trimit elev ului acestuia o carte sau prin prepoziţie: trimit la trei copii), o relaţie de dativ (subordonarea faţă de verb sau de adjectiv şi regimul unor prepoziţii) şi o valoare semantică de dativ (în exemplele date, cea de „destinaţie"). • Pentru clasificarea cazurilor s-au propus criterii diferite: a) abstracte vs. concrete, ceea ce a permis distingerea nominativului, acuzativului, ergativului*, absoluti-vului*, esivului*, cazuri cu valori abstracte, de ablativ*, elativ*, alativ*, adesiv*, inesiv*, cazuri cu valori concrete indicând „localizarea" şi „direcţia" sau distingerea de comitativ* şi de instrumentai*, cazuri, de asemenea, concrete, primul exprimând „asocierea", iar al doilea, „instrumentul"; b) cazul subiectului vs. cazul reginii ceea ce a permis distingerea nominativului de cazurile guvernate (sau regizate) de alt cuvânt; acuzativul, dativul, genitivul; c) cazurile directe vs. cazurile oblice, deose-bindu-se nominativul şi acuzativul, legate, în unele limbi, direct (neprepoziţional) de regent, de cazurile legate prepoziţional. Criteriul (c) nu are valoare generală, ci reflectă situaţia din unele limbi (vezi, de ex., franceza); d) caz al adresării vs. cazuri ale comunicării propriu-zise, ceea ce a permis separarea vocativului*, aflat în situaţie parantetică*, nelegat sintactic, de celelalte cazuri, incluse în organizarea sintactică a enunţului. • Deşi categoria cazului este o trăsătură universală a numelui (există într-o formă sau alta în orice limbă şi principiile de atribuire a cazului sunt aceleaşi), se constată deosebiri importante de la o limbă la alta în funcţie de următorii parametri: a) Codarea argumentelor\ adică modul în care o limbă îşi actualizează argumentele, asociind, într-o combinaţie specifică, o valoare de caz cu o funcţie de caz şi o formă de caz. Acest parametru devine semnificativ dacă se iau în discuţie limbi dintre cele mai diverse: indo-europene şi neindo-europene, permiţând diferenţieri dintre limbile acuzative*, cele din ramura indo-europeană, şi cele ergative* (sau neacuza-tiye)ciimî;surit:; basca; unele limbi australiene;? urielci limbii caucaziene. Dacă limbile acuzative preferă selecţia pacientului! în poziţia obiectului* direct; ătribuindu-irciul/acuzativ: şi selectează;* de preferinţă, nominativul pentru agent*, limbile ergatiVe preferă selecţia pacientului: în poziţia subiectului, asociindu-i cazul absolutiv, iar cazul ergativ este utilizat pentru agent, b) Mijloacele formale de realizare a distincţiilor de caz, care pot fi: mijloace flexionare (desinenţă sau desinenţă asociată cu variaţia articolului); mijloace analitice (prepoziţii sau prepoziţie asociată cu un articol); topică fixă în raport cu verbul (ante-punere vs. postpunere); co-verbe (ca în chineză); flexiune verbala pentru marcarea diferitelor cazuri pe care verbul le primeşte, ca în limbi filipineze) etc. « Ca parametru tipologic, mijloacele de realizare a cazurilor opun limbile sintetice*, unde cazul se realizează, de preferinţă, prin desinenţe (este situaţia latinei, de ex.); limbilor analitice*, unde cazul se realizează, de preferinţă, prepoziţional (este situaţia francezei, unde prepoziţiile de şi ă marchează, exceptând câteva forme de pronume, cazurile oblice). Sub acest aspect, româna ocupă o poziţie intermediară, utilizând, pentru marcarea cazului, atât mijloace sintetice, cât şi analitice. Astfel, în română, există desinenţe de caz pentru substantivele şi adjectivele feminine la sg. G-D, pentru pronume la G-D, pentru vocativ; articolul hotărât îndeplineşte şi el rolul unei mărci flexionare. îri acelaşi timp însă, româna recurge Ia prepoziţia pe pentru marcarea, în anumite condiţii, a acuzativului, la prepoziţiile a şi la, pentru exprimarea genitivului şi a dativului la numeralele cardinale şi chiar la substantive, în condiţii stilistice determinate, sau recurge la articolul genitival, ca marcă suplimentară, în anumite condiţii sintactice, a genitivului, c) Inventarul de cazuri. Limbile deosebesc, prin forme proprii, de ia minimum 2 cazuri (în franceza veche) la 3 cazuri (în arabă), 5 cazuri (în greaca veche); 6 cazuri (în latină, turcă, rusă), 12 cazuri (în finlandeză) şi chiar mult mai numeroase în limbi mai îndepărtate (se înregistrează, de ex., în tabasariană, o limbă vorbită în Oceania, numărul impresionant de 46 de cazuri). Diferenţa de inventar este atăt urmarea unor distincţii structurale între limbi şi a unor evoluţii lingvistice (limbile evoluează în direcţia reducerii numărului de cazuri), cat şi urmarea unor decizii de interpretare diferită a aceluiaşi material de fapte, pentru română, de ex., unii cercetători recunosc inumai 3 cazuri, pe baza celor 3 distincţii de formă din flexiunea substantivului (vecină -(unei) vecine - Vecirio); Alţicercetători recunosc 5 cazuri, luând în consideraţie distincţia pronominală dintre nominativ şi acuzativ (eu I mine, mâ\ el / îl, /-), precum şi distincţia pronominală a dativului de genitiv (vezi formele mie, ţie, imposibil de utilizat în contexte care impun genitivul: * contra mie, * împotriva mie). Alţii vorbesc de 6 cazuri, introducând şi cazul direct (sau neutru-1), pentru situaţiile sintactice în care o formă substantivală nu acceptă substituţia cu un pronume personal, singurul care distinge nominativul de acuzativ (ex. învaţă ziua întreagă, mă limită carte, l-au ales preşedinte). © Stabilirea inventarului de cazuri, pentru o limbă dată, a constituit unul dintre obiectivele cele mai importante ale morfologiei de tip structuralist*. Dificultăţile cercetării, ca şi rezultatele diferite se explică, dincolo de factorul subiectiv, prin două trăsături larg răspândite ale sistemului cazual: sincretismul* şi ambiguitatea\ Sincretismul are în vedere forme de cazuri identice, diferenţiate numai ca valoare şi ca tip de relaţie sintactică (sin. omonimie* cazuală). Teoretic, se admite existenţa cazurilor sincretice dacă si numai dacă relaţiile de caz în discuţie cunosc, în aceeaşi limbă, măcar o situaţie în care se redau prin forme diferite. Pentru română, de ex., se poate vorbi de sincretismul nominativ = acuzativ numai pe baza faptului că cele două forme se disting în flexiunea pronumelui personal. Ambiguitatea constă în posibilitatea unui singur caz de a primi valori semantice diferite. In limbile cu un inventar restrâns de cazuri, fiecare caz are un grad înalt de ambiguitate; vezi, de ex., valorile numeroase ale dativului românesc, care, de la o apariţie la alta, poate exprima beneficiarul, direcţia, experimentatorul, locativul, punctul de ajungere, posesorul etc. II. în concepţia lui Ch. J. Fillmore, se face distincţia între caz profund (de adâncime) şi caz superficial (de suprafaţă). 1. Caz profund. Categorie logico-semanlică aparţinând structurii CAZ (continuare) 99 de adâncime a limbii care exprimă, în cadrul unei relaţii de predicaţie*, un rol* semantic atribuit de predicat argumentelor sale, adică numelor cu care acesta se combină, rol ce poate fi cel de agent, de pacient, de instrument, de experimentator etc. ® în cadrul concepţiei fillmoriene asupra cazului, inventarul de cazuri profunde a fost diferit de la o lucrare la alta, propunându-se fie un număr diferit de termeni, fie denumiri diferite. Fillmore însuşi lucrează iniţial cu următorul inventar: agentiv, instrumental), dativ, factitiv, locativ, obiectiv, pentru ca, ulterior, să renunţe la dativ şi să-l redistribuie la alte trei roluri: experimentator, ţintă (engl. but), obiectiv, să folosească termenul rezidtativ în loc dz factitiv şi să introducă roluri noi: sursă, ţintă, loc, timp. Alţi cercetători au folosit şi: beneficiar (sau benejactiv), forţă (diferită de agent), cauză etc. © în concepţia lui Fillmore, o propoziţie de bază* (sau nucleară) are forma: Predicat + CaZj + Caz^ +... Cazn, unde fiecare caz profund apare o singură dată, iar orice propoziţie de bază cuprinde cei puţin un caz profund. Inventarul de cazuri profimde, ca şi modul de organizare a propoziţiei de bază, cunoscute sub numele de gramatică* a cazului, aparţin gramaticii universale*, e Fiecare predicat realizează, în funcţie de natura lui lexicală inerentă, o configuraţie* cazuală, adică o structură proprie de cazuri profunde înregistrată în lexiconul* fiecărei gramatici. Astfel, configuraţia cazuală a verbului a sparge este, în notaţia lui Fillmore, [-0(I)(A)(R)], semnificând caracteristica acestui verb de a selecta pentru cazuri: obiectivul (O), cu ocurenţă obligatorie în orice realizare sintactică a verbului (vezi: S-a spart fereastra, A spart furunculul), precum şi instrumentalul (/), agentul (A), rezultatul (R), cu ocurenţă facultativă, apărând succesiv (vezi: Ion sparge fereastra, Vântul sparge fereastra, Fereastra s-a spart ţăndări) sau coocurent (vezi: Ion sparge fereastra cu mingea, Ion o sparge ţăndări). « Fillmore stabileşte o ierarhie cazuală, şi anume: agent, experimentator, instrument, obiectiv, sursă, ţintă, loc, timp, indicând o ierarhie de preferinţe pentru cazul profund ales în poziţia sintactică de Subiect, poziţie considerată ca purtătoare a cazului favorit al verbului. Ierarhia lui Fillmore priveşte numai limbile indo-europene, care sunt de tip acuzativ, nu şi pe cele de tip ergativ; în limbile acuzative, verbele agentive (deci cele care implică un agent) preferă 100 CAZ (continuare) alegerea; acestuia^ în poziţia Subiectului (Ion aleargă. Ion învaţă), iar verbele nonagentive (care exclud agentul din configuraţia lor cazuală) preferă alegerea experimentatorului înr poziţia Subiectului (Ionzse teme; Ioniubeşte)^ astfel încât cele două cazuri apar pe primele două poziţii;/ Ierarhia cazuală joacă un rol esenţial în procesele sintactice de subiectivizare* şi de obiectivizare; adică în selecţia unui anumit caz profund (din ierarhia cazuală a fiecărui verb) pentru aşezarea lui în poziţia superficială de Subiect^ respectiv de Obiect 2. Caz superficial (sau de suprafaţă) Formă pe care o îmbracă, în organizarea sintactică de suprafaţă, un rol semantic (adică un caz profund), care poate fi marcată, în funcţie de tipul morfologic de limbă, printr-un semn flexionar ataşat numelui (desinenţă, articol, desinenţă + articol, sufix), dar şi prinlr-o marcă sintactică (prepoziţie, topică fixă în raport cu verbul etc.). în gramatica propusă de Ch.J. Fillmore, cazul superficial reprezintă actualizarea simbolului K (= marca de caz) din regula: Caz => K + GN, actualizare diferită de la o limbă la alta, dar şi de la un verb la altul (sunt, de ex., în limba română, verbe cu regim cazual şi altele cu regim prepoziţional: aparţin cuiva vs. depind de cineva). • Teoria fillmoriană asupra cazului a fost încorporată într-o organizare de ansamblu esenţialmente diferită, în teoria guvernării* şi a legării* (= GB*), oferind ideea pentru unul dintre modulele* ei importante: teoria rolurilor tematice (sau a theta-rolurilor*). III. în concepţia „loca-listă44 a lui John M. Anderson, cazul este o categorie semantică exprimând, în relaţia cu predicatul, valorile de „localizare4* şi de „direcţie44 ale argumentelor. Se aseamănă cu Cazn prin natura semantică a relaţiei, dar se distinge de Cazn prin conceperea şi descrierea acestor relaţii, chiar a celor mai abstracte, exclusiv în termeni de „localizare44 şi de „direcţie44. Potrivit acestei teorii, verbe ca: a trimite, a da, a oferi, a vinde, a întreba (pe cineva), a învăţa (pe cineva) sunt concepute sub forma unor predicaţii direcţionale, care presupun un subiect reprezentând „punctul de plecare al predicaţiei44 (= ablativul) şi un obiect, direct sau indirect, care reprezintă „punctul ei de ajungere44 (= alativul). Pentru toate aceste verbe, acţiunea se orientează direcţional de la Subiect spre Obiect. Verbe ca: a cumpăra, a obţine, a primi, a căpăta, a învăţa (de la cineva) presupun o predicaţie direcţională inversă, construindu-se cu ablativul în poziţia Subiectului ? şi cu ablativul în poziţia Obiectului, de obicei un ; prepoziţional; acţiunea se orientează de la Complement spre Subiect. în aceeaşi concepţie, subiectul verbelor„afective44 (a suferi, a se teme, a se uimi* a se supăra) sau obiectul indirect / direct al verbelorafective44 (îmi place; îmi pare rău, mă uimeşte) sau; al verbelor de senzaţie fizică^ (îmi este frig, îmi este sete, mă doare) este interpretat ca locativ (aşa-numitul caz inesiv); fiind ^sediul interior44 ăl suferinţei, al temerii, al uimirii; al senzaţiei fizice etc. Tot astfel, posesorul implicat de aşa-numitele verbe „posesive44 (a avea, a aparţine) este interpretat ca locativ, pe baza unei echivalenţe semantice de tipul: „eu am ceva44 = „la mine este ceva44, echivalenţă existentă în unele limbi (vezi irlandeză, arabă, maghiară, unde nu există un verb a avea, posesia exprimându-se prin echivalentul „este la mine44). 9 Inventarul de cazuii concepute localist* diferă de la o lucrare la alta. în accepţia cu numărul cei mai mic de cazuri (J. Anderson), pe baza a două proprietăţi semantice distinctive [Loc] şi [Sursă]; se definesc 4 cazuri de bază: ablativul, caracterizat prin [+Loc; +Sursă], locativul, caracterizat" prin [+ Loc; -Sursă], ergativul, caracterizat prin [-Loc; +Sursă], şi absolutivul, cazul nemarcat, definit negativ pentru ambele trăsături: [-Loc; -Sursă], o într-o concepţie cu mai multe cazuri locative şi direcţionale, pe baza unor distincţii locative binare de tipul: valoare locativă orientată vs. nonorientată, iar, pentru valorile orientate, limită iniţială vs .finală şi, pentru cele nonorientate, interioritate vs. exterioritate (în ; raport cu un punct de reper), s-au identificat mai multe cazuri cu valoare locativă: ablativul; exprimând originea şi provenienţa (ex. Trenul pleacă din Bucureşti, El cere de Ia părinţi / ^părinţilor, Boala a rezultat din surmenare, Ion trimite copiilor); alativul, exprimând direcţia şi limita finală a unei acţiuni orientate, cu sau fără atingerea punctului final (ex. El se îndreaptă spre Bucureşti, El priveşte la televizor, Ajunge la facultate, îmi ajung scrisorile cu mare întârziere, Ion primeşte o scrisoare); prolativul, caz complex care asociază o valoare ablativă şi una alativă (ex. El merge / aleargă / se plimbă de-a lungul străzii, El trece printre bănci / prin parc); elativul, caz locativ orientat care exprimă limita iniţială interioară (ex. iese din cameră, scoate din buzunar, trage din piept), ilativul; CÂMP 101 caz orientat care exprimă limita finală interioară (ex. intră în cameră» pătrunde în mulţime» se include în ceva); inesivul, caz nonorientat exprimând interioritatea în raport cu un punct de reper (ex. locuieşte în Bucureşti» figurează în titlu, mă doare în gat / mă doare gâtul, Butoiul conţine apă, Glujul adăposteşte un mare număr de sportivi); adesivul, caz nonorientat care exprimă situarea faţă de un punct de reper sau în vecinătatea cuiva sau a ceva (ex. el se află pe stradă / Mângă mine) etc. ® Un asemenea tip de descriere nu face distincţia între o relaţie spaţială realizată prepoziţional şi una implicată în matricea semantică a verbului, deşi, din punct de vedere logic, într-un caz există o singură pre-dicaţie (cea verbală), iar în celălalt, există două predicaţii logice; cea verbală şi cea prepoziţională. IV. în teoria guvernării şi a legării (cunoscută şi ca GB, prescurtare a engi. Government and Binding, formulată şi susţinută de N. Chomsky şi şcoala lui începând cu 1981), s-a distins între cazul abstract, simbolizat prin CAZ, şi cazul morfologic, simbolizat prin caz. Cazul abstract se atribuie în orice limbă după aceleaşi principii generale, constituind o parte integrantă a gramaticii universale, numită teoria cazului', cazul morfologic, reprezentând realizările structurale ale cazului, cunoaşte variaţii parametrice de la o limbă la alta în funcţie de ;tipul morfologic de limbă: sintetic vs. analitic său, mai general, izolant / aglutinant / fuzionai / încorporant. • Atribuire a “v Teorie a gramaticii universale, aflată în strânsă legătură cu teoria guvernării* şi teoria rolurilor* tematice, ale cărei principii generale sunt: (i) orice nume care are o reprezentare fonetică trebuie să fie marcat printr-un caz abstract (se sustrag atribuirii de caz categoriile vide*, a căror reprezentare fonetică este prin definiţie nulă); (ii) cazul abstract este atribuit unui GN (= Grup Nominal) sub guvernare, iar guvemorii potenţiali sunt: V (= verb), Prep (— prepoziţie), Aj (= adjectiv), care atribuie căzui regim, şi FLEX (- flexiunea unei forme verbale finite), care atribuie nominativul. ® Teoria GB distinge două tipuri de cazuri abstracte: cazuri inerente, atribuite în D-Structură*, deci atribuite nominalelor din poziţiile şi din structurile originare, şi cazuri structurale, atribuite în S-Structură*, deci nominalelor deplasate, rezultând din reorganizarea structurilor după intervenţia regulii de transformare „deplasare* a lui a Cazurile structurale depind numai de guvernare, apărând ca o proprietate configuraţională (sintactică) a predicatelor, în timp ce cazurile abstracte răspund atât condiţiei guvernării, cât şi celei tematice. Se spune că elementul A atribuie un caz inerent elementului B dacă şi numai dacă A îl guvernează şi A îi atribuie, în acelaşi timp, rolul tematic. Astfel, nominativul din construcţia pasivă: Bucureştiulţ este vizitat [tf de turişti, unde t[ este urma* componentului deplasat şi semnul, în acelaşi timp, al operaţiei „deplasare a lui a“, este cazul structural, impus sub guvernare de FLEX, nu şi caz inerent. în schimb, acuzativul din construcţia activă: Turiştii vizitează Bucureştiul este caz inerent, întrucât guvemorul verbal atribuie acestui nominal şi cazul, şi rolul tematic. G.P.D. CÂMP (~ LINGVISTIC / LEXICAL / SEMANTIC) Metodă (metode) .de analiză a lexicului unei limbi (sau a mai multor limbi), interpretată şi aplicată diferit după autori, dar având întotdeauna ca rezultat descrierea unor arii (domenii) lexicale concrete, cum ar fi numele de culori, numele de rudenie, denumirile animalelor, denumirile unor părţi ale corpului. Diversitatea interpretării câmpului rezultă din încercarea de precizare prin determinanţii lingvistic, lexical, semantic, toţi în relaţie cu câmpul conceptual. între toate descrierile câmpului există tangenţe, suprapuneri, interferenţe reprezentate de faptul că se operează cu clase de cuvinte şi de sensuri (indiferent dacă se pleacă de Ia un cuvânt sau de la mai multe cuvinte). Câmpurile reprezintă modalităţi de clasare a cuvintelor dintr-o limbă, dintr-o etapă a ei sau din mai multe limbi, cuvinte care exprimă un sistem de idei, ceea ce oferă principiul obiectiv al segmentării vocabularului. Primele tentative de descriere a câmpului (în lingvistica germană din prima parte a sec. al XX-lea) vizează câmpurile conceptuale; se construieşte o schemă conceptuală a unui domeniu, specifică unei anumite societăţi cum rezultă din date lingvistice, etnografice, antropologice, istorice; pe baza acestor date complexe se determină aria conceptelor acoperite de un cuvânt sau un grup de cuvinte. în această interpretare, cercetarea este eterogenă, ceea ce a determinat ulterior precizarea lingvistică a metodei în direcţia 102 CÂMP (continuare) analizei relaţiilor unui cuvânt sau ale. mai multor cuvinte (câmpurile onomasiologice* şi câmpurile semasiologice*); ® într-o interpretare specială (G* Matore) s-au delimitat câmpurilemoţionale, aplicate vocabularului politic şi social dintr-o perioadă determinată a limbii franceze; Câmpurile lexicale^ într-o interpretare mai largă, desem-neazăuriiîn.interiorul unui câmp conceptual; deci, un câmp conceptual este structurat prin diferite câmpuri lexicale în istoria unei limbi, într-o: interpretare mai restrânsă, câmpurile lexicale mie nnni cuvmi însumează diverse accepţii ale acestuia' atunci când este polisemantic. De ex„ de la masă - masă de lucru, sală de mese, a se scula de la masă, a se aşeza la masă etc. 9 într-o interpretare specială câmpurile morfo-semantice (P. Guiraud) sau derivaţionale se bazează pe ideea că aceeaşi secvenţă fonică se distinge ca sens într-o serie de derivate* (serie derivativă, derivaţională): a învăţa faţă de învăţătură, învăţământ, învăţăcel etc. ® în altă interpretare specială (F. de Saussure, Ch. Bally), câmpurile asociative (sau configuraţiile) admit diverse asociaţii sau relaţii în jurul unui cuvânt enseignement: a) relaţii paradigmatice* - cuvinte înrudite ca sens (apprentissage, education etc.), cuvinte formate în acelaşi fel (changement, armement), cuvinte asemănătoare formal (clement, justement) sau b) relaţii sintagmatice -intre bou şi „forţă /prostie../4, în sintagme ca pune căruţa înaintea boilor ş.a. Câmpurile semantice (E. Coşeriu, H. Geckeler, G. Mounin, J. Picoche, A. Bidu-Vrănceanu ş.a.) dezvoltă metodajn direcţie structuralistă (vezi ANALIZĂ SEMICĂ) pentru a demonstra că fiecare câmp este un microsistem structurat prin opoziţii de sens specifice unei limbi, degajate riguros prin intermediul componentelor de sens (semelor*). Se pun în evidenţă structurile specifice unei limbi şi, implicit sau explicit, se demonstrează diferenţele de structurare între limbi; înseamnă că articulaţia aceleiaşi noţiuni sau zone conceptuale poate varia după limbi. De ex. relaţia de rudenie în linie directă fiu (fiică) - „fiu (fiică) a fiului (a fiicei)44 faţă de „fiu (fiică) a fratelui (sorei)44 (relaţie colaterală) este desemnată în franceză prin termeni distincţi, faţă de română unde există un singur termen: fr. petit fils („nepotul bunicii44 - rom. nepot) şi fr. neveu („nepotul mătuşii44 -rom. nepot). Spre deosebire de română (unde există: numai termenul/rafe), franceza face distincţii de vârstă între frere aîne („ cel mai mare, mai în vârstă dintre fraţi44) faţă de frere cadet („cei mai tânăr dintre fraţi44). Un exemplu devenit clasic în ce priveşte divergenţele dintre limbi în structurarea aceleiaşi zone semantice este: spectrul: culorilor: unele limbi desemnează culoarea j,albastru44 printr-un singur termen (fr. bleu, romi i albastru), altele prin mai mulţi (it; celeste, azzurro, blu; rus± goluboi şi ri/m); iar limbile nordice nu fac diferenţa dintre „albastrul şi „verde44 (chiar dacă proprietăţile conceptuale sau referenţiale sunt comune tuturor limbilor). Rezultă că două limbi pot organiza diferit aceeaşi substanţă semantică. Diferenţele ele structurare ; semantică dintre limbi se pot prezenta la nivelul relaţiilor de sens. Termenii generali care desemnează fenomenele sonore în română, sunete zgomot, răsunet, ecou, gălăgie, tărăboi, larmă ş.a., se pot descrie prin aproximativ aceleaşi trăsături de sens ca în germană, dar relaţiile semantice se constituie diferit: în română ele se exprimă la nivelul polisemiei* cuvântului sunet (sensul 1 „fenomen sonor în general44; sensul 2 „vibrările muzicale44; sensul 3 „sunete articulate44), pe când în germană se exprimă prin cuvinte diferite (Scball - termen general pentru; a desemna fenomene sonore, Lăut „sunete produse de om44, Klang „sunete muzicale44). Româna se mai remarcă printr-o sinonimie bogată, de ex., larmă = tărăboi = vacarm, termeni redaţi în; germană numai prin Gerăusclu © Câmpurile semantice au fost studiate diacronic ca: a) stări lingvistice succesive în limbi diferite, de ex., latina faţă de limbile romanice organizează diferit opoziţiile cromatice pe baza „strălucirii44 -candidus »alb strălucitor44 / albuş „alb simplu: nestrălucitor44, ater „negru strălucitor44 / niger „negru nestrălucitor44, opoziţii care nu mai există în limbile romanice (rom. alb, fr. blanc sau rom. negru, fr. noir), unde se exprimă culoarea indiferent de strălucire. Articulaţia aceleiaşi zone conceptuale poate varia şi ca: b) stări succesive din aceeaşi limbă. Româna a cunoscut în secolul trecut termeni cromatici ca ciucudiu, ghiur-ghiuliu, conabiu, cârmâziu, caracterizaţi prin opoziţia de intensitate a culorii care nu se mai; face azi, când aceşti termeni au dispărut. © Câmpurile semantice pot avea în vedere răspândirea; în spaţiu sau în graiurile unei limbi a unor denu-; miri înrudite, studiu consacrat prin geografia lingvistică* şi prin onomasiologia*. Combinarea; CENEM 103 • descrierii câmpurilor cu alte procedee de analiză lingvistică (vezi ANALIZĂ COMPONENŢIALĂ; DISTRIBUŢIE) a dus la aprecierea că prin câmp s-a modernizat semantica*, cu beneficii pentru compararea limbilor în scopuri ştiinţifice sau aplicative (lingvistică contrastivă, studiul terminologiilor). A.B.V. CENEM în teoria glosematică* a lui L: Hjelmslev, unitate rmhimală distinctivă- în planul expresiei* (figură* de expresie, în termenii autorului). Tennenul este format pe baza v. gr. kenos „vid“, exprimând faptul că cenemele sunt unităţi lipsite de semnificaţie. Cenemul acoperă o sferă mai largă decât fonemul*, întrucât glosematica are în ; vedere întreaga diversitate a sistemelor simbolice (lingvistice şi non-lingvistice). Vezi şi CENEMATICĂ; GLOSEM; PLEREM. L.UL CENEMATICĂ ;• în teoria glosematică* a lui L. Hjelmslev, studiu al v cenemelor*. în cazul sistemelor simbolice lingvistice, cenematica eşte reprezentată de fonologie*. ; Vezi şi GLOSEMATICĂ; PLEREMATICĂ. L.LR. CENTRU în sintaxa structurală* şi în cea generativă*, desemnează constituentul în jurul căruia se organizează • grupurile sintactice, seiectându-şi complementele* (determinanţii obligatorii*) şi adjuncţii* (determinanţii facultativi*) şi impunând organizarea sintactică şi semantică a grupului prin restricţiile ^ (constrângerile*) de formă determinate comple-: mentei or (vezi cazul*) şi prin rolurile tematice* \ atribuite acestora; termen preferat în sintaxa "modernă românească, pentru care, în sintaxa ' americană şi franceză, corespunde cap* (engl. ; head\ fr. tete). ® în funcţie de categoria* lexicală căreia îi aparţine centrul, se vorbeşte despre: ; verb-centru, adjectiv-cenîru, nume-centru. G.P.D. CENTUM Grup de limbi indo-europene, incluzând greaca, italica, celtica, germanica, toharica, situate (exceptând toharica) în aria vestică a acestui domeniu lingvistic. Aceste limbi se deosebesc de cele din aria estică, denumite limbi satem*, printr-o serie de trăsături, printre care se numără conservarea articulării oclusive* a velarelor [k, g] urmate de vocale palatale şi conservarea oclusivelor labio-velare [kw, gw]. Numele celor două grupuri de limbi este dat după forma numeralului „sută“ — care reflectă tratamentul specific oclusivelor vel are în lat. (centum), respectiv, în avestică (satem). Vezi şi SATEM. L.LR. CEZURĂ în versificaţie, pauză (tăietură) care împarte un vers* de mai mult de 8 silabe în două (rar trei) unităţi metrice. Cezura se sprijină pe faptul că reprezintă o combinare între structura metrică (separă între ele picioare* ale versului) şi structura sintactică, deoarece cezura desparte de obicei cuvinte. ® Cezura mediană împarte versul în două părţi egale (Peste câte mii de valuri ii stăpânirea ta străbate, i Când pluteşti pe născătoarea ii mărilor singurătate - Eminescu), dar versul poate fi segmentat şi în părţi inegale, când cezura este asimetrică: De mult mă lupt ii cătând în vers măsura, / Ce plină e ii ca toamna mierea-n faguri (Eminescu); Gorunule ii din margine de codru, i de ce mă-nvinge, i cu aripi moi, atâta pace? (Blaga). Rar, versul poate comporta două cezuri, marcând astfel două pauze distincte: Sara pe deal ii buciumul ii sună cu jale (Eminescu). MM. CHESTIONAR Listă de întrebări destinate subiecţilor* într-o anchetă* dialectală. Structura chestionarului este condiţionată de scopul cercetării (descrierea completă a graiurilor studiate sau a unui anumit subsistem lingvistic: fonetică, lexic etc.; studiul unor fenomene de conservare sau al răspândirii inovaţiilor; studiul influenţei limbii literare asupra graiurilor sau al interferenţelor* între sistemele diverselor graiuri etc.), dar şi de metoda de interpretare a datelor lingvistice pe care intenţionează să o utilizeze cercetătorul (de tip tradiţional, structural, generativ etc.). Majoritatea întrebărilor sunt formulate indirect, ca scurte descrieri ale obiectelor sau noţiunilor la care se referă, pentru a nu oferi sugestii de răspuns subiecţilor (de exemplu: Cum îi spui la 104 CHIASM aceea care prinde şoareci şi-i mănâncă?). în anumite cazuri; întrebarea e însoţită de indicarea obiectului (de ^exemplu, întrebările privind denumirile părţilor corpului omenesc), de gesturi (de exemplu; pentru noţiunea ;,mă pieptăn“)i de imitaţie (de exemplu, pentru noţiunea j’wjpi/z; mejrrec etCi); Uneori; formularea întrebării este lăsată nemcheiatăy urmărindu-se ca răspunsul să o completeze (de exemplu: Firul de păr nu e gros, întrebările directe urmăresc verificarea persistenţei unor termeni arhaici în graiurile studiate şi precizarea semnificaţiei acestora (de exemplu: Cunoaşteţi vorba codru? La ce ziceţi codru?). Numărul întrebărilor dintr-un chestionar este variabil. Dacă pentru cercetările monografice chestionarul poate cuprinde un număr mare de întrebări, pentru atlasele lingvistice numărul întrebărilor nu poate depăşi anumite limite, anchetele urmând să fie efectuate în mai multe localităţi şi să ofere material comparabil (în condiţiile unor diferenţe inerente de natură geografică, economică, socială). în geografia lingvistică modernă s-a impus utilizarea mai multor chestionare: unul normal, incluzând întrebările la care se presupune că se vor obţine răspunsuri în toate localităţile, şi unul amplificat, structurat în mai multe secţiuni, diferenţiate în funcţie de condiţiile geografice şi de specificul activităţilor zilnice ale vorbitorilor. în fiecare localitate se utilizează secţiunea adecvată a acestui tip de chestionar (de exemplu, terminologia agricolă ~ la câmpie, terminologia exploatării lemnului - la munte). L.LR. CHIASM Figură* sintactică realizată - în forma originară a chiasmului simplu - prin repetarea încrucişată a elementelor cu funcţii corespunzătoare din grupul nominal* sau verbal* (după schema AB-BA: Matrem habemus, ignoramus patrem (Complement - Predicat - Predicat - Complement); Cine se scoală de dimineaţă departe ajunge (Predicat - Complement - Complement - Predicat). în afara literaturii latine şi a celei greceşti, chiasmul cunoaşte rar variante în care nici unul dintre cei patru termeni antrenaţi să nu fie reluat. în formele cu valoare poetică / retorică, chiasmul presupune şi repetarea lexicală a cel puţin unuia dintre termenii simetriei, chiar în altă formă gramaticală sau derivată: Răsăritul cum apune / Şi apusul luminează (Conachi); Toate-s..-vechi şi nouă toate (Eminescu); Eu veneam de sus, tu veneai de jos f Tu soseai din vieţii eit veneam din morţi (Arghezi). • Modelul sintactic se complică în formele de chiasm complex (numit şi antimetateză*), unde sunt puse în paralei aceleaşi elemente lexicale; dar cu funcţiile gramaticale inversate (după schema AB - B’A’); determinarea devine determinat şl# invers: Cu zâmbetul tău dulce tu mângâi ochii mei, / Femeie între stele şi stea între femei (Eminescu); Să faci din viaţa mea un vis* din visul meu o viaţă (id.)w « Una dintre funcţiile acestui paralelism’ cu termenii inversaţi este ritmul pe care construcţia îl produce în frază; indiferent dacă e vorba de o formulare curentă sau de o realizare aparţinând limbajului poetic, apare o ritmică echilibrată a expresiei, care evidenţiază prin dislocare* termenii paralelismului: grâbeşte-te şi te du! I Visul se face lume, lumea se face vis (Philippide). In poezie, chiasmul oferă în plus textului echilibrul şi concentrarea, apropiate ca expresie de aforism*: Căci toţi se nasc spre a muri / Şi mor spre a se naşte (Eminescu); Tu, frate planşetelor noastre / Şi răzvrătirii noastre frate (Goga). Forme mai complicate de chiasm rezultă din îmbinarea cu alte figuri sau valori gramaticale: cu polip-totonul* - A fost un joc al morţii drumul meu? / Dar moartea să se joace nu-i deprinsă (Philippide); cu anadiploza*/epanadiploza* -ce-ţi pasă dacă nu ştii ce te-aşteaptă, / Când ce te-aşteaptă nu-i scris nicăieri? (Minulescu); Sarea şi osul din mine l caută sare şi var (Blaga). Chiasmul rezultă uneori şi din opoziţiile gramaticale bazate pe topică, dar şi pe schimbarea timpului/persoanei: Toţi au fost un timp. Eu sunt. / Eu în cer. Ei In pământ (Arghezi). mm: CHIRILIC Vezi ALFABET. CICLIC,-Ă 1. Regulă în gramaticile generative*, regulă care reintroduce în derivaţie* un simbol recursiv (simbolurile frecvent recursive sunt: P(= Propoziţie), simbolul iniţial, şi G(rup)N(ominal))| făcând posibilă reînceperea ciclului de derivare* în fiecare punct în care simbolul recursiv a fost introdus; formal, este un tip de regulă şi rescriere* în care acelaşi simbol apare la stânga şi la dreapta săgeţii. Vezi tipul: Ă^B A-clg) unde s-a încercuit apariţia aceluiaşi simbol. • Gramatica bazată pe astfel de reguli are proprietatea recursivitâţii*. O asemenea gramatică este singurul tip de model care are capacitatea captării proceselor recursive ale lîrhbajului uman (veziCREATrVTTATE; RECURSIV1TATE). 2. Tfcins-formare ^ în gramatica generatîv-transfor-maţională*, transformare* care are proprietatea de a se aplica de mai multe ori în interiorul unei structuri, în ordinea descrescătoare a indicilor de ■apariţie a simbolului iniţial P sau, altfel spus, mergând de la subordonata cel mai profund încastrată spre propoziţia matrice (vezi ÎNCASTRARE). Se opune transformării nonciclice, nelegată de recursivitatea regulilor de constituenţi. Astfel, în fraza: A fost dovedit de poliţişti că Ion a fost ucis de criminalul care a fost eliberat chiar ieri, transformarea pasivă* s-a aplicat ciclic, începând cu ultima propoziţie (a fost eliberat chiar ieri) şi terminând cu propoziţia matrice {a fost dovedit). G.RD. CIRCUMLOCUŢIUNE Figură* de stil bazată pe procedeul lingvistic al perifrazei*, prin care termenul unic este substituit cu o secvenţă de cuvinte având sens asemănător, în retorica lui Dumarsais, circumlocuţiunea este sinonimă cu pronominaţia*, iar în concepţia lui H. Lausberg - cu perifrază*. Vezi PERIFRAZĂ; PRONOMINAŢIE. M.M. CIRCUMSTANŢIAL,-Ă (COMPLEMENT ~; PROPOZIŢIE -)’ L în gramatica tradiţională, specie de complement* sau de propoziţie completivă* definită, în primul rând, semantic, prin diversitatea circumstanţelor (de loc, timp, mod, cauză, scop etc.) de realizare a acţiunii, de producere a stării sau a calităţii. Specia este semantic neomogenă, iar clasificarea în subspecii s-a făcut în funcţie de varietatea raporturilor semantice exprimate. Inventarul de complemente circumstanţiale sau de propoziţii circumstanţiale este diferit de la o lucrare ia alta, ca urmare a descrierii semantice mai detaliate sau mai generale. în sintaxa CIRCUMLOCUŢIUNE 105 i românească, de ex., la inventarul tradiţional de complemente circumstanţiale s-au adăugat, la un moment dat, şi complementele: instrumental*, sociativ*, de relaţie*, iar, mai târziu, complementele: opoziţional*, cumulativ*, de excepţie*, precum şi subspecii ca: de mod* de măsură, de mod comparativ, de mod consecutiv*. Unii autori au propus şi noi specii: complement circumstanţial de schimb, de progresie, de frecvenţă, de reciprocitate etc. 2. în orientările structuraliste*, specie de complement sau de propoziţie definită şi circumscrisă pe baza unor trăsături structurale, inventariate diferit în funcţie de limbă şi de autor. Pentru gramatica limbii române, de ex., circumscrierea complementelor circumstanţiale s-a făcut pe baza realizării obligatorii prin adverb, incluzându-se în clasa complementelor circumstanţiale orice determinant verbal, adjectival sau adverbial care admite substituţia printr-un adverb (V. Guţu Romalo). Pentru gramatica limbii franceze (vezi Bescherelle), s-a propus, pentru definire, următorul set de trăsături structurale: - este un determinant suprimabil; - nu acceptă substituţia printr-un pronume, exceptând pronumele fr. y, en; - are o topică liberă; - este coocurent cu alte complemente, circumstanţiale şi necircumstanţiale. 3. în tradiţia lui L. Tesniere, clasă de determinanţi opusă actanţilor*. 4* în gramatica generativă*, se pierde omogenitatea clasei, distingându-se două specii de complemente circumstanţiale (simbolizate prin Circ) pe baza unor relaţii de dominare* diferite, ceea ce înseamnă grade diferite de coeziune* ale celor două Circ în raport cu verbul. în funcţie de trăsăturile inerente* ale verbului, aceeaşi specie semantică de Circ (de ex., Temporalul) apare în ipostaza [Circ, GV], deci un Circ(umstanţial) dominat de GV, ca pentru verbul a dura (Suferinţa durează de o săptămână), dar şi în ipostaza [Circ, P], deci un Circ dominat direct de P, ca pentru verbul a lucra (El lucrează din martie). Cele două relaţii de dominare diferite, definind poziţii* sintactice diferite, reflectă distincţia structurală: determinant obligatoriu*, în cazul lui a dura, vs. facultativ*, în cazul lui a lucra. G.RD. CLASĂ Rezultată din operaţiile de clasificare* lingvistică, fiecare clasă reuneşte mulţimi de unităţi omogene sub aspectul criteriului sau al criteriilor 106 CLASEM U urmărite în clasificare* strângând deci termeni lingvistici cu aceeaşi sau aceleaşi trăsături (vezi CLASIFICARE); « în clasificările lingvistice s-au obţinut: clase/ de alomoife*şi de alofone*, ca manifestare a invariantelor*-lingvistice; clase c/e forme flexionare^ constituind o paradigmă*; adică reunind totalitatea formelor flexionare ale unui cuvânt flexibil?;clase de cuvinte;grupate fie pe baza unor trăsături morfosintactice xomune (vezi, de ex., PĂRŢILE DE VORBIRE*), fie pe baza unor trăsături semantice comune (vezi, de ex., clasa CANTITATIVELOR*, caracterizate prin prezenţa, în matricea lor semantică, a semului* [-l-cantitate], sau clasa substantivelor ANIMATE*, a verbelor DE ACŢIUNE*, a verbelor AGENTIVE* etc. sau clasa ANAFORICELOR*, prezentând în comun lipsa unei referinţe proprii şi împrumutarea referinţei de Ia antecedent*), fie pe baza unei funcţii* sintactice comune (vezi, de ex., clasa CONECTORILOR*, a căror funcţie este de a asigura coeziunea* grupurilor sintactice, sau clasa COMPLEMENTIZATORILOR*, a căror funcţie este de încastrare* a completivelor) sau pe baza unei funcţii pragmatice comune (vezi clasa TOPICELOR*, elemente care asigură topicali-zarea*) sau a unei funcţii semantice comune (vezi clasa DETERMINANŢILOR*, a CUANTIFICA-» • TORILOR* etc.); clase de distribuţie, care grupează morfeme, cuvinte sau grupuri de cuvinte cu aceleaşi particularităţi de distribuţie*; clase de substituţie*-,- care grupează termeni lingvistici echivalenţi, substituibili în- aceeaşi poziţie sintactică etc. • S-a făcut deosebirea între: clase închise, cu termeni numărabili şi nu foarte numeroşi, vs. clase deschise, cu termeni nelimitaţi, putând oricând a se îmbogăţi cu formaţii noi; între clasele de cuvinte, de ex., se deosebesc clasele deschise ale substantivului, ale adjectivului sau ale verbului şi clase închise ale conjuncţiilor, ale pronumelui, ale articolului. Corespunde distincţiei generativisle din GB* dintre categoriile* Jexîcale, reprezentate prin clase deschise, şi cele funcţionale, reprezentate prin clase închise. G.RD. CLASEM în semantica* structurală, ansamblu al semelor* generice, componentă a sememului* prin care se indică apartenenţa la o clasă semantică mai largă: fr. rouge; rom. roşu; fr. pourpre, rom. purpuriu au (după cel care a introdus termenul; * B. Pottier), clasemul „culoare"; dulap are cla+m semul „mobilă". Este dificil să se delimiteze • / domeniul semantic acoperit de claseme. S-aum propus, până acum; mai multe caracteristici:^ I. Glasemele ca seme* recurente trebuie să fiew categorii de o mare generalitate, să reprezinte concepte non-definibile (unele ar putea fi un toi versalii* ale limbajului), cum ar fi „termen" „relaţie" etc. sau seme numite gramaticale (care o indică clase sau categorii* gramaticale). Unele claseme sunt gramaticalizate, de ex., „masculin" / „feminin" în cal / iapă, motan I pisică; 2* Clann semele reprezintă seme generice care servesc lu ; ; categorizarea lumii prin limbaj, de tiputo „animat" / „inanimat", „animal" / „vegetal" iar articulaţia lor variază de la o limbă la alta; 3. După alţi lingvişti (AJ. Greimas), clasemul reuneşte seme contextuale, combinate cu semele de bază; / Clasemele de tipul celor din categoria (2) („ani-! mat" / „inanimat", „uman" / „non-uman" („ani- ! mal") duc la exprimarea unor sensuri diferite în | funcţie de compatibilităţi şi incompatibilităţi/! contextuale. Verbul rom. a rage are sensul deno^ J tativ „a scoate sunete puternice, de un anumit tip ! (specifice unor animale)", ceea ce impune clasemul „animal", sens realizat în contexte ca | leul!boul rage. Un alt sens, figurat sau cono- | tativ* (vezi CONOTAŢIE) are clasemul „uman", manifestat în contexte ca băiatul rage de du^M rere. Seme contextuale ca „strigăt animal" „strigăt uman" reprezintă claseme. Indiferent de interpretarea lui, de considerarea implicită sau explicită, clasemul este important în analiza f semantică (vezi ANALIZĂ SEMICĂ; LEXEM; SEM; SEMEM). A.BM CLASIFICARE Operaţia general ştiinţifică de sistematizare a faptelor, prin ordonarea lor în clase*, stabilite pe baza unui criteriu sau a unor criterii dinainte; ; precizat(e); în lingvistică, operaţie de repartizare • : a unităţilor lingvistice în clase care au aceeaşi sau sau aceleaşi proprietăţi lingvistice; sin. : taxinomie* (sau taxonomic); vezi şi SUB CATE-: GORIZARE. ® In fonetică, de ex., se realizează clasificarea sunetelor după proprietăţile lorii articulatorii. în fonologie, se realizează clasi- | ficarea fonemelor după trăsăturile lor distinctive* | în morfologie, se operează, pe de o parte, clasifto carea morfemelor după diverse criterii: după! CLASIFICARE (continuare) 107 caracteristici de formă şi de poziţie {legate I mobile; continue / discontinue), după lipul de flexiune la care participă {nominaleiverbale), după semnificaţia pe care o poartă {flexionare f derivative), după poziţia în componenţa unui cuvânt cu mai multe morfeme {prefixe / in fixe / sufixe) etc., iar, pe de altă parte, clasificarea cuvintelor flexibile după tipul de flexiune {declinări* şi conjugări*). In sintaxă, se clasifică grupurile f sintactice după calitatea centrului* (sau a capu-şîui*) de grup: G(rup)V(erbaI)/G(hip)N(ominal)/ G(rup) A(djectival)/G(rup)Av(== adverbiaI)/G(rup) Frep(oziţional) sau se stabilesc clase de substituţie (saujie echivalenţă) pentru fiecare poziţie sintactică. In semantică, se stabilesc clase de cuvinte sau de morfeme după prezenţa aceleiaşi trăsături semantice (a aceluiaşi sem* sau a aceloraşi grupuri de seme; vezi, de ex., clasa verbelor eventive, cauzative, aspectuale, modale, de acţiune etc. sau clasa sufixelor nume de agent, colective, diminutivale etc,). în lexic, se fac clasificări fie în funcţie de criteriul etimologic (vezi, de ex., pentru romană, clasa cuvintelor moştenite sau a diverselor tipuri de împrumuturi, după limba din care se introduc), fie în funcţie de organizarea sincronică a lexicului actual, pe câmpuri semantice, pe serii sinonimice etc, ® Dintre orientările lingvistice modeme, structuralismul* este considerat o orientare predilect taxonomică, distingându-se de orientările anterioare prin: introduce în clasificare criterii în exclusivitate sincronice*; operează cu criterii imanente*, eliminând integral criteriile extralingvistice; operează cu criterii formale*, eliminând integral criteriile semantice; îşi fixează riguros criteriile, pe care le ierarhizează în funcţie de importanţa în sistem*, eliminând criteriile nesemnificative şi periferice; introduce criterii noi, de tipul claselor de distribuţie*, al claselor de substituţie*; se preocupă de aplicarea riguroasă a criteriilor, al cărei efect este omogenizarea claselor. ® Orientările generativiste abandonează ideea taxinomiilor ca obiectiv esenţial al descrierii lingvistice, subordo-nându-le obiectivului primordial: cel al generării structurilor. Clasificările, numite subcategori-zări*, respectă tipul şi ierarhia regulilor dintr-o ; gramatică generativă: subcategorizare contextuală / noncontextuală, subcategorizare strictă / selecţionată. e Orientările funcţionaliste de diverse feluri (fie varianta europeană: A. Martinet sau Şcoala pragheză, fie varianta americană: Simon C, Dik şi alţii) abandonează criteriile exclusiv formale în avantajul criteriilor funcţionale: scopuri şi intenţii atribuite formelor lingvistice în procesul comunicării. Clasele astfel obţinute violează nu o dată graniţele claselor tradiţionale, ale părţilor de vorbire, de ex., sau ale nivelurilor limbii, sugerând că aceeaşi funcţie se poate marca prin elemente din clase morfologice diferite şi aparţinând la niveluri diferite; clasificările surprind, în acelaşi timp, eterogenitatea funcţională a claselor tradiţionale (vezi, de ex., eterogenitatea pronumelor şi a adverbelor). Clase funcţionale ca: deictice* şi anaforice*, cuantificatori* şi determinanţi*, complementizatori* şi conectori* pragmatici, clasa predicatelor* şi cea a argumentelor*, cea a modalizatorilor* etc. sunt tot atâtea exemple de clase reunite pe baza unei funcţii comune (fie o funcţie sintactică, fie semantică, fie pragmatică), dar eterogene sub aspectul formei lingvistice. Clasa modalizatorilor, de ex., reunită pe baza unei funcţii pragmatice comune, grupează afixe gramaticale (sufixe verbale de mod, uneori, şi de timp), afixe lexicale (unele sufixe derivative cu valoare modală), dar şi clase de „cuvinte" neautonome (auxiliare şi semiauxi-liare), precum şi cuvinte autonome: verbe şi locuţiuni verbale cu funcţie modală, adverbe şi locuţiuni adverbiale de modalitate. « ^ a limbilor Grupare a limbilor în funcţie de anumite criterii. Criteriile cele mai folosite sunt fie de natură istorică (originea limbilor), fie de natură structurală (particularităţi lingvistice). în funcţie de aceste două categorii de criterii, se distinge între a) clasificarea genealogică şi b) clasificarea tipologică a limbilor, a) Clasificarea genealogică presupune gruparea limbilor în familii* şi ramuri, în funcţie de limba de origine (limba-bază). Această clasificare se stabileşte cu ajutorul metodei comp araţi v-is lorice*. Limba-bază poate fi atestată (latina - pentru limbile romanice) ori reconstruită (slava comună sau germanica comună, pentru limbile slave, respectiv, germanice). Vezi şi RECONSTRUCŢIE. Cele mai cunoscute familii de limbi sunt: familia limbilor indo-europene, fmo-ugrice, altaice, caucaziene, hamito-semitice, nigero-congoleze, chino-tibetane, malaio-polineziene, australiene, dra-vidiene, familiile de limbi ale indienilor americani etc. Dintre acestea, cel mai amănunţit studiată este familia limbilor indo-europene, cu următoarele ramuri: romanică, germanică, slavă, baltică, celtică, iraniană, indiană, albaneză, armeană, greacă, toharică, anatoliană. 108 CLASIFICATOR b) Clasificarea tipologică poate fi realizată în calitate, care specifică numele în funcţie de felul funcţie de cele mai diverse particularităţi şi forma entităţii (ceva asemănător, ca funcţie, cu lingvistice. Ceaimai cunoscută este clasificarea rom. două fleici de porc; două triunghiuri de morfologică; bazată pe felulîncare structura brânză topită)\ clasificatori de măsură, care morfologică a cuvintelor exprimă raporturile specifica numele în funcţie de cantitatea la care se dintre acestea în propoziţie. Se distinge între referă (ceva asemănător, ca funcţie, cu rom, două limbi 7Zo/ante^ (amorfe)i ale căror cuvinte sunt pachete de unt, unde, pachet semnifică şi o invariabile, raporturile fiind exprimate prin anumită cantitate). • Pentru limbile în care există mijloace sintactice (instrumente gramaticale) şi clasificatori, aceştia, ocurenţi obligatoriu în intonaţie* (chineza, de ex.) si neizolante. structura lui GN, se deosebesc şi de determinanţi*, Limbile neizolante pot fi aglutinante* san şi de cuantificatori*, şi de adjuncţii* calificativi. Au flexionare*. Primele adaugă unui radical* o serie rol important în încadrarea substantivului într-un de afixe*, fiecare exprimând un singur sens, anumit gen . întotdeauna acelaşi, şi fiind analizabile separat G.PE>i (maghiara, de ex.). Limbile flexionare pot fi sintetice ~ dacă exprimă raporturile cu ajutorul CLAUSULĂ / CLAUZULĂ unor morfeme care fuzionează (nu se adaugă în Parte finală, deosebit de elaborată, a unei fraze* succesiune, ca în cazul limbilor aglutinante), ori a uei perioade* (situată în apodoză*) în care sau analitice - dacă apelează la mijloace sin- scriitorii greci şi latini includeau efecte ritmice; tactice de exprimare a raporturilor (instrumente este numită şi cadenţă. Din aceste structuri a gramaticale: prepoziţii, auxiliare etc.). Nu există apărut proza ritmică, existentă atât în epoca limbi flexionare exclusiv sintetice sau analitice; medievală, cât şi în literatura contemporană (sub caracterizarea lor este relativă, în funcţie de forma prozei poetice); clausula dă naştere la preponderenţa unui tip de procedee sau a altuia forme ritmate, uneori însoţite de rime* şi aso-(româna este mai sintetică decât alte limbi nanţe": Şi după ce ne arvunim noi şi pe la anul; romanice). în aceasta constă şi diferenţa dintre cu jurământ să umblăm tot împreună, ne-ăm limbile flexionare analitice şi cele izolante. Vezi despărţit unul de altul, râbigiţi de frig şi hămisiţi şi ANALITISM; SINTETISM. Se vorbeşte şi de foame. I şi hai fiecare / pe Ia casa cui ne despre limbi de tip polisintetic (incorporante), are, / că mai bine-i pâre (Creangă); îi spunea în care se folosesc cuvinte lungi şi complexe, fâr& sfială ce auzise şi văzuse şi ţine-te: / că ăla corespunzând câtorva cuvinte din limbile mai ţ*“a 2*s aŞa! ŞÎ î“aî răspuns aşa (Caragiale); Uni-larg cunoscute. Limbile polisintetice (limbile versnl e Plin de forme şi culori şi simţurile indienilor din America, de ex.) sunt considerate dincolo de viaţa conştientă, atunci când gândul fie un tip aparte, fie un subtip al limbilor nu mai poate merge înainte, caută, dibuiesc şi izolante; Vezi si TIPOLOGIE. presimt o altă lume, / în care alte forme se schi- ’ ţeâză, / în care alte culori nălucesc, / în care alte G.P.D,\ L.LR. sunete vibrează (Anghel). Clausula constituie una dinrte formele esenţiale prin care elemente de CLASIFICATOR pUră prozodie intervin într-un spaţiu nespecific, 1. In teoria părţilor* de^ vorbire, traduce engL aceja a| prozei. • în latina medievală şi, după classifier şi desemnează formanţii care indică modelul acesteia, în limbile romanice, clausula ia apartenenţa la o anumită clasă de cuvinte. în ro- forma unei figuri ornamentale numită cursus, mână, de ex., revine acest rol sufixelor -esc, speci- cadenţă finală de mai multe tipuri, greu de ilustrat ficând clasa adjectivelor, şi -este, specificând clasa pentru perioadele modeme (M. Aquien): adverbelor; sufixele ~by din engl. şi -ment din ff. — cursus planus: — v / v — v (cogitatiâne metiri — au şi ele rolul de clasificator, identificând clasa Dante); adverbelor. 2. In limbi neindo-europene (chineză, — cursus velox: — vv/v — vv (consilia respon-vietnameză, maya din Mexic, dyirbal din Austra- demus - Dante); lia de N-E), clasificatorul denumeşte o clasă -cursus tardus:-v /v -vv (pârte dell'ânima-închisă de forme însoţind obligatoriu, în structura Dante): unui grup nominal, fie un numeral cardinal, fie un Vezi APODOZĂ; PERIOADĂ, adjectiv demonstrativ. Se disting: clasificatori de M.Mi CLIMAX 109 CLIMAX Figură* sintactică, formă de enumerare realizată în gradaţie’ ascendentă; efectul de intensificare al climaxului rezultă exclusiv din sensul termenilor seriei: Saltă baba,. fuge, zboară (Alecsandri); Te-am văzut, femeie stearpă, Iară suflet, Iară foc (Eminescu); Călărind vârtej, s-a dus I Nu departe intr-apus I Şi s-a-ntors din zarea targă^l Slut şi-htins şi mort, pe targă (Arghezi). într-o accepţie mai largă, climaxul ^desemnează şi gradaţia descendentă: mea un an, o zi uii ceas / si drumuri toate s-au retras ide sub picioare, de sub pas(Blâga); S-au făcut lumeă, stihiile, ziuă şi focul (id.). • în textul poetic, climaxul poate fi asociat cu alte forme ale repetiţiei’; anadiploză*/epanadiploză’ saupolip-■ totonVparigmenon’î unele dicţionare de retorică (H. Lausberg) consideră climax doar aceste asocieri, în special combinarea cu anadiploza. De "exemplu, în versurile A trăi/ar-a iubi. I Mă mir ce trai o mai fi! / A iubi far-a simţi, / Mă mir ce dragoste-o fi! / A simţi /ar-a dori, / Mă mir ce simţire-o fi! / A dori făr-a jertfi, / Mă mir ce dor o mai fi! (N. Văcărescu), climaxul (a trăi,., a iubi... a simţi... a dori... a jertfi) se combină cu o epanadiploză (a irăi... trai, a simţi... simţire, a dori... dor), ea însăşi alcătuită prin dispunerea ^ simetrică a termenilor unui parigmenon ^(alăturarea unor derivate diverse de la acelaşi radical). Această reluare a unui termen precedent ; ui termenul următor al secvenţei poartă numele i de concatenaţie. Dincolo de efectul retoric sau ^manierist al figurii, specific poeziei secolului al XlX-lea, în realizările modeme climaxul enumera în serie metafore* ori simboluri*, rezultând uneori tocmai din această trecere de la un sens propriu la sensuri figurative: Era-ntr-un vechi oraş încremenit, / Plin de mister, de noapte şi de moarte (Philippide); Pretutindeni e o tristeţe. E o negare. E un sfârşit (Blaga). Vezi ANTICLIMAX; GRADAŢIE. 1 i MM. CLIŞEU Construcţie cu formă fixă, adesea incorectă, având o frecvenţă considerabilă într-un anumit moment din evoluţia limbii; clişeele sunt forme de stereo-y tipie lingvistică situate în afara schemelor / şabloanelor admise de limba literară* pentru stilurile r funcţionale (vezi FUNCŢIONAL); Sportivii vor face totul ca să învingă. • Gradul de incorectitudine al clişeelor este diferit (V. Guţu-Romalo): clişee acceptabile gramatical, situaţie în care doar circulaţia exagerată face ca forma să nu fie recomandabilă: la ora actuală („acum"), pe parcurs („de-a lungul unei perioade de timp"), în timp („în cursul timpului"); clişee rezultate din modificări gramaticale (cel mai adesea prin conversiune’) ori din situări contextuale neacceptate de limba literară: în principal (substantiv cu prepoziţie -adverb), pe mai departe („în continuare" - adverb cu prepoziţie, poate o contaminare cu locuţiunea pe viitor)', luptă antidrog, program anticriză, protecţieAntifurt (construcţii cu adjective invariabile); clişee rezultate din asocieri semantice imposibile, între termeni opuşi ori cel puţin incompatibili ca sens; de exM adverbul fr. assez („destul (de)") asociat cu adjective superlative prin sens, în tendinţa de a se atenua semnificaţia globală a sintagmei: assez extraordinaire („destul de extraordinar"), assez exclusif („destul de exclusiv"); clişee rezultate din asocieri la origine metaforice / metonimice, dar al căror sens figurativ se pierde în uz: insolenţă fără frontiere („fără limite"), Luceafărul poeziei („Eminescu"). Vezi CULTISM. MM. CLITIC Clasă de forme, prezentă numai în unele limbi, caracterizată prin capacitatea de a manifesta simultan trăsături de cuvinte autonome şi de forme lipsite de autonomie; ocupă o poziţie intermediară între morfemele mobile* (vezi AUXILIAR) şi cuvintele de sine stătătoare. Pierderea autonomiei’, în grade diferite de la o limbă la alta şi de Ia o serie de clitice la alta, se manifestă prin perturbări de comportament, cum ar fi următoarele: pierderea accentului fonetic independent şi gruparea prozodică cu un cuvânt principal, numit suport’, cliticele ajungând să dobândească chiar statutul de forme nonsilabice, conjuncte’ (ex. văzându-1; i-am spus-o); restrângerea posibilităţilor de distribuţie sau specializarea acestora; violarea regulilor de topică, utilizarea cliticului caracterizându-se, în raport cu termenul suport, prin restricţii mari de topică (ex. l-am văzut (antepunere) vs. am văzut-o (postpunere)); capacitatea dislocării, în unele situaţii, a formelor flexionare compuse’ ale cuvântului suport (ex. văzutu-\-am\ am mai văzut); participarea cliticului la reguli morfofonologice 110 CtITICIZARE proprii, constând în posibilitatea schimbării structurii accentuale a cuvântului suport (vezi: 'dari;:-ştvc/a/^m^/)rşi:Urschimbărit-flexiunm-şi::a regimului acestuia (vezi: /a /oc/ (intn) vs. trece-l!(tn)); «Pentru clasificarea cliticelor s-au propus ■ mai multe criterii: a) După poziţia în raportcu termenul suport; se disting:encliticele, clitice grupate morfofonetic cu termenul anterior (este cazul articolului hotărât* din; română sau al formelor latineşti-que şi -cum: Arma vimmque cano „cânt armele şi bărbatul*1; mecum, vobiscum „cu mine“, „cu voi*1); procliticele, clitice grupate morfofonetic cu termenul următor (este cazul curent al prepoziţiilor şi al articolelor nehotărâte*); intracliticele, care sparg structura unor forme verbale compuse (este cazul unor pronume atone româneşti din construcţii ca: datu-i-am; gânditu-s-a). b) După clasa morfologică, se disting: clitice pronominale, corespunzând, în terminologia tradiţională, formelor atone*, de pronume; clitice adverbiale, înregistrate, în gramatica românească, sub numele de semiadverbe* (vezi rom. am mai / tot / şi văzut); clitice verbale, corespunzând formelor atone ale verbelor d fi şi a avea (vezi formele de prezent ale verbului a fi din româna populară: mi A dor; mi-s frumos; vezi formele contractate ale verbelor a avea şi a fi din engleză: Yve; you' re); clitice prepoziţionale (în mod constant, prepoziţia se grupează cu termenul următor: în casă, de mic; mai rar, se grupează şi cu antecedentul: atât de capabilă); clitice conjuncţionale (vezi conjuncţia latinească -^we); clitice posesive, prezente în română în vecinătatea numelor de rudenie (ex. maică-mea; ta(ică)-s(ă)u; soră / so-n<-mea); clitice demonstrative, prezente în româna populară, unde apar în vecinătatea unor substantive cu sens temporal: as’ noapte, as’ vară, ăst-an. c) După raportul cu termenul autonom, se disting: clitice fără corespondent autonom (cum sunt prepoziţiile); clitice care au corespondente autonome, diferenţa dintre ele fiind fonetică şi morfosintactică (este cazul formelor pronominale atone în raport cu cele accentuate*); clitice care apar numai ca variante fonetice, fiind circumscrise la vorbirea orală şi populară (vezi, de ex., cliticele verbale româneşti şi cele din engleză). • Unele clitice nu au decât o manifestare fonetică (vezi as’ noapte). Altele au o semnificaţie mai profundă în ansamblul sistemului. Este, de ex., în română; cazul cliticelor posesive ataşate humelor de rudenie, a căror apariţie a fost pusă în legătură cu existenţa (sub)genului personal*; deci a sensibilităţii românei faţă de parametrul animatului*. Utilizarea acestora determină modi^ ficări atât în comportamentul morfosintactic al cuvântului suport, cât şi al adjectivelor posesive (vezi absenţa articolului la substantiv, asociată cu amalgamarea flexionară a celor două forme: rara-s»; wa-tii); Dar cele mai semnificative din punct de vedere structural şi tipologic sunt cliticele a căror prezenţă într-o limbă are consecinţe; importante pentru morfo** logia verbului şi pentru sintaxa propoziţiei; Morfologic, aceste limbi cuprind un set de regulii; foarte stricte de ocurenţă a cliticelor pronominale; în raport cu forma verbală suport şi de coocurenţă cu alte clitice şi cu afixele mobile (vezi, de ex., pentru română, regulile care reglementează apariţia fiecărui clidc pronominal: o dau, o voi da, dând-o, aş da-o, i-o dau etc.). Sintactic, cliticele pronominale au caracteristica de a absorbi trăsăturile atribuite de suportul verbal: cazul şi roiul tematic, satisfăcând cerinţele de subcategorizare ale verbului, dar, în raport cu termenii corespunzători non-clitici, puri probleme speciale de semantică şi de sintaxă, constând în legarea* lor obligatorie la distanţă. Cliticele pronominale se includ în lanţuri* clitice, care leagă două sau trei componente coreferen-ţiale, unul fiind cliticul, iar altul, fie un component vid (ex., ilf văd [ej), fie un nominal lexicalizat (ex., ilf văd pe Ionţ). © Ca parametru; tipologic, cliticele pronominale, în limbile în care există, separă două categorii de limbi: limbi în care apar în distribuţie complementară* cu poziţiile de subcategorizare (este cazul francezei, unde cliticele pronominale se leagă obligatoriu de o categorie vidă, apariţia lor excluzând ocurenţa complementului lexicalizat); limbi în care cliticele pronominale dublează poziţia de subcategorizare, situaţie existentă în română, cunoscută sub denumirea de «dublare* clitică» (vezi: îl[ văd pe /owj; fzj dau lui Ion\). : Vezi şi ATON; DUBLARE; PRONUME; SEMI-ADVERB. G.P.D. CLITICIZARE 1. Pentru limbile care cunosc clitice* pronominale, cliticizarea denumeşte un caz special de pronominalizare* prin clitic, cu reguli stricte de ocurenţă a cliticului în raport cu forma principală, reguli distincte după cum limba acceptă sau nu fenomenul dublării* (vezi CLITIC; DUBLARE). 2. Proces de transformare, în anumite limbi, a unui lexem (cuvânt autonom) în cli-tic, limitat, uneori, la simpla pierdere a accentului şi gruparea fonetică cu alt cuvânt, alteori însă, rriult mai complex, fenomenul fonetic asociin-du-se cu mecanisme gramaticale mai profunde. Gliticizarea poate fi privită ca stadiu intermediar al procesului de gramaticalizare*, de pierdere a autonomiei, în general (vezi AUTONOMIE). Istoria articolului* românesc, ajuns, în unele dintre folosirile lui, la stadiul de afix gramatical (vezi cartea elevul ui), a cunoscut, cu siguranţă, şi stadiul intermediar de clitic, iar unele folosiri actuale ale articolului adjectival* şi ale celui genitival* au toate caracteristicile unor folosiri clitice. * Cliticizarea este un proces, uneori, îndelungat, alteori, spontan, cu explicaţii diverse: de la simple cauze fonetice, de economie în exprimarea orală, până la cauze mai profunde, de sistem (vezi, în română, sensibilitatea faţă de parametrul «animatului*» (- rudenia), care a determinat apariţia cliticelor posesive pe lângă numele de rudenie). Uneori, perechea clitic -cuvânt autonom coexistă în limbă, având fiecare 6 istorie'diferită; vezi, în română, distincţia dintre formele paralele de prezent ale verbului a fi: sunt ys. -s, ambele provenind din latină, prima, din forma de conjunctiv, a doua, din forma de indicativ prezent. Dar păstrarea formei clitice n-a fost posibilă decât în cadrul operaţiei de cliti-cizare, manifestată fonetic prin găsirea suportului pentru forma devenită asilabică: wi-s frumos, eii-s unul. G.P.D. COALESCENŢĂ î. în fonetică, tip de schimbare fonetică prin care două sunete succesive fuzionează în rostirea legată devenind un sunet unic; acesta are trăsături identice cu cele ale sunetelor originare şi trăsături proprii, distincte: de ex., ts [ţ] în rom. cât să. în fonologie, formă în care se manifestă neutralizarea unor opoziţii fonologice: de ex., secvenţa rom. [ts], în distribuţie complementară cu sunetele rom. [t], [sj, a fost interpretată ca monofo-riematică, reprezentând neutralizarea dintre fonemele /t/, /s/. Circulă şi cu denumirea asimilare coalescentă sau reciprocă. 2. în gramatică, Modalitate de legătură sintactică a componenţelor unei propoziţii, caracterizată printr-un înalt grad de fuziune a verbului şi a unuia dintre COALESCENTĂ 111 i actanţi*. Fuziunea se manifestă prin încorporarea actantului în forma verbului, cum se întâmplă în unele limbi amerindiene, unde numele este inserat între radical şi afîxul actanţial (apuci G. Lazard, 1994), ori prin pierderea parţială sau totală a autonomiei morfosintactice a numelui, cu sau fără încorporarea actantului, cum se întâmplă în cazul actantului cuvintelor compuse (fr. maintenir, culbuter, E. Benveniste, 1966) şi al locuţiunilor verbale (rom. a tine minte, a da brânci, a da poruncă; fr. prendre feu, porter plainte). Coalescenţa stă Ia baza constituirii grupurilor sintactice neanalizabile. Actanţii încorporaţi îndeplinesc rolurile de locativ (vezi a tine minte), de instrumental (vezi fr. maintenir) sau de pacient* (a da poruncă), nu însă şi pe acela de agent* (apud Lazard, 1994). Primele semne ale fuziunii grupului sunt pierderea flexiunii nominalului şi a articolului, urmată de pierderea calităţii actanţiale. 3. Coalescenţa / metaforă coalescentă. în retorică, metaforă* cu ambii termeni (cel metaforizat şi cel metaforic) exprimaţi în text; termenul este împrumutat din teoria sincretismului, aşa cum a fost aceasta formulată de N.S. Trubeţkoy în Principii de fonologie. Coalescenţa mai este numită şi metaforă explicită sau in praesentia: Şcoala mi-e câmpul, dascăl mi-e pădurea / Şi iscălesc frăţia cu securea (Arghezi). Vezi IMPLICAŢIE; METAFORĂ; SINCRETISM. C.SJl); G.P.DJ2}; M.M.(3). COD . Sistem convenţional explicit de semne (semnale* l sau simboluri*) şi de reguli de folosire a lor, prin \care se transmit informaţii de la emiţător* la Receptor* în cadrul comunicării* sau se transpune o informaţie dintr-un sistem în altul. Limbile naturale îndeplinesc calitatea de cod pentru că servesc la elaborarea şi fixarea formelor de cunoaştere; de asemenea, ele utilizează ansamblul coerent al semnelor lingvistice, încadrate într-o schemă de comunicare. Prin intenxiediul codului, un mesaj capătă o altă formă; de ex., un mesaj sonor dintr-o limbă naturală se poate transforma într-un mesaj grafic, în funcţie de canalul* folosit: vorbire (cod oral) sau scriere (cod scris). Limbile naturale sunt coduri imperfecte deoarece nu există o corespondenţă de Ia 1 la 1 între sem-nificant* şi semnificat*; ele se caracterizează prin ^omofonie*, polisemie* şi ambiguitate*. în schimb, * limbile naturale sunt necesare în explicitarea 112 CODARE / CODAJ / CODIFICARE celorlalte coduri; îri care unităţile au uri caracter discret* (adică finit, restrâns, precis, construit, convenţional); cu reguli de ^combinare mai simple sau mai complexe: codul rutier* codul Braille* alfabetul Morse; muzica*; stenografia; simbolurile utilizateiîri demonstraţia ştiinţifică, bl cadrul ultimelor coduri; se procedează la transpunerea unei informaţii dintr-un sistem în altul. Comunicarea se face, în general, prin coduri mixte; • Codurile se manifestă în diverse domenii de activitate şi au caracteristici care Ie; pot diferenţia destul de mult: de Ia codurile practice (codul rutier* feroviar, maritim), la scrierea* alfabetică sau de alte tipuri (Morse, Braille), la muzică, rituri sau la codurile kinezice (gesturi, mimică), ş.a.; un loc aparte îl ocupă codurile ştiinţifice, mai ales cele care dispun de sisteme închise (fizica, chimia, logica, matematica). • Caracterizarea codurilor se poate face mai precis în câteva domenii de activitate. 1* în teoria informaţiei, codul desemnează un inventar de simboluri arbitrar alese, însoţite de un ansamblu de reguli de compunere a „cuvintelor" codificate şi adesea puse în paralel cu un dicţionar* sau lexicon al limbii naturale. în tratamentul automatic al informaţiei, codul se dedublează într-un ansamblu de simboluri* conţinând instrucţii şi fiind susceptibil de a fi însuşit de maşină. 2* în teoria comunicării lingvistice, se exploatează opoziţia cod / mesaj* (R. Jakobson), când se articulează două componente permiţând producerea mesajelor. 3; în semiotică*, codul este o combinatorie a trăsăturilor pertinente sau un ansamblu de unităţi care au o legătură bazată pe o asociaţie de formă* si de conţinut*. Codurile din semiotică r ♦ prezintă crâcteristici mai mult sau mâi puţin diferite în funcţie de domeniul concret de manifestare* (muzică, teatru; dans, pictură ş.a.) 4. în sociolingvistică*, codul este definit ca funcţie a sistemului de relaţii sociale. Considerându-le drept diacritice lingvistice care servesc ca normă pentru comportamentul de rol, unii autori disting codurile (limbi diferite) de subcoduri (varietăţi ale aceleiaşi limbi). Fiecărei comunităţi îi este specifică o anumită matrice a codurilor şi subcodurilor, dependentă funcţional de matricea comunicativă (a rolurilor) din acea comunitate. La alţi autori, termenul este folosit generic, desemnând orice tip de varietate lingvistică utilizată într-o comunitate, în raport cu anumite particularităţi de structură lingvistică se distinge între coduri elaborate şi coduri restrânse (B. Bemstein). Primul tip de coduri este utilizat pentru transmiterea unor reacţii verbale individuale, fiind caracterizat priril posibilităţi reduse de predicţie asupra structurii şif a organizării mesajelor. Al doilea tip de coduri este; specific modurilor rituale de comunicare intracomunitară; servind la definirea şi consof lidarea formei unor relaţii sociale de tip incluşii! posibilităţile de? predicţie lexicală şi sintactică;! sunt maxime* neexistând; practic diferenţe in- î dividuale. A.B.V. (1-3); L./JL (4)tf CODARE/ CODAJ / CODIFICARE L în procesul comunicării* şi în semiotică*, operaţie complexă prin care anumite semnale* ale codului* sunt selectate şi introduse în canal* (şi în procesul de comunicare), într-o nouă formă codificată de către emiţător. Operaţie de transformare a mesajului* într-o nouă formă codată (sau codificată). © Jn sens restrâns (în teoria informaţiei), codarea reprezintă ansamblul operaţiilor de construire a unui mesaj într-un cod dat. Vezi COD; DECODARE. 2. Modul în care o anumită informaţie, semantică sau gramaticală, se actualizează în realizarea concretă a unei limbi, fie sub forma lexicalizării*, adică a alegerii anumitor lexeme din inventarul general al limbii, fie sub forma alegerii anumitor procedee morfologice sau a unor mecanisme de structurare sintactică proprii unei limbi. Deşi codarea gramaticală şi cea lexicală sunt distincte ca procedee, ele coexistă în orice proces de comunicare. Codarea reprezintă, în esenţă, trecerea de la o structurare semantico-abstractă a informaţiilor spre organizările sintactico-morfologice şi lexicale proprii unei limbi. • Ca parametru tipologic, sunt semnitificative: a) codarea argumentelor*, formele gramaticale pe care argumentele le îmbracă în structura sintactică a unei limbi, limbile deosebindu-se pe tipuri structurale în funcţie de schema (tiparul) de codare ales. Astfel, se deose-; besc tipul acuzativ*, limbi care preferă selecţia agentului* în poziţia subiectului (cum sunt cele; indo-europene), de tipul ergativ*, limbi care preferă selecţia pacientului* în poziţia subiectului, agentul fiind realizat prin forma cazului ergativ* (vezi ERGATIV; TIPOLOGIE); b) codâ± rea topicelor*, mecanisme gramaticale proprii fiecărei limbi, în primul rând, de natură sintactică, dar şi morfologice îri unele limbi, de aşezare a argumentelor în poziţie topică; sin. topica-Uzare* sau tematizare* (yezi TOPICALIZARE). AJBM (i); G.P.D: (2)!? COERENTA 113 COERENŢĂ îa teoria textului*, ansamblu de trăsături care asigură unitatea semantică a unui set de propoziţii / : fraze, astfel încât acestea să formeze un tot unitar din punctul de vedere al semnificaţiei; componentă esenţială în definirea textului. © Condiţiile pentru ca o secvenţă de fraze să posede coerenţă semantică, alcătuind astfel un text, sunt (T. Van IDylc, E. Vasiliu): a) propoziţiile / frazele şirului Iţrebuie să; prezinte identitate referenţială (să ^desemneze aceeaşi realitate lingvistică, deci să fie wtoreferenţiale); secvenţa M-am întâlnit cu Ion* El mergea pe stradă este coerentă semantic numai . dacă Ion şi el sunt co-referenţiali, deci dacă propoziţiile derivă dintr-o secvenţă intermediară M-am întâlnit cu Ion. El, adică Ion, mergea pe stradă; b) sensul global al textului nu reprezintă •exclusiv suma semnificaţiilor frazelor constituente, ci trebuie să aducă un supliment de semnificaţie; această condiţie nu este general acceptată, dar cercetările consacrate gramaticii textului subliniază anumite proprietăţi ale acestuia derivate din existenţa „plusului" semantic; textul reprezintă cadrul în interiorul căruia frazele se dezambi-guizează (vezi DEZAMBIGUIZARE) - exemplul mai sus; textul are alte posibilităţi de parafrazare decât fraza, putând fi supus unei reducţii până Ia ;; obţinerea unui rezumat minimal, care ar reprezenta structura sa profundă. Subordonarea textului faţă de posibilitatea de a fi rezumat a fost contestată (Van Dijk, Vasiliu); piesa Iui Shakespeare Romeo şi Julieta) poate fi, eventual, rezumată: Romeo şi Julieta se îndrăgostesc unul de celălalt. Din cauza conflictului dintre familiile lor, ei nu se pot căsători. Julieta se decide să simuleze moarteat pentru a evita o căsătorie pe care i-o impune familia ei. Romeo crede că Julieta a murit şi se sinucide. Când Julieta constată că Romeo a murit, se sinucide şi ea. Este însă greu de ajuns din nou de la acest rezumat-structură profiindă la textul de suprafaţă. Vezi COEZIUNE; TEXT. MM. COEZIUNE 1. ^ a grupurilor* sintactice Legătură sintactică între componenţii grupurilor, ca efect, pe de o parte, al atracţiei exercitate de centru* (sau cap* de grup) asupra argumentelor*, iar, în mai mică ■ măsură, ca efect al constrângerilor impuse de ; argumente unele asupra altora. în planul formei gramaticale, coeziunea se manifestă diferit de Ia o limbă la alta, prin restricţii de caz*, de prepoziţie, de acord, de topică şi selecţionate* impuse de centru vecinătăţilor; în planul organizării abstracte de adâncime*, coeziunea este efectul trăsăturilor inerente* ale centrelor predicative, manifestate prin atribuirea rolurilor tematice* şi a cazului abstract (vezi CAZIV). 2. în teoria textului*, ansamblul de trăsături care asigură unitatea sintactică a textului, marcând legătura în secvenţa de unităţi lingvistice (propoziţii / fraze); element definitoriu în conceptul de text. ® Caracterul de tot unitar al textului fiind stabilit la nivel extrafrastic, se consideră că factorii de continuitate care asigură (în grad diferit) coeziunea sunt: a) repetarea (în mod obligatoriu cu acelaşi sens a elementelor lexicale în propoziţii diferite ale aceleiaşi secvenţe: am citit o carte. Cartea era pasionantă; b) relativa unitate a sistemului pronominal, ceea ce presupune apariţia unor paralelisme în schema sintactică, asociate cu înlocuirea elementelor lexicale (compatibilitatea semantică trebuie avută în vedere): EI învaţă la anatomie. Ea lucrează in laborator. Amândoi se pregătesc pentru examene (dar nu şi *Amândoi sunt în vacanţă); c) pro-formele, adică substituirea unor elemente lexicale prin altele, care Ie pot înlocui; deicticele* cu referire la substantivele din propoziţii precedente au, de obicei, această funcţie: Elevii şi-au scris compoziţiile. Acestea au fost bine notate; Pentru azi s-au dat dispoziţii speciale. Ele vor fi aplicate in toate oraşele. Există şi substitute pentru verbe (a face poate fi considerat un astfel de substitut: Ion învaţă, dar nu o face cu plăcere (E. Vasiliu); d) relativa unitate a sistemului timpurilor verbale şi a aspectului contribuie la organizarea secvenţei de propoziţii / fraze în text; condiţia ţine însă mai mult de aspectele semantice ale unităţii textuale decât de cele sintactice (vezi COERENŢĂ); e) paralelismele* şi anaforele* (în sens larg), ca forme de reiteraţie percepută la toate nivelele: conjuncţiile (copulative, conclusive, cauzale), demonstrativele care reiau un substantiv / pronume deja exprimat, cuvintele al căror sens trimite la o frază anterioară: Ion i-a spus Măriei că e frumoasă şi / iar ea i-a mărturisit că îl iubeşte; Afară e frig. De aceea ne îmbrăcăm cu haine groase; Avem bilete la teatru şi mâine: mergem la concert. Deci ne pregătim pentru o perioadă de distracţii. Din (a), (b), (e) rezultă că unele trăsături ale coeziunii nu sunt 114 COINDEXARE total independentei de aspectele semantice ale textului. Vezi COERENTĂ; TEXT. t 1 G.P.D. (1); MM. (2). COINDEXARE Procedură constând în atribuirea aceluiaşi indice (rsau y) unui substitut- şi antecedentului* său* pentru a asigură referinţa substitutului; şi; mai general, atribuirea aceluiaşi indice la două componente dintr-un enunţ, pentru a Ie marca grafic identitatea de referent. In GB*, coindexarea se utilizează pentru componentele lipsite de referinţă proprie, care, prin marcare cu acelaşi indice, îşi procură referinţa de la un termen referenţial; în cazul deplasărilor*, asigură interpretarea sintactico-semantică a componentului deplasat. Astfel, sunt legate prin coindexare pronominalele* şi antecedentul lor (ex. Profesorulj acordă note mari elevilor luij); anaforele* (reflexive şi reciproce) şi nominalul subiect (ex. Ion[ sej apără); subiectul nelexicalizat PRO* din completivele nonfinite (infinitiv, iar, pentru romană, infinitiv, conjunctiv şi supin) şi nominalul din regentă care îi asigură referinţa (ex. elevii^ pot \pleca PRO J); cliticul pronominal şi poziţiile de subcategorizare, lexicalizate sau nelexicalizate (exr -iii văd pe Ioti[; fr. Je /ej vois[ej]); componentul deplasat si urma* lui (ex. Pe cinex ai văzut [ei]?). / Vezi LANŢ; LEGARE. GP.D. COLECTIV 1. Categorie restrânsă de substantive, delimitată mai ales pe baza criteriului semantic: capacitatea de a desemna o mulţime de obiecte de acelaşi fel: cârd, ceată, grup, mulţime, stol. Formele de plural ale acestor substantive desemnează, în fapt, mai multe mulţimi de acelaşi fel. Substantivele pot fi de gen neutru sau feminin. Utilizarea lor cu funcţie de subiect în propoziţie conduce, în limba română actuală, la apariţia unor fenomene de acord după înţeles*. ® In limba română, s-au format mijloace derivative specializate pentru a exprima ideea de colectiv, cum sunt sufixele -iş (aluniş,fi'unziş, mârâciniş etc.) şi -ime (mulţime, tinerime, ţărănime etc.). Unele elemente aparţinând substantivelor colective indică mulţimi exacte: cvartet, deceniu, secol etc. 2. Subclasă a numeralului cardinal* care desemnează colectivităţi numerice: amândoi, tustrei, tuspatru etc. Numeralul cardinal colectiv poate funcţiona în propoziţie ca substitut al unui substantiv (amândoi m* venit) sau ca adjectiv (amândoi elevii au venit). C.C. Ecolog aţie^ Goitcepf care desemnează mai multe tipuri de ; relaţii- sintagmatice*; bazateîpe -interdependenţa&i dintre lexemele* care tind să fie utilizate alături în aceleaşi contexte. Nu s-a căzut de acord dacă; ; aceste posibilităţi de colocaţie fac parte din sensul cuvintelor sau ţin numai de distribuţia* lor. De exemplu, unul dintre sensurile cuvântului noapte poate reprezenta o colocaţie faţă de negru. în cazul aceleiaşi colocaţii se stabilesc i legături între sinonime, contrarii, cupluri complementare. Termenul este utilizat mai ales în semantica* anglo-americană şi cu totul izolat în lingvistica românească. A.B.V. COLOCUTOR Vezi INTERLOCUTOR. COLON Fiecare dintre părţile / membrii în care poate fi împărţită o frază* sau o perioadă*; nu se suprapune peste nici o delimitare sintactică obişnuită (parte de propoziţie / grup verbal* ori nominal* / propoziţie în frază), colonul nefiind definit din perspectivă pur sintactică, ci şi din punct de ve-\ dere prozodic (dimensiunea comparabilă / egală a membrilor îl apropie de măsură*; succesiunea accentelor*, de ritm*); fără să fie o figură* de stil, colonul apare atât în poezie, cât şi în proză: Prin vămile veciei I Nici vremea nu Ie trece cu visele mândriei, / Nici suflete nu intră, nici suflete nu ies (Eminescu); Şi acei ce poartă pe aripile lor diafane întunericul, cât ţine ziua, făcându-se una cu scoarţa copacilor ori cu pulberea cenuşie a drumurilor, încep să zboare şi ei pătând aerul, zdrenţe de catifea şi bucăţi de mătase, cusuţii cu fir şi stropiţii cu purpură, somnoroşi întâi şi nesiguri, mai vioi pe urmă şi mai îndrăzneţi, căutând raza care cheamă şi năluceşte, nectarul care îmbată şi dă viaţă (Anghel): « în special în realizările sale poetice sau retorice, colonul ia forma paralelismului* sintactic, construcţia introducând - în COMANDA 115 plus faţă de simetrie - o coordonată numerică (situată în continuarea clasicului numerus al retoricienilor antici şi medievali); colonul ia, astfel, formă de: a) bicolon, paralelism sintactic cu doi termeni: în focu-ţi când mă prigoresc, / Atunci îmi pare că trăiesc! / Atunci mă ştiu cu viaţă! (A. Văcărescu); căci dacă s-ar întâmpla pe de o parte să sporească elementul latin în sunetele cuvintelor, iar, pe de alta, sa scadă tintensitatea operaţiunii intelectuale a celor ce le întrebuinţează, atunci s-ar da o lovitură de moarte vieţii naţionale în principala ei mani-festare (Maiorescti j; b) tricolori, paralelism sintactic cu trei termeni, de dimensiuni variate, construcţie dintre cele mai răspândite în poezia romantismului, dar şi în proza descriptivă / poetică: Atâta murmur de izvor, / Atât senin de stele / Şi un atât de trist amor / Am îngropat în ele (Eminescu); Conacul din Lespezi era bătrân, modest şi prietenos (Rebreanu). Intensificarea presupusă de repetarea în tricolon poate crea în : frază efecte simetrice (vezi începutul şi sfârşitul exemplului): Aicea ţipa, ocăra şi blestema numai dumneaei, iar dumnealui asculta, înghiţea şi tăcea (Caragiale); c) isocolon, frază împărţită total sau parţial în membri sintactici şi V metrici de dimensiuni asemănătoare: Cavalerii ; se îndreptau şi ei [10], trăsăturile se învecinau [9], mirezmele se-amestecau [9], bicele purtau un şfichi de floare [10] şi miile de petale cădeau [10] în noroiul drumului [7] sub copitele cailor [8]. (Anghel) | Vezi PARALELISM SINTACTIC; PERIOADĂ. MM. COMANDĂ Sl. Sin. ordin (vezi IMPERATIV; ORDIN). 2. C-Comandă. în GB*, abreviere pentru comanda de constituent (engl. constituent-com-i: mand)\ denumeşte tipul de relaţie structurală ierarhică stabilită între elementele unui indicatori ^ sintagmatic dacă sunt îndeplinite următoarele ; condiţii: a) A nu domină pe B; b) B nu domină r pe A; c) primul nod* din ramură care domină pe A domină şi pe B; vezi schema: X B Relaţia dintre un subiect şi un obiect este de C-Comandă; subiectul comandă obiectul, de-oarece subiectul ocupă într-un arbore poziţia lui A, iar obiectul, poziţia lui B. • în GB, teoria ana-forelori şi, implicit, a «legării*» se bazează pe C-Comandă, fiind un tip special al relaţiilor de C-Comandă în care intervin şi constrângeri de coreferinţă. Astfel, se spune că A se «leagă» cu B dacă: a) A «comandă» pe B; b) A şi B sunt co-indexate. Relaţiile dintre un subiect şi o anaforă (un reflexiv în acuzativ sau în dativ, din construcţii ca: Ioni sei laudă [ej; Ioni îfnPltne ceva [ej) au caracteristicile formale ale «legării», căci subiectul «comandă» obiectul, direct sau indirect, iar cei doi constituenţi sunt coindexaţi. G.P.D. COMBINARE 1. în teoria relaţiilor* formulată de L. Hjelmslev, relaţie de tip facultativ* manifestată în cadrul succesiunilor de elemente, deci pe axa sintagmatică* a limbii (vezi CONSTELAŢIE). 2. Procesul prin care o unitate lingvistică intră în relaţie sintagmatică (de coocurenţă) cu una sau alte unităţi pentru realizarea unor unităţi şi grupuri mai largi; expresie a funcţiei combinatorii* a unităţilor lingvistice: fonemele* se combină între ele şi se obţin morfemele*; din combinarea morfemelor rezultă cuvintele*; din combinarea cuvintelor rezultă grupurile* sintagmatice şi propoziţiile*. « Combinarea unităţilor se realizează după reguli de combinare proprii fiecărui nivel* lingvistic şi fiecărei limbi; cele mai numeoase şi mai restrictive reguli privesc combinarea la nivel sintactic. G.P.D. COMBINATORIU,-IE 1. Funcţie ^ Aptitudine a oricărei unităţi lingvistice de a stabili relaţii de succesiune (sintagmatice*) cu altă unitate (alte unităţi) în vederea obţinerii unor combinaţii mai largi, aparţinând nivelului* lingvistic superior (vezi COMBINARE,). 2. Analiză - Vezi ANALIZĂ2 2.3. Variantă Realizare (actualizare) a unei unităţi abstracte (fonem* sau morfem*) condiţionată contextual, deci determinată de apariţia într-o anumită vecinătate fonetică; sin. poziţională; condiţionată. Se opune variantelor libere*, necondiţionate de o anumită vecinătate. Variantele combinatorii ale aceleiaşi unităţi sunt în distribuţie complementară*. Astfel, în română, 116 COMENTARIU fonemul Hi cunoaşte patru variante combinatorii [U\rjtol dintre care cea palatalizată [1f] se realizează înaintea vocalelor palatale*: /eg, licurici; leagăn^ cea labializată -,[ţf], înaintea vocalelor posterioare^: lup^ toc, loază, iar cea labio-palatalizată [i r° ]v înaintea triftongtilui* -epa: leoarcă (E. Vasiliu). COMENTARIU 1. Din trib perspectivă pragmatică* asupra structurii enunţului, acea parte din enunţ care aduce informaţia nouă, adăugând ceea ce este nou ia ceea ce este deja cunoscut; asigură avansarea în procesul comunicării; sin. cu remă*. Se opune temei* (sau topicului), partea din enunţ care conţine informaţia anterioară, cunoscută. Cum informaţia nouă se află în focus*-ul discursului, iar informaţia veche, în fundalul ei, comentariul devine sin. cu focas. o în limbile puternic marcate sintactic şi cu structura S(ubiect)-V(erb), deci cu subiectul precedând verbul, cum sunt limbile romanice sau slave, topicul se află la începutul enunţului, iar comentariul (sau focus-ul), spre sfârşitul lui; considerându-se că partea până la V(erb), reprezentată de grupul nominal subiect; este topicul, iar ceea ce începe cu V(erbul); considerat ca fiind purtătorul în cel mai înalt grad al noii informaţii, reprezintă comentariul. 2. în construcţia unui text literar, propoziţii sau grupuri de propoziţii incidente* care, întrerupând o organizare sintactică, se intercalează parantetic; deci fără legătură sintactică. Rolul unui comentariu este extrem de variat: poate introduce explicaţii suplimentare, indicaţii ale naratorului asupra conţinutului replicilor sau asupra mişcărilor şi a comportamentului personajelor, detalii asupra gândurilor lor interioare etc. Comentariul apare atât în fragmentele narative, cât şi în partea de text constituind replicile personajelor sau monologul* interior. Vezi, de ex., comentariul autorului introdus în replica unui personaj: Ba să te baţi, ai auzit? izbucni deodată Polina cu un glas care parcă piui in liniştea dimineţii. Sunt muierea ta şi am dreptul la zestre.“ (M. Preda) 3, ~ Filologic Vezi FILOLOGIE. 4. - stilistic Vezi STILISTICĂ. G.P.D. COMINATIE Figură* a adresării, specifică stilului oratoric, prin care vorbitorul formulează o ameninţare sau un avertisment la adresa interlocutorului presupus ori a întregului auditoriu. în poezie, cominaţia apare cu deosebire în monologurile adresate: Arald; ce însemnează pe tine negrul port / Şi faţa ta cea albă ca ceara, neschimbată? / Ce ai, de când pe sânu-ţi tu porţi o neagră pată, I De-ţi plac făclii de moarte, cântare-ntunecatâ? . I Arâld;de riufmă-iişeală ^ mort! (Eminescu). • Gh. Dragorhirescu distinge, alături de cominaţia pură, cominaţia ipotetică: Când mm vom mai putea răbdaţi Când foamea ne va răscitia, / Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa / Nici în mormânt (Coşbuc) şi cominaţia aluzivă : Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vreun pod,(.) I Au venit şi-n fard noastră de-au cerut -pământ şi apă — / şi'nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt: i Cum veniră, se făcură toţi o apă şi-un pămînt (Eminescu). M.M. COMISIV Tip de act de limbaj; vezi ACTn; ILOCUŢIONAR. ■! COMITATIV 1. Caz* cu valoare concretă exprimând asocierea la subiect sau la obiect pentru realizarea acţiunii, în limbile cu flexiune cazuală redusă (vezi limbile romanice), nu există un comitativ în accepţie g morfologică, ci numai ca rol* semantic (vezi CAZ), exprimându-se cu prepoziţiile care indică ; „asocierea46 (rom. cu, împreună cu). 2. Verb r Verb care include în matricea lui semantică ^ semul ffasociere]: a însoţi, a escorta. G.PD.; COMPARATIV,-Ă 1. Grad ^ Unul dintre termenii distincţi ai categoriei* gramaticale a comparaţiei*, cu trei manifestări el însuşi: comparativ de superioritate {X este mai înalt decât T); comparativ de inferioritate (X este mai puţin înalt decât T); comparativ de egalitate (X este la fel de înalt ca Y). # Semantic, asociază valorile de „gradare66 şi de „comparaţie66, exprimând compararea gradului în care este posedată o însuşire de către obiecte diferite sau de acelaşi obiect în momente diferite (X este mai înalt decât Y; X este mai înalt decât anul trecut) sau compararea gradului în care sunt posedate însuşiri diferite de către acelaşi obiect (X este tot atât de lat cât şi de lung) sau compararea gradului în care se manifestă caracteristici.: COMPARATlV-ISTORie,-A 117 | ale acţiunii (X învaţă mai uşor decât 7)* Semnificaţia acestor construcţii se reduce, uneori, la aprecieri comparative între dimensiuni şi calităţi, fără o specificare exactă a gradului în care însuşirea însăşi este posedată. Astfel, construcţia X este mai înalt / mâi puţin înalt decât Y nu poartă presupoziţia că X şi Y sunt „înalţi14, ci compară dimensiunea «înălţimii» înseşi, X şi Y putând fi, în sine, şi cu trăsătura „scund41* ® Sin-' tactic, gradul comparativ apare într-d structură (construcţie) cu trei termeni; reunind adjectivul (sau adverbul) şi două nominale; cel de al doilea, cel cu care se face comparaţia, este realizat prin complement (vezi 3: X este mai frumos decât Y) sau prin propoziţie (vezi 4: X este mai frumos decât este Y). ® Marcarea gradului comparativ diferă de la o limbă Ia alta* în română are o expri-; mare analitică*, utilizându-se morfeme libere*, de origine adverbială: mai, pentru comparativul de superioritate, grupul mai puţin, pentm comparativul de inferioritate, şi grupurile la fel de, tot \ atât de, deopotrivă de, pentru comparativul de egalitate (vezi COMPARAŢIE). 2. Complement ;/ de mod - Specie de complement circumstanţial* subordonată complementului de mod* (sau mo-dai) care exprimă, în cadrul unei relaţii com-v părative, termenul cu care se face comparaţia. Aparţine construcţiei ternare comparative* Apare, facultativ, pe lângă un adjectiv (sau adverb) la ;v gradul pozitiv*; neagră ca noaptea, dar este implicat obligatoriu, chiar dacă nu este exprimat, ;v de un adjectiv (adverb) la gradul comparativ sau : la superlativul* relativ: X este mai înalt decât Y; ţ X este cel mai înalt dintre noi. ® Legarea de regent este joncţională, realizându-se prin prepozi-ţ: ţii (cel mai bun dintre...), prin locuţiuni prepoziţionale (mai bune acum faţă de luna trecută), prin adverbe comparative (vezi 5.: fi'umoasă ca ■ (şi) tine). Selecţia mărcilor depinde de tipul de comparaţie: de egalitate vs. de inegalitate (ca (şi) vs. decât) şi de gradul de comparaţie al regentului: comparativ vs. superlativ relativ (ca, decât vs, dintre, din). 3. Circumstanţială de mod -Specie de propoziţie circumstanţială*, subordonată modalei*, care exprimă, în forma unei propoziţii, termenul al doilea al comparaţiei. Se introduce obligatoriu joncţional, conectivele* | selectate fiind diferite după tipul de comparaţie: de egalitate (cum, precum, după cum, la fel cum) vs. inegalitate (decât, (faţă) de cum)\ o compa-r raţie calitativă vs. una cantitativă (cât, pe cât, pe atât) sau o comparaţie condiţională (numită şi ireală*: ca şi cum, ca şi când, de parcă). 4. Adverb ~ Clasă restrânsă de adverbe şi de locuţiuni adverbiale cu rol de relaţie, asigurând legarea de regent, în cadrul unei relaţii comparative, a termenului cu care se face comparaţia (ca, decât, cât; cum, precum, după cum etc.). Primele (ca, decât, cât), care sunt şi cel mai frecvent denumite adverbe comparative, au două caracteristici speciale: oscilează între regimul prepoziţional şi cel adverbial (vezi, de ex., selecţia cazului acuzativ în: învaţă ca mine / mai bine decât mine, alături de construcţii în care termenul cu care se face comparaţia păstrează forma termenului comparat: îmi place mai mult mie decât ţie; Vorbeşte la fel de arogant cu mine ca şi cu tine); decât şi cât introduc atât complemente, cât şi propoziţii (învaţă mai bine decât X / ^ decât înveţi tu). G.P.D. COMPARATIV-ISTORIC,-Ă (METODĂ ~) Metodă de bază în cercetarea diacronică* a limbilor înrudite; iniţiată în sec. al XlX-lea şi definitivată prin analiza comparativă a limbilor indo-europene (vezi CLASIFICARE; FAMILIE). Constă în compararea cuvintelor cu sensuri similare din două sau mai multe limbi a căror înrudire este admisă ipotetic şi în stabilirea unor corespondenţe fonetice sistematice, condiţionate contextual, cu scopul de a demonstra existenţa relaţiei genetice presupuse şi de a reconstrui formele comune originare. Modalitatea de reprezentare a descendenţei limbilor acreditată de metoda comparativ-istorică este arborele* genealogic. Se admite existenţa unor procese de scindare a unor limbi primare comune (protolimbi*), produse succesiv, în diverse epoci. în structura arborelui unei familii de limbi, protolimbile constituie nodurile care se ramifică în urma acumulării fenomenelor de divergenţă lingvistică. Metoda comparativ-istorică permite reconstrucţia* protolimbilor neatestate (de ex., vechea germanică ori slava comună) sau, în cazul protolimbilor atestate, reconstrucţia eventualelor variante neconsemnate în scris (regionale, populare, tardive), dar continuate de limbile modeme (forma latină clasică atestată pluvia, de ex., nu explică formele din limbile romanice; urmărirea corespondenţelor fonetice sistematice a permis reconstruirea formei neatestate Mplovia. Sunt situaţii în care reconstrucţiile au fost confirmate 118 COMPARAŢIE prin;descoperirea ulterioară a unor atestări. Vezi, de ex., formeieconnoscere sau disculcius, presu-puse de specialişti şi identificate ulterior în texte). Aplicarea a metodei i comparativ-istorice se întemeiază pe; două postulate: arbitrarul semnului*; lingvistic şi regularitatea schimbărilor fonetice: Primul stă la baza alcătuirii listelor de concordanţe:lexicale dintre limbi, determinând excluderea cuvintelor a căror similaritate se explică prin caracterul lor motivat* (împrumuturi*: cuvinte onomatopeice* sau provenite din limbajul copiilor etc.) ori este accidentală. în toate celelalte cazuri; relaţia dintre forma sonoră a cuvintelor şi sens nefiind motivată, similarităţiie fonetice şi semantice dintre limbi nu pot fi explicate decât prin originea lor comună. O valoare probantă deosebită o are similaritatea formelor gramaticale neregulate sau a formelor din paradigmele* cu supletivism*. Al doilea postulat determină verificarea, într-un material lexical cât mai cuprinzător, a concordanţelor fonetice care funcţionează în anumite contexte, în limbile considerate, pentru a avea certitudinea caracterului sistematic al acestora. De aceea, unul dintre rezultatele cele mai importante ale cercetărilor comparativ-istorice a fost formularea legilor* fonetice specifice diverselor limbi. Cele două postulate meţioriate sunt complementare, ultimul conferind metodei comparativ-istorice o valoare practica (prin stabilirea unor criterii interne pentru a distinge cuvintele moştenite de împrumuturi) şi posibilităţi de aplicare predictivă (îndeosebi în reconstituirea prototipurilor). Eficienţa metodei comparativ-istorice este dependentă de dimensiunile corpusului de date utilizat. Cu cât epoca de scindare a unei unităţi primare este mai veche, aplicarea metodei devine mai dificilă, pentru că datele de care dispunem sunt mai sărace. Oricum, întrucât metoda se bazează pe comparaţia unor cuvinte, reconstrucţia detaliată a mărcilor morfologice, a sintaxei şi a sistemului de alofone* ale protolimbilor- mai ales ale celor foarte vechi - nu este posibilă. De asemenea, metoda nu dă posibilitatea identificării simila-rităţilor care apar în urma unor fenomene curente, cum ar fi contactul* lingvistic de durată între comunităţi sau inovaţiile* paralele independente. LLR. COMPARAŢIE 1, Categorie* gramaticală specifică adjectivului şi adverbului exprimând distincţii de „gradare" (gradarea însuşirilor obiectelor şi a caracteristicilor proceselor) şi de „comparaţie" (compararea gradului în care este posedată o însuşire de către obiecte diferite sau de acelaşi obiect în momente diferite sau a gradului în care se manifestă caracteristica unui proces). Se realizează prinlr-un sistem de opoziţii*,, grupând trei termeni (sau grade de comparaţie*):;pozitivul, comparativul* superlativul;dintre care pozitivul este termenul nemarcat (vezi MARCAT): nedândrf nici o informaţie degradare" şi de „comparaţie"; iar formal^ neavând nici un semn special; el funcţionează ca punct de reper pentru celelalte două. La o primă partiţie, pe baza a două trăsături distinctive, se deosebesc: pozitivul, caracterizat prin [-Gradare, -Comparaţie]; comparativul şi superlativul relativ, caracterizate prin: (+Gradare, +Comparaţie]; superlativul absolut, cu trăsăturile [+Gradare, -Comparaţie]. în cadrul comparativului, pe baza opoziţiei egalitate vs. inegalitate, ; se separă comparativul de egalitate de cel de inegalitate, © Prin caracteristica „gradării", construcţiile categoriei comparaţiei se includ în clasa mai largă a construcţiilor de apreciere cantitativă. Cum aprecierea cantitativă, dacă nu • este una numerică (exactă), este de tip subiectiv, 0; construcţiile categoriei comparaţiei se includ şi în clasa mai largă a construcţiilor de modalitate apreciativă*. Subiectivitatea aprecierii atrage • aceste construcţii în sfera stilisticului, justificând, \ pe de o parte, numărul extrem de mare (şi niciodată închis) de mărci expresive ale gradării (vezi, de ex., exprimarea expresivă a superlativului absolut), iar, pe de altă parte, utilizarea construcţi- i ilor comparative ca suport semantico-sintactic al figurii* de stil numite comparaţie (vezi 2). • Sub aspectul disponibilităţii faţă de comparaţie, adjectivele şi adverbele se împart în: gradabile, care acceptă distincţiile de gradare; negradabile, inapte de a primi grade de comparaţie, partiţie corespunzătoare, în linii mari, claselor semantice: adjective calificative* vs. relaţionale şi determinative* (vezi ADJECTIV). Dintre cele calificative, se sustrag gradării cele care, etimologic, reprezintă forme de comparativ sau de superlativ latinesc şi cele care cuprind, în matricea lor sematică, seme* superlative: superiori inferior, minim, maxim, nemaipomenit, uriaş, extraordinar, enorm etc. © Modul de marcare* a comparaţiei diferă de la o limbă la alta, iar în: cadrul unei limbi, de la un grad de comparaţie la altul, de Ia o exprimare marcată expresiv la alta neutră. Pentru evoluţia de la latină la limbile romanice, este semnificativă trecerea de la expri-marea predominant sintetică* la cea analitică* (vezi ANALITIC^; ANALITISM^), limbile romanice recurgând, de preferinţă, pentru exprimarea comparativului şi a superlativului, la morfeme mobile* de provenienţă adverbială (vezi COMPARATIV; SUPERLATIV). 2. în retorică, figură* « semantică (trop*) care apropie doi termeni - unul «comparat (A) şi celălalt comparant (B) - prin « intermediul unui adverb ce semnifică asemănarea lor totală sau parţială (ca, cum, precum); întreaga structura este raportată la o calitate specifică celui de al doilea termen, cel cit care se compară: Pe un cleal răsare luna, ca o vatră de jăratic (Eminescu). Spre deosebire de alte figuri semantice, comparaţia nu presupune o modificare semică* a celor doi termeni pe care îi apropie, pe baza analogiei. De aceea comparaţia nu se poate realiza - în formele sale tradiţionale - decât între termeni comparabili, a căror punere în « paralel se menţine în limitele verosimilului, încadrată tropilor realizaţi prin asemănare, comparaţia poate fi totală (atunci când asemănarea nu este explicit limitată: luna, ca o vatră de jăratic) sau parţială, formă apropiată de sinecdocă* (atunci când analogia are în vedere doar un element din entitatea semantică a comparanlului: y ton e mut ca peştele; Băiatul e frumos ca un zeu). I. SINTACTIC, comparaţia are forma canonică (sau completă) A este x ca B: Pământul e «rotund ca o portocală. Această formă nu se • realizează însă întotdeauna, astfel că în texte comparaţiei poetice îi poate lipsi câte un element: v verbul copulativ, însuşirea comună, dar niciodată termenii de bază A-B; comparaţia are sens şi sub aspectele sale eliptice: A (este) ca B (Pământul (e) ca o portocală) sau A a* ca B (Pământul -rotund ca o portocală). Termenii de corelare pot fi: cum, ca (şi), precum, asemenea, astfel, întocmai ca, decât - după cum ideea cuprinsă în «Figura poetică subliniază echivalenţe perfecte sau inegalităţi între termenii comparaţiei; procesul este acelaşi ca şi în cazul comparaţiei gramaticale. în textul poetic, comparaţia poate uza şi de : alte verbe decât copulativul a fi; de obicei, acestea includ ideea de comparaţie în propriul lor ■ sens (a părea, a semăna, a se asemăna), dar şi «verbe independente ca sens pot construi comparaţii; în aceste cazuri, corelativele nu mai sunt necesare: Atât de fragedă, te-asameni / Cu floa- ■ rea albă de cireş (Eminescu); 57 copacii-ntorşi COMPARAŢIE (continuare) 119 spre cer i Par corăbii negre, iată, / încărcate cu mister (Arghezi); Pământul rodeşte ca un pom. O diferenţă de funcţie stilistică apare în aceste cazuri faţă de figura canonică: comparaţia nu mai este prezentată ca strict verosimilă, ci introduce propria perspectivă a autorului asupra realităţii descrise, sugerând extensii de sens determinate contextual, inexistente în limbajul curent, dar posibile în cel poetic. « Comparaţia se poate realiza în variate forme lexicale ori sintactice; în funcţie de aceste realizări, pot fi identificate mai multe tipuri; a) lexical: comparantul poate fi un cuvânt sau o propoziţie / frază; Unde-ajung, par văruite zid, podele, ca de cridă (Eminescu): Şi mâna ţi-a sucit, cum storci o rufă / Şi-a rupt şi gâtul păsării, care bătea (Barbu); b) sintactic; comparaţiile pot fi simple şi multiple, diferenţiate în funcţie de numărul comparanţilor: comparaţia simplă - un singur comparant - A este (x) ca B\ Şi visurile tale clipesc în amintire I Ca stelele văzute în funduri de fântâni (Philippide); comparaţia multiplă se realizează linear sau ramificat: comparaţia lineară multiplică în serie comparantul, sub forma A este (x) ca Bj, ca B2, ca Bj...: Danţul plutit pe subsuori / Ca duca şirurilor de cocori, / Ca o ghirlandă s-a-nvârtit (Arghezi); Ar trebui un cânîex încăpător precum / Foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare. / Ori lauda grădinii de îngeri când apare / Din coasta bărbătească al Evei trunchi de fum (Barbu); comparaţia ramificată are forma A este (x) ca Bj, (y) ca (?) ca Bj...: Doamne, fă-i bordei în soare (...) / Nu mai înalt decât o floare / Şi îngust cât o ureche (Arghezi); Femeie răspândită-n mine / ca o mireasmă-ntr-o pădure, / scrisă-» visare ca osIoVă, / înfiptă-» trunchiul meu: săcure (id.J. în funcţie de pre-zenţa/absenţa în text a calificării comune (x), comparaţia este: a) explicită: Mdri de vânt, cu aripe deschise izbite de pământ, l Păreau uri cârd de berze zburând stângace (Pillat); b) implicită (sau metaforică); Câte-o lebădă-şi îndreaptă capul, ca un nenufar (Arghezi); în comparaţia implicită nu se specifică prin ce este justificată apropierea dintre A şi B, căci analogia urmează să fie completată - subiectiv - de receptorul mesajului (x poate fi aici alb, graţios, delicat etc.). II. SEMANTIC, comparaţia se poate clasifica în funcţie de numeroase criterii; cel mai des adoptat rămâne asocierea variată a domeniilor [Abstract] şi [Concret] în realizarea echivalenţei contextuale prin comparaţie; interesant în 120 COMPATIBILITATE clasificările semantice ale figurii este mai ales comparau tul, căci el marchează sensul în care se dirijează comparaţia: [Abstract] [Concret] comparaţii concretizatoare; plasticizante; gândirea-mi se arată /Ca tigrul în pustiuri o jertfă aşteptând (Alexandrescu); Ga repedea rotire a undeloralbastre / Gândirea noastră^ spuma zădărniciei noastre (Eminescu);Din straşina curat-a veşniciei!cad clipele ca picuriide ploaie (Blaga); [Concret] [Abstract] comparaţii abstractizante: Frunzele-/ cad, zbor în aer, şi de crengi se dezlipesc I Ca frumoasele iluzii dintr-un suflet omenesc (Alecsandri);în pâlnia muntelui iezerul netulburat I ca un ochi al lumii, ascuns, s-d deschis (Blaga); [Concret] [Concret] între alte numeroase asocieri concrete, comparaţiile sinestezice, hiperbolizante: Eşti o tulpină fără rădăcină I Şi semeni a mireasmă şi lumină (Arghezi); Las altora globul terestru ca o minge (Pillat); [AbstTact] -► [Abstract] adesea comparaţii conceptuale, uneori oximoronice (vezi OXIMORON): Ca viaţa se revarsă o mută-n fior are (Heli ade); £ un adânc asemene / Uitării celei oarbe (Jzmmescu)\ O, gând anarhic şi amar, / Pe care vorbele nu-l pot Cuprinde I Atutici când ca uri meteor bizar / în noaptea inimii adânci s-aprinde (Philippide). • Ca şi epitetul* sau metafora*, comparaţiile se situează uneori la limita cu alte figuri de stil; realizând interferenţe figurative; între acestea: a) comparaţia personificatoare alătură doi termeni incompatibili din punctul de vedere al semului* [Animat] ~ [Personal], depăşind-şi astfel propria definiţie: Asculţi cum sună clopotele-/* turlă i Ca haitele de lupi flămânzi ce urlă? (Minuleşcu); în zori, ca poteraşii, din văi şirag ies plopii (Pillat); (vezi PERSONIFICARE); b) comparaţia metaforică aduce la unul dintre termeni sensul conotativ* presupus de metaforă*, modificând, de asemenea, caracterul „verosimil4* al figurii: Cenuşa visărilor noastre / Se cerne grămezi peste noi, / Precum se coboară pe glastre, I Atinse, petalele-albastre, t De-o gâză căzută de sus printre foi (Arghezi); vezi METAFORĂ; c) comparaţia sinestezică asociază termeni aparţinând Ia domenii senzoriale diferite, în structură sintactică proprie: [Cocorii] Vâslesc traşi parcă-n ţeapă pe-o rază lunară (Blaga); vezi SINESTEZIE; d) comparaţia negativă face parte dintre figurile „neverosimile** şi se realizează ca antiteză* sau ca oximoron*: Nu-i nici o poezie sa fie ca tăcerea (Pillat) - dubla negaţie are valoare de superlativ, asimilabil cu metafora* infirmată. G.P.D. CO; MM. (2). COMPATIBILITATE Caracteristică de distribuţie* a unei unităţi lingvistice de a accepta, în procesul combinării^ legarea de una sau de alte unităţi; unităţile care ;: permit legarea, apărând împreună (fiind deci co-i ocurente), sunt compatibile; compatibilitatea se opune incompatibilităţii*, care denumeşte imposibilitatea a două unităţi de a accepta legarea şi deci apariţia împreună (sau a fi coocurente). Compatibilitatea şi incompatibilitatea sunt forme de manifestare a libertăţilor şi a constrângerilor de construcţie, în procesul combinării, pentru obţinerea grupurilor mai largi. Orice nivel* lingvistic se caracterizează, într-o limbă dată, prin reguli stricte de compatibilitate. în română, de ex., la nivel morfologic, desinenţa* -uri este compatibilă cu radicali substantivali cu trăsătura [+Neutru] şi, rar, cu radicali substantivali cu trăsătură [+Feminin] (vezi treburi, lipsuri), dar este incompatibilă cu radicali substantivali cu trăsătură; [+Mâsculin] şi cu radicali aparţinând oricărei alte clase morfologice. La nivel morfosintactic*, cliticul reflexiv de acuzativ este compatibil cu termeni aparţinând verbului (se spală, sz apără), dar incompatibil cu alte clase de cuvinte. Vezi COMBINARE; COOCURENŢĂ. G.P.D. COMPETENTĂ Termen introcfus de N. Chomsky pentru a desemna cunoaşterea intemalizată a sistemului de reguli al unei limbi de către vorbitorii nativi ai acesteia. Competenţa se defineşte în opoziţie cu performanţa*, care presupune actualizarea competenţei prin uz lingvistic. Deşi dihotomia competenţă / performanţă este legată de dihotomia saussuriană limbă*/ vorbire*, între acestea există diferenţe importante. Spre deosebire de conceptul de limbă, care Ia F. de Saussure desemnează un tezaur colectiv, competenţa despre care vorbeşte N. Chomsky nu este a unei comunităţi (în care se utilizează o anumită limbă), ci a fiecărui individ, vorbitor nativ al unei limbi. Diferenţa cea mai semnificativă însă constă în faptul că N. Chomsky consideră competenţa drept sursă a creativităţii lingvistice, în timp ce la F. de Saussure limba ne apare mai degrabă ca un COMPLEMENT 121 inventar sistematic de unităţi. Competenţa vorbitorilor unei limbi explică atât posibilitatea acestora de a produce şi de a înţelege un număr infinit de enunţuri noi, cât şi capacitatea lor intuitivă de a distinge enunţurile gramaticale de cele negramaticale, • Cercetările ulterioare disting în afara competenţei lingvistice, aşa cum o defineşte [N; Chomsky, o competenţă comunicativă sau tpragmatică; Conceptul de competenţă comuni-fbarivă, introdus de Dell Hymes, desemnează Ansamblul cunoştinţelor lingvistice, interacţio-Iţiaîe şi culturale, intemalizate de vorbitorul nativ al unei limbi, care îi permite să se manifeste adecvat în contexte* comunicative specifice. Conceptul de competenţă comunicativă se întemeiază pe ideea că producerea şi interpretarea enunţurilor nu este guvernată numai de un sistem de reguli gramaticale, ci şi de un sistem de norme şi convenţii determinate social şi cultural, întrucât locusul cunoştinţelor comunicative este reprezentat de comunitatea* lingvistică. în afara ■ universaliilor* comunicării, există dpare de structurare a anumitor evenimente comunicative, mijloace convenţionale de exprimare a diverselor tipuri de acte* verbale, reguli de selecţie a formelor lingvistice în funcţie de contextul social, de intenţia* comunicativă şi de tradiţia culturală, specifice fiecărei comunităţi. Competenţa comunicativă a vorbitorilor unei limbi exprimă capacitatea acestora de a distinge, chiar în cazul enunţurilor gramaticale, între enunţuri reuşite şi nereuşite. Faţă de relativa uniformitate a competenţei lingvistice a adulţilor, competenţa comunicativă se caracterizează printr-o largă diversitate şi printr-o achiziţie* practic nelimitată în timp. Competenţa comunicativă include o latură socială, variind în funcţie de diversele subgrupuri care compun o anumită comunitate lingvistică. LJJR. COMPLEMENT vi. în tradiţia sintaxei româneşti, parte secundară de propoziţie* care determină un verb, un adjectiv, un adverb sau o inteijecţie, complementul fiind definit în raport cu calitatea morfologică a ■ regentului*, şi nu cu natura relaţiei faţă de acesta; se deosebeşte de atribut*, parte secundară al cărei regent este un substantiv, pronume sau numeral. ® în funcţie de natura relaţiei sintactice şi [semantice dintre complement şi regent, complementele se clasifică în: necircumstanţiale* (direct, indirect, de agent) vs. circumstanţiale* (dejoc, de timp, de mod, de cauză, de scop etc.). 2. în tradiţia altor gramatici, franceză, de ex., complementul denumeşte orice determinant, indiferent de natura morfologică a regentului, având rolul de a completa, a complini regentul. După calitatea morfologică a regentului, se disting: complemente ale verbului, ale adjectivului, ale adverbului, dar şi complemente ale numelui (ceea ce gramatica românească numeşte atribut*) şi complemente de frază, pentru cazul când complinirea priveşte ansamblul frazei, şi nu numai verbul. ® După natura relaţiei şi modul ei de manifestare, se disting: complemente esenţiale, nesuprimabile, nedeplasabile în enunţ, vs. complemente circumstanţiale, suprimabile, cu o anume libertate de topică (Bescherelle). 3. în concepţia lui L. Tesniere, care distinge între actanţi* şi circumstanţe, complementele sunt funcţiile îndeplinite de actanţi şi se opun circumstanţialelor, funcţiile îndeplinite de circumstanţe. în raport cu 1 şi 2, accepţia lui Tesniere este mai restrânsă, clasa complementelor limitându-se la determinanţii inerenţi*, pe care regentul îi selectează în mod necesar şi cărora le impune restricţii de formă (de caz, în limbile cu flexiune, sau de prepoziţie şi / sau restricţii de topică (de aşezare)). Corespund complementelor necircumstanţiale (din 1) şi complementelor esenţiale (din 2). 4. în teoria X-Bară*, încorporată în GB*, care realizează reprezentarea sintactică ierarhică a structurilor de constituenţi, se face distincţia între complemente vs. adjuncţi* şi specificatori*. în forma schematizată a acestei teorii: a) X” -> (Spec) X1 (Adjunct) b) X’ -► X° (Complemente), unde X° este unul dintre capurile* lexicale: V, N, Aj, Prep, iar X”, proiecţiile maximale ale acestora: GV, GN, GAj, GPrep, complementele apar la un prim nivel de proiecţie*, fiind proiectate de capurile lexicale, care le atribuie cazul* inerent şi rolurile tematice*. « în funcţie de realizarea unui complement, se disting cele realizate nominal de cele realizate propoziţional, ultima categorie cuprinzând propoziţiile subordonate, cu forme verbale finite (indicativul) şi nonfinite (infinitivul, conjunctivul, supinul, gerunziul) (vezi COMPLEMENTIZARE). G.P.D. 122 COMPLEMENTAR,^ COMPLEMENTAR,-Ă(DISTRIBUŢE ~) Vezi DISTRIBUŢIE. COMPLEMENTARITATE Iri terminologia IiiiL; Hjelmsle\vtipde relaţie de interdependenţă*; desemnează relaţia de interdependenţă stabilită între termenii sistemului*-în oricare sistem lingvistic care cunoaşte categoria de număr*, relaţia dintre „singular" şi „plural", termeni care se presupun reciproc; este de complementaritate. Vezi INTERDEPENDENŢĂ. G.P.D. complementizare 1, în concepţia timpurie a gramaticii generative* (P.S. Rosenbaum, 1967), complementizarea este o transformare* de încastrare*, deci de încorporare pe baza unei reguli recursive*, într-un G(rup) V(erbal) sau G(rup)N(ominal), a unei propoziţii subordonate sau a unui echivalent; sin. complementare; transformare completivă. Legarea de regentul din propoziţia matrice* se realizează printr-un complementizator*. Din complementizare rezultă construcţii ca: El mi-a spus că va pleca\ Se gândeşte sa plece; Gândul că va pleca tl sperie; Gândul sa plece îl sperie, unde ca şi să surit complemenlizatori, iar determinanţii pe care îi introduc, complemente* propoziţionale. Faţă de concepţia tradiţională de complement şi completivă, prin complementizare se introduc toate tipurile de subordonare conjuncţionale necircumstanţiale, inclusiv cele din poziţia subiectului (!niiplace că / să lucrez) sau a atributului (Gândul că / să...). 2. In concepţia ulterioară a gramaticii generative (J. Bresnan, 1970, teorie preluată de GB*), complementele propoziţionale sunt generate din bază*, fiind introduse prin regula de constituenţi; P1 => Comp P. Complementizarea, concepută ca regulă a structurii de adâncime*, cunoaşte, în acelaşi timp, şi o lărgire de semnificaţie, incluzând, pe lângă introducerea completivelor conjuncţionale, a tuturor tipurilor de construcţii echivalente: propoziţii subjonctive, infinitivale, gerunziale, supinul şi toate tipurile de interogative indirecte. Bresnan distinge un complementizator caracterizat prin [-wh], realizat ca rom. ca, să, (de) a; engl. that, for; fr. que, şi un COMP caracterizat prin [+wh], incluzând mor-femele interogative din interogativele indirecte* (vezi rom. dacă; fr. si). Este distincţia dintre: . /[Acom™[PIonaplecat]î\ Nuştiamt. ^ [p* [comp ce* t © Literatura generativă distinge două tipuri de completive propoziţionale: finite, al căror simbol FLEX(Flexiune) include trăsătura [+Timp], ceea ce înseamnă selecţia indicativului în subordonată; nonfînite, ai căror simbol FLEX are trăsătura [-Timp determinat]; ceea ce înseamnă selecţia conjunctivului sau a formelor verbale nepersonale. Este distincţia dintre: că Ion a reuşit rom. bucuros \ să reuşească I de a reuşi ® Construcţiile rezultate din complementizare, incluzând complemente propoziţionale, cunosc acţiunea unor fenomene sintactice specifice: ridicarea* subiectului din subordonată în regentă (vezi RIDICARE) şi EQUI* (adică suprimarea subiectului din subordonatele nonfinite, identic referenţial cu un nominal al regentei; vezi CONTROL). o Tipurile de complemente propoziţionale pot îmbrăca o varietate de forme de la o limbă la alta, distincte prin forma verbală a completivei sau prin natura echivalentului: indicativ; subjonctiv, infinitiv, supin, gerunziu, construcţii nominalizate*. AstfeL româna, spre deosebire de limbile romanice, a dezvoltat un tip propriu de complement nonfinit, realizat prin supin* (ex.: termină de învăţat; se apucă de învăţat). Alegerea tipului de complement depinde de: a) limba avută în vedere, fiecare limbă având propriul inventar de specii de complemente; b) în cadrul unei limbi, proprietăţile inerente* ale regentului: sunt regenţi care nu admit complemente propoziţionale (vezi rom. ara, cânta); sunt regenţi care admit numai complemente finite, deci numai indicativul în subordonată (vezi rom. considera, afla: consideră că..., află că...); sunt regenţi care admit complemente finite şi nonfinite, acceptând, de ex., în româna, în egală măsură, indicativul şi conjunctivul (vezi a se gândi călsă...); sunt regenţi care admit numai complemente nonfinite, inclusiv posibilitatea unui supin (termină să... / a... / de mâncat). G.P.D. COMPLEMENTIZATOR 1, în orientările generative* timpurii (P.S. Rosenbaum, 1967), element introdus în cursul COMPLETIVĂ 123 transformării de complementizare*, pentru a realiza încorporarea unei propoziţii independente în structura unui G(rup)V(erbal) sau G(rup) Nominal) din propoziţia matrice*; vezi rom. că, să (El se gândeşte că... / sd...); vezi fr. que, de (11 ni a dit que...; Tai peur de le revoir). 2. In teoriile generative mai târzii (J. Bresnan; GB*), comple-mentizătorul desemnează lexicalizările categoriei* ^funcţionale COMP, categorie introdusă din bâză*, iscare; potrivit accepţiei mult lărgite a lui Bresnan i (vezi COMPLEMENTIZARE), include atât conective interogative, desemnate, în engleză, prin |>wh], cât şi conective heinterogative, desemnate prin [-wh] © Româna se caracterizează printr-un inventar bogat de complementizatori, creându-şi, ca particularitate specifică în ansamblul romanic, doi conectori propoziţionali: că şi să şi dezvoltând, în condiţii speciale, pe al treilea; ca,.* să, la care se adaugă conectorii formelor verbale nepersonale din poziţiile de complement: a şi de a, din construcţia infinitivului, sau de, din structura supinului (termină (de) a mânca I de mâncat). în cazul special al românei, se vorbeşte despre ambiguitatea* unora dintre complementizatori ca urmare a naturii lor duble: de COMP şi ELEX, adică de mărci conective propoziţionale, dar şi de mărci flexionare. Este cazul lui să, : conectiv subordonator, dar şi marcă a modului ^conjunctiv*, sau al lui a, element de legare a complementului infinitival, dar şi marcă flexionară a infinitivului* (vezi COMPLEMENTIZARE; CONJUNCTIV; INFINITIV). G.P.D. COMPLETIVĂ 1. în tradiţia sintaxei româneşti, specie de propoziţie subordonată* care determină un verb, un adjectiv, un adverb sau o interjecţie, corespunzând, la nivelul frazei, complementului*. Se i deosebeşte de (propoziţia) atributivă*, subor-donată care, determinând un nume din regentă, corespunde atributului*. © în funcţie de clasa de ■ complemente la care corespund şi, implicit, de natura relaţiei faţă de regent, se disting: completive necircumstanţiale (completive directe*/ : indirecte* / de agent*) vs. completive circumstanţiale (de loc*, de timp*, de mod*, de cauză*, de scop* etc.). în funcţie de natura conectivului* pare asigură legătura subordonatei faţă de regent, pe disting: completive relative, introduse prin pronume, adjective, adverbe relative, şi comple-|tive conjuncţionale, introduse prin conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale necircumstanţiale. O clasă specială o constituie completivele interogative indirecte*, introduse conjuncţional (rom. dacă) sau relativ, după cum rezultă din transpunerea în vorbirea / stilul indirect(ă) a interogativelor* totale sau parţiale (El întreabă dacă... / cine, cum, când...). 2. în gramatica generativă*, completiva corespunde complementelor* propoziţionale (sau propoziţiilor încastrate), incluzând, indiferent de poziţia sintactică (de subiect, de obiect direct sau indirect, de atribut), subordonatele conjuncţionale, interogativele indirecte (conjuncţionale sau relative), precum şi echivalentele lor infinitivale, de supin, gerunziale, participiale, deci toate construcţiile rezultând din încastrarea* unui complement propoziţional sau a unei forme verbale nonflnite. Pentru tipurile de completivă, vezi COMPLEMENTIZARE^. Construcţii diferite ca: Nu ştiam ce s-a spus! ~ că eşti bolnav I ~ să muncesc, din poziţia obiectului direct, Mă gândeam ce vei face / - că am greşit I ~ să plec / - (de) a pleca, din poziţia obiectului indirect, sau îmi place că am rezultate bune / ~ să am rezultate bune l ~ a avea rezultate bune, din poziţia subiectului, sau întrebarea cine va veni l ~ dacă va veni, din poziţia atributului, aparţin, toate, clasei largi a completivelor; au în comun caracteristica de complement (vezi COMPLEMENT^ COMPLEMENTIZARE) şi, în plus, dată fiind natura verbală a complementului (formă finită sau nonfinită), pe aceea de complement propoziţional. G.RD. COMPLEX,-A 1. Simbol ^ în modelul generativ*, un set ordonat de trăsături sintactice, rezultate din aplicarea regulilor de subcategorizare* contextuală, şi de trăsături semantice inerente*, rezultate din regulile de subcategorizare noncontextuală, care detaliază, pe de o parte, categoriile* lexicale (V, N, Aj) ale şirurilor* preterminale, iar, pe de alta, intrările din lexicon*, permiţând aplicarea regulilor de inserţie* lexicală. Astfel, dacă într-un şir preterminal apare simbolul complex [+N, +Numărabii, +Comun, -fAnimat, +Uman, +Mas-culin, -Matur], iar, în lexicon, la analiza intrării băiat, apare simbolul complex [+N, +Numă-rabil, +Comun, -hAnimat, +Uman, H-Masculin, -Matur], atunci este posibilă înlocuirea simbolului complex din şirul preterminal cu matricea* de trăsături a intrării băiat. 2. Frază ^ In 124 COMPONENT • gr^aticavgenerativă,/construcţie^ (sau: frază) incluzând o completivă* încastrată (vezi ÎNCASTRARE) saix; altfel spus, conţinând unoom-plement prepoziţional (vezi COMPLETIVĂ^)» COMPONENT 1; ^ al linei propoziţii / Fraze Element făcând partej|[inti^o succesiune mai amplă de unităţi lingvistice. ;a2i^ al unui modely lingvistic; în modelele generative*; care îşi propun să procure o teorie cdmpletă asupra organizării şi funcţionării limbii, sunt desemnate prin componente părţile distincte din organizarea generală, separate prin rolul diferit în ansamblul modelului, iar în GB\ distincte prin nivelul diferit de reprezentare, a) în teoria generativă standard (N. Chomsky, 1965), se disting trei componente: componentul sintactic, căruia i se atribuie rolul fundamental, cel generativ, de producere a structurilor sintactice, vs. componentul fonologie şi cel semantic, ambele cu rol interpretativ, atribuind, pe rând, reprezentărilor sintactice, o interpretare morfofonetică şi una semantică. Componentul sintactic are două sub-componente: cel de bază*, care cuprinde regulile de structură a frazei, regulile de subcategorizare şi lexiconul şi care generează structurile de adâncime*, şi cel trănsformaţionar; care cuprinde regulile de transformare şi converteşte structurile de adâncime în structuri de suprafaţă*, b) în GB* (N. Ctiomsky, 1981), se disting, după nivelul de reprezentare, următoarele componente: Baza (D-Structura*) (,Deplasare a lui a“ (S-Striictură*): „Deplasare a Iui au FF FL (Forma fonetică) (Forma logică) Componentele sunt intercondiţionate prin operaţia „deplasare* a lui au. Primele două (Baza şi S-Structura) asigură reprezentarea relaţiilor sintactice abstracte, diferenţa dintre ele nefiind de grad de abstractizare (S-Structura este la fel de abstractă, chiar mai abstractă, din cauza urmelor*, decât baza), ci de reprezentare: S-Structura înregistrează, prin intermediul urmelor, deplasările de componente din poziţia originară; ! FL înregistrează reprezentarea semantico-logicăp iar FF, pe cea a formei fonetice. : G.P.DW Procedeu de îmbogăţire a vocabularului cu unităţi lexicale noi, formate din două sau mai ! multe cuvinte existente independent şi care şi-aiti pierdut sensul îh favoarea unuia nou; şe obţine!! o unitate cu individualitate semantică şi morfbrt logică: piatră-vânătă „sulfat de cupru", Poiana Mărului „nume de localitate", ciubotica cuculum „b anumită plantă". Grupul care realizează com-* punerea trebuie să nu fie dislocat şi să se supună regulilor morfologice şi sintactice ale limbii române: Fie să marcheze flexiunea numai la ulti- ! mul element (datorită bună-voinţei faţă de ddtb-^ ritâ re lei-credinţe), fie să păstreze forma-tip (uni coate-goale, Vatra Dornei). Combinarea unită^ ţilor care realizează compunerea în limba română ! (majoritatea nominale - substantive şi adjective) se face prin variate tipuri de relaţii sintactice: A) hipotăxa sau subordonarea, B) parataxa sau juxtapunerea şi C) abrevierea. A) Hipoiaxa sau subordonarea marchează un grad superior de compunere, rezultat din mai multe combinaţii: 1, subordonarea atributivă: a) substantiv + adjectiv: bot gros, coate-goale, vorbă-lungă, acid clorhidric, Almaşul-Mare ş.a. b) adjectiv + substantiv (în unele formaţii mai vechi): buhă-cre-dinţă, bună-cuviinţă, bunăvoinţă, rea-credinţâ, rea-voinţă etc.; c) substantiv + substantiv în genitiv: Calea Laptelui, ciubotica cucului, gura-leului, floarea-soarelui, ochiul-boului, Gura Ocnifei, Neagra Şarului, Pod-Turcului, Poiana Mărului, Vatra Dornei, Valea Prahovei, Delta Dunării ş.a.; d) substantiv + substantiv cu prepo- > ziţie: apă de plumb, bou de baltă, floare-de-colţ, Roşiori de Vede, Baia de Aramă, Curtea de Argeş, Filipeştii de Pădure; 2. subordonare completivă (rezultatul unor izolări): fluierâ-vânt, încurcă-lume, pierde-vară, zgârie-brânză, ducă-se pe pustii; 3. subordonare faţă de un adjectiv, \ având ca rezultat un alt adjectiv: a) adjectiv nume de culoare combinat cu determinanţii deschis, închis: roşu închis!roşu deschis; b) două adjective nume de culoare: galben-portocaliu, galben-ver-zui, verde-grr, c) adjectiv verbal precedat de un i circumstanţial: bine-credincios, bine-venit, clarvăzător, 4, subordonarea eterogenă prin care se formează numeralele: a) subordonarea circumstanţială COMPUS,-A 125 de Ia 11 la 19: doisprezece (doi „peste14 zece); b) subordonarea atributivă de la 20 la 90, unde numerele ca 2, 3, 4 sunt atributele lui zepe (22, 23, 24 etc.) B) Parataxa sau coordonarea prin juxtapunere, prezentă mai ales în compunerea mai nouă: substantive: puscă-mitralieră, mobilă-tip, cirtist-cetăţean, navă-satelit; adjective: a?iglo-român, româno-englez; toponime cu falsă parataxă (termenul al doilea a fost iniţial un genitiv): Ţărgu-JiUj Târgu-Ocna, Sângeorz-Băi; cuvinte parţial invariabile în instrumente gramaticale: celălalt, fiecare, oricare; C) Abrevierea este o modalitate specială de manifestare a compunerii, realizate fie prin (A) fie prin (B); cele două forme de compunere există paralel, dar se utilizează mai mult cele abreviate (din motive de economie) (vezi ABREVIERE): compunerea rezultată din iniţiale: CFR (Căile Ferate Române), ONU (Organizaţia Naţiunilor Unite); compunerea rezultată din trunchierea primelor silabe: RomPres, RornTelecom. în limba română, compunerea nu este un procedeu preferenţial (în comparaţie cu situaţia compunerii în limbi ca germana). Compunerea este mai puţin productivă decât derivarea* atât din motive cantitative (formaţii mai puţin numeroase), cât şi calitative (nu e specifică nici latinei, nici celorlalte limbi romanice şi are limitări sub aspectul repartiţiei stilistice). Se constată că numai unele compuse se utilizează la nivelul limbii literare în general (toponimele*, antroponimele*, numeralele, formaţiile adjectivale de sub 3 a), b) şi, în general, formaţiile prin parataxă. în limba română actuală sunt foarte frecvente abrevierile. Unele denumiri ştiinţifice sau tehnice au o utilizare mai generală în limbajul curent, cum ar fi bot-gros, viţă de vie, apă tare, acvaforte, jurisconsult ş.a. o Numeroase compuneri au valori stilistice care Ie limitează utilizarea la limbajul familiar, popular. Multe formaţii dintr-un verb şi un substantiv (utilizate şi ca porecle) exprimă batjocură, dispreţ, satiră; pierde-vară, târâie-brâu, gură-cască, papă-lapte, suportând chiar grade de comparaţie: X este mai tarâîe-brâu decât Y. Formaţiile din două substantive (Stătu-Palmă, sac fără fund) sau substantiv cu adjectiv (coate-goale, maţe-fripte) sunt foarte expresive, exprimând batjocura, deprecierea. Frecvenţa inegală, limitată stilsitic şi caracterul instabil / de scurtă durată (mai ales al compunerii prin abreviere) determină o importanţă mai mică a procedeului compunerii în limba română. A.B.V COMPUS,-Ă 1. Cuvânt ^ Unitate lexicală complexă sau cuvânt construit prin combinarea mai multor cuvinte existente independent, dar care şi-au pierdut identitatea în favoarea unui sens lexical nou: untdelemn, ciuboţica-cucului, bou de baltă. (Vezi COMPUNERE) 2. Formă Formă flexionară în structura căreia se include un afix flexionar mobil (sau liber*), fie un auxiliar*, ca în formele rom. am văzut) voi vedea, aş vedea, fie un element de origine nonverbală, ca a, din forma de infinitiv românesc: a cânta, sau să, din forma de conjunctiv românesc: să cânt. Se opune formelor simple (sau sintetice sau continue), unde afixele flexionare sunt legate şi nedetaşabile de radical (ex. cântasem). 3. Predicat verbal Grup neanalizabil la nivel sintactic, alcătuit dintr-un (semi)auxiliar* de aspect, de mod sau cauzativ şi un verb principal, prezentând semnele pierderii autonomiei* sintactice a primului verb şi semne de fuziune şi de amalgamare* a grupului. Vezi, în română, grupul semiauxiliar de mod + infinitiv din construcţiile: se poate duce, îl pot vedea, îi pot da, unde cliticul pronominal precedă verbul modal, deşi răspunde cerinţelor de subcategorizare ale celui de al doilea verb; vezi grupurile: dă să plece, stă să cadă, unde primul verb prezintă semnele pierderii autonomiei lexicale şi sintactice, actualizau du-şi sensul aspectual numai în context verbal şi neatribuind rol* tematic, o Teoretic, s-a pus problema distingerii între predicatul verbal compus, ca grupare neanalizabilă, şi grupurile libere, analizabile, problemă a cărei rezolvare este strâns legată de stabilirea calităţii primului verb: autonom vs. (semi)auxiliar. Răspunsul Ia această chestiune nu poate fi dat global, pentru toate verbele aspectuale, modale şi cauzative şi pentru orice limbă, ci diferă de la o limbă la alta, de la un verb aspectual / modal / cauzativ la altul şi chiar de la o construcţie la alta, depinzând de comportamentul gramatical al primului verb şi de prezenţa semnelor gramaticale de fuziune şi de amalgamare a grupului (Vezi (VERB DE) ASPECT; (VERB) MODAL). A.BV. (1); G.RD. (2-3), COMUN,-Ă ^ I. Limbă ^ 1. în lingvistica istorică, protolimbă* reconstruită (vezi (METODĂ) COMPARATIV-ISTORICĂ; RECONSTRUCŢIE), din care se 126 COMUNICARE presupune că au rezultat, prin procese de diversificare specifice; membrele? unei familii* ori ale unui grup de limbi sau; dialectele unei anumite limbi; de ex~ indo-europeana comună; slava comună, germanica comună; româna comună etc. Reconstrucţia limbii comune se face prin compararea celor mai vechi fraze din istoria idkK murilor? descendente^ Limba comună reprezintă; în fond, diasistemul* acestor faze; reperul unic necesar pentru caracterizarea similarităţi lor şi? a deosebirilor dintre idiomuri înrudite; Limbile comune nu pot fi reconstruite în detaliu^ « Termenul poate desemna şi cel mai vechi stadiu din istoria unei familii ori grup de limbi sau din istoria unei anumite limbi, caracterizat printr-o anumită unitate structurală. Este un stadiu neatestat, anterior scindării unei protolimbi originare postulate, în limbi sau dialecte distincte. în periodizarea istoriei limbii române, de ex., epoca cea mai veche a fost diferit denumită: română comună, română primitivă, română primitivă comună, străromână, protoromână, traco-romanică etc. înţelegerea limbii comune ca realizare concret-istorică a unui sistem reconstruit creează posibilitatea unor divergenţe de opinii privind datarea acesteia. în cazul românei, epoca de comunitate — situată între momentul constituirii acestei limbi ca idiom de sine stătător şi scindarea să în cele patrii dialecte actuale (dacoromân, aromân; meglenoromân; istroromân) - a fost datată foarte diferit de specialişti (limita inferioară, în momente diverse* situate între sec. al V-lea şi al VTII-lea, iar cea superioară, după sec. al X-Iea, până în sec. al XlH-lea- al }QV-lea). La problemele de datare se adaugă probleme privind posibilitatea existenţei unor nuclee de diferenţiere zonală m interiorul unei limbi comune. Asemenea probleme sunt lipsite de semnificaţie în lingvistica istorică actuală, prin considerarea j limbilor comune drept pure ipoteze explicative, j stadii ideale de invarianţă, probabil nerealizate ' vreodată. 2. în lingvistica descriptivă, formă de comunicare supradialectală, curentă pe un anumit teritoriu. Sin. koine (în gr., „comun"; denumire dată unei forme de comunicare create pe baza dialectului atic, curentă în Grecia în sec. al IV-lea - al III-lea î.e.n.). în perioada modernă, limbile literare* (vezi LIMBĂ) reprezintă aspectul cel mai îngrijit al limbii comune, constituind norma supradialectală unică într-o comunitate naţională. • Limba comună poate fi concepută şi ca o constructă înglobând trăsăturile comune celor mai diverse varietăţi regionale şi sociale ale unei limbi, trăsături care definesc specificul limbii respective. 3. în sociolingvistică*, limbi create? ca rezultat al activităţii de planificare*;? lingvistică; prin eliminarea unor trăsături marcat ? dialectale şi prin valorificarea elementelor de unitate din idiomurile folosite , pe un anumit; teritoriu; cu? scopul de a extinde şl perfecţionai raporturile de comunicare intercomunitare. Asei menea limbi comune simt destinate unor zone în h care există fărâmiţare tribală, iar gradul del instrucţie al populaţiei este foarte scăzut. Vezi şi POLITICĂ LINGVISTICĂ. II. Substantiv - Clasă lexico-gramaticală largă de substantive* care include totalitatea numelor care desemnează obiecte {casă, stilou, stradă etc.), fenomene ((asociaţie, fulger, mişcare) de acelaşi fel său persoane neindividualizate, indicate prin termeni generici {tată, soră, văr). Substantivele comune se.opun substantivelor proprii într-o clasificare ce cuprinde totalitatea substantivelor unei limbi. III. Subgen în gramatica limbii române, denumire utilizată pentru a desemna o clasă restrânsă de substantive cu formă unică pentru genurile masculin şi feminin: gură-cască, mutulicâ etc. Din punctul de vedere al formei şi al posibilităţilor de combinare, subgenul comun reprezintă o clasă neomogenă; în general invariabile, unele dintre elementele sale pot avea şi forme variabile: complice I complici; majoritatea substantivelor de subgen comun se articulează proclitic (articol nehotărât); rar însă, unele elemente pot prezenta şi articol enclitic: papă-laptele ăsta! L.I.R. (/); c.c. (ii-my, j COMUNICARE în teoria informaţiei, proces de transmitere a unui mesaj* de la o sursă la o destinaţie, folosindu-se un anumit cod* si un anumit canal*. CoduriIe\ specifice prin care se realizează în mod curent comunicarea interpersonală sunt limbile naturale.? Una dintre cele mai cunoscute descrieri ale factorilor care intervin în procesul comunicării verbale este aceea propusă de R. Jakobsom Jakobson distinge şase factori constitutivi: emiţător*, destinatar*, mesaj*, context*, cod*, contact*, fiecare determinând o anumită funcţie* a limbajului, respectiv funcţiile: emotivă (expresivă), conativă, poetică, referenţială, meta-lingvistică şi fatică. De remarcat că funcţiile? COMUNITATE 127 poetică şi metalingvistică sunt caracteristice numai comunicării verbale. De altfel, deşi similară în esenţă cu celelalte tipuri de procese comunicative (prin activităţi de codaj* şi de decodaj* al informaţiei, precum şi prin intervenţia unor factori perturbatori de care trebuie să se ţină seama), comunicarea prin limbă prezintă o serie ;de particularităţi care reflectă un grad mai ridicat ixle complexitate. Ea nu este o activijate unidirecţională (dinspre emiţător spre destinatar}, lineară ((expresie'aunei relaţii de tip cauză-efect), mani-, Testările de la fiecare dintre cei doi poli (emitereJ şi receptare) aflându-se într-o strânsă interdejf pendenţă (constituind, în acelaşi timp, o cauză şij un efect pentru manifestările de la polul opus); Comunicarea inţerpersonală nu are exclusiv funcţia de transmitere de informaţie; ea este şi un mijloc de a instaura şi menţine relaţii de bunăvoinţă între indivizi, asigurând un anumit echilibru social (vezi FUNCŢIE (A LIMBAJULUI)). Comunicarea inţerpersonală implică un grad de risc superior altor activităţi comunicative, întrucât posibilităţii de eşec în planul transmiterii de informaţie i se adaugă posibilitatea unor efecte negative în plan social. în cazul comunicării interpersonale, decodajul este complicat de faptul că oricărui conţinut i se asociază transmiterea unei anumite intenţii*, care nu îmbracă îhtodeauna forme directe de expresie (vezi şi ACT DE VORBIRE; ILOCUŢiONAR). Comunicarea verbală este dependentă de situaţia* în care se produce, datele concrete ale acesteia găsindu-şi o reflectare specifică în structura procesului comunicativ (vezi, de ex., prezenţa curentă a diverselor forme de deixis* în codarea mesajelor). Comunicarea verbală poate utiliza canalul oral sau pe^cel scris. în primul caz^lTlijluacelui lingvistice de codaj li se adaugă mijloace non-lingvistice (non-verbale) şi / sau paralingvistice*. lj,r: COMUNITATE 1. ^ lingvistică Colectivitate umană, sudată ca urmare a unor raporturi sistematice şi frecvente de comunicare, ai cărei membri au în comun cel puţin o varietate*: lingvistică şi sistemul de norme care guvernează utilizarea adecvată a acesteia, între diversele comunităţi lingvistice există diferenţe semnificative ale uzului lingvistic. ® Comunităţile lingvistice se caracterizează prin: dimensiuni variabile: în cazul colectivităţilor monolingve, întreaga naţiune poate reprezenta o comunitate lingvistică; există, de asemenea, comunităţi bilingve, multilingve şi diglosice (vezi şi BILINGVISM; DIGLOSIE); lipsă de omogenitate: în interiorul unei comunităţi se pot distinge, în funcţie de vârstă (uneori şi de sex), profesie, nivel cultural, zonă geografică etc., grupuri cu un comportament lingvistic specific; grade diverse de complexitate: de la comunităţile tribale la comunităţile urbane modeme sau la naţiuni; grade diverse de stabilitate: există comunităţi stabile şi instabile, permanente şi efemere. Definitorie pentru o comunitate lingvistică nu este atât similaritatea modelelor de realizare lingvistică concretă, cât similaritatea normelor de evaluare a propriei (sau propriilor) varietăţi lingvistice. Comentariile metalingvistice* ale vorbitorilor sunt relevante în acest sens. 2; ^ socioculturală Colectivitate umană a cărei constituire este condiţionată social şi ai cărei membri au un comportament specific, distinct de al altor colectivităţi constituite pe baza similare. Apartenenţa la o anumită comunitate socioculturală se defineşte şi prin particularităţi ale comportamentului lingvistic: apelul la o anumită varietate lingvistică, un mod caracteristic de utilizare a acesteia etc. LJ.R, COMUTARE Procedeu de analiză* a limbii, constând în urmărirea consecinţelor pe care substituţia reciprocă a unităţilor dintr-un plan structural (al expresiei sau al conţinutului), într-un context dat, le produce în celălalt plan. Unităţile a căror substituţie determină modificări în planul opus se află în raport de comutare, (sau comută). Comutarea serveşte la ţ stabilirea inventarului de unităţi minimale (invariante*) specific fiecărui nivel al structurii unei limbi, atribuind tuturor componentelor acesteia o anumită identitate paradigmatică*. Invariantele se disting de variante* prin capacitatea de a contracta raporturi de comutare. Clasele de invariante care pot apărea în acelaşi context sunt denumite clase de comutare. © Proba comutării a fost iniţiată şi utilizată cu precădere în fonologie*. Consoanele /s/ şi /z/, de ex., sunt în română invariante, pentru că substituirea uneia prin cealaltă, în diverse contexte, atrage diferenţe de ordin semantic (cf. sac I zac\ sar / zar etc.); [n] (dental) şi [rj] (velar) sunt însă variante ale aceluiaşi fonem (/n/), pentru că substituţia lor reciprocă într-un anumit context nu 128 COMUTAŢIE i determină diferenţe: semantice (cf. bar\că■ vs. banca). Doua unităţi aflate îri raport de comutare sunt totdeauna; structural distincte; pe când cele care nu comută sunt structural echivalente. Degajarea inventarului ^fonologie al unei limbi presupune identificarea ansamblului perechilor minimalei care funcţionează în limba respectivă, în fonologie, proba comutării se aplică până la nivelul trăsăturilor articulatoriii sauacustice* ale sunetelor. Pe această bază se stabileşte inventarul trăsăturilor distinctive* dintr-o limbă. In cazul fonemelor /s, z/, de ex., trăsătura distinctivă este sonoritatea, diferenţele semantice din cadrul diverselor perechi minimale fiind dependente de prezenţa sau absenţa acestei trăsături (articularea fricativă* şi localizarea dentală* sunt comune ambelor foneme). © Proba comutării se aplică în mod similar şi la celelalte niveluri structurale. De ex., la indicativul prezent al verbelor, substituirea desinenţei -/ prin -ă la verbele de conjugarea I atrage o caracterizare diferită a trăsăturii semantice a persoanei (intri vs. intra etc.) sau substituirea trăsăturii semantice [+sg.J prin [+pl.] la substantive atrage modificări în planul expresiei (la multe feminine, de ex., substituirea desinenţei -ă prin -e: casă vs. case etc.). LJ.R. COMUTAŢIE Pentru unele dicţionare de retorică (Gh. Drago-mirescu), comutaţia este sinonimă cu antimeta-teza*; pentru altele (H. Lausberg), ea se suprapune peste anumite forme de chiasm* (incomplet şi complicat): este o încrucişare de cuvinte care îşi corespund (analogic sau prin opoziţie), într-un grup sintactic de asemenea simetric (AB -BIA,)« Ex.: Je yois mes honneurs croître et tomber mon credit [,,Văd cum îmi cresc onorurile şi cum îmi scade creditul"] (Racine); Rome fut tout le monde et tout le monde est Rome [„Roma a fost lumea întreagă şi întreaga lume e Roma"] (Du Bellay). Vezi şi ANTITEZĂ; CHIASM. MM. CONATIVĂ (FUNCŢIE ~) Vezi FUNCŢIE (A LIMBAJULUI). CONCATENAŢIE Figură* sintactică (de construcţie) realizată sub forma unei gradaţii în care un cuvânt se repetă de la un membru al frazei la cel următor; reluarea dă naştere unei înlănţuiri având respectivul cuvânt drept element de legătură. Secvenţa astfel construită se apropie de o anadiploză* în lanţ (H.Morier): x.../ x..J x... sau x/x...y/y... itzl; Exemplele ilustrative din literaturile modeme cunosc de obicei abateri de la această schemă ideală: întâmplarea ce-o ştiu şi voi s-o povestesc ! Mi-a spus-o un bătrân pe care îl cinstesc I şi care îmi zicea ! Că şi el o: ştia i De Ia strămoşii lui, / Care strămoşiîaidui zicea şi ei c-oştiii! De lă alt strămoş ce nu mai este v/wMpe ai cărui strămoşi; zău, nu poci să vi-i spui (Alexan-drescu); U homme est en ce monde ainsi que^ foiseau sur la branche; la branche est attacfiie ă Tarbre; qui s'attache ă Parbre, suit de bons preceptes; Ies bons preceptes valent mieux que Ies beiles paroles; Ies belles paroles se froventk la cour; ă Ia cour sont Ies courtisans [„în lumea asta, omul e ca pasărea pe o creangă; creanga e legată de pom ; cine se leagă de pom urmează bunele precepte; bunele precepte valorează mai mult decât vorbele frumoase; vorbele frumoase se întâlnesc la curte; la curte sunt curtezanii"] (Moliere). Când lanţul repetiţiilor la distanţă; implică o gradaţie (ascendentă) de sens, concate-naţia se înrudeşte cu climaxul*; în exemplele citate, reluările de termeni identici / parţial asemănători, pot intra în jocuri de cuvinte, dar fără o clară gradare semantică. Vezi ANADIPLOZĂ; CLIMAX. MM. CONCENTRAŢIE Concept de bază în statistica* lexicală; reprezintă tendinţa vorbitorului (autorului) de a întrebuinţa un număr cât mai mic de cuvinte cu o frecvenţă* mare. Concentraţia este invers proporţională cu bogăţia (vezi BOGĂŢIE). A.B.V. CONCESIV,-Ă 1, Complement circumstanţial ^ în gramatica limbii române, specie a complementului circum-stanţial* care determină un verb (Cu toată ploaia, nu s-a răcorit), o locuţiune verbală (Şi a adus aminte de tine, în pofida timpului) şi, mai rar, o interjecţie predicativă* (Hai la mare, cu tot timpul capricios) sau un adjectiv (lată un om optimist în ciuda împrejurărilor), exprimând situaţia sau obiectul de natură să împiedice desfăşurarea procesului denumit de verb sau existenţa unei însuşiri, dar nu le împiedică. Complementul; 129 circumstanţial concesiv se exprimă printr-un substantiv (sau printr-un substitut* al său) precedat de locuţiunile prepoziţionale cu tot / toată i toţi I toate, in ciuda, în pofida, de prepoziţia împotriva sau de adverbul contra (A reuşit în ciuda celor care se îndoiau de ei; Ai ieşit din casă contrar / împotriva recomandărilor medicului; vezi şi exemplele de mai sus), printr-un verb Ia gerunziu precedat uneori de adverbul chiar {Chiar ştiind că se va plictisi, tot s-a dus în vizită la ei) sau la infinitiv precedat; de prepoziţia fără (Fără a fi convins de adevărul spuselor tale, nu ie-a contrazis), ® Uneori» complementul circumstanţial concesiv este întărit prin prezenţa adverbului corelativ* tot / totuşi: în ciuda aparenţelor, se poate avea totuşi încredere în el; Contrar previziunilor, tot a plouat. 2. Propoziţie circumstanţială ^ în gramatica limbii române» specie de propoziţie circumstanţială*, care determină un verb din propoziţia ; regentă* (.Deşi a plouat, tot nu s-a răcorit), o locuţiune verbală (Şi-a adus aminte de tine, cu toate că a trecut atâta timp) sau o interjecţie din ■regentă (Hai la mare, măcar că timpul e capricios) şi indică o împrejurare ce ar putea împiedica realizarea acţiunii din regentă, dar nu o împiedică. După modul de realizare a raportului sintactic, propoziţiile circumstanţiale concesive pot fi: a) introduse prin elemente joncţionale* subordonatoare: conjuncţiile deşi, dacă (precedată în mod obişnuit de adverbele chiar / nici / şi), să, că (Chiar / Şi / Nici dacă spune adevărul, nu-l mai crede nimeni; Să zică el ce-o vrea, eu tot nu-l cred; Dacă / Că plouă, dacă I că nu iplouă, el tot îşi ia umbrela); locuţiuni conjuncţionale precum cu toate că, măcar că, chit că, indiferent că, de bine ce etc. (De bine ce am prevenit-o că va ploua, a plecat fără umbrelă; Cumpără mereu cărţi, chit că nu Ie citeşte etc.); pronume, adjective sau adverbe nehotărâte compuse cu „ori-“ (Orice-ar zice, tot nu-l cred; Nu-l cred, orice explicaţie mi-ar da; Vin, oricât de tare ar ploua) şi b) juxtapuse faţă de regentă, cu predicatul exprimat printr-un verb la imperativ* (Supără-te, eu tot plec), la conjunctiv* cu valoare de imperativ (Fie ce-o fi, eu tot :plec) sau la indicativ (Vrei, nu vrei, eu tot plec). • ©Predicatul propozţiei circumstanţiale concesive Ieste uneori exprimat numai prin numele predicativ, cu verbul copulativ a fi subînţeles (Deşi sărac, e optimist). © După caracterul real sau presupus al acţiunii, propoziţiile circumstanţiale CONCLUSIV,-Ă concesive pot fi propriu-zise (ori reale) - cele introduse prin conjuncţii sau prin locuţiuni conjuncţionale subordonatoare, cu predicatul exprimat prin verb la modul indicativ (E vesel, deşi / chit că / măcar că / cu toate că n-ar nici un motiv; De bine ce ziceam c-am isprăvit, trebuie s-o iau de la capăt) — sau ipotetice (condiţionale) - cele introduse prin chiar I şi I nici dacă sau prin pronume, adjective ori adverbe nehotărâte, cu predicatul exprimat prin verb fie la modul condiţional (Nu renunţ, nici dac-ar fi să mor), fie la indicativ viitor (Cumpăr tabloul, oricât o costa), precum şi cele juxtapuse (vezi exemplele de mai sus). ® Propoziţiile circumstanţiale concesive pot avea, în regentă, adverbul corelativ totuşi, tot (Deşi sunt obosită, mai citesc totuşi câteva pagini; Oricând ar veni, tot vom avea o discuţie). M.R. CONCLUSIV,-Ă 1. Raport Specie a relaţiei de coordonare care exprimă raportul logic de concluzie; în enunţ, raportul conclusiv se realizează prin joncţiune. 2, Conjuncţie ^ / Locuţiune conjuncţională ^ Este un element de relaţie care leagă părţi de propoziţie sau propoziţii conclusive; printre conjuncţiile conclusive se numără: deci, aşadar, prin urmare, vasăzică etc. 3. Propoziţie ^ Propoziţie aflată într-un raport de coordonare, care exprimă o acţiune prezentată ca o concluzie a termenului cu care este coordonată: Plec, deci te părăsesc. © Propoziţiile conclusive, ca orice propoziţii coordonate, pot fi propoziţii principale sau propoziţii secundare: Plouă, prin urmare îmi iau umbrela; Am spus că plouă, prin urmare Imi iau umbrela. © în ceea ce priveşte topica, propoziţiile conclusive se numără printre coordonatele cu o topică fixă, ele fiind plasate întotdeauna în partea finală a comunicării. CC. CONCORDANŢĂ (~A TIMPURILOR) Vezi CORESPONDENŢĂ. CONCRET 1. în analiza componenţială (sau semică) (vezi ANAL1ZA7), trăsătură semantică distinctivă* (sau sem*) relevantă în descompunerea structurală a sensurilor unităţilor (ale lexemelor*) aparţinând clasei substantivului, e în semantica generativă*, trăsătură semantică inerentă* introdusă prin 130 CONDIŢIONAL, -Ă regulile de siibcategorizare4; noncontextuală a substantivelor Opusă trăsăturii [+Abstract], apare, îritr-o descriere binară*, ca [-Abstract]. 2. Substantiv ~ Glasă lexico-gramaticală de sub«* stantive, v caracterizată prin trăsătura inerentă [+Goncret] (echivalentă cu; [^Abstract]) A Relevanţa morfologică a clasei consistă în corelaţia trăsăturilor [+Goncret] şi- [+Numărabil]^ ceea ce permite participarea membrilor clasei Ia opo^ ziţia / opoziţiile de număr*. GPD. CONDIŢIONAL, Ă 1, Propoziţie - Specie de subordonată circumstanţială* având rolul semantic de a exprima o ipoteză de a căreLindeplinire depinde valabilitatea principalei. în română, se introduce, în mod curent, conjuncţional, prin conjuncţia clacă şi sinonimele ei: de (pop.), să (arh.) şi prin locuţiunea conjuncţională in caz că. Rar, se poale lega direct, fără element conectiv, intonaţia şi semantica raportului fiind suficiente pentru marcarea tipului de subordonată (Ai ceva de spus, spune!). 2„ Complement^ Specie de complement* circumstanţial corespunzător, în planul propoziţiei, subordonatei condiţionale (vezi 1); rezultă din contragerea* subordonatei condiţionale, fie printr-o formă de gerunziu (ex. dacă veneai, ni-ai fi cunoscut => venind,...), fie prin nominalizare* (ex. in caz de înfrângere,...). Se introduce* în română, prin locuţiunile prepoziţionale in caz de, in locul. 3. Mod ^ în flexiunea verbală, termen distinct al categoriei* gramaticale a modului* caracteristic numai anumitor limbi şi exprimând, în limbile în care există, o condiţie (în subordonată) şi o posibilitate condiţionată de realizarea acţiunii din subordonată (în principală): Dacă aş învăţa, aş reuşi. • Româna, ca şi alte limbi romanice, dar spre deosebire de latină, şi-a creat o formă distinctă de condiţional care intră în opoziţie cu indicativul*, conjunctivul*, imperativul* şi prezumtivul*. Dată fiind ambiguitatea* a numeroase forme modale ale românei, modul condiţional exprimă, în condiţii sintactice determinate, şi altă valoare modală decât cea de condiţional: valoarea de optativ*, ocurentă în propoziţii principale: vezi M-aş plimba o oră; De-ar veni vara! Pe de altă parte, dată Fiind interferenţa, în română, a categoriilor de mod şi de timp*, unele valori de condiţional pot fi exprimate şi prin forme temporale de imperfect*, fiind caracteristică sinonimia*: Dacă veneai, reuşeai = Dacă ai fi venit, ai fi reuşit, e Modul condiţionali cunoaşte, în română, distincţia temporală: condi-1 ţioniilprezent vs. perfect. Ambele forme sunt de tip analitic*, incluzândj în structura lor, un mor-fem mobil* (uri auxiliar*), în cazul condiţiona-1 lulul prezent; şiydouă: mbrfenie mobile (două : auxiUârej;(îhcăzui criridiţionalulm perfect; vezi i a&cârităvsfaŞi ţi cântat; In condiţiile inversării formei, construcţie rară astăzi; cu valoare poe^ tică său de arhaism stilistic, se conservă in fi- , nitiVuI lung* cu valoare verbală: căhtare-nş. G.P.D. CONECTOR / CONECTIV 1. în logica formală, desemnează o funcţie care are ca argumente o pereche ordonată de propoziţii (P, Q) şi al cărei rol este de legare a acestor propoziţii în vederea obţinerii unei propoziţii compuse S; sin: operator* (logic); conectiv*: propoziţioncil. în logică, se disting patm conective diadice, deci cu două argumente, corespunzătoare conjuncţiilor din limbajul natural, şi un conector ; monadic, cu un singur argument, corespunzător negaţiei: a) conectori de conjuncţie (corespund; lui „şi*4; se reprezintă „a“; structura lui S este (PaQ); b) conectori de dişjuncţie (corespund lui „sau“; se reprezintă „V“; structura lui S este:;; (PvQ); c) conectori de implicaţie (sau condiţib-;;; nali) (corespund lui „dacă;.., atunci44; se reprezintă:;; „:ou; structura lui S este (Pz>Q); d) conectori de;; echivalenţă (corespund lui „dacă şi numai dacă“; ;; se reprezintă „=“; structura lui S este (P=Q); e) conectori de negaţie (corespund lui „nu“; se-jf reprezintă structura obţinută este (~ P) sau y (~ Q). 2. în sintaxa modernă, termenul şi-a extins | semnificaţia la orice cuvânt sau grup locuţional î a cărui funcţie este de legare sintactică şi semari- ; tică a două unităţi de nivel prepoziţional, asigurând, totodată, aşezarea acestora în cadrul unei ierarhii structurale; cele două propoziţii pot fi aşezate fie ca având acelaşi rang (conectori* coordonatori), fie cu rang diferit, una într-o ; poziţie de regent, iar cealaltă, de subordonat (conectori subordonatori); sin. conjuncţie; relator. 3. ~ textual (sau pragmatic) în teoria textului*, cuvânt sau grup de cuvinte din clasa adverbului y; sau a conjuncţiei a cărui funcţie este să asigure;; legătura formală şi semantică dintre segmentele ;• unui discurs, constituind unul dintre mijloacele y importante de realizare a coeziunii* textuale; vezi rolul unor conjuncţii, al unor adverbe şi grupuri ; CONEXIUNE 131 v adverbiale ca: deci, or, totuşi, dwi/jof/mî, de \ altfel, de altminteri, de asemenea, pe de altă parte Sete. (vezi COEZIUNE-,; TEXT). G.P.D. CONEXIUNE Termen folosit de L. Tesniere pentru relaţiile" de la nivel sintactic, desemnând legăturile dintre constituenţii grupurilor sintactice. G.RD. CONFIGURAŢIE 1. ^ sintactică în sintaxa structurală" şi în cea generativă*, structură de vecinătăţi (de determinanţi) obligatorii* pentni un verb sau un adjectiv, exprimată în termeni de categorii* sau de funcţii* sintactice, structură regăsibilă pentru o întreagă clasă de verbe sau de adjective; sin. cadru sintactic (engl.frame). Astfel, în română, verbul a citi se caracterizează prin configuraţia ■■sintactică [-OD (OI)], iar a aparţine, prin configuraţia sintactică [-OI], primul fiiind un verb tranzitiv care, facultativ, primeşte şi un obiect indirect (El citeşte o poveste (copiilor)), iar al doilea, un verb intranzitiv cu obiect indirect (Casa aparţine vecinilor). 2. ^ cazuală în modelul cazurilor* al lui Ch. J. Fillmore (vezi CAZij), structură de cazuri specifică fiecărui verb (ca şi /oricărui predicat*) reprezentând, ca virtualitate, o /particularitate sintactico-semantică inerentă* a • fiecărui verb (sau predicat), iar ca actualizare, o structură de roluri* pe care verbul (predicatul) o : impune vecinătăţilor sale. Astfel, configuraţia ; cazuală a verbului a sparge este, în termeni fîllmo-/ rieni, [-Obiect (Instrument)(Agent)(Rezultat)], ■ schemă indicând că verbul primeşte patru cazuri: Obiectul, Instrumentul, Agentul şi Rezultatul, ; dintre care unul singur, Obiectul, nu poate lipsi din nici una dintre actualizările sintactice ale acestui verb (vezi: Fereastra s-a spart, dar şi Copilul a spart fereastra ţăndări cu mingea). 3. - argumentată în GB*, structură asemănătoare cu configuraţia cazuală din 2, înregistrând, pentru fiecare predicat, numărul obligatoriu de argumente* şi /rolul tematic* atribuit de predicat fiecărui argument (vezi LEXICON). 4. * semantică Set ordonat de trăsături semantice inerente* caracte- ■ rizând un formativ lexical, obţinut, în cadrul ^analizei semice (vezi ANALIZĂ ), prin descompunerea semnificaţiei unui cuvânt în semele componente, iar în semantica generativă*, prin //regulile de subcategorizare* noncontextuală sau selecţională; vezi, de ex., configuraţia semantică corespunzătoare formativului băiat: (+N, +Comun, +Numărabil, +Animat., +Uman, +Mas-culin, -Matur); sin. matrice* semantică. G.RD. CONFIGURAŢION AL,-Ă (LIMBĂ ~) în tipologia* de tip generativ*, lip de limbi cu o ordine fixă a componentelor şi o structură ierarhică clară a poziţiilor sintactice, definite neechivoc prin aşezarea în raport cu verbul; vezi, de ex., engleza sau franceza, ambele cu structura S(u-biect)V(erb)0(biect) şi cu reprezentarea ierarhică [p GNj [GV V GN^]]. Se opun limbilor noncon-figuraţionale, de tipul arabei clasice, al japonezei, cu o topică relativ liberă a componentelor (chiar dacă anumite preferinţe există) şi cu organizări sintactice incomplete sau chiar inexistente, în care transformarea de tip „deplasare* a lui a“ şi, în consecinţă, întreaga concepţie a categoriilor vide* nu-şi găsesc o „acoperire44 sintactică. G.P.D. CONJUGARE 1. în limbile cu flexiune*, tip de flexiune caracteristic verbului; spunem că verbul se conjugă, adică, adăugând la radical* afixe* gramaticale, îşi schimbă forma în funcţie de categoriile* gramaticale de mod", timp*, aspect* diateză*, persoană*, număr*, cu variaţii de la o limbă la alta privind numărul de categorii. Conjugarea se opune declinării*, reprezentând flexiunea numelui şi a adjectivului. în română, conjugarea se realizează atât prin forme sintetice*, deci cu afixe gramaticale legate (vezi: cw/ram; cântai; cântănd), cât şi prin forme analitice*, deci cu afixe gramaticale mobile* (vezi: am cântat; aş cânta; aş fî cântat), sau prin forme mixte, marcarea făcându-se simultan cu afixe mobile şi legate (vezi: a cânt a; să cânte). 2. Clasă omogenă de verbe sub aspectul flexiunii, incluzând toate verbele cu aceleaşi particularităţi de flexiune; termenul conjugare desemnează, în acelaşi timp, şi „tiparul44 flexionar al unei asemenea clase. Vorbim, de ex., în română de clasa verbelor de conjugarea I cu sufixul de prezent -ez, adunând verbe din seria: a amenaja, a aranja, a asana, a bloca, a depărta, a elabora..., dar şi de „tiparul44 de flexiune al acestei clase: inf. -a; ind. prez. ezl-ezil-eazăl; ger. -and etc. Clasele de conjugare sunt indicate în dicţionarele* morfologice, iar „tiparele44 de conjugare, în gramatici. © Stabilirea claselor de 132 CONJUNCT conjugare a constituit unul dintre obiectivele prioritare ale morfologiei de tip structuralist*, care, în dorinţa de a stabili clase cât mai omogene (vezi CLASIFICARE), a abandonat criteriile istorice în favoarea celor sincronice. Astfel, pentru română sau pentru franceză, s-a abandonat criteriul sufixului de infinitiy, relevant^ pentru flexiunea verbului latinesc; dar devenit insuficient pentru flexiunea din limbile actuale, şi s-au urmărit afixele din întreaga flexiune verbală, ajungân-du-se, pentru română, la 10 conjugări (ValeriaGuţu Romalo), iar pentru franceză, la 61 de conjugări (Le Robert) sau 82 de conjugări (Bescherelle). Diferenţa de număr de conjugări între cele două limbi se explică, dincolo de diferenţele de sistem, prin criteriile clasificării: pentru franceză s-au avut în vedere toate verbele, inclusiv cele neregulate*, iar afixele s-au urmărit la nivelul realizărilor fonetice, în timp ce pentru română s-a operat o reducţie a variantelor* (vezi ALOMORF), afixele fiind urmărite nu la nivelul alomorfelor fonetice, ci al celor morfologice şi, în plus, s-au eliminat din clasificare verbele neregulate. G.P.D. CONJUNCT (PRONUME ~) Forme pronominale atone* (sau neaccentuate sau clitice) legate fonetic şi grafic (prin cratimă*) de cuvintele vecine, fie de formă verbală care reprezintă suportul* sintactic şi fonetic al construcţiei (ex. i-am dat; văzânduA; ducă-se),fie de altă formă atonă (ex. mi-1 trimite; dându-i*se), fie încorporându-se în structura unei forme verbale compuse* (vezi: vedea-l-aş; dusu-s-au). Se deosebeşte de cliticul* pronominal liber, care, fonetic, reprezintă o silabă independentă de corpul suportului sintactic, purtând, un accent de intensitate secundar (ex. mi se dă; îl văd; 6 văd). Distincţia conjunct / liber, pentru formele pronominale clitice, se reduce la o particularitate fonetică; din punct de vedere sintactic, ambele formează o clasă omogenă, a criticelor pronominale (vezi ATON; CL1TIC). G.P.D. CONJUNCTIV Unul dintre termenii distincţi ai categoriei* gramaticale a modului*, caracterizat prin asocierea dintre o formă proprie, marcată diferit de la o limbă la alta, o valoare proprie: cea de posibilitate şi o poziţie sintactică specifică: cea de subordonare, conjunctivul fiind însoţit adesea de o conjuncţie de subordonare (rom. să; ft. que; engl. that), iar construcţia cu conjunctivul apărând ca una dintre posibilele realizări ale complementelor propoziţionale. Sin. subjonctiv. ® Cum, pentru fiecare limbă naturală, sistemul modal cunoaşte ambiguităţi* şi sinonimii* proprii, semnalăm, pentru română, utilizarea conjunctivului cu valoarea de imperativ* în propoziţiile principale imperative sau optative (ex® Să pleci imediaţi, Să ne vedem sănătoşi!) şic» valoare de condiţional*, în subordonata con® diţională (ex. Să-l văd plecat,, as fi foartem fericită). Şi, invers, este specifică limbii române b sinonimia conjunctiv = infinitiv* = supin* (vezi: Mă pregăteam să plec / a pleca I de plecat). © Ca funcţie, conjunctivul românesc actual pune problema naturii ambigue a lui să, care oscilează între statutul de conector* (de conjuncţie de subordonare) şi cel de marcă* flexionară. Uneori, ca în situaţia formelor de pers. I şi a Il-a, să funcţionează ca unică marcă de conjunctiv; în cazul pers. a IlI-a, unde există un afix* legat ? specific, să se adaugă flectivului specific, formând, împreună cu acesta, un morfem discontinuu*: să...ă/e (ex. să vadă, să cânte). © Ca; istorie, ca distribuţie şi ca frecvenţă, este specifică limbii române o particularitate de origine balcanică: înlocuirea infinitivului cu conjunctivul, realizată aproape integral în contextul [V-] (excepţie, în româna literară, face construcţia verbului a putea, care admite şi infinitivul) şi destul de frecventă în alte contexte [N -]; [Aj -] (ex. bucuria să...; bucuros să...). Fenomenul cunoaşte, în româna literară actuală, o oarecare tendinţă de revenire Ia o situaţie anterioară, sub presiunea modelelor neologice de construcţie cu infinitivul (vezi: apt a..., hotărâtă a..., capabil a...) o Ca particularitate de construcţie, română ? se distinge de alte limbi romanice (de franceză, de ex.) prin oscilaţia între construcţia conjunctivului cu un subiect propriu, Iexicalizat, situaţie în care româna şi-a creat un nou complemen-tizator: ca (ex. Ion doreşte ca Radu să plece), şi construcţia cu subiect neexprimat, aflat sub controlul* unui nominal din regentă (vezi: Ion{ doreşte [ra plece PROj]; Ion il\ lasă pe Radu[ [să plece PROil) (vezi CONTROL). G.P.D. CONJUNCŢIE 1; a) Clasă de cuvinte invariabile* funcţionând ca instrumente* sintactice, adică servind la legarea 133 a două unităţi (părţi de propoziţie*» grupuri* sintactice, propoziţii*) cu aceeaşi funcţie şi acelaşi rang sintactic, precum şi Ia legarea a două propoziţii cu funcţii sintactice diferite, pe care Ie aşază într-o poziţie de dependenţă una faţă de alta; altfel spus, conjuncţia are rolul de marcare a coordonăriiVîn propoziţii şi fraze, şi a subordonării*, în fraze; conector*!conectiv. Se deosebeşte, la nivelul propoziţiei, de prepoziţie*, pat cărei roi de instrument sintactic se limitează la «marcarea subordonării între componentele propoziţiei; iar la nivelul frazei se deosebeşte de relative*; care, pe lângă rolul conectiv, funcţionează şi ca unităţi componente ale structurilor sintactice înseşi, încorporându-se ca substitute în structura subordonatei, uneori şi a regentei, o Ca poziţie, conjuncţia apare, cu câteva excepţii, în faţa celui de al doilea termen {Cumpără car fi şi caiete; Doreşte să privească şi să observe) sau în faţa fiecăruia (Cumpără sau cărţi, sau caiete; Doreşte sau să i se recunoască meritele, sau, [altfel, să abandoneze). Fac excepţie seria de conjuncţii conclusive* (ex. A avut ghinion, n-a reuşit deci la examen) şi conjuncţia adversativă* însă (ex. A învăţat mult, n-a reuşit însă strălucit), prezentând libertăţi de topică în raport cu poziţia ^termenului al doilea. • Se clasifică, în funcţie de tipul de relaţie* stabilit, în: coordonatoare*, al j: căror rol conectiv apare atât în propoziţii, cât şi |în fraze, şi subordonatoare*, cu rol conectiv ; numai la nivelul frazei, b) în teoria textului*, conjuncţia, în virtutea rolului său conectiv, serveşte la legarea fragmentelor transfrastice*, fiind unul dintre mijloacele de asigurare a coeziunii* textuale (vezi COEZIUNE; CONECTOR (TEXTUAL); TEXT). 2. în logica formală, pip de conector* diadic, simbolizat „a“, care participă la constituirea construcţiei complexe PaQ, frază care ia valoarea adevărat atunci şi pnumai atunci când ambele argumente* (propoziţiile P şi Q) iau valoarea adevărat, şi valoarea fals, în oricare altă situaţie (vezi CONECTOR!). G.P.D. CONJUNCŢIONAL,-Ă (LOCUŢIUNE ~) Grup de cuvinte neanalizabil în care elementele componente şi-au pierdut autonomia* şi care, în | ansamblu, îndeplineşte funcţia conectivă a unei conjuncţii*. «> După tipul de relaţie stabilit, se |clasifică în: locuţiuni conjuncţionale coordona-toare*, care marchează raporturi de coordonare CONJUNCTIONAL,-A i 1 în propoziţii şi în fraze; locuţiuni conjuncţionale subordonatoare, care marchează raporturi de subordonare la nivelul frazei. Cele două subclase se împart, la rândul lor, după semantica raportului, în: coordonatoare copulative* (precum şi; nu numai..., ci şi); coordonatoare adversative* (numai că, doar că); coordonatoare conclusive* (prin urmare, care va să zică); subordonatoare cauzale* (pentru că, de vreme ce, din moment ce); subordonatoare concesive* (cu toate că, chiar dacă, măcar că, măcar să) etc. G.P.D. CONOTAŢIE Clasă de valori secundare şi eterogene .ale sem-. nificatului* unui cuvâmr care se defineşte în mai multe feluri: în funcţie de raportul dintre semn şi unele însuşiri ale obiectului înţelese ca atribute ale acestuia sau în funcţie de intenţiile de comunicare ale vorbitorului, exprimate contextual. Conotaţia semnului leu presupune referirea la faptul că animalul numit astfel este luat drept o fiinţă cu putere fizică excepţională, cu înfăţişarea măreaţă şi nobilă, rege al animalelor etc. (trăsături aflate într-o relaţie mediată cu caracteristicile obiective ale animalului corespunzător; vezi DENOTAŢIE). Conotaţia se suprapune denotaţiei ca o reprezentare suplimentară, care se rezumă la o asociaţie de idei datorată când relativităţii obiective, când imaginaţiei (interpretării subiective). Când se operează cu conotaţii, obiectul desemnat se poate şterge temporar din memorie. De Ia imaginea globală a obiectului se poate ajunge la imaginea atributelor lui, nedetaşate de el (x, y, z), şi apoi fiecare din aceste elemente se pot estompa, reciproc, stabilindu-se alte asociaţii de idei care reprezintă conotaţii. Atributul sau atributele luate în consideraţie de conotaţie pot să ţină de alegerea subiectivă (conotaţii individuale) sau de convenţii mai generale (conotaţii sociale). ® într-o interpretare mai largă, conQtaţia.reprer zintă orice sens emotiv, afectiv al unui cuvânt, caresejadau^^ Denotaţia e una sin- gUfă; conotaţiile pot fi multiple'^dătorită'caracterului secundafTmdmduaL variabil sau chiar accidental, în funcţie de contexte* lingvistice şi extralingvistice. Dintre conotaţiile de acest tip, cu un caracter social mai larg, se pot menţiona cele caracteristice unor culori: negru are conotaţii privind tristeţea, moartea, doliul în numeroase limbi romanice; verde are o conotaţie relativ 134 CONSECUTIV; -Ă generală (de ex; în Europa; dar nu şi în China) privind codul mtierf unde înseamnă permis-; în română^; verr/e, în anumite contexte desemnând persoane; cum ar fi bătrân, bărbat are conotaţia v,puternic; viguros^; o în unele interpretări (în logica scolastică; de ex.) conotaţia este opusă denotaţiei* Cuvântul rom.masă care ca intensitme* ansamblul caracterelor sale con*-stitutive („obiect", ncu patru picioare", „cu o suprafaţă plană-^ „cu o anumită destinaţie"); trăsătura „cu o anumită destihaţie" favorizează; în contexte ca ora mesei,am luat masa {în oraş) delimitarea unei conotaţii a cuvântului masă, care reprezintă o deplasare metonimică* (vezi TROP). Acest tip de conotaţii, unele destul de uzuale, generale (sunt înregistrate de dicţionare) reprezintă realizări contextuale ale sensului, determinate de raportul dintre valoarea deno-tativă şi cea conotativă, încadrată într-un anumit tip de tropi. Conotaţiile de acest fel sunt semnificaţii secundare determinate de utilizarea unui material lingvistic particular care se adaugă variabil sensului conceptual sau cognitiv, fundamental şi stabil. ® Conotaţia poate reprezenta elemente afective, evaluative, periferice şi subiectiveVe'xprirhănd indiferenţă, familiaritate, tabuuri* lingvistice ş.a. De ex.t desemnarea unei persoane ca bou are conotaţie depreciativă, familiară ele.; calificativul naiv pentru, prost presupune un tabu social. Tabu-urile sociale duc la conotaţii multiple ale termenilor nevăzător pentru orb, vârsta a treia pentru bătrâneţe, când selectarea eufemismului* este ea însăşi o conotaţie şi când o conotaţie generează alte conotaţii. o Unele conotaţii mai generalizate din categoria anterioară se impun în uzul lingvistic şi apar în dicţiohare* ca menţiuni indicate între paranteze înaintea definiţiei lexicografice*: (tehnic), (familiar) (peiorativ) etc., privind sfera de utilizare a sensului. Selectarea într-un context a unui termen din clasa a muri, a deceda (administrativ), sucomba (livresc), a crăpa (peiorativ) este sugestivă pentru stilul* funcţional căruia îi aparţine enunţul, pentru expresivitatea comunicată de acesta şi pentru caracterizarea vorbitorului. Utilizarea termenului logic fals în limbajul curent implică exprimarea unei conotaţii prin schimbarea variantei stilistice (cu efecte determinate de expresivitate dependente de contextul schimbat). o Conotaţia este implicit şi izolat legată de semnificanl (L. Hjelmslev): când Stendhal foloseşte termeni italieni în textul ■; francez, faptul de a recurge la această limbă are conotaţiile „pasiune, libertate", legate, în lumea stendhaliană, de Italia. In acelaşi fel s-ar putea interpreta schimbarea registrului stilistic în utilizarea unor termeni (ca în situaţia anterioară). Conotaţiile variabile care se asociază semnifi-cantului sunt intonaţia*, pronunţarea^articulară; y mimica, gesturile care însoţesc o anumită cornut nicare şl pot exprima vaiori/semantice suplimentare: (,,p o runcă, supărare" etc.). Este o interpretare foarte largă a conotaţiei. • Conotaţiile sunt, în general, legate de libertatea expresivă a vorbitorului care se manifestă în grad maxim atunci când se identifică cu tropii*. în acest caz, conotaţiile pot avea un uz general; : chiar dacă determinat contextual, de ex.: fierul y. se oxidează în aer (denotaţie), faţă de om de fier (conotaţie care corespunde unei asemănări metaforice* decodabile de către orice vorbitor). Delimitările contextuale stricte şi valorile expresive sporite ale conotaţiei se manifestă, pentru acest A tip de conotaţie, în limbajul poetic (artistic). în yy mesaj*, semnele se combină prin negarea unora dintre valorile lor în aşa fel, încât Ia încheierea \ mesajului se scoate în evidenţă, ca pozitivă; valoarea căreia nu i s-a aplicat nici o negaţie. Mesajul apare ca o serie de negări când ale : denotaţiei, când ale conotaţiei. Conotaţiile pot fi :A parţial condiţionate de partea de vorbire pe care A o reprezintă cuvântul. La substantive care denu- y mese obiecte / fiinţe concrete, distincţia dintre Ay denotaţie şi conotaţie se face clar, dar la substari- A tivele abstracte, denotaţia şi conotaţia sunt foarte ] apropiate; la verbe denotaţia şi conotaţia se-A confundă, adăugându-se nuanţe suplimentare A prin mod, timp, diateză, persoană etc. Diver- A sitatea definiţiilor conotaţiei justifică şi o parte din confuziile privind interpretarea ei; elementul constant de caracterizare rămâne raportarea la y denotaţie şi dependenţa de context (lingvistic şi / a; sau extralingvistic) a oricărei conotaţii. Vezi DENOTAŢIE; POLISEMIE; VIRTUEM. ASM A CONSECUTIV,-Ă 1. Complement circumstanţial ^ în gramatica limbii române, specie a complementului circum- y stanţial* care determină un verb (Doarme de .y speriat), un adjectiv {Are un frate leneş de % groază) sau un adverb {A vorbit destul pentru a CONSOANA 135 plictisi pe toată lumea), exprimând consecinţa sau rezultatul unei acţiuni ori al unei însuşiri. Complementul circumstaţial consecuLiv se expri-; mă printr-un substantiv precedat de o prepoziţie precum de, până la sau spre (A ajuns la timp : spre surpriza tuturor) ori printr-un verb la supin cu prepoziţia de (A îmbătrânit de nerecunoscut) •sau la infinitiv precedat de o prepoziţie ca pentru, spre, până la (E îndeajuns de şmecher spre a se descurca în orice împrejurare). Unele complemente^ circumstanţiale; consecutive constituie expresii consacrate {de minune, de moarte, până la lacrimi, de nespus, etc.). 2. Propoziţie circumstanţială în gramatica limbii române, specie de propoziţie circumstanţială* care determină un verb din propoziţia regentă* (A alergat atât, încât a obosit), un adjectiv (E un băiat aşa de inteligent, că prinde totul din zbor) sau un adverb (A înţeles aşa de repede, de m-a uluit), exprimând consecinţa unei acţiuni sau a unei însuşiri. Propoziţiile circumstanţiale consecutive se introduc prin conjuncţii subordonatoare ca încât, de, că, să, ca să etc. (E prea bine pregătit să / ca să nu reuşească; vezi şi exemplele de mai sus). • Frecvent, propoziţia circumstanţială consecutivă are, în regentă, adverbe corelative cum "sunt atât, aşa, astfel, prea, destul etc. (E destul de obraznic ca să intre peste rând; vezi şi exemplele de mai sus). M.R. CONSOANĂ Sunet a cărui emitere presupune intervenţia în calea curentului fonator* a unui obstacol, reprezentat de închiderea şi / sau de constricţia canalului într-un anumit punct. Prezenţa obstacolului face ca rostirea consoanelor să fie caracterizată prin zgomote specifice. Acustic, consoanele se disting de vocale* prin prezenţa antirezonanţei, care influenţează amplitudinea şi distribuţia formanţilor de frecvenţă. Consoanele sunt, ca şi vocalele, unităţi segmenlale, dar, spre deosebire de acestea, nu pot avea rol de centru silabic (sunt asilabice) şi nu pot primi accent*. Consoanele sunt în raport de dependenţă faţă de categoria vocalelor, fiindcă nu pot face parte dintr-o secvenţă accentuată decât însoţite de vocale. • Pentru numeroase limbi, clasificarea consoanelor din punct de vedere articulatoriu se face în raport cu trei criterii de bază: modul de articulare (determinat de natura obstacolului: închiderea şi / sau constricţia canalului fonator), locul de articulare (punctul de pe canalul fonator în care intervine obstacolul) şi sonoritatea (determinata de prezenţa sau absenţa vibraţiilor laringelui). în funcţie de aceste criterii, consoanele din limba română se clasifică astfel: a) după modul de articulare: oclusive* (explozive): p, b, t, ă, Ic, g , k, g; fricative* (constrictive*, continue*, spiranle*):/, v, s, z, ş,j, h; africate* (semioclusive*): c, g, ţ; sonante*: m, n, l, r; b) după locul de articulare: bilabiale*: p, b, m; labio-dentale:/, v; dentale*: t, d, s, z, {, n, l, r; prepalate: ş,j, c, g; palatale*: Ic, g; velare: k, g; laringale*: h; c) după sonoritate, alcătuiesc perechi următoarele consoane: surde: p, t, Jc, k,f, s, ş, c; sonore: b, d, g, g, v, z,j, g; /h/ şi Iţi sunt consoane surde, fără pereche sonoră, iar sonantele sunt întotdeauna sonore. ® Clasificarea consoanelor din punct de vedere acustic* ţine seama de acelaşi sistem de trăsături binare ca şi clasificarea vocalelor (vezi şi BINARISM). Pentru română sunt luate în consideraţie mai ales trăsăturile: continuu vs. întrerupt (care reflectă distincţia dintre oclusive şi fricative); strident vs. mat (care permite deli-_ mitarea clasei africatelor, consoane stridente), compact vs. difuz (care reflectă distincţia dintre (pre)palatale, velare şi laringale, consoane compacte, şi celelalte consoane, difuze); acut vs. grav (care reflectă distincţia dintre palatale şi dentale, pe de o parte, consoane acute, şi labiale şi velare, pe de altă parte, consoane grave), o Pentru orice limbă există diverse soluţii de descriere a inventarului de foneme consonantice. în cazul românei, diversitatea soluţiilor priveşte interpretările date statutului fonologie al oclusivelor palatale [k\ g] şi al consoanelor urmate de [i] asilabic, prezente la finală absolută. Un loc aparte îl ocupă descrierea lui Emil Petrovici, care ridică numărul fonemelor consonantice la 70. Petrovici identifică patru serii de foneme consonantice: neutre, paîataiizatc (diezate*), labiali-zate (bemolate*) şi labio-palatalizate, alcătuind fascicule de corelaţii*. LLR. CONSTATATIV (ENUNŢ ~) în concepţia lui John Austin, tip de enunţ* care descrie un eveniment real, fiind deci susceptibil de a primi o valoare de adevăr; este, prin raportare la starea "de'fapt, adevărat svca fals (ex. mă plimb; citesc; alerg); sinonim cu asertiv; declay rativ. Se opune enunţului performativ*, tip de enunţ afirmativ cu formă de pers. I, prin a cărui 136 CONSTELAŢIE enunţare se îndeplineşte actul* de vorbire însuşi (vezi: mă scuz; promit că:..; {îţi) mulţumesc, enunţuri a căror pronunţare echivalează cu îndeplinirea actelor de ;,scuză"y de „promisiune4*, de „mulţumire" ele.). G.RD. CONSTELAŢIE în concepţia îui L. Hjelmslev, tip de relaţie* caracterizat prin posibilitatea a doi termeni de a apărea împreună fără ca ei să se presupună reciproc, având deci caracteristica unei coocurenţe* facultative*. Hjelmslev distinge terminologic constelaţia manifestată în cadrul procesului*, deci al relaţiilor de succesiune, pe care o numeşte combinare*, de constelaţia din cadrul sistemului*, deci al relaţiilor alternative, pe care o numeşte autonomie\ în limba română, de ex., relaţia dintre componenţii grupului nominal actualizat prin elevul acesta este de combinare, întrucât coocurenţa lor este posibilă, dar nu necesară; fiecare termen acceptă, succesiv, substituţia* cu 0 (zero), deci poate să apară şi singur (vezi: Elevul 0 iAcesta a ieşit învingător). Sau, la nivelul sistemului, relaţia dintre valorile „trecut" şi „peifectiv" este de autonomie, căci, deşi coocurenţe în cazul perfectului* compus, al perfectului simplu sau al mai mult ca perfectului, ele pot apărea şi independent: „trecutul" se asociază şi cu „imperfecţivul", în cazul timpului imperfect*, iar „perfectivul" se asociază şi cu „viitorul", în cazul timpului viitor* anterior. G.P.D. CONSTITUENT* 1. în lingvistica structurală de tip analitic*, unde predominantă este viziunea descompunerii unei fraze în elemente componente, princonstituent este denumită orice unitate dotată cu sens (mor-fem*) sau grup de unităţi aflate în conexiune (cuvânt*, sintagmă*) făcând parte dintr-o succesiune mai largă de unităţi. Astfel, în construcţia Studenţii mei preferaţi au luat nota zece, la nivelul grupurilor* sintactice, constituenţii sunt: [Studenţii mei preferaţi] - [au luat nota zece]\ la nivelul cuvintelor, constituenţii sunt: studenţii -mei - preferaţi etc., iar la nivelul morfemelor sunt: stiidenţ-i-i etc. ® - imediat în analiza* în constituenţi imediaţi (vezi ANALIZA^), cele două segmente rezultate, într-o singură etapă, din descompunerea unei fraze în elementele ei componente, ierarhic organizate. Constituenţii imediaţi rezultaţi din ultima operaţie de ssgzm mentare, dincolo de care nu se mai obţin unităţi ^ dotate cu sens, se numesc constituenţi ultimi şi^ corespund morfemelor*. 2. Regulă de constituenţi în gramatica generativă*, sinonim pentrum regulă de structură* a frazei, regulă care con-;; verteşte un simbol (reprezentând o categorie*# gramaticală / sintactică) într-o succesiune de'4 simboluri, de tipul: P-+GN GV; GV-*V GN;;:; GN-^Det Nominal etc.; regula de constituenţi arei rolul esenţial în obţinerea derivaţiilor4', deci în i procesul generării. 3. Gramatici de constituenţi# Construcţii formale de tip generativ care utilizează concepţia de structură a frazei din analiza* în constituenţi imediaţi (vezi ANALIZĂ j), generarea unui enunţ apărând ca un proces continuu de scindare a unor unităţi de rang superior în unităţi (constituenţi) de rang inferior. ® Evaluarea* acestui model a relevat neajunsuri de tipul: imposibilitatea stabilirii vreunei relaţii între enunţuri ca: Ion citeşte cartea - Cartea este citită de Ion - citirea cărţii de către Ion; generarea în acelaşi mod a unor grupuri ca: plecarea tatei, primirea banilor, averea părinţilor; generarea unor enunţuri nereperate* ca: *elevul necheăză; * calul citeşte un perete etc., impunând înlocuirea prin construcţii formale mai performante, de tip generativ-transformaţional*. G.PD. CONSTRÂNGERE 1. în lingvistica de tip distribuţional, limitări de distribuţie* impuse de o unitate lingvistică asupra alteia (sau a altora) în procesul combinării* acestora pentru obţinerea unităţilor de rang superior. Fiecare limbă şi fiecare nivel* lingvistic are constrângeri proprii. ® La nivel fonologie, de ex., în grupurile consonantice ale limbii române, consoanele sonante* In, l, ri nu pot ocupa decât poziţia a doua, imediat înainte de vocală: clasăf pradă, şnur. ® La nivel morfologic, morfemul temporal l-ez,~eaz-!, marcând prezentul, exclude vecinătatea unor radicali* ai verbelor de conjugarea a Il-a sau a IlI-a. © La nivel sintactic, în funcţie de tipul de constrângere impus cuvintelor vecine, se disting: a) constrângeri de clasă morfologică (sunt acceptate, în anumite poziţii, unele clase, dar respinse altele; în poziţia subiectului, de ex., este acceptată clasa substantivului, a pronumelui, a formelor verbale nepersonale: infinitiv, supin, dar este imposibilă apariţia clasei 137 adjectivului sau a adverbului; b) constrângeri de formă gramaticală, fie de tipul acordului*, fie al recţiunii* (în grupurile sintactice româneşti, substantivul impune articolului şi adjectivului acordul, iar prepoziţia impune numelui cazul); c) constrângeri de obligativitate a unui determinant (verbul, în funcţie de particularităţile Iui inerente*, dar şi de particularităţile generale ale fclasei* impune anumitor determinanţi obligativitatea, în timp ce altora le permite suprimarea; i astfel, pentru verbul a-lucraideterminantul circumstanţial temporal este facultativ; acelaşi ^determinant fiind însă obligatoriu pentru a dura: lucrează (de două ore) vs. durează de două ore); d) constrângeri de topică, deci limitări privind aşezarea cuvintelor (cliticele, de ex., în limbile în "care există, impun reguli de topică foarte stricte); e) constrângeri lexicale (verbele şi adjectivele impun numelor cu care se combină anumite restricţii lexicale; vezi construcţiile nereperate: ‘Calul citeşte o fereastră sau ‘perete studios). 2. în gramaticile formalizate*, condiţie care restrânge aplicarea unor reguli, limitând la maximum posibilitatea apariţiei de segmente „rău-formate“. a) în gramatica generativ-transformaţională*, condiţie care limitează, în forma si funcţionarea lor, aplicarea transformărilor*. Pentru gramatica transformaţională timpurie, s-a formulat o singură constrângere generală, constând în condiţia obligatorie a oricărei transformări de a păstra integritatea semantică a structurii căreia i se aplică, deci de a nu introduce sau de a pierde informaţie semantică, dar s-au formulat numeroase constrângeri particulare, proprii unei anumite limbi şi pentru o anumită transformare (vezi BLOCARE). Cu timpul, a crescut numărul ; şi rigoarea constrângerilor generale în defavoarea ■celor particulare, b) în GB*, constrângerile apar sub forma condiţiilor şi a filtrelor*, amândouă '.având acelaşi rol de a limita, prin constrângeri ■universal valabile, dincolo de limbile particulare, generarea structurilor agramaticale. Astfel, constrângerea de localitate, stabilită în cadrul teoriei „legării", stipulează că anaforele* (reflexive şi reciproce) şi antecedentul* lor trebuie să se găsească în acelaşi domeniu de localitate, adică în limitele aceleiaşi propoziţii şi ale aceleiaşi categorii guvernante; altfel, construcţia este „rău-formată“ (vezi agramaticalitatea din: 7 răzbel. C.C. CONTEXT 1. ^ lingvistic. Parte a unui enunţ* (sau părţi ale enunţului) care precedă şi / sau urmează unitatea lingvistică supusă analizei şi care îi condiţionează prezenţa, forma sau funcţia; sin. vecinătate. Se poate vorbi de: context de dreapta, simbolizat prin -X; context de stânga, simbolizat prin X-, sau de cadru contextual, simbolizat prin X-Y, unde X şi Y sunt vecinătăţile. Limitele contextului sunt dependente de natura unităţii considerate (pentru foneme, de obicei, silaba; pentru morfeme, alt morfem sau un cuvânt; pentru cuvinte, sintagma sau propoziţia); « Oricare unitate lingvistică, indiferent de nivelă mai puţin unităţile: maximale-enunţurile! poate fi descrisă în termeni contextuali;; Alegerea; contextului (stânga; dreaptă) depinde; de nivelul la care se efectuează analiza^ dar şi de relevanţa contextului pentru analiză. Determinarea con tex tel or de ocurenţă ale diverselor unităţi lingvistice permite reducţia variantelor şi, prin aceasta, stabilirea inventarului de invariante* dintr-o limbă (vezi şi DISTRIBUŢIE), în gramaticile de tip generativ-transformaţional există reguli* de rescriere dependente şi independente de context (vezi CONTEXTUAL). ; « - diagnostic Context lingvistic în care apariţia unui element este unic determinată, contextul neadmiţând decât ocurenţa unui singur element sau a unei anumite clase de elemente. Pus în circulaţie de Z. Harris în cadrul analizei de tip ■ distribuţional (vezi ANALIZA-, j), contextul diagnostic s-a dovedit extrem de ulii la încadrarea în clase morfologice a cuvintelor şi a formelor cu statut ambiguu. Pentru gramatica românească, de exemplu, s-a utilizat eficient la determinarea sta- ; lutului verbal sau nominal al supinului*, la cir- v cumscrierea clasei adverbului* şi a clasei nume- ; ralului*, la încadrarea morfologică a numeroase " cuvinte rezultate din conversiune* etc. 2. comunicativ Ansamblu al factorilor care, dincolo db sensurile determinate de structura lingvistică ăj enunţurilor*, afectează semnificaţia acestora. Ter- \ menul este utilizat îndeosebi în cercetările de ^ pragmatică*, desemnând brice informaţie de bază | care se presupune că e împărtăşită de emiţător* şi de receptor* şi contribuie la interpretarea unul v anumit enunţ de către receptor. Contextul comu-nicativ se defineşte prin următoarele componente: a) datele situaţiei* de comunicare: identitatea*^ rolul şi statutul social relativ al interlocutorilor, ; locul şi momentul comunicării (anumiţi autori;;; desemnează această componentă prin termenul context situaţional sau situaţie) b) supoziţii 1 despre ceea ce interlocutorii ştiu sau consideră de la sine înţeles, despre opiniile şi intenţiile lor în -situaţia dală; c) locul unde se inserează enunţul considerat în ansamblul discursiv din care face parte. Contextele comunicative înglobează deci o componentă sociologică (a), una psihologică (b) CONTEXTUAL.-A 139 şi una lingvistică (c). Vezi şi EXTRALINGVISTIC, o Tipologia contextelor diferă de la un autor la altul. în mod curent, se distinge între context lingvistic (verbal) şi context non-iingvistic (extralingvistic^ extraverbal, non-verbal). La aceste două tipuri, E. Coşeriu adaugă şi contextul idiomatic, reprezentat de limba în care se comunică şi care constituie „fondul" vorbirii. După Coşeriu, contextul verbal poate fi imediat sau medial (context tematic), pozitiv sau negativ (în cazul insinuării, aluziei, sugestiei), iar contextul extra-verbal cunoaşte o diversitate de forme: fizic, empiric, natural, practic, istoric, cultural. « La R. Jakobson, contextul reprezintă unul dintre cei şase factori esenţiali ai comunicării verbale. Contextul este aspectul la care se referă mesajul, în linii generale referentul acestuia. Orientarea spre context determină funcţia* referenţială, denotativă sau cognitivă; veziJTJNCŢIE (A LIMBAJULUI). 3. stilistic în concepţia lui M. Riffaterre, factor poziţional în definirea faptului de stil*: model* accidentat de apariţia unui element nepredictibil. în comunicarea* literară, scriitorul introduce în text o sumă de conotaţii* (afective, expresive, estetice) paralele cu elementele comunicării normale; de aici rezultă faptul că fiecare element succesiv al unui enunţ depinde de cele precedente şi poate fi predictat cu o mai mică sau mai mare probabilitate, în funcţie de poziţia pe care el o ocupă în secvenţă. în propoziţia Floarea are un miros plăcut, gradul de predictibilitate al celui de al doilea termen (are) este mai mic decât al ulti-niului (plăcut), carejmate fi prevăzut cu o mai mare probabilitate. în concepţia lui Riffaterre, textul* nu este un lanţ de fapte de stil, ci un lanţ de opoziţii binare context stilistic / fapt de stil; eficacitatea contrastului stilistic este invers proporţională cu gradul de predictibilitate al unui element din secvenţă. în exemplul Cette obscure clarte qui tomhe des e toi Ies- „Această obscură luminozitate care cade din stele“ (Comedie), contrastul se stabileşte între cei doi termeni ai sintagmei obscure clarte, opuşi ca sens, a căror combinare este cea mai puţin probabilă variantă, deci dotată cu maximum de efect (vezi şi OXIMORON). © Opoziţia context stilistic I fapt de stil constituie microcontextul*\ amplificarea acestuia pe o porţiune mai largă din text, prin adaos de trăsături care accentuează direcţia iniţială, poate alcătui un macrocontext\ GF.D. (7); L.l.R. (2); MM. (3). CONTEXTUAL,-Ă 1. Trăsătură - Trăsătură a unei unităţi lingvistice înregislrând particularităţi semnificative ale contextului* lingvistic, deci ale vecinătăţilor în care unitatea analizată apare. © La nivel sintactic, unde există constrângeri impuse de cuvinte unele asupra altora şi restricţii de combinare proprii fiecărui cuvânt, trăsăturile contextuale notează trăsăturile semnificative ale contextelor, pe de o parte, în termeni categoriali, adică de clasă morfologică şi de restricţie de formă (caz, prepoziţie) impusă vecinătăţii, iar, pe de altă parte, în termeni lexicali, adică de restricţii lexicale impuse cuvântului cu care se leagă sintactic. Gramatica generativă*, prin regulile de subcategorizare* strictă şi selecţională, procură informaţia privind trăsăturile contextuale ale formativelor lexicale conţinute în lexiconul* gramaticii. Astfel, în cazul verbului a ţesăla, lexiconul elaborat pentru limba română înregistrează, pe lângă trăsătura [+V], care nu este de tip contextual, şi următoarele trăsături contextuale: [+ Animaţi f* + Animat! + Uman JGNiL-Uman J Vezi LEXICON. 2. Regulă în gramaticile generative, tip de regulă* dependentă de context (engl. context-sensitive rule), a cărei aplicare este limitată contextual; se simbolizează ca: X Y/A_B, unde prin A-B sunt specificate condiţiile contextuale care trebuie îndeplinite pentru ca regula să fie aplicată. Se opune regulii independente de context (engl. context-free rule), a cărei aplicare nu cunoaşte nici o limitare contextuală, simbolizată ca: X -► Y. 3. Gramatici Tip de gramatici formalizate, bazate în exclusivitate pe reguli de structură a frazei dependente de context. Se opun gramaticilor acontextuale, gramatici formalizate, bazate pe reguli de structură a frazei independente de context. 4. Variantă ~ Vezi (VARIANTĂ) COMBINATORIE. G.P.D. CONTINUU,-Ă 1. Trăsătură regăsibilă la orice nivel sau pentru orice domeniu lingvistic în care au loc treceri gradate de la un element / unitate Ia altul / alta, trăsătură constând în imposibilitatea stabilirii unor limite precise, ca urmare a existenţei „zonelor de 140 CONTRAFACTIV tranziţie4-t în care interferează trăsături aparţinând ambelor elemente / unităţi, ^ în fonetică, este continuă trecerea de la un sunet la altul fie în privinţainventarului^fieasuccesiuniiisunetelor în lanţul vorbirii; De ex;; trecerea de Ia sunetul e la i cunoaşte o infinitate de realizări, unele mai apropiate de e, altele, de /, fiind imposibil de stabilit limita fonetică dintre ele, tafel; în lanţul vorbirii; între momentul final al articulării unui sunet şi momentul iniţial al articulării celui următor este imposibil de stabilit o limită precisă; existând o zonă de trecere" cu particularităţi fonetice- ale ambelor sunete- Se spune că domeniul foneticii* este continuu, în timp ce domeniul fonologiei*, caracterizat prin limite precise între unităţi, este discret* (sau discontinuu). « în semantică, au particularităţi continue toate fenomenele cu manifestare gradată, unde limitele dintre termeni pot fi stabilite exact numai în plan teoretic. Vezi, de ex., domeniul continuu al controlului* exercitat de subiect asupra acţiunii, existând, în fapt, numeroase grade de control. în construcţia Ion se rostogoleşte pe covor, trecerea de la calitatea de agent* a lui Ion, caracterizat prin [+Control], la calitatea de pacient*,^caracterizat prin [-Control], este continuă. • în dialectologie, graniţele dialectale nu reprezintă nişte linii rigide, separând unităţi dialectale închise şi, în consecinţă, trecerea de la uri grai / dialect la altul este continuă, marcată prin existenţa „zonelor de tranziţie44 în care coexista trăsături din ambele unităţi, interferând adesea în vorbirea aceluiaşi Subiect vorbitor. « în tipologia lingvistică, trecerea de Ia un tip de limbi la altul este continuă; neexistând limbi pure sub aspectul tipului lingvistic, nici chiar în situaţiile ideale: fiecare limbă include, într-o măsură mai mare sau mai riiică, şi trăsături străine tipului în discuţie. Astfel, sub anumite manifestări, româna poate fi caracterizată ca limbă sintetică*. De aceea, aprecierile mai exacte sunt de tip comparativ, şi nu absolut: româna este o limbă mai sintetică decât franceza sau engleza, dar mai puţin sintetică decât latina sau rusa. « în evoluţia unei limbi (vezi DINAMICĂ), trecerea de la o etapă de evoluţie la alta este continuă, fiecare fenomen lingvistic prezentând în evoluţia iui „etape de tranziţie44, mai lungi sau mai scurte, în care coexistă forma lingvistică veche şi cea nouă, într-un raport de variaţie liberă* înclinând, ca frecvenţă de apariţie, spre forma veche sau spre cea nouă, în funcţie de varianta stilistică sau dialectală în care se utilizează, de vârsta şi gradul de cultură al vorbitorului etc. 2. în fonetică: a) consoană* a cărei emitere, presupunând producerea unei constricţii*, permite prelungirea mişcării expiratorii; b) serie consonantică prezentând această caracteristică articulatorie*; Sin: constrictivă*, jricativcrp spirantâ*; 3; în teoria fonologică a luiR. Jakobson; una dintre cele 12 trăsături binare universale. Vezi şi BINARISM. G.RD.(l);L.LR.(2ji CONTRAFACTIV VezîrAcnv; CONTRAGERE 1. Accident* fonetic care denumeşte reducerea la o singură emisiune vocalică a unui complex de sunete; mai frecvent se consemnează reducerea diftongilor (monoftongare*), a triftongilor sau a vocalelor în hiat* (sinereză*): cănta>căta\ înăuntru>înlontru, creier>crier, străin>strin etc. 2. în tradiţia sintaxei româneşti, tehnică de reducere, de transformare a unei unităţi sintactice de rang superior (o propoziţie*, inclusă în : structura unei fraze*) într-o unitate echivalentă de Ia nivel inferior (o parte de propoziţie)*, în vederea obţinerii unei variante semantice echivalente, deci a unor sinonime* sintactice. Se opune expansiunii (vezi EXPANSIUNE^). Se bazează, ca şi expansiunea, pe principiul corespondenţei* dintre părţile secundare de propoziţie şi propoziţiile subordonate. Vezi: Propoziţia predicativă => Nume predicativ* (ex. Dorinţă este sâ reuşească Dorinţa este (de) a reuşi); Propoziţie temporală =» Complement de timp (ex. După ce pleacă... => După plecare...) etc; Contragerea antrenează modificări în organizarea sintactică: a) pierderea unui predicat sintactic, fie prin transformarea modurilor predicative în moduri nepredicative, fie prin nominalizare*, fie prin suprimarea copulativului şi obţinerea unui element predicativ suplimentar; b) înlocuirea relatorilor* specifici legării propoziţiilor în frază (conjuncţii subordonatoare; pronume, adjective, adverbe relative) cu elementele de relaţie din propoziţie: prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale. CC. (i); G.P.D. (2): CONTRASTIV, -A 1. Analiză - Vezi ANALIZĂ9; EROARE; GRAMATICĂ^. 2. Distribuţie - Vezi DISTRIBUŢIE; 3. Funcţie r Se utilizează în legătură cu CONTROL 141 accentul* sau cu intonaţia* pentru a indica rolul acestora de a distinge, singure, două unităţi gramaticale identice* (sub aspectul elementelor segmentate), ca în perechile: cântă (prezent) -cânta (perfect simplu) sau cântă (indicativ) -cântă! (imperativ), în prima pereche diferenţierea obţinându-se prin accent, în a doua, prin intonaţie. 4. Gramatică Vezi ANALIZĂg 10; EROARE; GRAMATICĂ^. GRD. CONTROL 1. în teoria GB*, relaţie siritactico-semantică între subiectul neexprimat al complementelor verbale nonfinite (infinitivul, conjunctivul subordonat, ■ gerunziul, supinul), reprezentat prin categoria ! vidă* PRO*, şi un argument* nominal din regentă, care suplineşte interpretarea lui PRO, asigurân-du-i referinţa. Se spune despre PRO că este controlat de un nume din regentă, numit controlor, relaţia semantică dintre PRO şi controlorul său se marchează prin coindexare*. ® în ipostaza de controlat nu apare decât subiectul nelexicalizat al formelor verbale nonfinite; niciodată, subiectul ; unor forme de indicativ din subordonată. • în ipostaza de controlor pot apărea: un subiect din regentă (este cazul, de ex., al subiectelor verbelor ; de aspect* şi modale*, care controlează subiectul conjunctivului, al infinitivului sau al supinului: : lon\ începe [ju înveţe PROJ; Ionx se apucă [de învăţat PROJ; Ionj poate [învăţa PROJ; un obiect direct din regentă (vezi, pentru română, construcţii ca: l-am sfătuit pe Ionx fstf plece PROJ; l-am pus pe Ioni [la făcut PRO{ curăţenie][); un obiect indirect din regentă (vezi, de ex., în română: lui Ioni îixplace [să înveţe PROJ; lui Ion[îi[ vine [a plânge PROJ; lui Ioni îi[ arde [deplimbat PROJ. ® în funcţie de natura lexicală ă predicatului regent, subiectul formei subor-> donate este obligatoriu controlat (ca în exemplele anterioare) sau facultativ controlat, ca în [construcţiile: n-apucă eix [a veni primăvaraj]; Ionx vrea [să plece Gheorghej cât mai repede], ; unde, deşi în vecinătatea unui verb de aspect şi a unuia de mod, subiectul completivei, lexicali-; zat, este diferit referenţial de cel al regentei. (Vezi şi COMPLEMENTIZARE, EQUî; PRO). 2. în ; studiile de tipologie, parametru care realizează distingerea limbilor în funcţie de modul în care este codat controlul exercitat de subiect sau, în a construcţiile cauzative*, exercitat de persoana [asupra căreia se acţionează (vezi CODAREA (ARGUMENTELOR); CAUZAŢIVJ. în cele mai multe limbi, controlul subiectului sau al persoanei asupra căreia se acţionează nu se manifestă la nivel lingvistic; vezi rom. Ion s-a rostogolit pe iarbă, engl. John rolled down the hill, unde subiectul ia aceeaşi formă, indiferent de gradul de control exercitat asupra acţiunii, deci indiferent de faptul că subiectul acţionează voluntar, funcţionând ca agent, sau că participă inconştient, involuntar, funcţionând ca pacient. Sau vezi rom. L-am făcut pe Ion să plece, engl. X made Y go, unde persoana asupra căreia se acţionează (pe Ion, respectiv 7) ia aceeaşi formă indiferent de gradul de control, adică indiferent că persoana este forţată, deci lipsită de control, sau, dimpotrivă, îşi păstrează controlul, acţionând din bunăvoinţă sau convingere. Există însă limbi în care gradul de control al subiectului sau al persoanei asupra căreia se acţionează se manifestă la nivel lingvistic, prin selecţia unor cazuri* morfologice diferite. Astfel, în unele limbi caucaziene, există două realizări corespunzătoare construcţiei Ion s-a rostogolit pe iarbă, selectându-se cazul absolutiv*, pentru subiectele care nu controlează acţiunea (deci pentru pacient), dar cazul ergativ*, pentru subiectele care o controlează (deci pentru agent). Sau, în japoneză, există două actualizări sintactice corespunzătoare construcţiei L-am făcut să plece, selectându-se postpoziţii* diferite pentru situaţia în care persoana asupra căreia se acţionează este lipsită de control sau are un grad mic de control şi pentru situaţia păstrării controlului din partea persoanei asupra căreia se acţionează. G.RD. CONŢINUT Latura cognitivă a semnului* sau a mesajului lingvistic. Planul conţinutului sau al semnificatului este un plan pur mental. în lingvistica modernă (F. de Saussure, L. Hjelmslev), conţinutul se opune expresiei* şi corespunde parţial cu semnificatul* (fr> signifie), considerat în totalitatea lui. Conţinutul unui cuvânt reflectă raportul dintre nivelul psiho-social şi lumea reală. O limbă nu trebuie redusă la etichetarea lucrurilor şi a conceptelor pre-existente, nu trebuie considerată o nomenclatură; în raport cu aceeaşi realitate extralingvistică, limbile pot face decupaje originale (motiv pentru care Saussure susţine că limba* este formă* şi nu substanţă). De aceea, interdependenţa dintre structura expresiei* 142 CONVERSAŢIE t şi structura conţinutului se află, după limbi, în raporturi variabile. De ex., cuvintele care exprimă culorile spectrului desemnează în vocabular o grilă diferită în funcţie de limbă. Limbi meridionale; ca italiana* disting mai multe nuanţe de-albastrul (it; celeste* aziurOi 6/u)* faţă de un singur nume în român ă (aIbastru) pentrn a desemna aproximativ: acelaşi conţinut Unele limbi nordice (daneza); nu fac distincţia de conţinut dintre **albastru" şi „verde**. Conţinutul este, în toate aceste cazuri, identic, reflectând percepţia razelor luminoase care depind de o condiţionare fiziologică, iar ceea ce diferă este structura expresiei. Decupajul apare diferit pentru că* în cazul lui „albastru" în italiană se exprimă diferenţe de conţinut pe care româna sau limbile nordice nu le fac. Aceeaşi relaţie de rudenie („fratele / sora soţului / soţiei") este desemnată în română prinlr-un singur termen - cumnat şi prin trei în rusă (chourin „fratele-soţiei", svoiak „soţul sorei soţiei", dever „fratele soţului"). Raportul dintre expresie şi conţinut este arbitrar (vezi ARBITRARUL SEMNULUI), ceea ce rezultă din faptul că limbi diferite au cuvinte distincte pentru a se referi la acelaşi obiect: rom. arbore, pom, copac\ fr. arbre\ engl. tree, germ. Baum. o Unii lingvişti (Hjelmslev) au introdus distincţia dintre forma conţinutului şi substanţa conţinutului (vezi FORMĂ). Forma este structurarea intenţiei de comunicare într-o limbă dată; substanţa este punerea în raport a lumii exterioare cu facultatea de a vorbi. • Studiul, conţinutului s-a făcut în semantica structurală* (pornind de la un proiect al lui Hjelmslev) pe baza lexemelor*, sememelor* şi seinelor* care reprezintă structura unei limbi la un moment dat. Conţinutul este analizat în dicţionare şi în semantica* tradiţională ca posibilitate de descompunere a unei expresii în mai multe semnificaţii* sau în mai multe accepţii* (vezi POLISEMIE). Conţinutul se manifestă şi Ia nivelul enunţurilor, unde nu mai interesează conţinutul lexical al cuvintelor (sau conţinutul denotativ* strict), ci conţinutul locutiv, ilocutiv, modal*, afectiv (vezi PRAGMATICĂ). Analiza conţinutului interesează şi ca tehnică sociologică sau psihologică, alături de cea lingvistică. A.B.V. CONVERSAŢIE Tipul familiar, curent, de comunicare orală, dialogică, în care doi sau mai mulţi participanţi îşi asumă în mod liber rolul de emiţător*. Deşi consideraţiile de statut şi de rol pot interveni ca un factor restrictiv, conversaţia nu se poartă din această perspectivă, ci participanţii se manifestă ca simpli indivizi. Conversaţia nu implică limitări în privinţa temelor abordate şi nu necesită un cadru instituţional de desfăşurare. Conversaţia se defineşte* de obicei; în opoziţie cu discuţia, care se; caracterizează prin restricţii precise privind cadrul, tematica şi alocarea rolului de emiţători participanţii manifestându-se prin prisma rolului i lor social. Conversaţia nu este un produs strucrf tura! similar frazei* ci rezultat al contribuţiei mai multor indivizi, care au adesea obiective diferite : şi interese divergente. * Conversaţia are următoarele trăsături specifice: a) este creată continuu, prin interacţiune*. Evoluţia conversaţiei este, în general, nepredictabilă, dar atât în producerea, cât şi în interpretarea enunţurilor* se ţine seama cu necesitate de partener; b) este inerent contextuală, în măsura în care contextul* comunicativ îşi pune amprenta asupra desfăşurării ei la nivel macro- şi micro-structural; în acelaşi timp, conversaţia este creatoare de context; c) este structu- ^ rată, desfăşurându-se sub forma unei succesiuni de intervenţii alternative ale unor participanţi. Ordonarea conversaţiei nu este determinată atât de ordonarea diverselor secvenţe componente, cât de faptul că interacţiunea dintre participanţi presupune coordonarea activităţii de producere a semnificaţiilor (negocierea sensurilor, crearea unor contexte interpretative etc.). Atingerea obiectivelor urmărite de participanţii la conversaţie presupune adesea apelul la strategii* comunicative. Conversaţia se caracterizează prin coprezenţa formelor comportamentului social şi lingvistic atât la nivel macro-, cât şi la nivel micro-structural. (Vezi MACROSTRUCTURĂ; MICROSTRUCTURĂ.) Structurile interacţionale se manifestă prin secvenţe de acte ilocuţionare*. Pragmatic, conversaţia este o activitate necesară* cu funcţie coezivă, facilitând cele mai diverse ; forme de activitate umană cooperativă. Vezi şi ANALIZĂ (A CONVERSAŢIEI). LJ.R: CONVERSAŢIONAL,^ Vezi IMPLICATURĂ; INTENŢIE; INTERACŢIUNE; MAXIMĂ; MIŞCARE; STRATEGIE-. CONVERSIE Figură* sintactică (de construcţie), specie de dislocare*, constând din inversarea termenilor unei CONVERSIUNE 143 [sintagme / serii enumerative, cu scopul de a reliefa termenul deplasat sau, eventual, restul secvenţei modificate; în anumite situaţii apropiate de [proza poetică, figura devine sursă de ritm. Ex.: Noaptea ca şi ziua, ziua ca şi noaptea, glasul lui duios răsună prin codri (Odobescu); Eu li văd şi-i aud, îi aud şi-i văd (Delavrancea). Conversia este o figură generică, de fapt numele dat unei întregi serii de figuri sintactice, diferit identificate şi definite în funcţie de poziţia strictă a termenilor dislocaţi: când schimbarea se produce între elemente alăturate şi strict legate gramatical, avem a face cu anastrofa*, dacă termenii dislocaţi nu sunt alăturaţi - se realizează hiper-batul*, iar când modificarea se încadrează într-o schemă simetrică - una dintre variantele chias-mului*. [Vezi şi DISLOCARE; REVERSIE. MM. CONVERSIUNE 1. Termen folosit alături de schimbare a valorii gramaticale (sau a clasei lexico-morfologice) pentru a denumi un procedeu gramatical (morfo-• sintactic sau, în exclusivitate, sintactic) de trecere a unui cuvânt de la o parte de vorbire* la alta, deci un procedeu gramatical de formare de cuvinte noi [din cuvinte existente în limbă. Se deosebeşte de : derivare*, în cazul căreia este, de asemenea, posibilă trecerea la altă clasă morfologică, realizată [însă în condiţiile ataşării de a fixe* derivative. © în [operaţia de conversiune, trecerea la o nouă parte [de vorbire este marcată morfologic prin selecţia mărcilor flexionare proprii noii clase (dacă este o [clasă flexibilă) sau prin invariabilitate (dacă este [o clasă neflexibilă), iar, sintactic, prin apariţia în contextele specifice noii clase şi cu funcţiile acesteia. Astfel, dacă are loc trecerea de la adverb la substantiv (vezi SUBSTANTIVIZARE), cuvântul nou format, devenit flexibil*, primeşte mărci de caz şi de articulare (ex. binele, binelui), iar, sintactic, poate primi un adjectiv căruia îi impune acordul* (binele făcut) şi poate apărea în poziţiile de subiect şi de obiect (Mă bucură binele făcut), © După clasa morfologică în care se încadrează noul cuvânt, se disting: substantivizări '(trecerea Ia substantiv), adjectivizări* (trecerea la adjectiv), adverbializări* (trecerea la adverb) etc,, [ iar după clasa morfologică de origine, se disting [mai multe tipuri de substantivizare: a adjectivului, a participiului, a infinitivului, a supinuiui, a pronumelui, a numeralului, a adverbului, a interjecţiei şi mai multe tipuri de adverbializare, de adjectivizare etc. © Productivitatea procedeului diferă de la o limbă la alta, fiind mai mare în limbile predominant analitice* faţă de cele sintetice*. Procedeul este, de ex., mai productiv în engleză decât în română, flexiunea limbii române fiind mult mai bogată decât a englezei. în română, fără să fie un procedeu cu mare productivitate, în comparaţie cu derivarea, există câteva tipuri de conversiune care au un caracter regulat, general: substantivizarea infinitivului lung (plecarea tatei), a supinuiui (mersul pe jos), adjectivizarea participiului (om învăţat), adverbializata adjectivului (citeşte corect) şi a substantivelor exprimând noţiuni temporale (citeşte noaptea ri duminica). Celelalte tipuri de conversiune sunt accidentale, încărcate adesea stilistic. Vezi ADJECTIVIZARE; ADVERBIALIZARE; SUBSTANTIVIZARE. 2. în unele lucrări, desemnează orice tip de trecere de la o clasă morfologică la alta, indiferent de procedeul folosit (inclusiv derivare), iar în literatura lingvistică de limbă engleză se utilizează şi pentru trecerile de la o subclasă la alta (de ex., conversiunea unui nume propriu* în comun*, a unui nume abstract* într-unul concret* etc.). Vezi ADJECTIVIZARE; ADVERBIALIZARE; SUBSTANTIVIZARE. G.P.D. CO-TEXT în unele studii de teoria textului*, vecinătate imediată a unui fragment determinat de text; componentele verbale care îl preced şi îi urmează. Conceptul a fost pus în legătură cu coeziunea*/ coerenţa* secvenţială a textului, pe care o asigură în bună măsură. © în majoritatea cazurilor, este greu de diferenţiat de context*; J.Petofi şi R. de Beaugrande limitează funcţia co-textului la unitatea sintactico-semantică a structurii textuale interne, contextului fiindu-i rezervată „deschiderea", aspectele pragmatice şi comunicative legate de funcţionarea textului (C.Reis-A.M.Lopes). © Dimensiunea co-textului depinde de fragmentul luat în considerare şi, de aceea, e variabilă. într-un roman, de ex., co-textul unui capitol este alcătuit din capitolele precedente şi următoare; într-un text dramatic co-textul unei replici e constituit de replicile vecine. în aceeaşi perspectivă, în poezie / proză co-textul fiecărei fraze îl formează frazele 144 COOCURENŢA înconjurătoare;în această situaţie, însă, este greu de diferenţiat conceptual co-textul de micro-context (vezi CONTEXT). MM. COOCURENŢĂ Prezenţă simultană (sau coexistenţa); în acelaşi context; a două sau mai multe elemente lingvistice; este efectul proprietăţii distribuţionale de compatibilitate* a unui element cu altul (sau altele); Elementele ăpîăriite împreună se numesc codcurente, • îritr-6; limbă dată; coocurenţa elementelor poate fî: a) obligatorie, dacă, îh orice apariţie, ele se presupun reciproc (vezi, de ex., coocurenţa verbului copulativ şi a numelui predicativ); b) facultativă, dacă apariţia elementelor împreună este posibilă, dar nu necesară (vezi coocurenţa verb-adverb). ® La nivel sintactic, coocurenţa se poate stabili între unităţi legate sintactic (de ex., coocurenţa verbului tranzitiv şi a complementului său), dar şi între unităţi nelegate direct (vezi coocurenţa celor două obiecte, direct şi indirect în: îmi dă o carte). Vezi COMPATIBILITATE; DISTRIBUŢIE. » G.P.D. COOPERATIV,-Ă (PRINCIPIU -) Principiu general care stă la baza oricărei activităţi întemeiate pe colaborare între indivizi, inclusiv comunicarea* verbală. Principiul cooperativ şi principiul politeţii* sunt cele două principii de bază complementare, care guvernează interacţiunea verbală, reglementând aspectele lingvistice şi, respectiv, sociale ale comunicării interumane. Formulat de H.P. Grice, principiul cooperativ cere ca orice ^intervenţie* a unui participant la un schimb* verbal să fie structurată, îh momentul în care se realizează, în concordanţă cu obiectivele sau direcţia acceptate prin consens ale activităţii comunicative în curs. Respectarea acestui principiu presupune emiterea de către fiecare participant exclusiv a replicilor adecvate conversaţional în momentul considerat. Neres-pectarea preocupărilor interlocutorului reflectă o atitudine necooperativă. în acelaşi timp, orice activitate de receptare se bazează pe acceptarea ideii că, în pofida aparenţelor, interlocutorul respectă întotdeauna principiul cooperativ. în cazul unor replici succesive care superficial par semantic discontinue, receptorul încearcă să stabilească prin deducţii pragmatice o legătură logică, pentru a păstra presupunerea cooperării (vezi şi IMPLICATURĂ). Principiul cooperativ asigură coerenţa* şi continuitatea discursivă. Principiul cooperativ se concretizează sub forma a pâtmi maxime*, care descriu mijloacele raţionale de desfăşurare a unor schimburi verbale cooperative:;: maximă cantităţii, a calităţii, a relevanţei şi ai manierei. llr: COORDONARE în sintaxă, termen prin care se desemnează unulf dintre cele două raporturi fundamentale care stau la baza formării propoziţiei şi a frazei; coordonarea implică o relaţie între unităţi sintactice cu acelaşi statut (între propoziţii principale, între propoziţii secundare dependente de acelaşi element regent sau între părţi de propoziţie de acelaşi fel); rar poate apărea raportul de coordonare şi între propoziţii subordonate ce aparţin unor tipuri de subordonare distincte (Vine cum vrea şi când poate). ® Raporturile de coordonare cunosc ; mai multe valori: coordonare copulativă disjunctivă*, adversativă\ conclusivă* şi se reali-; zează la nivelul enunţului atât prin juxtapunere; cât şi prin joncţiune. C.C. COORDONATOR,-OARE Clasă de conjuncţii* sau locuţiuni conjuncţionale* cu ajutorul cărora se realizează diferitele raporturi de coordonare. Vezi CONJUNCŢIE; CONECIW; COORDONARE. C.C. COPULATIV,-Ă 1* Raport Specie a raportului sintactic de coordonare* care exprimă asocierea între părţi de propoziţie şi între propoziţii cu acelaşi rang; sintactic. Raportul copulativ se exprimă fie prin joncţiune*, adică folosind conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale (vezi 2), fie prin juxtapunere*;;; deci prin alăturare, fără element conectiv (Ani cumpărat cărţi, caiete, creioane). 2. Conjuncţie; (sau locuţiune conjuncţîonală) ^ Specie de; conective* coordonatoare care exprimă un raport; copulativ (vezi I)» legând părţi de propoziţie sau propoziţii cu acelaşi rang sintactic. Inventarul de conjuncţii copulative diferă de la o limbă la alta. Pentru română, de ex., acelaşi inventar de conjuncţii: şi, nici, iar (în anumite apariţii) şi de locuţiuni conjuncţionale: ca şi, precum şi, nu numai..., ci şi este folosit, cu mici excepţii, atât COPULĂ 145 Ia nivelul propoziţiei, cât şi în frază (face excepţie iar, care apare între propoziţii: Ion a plecat la Iaşi, iar Gheorghe, la Cluj), 3. Verb •v Glasă sintactică de verbe caracterizate prin apariţia în configuraţia* sintactică [Nominal - [ Nom }l , I Nom vNominal J J Notn deci verbe care participă- în cadrul structurilor de bază*; la o relaţie ternară, cerând obligatoriu atât prezenţa nominalului subiect, cât şi a unuia dintre contextele Adjectiv (acordat cu subiectul) sau Nominal în nominativ (necoordonat cu subiectul). Alte caracteristici sintactice ale verbelor copulative: sunt verbe intranzitive; nu participă ele însele la opoziţiile de diateză*, ci preiau caracteristicile de diateză ale adjectivului sau ale numelui cu care se combină (ca în: îşi este lui însuşi cel mai mare duşman; îşi sunt unul altuia duşmani), o Din punct de vedere semantic, rolul lor este de a stabili fie o relaţie de echivalenţă între subiect şi cel de-al doilea nominal (ex. Munca înseamnă satisfacţie), fie o relaţie de calificare stm de identificare a subiectului prin intermediul adjectivului sau al nominalului nume predicativ (El este inteligent, El este directorul). Din punctul de vedere al aspectului*, se împart în: verbe copulative statice (a fi şi sinonimele lui) vs. verbe copulative progresive (sau dinamice) {a deveni şi sinonimele lui), o Ca parametru tipologic, verbele copulative împart limbile în două clase: tipul de limbi cu structura Subiect + V. Cop. + Adjectiv (sau Nominal), ca în română, franceză, engleză (Ion este bolnav; fr. Jean est malade; engl .John is UI); tipul de limbi care, pentru aceeaşi semnificaţie, nu selectează verbul copulativ, structura reducându-se la Subiect + Adjectiv (sau Nominal), ca în arabă sau rusă. G.RD, COPULĂ Sin. pentru verb copulativ (Vezi C0PULAT1V3). CORECTARE Unul dintre fenomenele tipice pentru comunicarea orală (vezi ORALITATE). Reprezintă o formă de manifestare a funcţiei metalingvistice* a limbajului. Corectările sunt determinate de deficienţe care pot apărea atât în procesul emiterii, cât şi în aceia al receptării. Operează asupra formei sau a sensului unor constituenţi izolaţi, a unor secvenţe de constituenţi ori chiar asupra unor enunţuri. Se realizează prin substituţii parţiale sau integrale în cadrul enunţurilor ori prin reformulări ale celor spuse. în structura conversaţiei, se distinge între iniţierea şi efectuarea corectărilor. în raport cu acest criteriu, există: autocorectări autoinitiate (ambele acţiuni sunt iniţiate de emiţător*), autocorectări heteroiniţiate (corectări iniţiate de interlocutor*, dar realizate de emiţător), heterocorectări autoinitiate (corectări iniţiate de emiţător, dar realizate de interlocutor), heterocorectări heteroiniţiate (ambele acţiuni sunt iniţiate de interlocutor). Există o ierarhizare preferenţială a acestor tipuri de corectări: autocorectarea reprezintă situaţia nemarcată, heterocorectarea fiind marcată (dovadă, prezenţa unor elemente cu funcţie de atenuare: cred, bănuiesc, presupun, mi se pare etc.). Formele tipice ale iniţierii corectării de către interlocutor sunt reprezentate de întrebări (cu element interogativ sau în ecou, reluând partea de corectat), de repetarea silabă cu silabă a elementului (sau elementelor) greşi t(e), de sublinierea prin ton sau intonaţie a secvenţei greşite. Ca modalitate de realizare în conversaţie, corectările pot fi implicite (tacite) sau explicite, prefaţate adesea prin indicatori de reformulare (adică, vreau să spun/ vrei să spui); corectările explicite pot genera dispute. în funcţie de distanţa faţă de locul în care apare eroarea* corectarea poate fi imediată, precoce (implicând întreruperea*) sau amânată. Tăcerea* interlocutorului poate conţine sugestia autocorectării. LJ.R. CORECTITUDINE Concept folosit în gramatica normativă sau / şi corectivă pentru a caracteriza orice enunţ care respectă următoarele cerinţe: pe plan gramatical, enunţul este construit în conformitate cu toate regulile sau normele* morfologice şi sintactice (reguli referitoare la alegerea unei anumite forme flexionare*, la acord*, la topică*, la folosirea semnelor de punctuaţie* etc.); pe plan semantic, enunţul este clar, lipsit de ambiguitate; pe plan pragmatic, enunţul este adecvat* din punct de vedere stilistic şi situaţional. Termenii! corectitudine se află în opoziţie cu abatere*, greşeală* sau incorectitudine. M.R, 146 COREFERENTIALITATE i. GOREEERENŢIALHATE Caracteristică a: doLsau mai mulţi constituenţi dintr-un enunţ, unul obligatoriu exprimat, celălalt sau ceilalţi exprimaţi sau neexprimaţii de a avea aceeaşi referinţă*; Este cazul, de ex., al reflexivului şi al subiectului dintr-o propoziţie (Ionisei spală) sau al subiectului neexprimat dintr-o subordonată şi ai subiectului regentei (Ioni începe [sa înţeleagă PRO^]). Identitatea derefe-rinţă se marchează grafic prin procedeul co-indexării*, folosindu-se indici identici pentru cele două nominale. Vezi LEGARE. G.P.D. CORELATIV,-! 1. Element ^ Ansamblu de doi termeni plasaţi în două propoziţii diferite, care marchează suplimentar relaţia dintre ele; primul termen al corelaţiei are rolul de a anunţa raportul sintactic respectiv. în limba română, sistemul corelativ este bogat; acesta prezintă un tip conjuncţional şi uri tip adverbial (adjectival), cuprinzând atât raportul de coordonare, cât şi pe cel de subordonare: Sau mănâncă, sau pleacă; M-a bătut aşa, încât m-a învineţit. Din piinct de vedere structural, corelativele se obţin fie prin repetarea aceluiaşi element (tipul conjuncţional), fie din asocierea unor elemente diferite (adverbial + conjuncţional): sau... sau..., aşa... cum... 2. Sunete/ pereche ^ în fonologie, pereche de sunete care se află într-un raport de opoziţie binară, proporţională şi privativă; perechile /p/ şi /b/, A/ şi /d/ sunt astfel de perechi* pentru că sunt singurele sunete care prezintă ca trăsături distinctive comune [+ oclusiv, + bilabial] şi respectiv [+ oclusiv, + dental]. C.C. CORELAŢIE 1. în terminologia fonologică a Şcolii de la Praga, ansamblul acelor perechi de foneme ai căror termeni se opun prin prezenţa sau absenţa unei anumite caracteristici articulatorii. Perechile care formează o corelaţie se numesc perechi corelative*, iar trăsătura care le diferenţiază, marcă de corelaţie*. De ex.: corelaţia de sonoritate, prezentă în consonantismul a numeroase limbi, în cazul căreia consoană surdă reprezintă termenul nemărcat, iar cea sonoră, posedând marca de corelaţie, termenul marcat. Participarea unor foneme la mai multe corelaţii determină constituirea unor fascicule de corelaţii. în descrierea fonologică a consonantismului* românesc, de ex., E. Petrovici a identificat, în afara corelaţiei de sonoritate, corelaţia de palatalitate (diezare) şi de Iabialitate (bemolare), reunite în fascicule; Vezi şi CONSOANĂ; SONORITATE. 2. în terminologia glosematică a lui L. Hjelmslev, raport între doitermeni care pot contracta aceeaşi relaţie* în mod alternativ. De ex., raportul dintre două consoane care pot preceda o anumită vocală în cadrul unei silabe (corelaţia dintre [p] şi [m], care pot apărea înainte de [a] în silabele iniţiale, în română; desinenţele de singular şi de plural care pot fi ataşate aceluiaşi:: rădic al nomin al; • V desinenţele personale care pot fi ataşate aceluiaşi radical verbal etc.). Corelaţia este expresia raporturilor de disjuncţie logică, specifice membrilor unei paradigme*. După Hjelmslev, sistemul* este o ierarhie corelaţională, pe când procesul* este o ierarhie relaţională (vezi şi RELAŢIE). în esenţă, distincţia corelaţie vs. relaţie de la Hjelmslev corespunde distincţiei saussuriene paradigmatic vs. sintagmatic. L.LR^ CORESPONDENŢĂ 1. ** a timpurilor Sintagmă ce traduce lat. con-secutio tempo rum; în limba română, ea desemnează o serie de restricţii gramaticale în utilizarea timpurilor şi a modurilor verbale în frază, determinate de natura timpului şi a modului verbului regent (sau coordonat); sin. concordanţă\ o în limba română, asemenea restricţii în utilizarea timpurilor verbale sunt puţin evidenţiate; se consideră că fenomenul este „destul de liberi4, deoarece numai un număr restrâns de propoziţii (un tip de finală, propoziţia modală comparativă* propoziţia consecutivă) prezintă, sub influenţa verbului regent, un anumit timp în subordonată. • Privită ca o relaţie complexă verb-verb, corespondenţa timpurilor poate îngloba şi problema timpurilor de relaţie* sau problema utilizării modului condiţional în cadrul periodului* condiţional. 2. Principiu al ^ ei Principiu formulat pentru sintaxa limbii române, dar valabil pentru organizarea sintactică a oricărei limbi, care stabileşte că, în structura unui enunţ complex (a unei fraze), oricărei părţi secundare de propoziţie îi corespunde o propoziţie subordonată, îndeplinind aceeaşi funcţie: complementului direct* îi corespunde propoziţia completivă directă, complementului de agent* - completiva de agent etc.: Subiectului şi numelui predicativ ie corespund CORPUS 147 propoziţia subiectivă şi, respectiv, propoziţia predicativă, argument suplimentar pentru susţinerea dependenţei celor două poziţii sintactice faţă de centrul verbal ai propoziţiei. Principiul corespondenţei stă la baza mecanismelor sintactice de contragere* şi de expansiune*, oferind, pentru o limbă dată, mijloace de obţinere a unor structuri sinonime*. CC. CORPUS Ansamblu finit de enunţuri, alcătuit din texte • scrise sau orale (înregistrate pe bandă de magnetofon), constituind un eşantion reprezentativ pentru limba supusă descrierii, omogen ca etapă istorică şi ca variantă stilistică sau dialectală. Corpusul este utilizat pentru realizarea descrierilor lingvistice de orice tip, cu metode tradiţionale sau modeme, oferind datele supuse analizei, ca şi pentru verificarea ipotezelor formulate asupra structurii şi funcţionării unei anumite limbi. în descrierile modeme, recurgerea la corpus se justifică teoretic prin trăsătura recursivitaţii* limbajului uman, care permite proiectarea datelor rezultate din excerptarea unui corpus asupra unui set infinit de enunţuri, constituind limba. G.RD. CRATIMĂ [-] 1; Semn ortografic*. în ortografia* românească actuală se utilizează: a) între cuvinte rostite legat (fără pauză) ca urmare a unor fenomene de fonetică sintactică - sinereză* (ne[-]am întâlnit), eliziune (într[-]o seară), afereză* (de[-]nţeles) -sau ca urmare a proclizei unor cuvinte neaccentuate (l[-]ai văzut); encliza cuvintelor atone conduce la rostirea într-o singură silabă (c«[-]s) ■ ori în silabe diferite (zice[-]je); b) în compuse -substantive (rochiţa[-)rândunicii), adjective (galbe?i[-]verzui), adverbe (târâş[-]grăpiş), interjecţii (haida[-]de) - cu grad mai slab de sudură decât cel al compuselor scrise legat (untdelemn); : c) în abrevierea compuselor nesudate (nord[-]sud > Af[-]S); d) în abrevierea compuselor sudate, marcând discontinuitatea (d[-]lui „dumnealui*1, D[-]sa „Domnia sa“); e) în derivate cu prefixele j ne-, reindicând absenţa vocalei iniţiale î a cuvântului de bază şi rostirea legată; f) în derivate J noi şi / sau ocazionale, marcând caracterul lor nesudat (ex[-]premier, anti[~]Maiorescu, non[-]a, y:IXB.[r]ist, X[-]ulescu); g) după abrevieri, după | neologisme neadaptate, după denumirile literelor*, după cifre etc. cărora li se ataşează un articol sau o desinenţă (I.T.B. [-]///, slo\v[-]uri, /[-]«/, 10[-]le); h) în notaţia cifrică a numeralului ordinal (al 10[-]lea, al X[-]lea); i) (în lucrările de lingvistică) în notaţia elementelor lipsite de independenţă: segmente de expresie ale unui cuvânt (dej[-], [-]ar), forme pronominale sau verbale conjuncte ([-]/[-],[-]«[-]), poziţia cratimei indicând direcţia legării acestor elemente în plan sintagmatic (afixele derivative şi elementele de compunere se scriu fără cratimă când au rol de cuvinte, în exprimarea curentă: atelier moto); j) ca marcă grafică a despărţirii cuvintelor în silabe (cfl[-]jra). 2, Semn de punctuaţie*. în scrierea* românească actuală se utilizează: a) între cuvinte repetate care alcătuiesc o unitate (Pentru-a crucii biruinţă se mişcară râuri[-]râuri, M. Eminescu); b) între numerale juxtapuse exprimând o aproximaţie (a aşteptat patru[-]cinci minute); c) între cuvintele care precizează limitele în spaţiu sau în timp (cursa Bucureştii-] Viena, perioada l[-]4 mai). în concurenţă cu virgula* în situaţiile (a), (b) şi cu linia de pauză* în (c). Cratima nu se izolează prin pauză albă* de segmentul (segmentele) de expresie pe lângă care are un anumit rol. Circulă şi cu denumirea liniuţă de unire sau de despărţire. C.S. CREATIVITATE 1. în concepţia lui N. Chomsky, cea mai importantă trăsătură a limbajului uman, constând în capacitatea fiecărui vorbitor nativ de a produce la infinit şi de a înţelege spontan un număr infinit de fraze pe care nu le-a auzit şi nu le-a pronunţat niciodată înainte. Această aptitudine se explică prin înmagazinarea în memoria vorbitorului nativ a unui sistem finit de reguli recursive* şi prin capacitatea acestuia de a le folosi la infinit. Creativitatea stă Ia baza unui concept esenţial al teoriei generative*: competenţa* lingvistică. ® Ideea creativităţii apare enunţată cu mult înaintea lui N. Chomsky, fiind celebră formularea lui W. von Humboldt: „întrebuinţarea la infinit a mijloacelor finite'1. Ceea ce este nou la N. Chomsky este însă ideea de a elabora un mecanism formal (o gramatică) în stare să formuleze explicit procesele creative ale limbii, captate, în acest mecanism, prin caracteristica generativă a modelului. 2. în concepţia lui E. Coşeriu, creativitatea şi alteritatea sunt două principii universale în funcţionarea limbajului uman, opuse şi totuşi 148 CREOLA coexistentei primul privind limba ca activitate creatoare a indivizilor care o folosesc, iar al doilea privind limba ca destinată şi altora, deci orientată spre interlocutor. Efectele celor două principii sunt opuse: creativitatea determină variaţia* lingvistică, fiind responsabilă de dinamica* în sincronie şi în diacronie a oricărei limbi, în timp ce alteritatea are ca efect omogenitatea, asigurând înţelegerea reciprocă şi continuitatea lingvistică, ® în accepţia 1, creativitatea aparţine sistemului; în accepţia 2, aparţine individului. 3. ~ lexicalăEste interpretată (de L. Guibert, D. Corbin ş.a.) ca un caz special al creativităţii lingvistice, fiind mai strict condiţionată de relaţiile lexicului cu aspecte sociale (care nu sunt luate în consideraţie de alte interpretări ale creativităţii). Lexicul, ca sistem deschis spre referent, spre evoluţia lumii şi a gândirii, a transformării societăţii, se remarcă printr-o mare mobilitate, manifestată în modificări cantitative (îmbogăţirea masei lexicale prin derivare*, compunere* şi împrumut*) sau calitative (mutaţii semantice, creativitate paradigmatică şi sintagmatică). Creativitatea lexicală este studiată de neologie*, care defineşte posibilităţile de creare a noi unităţi lexicale prin reguli de producere incluseîn sistemul lexical. Creativitatea lexicală se manifestă (după Guilbert) prin două principale tipuri de neologie: a) neologia denominativă, provenită din necesitatea de a da un nume unui obiect sau concept nou, corespunzător nevoii de a comunica o experienţă nouă şi b) neologia stilistică, atunci când creaţia lexicală este bazată pe cercetarea expresivităţii* cuvântului, condiţionată de utilizarea pe care Lo dă subiectul vorbitor apt să dispună de libertatea de expresie manifestată în comunicare* (de Ia cea obişnuită până la textul literar); neologia stilistică se manifestă în vorbire* (vezi şi TROP). Interpretată mai rigid, paralel cu tipurile de creativitate sintactică (Corbin), creativitatea lexicală este delimitată în: a) creativitate care pleacă de la un număr finit de reguli de formare a cuvintelor, capabile să permită înţelegerea unui număr infinit de cuvinte construite (,mortal-imortal-imortaliza), regula generală în română fiind: adjectiv (nume) neologic+-fea=verb; de la aceleaşi adjective, franceza are un număr mai mare de derivate, respectând alte reguli. Numai acest tip de creativitate lexicală este susceptibil de interes lingvistic; b) creativitatea care produce „mostre4* cu caracter deviant, de care vorbitorul şi auditorul sunt adesea conştienţi (de ex., în româna de după 1990 a apărut verbul a dugheniza în construcţii precum dughenizarea Capitalei, în care nu se respectă regula menţionată anterior, întrucât se pleacă de la un substantiv concret neromanic); probabilitatea înregistrării unor formaţii de acest tip în dicţionare este minimă. ; G.P.D. (7-2); A.B.V. (3). CREOLĂ Pidgin* (sau sabir*) care şi-a pierdut statutul de i limbă vehiculară, fiind adoptat de anumite co- i munităţi* ca limbă maternă. După J. Fishman, creolele au îh comun cu pidginurile absenţa standardizării, a autonomiei şi a istoricităţii, dar, spre deosebire de acestea din urmă, se caracterizează prin vitalitate. Creolele înlocuiesc treptat limbile indigene originare. Creolele cele mai răspândire au la bază franceza, spaniola, portugheza, engleza şi olandeza. Apariţia lor se află în strânsă legătură cu procesul creării imperiilor coloniale, după sec. al XVII-lea. în cea mai mare parte a cazurilor, în anumite condiţii istorice, sociale şi culturale, pidginurile s-au creolizat, devenind limbi cu o structură mai complexă sub aspect lexical şi gramatical, utilizate în cele mai diverse situaţii de comunicare curentă. Vocabularul de bază al creolelor este împrumutat din limbile europene din care derivă, iar în morfo-sintaxă structurilor sinte- : tice li se preferă cele analitice. Creolele sunt vorbite în America (de Nord, Centrală şi de Sud), Africa; Asia (de Sud şi de Sud-Est), precum şi în insulele din Oceanul Indian. LJ.R. CRESTOMAŢIE / CHRESTOMAŢIE în filologie*, culegere de texte (adesea fragmentare) culese din autori clasici, specializate pe domenii (filologie, istorie, geografie etc.), sin; antologie; analecte. Primele crestomaţii româneşti datează din secolul trecut şi au fost alcătuite în scopuri didactice: Timotei Cipariu, Chrestomaţie sau analecte literarie din cărţile mai vechi şi nouă româneşti, tipărite şi manuscrise (sec. XVI-XIX), cu notiţe literarie, Blaj, 1858 şi Aron Pumnul, Lepturariu rumânesc cules den scriptori rumâni, voi. I-IV, Viena, 1862-1865. în filologia românească modernă, pot fi citate, pentru perioada veche - M. Gaster, Chrestomaţie română. Texte tipărite şi manuscrise (sec. XVI-XIX), voi. I-II, Leipzig-Bucureşti, 1891, iar pentru domeniul lingvisticii romanice, Iorgu Iordan (ed.), Crestomaţie romanică, voi. I-HI, Bucureşti, 1962-1975. MMX CRONOGENEZA 149 CRONOGENEZA în teoria lingvistică a lui G. Guillaume, operaţie sistematică de dispunere spaţială a (impurilor verbale, operaţie care corespunde conjugării verbelor. C.C. CRONOGRAFIE în clasificarea tematică a textelor descriptive ?(RFontanier), tip de descriere* care are drept irobiect timpul: epoci istorice, vârste, perioade din ^existenţa urnii personaj; cronografîa caracterizează timpul unui eveniment relatat, uneori şi circumstanţele legate de acesta. Cronografîa se ;; întâlneşte mai ales în scrierile istorice ori în zona ; strict documentară a naraţiilor pe teme istorice. Ex.: Acestu domnu au făcut ca de iznoavă şi curţile cele domneşti în Iaşi, casele cele cu cin ii, grădini, grajduri de piatrăt tot de dânsul sântu făcute. Şi multe locuri au aşădzat, care au sta tu tu multe vremi stătătoare. Că de aufostu cândva vremi fericite acestor părţi de lume, atuncea au fostu. Plină Ţara Leşascâ, oi dzice, de aur, la care pre acele vremi curea Moldova cu boi de negoţ', cu cai, cu mii ere şi aducea dintr-aceia i ţară auru şi argintii. Oi putea dzice că săracii nu să afla pre acele vremi, doară care nu-şi vrea să aibă. (Costin). Vezi DESCRIERE. M.M. CRONOLOGIE (~ LINGVISTICĂ) ; Dată şi / sau ordine temporală a inovaţiilor* lingvistice. Stabilirea cronologiei fenomenelor este o preocupare majoră a lingvisticii istorice (vezi şi DIACRONIE). In funcţie de modul în care şe realizează această operaţie, se distinge între cronologia absolută şi cronologia relativă. Prima ■ presupune determinarea unei date calendaristice ; â fenomenelor, pe baza metodei filologice (ţinând seama de diversele tipuri de atestări), cealaltă : i presupune determinarea, pe baze strict lingvistice, a ordinii în care s-au produs fenomenele (ţinând seama de relaţiile de condiţionare reciprocă dintre acestea). în cazul cronologiei absolute, data ; atestării unui fenomen este considerată drept limită temporală superioară a apariţiei acestuia. Se pierde însă din vedere complexitatea evoluţiei ' lingvistice: o situaţie mai veche poate fi restabilită după un anumit interval de timp, o inovaţie se ; poate produce în diferite arii geografice, în momente diferite sau aproximativ în aceeaşi epocă, dar în mod independent; deci generalizările trebuie făcute cu multă prudenţă. Fiind strict dependentă de un anumit corpus de atestări, cronologia absolută este dificil de realizat pentru multe limbi (printre care şi româna, pentru perioada precedentă sec. al XVI-lea). Cronologia relativă este posibilă pentru că anumite inovaţii sunt consecinţa altora şi pentru că sunt condiţionate contextual. în trecerea de la latină la română, diftongarea lui [e] trebuie să se fi produs înaintea palatalizării oclusivelor dentale, pentru că ultimul fenomen este condiţionat de prezenţa unui iot după dentală (lat. decern > *diece(m) > feace > zece). în mod ideal, istoria unei inovaţii presupune corelarea cronologiei relative cu cea absolută, deci determinarea succesiunii fenomenelor, dar şi plasarea lor într-un timp concret, măsurabil în secole, decenii, ani. L.l.R. CRONOTEZĂ în teoria lingvistică a lui G. Guillaume, fiecare etapă în procesul de reprezentare a timpurilor verbale, corespunzând anumitor moduri (infinitiv, conjunctiv, indicativ, dar nu imperativ, care este considerat un mod de „expresie" al verbului) din gramatica tradiţională. C.C. CUANTIFICARE Funcţie semantică îndeplinită, în cadrul G(rupu-lui)N(ominal), de cuantificatori*, aceea de specificare a extensiunii predicatului, adică de indicare a cantităţii de indivizi pentru care funcţia propoziţională este adevărată sau falsă. G.P.D. CUANTIFICATOR Termen introdus din logică, unde specifică numărul / cantitatea indivizilor pentru care funcţia propoziţională ia valori de adevăr determinate. în logică se disting: cuantificatori universali, care leagă afirmarea unei proprietăţi de toţi indivizii din domeniul respectiv; cuantificatori existenţiali, care leagă afirmarea unei proprietăţi numai de unii indivizi sau de cel puţin unul dintre ei. Astfel, proprietatea „inteligent" este falsă în construcţia: Toţi elevii sunt inteligenţi (conţinând un cuantificator universal), dar este adevărată în construcţia: Unii elevi sunt inteligenţi (conţinând un cuantificator existenţial). © In semantica modernă, termenul cuantificator a fost preluat pentru a exprima ansamblul de indivizi la care numele se 150 CULTISM referă (Ia câţi dintre indivizi sau Ia ce cantitate de materie). Există corespondenţe lingvisticei lexi-calizate diferit în diverse limbii pentru cuanti-ficatorii universali (vezi rom. toţi, fiecare, oricarej orice: Toţi elevii merg la şcoală; Fie-* care / oricare elev merge la şcoală)sşinpentru cuantificatorii existenţiali(vezirom; unii; câţiva; nişte, un: Unii elevi merg la şcoală; Un elev mergezfyExistă; pentrumnele limbi;formule fixe de introducere a cuantifîcatorilor existenţiali; vezi engl. there is! there are; fiv ily a. © Guantificatorii logici (existenţiali şi universali) se disting de cuantificatorii numerici- ultimii fiind reprezentaţi de clasa numeralelor cardinale"; ambele clase aparţin categoriei mai largi a cantitativelor*, cuvinte care includ în matricea lor semantică seme* cantitative. Sunt autori care extind termenul cuan-tificator asupra tuturor cantitativelor. * Sub aspectul funcţiei semantice îndeplinite în G(rupul) N(ominal), cuantificatorii se disting, pe de o parte, de determinanţi (vezi DETERMINANT^), reprezentaţi prin articole (în limbile unde există) şi prin adjective demonstrative şi posesive, şi de clasificatori* (dacă există), iar, pe de altă parte, de adjuncţi*, reprezentaţi prin adjective calificative*, grupuri prepoziţionale şi relative* cu funcţie de calificare. • în multe limbi (este şi cazul românei), clasa cuantifîcatorilor şi cea a determinanţilor interferează. Articolul hotărât* din română îndeplineşte, simultan, funcţiile de determinare* şi de cuantificare*, având, de la un context la altul, fie rolul unui cuantificator universal, atunci când are ca efect generalizarea, fie pe acela al unui cuantificator existenţial * atunci când, interpretat ca anaforic* sau deictic*, are ca efect individualizarea*. Astfel în construcţia: Calul este patruped, articolul permite interpretarea „orice individ din clasa calului are proprietatea de patruped", funcţionând drept cuantificator universal, în timp ce în construcţia: Am cumpărat un cal. Calul a plăcut copiilor, articolul, utilizat ca anaforic (vezi raportarea la propoziţia anterioară), asigură interpretarea: „există un individ şi numai unul din clasa calului (cel despre care am vorbit în propoziţia anterioară) având proprietatea de a fi plăcut copiilor"; are funcţia de cuantificator existenţial. Vezi ARTICOL; DETERMINARE {. G.P.D. CULTISM Clişeu* lingvistic bazat pe nerespectarea normelor specifice, respectiv, limbii literare, în variantele sale funcţionale (vezi FUNCŢIONAL), şi limbii vorbite. Forme aparţinând registrului îngrijit / livresc / ştiinţific apar în comunicarea curentă (chiar în cea familiară), iar enunţul are, în consecinţă, un caracter artificial „cult1 •. • Cultismele se pot identifică lă mâi multe niveluri ale limbii (Valeria ■ Guţu-Romalo): a) în fonetică, accentuări diferite de cele impuse prin norma* literară; antic, caracter^ miozotîs faţă de antic; caracter, mioiotis\ b) în formarea cuvintelor derivate cu sufixulMuneps. mai -vechi a şi ^specializate pentru: - exprimarea savantă: fracţiune, staţiune, poziţiune, propozi-ţiune / fracţie, staţie, poziţie^ propoziţie; c) în lexic, încadrări contextuale greşite, prin extensie de sens: a servi „a mânca, a lua masa" (Am servit masa acasă); a efectua „a face" (Am efectuat o analiză); încadrări greşite, prin restrângere de sens: a aviza „a aproba" {Măsurile au fost avizate de primar); amestecuri de stiluri funcţionale, cu interferenţa unor elemente de stil ştiinţific / terminologii tehnice în vorbirea curentă: lungime de undă „acord, potrivire" {Cei doi se aflau pe aceeaşi lungime de undă); valenţa „posibilitate, virtualitate" {Autorul pune in lumină toate valenţele personajului); a comunica „a spune" {Angel radios! precum am avut onoarea a vă; comunica în precedente mea epistolă, de când te-am văzut întâi aşi dată pentru prima oară mi-am pierdut uzul raţiunii - Caragiale). Tendinţa către exprimarea „frumoasă", uneori chiar livrescă, stă la baza acestui tip de clişeu lingvistic. Vezi CLIŞEU. M.M.: CULTIVARE A LIMBII în lingvistica românească, direcţie de studiu care se ocupă cu semnalarea şi eventuala corectare a • tendinţelor (greşite ale) limbii actuale. Acţionează; în sensul impunerii normei* limbii literare. Pot fi distinse două aspecte ale cultivării limbii: 1. Cercetările care se ocupă de corectarea aspectelor propriu-zis eronate în utilizarea orală / scrisă a limbii (vezi, de ex., Iorgu Iordan, Limba română actuală. O gramatică a „greşelilor ", ed. 2,1948; Mioara Avram, Probleme ale exprimării corecte, 1987). Aici se înscriu preocupări legate de: a) ortografie* şi pronunţare corectă (vezi ORTOEPIE); b) morfologie: forme duble de plural {ra-poarte-raporturi, diferenţiate semantic); forme cu şi fără sufix {acord-acordez, cu sensuri diferite); c) sintaxă: acordul greşit al atributului exprimat prin numeral (ora doisprezece pentru ord CUMULATIV,-A 151 douăsprezece; douăzeci şi doi iulie pentru douăzeci şi două iulie); acordul relativului care în genitiv {omul despre al căror idei pentru omul despre ale cărui idei); acordul articolului genitival al; acordul dintre subiect şi predicat; variatele forme de anacolut* etc. 2. Cercetările interesate mai ales de tendinţele limbii române, aspecte nu întotdeauna eronate şi care au şansa de ase impune la un moment dat (vezi, de ex., Al. Grafir, Tendinţe actuale ale limbii române, 1968). Şi acestei tendinţe pot fi urmărite în toate compartimentele limbii; faţă de categoria precedentă de fenomene, tendinţele contemporane ale limbii reprezintă uneori greşeli, dar alteori pot fi tolerate ca variante ale formelor recomandate de norma limbii literare; adesea afectează neologismele: a) fonetică: suprimarea muierii' sau a iotacizării* în cuvinte în care aceasta este originară (ferbe, pept, perde); iolacizarea vocalei e- iniţial în neologisme (iepocă, ieră, iexplicativă); pronunţarea ca z a unui s intervocalic în neologisme (azistent, chintezenţă, prin analogie cu formele acceptate bazin, chermeză, regizor, premiză); b) morfologie: fluctuaţii de gen (frag - fragă, desag - desagă, cartof - cartoafă); fluctuaţii în formele de plural ale substantivelor, uneori diferenţiate semantic (colţi - colţuri, canafi -canafe - canafuri, ghizi - ghidări, fâneţe -fâne-furi); alternanţe vocalice nerecomandabile (latură - lături, margine - mărgini, lacrimă - lăcrămi); vocativul identic cu nominativul, formă nerecomandată (doamna profesoară! pentru doamnă profesoară! domnul doctor! pentru domnule doctor!) c) sintaxă: absenţa prepoziţiei pe înaintea pronumelui / adjectivului relativ care (numele care l-a primit); dezacordul în gen, număr sau caz (după câţiva zeci de ani; dat fiind cererea; răi voitori, răi făcători; fratelui cel mic); d) lexic: forme duble de sufix (-aj şi -agiu; mesaj - mesagiu, curaj - cur agiu, voiaj - voia gin); forme hiperculte (vezi HIPERCORECTITUDINE) (a interesa pentru „a privi44: Vă interesează! pentru „vă priveşte!44; a solicita pentru „a cere44: Solicitaţi marfa preferată!; a servi pentru a „mânca44: Nu serviţi supa?). Fără a fi o disciplină independentă, cultivarea limbii s-a bucurat, în anii ’bO-’SO, de multă.atenţie din partea cercetătorilor, din dorinţa de a se impune, în mod mai mult ori mai puţin coercitiv, formele corecte ale limbii literare. Vezi si ANACOLUT; CLIŞEU; CULTISM; GRA-MATICĂ3. MM. CUMULATIV,-Ă 1. Complement circumstanţial în gramatica limbii române, specie a complementului circnm-stanţiaT care determină un verb (Pe lângă pisică şi-a mai luat şi un câine) sau o interjecţie predicativă* (Pe lângă cele două pere uite şi un măr), indicând obiectul sau situaţia la care se adaugă cele exprimate prin subiect* (în afară de Ion, a vorbit şi Mîhai), prin numele predicativ* (El e şi traducător, pe lângă poet), prin elementul predicativ suplimentar* (Pe lângă secretară a secţiei a fost aleasă şi delegată la congres), printr-un complement*, mai frecvent direct sau indirect (în afară de examenul de absolvire, se pregăteşte şi pentru doctorat; vezi şi primele două exemple) etc. Se exprimă printr-un substantiv (sau un substitut* al substantivului) precedat de prepoziţiile pe lângă sau peste ori de locuţiunile prepoziţionale: în afară de, în afara, dincolo de (Dincolo de griji, îmi face bucurii; Pe lângă primul din clasă, am discutat cu încă doi elevi), printr-un adverb sau printr-un adjectiv precedat de unul din aceleaşi elemente de relaţie (In afară de aseară, m-a sunat şi azi dimineaţă; Pe lângă albe, am cumpărat şi garoafe roşii). # Complementul circumstanţial cumulativ este întărit, de obicei, prin prezenţa unui adverb corelativ: şi, mai mult, mai (...) şi, încă şi (vezi exemplele de mai sus). 2. Propoziţie circumstanţială ^ In gramatica limbii române, specie de propoziţie circumstanţială* care determină verbul cu rol de predicat* din propoziţia regentă* arătând Ia ce se adaugă cele exprimate in regentă (Pe lângă că e frig, mai bate şi vântul). Propoziţia circumstanţială cumulativă se introduce prin locuţiunile conjuncţionale după ce (că), pe lângă că, (în) afară că, plus că, las(ă) că (După ce că întârzie mereu, mai vine şi cu tema nefăcută; Afară că minte, e şi obraznic; vezi şi exemplele precedente) sau prin pronume, adjectiv ori adverb relativ precedat de prepoziţii ca pe lângă, peste, başca sau de locuţiuni prepoziţionale ca: dincolo de, (în) afară de (Peste ce mi-a spus / Pe lângă ce scandal mi-a făcut / în afară de cât a ţipat la mine, mi-a mai trântit şi telefonul în nas). ® Propoziţia circumstanţială cumulativă are, în general, adverbe corelative* precum şi, mai şi, încă şi în propoziţia regentă. M.R. CURSUS 1. Vezi CLAUSULĂ. 2. Modul de intonare a enunţurilor specific fiecărei limbi. CUVÂNT Unitate lingvistică: complexă, realizată simultan ca-unitate fonetică^ semantică şi gramaticală; Cuvintele fiecărei limbi au o anumită structură fonologică (combinaţii determinate de foneme vocale* şi consoane*: în diferite poziţii care alcătuiesc complexul sonor); o structură morfologică (combinaţii determinate de morfeme*), semantică (dezvoltarea specială a polisemiei*; relaţii de sens proprii-rsinonime*, antonimie* * hiponimie*) şi o anumită structură sintactică; (se respectă anumite reguli de combinare proprii; în enunţ*). ® Cuvântul s-a delimitat ca uri dat evident al limbilor naturale prin lingvistica* comparată, care a efectuat studii asupra limbilor europene. Cuvântul este studiat aici în cadrul morfologiei*, ca aparţinând unei clase morfologice (parte de vorbire*), ca purtător de mărci ale categoriei* gramaticale şi ca element de bază în combinaţii sintactice. De aceea, lingvistica tradiţională consideră cuvântul o unitate fundamentală, opusă sunetelor*, literelor*, silabelor*, propoziţiilor* şi frazelor*. Studiul altor limbi decât cele indo-europene, cum ar fî cele ăglutinante* (unde nu există frontiere între cuvânt şi enunţ şi se găsesc aşa-numite cuvinte-frază) sau al limbilor izolante (unde cuvintele se prezintă ca o rădăcină) (Vezi FAMILIE-,) a pus în evidenţă dificultăţi în interpretarea cuvântului ca unitate a analizei lingvistice. • în lingvistica modernă, cuvântul este considerat lipsit de rigoare sau de specificitate funcţională, se evită conceptul sau este bpus morfemului*, sintagmei*, enunţului*; ca unităţi prezente în toate limbile. Se pleacă de la clase sintactice obţinute prin analiză distribuţională*, prin stabilirea sintagmelor (nominalei verbale) pentru ă se obţine clase lexicale: Cuvântul mai poate fi definit şi din alte perspective, o Cea mai simplă definiţie a cuvântului (dată de lingvistică tradiţională, dar şi de statistica* lexicală) estei grup de litere (în-tr-o transcriere alfabetică, silabică, ideogramă*) aflat între două spaţii tipografice albe (blancuri). Decupajul enunţului în cuvinte considerate astfel pare să fie evident (chiar şi pentru nespecialişti). Ca unitate grafică determinată de convenţii de scriere, cuvântul interesează sistemele de tratare automată a limbilor. • Cuvântul este o clasă de forme gramaticale (fiecare din aceste forme reprezentându-1) atât pentru nespecjalişti, cât şi pentru orice orientare lingvistică. în relaţie cu morfemul, cuvântul se defineşte mai precis prin identitatea morfemului Liber (sau semilegat) în raport cu morfemele gramaticale (vezi FLEXIUNE; MORFEM) sau alte morfeme lexicale (vezi DERIVARE; FAMILIE DE CUVINTE; PREFIXARE; SUFIXARE). Cuvântul este şi sintagma morfematică alcătuită din cel mult două morfeme independente (vezi COMPUNERE). întreaga clasă de diferite forme se subordonează unui corn cept. Din acest punct de vedere se opune cuvântul simplw(ăz tip casă, masă), cuvintelor; construite (derivate sau compuse căsuţă, casa jcar/7) ?au^ cuvintelor (caseii case). Cuvântul reflecta un act de combinare univoc a unui conţinut* şi a unei forme*^ ® în lingvistica structurală, cuvântul se opune Iexemului* sau fr. lexie (grup care reprezintă o unitate funcţională, de ex. fr. pomme de terre „cartof4) sau termenului* (ca unitate în diferite ştiinţe, vezi TERMINOLOGIE). Toate aceste unităţi, spre deosebire de cuvânt, sunt monosemantice* (vezi şi DENOTAŢIE; CONOTAŢIE; POLISEMIE). Cuvintele polisemantice sunt reprezentate în dicţionar* într-un singur articol (sau cuvinte-intrare), iar analiza semică* este obligată să dezambiguizeze sensurile acestui cuvânt (vezi DEZAMBIGUI-ZARE): • Cuvântul intră în relaţie cu unităţi mai mici deeârer(fonemul, morfemul), sau mai mari decât sl: (sintagma, propoziţia, fraza, enunţul; textul) şi se defineşte ca unitate relativ autonomă pentru că poate fi izolat din enunţ prin trei procedee: a) permutarea (schimbarea poziţiei): Elevul învaţă mult I învaţă mult elevul, b) substituţia (înlocuirea cu alt element de acelaşi tip): Elevul învaţă mult ! Elevul studiază mult, dar nu şi Pisica studiază mult. ® Cuvântul poate fi definit ca semn* lingvistic sau ca relaţie interdependentă şi arbitrară dintre un semnificant* şi un semnificat*, în felul acesta prin cuvânt putând să ne referim la realitatea'extralingvistică sau la referent*. Cuvântul exprimă un concept oarecare numai în măsura în care aceasta este asociat cu un complex sonor (vezi ARBITRARUL SEMNULUI; SEMN LINGVISTIC). Cuvintele sunt vehicul&necesare ale conceptelor, instrumente care permit oamenilor să ia cunoştinţă clară de univers şi să acţioneze asupra lui. Vezi şi OCURENŢĂ; 1TEM; LEXICALIZARE. A.B.V. D DACTIL iîn versificaţie, picior* metric trisilabic, în care silabele accentuate / neaccentuate sunt dispuse după schema - v v; în vers, ritmul* dactilic admite accentul* de intensitate numai pe silabele 1,4,7,10. Dactilul este o formulă ritmică destul de rară în poezia românească (I. Funeriu): Fluture, fluturetfliiture - v v/ - v v/- v v ţ Aripa vântul ţi-o scuture, *vv/-vv/-vv Crai ule tânăr al florilor -vv/-vv/-vv : Crainic al florilor (D. Zamfirescu) -vv/-vv MM. DACTILIC (RITM -) Vezi DACTIL; PICIOR; RITM. DATIV 1. într-o concepţie morfologică asupra cazului* (vezi CAZj), caz regizat, impus numelui de către regente verbale, prepoziţionale sau adjectivale (vezi, pentru română: trimit copiilor; datorită nouă; utilă societăţii) sau impus adjectivului prin fenomenul^ de acord* (ex. trimit acestor ?copii săraci). • în limbile sintetice* se realizează prin desinenţă (este cazul latinei sau al rusei); în ii limbile analitice*, se realizează prepoziţional (este cazul francezei sau al englezei). Româna, dare ocupă o poziţie intermediară, marchează dativul desinenţial (există o desinenţă de G-D pentru substantivele şi adjectivele feminine la sg. şi o desinenţă pronominală pentru G-D- sg. şi pl.: dau acestei fete faimoase) său prin forma ^'articolului (daii elevului)) iar în condiţii limitate, prin prepoziţie (dau la trei copii; graţie a cinci copii), în limbile cu flexiune cazuală redusă, i există, pe de o parte, un sincretism* al formei de dativ (pentru română, este, de ex., generală : omonimia genitiv - dativ), iar, pe de alta, un grad ridicat de ambiguitate* (dativul românesc, de ex., poate exprima: beneficiarul*: mi-a pregătit un ceai; posesia alienabilă* şi inalienabilă: mi-a pierdut cartea, mi-am rupt piciorul; fiinţa afectată: îmi place cartea, îmi^rte frig; ţinta*: mi-a ajuns scrisoarea etc.): 2. în concepţia cazuală a lui Ch. J. Fillmore (vezi CAZij), dativul, prezent în primele lui studii, denumeşte rolul* semantic al fiinţei afectate de stare* sau de schimbarea de stare; ulterior, Fillmore renunţă la dativ, re-distribuindu-1 la alte trei roluri: experimentator*, în cazul verbelor „psihologice" (ex. îmi repugnă; mă scârbeşte), ţintă*, pentru verbele care indică un transfer sau o deplasare către o persoană (îmi oferă: îmi trimite), obiectiv*, pentru verbele de schimbare de stare (el creşte). Se actualizează, în structurile sintactice, prin forma flexionară a cazurilor dativ (vezi DATIV]), acuzativ şi nominativ: îmi place, mă doare, el creşte, 3. ^ etic; vezi ETIC. 4. - posesiv; vezi ALIENABIL; POSESIV. 5. - locativ Vezi LOCATTV3. G.RD. DECALC Vezi CALC. DECASILAB Vers* de 10 silabe; comportă cezură* mediană (5 + 5) sau asimetrică (4 -1- 6 ori 6 + 4): Pe când pământul // doarme, visează, / D-auz prin frunze II vântul şoptind, / Parcă din buza-ţi aud ieşind, / Sântele-ti vorbe // ce mă-nviază (Heliade); Dumnezeu mă paşte // şi n-am lipsă / La loc de otavă II ce-mi întinse. / Sălaşul pe ape // de repaos / Şi cu hrana suflet II mi-au adaos (Dosoftei). MM. DECLARATIV, -Ă 1. Propoziţie Sin. cu asertiv* (Vezi ASERTIV2). 2. Verb ^ Cunoscute şi sub numele de verbe de declaraţie (sau, în termeni latineşti, verba dicendi), constituie o clasă pragmatico-sintactică de verbe care exprimă procesul de „enunţare" (de spunere), introducând, în vorbire directă* sau 154 DECLINARE indirectă*; propoziţia / propoziţiile enunţate, în-trebuinţate la pers; I sg;, aparţin clasei mai largi de verbe performative?; însemnând chiar efectuarea actului de enunţare: eu zic că..., eu afirm că;.. • Gele mai tipice verbe declarative sunt: a zice; a spune, a declara; a informa; d afirma, a exclama.Clasa este însă mai largă; incluzând şi verbe care; pe lângă semnificaţia de bază;; dau detalii şi asupra actului enunţării: detalii asupra inflexiunii vocii(a murmura, a şopti; a striga, a zbiera), asupra clarităţii / neclarităţii enunţării (a bolborosi; a bombăni, a tngăima); asupra atitudinii locutorului (ă pretinde, amiriţi); asupra cadrului enunţării (d răspunde, a întrerupe, a replica) sau introduc acte de vorbire suplimentare (a avertiza, a apostrofa) © Sintactic» în vecinătatea lor apare vorbirea directă sau reproducerea ei în vorbire indirectă (vezi: El spune: „voi veni" vs. El spune că va veni); marca sintactică a aserţiunilor din subordonată este, pentru română, conectivul că, G.P.D. desinenţe diferite şi de articole diferite: perechea de desinenţe -0/ -i (asilabic), caracterizând substantive ca: pom-pomi, elev-elevi, perechea de desinenţe -u. (vocalic) / -i (vocalic), caracterizând substantive ca: socru, codru; perechea de desinenţe -e /-i (asilabic), caracteristică unor substantive c a: mim te; rege, perete, frate. ©Clasificarea în declinări, realizată pe criterii în exclusivitate ! V sincronice! şi formale; a constituit unul; dintrei obiectivele prioritare ale morfologiei de tip structuralist* (vezi; pentru română, clasificarea*#! declinări a Valeriei Guţu Romalo, realizată nula! nivelul alomorfelor* fonetice, ci al celor morftm logice, având ca rezultat reducerea numărului de declinări, prin includerea în aceeaşi clasă, de ex., a tipului de masculine pom-pom\ (/ asilabic) şi. a tipului codru-codri). Pentru limbile în care există • dicţionare şi gramatici riguros elaborate, dicţionarele morfologice dau informaţia asupra clasei de declinare căreia îi aparţine substantivul, iar gramatica, asupra tiparului de declinare. G.P.D. DECLINARE 1. în limbile cu flexiune*, tip de flexiune specific substantivului şi adjectivului, caracterizat prin variaţie în funcţie de categoriile* gramaticale de caz* şi de număr*, iar în flexiunea adjectivului şi în funcţie de gen*. în limbile în care există articol*, iar acesta s-a gramaticalizat, în declinare se cuprinde şi categoria determinării (vezi DETERMINARE2). Se opune conjugării*, tip de flexiune specific verbului. • în limbile flexionare* (fuzionate), categoriile numelui se manifestă solidar (vezi AMALGAMARE) prin apariţia unei singure mărci. De ex., în forma de dativ a substantivului românesc fratelui, marca -Iui exprimă solidar determinarea, numărul şi cazul, amalgamând cele trei semnificaţii. 2. Clasă de substantive sau de adjective omogenă sub aspectul flexiunii, strângând toate substanti-vele/adjectivele cu acelaşi număr şi tip de omonimii* şi cu aceleaşi flective; denumeşte şi tiparul de flexiune specific fiecărei clase. La substantive, fiecare gen* selectează alte tipare de declinare, subordonând mai multe declinări. Astfel, în cadrul masculinului din română se disting mai multe declinări, una constituită din clasa masculinelor invariabile: ochi, unchi, genunchi..., iar altele, caracterizate prin două forme flexionare distincte, una pentru sg., alta pentru pl., deosebite între ele prin selecţia de DECODARE / DECODA JI DECODIFICARE Operaţie realizată de receptor* în procesul comunicării*, care identifică apartenenţa unui mesaj la un anumit cod* şi îi interpretează semnificaţia^ Decodarea în limbă merge de la sunet la sens, de: Ia elemente la simboluri. • în sens restrâns (în; teoria informaţiei), decodarea reprezintă identificarea elementelor discrete (adică aparţinând unui inventar limitat ăau unui cod), elemente constitutive mesajului, în funcţie de codul concret în; care a fost elaborat; se mai poate identifică forma; codificată. • în sens larg, decodarea înseamnă orice recunoaştere a codurilor, pornind de la mesaje de orice fel. © Cînd termenul cod este întrebuinţat în sens lingvistic, decodarea apare ca o operaţie vizând să se recunoască codul plecând de Ia mesaj, limba* plecând de la vorbire*; (operaţiile de decodare fiind mai mult sau mai puţin complexe). © în lingvistica discursivă sau ftaslică* (vezi FUNCŢIE!), decodarea înseamnă interpretare. Vezi COD; CODARE. DEFECTIV Caracteristică a unor cuvinte flexibile* de a avea o flexiune incompletă, fiind deci imposibil de folosit pentru unele valori din paradigmă* pentru DEFINIT 155 care majoritatea cuvintelor din aceeaşi clasă (parte de vorbire*) pot fi folosite. ® în declinarea* substantivelor româneşti, există substantive singularia* tantum, adică substantive numai cu formă de singular, a căror apariţie este exclusă în contexte de plural (ex. mazăre, fasole, sete, lene), si substantive phtralia* tantum, adică substantive numai cu formă de plural, imposibil de folosit în contextele singularului (ex. icre, tăieţei, nazuri). în conjugarea verbului apar verbe unipersonale*, adică verbe cu o flexiune incompletă de persoană, având forme numai pentru pers. a IlI-a (vezi, de ex., plouă, ninge, tună, verbe fără subiect, dar şi mă doare, mă ustură, se cuvine, care, deşi au subiect, nu acceptă un subiect gramatical personal, fiind imposibilă folosirea lor pentru pers. I şi a Il-a). ® Explicaţiile paradigmelor defective sunt multiple, a) Unele forme defective se explică prin caracterul lor arhaic; sunt cuvinte ieşite din uz care şi-au pierdut majoritatea formelor flexionare (este cazul arhaicului a păsa „a merge“) sau altele care tind să-şi piardă autonomia*, limitându-se ca folosire la structura unor expresii şi locuţiuni (este, de exemplu, bazul substantivului nazuri), b) Alte cuvinte defective se explică, dimpotrivă, prin natura lor neologică; sunt cuvinte recent intrate în limbă, neajungând încă să-şi constituie întreaga paradigmă (este cazul verbelor neologice a desfide, a converge, a diverge). c) Altele au explicaţii de semantică internă (este, de exemplu, situaţia verbului a vrea, care nu acceptă imperativul). G.RD. DEFINIT (ARTICOL-) Vezi HOTĂRÂT. DEFINIŢIE Procedeu general prin care se explicitează valoarea unui concept (vezi EXTENSIUNE; INTEN-SIUNE). Orice definiţie se bazează pe postulatul că este posibil să se găsească o expresie (cuvânt*, sintagmă*, parafrază*) semantic echivalentă cu tinitatea studiată. Definiţia corespunde unei operaţii metalingvistice* sau este rezultatul ei, pornind fie de la un termen spre definiţia sa (în expansiune), fie de la o sintagmă (sau de la o unitate textuală) la denumirea sa. Definiţia este o relaţie de identitate între definit şi definitor, al cărei rezultat este un autonim*. ® Există mai multe tipuri de definiţii: 1) Definiţii ştiinţifice, pentru care parafraza cere o identitate totală, în matematică, în logică sau în diverse terminologii*. Definiţiile se formulează în limbajul natural, cu un apel diferenţiat la alte metalimbaje*. Definiţiile ştiinţifice pot fi formale, mai ales în matematică, în logică: X = băiat, femeie, iarbă..., Y -ct veni, a merge, a mânca... şi Z = bun, frumos, roşu... Clasa formală X este o clasă a noţiunii A; elementele ei nu sunt coextensive. Clasa lexicală are ca elemente nu numai băiat, femeie, ci şi adevăr, frumuseţe... şi delimitează clasa numelor. Definiţiile formale sunt organizate corelativ cu alte obiecte definite ca fundamentale. Modelul definiţiilor ştiinţifice este, în general, taxinomic, bazat pe ansamblul clasificărilor, în care se pleacă de la un termen supraordonat (sau se dă genul proxim) şi apoi se identifică diferenţele specifice: pisică este definit prin genul proxim „mamifer" şi prin diferenţele specifice „carnivor", „domestic" etc. (vezi şi HIPERONIM). 2) Definiţiile lexicografice reprezintă echivalente (autonime*) ale cuvântuiui-titlu sau ale cuvântului-intrare formulate prin parafraze mai mult sau mai puţin complexe. Definiţiile sunt date petru fiecare sens* sau accepţie* dintr-un articol de dicţionar (concepţia poli-semică, vezi POLISEMIE; DICŢIONAR) sau sunt date în articole diferite (concepţia omonimică, vezi OMONIMIE). O parte din definiţiile lexicografice sunt circulare, adică trimit de la un cuvânt la altul. Cuvintele care apar în definiţii aparţin unui sistem care ar trebuie să fie închis, compus din elemete care se pot schimba între ele (vezi METALIMBAJ). Definiţiile lexicografice au o parte lingvistică, care nu reţine decât ceea ce e util pentru funcţionarea corectă a limbajului, şi nu ceea ce este necesar pentru cunoaşterea exhaustivă a tipului de referent* la care trimite cuvântul; în opoziţie, există definiţii enciclopedice, care prezintă un conglomerat de date extralingvistice. Definiţiile lexicografice adoptă mai multe maniere: a) Definiţia substanţială e un enunţ bipolar (apropiat de definiţiile aristotelice), alcătuit din gen proxim şi diferenţe specifice. Alegerea genului proxim este dificilă, iar diferenţele specifice trebuie să-i compenseze carenţele în ceea ce priveşte precizia. Definiţiile substanţiale sunt preferenţiale la substantive. Intrarea de dicţionar funcţionează ca subiect al unei propoziţii al cărei atribut este definiţia; un gheridon este „o măsuţă" (gen proxim), cu unul / trei picioare, cu valoare decorativă (diferenţă specifică), unde genul proxim este foarte precis 156 DEFONOLQGIZARE în comparaţie cu elemente caobiect, lucru ş.a. b) Definiţia relaţională constă în a trimite la un cuvânt-bază sau la un cuvânt-intrare în mod economic; pentru că acesta apare o singură dată; Nu are gen proxim şi diferenţe specifice; nici arhilexem* Apare în situaţii ca: definirea diminutivului prin baza lui (grădiniţă raportat Ia grdrfmdj, în relaţiile de apartenenţă (fbios ^care are/oî%în relaţiile de asemănare ('vdraric ^asemănător ver/7“)i Este o definiţie curentă Ia adjective, adverbe şi verbe; 3) Definiţia ostensivâ sau referenţială; numai pentru anumite concepte care admit indicarea lucrului (referentului) pe care semnul* îl denotă: se defineşte un obiect arătându-l: o masă într-o cameră, un cal pe o câmpie. Definiţia ostensivă, chiar când gestul de indicare arată corect obiectul, nu este suficientă singură. Acest tip de definiţii nu se aplică^unor concepte precum frumos, adevărat ş.a. 9 în sens larg, definiţia se poate identifica cu descrierea; pe planul demersului practic, definiţia nu precedă analiza, ci o urmează. Vezi LEXICOGRAF1E, A.B.V. DEFONOLOGIZARE Suprimare alinei distincţii fonologice din sistemul unei limbi, ca urmare a unor procese evolutive care antrenează modificări de distribuţie*. Intr-o epocă posterioară celei de comunitate şi Ia date diferite pentru graiurile de tip muntenesc şi moldovenesc, româna a pierdut opoziţia* de forţă specifică sonantelor* dentale (/I, ri, r / vs. /1, n, r/), pe care o moştenise din latină; cele două serii corelative au fuzionat. Defonologizarea poate determina, deci, fie suprimarea unei opoziţii izolate, fie dispariţia unei corelaţii*. Vezi FUZIUNE. ’ L.LR. DEGLUTINARE In lexic, deglutinarea denumeşte procedeul opus aglutinării* şi desemnează separarea unei unităţi lexicale sau lexico-gramaticale ca urmare a unei false tăieturi: lat. ambulester > rom. în buiestru, lat. umbilicus > rom. un buric, gr. ostrakina > rom. o strachină, germ. untertan < rom. un tartan. Mai rar, deglutinarea apare în fonetică sintactică: mai iuşor > mai uşor. DEICTICM lv Clasă de cuvinte şi de forme gramaticale reunind totalitatea mărcilor* deixis-ului*, clasă omogenă din: punct de vedere semăn tico-funcţional, dar eterogenă din punct de vedere: gramatical; sin;indicator al deixis-ului. o Clasa deicticelor se constituie pe baza unei caracter ristici semantice comune: lipsa referinţei proprii şi modul identic de a şi-o procura şi pe bâza unei funcţii pragmatice comune: rolul deicticului de ă trimite la unul dintre componentele situaţiei*-de domuriicare:emiţător^receptoiytimp şi loc m care se broduce^nrtmtearea;-® Din punct de vedere gramatical, clasa deicticelor depăşeşte graniţele prea rigide ale părţilor de vorbire* şi ale nivelurilor* lingvistice, reunind elemente aparţinând unor clase morfologice diferite şi unor niveluri diferite (vezi interferenţa lexical - gramatical): Se includ aici: afixe* gramaticale (afixele temporale şi ale articulării - în limbile care posedă articol -), forme gramaticale (formele de vocativ şi formele pronominale de pers. I şi a II-a), clase morfologice întregi (clasa adjectivelor şi a pro-numelor demonstrative, clasa adverbelor temporale, pronominale şi nepronominale) etc. ® Clasa deicticelor are un inventar diferit de la o limbă la alta, nu numai ca efect al lexicalizării* proprii fiecărei limbi, ci şi al diferenţelor de gramaticalizam*. Mărcile deixis-ului social, de ex., sunt diferite în limbile care şi-au creat o clasă gramaticală proprie de pronume de politeţe*; mărcile^ deixis-ului spaţial şi ale celui temporal sunt diferite în limbile care posedă articol, incluzând şi aceste forme, în unele dintre utilizările lor (vezi 2). 2. Folosire ^ Se opune folosirii anaforice;*;; are în vedere acele forme care cunosc, de la o apariţie la alta, atât folosiri deictice, cu raportare la enunţare, cât şi folosiri anaforice, cu raportare la contextul* lingvistic anterior. Vezi, de ex.; deosebirea dintre două folosiri ale articolului românesc: Dâ-mi cartea! (folosire deictică) vş. Am cumpărat o carte. Cartea le-a făcut o mare plăcere copiilor (unde articolul hotărât -a este folosit anaforic) (vezi ANAFORIC; DEIXIS),; 3. Particulă ^ în gramatica românească, desemnează unii formanţi finali din structura adverbelor: -a, -şa (acuma, aiciş a, alăture a, asemenea, atuncea etc.). Se ataşează seriei fără -a, constituind o serie paralelă de adverbe (vezi: atunci-atuncea; acum-acitma etc.) utilizată în varianta populară şi familiară a limbii. C.C. G.P.D DEIOTACIZARE 157 DEIOTACIZARE proces de extindere şi de impunere a formei fteiotacizate, adică a formei cu denlală* refăcută, în locul celei mai vechi, iotacizate (vezi IOTA-CIZARE); se impun formele: (eu) văd, să vadă, în loc de (eu) văz, să vază; (eu) vin, să vină, venind, în loc de (eu) viu) să vie, viind; (eu) scot, să scoată) în loc de (eu}scot) să scoată; (tu) pieri, pierind; în loc d6 (tii)pieit pieind; (eu) pot, în loc de (eu) poci. o Proces de lungă durată; ale cărui prime atestări provin din secolul al XVII-lea, cu exemple izolate şi din secolul al XVI-Iea (apud Ion Gheţie), are ca moment de impunere maximă sfârşitul secolului al XIX~]ea; în româna literară* actuală, procesul este considerat încheiat, formele deiotacizate fiind consfinţite de toate lucrările normative actuale. « în propagarea* fenomenului deiotacizării, aria regională cea mai conservatoare s-a dovedit a fi cea sudică, dentala cea mai conservatoare, cea din radicalele în -n (tipul eu viu), iar zona din paradigmă cea mai conservatoare, zona conjunctivului, iotacizarea îndeplinind, în cazul conjunctivului, rolul unei mărci suplimentare de diferenţiere (vezi: Ai~ă-l focul!). G.P.D. DEIXIS Unul dintre aspectele fundamentale ale organizării pragmatice a discursului*, desemnând faptul că referinţa anumitor componente ale unui enunţ* ftu poate fi determinată decât prin raportare la datele concrete ale situaţiePdp comunicare. Vezi DEICTIC; INDICIAL. • Tipurile fundamentale de deixis sunt deixis personal,jlemsjpcuial (local), deixis temporal, care presupun codarea prin forme specifice a unei anumite coordonate situa-ţionale: rolurile participanţilor (emiţător* sau receptor*), organizarea spaţiului, inclusiv plasarea obiectelor în raport cu locul în care se află participanţii şi, respectiv, ordonarea intervalelor temporale în raport cu momentul emiterii enunţului. în lucrările mai noi, au fost distinse încă două tipuri: deixis social, care codează caracteristici privind identitatea şi relaţia socială dintre participanţii la un schimb* verbal, şi deixis textual (discursiv), care dă indicaţii asupra locului ocupat de un anumit enunţ în ansamblul discursiv din care face parte. Esenţială este orga*-nizarea egocentrică a deixisului, emiţătorul fiind centrul deictic în actul ehunţării>^--Diversele tipuri de deixis prezintă mărci lmgvistice specifice; pentru deixis-ul personal: pronumele personale de pers. I şi a Il-a, forma de pers. I şi a Il-a a verbului predicat (în condiţiile acordului cu un subiect exprimat prin pronume sau ale omiterii acestuia, curentă în română), formele de vocativ, unele interjecţii (mă, fă, bre etc.); pentru deixis-ul spaţial: anumite adverbe de Ioc (aici I acolo), pronumele demonstrative (acesta I acela)\ pentru deixis-ul temporal: formele temporale ale verbelor, anumite adverbe, locuţiuni sau construcţii adverbiale care presupun raportări la momentul enunţării (acum, atunci, (de I în) curând, îndată, imediat, recent etc.) sau la moduri curente de măsurare a timpului (Veri, alaltăieri, răsalaltăieri; azi, mâine, poimâine, răspoi-mâine; la anul, la vară, peste o oră, săptămâna viitoare, acum o oră, duminica trecută etc.); pentru deixis-ul social: pronumele de politeţe, titlurile de adresare, particularităţi ale acordului dintre predicat şi subiect; pentru deixis-ul textual, mai ales pentru exprimarea unor relaţii concesive sau cauzale între componentele discursului: adverbe sau locuţiuni adverbiale: oricum, în tot cazul, totuşi, cu toate acestea, de aceea etc.; exprimarea cronologiei acţiunilor se realizează cu ajutorul unor elemente împrumutate din sfera deixis-ului temporal: adverbele atunci (mai rar acum), apoi etc. ® Uzurile deictice de bază pot fi gestice sau simbolice. Interpretarea uzurilor deictice gestice presupune referirea la un mod fizic de monitorizare a schimbului verbal: gest indicativ propriu-zis, indicare prin tonalitatea vocii sau prin direcţia privirii etc. (Mâna aceasta mă doare). Pentru interpretarea uzurilor deictice simbolice este necesară numai cunoaşterea coordonatelor contextuale generale ale schimbului verbal (Strada asta mi-a plăcut întotdeauna). Formele deictice pot avea însă şi uzuri non-deictice, de obicei anaforice. Uzurile anaforice ale unor pronume sau adverbe trimit la un referent anterior desemnat în discurs (Ieri am fost la facultate. Acolo m-am întâlnit cu un vechi prieten). Este posibilă şi anticiparea în discurs printr-un pronume sau adverb a unui referent (Acolo aş vrea să plec: în Grecia); în acest caz, este vorba despre un uz cataforic. Vezi si ANAFORA. LJ.R. DELOCUTIV,-Ă I. Verb ^ 1. în concepţia Iui E. Benveniste şi a lui O. Ducrot, clasă lexico-pragmatică de verbe caracterizate, în acelaşi timp, printr-o particularitate de 158 DEMARCATIV,-Ă natură pragmatică: utilizate la pers. I, servesc la efectuarea propriu-zisă a unui act* ilocuţionar*, aparţinând clasei verbelor performative** şi printr-o particularitate derivativă: provin prin derivare* de Ia locuţiuni şi mteijecţiL Astfel; lat. salutare derivă morfologic dininteij; tijalus", utilizată în latină chiar pentru a realiza actul de „salut"; verbul ajunge să însemne „a spune salut"; fh remercier provine din forma merci, utilizată pentru a efectua actul demulţumire" şi ajunge să însemne „a spunemerciţ'v engi. to welcome; provenit din inteij. we/come, este utilizat pentru îndeplinirea actului „a spune fum venit11. Probabil că şi rom. a mulţumi, legat formal de mulţi ani, a însemnat la început „a spune mulţi ani“ şi, prin evoluţie semantică, „a aduce mulţumire". 2. în lingvistica românească, termenul delocutiv se utilizează cu semnificaţie limitată la aspectul strict lexical, fiind sinonim cu postlocuţionaL Desemnează: a) verbe derivate din părţi componente ale unor locuţiuni care ajung să poarte sensul întregii locuţiuni: vezi rom. a înlătura < (a da) în lături, a se împotrivi < (a sta) împotrivă, a reliefa < (a scoate) în relief; b) prefixe, la origine prepoziţii, care servesc la crearea verbelor delocutive (vezi 2(a)). Sunt înregistrate ca prefixe delocutive: în I îm-(înlătura, împotrivi); a- (alătura, afunda); de-(deochea) etc. II. Modalitate ^ In literatura franceză, tip de modalitate* opus modalităţilor alocutive* şi elocutive*, caracterizat prin „neutralitatea" locatorului şi a interlocutorului, care nu transpar în actul enunţării, mesajul fiind emis în sine, fără raportare Ia vreunul dintre ei. îmbracă forma lingvistică a propoziţiei asertive* (constatative*) sau a vorbirii indirecte (fie construcţii ca: Filmul durează două ore, fie ca: El mi-a spus că filmul durează două ore). G.P.D. DEMARCATIVrĂ (SEMNAL-) în fonetică, element care delimitează două unităţi semantice succesive (de obicei, cuvinte şi / sau morfeme). Pot îndeplini o asemenea funcţie: accentul* (în limbile în care locul său este fix; de ex., în maghiară, accentul este un semnal al iniţialei de cuvânt, iar în franceză, al finalei de cuvânt); anumite trăsături fonetice distinctive* (de ex., în greacă, aspiraţia este semnal al iniţialei de cuvânt) sau non-distinctive (de ex., în română, aspiraţia consoanelor oclusive este semnal al finalei de cuvânt); anumite grupuri de sunete (de ex., în română, grupurile consonantice mr-, şr-, şv- sunt semnale ale iniţialei de cuvânt). în clasificarea semnalelor demarcative se ţine seama de următoarele criterii: relaţia cu funcţia distinctivă (semnale demarcative fonematice şi afonema-tice); structură (semnale demarcative simple şi complexe); indicarea prezenţei sau absenţe# limitei semantice (semnale demarcative pozitivei şi negative);^ clasa de limite indicate (semnatei demarcative ale cuvinte!oiv morfemeloretc;); lJn| tip particular de semnale demarcative negative® constituie elementele prezente la jonctură*. L.I.R. DEMONSTRATIVĂ 1. Adjectiv şi pronume - Clasă închisă de forme adjectivale şi pronominale, lipsite de referinţă proprie, care, utilizate deictic*, însoţite sau nude un gest, servesc la indicarea obiectelor aflate într-o relaţie de apropiere / depărtare spaţială faţă! de locutor (ex. Dă-mi acest volum! - pe ăsta, dini dreapta!) sau una de apropiere / depărtare temporală faţă de actul enunţării (ex. Ne întâlnind astă seară), iar utilizate anaforic*, trimit la o sursă referenţială exprimată anterior, aflată într-o:; relaţie de apropiere / depărtare faţă de demonstrativ (ex. Am primit un ceas nou; cadou] ăsta / asta mi-a făcut mare plăcere). Aparţin clasei mai largi a determinanţilor* (vezi DETERMINANT,), având rolul de a restrânge clasa de indivizi desemnată de substantiv la un obiect / o fiinţă identificabil(ă) de participanţii la comunicare, aflat(ă) într-o relaţie de apropiere / depărtare faţă de aceştia. • Fiecare limbă are sistemul propriu de demonstrative. Sistemul românesc se organizează după distincţiile: apropiat / depărtat (acesta-acela); identitate (acelaşi); diferenţiere (cestălalt (pop.) - celălalt), ultima fiind, în cadrul romanic, o trăsătură proprie românei. Deşi îmbogăţit cu o componentă semantică de; „diferenţiere", sistemul românesc a pierdut, în raport cu latina, referirea la persoană; în locul distincţiei din latină cu trei termeni: apropiere faţă de pers. I / apropiere faţă de pers. a Il-a / depărtare faţă de ambele persoane, s-a impus o distincţie cu doi termeni: apropiere / depărtare faţă de locutor • Inventarul românesc de demon-l strative este deosebit de bogat, mai ales în ceea ce priveşte clasa adjectivelor. Româna şi-a creat serii paralele de adjective, cu diferenţe mi-nime de formă, aflate în distribuţie complet mentară: o serie se realizează în antepoziţie* DENAZALIZARE 159 cerând vecinătatea unui substantiv nearticulat (acest copil; acel copil), cealaltă, în postpoziţie, apărând în vecinătatea unui substantiv obligatoriu articulat (copilul acesta; copilul acela). Grearea variantei sintactice postpuse este semnul sensibilităţii speciale a limbii române faţă de parametrul determinării*, sensibilitate manifestată, în acest caz, prin apariţia unei variante care permite marcarea redundantă a categoriei. |jfezi, în acelaşi ; sensf şi crearea articolului demonstrativ. 2. Adverb r. Clasă închisă de forme adverbiale, de timp, de loc, cu utilizare deictică* şi anaforică* (vezi, pentru utilizarea deictică: Vino imediat aici!, iar, pentru utilizarea anaforică: Intră în hol şi de aici, în cameră). Se numesc şi adverbe pronominale, pentru că provin din rădăcini pronominale latineşti şi funcţionează, după modelul multor pronume, ca substitute şi ca deictice. Trecerea de la sistemul latinesc la cei romanic a însemnat, în general, o simplificare de organizare; s-a renunţat ia o structurare ternară în favoarea unei structuri binare: apropiere / depărtare faţă de locutor (vezi rom. aici-acolo), pierzându-se componenta semantică a raportării la persoană. 3. Articol ^ Sin. qh articol adjectival (vezi ADJECTIVAL^. G.P.D. DENAZALIZARE Pierderea rezonanţei nazale dintr-un complex sonor (cuvânt*), ca urmare a fenomenelor de coarticulaţie. Vezi DISIMILARE; NAZALITATE. CC. DENOMINATIV (SUFIX ~) Clasă de sufixe* cu diverse valori (nume de agent, abstracte*), care dau naştere unor derivate* ca rezultat al regulilor de nominalizare*. Se delimitează mai multe categorii: a) derivate substantivale, care exprimă numele acţiunii verbului-bază* de la care s-au format, acţiune neterminată în timp şi în spaţiu; realizate ca sufixe de tipul: -aj (blocaj); -anie (jelanie), -antă (toleranţă), -are (ascultare), -eală (oboseală); -inţă (credinţă), -mânt (jurământ). Derivatele cu sufixele -aj, -are, -ere, -ire (blocaj, ascultare, cerere, clipo-cire) se utilizează numai la singular, când exprimă sensul abstract al acţiunii, nu şi rezultatul ei; b) derivate adjectivale care exprimă o proprietate caracteristică unui obiect sau unei fiinţe, definite ca „X care face acţiunea Y“; realizate prin sufixe de tipul: -aci (sugaci), -angiu (chiulangiu), -ar (sugar), -ăreţ (vorbăreţ), -ăcios (mâncăcios), -bil (rentabil), -nic (şovăielnic), -tor (ameninţător); c) derivate substantive şi adjectivale, care exprimă sensuri depinzând concret de baza lor: barcagiu „persoană care conduce o barcă", bibliotecar „persoană care administrează o bibliotecă**, ceasornicar „persoană care repară ceasornice"; d) derivate adjectivale cu diverse valori exprimate prin sufixele: -esc „care aparţine Ia" (românesc), -al „care caracterizează pe cineva sau ceva" (teatral), -os „care conţine ceva" (inimos), -ăros „care seamănă cu" (copilăros), A.B.V DENOMINAŢIE Proces prin care se atribuie un nume unui referent*: albastru se referă la „culoarea cerului", roşu la „culoarea sângelui" etc. Denominaţia presupune stabilirea unei relaţii dintre un semn şi un referent real prin conceptualizare sau printr-o reducere selectivă a trăsăturilor caracteristice. Astfel casă denumeşte obiectul, dar prin conceptualizarea proprietăţilor caracteristice termenul a fost preferat altora dintr-un anumit ansamblu: casă, vilă, hotel, palat. Denominaţia poate fi interpretată mai restrâns ca ceva corelativ definiţiei* sau expansiunii. Se disting: 1. denominaţii naturale, care ţin de funcţionarea limbilor naturale, de apartenenţa la câmpuri sau zone semantice şi 2. denominaţii artificiale (sau ştiinţifice), care ţin de construcţia metalimbajului*. în majoritatea cazurilor de acest fel, denominaţiile sunt arbitrare* şi au valoarea care li se dă printr-o definiţie prealabilă. Uneori, acest fel de denominaţie este substituită prin simboluri* (litere, cifre). A.B.V. DENOTAŢIE Parte reprezentativ^ljiţurii semnificat* a unui cuvânt, care se poate defini în mai multe feluri: a) în opoziţie cu conotada*,jdenotaţiaxeErezintă sensul conceptual_j^uj:p,gnitiy3L.unui cuvânt, pur intelectual, funchm stabil. Reuneşte elemente semantice non-subieclive, analizabile în afară de context, de discurs.sau de enunţare; este echivalentul conceptului ori al unuf sens ştiinţific_ elaborat. Astfel, roşu are denotaţia „culoarea spectrului solar, plasată între anumite lungimi de undă, culoare caracteristică sângelui". Denotaţia este legată direct, nemediat, 160 DENTAL;-Ă de realitatea extralingvistică (vezi DESEMNARE; :REFEREbTl^fredizSnd^fimcgj^^cdniiinicaFe şi referenţial ă ale limbajului. Denotaţia cuvântului leu es;tel^5iaîm din familia felinelor (pa/zr/zera fea^i cu o talie anumită; cu o greutate corporală anumită; cu gheare retractile ş.a.m.d.. b) Denotaţia este identificată cu conceptul corespunzător unei clase de obiecte; Yard constituie o clasă particulară de animale; iar animalele individuale din această clasă sunt denolatele sale care se jpot defini osterisiv* (prin indicarea con^ cretă); Denotaţia este deci clasa tuturor referenţilor posibili ai unui cuvânt (sau ansamblu de lucruri căruia i se aplică acest nume). în această interpretare, denotaţia corespunde extensiunii* conceptului: dacă masă reprezintă conceptul „obiect (Xj), cu patru picioare (x9), cu o suprafaţă plană (x3), servind mai multor destinaţii (xn)“, denotaţia ar fi „a, b, c...n sunt meseSe mai poate spune că termenul masă denotă (sau are ca extensie) orice obiect având proprietăţile xP..xn. în acest caz, denotaţia se opune desemnării* (semnul masă în enunţul această masă din camera mea), c) Denotaţia reprezintă o codificare culturală, care reflectă o atitudine colectivă (socială) a vorbitorilor faţă de referent*, d) Denotaţia unei unităţi lexicale se defineşte în raport cu desemnarea*. Denotaţia trimite la clasa de obiecte,-pentru care există un concept. De ex., semnul scaun fiind o asociaţie dintre un concept „obiect pentru stat, cu patru picioare, cu o suprafaţă plană/ cu un spătar14 şi imaginea acustică [scaun]; denotaţia va fi a, bt c... sunt scaune, Prin denotaţie, conceptul trimite la un obiect izolat (sau un gurp de obiecte) făcând parte din ansamblu. Glasa scaunelor existente sau posibile constituie denotaţia semnului „scaun44, în timp ce „acest scaun44 sau „acele trei scaune44 constituie desemnarea semnului „scaun44 în discurs. A.B.V. DENTAL,-Ă 1. Localizare specifică rostirii anumitor consoane (vezi CONSOANĂ). 2. Consoană a cărei rostire implică crearea unui obstacol la nivelul incisivilor superiori sau al alveolelor acestora. 3. Serie de consoane rostite fie prin sprijinirea vârfului limbii (apex) de incisivii superiori sau de alveolele acestora, fie prin crearea unei stricturi în această zonă, fie prin combinarea ocluziunii cu strictura în zona menţionată, © în română, sunt dentale oclusivele* [t, d], fricativele* [s, z], afri-cata* [ţ] (regional şi [$]) şi sonantele* [1, n, r]. Sin: alveolar,-ă. LJJl. tiEOI^TICp (MODALITATE-). Modalitate referitoare la logica obligaţiei pemi^ (sau a ribnriek)i^lfS| opunea modalităţilor clasice alethice* şl epîsl temice*VC^ literatura frănebza| modalităţilor aiocutive*, care, implicând a® locutdriil, cât şi interlocutorul, se orieriteazăfîif mod special, spre interlocutor, căruia locutorulft adresează o comandă, o cerere, o dispoziţie, o interzicere. Caracteristicile modalităţii deontice sunt: enunţurile deontice se formulează în raport cu stări viitoare de fapt; în consecinţă, nu sunt nici adevărate, nici false, neavând în ele însele valoare de adevăr; sunt de tip prescriptiv, şi nu asertiv; enunţurile deontice au un destinatar precis, de voinţa căruia depinde îndeplinirea normelor şi a directivelor transmise; enunţurile deontice emană de la o sursă (persoană fizică sau instituţie), care, în raport cu destinatarul, îşi asumă o poziţie de superioritate, vremelnică sau permanentă, în domeniul juridic, administrativ; moral etc. Şi chiar dacă sursa rămâne neexpli-citată, enunţurile deontice având frecvent o formă impersonală (trebuie săt se impune să); ea este „ascunsă44 în dosul directivelor. Ca operatori* modali deontici se disting două invariante: „e obligatoriu I neobligatoriu săli şi „e permis / interzis să“y care cunosc numeroase lexicalizări, captând valori modale deontice cu grade diferite de „permisiune44, de „interzicere44, de tipul: este demn / nedemn să, este moral / imoral să, este recomandabil I nerecomandabil să, este just! nejust să etc. Numeroase construcţii apreciative* poartă o încărcătură modală deontică: o evaluare din registrul nefavorabil (e rău, urât, nesănătos să) poartă şi presupoziţia* deontică „nu-ţi recomand să44 şi, invers, o evaluare din registrul favorabil (e frumos, util, sănătos, bine să) poartă şi presupoziţia deontică „îţi recomand să44. Ca structură sintactică, enunţurile deontice se realizează printr-o structură bipropoziţională: M(odalL zator)* - P(ropoziţie), cele două componente fiind legate printr-un conector* al nonasertivităţii (pentru română, este selectat să sau varianta Iui contextuală ca... să: e interzis să..., e recomandabil să..., trebuie să... etc.). G.P.D. DEPALATALIZARE 161 DEPALATALIZARE Fenomen opus palatalizării*, depalatalizarea constă în eliminarea elementului palatal în pronunţarea unui sunet; în general, depalatalizarea are un caracter subiectiv şi individual. Din cauza importanţei pe care palatalizarea o are la nivelul ^subdialectelor dacoromânei, fenomenul depala-rţalizării se înregistrează însă şi ca o reacţie la aceasta pronunţare regională; Cel mai adesea sunt depalatalizate labialelz: peatră,feartăt mer-îăfvespi &c. Fenomenul cuprinde astăzi şi neologismele: obective. Regiunile cu depalatalizări frecvente sunt cele vestice (Banat, Crişana). Uneori depalatalizarea provoacă hipercorectitudini*; literarul etimologic chiftea devine prin depalatalizare piftea. C.C. DEPENDENTrĂ X. Termen ^ în relaţiile sintactice de subordonare*, denumeşte termenul (sau componentul sintactic) depinzând de un regent*; sinonim cu subordonat*. 2. Regulă ** de context în gramaticile formale*, tip de regulă a cărei aplicare este posibilă atunci şi numai atunci când este satisfăcută o anumită restricţie contextuală.. Astfel, regula din gramatica generativă*: GV + GN este dependentă de context, întrucât impune, ca restricţie contextuală, vecinătatea unui verb bivalent* (vezi VALENŢĂ), care, pe lângă subiect, primeşte şi un complement. Există gramatici întregi dependente de context, gramatici formale construite în exlusivitate pe tipul de regulă dependentă în context. G.P.D. DEPENDENŢĂ Tip de relaţie" lingvistică în care unul dintre termeni depinde de apariţia sau de forma altui >ţermen. In concepţia tradiţională, sinonim cu subordonare\ în concepţia modernă formulată de L. Hjelmslev, dependenţa include două tipuri :de relaţii: interdependenţele*, simbolizate ca A=s>B, în care dependenţa se manifestă prin constrângeri* bilaterale, şi determinările* (vezi DETERMINARE3), simbolizate ca A<-B, în care ^dependenţa este unilaterală, manifestându-se prin ^constrângeri impuse numai de unul dintre termeni. Se opune relaţiilor de tip facultativ, ceea ce Hjelmslev numeşte constelaţii*, iar alţi cercetători, independenţe sau nondependenţe. Vezi şi DETERMINARE^ INTERDEPENDENŢĂ; RELAŢIE. G.P.D. DEPLASARE 1. Mişcare de componente în cadrul enunţului, în raport cu o ordine* a componentelor determinată sintactic, mişcare al cărei efect este fie tematizarea* unor componente, deci aşezarea lor în poziţie tematică (vezi TOPIC; TEMA3), fie reliefarea* unor componente, deci aşezarea lor în centrul interesului stilistic. Deplasarea ia forma tematizării, a inversiunii*, a dislocării* etc. 2. în gramatica generativă* standard (N. Chomsky, 1965), tip de transformare* care, deplasând componente, reorganizează structura indicatorilor* sintagmatici; exemplul clasic este de pasivizare*. 3. ^ a lui a în GB*ţ traduce engl. move a, fr. deplacer a; denumeşte unica regulă de transformare a acestui model (vezi GB), transformare cu un domeniu mult mai larg de cuprindere decât transformările din varianta standard, aplicân-du-se nu numai D-Structurilor", ci şi S-Structurilor*, pentru a da nivelul de reprezentare numit FL (= formă logică). Deplasarea lui a constă în mişcarea unei categorii* guvernate (simbolizate a) dintr-o poziţie de origine a indicatorului sintagmatic într-o poziţie nouă, categorie care lasă în poziţia de origine o urmă* coindexată (simbolizată ca t). între categoria deplasată, numită antecedent*, şi urma sa se formează un lanţ* coreferenţial, asigurând, în S-Structură, informaţia pentru reprezentarea semantică a elementului deplasat, căci acesta, aflat într-o poziţie nontematică, împrumută 0-rolul (= rolul tematic") de la urma sa. Deplasarea lui a este supusă următoarelor constrângeri de funcţionare: „urmele" sunt guvernate (vezi GUVERNARE); „antecedentul" nu ocupă o poziţie 0 (sau poziţie tematică); relaţia dintre „antecedent" şi „urmă" este supusă teoriei bornelor şi condiţiilor de subiacenţă*, al căror rol este de a limita posibilităţile de aşezare a lui a deplasat. Exemple tipice de deplasare sunt cele oferite de construcţiile interogative (vezi: Pe cine^ [a întâlnit Ion [tj în parc]!) şi de construcţiile relative (vezi: elevul [pe carej lj-a întâlnit Ion [tj] în parc], unde „urmele" [tj] sunt semnul structural al deplasării (vezi GB; SUBIACENŢĂ; URMĂ). G.P.D. 162 DEPONENT tiETONE^ în gramatica latină, clasă de verbe caracterizată prin prezenţa mărcilor flexionare ale diatezei* pasive; care exprimă însă semnificaţii active. De exemplu: hortor^-arir-atussum^ândemno!1; miror,-arif -atus sum „a admira", morior, mori, mortuus sum^armurii;pationpatfpassussitm ,,a mdura^ etCi A fost numită astfel de gramaticii latini pentru că aceste verbe ;,au abandonat1- (lat; deponere) formele..-.unei diateze în favoarea celeilalte. Verbele deponente exprimau în latină mediul* insistenţei. In latina populară, concordanţa dintre formă şi semnificaţie se restabileşte prin încadrarea şi sub aspect formal a deponentelor la diateza activă. Limbile romanice continuă formele active ale acestor verbe (cf. rom. a muri, a păţi, a (se) mira etc.). L. I.R. DEPRECATIE Figură* de gândire, realizată sub formă de rugăminte, cerere insistentă, implorare; are funcţie de persuasiune. în literatura antichităţii (Homer, Vergiliu, tragedia greacă), deprecaţia se manifesta ca invocare adresată zeilor; în literaturile modeme, poate lua forma unei rugăminţi faţă de divinitate (rugăciune stilizată, psalm modem), dar există şi în afara acestor formulări care ţineau, la origine, de stilul religios: Fii scut de întărire / Şi zid de mântuire. I Privirea-ţi adorată I Asupră-ne coboară, I O, maică preacurată I Şi pururea fecioară I Mărie! (Eminescu); O tu, aceea de-altădată, I ce te-ai pierdui din drumul hanii! (...) / Ridică-ţi din pământ urechea / în ora nopţii când te chem, / Ca să auzi, o! neuitată, i neiertătorul meu blestem (Arghezi). M. M. DEPREDIC ATIVIZ ARE Corespunde procedeului contragerii*. Se opune predicativizării* (sau expansiunii*). Vezi CONTRAGERE; PREDICAT1VIZARE; PREDÎCAŢIE. G.P.D. DERAIERE LEXICALĂ Cuvinte întrebuinţate în locul altora cu care au în comun unul sau mai multe sunete la început; înlocuirea priveşte întotdeauna sfârşitul cuvântului şi se poate face numai în fraze clişeu (bine cunoscute) utilizate numai în limbajul familiar*: Dumnezeu să-l iepure în loc de Dumnezeu să-l ierte (cu sau fără schimbarea părţii de vorbire). Cazurile propriu zise de deraiere lexicală, în funcţie de valoarea lor stilistică sunt următoarele: a) simple glume: Dumnezeu să-l iepure, daţi-vă la o paişpe, b) exprimarea unei note peiorative; batjocoritoare sau ironice: nepurcel (nepoţel + purcel), cât e ceapa? (pentru cât e ceasul?), c) atenuarea unor sensuri neplăcute, pentru menajarea convenienţelor: o faci pe nervosul ? (în loc 3 d& nebunul); d) ocolirea unor termeni obsceni (Portul Marsiliei în loc de înjurătura : românească privitoare la origine); După unii autori (Al. Graur) nu reprezintă deraiere lexicală diversele tipuri de contaminare*, cum ar fi trampicioarele (tramvai + picioarele), dutopasul (autobuz + pas), firoscos (filozof + scos). De asemenea, sunt discutabile fraze ca: o să-mi ia caii de la bicicletă, calendele greceşti, cald nemţesc, unde deraierea lexicală se produce numai prin considerarea frazei ca tot indivizibil. Fenomenul a fost studiat în lingvistica românească de I. Iordan şi Al. Graur, care fac referiri la interpretări diferite ale aceloraşi fapte. Prin deraierea lexicală se pot explica etimologii*, mai ales ale expresiilor* şi locuţiunilor*, atunci când s-a verificat că nu există o altă explicaţie plauzibilă. A.B.V. DERIVARE 1. Procedeu de formare a unor unităţi lexicale noi pornind de la un cuvânt de bază (morfem independent sau semidependent), care constă fie în antepunerea unor afixe* (vezi PREFIX), fie mai ales în postpunerea lor (vezi SUFIX). Prin derivare rezultă unităţi lexicale simple (opuse celor compuse), pentru că un singur element constituit prin acest procedeu este susceptibil de a fi întrebuinţat în mod autonom în enunţ. în unele descrieri lingvistice, derivarea este cvasiechi-' valenţă cu neologia*. în limba română, derivarea este extrem de bine reprezentată la nivelul sufixelor şi mai puţin la acela al prefixelor 2. ^ parasintetică Modalitate de a forma cuvinte noi prin ataşarea simultană a unui sufix* lexical şi a unui prefix* la acelaşi cuvânt-bază: îm-bărbat-a, in-chip-ui, \n-durer-n, in-negr-\, în-zăpez-i, stră-/«c/-tor etc. 3. ~ regresivă Procedeu de îmbogăţire a vocabularului* realizat prin suprimarea de afixe (sufixe lexicale sau desinenţe): cintez „cintezoi" (provenit din cinteză); maşter „tată vitreg" (din maşteră „mamă vitregă"). Derivarea regresivă se bazează pe DERIVAŢIA 163 principiul analogiei: s-a creat astfel etimolog (alături de etimologist, din etimologie), pentru că există în limbă perechile filolog-filologie, stomato log-st om ai ologi e , mineralog-mineralogie etc. • Clasificarea derivatelor regresive se poate face în funcţie de părţile de vorbire rezultate prin aplicarea procedeului: a) verbe provenite din substantive (numite postsubstantivale*): aloca din alocaţie, aniversa din aniversare (substantiv interpretat ca infinitiv: lung, deşi provine dintr-un adjectiv -zianiversară); b) verbe provenite din adjective (numite postadjectivăle): deosebi din deosebitnesocoti* nedumeri, nemulţumi provenite din adjective interpretate ca participii: nesocotit, nemulţumit, nedumerit; c) substantive provenite din substantive (majoritatea exemplelor sunt nume de arbori): mandarin din mandarinăT lămâi din lămâie, portocal din portocală; d) substantive provenite din verbe (numite post-verbale*): avânt, înot din avânta, înota (sau prin substantivizarea formei de indicativ prezent), vaiet din văita, auz din auzi, descânt din descânta, dezgheţ din dezgheţa. © In cadrul procedeului general al derivării, derivarea regresivă este mai slab reprezentată în română decât derivarea realizată prin adaos de afixe; uneori, exemplele concrete presupun complexe discuţii etimologice ori existenţa unor condiţii speciale, aplicabile fiecărui caz în parte (exemple şi aspecte descrise de Th. Hristea). 4. ^ improprie în opoziţie cu derivarea proprie (cea realizată cu sufixe), desemnează câteva procedee care duc la formarea de cuvinte noi: derivarea" regresivă, conversiunea* (după I. Coteanu) şi, uneori, etimologia populară" (vezi ETIMOLOGIE); în momentul de faţă, termenul este ieşit din uz. DERIVAŢIA 1. Unitate lexicală nouă, rezultată din derivare* (vezi SUFIX, SUFIXARE, PREFIX, PREFIXARE). 2. Structură Termen folosit în sintaxa românească de inspiraţie generativă' pentru a desemna structurile sintactice obţinute prin aplicarea transformărilor*; sinonim cu structură transformată. Se opune structurilor de bază*, obţinute direct, în bază, prin reguli de constituenţi*. Astfel, construcţia activă* este de bază, în timp ce construcţia pasivă*, obţinută prin pasivizare", este derivată; construcţia din care face parte un nume predicativ aparţine bazei, în timp ce construcţia cu element predicativ suplimentar, obţinută obligatoriu prin transformări, este derivată. G.P.D. DERIVATIV în formarea* cuvintelor, termen folosit pentru afixele* lexicale; se opune afixelor gramaticale (sau flectivelor*). ® După poziţia faţă de radical*, derivativul poate fi sufix, aşezat după radical, sau prefix, aşezat în faţa radicalului. în structura unui cuvânt derivat (vezi DERIVAT^, pot apărea: unul sau mai multe sufixe derivative (munci-tor, munci-tor-ime); unul sau mai multe prefixe (ne-bun; in-ne-bun-i); un sufix şi un prefix (în-cântă-ior. Sufixele derivative selectează afixe gramaticale, în funcţie de clasa morfologică în care se include noul cuvânt; de ex., sufixul derivativ adjectival -esc va selecta obligatoriu o desinenţă pentru marcarea amalgamată a categoriilor de gen, număr şi caz (român-ensc-&) (vezi SUFIXARE, PREFIXARE). G.P.D. DERIVAŢIE în gramatica generativă*, o succesiune ordonată de reguli de rescriere* (sau sintagmatice) având ca punct de plecare simbolul iniţial P (Propoziţie), ca etape intermediare, şirurile* nonterminale, fiecare şir fiind obţinut prin detalierea unui singur simbol, iar ca etapă finală, şirul terminal, adică şirul căruia nu i se mai poate aplica nici una dintre regulile de rescriere. Derivaţia este reprezentată prin arbore*, care înregistrează, printr-o schemă, structura ierarhică de constituenţi a frazei abstracte. Derivaţia procură baza generativă, incluzând mecanismul propriu-zis de generare a structurilor sintactice. Vezi, pentru exemplificare, următorul fragment de gramatică: a) reguli de rescriere: (I) P —»GN GV (II) GN —» N Art (III) GV^V GN (IV) V -» Verb Flex b) derivaţia corespunzătoare acestor reguli: P GN GV.............................(regula I) N Art GV .......................... (regula II) N Art V GN......................(regula HI) N Art V N Art.....................(regula II) N Art Verb Flex N Art .. (regula IV) 164 DESCHIDERE c) arborele înregistrând derivaţia din (b): P Verb Flex N Art G P.D. DESCHIDERE 1. Vezi APERTURĂ. 2. Modificare a aperturii unei vocale, în anumite condiţii contextuale; fenomenul presupune trecerea vocalei într-o corespondentă caracterizată printr-un grad superior de deschidere. De ex., în unele graiuri moldoveneşti sau din Crişana, [ă] protonic medial se deschide la [a] (cf. forme ca bărbat, cărare, bătaie etc.). La originea fenomenului stă asimilarea* regresivă produsă de [a] accentuat următor; ulterior, fenomenul s-a extins şi la cuvintele cu alte vocale accentuate (cf. forme ca mătuşă, părinte etc.). L.I.R. DESCHIDĂ 1. Clasă de vocale* distinsă în raport cu criteriul aperturii (vezi APERTURĂ). 2. Vocală aparţinând acestei clase. 3. Clasă ~ de cuvinte Clasă de cuvinte nelimitată, imposibil de inventariat integral, căci poate primi oricând noi formaţii, fie prin creaţii interne, fie prin împrumuturi, creaţii regulate sau conversiuni* accidentale, reprezentând acele zone ale lexicului în care dinamica* lingvistică este extrem de vie, sesizabilă nu numai în diacronie, ci şi în sincronie. Se includ aici clasa substantivului*, a adjectivului*, a verbului* şi, în oarecare măsură, a adverbului* Se opune claselor închise\ vezi CLASĂ; ÎNCHIS3. U.R.(1-2);G.P.D.(3). DESCRIERE Element component al structurii textului*, inclus în şi subordonat fâpfde leatul narativ*; descrierea oferă informaţii despre personajele, obiectele, spaţiul şi timpul care însoţesc / configurează desfăşurarea acţiunii. Intrată mai târziu decât naraţia* în atenţia studiilor modeme de stilistică, descrierea are - în organizarea textuală - un statut mai vag decât al acesteia, constituindu-se ca unitate Jextuală independentă pe baza unor reguli mai greu discemabile. A fost definită ca „o secvenţă! de suprafaţă care se opune dialogului, povestirii etCi“ (A.J. Greimas-J.Courtes), cu completarea! ulterioară că ea reprezintă „o unitate textuală § controlată de operaţii cu dominantă ierarhizantă^i taxinomică şi paradigmatică" (P. Hamon). - • Toate studiile consacrate descrierii o situează în opoziţiecu naratia^considefându-se în general f că ea ar constitui o paitză narativă, o întrerupere fl în suită relatări Fragmentele descriptive sunt ş uşor de izolat în âiisâmblul- textual: de obicei : statice, prilejuiesc momente de suspendare a. temporalităţii, întreruperi în secvenţa lineară a diegezei*. Relaţia cu componenta narativă rămâne, totuşi, strânsă: e greu de conceput o na-'v raţie lipsită de elemente descriptive; dinamica f acţiunii implică obligatoriu cel puţin o sumară I referire la personajele / contextul situaţional /1 obiectele antrenate în ea (C. Reis-A.M. Lopes). J • Se admite, în general, că începutul fragmen- | tului descriptiv coincide cu graniţa povestirii: distincţia dintre naraţie şi desgrierejejiuprapune, astfel, raportului dmlTe^djegesis (relatare) şi: mimesis (reprezentare); v. DIEGEZĂ. Secvenţele descriptive se izolează în text graţie câtorva trăsături caracteristice situate la niveluri diverse ale | limbii: ele posedă particularităţi figurativ-sin-tactice specifice (frecvenţa adjectivului repetat); un ritm* particular, diferit de al naraţiei şi provenit din statutul de enumerare* al descrierii; , mărci morfologice particulare (prezentul şi imperfectul indicativ la verbe); un lexic specific (termeni „tehnici", nume proprii, adjective şi § forme participiale ale verbelor); figuri* retorice speciale (metafore*, uneori filate / în lanţ - v. | METAFORĂ; metonimii*; sinecdoce*; compara- I ţii); recursivitatea aceleiaşi unităţi (cel mai des | nume sau adjectiv), uneori infinită, de unde rezultă „efectul de listă" atribuit descrierii (vezi I şi ritmul impus textului de enumerarea para- ! tactică). Ex.: Ce mobilier est vieux, crevasse, pourri, tremblant, ronge, manchot, borgne, invalide, expirant [“Acest mobilier e vechi, crăpat, putred, tremurător, ros, ciung, chior, inva- o lid, muribund"] (Balzac). © Secvenţa descriptivă va fi centrată întotdeauna pe un pantonim*, arhilexem care face oficiul de termen unificator | din punct de vedere semantic, indicând tema*/ ;; subiectul / câmpul semantic*/ motivul* descrierii; DESCRIERE (continuare) 165 el se poate materializa în text - privelişte, casă, grădină - sau poate fi doar presupus, pe baza celorlalte detalii descriptive, care joacă pe lângă el rolul elementelor constitutive ale unui câmp semantic; de ex.: straturi, flori, alei,pomi pentru pantonimul grădină, e în motivarea textura a 'descrierii, există o relaţie cu diversele tipuri de focalizare*: în focalizarea omniscientă, autorul / naratorul este cel bare îşi asumă descrierea, situată în limite apropiate de obiectivitate; într-o ^focalizare internă, dimpotrivă, personajul preia descrierea, imprimâridu-i un caracter subiectiv şi o netă încărcătură psihologică; apare, încă din secolul al XDC-leâ, procedeul descrierii (de peisaj sau portretistice) realizate din perspectiva unui personaj, care determină tonalitatea dominantă a pasajului descriptiv în funcţie de propriul său statut conjunctural. Primul tip de descriere focalizată se găseşte în romanele istorice ale lui M. Sadoveanu; cel de al doilea, în amplele descrieri aparţinând personajului-narator din romanul Patul lui Procust de Camil Petrescu. e Descrierea se defineşte, în principiu, în opozidelfu naraţi a. Până la un piirict, există diferenţe între cele două tipuri de organizare textuală; în timp, se constituie însă forme tranzitorii, care atenuează în text contrastele foarte net marcate, 5 ăjungându-se uneori la construcţii mixte - aşa-mimitele descrieri narativizate. Elementele care diferenţiază descrierea de naraţie sunt următoarele: a) naraţia este o şlmclXLTaJemporală, pe când descrierea e primordial spaţială. Povestirea se dezvoltă în timpTeste secvenţială, indiferent de ordinea* adoptată în relatare; dimpotrivă, descrierea e sincronică, prezintă în principiu un tablou static, motiv pentru care a fost întotdeauna : pusă în legătură cu artele vizuale, în special cu pictura. în istoria literară, procedeele descriptive s-au rafinat treptat, iar descrierea a ajuns să fie alcătuită din fragmente succesive, realizându-se astfel o paradoxală cronologizare spaţială (vezi, de exemplu, descrierea unor scene de luptă în Istoria românilor sub Mihai-Voievod Viteazul de N. Bălcescu). b) Naraţia reprezintă o structură sintagmatică\ în timp ce descrierea este para-digmatică'Tttccesiunea evenimentelor povestite sugerează între componentele narative un raport sintagmatic, de alăturare şi înlănţuire. Dimpotrivă, descrierea este rezultatul alegerii dintr-o paradigmă virtuală, ea putând fi definită, în cazuri extreme, ca enumerare / cumul / listă de nume ale unor obiecte (în sensul cel mai larg al termenului) sau de predicate (în sensul logic şi gramatical de atribute ale unui obiect). Ex.: L o -renae numai câmpii dulce-ondulate şi dealuri line. Ici şi colo câte o înălţime modestă încununată de păduri. în toate părţile unde bate ochiul, buchete de arbori şi colţuri de dumbravă, Drumurile străjuite de şiraguri de plopi, Canaturile, întovărăşite de linii de sălcii răsfirate. Râurile leneşe împodobite cu lunci. Sate pitite în vâlcele - clădiri sure şi roşcate, acoperişuri ascuţite, ferestre cu obloane verzi, ziduri pe care se caţără meri şi peri în spalier Copii mulţi,* femei care râd; bărbaţi serioşi ducând prin margini de fânaţuri căruţe la cari sunt înhămaţi cai enormi. Grădini de zarzavat îngrijite meticulos. Livezi aliniate. Toată această margine de Iunie pare o încercare a omului de a reconstitui raiul primitiv. (Sadoveanu) c) A treia distincţie, mai puţin categorică, priveşte timpul verbal utilizat şi variază o dată cu realizarea descrieriiin-diverse limbi. în general, timpul naraţiei este unul dintre timpurile momentane ale perfectului (simplu sau compus), iar al descrierii - de obicei un timp continuu (prezentul ori imperfectul). Există însă şi variaţii posibile: de exemplu, naraţia la prezent ori la imperfect, în majoritatea limbilor romanice, ca şi descrierea fără restricţie temporală. ® Clasificarea descrierilor se bazează pe criterii semantice. Existentă în Antichitate sub forma sa esenţială, ea a fost preluată şi rafinată (uneori până la exces) de retoricile epocii modeme. La începutul secolului al XlX-lea, P. Fontanier distingea următoarele tipuri de descriere, stabilite în funcţie de conţinutul lor exact, asimilate figurii* poetice şi subsumate categoriei mai largi a „figurilor de gândire prin dezvoltare": a) topografia* ~ descrierea unui loc, peisaj etc.; b) cronografia* - caracterizarea unei epoci, a unei perioade de timp sau a unui eveniment; c) prosopografia* - descrierea calităţilor fizice ale”unei persoane: figură, corp, trăsături particulare; d) etopeea* - descriere de moravuri, caractere, vicii, virtuţi; e) portretul* -reuniune a prosopografiei cu etopeea," descriere îmbinând trăsăturile fizice şi pe cele morale ale unei persoane; f) paralela* - combinare între două descrieri, construite prin analogie ori prin opoziţie; g) tabloul* - prezentare detaliattă a unei acţiuni, a unui fenomen sau eveniment. Excesele de clasificare în perspectiva asupra descrierii au 166 DESCRIPTIVi-Ă fost ulterior / condamnate de Tetoricile de la sfârşitul secolului al XlX-lea şi din prima parte a secolului XX;: Se menţine ■ în: cercetările actuale, doar distincţia :dintre /7orrrer; (care; cumulează prosopopeea, etopeea, paralela şi caracterul) şi peisaj^/(care^;însumează/ topografia; tabloulvşi hipotipozaî); Diferenţele de conţinut nu mai sunt considerate relevante în studiile recente de gramatică a textului ori direct consacrate descrierii; acestea preferă să analizeze procedeul ca pe o structură textuală cu trăsături specifice, situate însă la toate nivelurile limbii: morfologie, sintaxă, lexic / semantică, tropi (R Hamon, J.M. Adam-A. Petitjean, R Pellini). ® Deşi nu o consideră figură retorică propriu-zisă, H. Lausberg aminteşte descrierea în legătură cu unele figuri sintactice care o caracterizează (acumularea-, enumerarea*) sau în compoziţia cărora intră (ievidenţia, alcătuită din ilustraţie, demonstraţie, descriere). Vezi HIPOTIPOZĂ; NARAŢIE; NARATIV; TEXT MM. DESCRIPTIV,-Ă (GRAMATICĂ-) Vezi GRAMATICĂ4. descriptivism Orientare lingvistică de tip structuralist* aparţinând Scolii structuraliste americane din perioada 1933-1955; ai cărei reprezentanţi importanţi au fost: L. Bloomfield, B. Block, E.A. Nida, CvR Hockett, Z.S. Harris. Descriptivismul are următoarele caracteristici generale: este o orientare detip analitic*, al cărei obiectiv îl constituie descompunerea unui întreg, reprezentat printr-un corpus* de dimensiuni variate* în elementele lui componente; este o orientare descriptiv-statică, propunîndu-şi înregistrarea structurilor lingvistice din corpus şi descrierea unităţilor lor componente fără consideraţii de evoluţie sau de tip normativ; este o abordare formată, eliminând integral din analiză planul semnificaţiei* şi con-centrându-se asupra distribuţiei* elementelor din planul expresiei*; este o orientare excesiv procedurală, transformând studiul lingvistic în tehnici de analiză cât mai formale şi mai riguroase, tehnici considerate cu atît mai obiective, cu cât pot fi folosite în condiţiile necunoaşterii limbii analizate de către lingvist. Vezi şi METODĂ; STRUCTURALISM. G.RD. DESEMNARE Relaţia dintre un semn şi realitatea extralingvistică sau referentul* înţeles ca un obiect particular dintr-o clasă dată (pomul din fata casei) sau ca referinţă la procese (verbul rom. a merge), la calităţi (buni- fe/he); Desemnarea face parte din planul semnificantului*, căruia îi corespunde numai parţial (este utilizată ca sinonim al deno^s taţiei* sau referentului* şi nu: corespunde cono^ taţiei*); Semnul are ca desemnare un concept care face: posibilă: referirea Ia obiectul respectiv;: de® aceea, orice desemnare poate fi privită fie în ex-® tensiune*, fie în intenşiune*. Semnele descriptive au desemnarea raportată la realitate, iar cele non-descriptive (logice) nu pot fi specificate decât prin raportare la limbajul însuşi. Există şi cazuri excepţionale în care nu este implicată existenţa lucrului sau fiinţei ca atare (de ex. zână, drac; licorn). E. Coşeriu insistă asupra importanţei desemnării pentru traducerea dintr-o limbă în alta; se arată că fără identificarea desemnării nu se ştie dacă rom. scară, de exemplu îi corespunde fr. echelle („obiect auxiliar../4) sau fr. escalier („obiect de legătură între etaje într-o clădire44). A.B.Vi DESINENŢĂ In limbile flexionare*, morfem* cu rol gramatical (sau afix* gramatical) exprimând, în flexiunea''', numelui (în declinare*), numărul şi cazul (la adjectiv, şi genul), iar în flexiunea verbului (în conjugare*), numărul şi persoana. în structura morfematică a unui cuvânt flexibil, desinenţa poate fi legată direct de rădăcină* (cas-e; cânţ-i) sau separată de rădăcină prin alt / alte sufixe gramaticale (cânt-a-i; cânt-a-se-m) sau printr-un; sufix lexical (păt-uţ-uri). în limbile fuzionale*, o desinenţă amalgamează mai multe valori (vezi AMALGAMAREj), ca în exemplul: (carte) frumoas-a, unde -ă exprimă solidar valorile „singular44, „feminin44, „N-Ac44. într-un sistem de opoziţii*, desinenţa poate primi şi realizarea 0; vezi, de ex., realizarea singularului, în raport cu pluralul, în perechea: tren-0 vs. fre«-uri. G.RD. DESTINATAR Vezi RECEPTOR. DETERMINANT 1. în sintaxa limbii române, componentul care,; în cadrul unei relaţii de subordonare*, se află în DETERMINARE 167 poziţia termenului dependent, subordomjt; se opune regentului*, termenul a cărui prezenţă este cerută de determinant. în funcţie de calitatea morfologică a regentului, gramatica romanească împarte determinanţii în: complemente*, al căror regent este verb, adjectiv, adverb sau interjecţie predicativă; atribute*, al căror regent este substantiv, pronume sau numeral; elemente predicative* suplimentare, a căror caracteristică este ştiubîa subordonare, faţă de verb şi faţă de nume. 2^ Clasă închisă de cuvinte şi / sau de forme gra-îmaticale, a căror caracteristică sintactică este ocurenţa obligatorie într-un G(rup) N(ominal), în vecinătatea substantivului, şi a căror funcţie semantică este cea de determinare-, adică de precizare a referentului unui substantiv ca definit, .identificabil de către vorbitor, în raport cu unul nedefinit, general. ® în limbile fără articol (latina, rusa, de ex.), funcţionează ca determinanţi adjectivele demonstrative- şi cele posesive*; în limbile cu articol, cu aceeaşi funcţie de determinant apar articolele*. Clasa determinanţilor este, de la o limbă Ia alta, eterogenă, cuprinzând fie numai lexeme* (cuvinte autonome), fie lexeme şi afixe* gramaticale (este cazul românei, unde există articol ,şi unde articolul a devenit afix gramatical). ® în reprezentarea structurală ierarhică a lui GN, determinantul stă alături de cuantificator*, iar amândouă componentele se disting de adjuncţii* numelui, reprezentaţi prin adjective calificative*, grupuri prepoziţionale si propoziţii relative. Vezi ARTICOL; DETERMINARE. G.P.D. DETERMINARE 1. Funcţie semantică îndeplinită, în cadrul G(rupului) N(ominal), de clasa determinanţilor*: ărticole, adjective demonstrative şi posesive (vezi DETERMINANT^), anume funcţia de „actualizare1* a substantivului, adică de utilizare a lui în vorbire, şi de „individualizare**, adică de restrângere a clasei de indivizi desemnate de substantiv Ia un individ / indivizi cunoscut / cunoscuţi şi identificabil / i de către vorbitor şi ascultător, individ determinat (în spaţiu, în timp sau în cadrul unei relaţii de posesie) în raport cu vorbitorul sau cu ascultătorul. Astfel, prin utilizarea substantivului în vecinătatea articolului, a adjectivului demonstrativ sau posesiv, se restrânge referinţa generală a acestuia la un individ cunoscut, aflat în proximitatea vorbitorului sau într-o relaţie de posesie fie cu vorbitorul, fie cu ascultătorul: caietul, acest caiet, caietul tău. în mod curent, utilizarea unui substantiv în enunţ nu este posibilă, mai ales la singular, în afara determinării. Construcţii de tipul: Cui pe cui se scoate, Corb la corb nu scoate ochii, unde nominalul subiect, cu formă de singular, este nedeterminat-, sunt rare în română şi urmăresc să marcheze adevărul general valabil al propoziţiei, fără restrângere la cutare sau cutare individ aparţinând speciei. ® Mărcile de determinare sunt proprii fiecărei limbi, realizându-se fie ca lexeme* speciale (vezi adjectivele demonstrative şi posesive), fie ca articole, devenite, în unele limbi, mărci flexionare, fie ca mărci sintactice (este, de ex., cazul românei, unde, pe lângă mărcile lexicale şi marca flexionară a articolului, s-au creat şi două procedee sintactice: construcţia cu pe a complementului direct şi dublarea clitică, îndeplinind, în condiţii sintactice speciale, şi funcţia de determinare). • Crearea, pe teren românesc, a noi tipuri de articol (vezi DEMONSTRATIV şi GENITIVAL), care dublează redundant articolul hotărât propriu-zis, crearea unei serii distincte de adjective demonstrative în postpunere, permiţând utilizarea coocurentă a articolului hotărât (vezi elevul acesta l acela), precum şi crearea, în română, a mărcilor sintactice de determinare (construcţia cu pe, restrânsă la obiectul direct personal şi individualizat, dublarea clitică, posibilă adesea numai pentru complemente individualizate) sunt dovezi indubitabile pentru caracteristica acestei limbi de a fi deosebit de^ sensibilă faţă de parametrul determinării. 2, în limbile care cunosc articol şi în care articolul şi-a pierdut autonomia*, devenind afix* flexionar, termenul determinare denumeşte o categorie* gramaticală (vezi CATEGORIE^ specifică substantivului, manifestată prin opoziţia determinat (articulat) /nedeterminăt (nearticulat), iar, dacă există mai multe articole, şi prin opoziţia determinat hotărât (puternic determinat) / determinat nehotărât (slab determinat). Cum în multe limbi, mai ales la singular, substantivul se foloseşte rar nearticulat (este cazul românei), categoria determinării funcţionează, în mod curent, cu o singură opoziţie: determinat hotărât / nehotărât (vezi: Am citit o carte I cartea; imposibil *Am citit carte). ® Problema teoretică privind natura articolului: cuvânt autonom (cum a funcţionat la origine) sau afix flexionar se transferă şi asupra naturii determinării: categorie gramaticală a substantivului sau component lexical din structura lui GN. Răspunsul diferă de la o limbă la alta, în funcţie de gradul de pierdere 168 DETERMINAT a autonomiei şi deci de: gramaticalizare* a articolului; uneori, răspunsul diferă, în cadrul aceleiaşi limbi, de Ia o etapă la alta, de la un tip de articol la altul, de la o utilizare la alta (vezi, de ex., în românăf statutul cert gramatical al articolului hotărât?;unraport cu statutul mai puţin cert al nehotărâtului şi al demonstrativului?); 3^^ malică*,temiemii determinarescatdbme funcţiei (sau relaţiei) stabilite între o constantă şi o variabilă- adică între două elemente dintre care unul (constanta) constituie o condiţie necesară pentru al doilea element; în timp:ce variabila nu constituie o condiţie necesară pentru primul. Astfel, relaţia dintre substantiv şi adjectiv în construcţia: Am un caiet nou este de determinare, deoarece apariţia substantivului este o condiţie necesară pentru adjectiv, dar nu şi invers. G.P.D. DETERMINAT în grupurile sintactice realizate prin subordonare*, orice unitate care îşi subordonează alte unităţi sintactice, fiind cerută obligatoriu de unităţile subordonate; sinonim cu regent\ Se opune unităţilorsubordonate* (sau determinante). G.P.D. D ETEfeMlNATIV (ADJECTIV Vezi ADJECTIV DEVERBÂL Derivat* sau cuvânt obţinut prin conversiune* al cărui cuvânt de bază* este un verb, dar care ajunge să aparţină altei clase morfologice decât verbul; sin. cu postverbal. Clasa deverbalelor cuprinde: derivate regresive* de tipul substantivelor fng/ief, dezgheţ, învăţ, dezvăţ; derivate sufixate create cu sufixe ca: -inţă, -are, -(t)ură, -tor, al căror specific este selecţia bazelor verbale, pe care le converteşte în substantive (vezi crede ==> credinţă, crezare); forme de conversiune de tipul infinitivului lung*, al supinului* substantivat (ex. citire(a), mers(ul)). G.P.D. DEVOCALIZARE în anumite lucrări, termenul se foloseşte numai cu referire la vocale, desemnând, în esenţă, pierderea capacităţii acestora de a forma silabă. Vezi şi AFONIZARE. L.LR. DEZACORD încălcare a regulilor impuse de acordul gramaj tical; Fenomenele de dezacord se întâlnesc la nivel sintactic; ele pot apărea în toate situaţiile îrfi: care componentele enunţului sunt legate prin acord; de ex;;; între subiect şi predicat, între ; adjectiv sau articol (demonstrativ; genitival) şi substantivul determinat Dezacordul sistematic; în raport cu limba literară; extins pe arii geograf fice largi; are motivaţii diferite; astfel; lipsa dte acord a articolului genitival al pe zone întinse din? dacoromână se explică prin originea şi evoluţia: acestei forme, în timp ce dezacordul e/ merge are?; lă bază o inovaţie regională muntenească, respectiv extinderea analogică a omonimiei pers. a IlI-a sg. - pers. a IlI-a pi. Forme particulare de dezacord pot fi considerate acordul prin atracţie şi acordul după înţeles. Vezi ACORD. C.C. DEZAMBIGUIZARE I- Procedeu lingvistic utilizat spontan în limbile naturale pentru rezolvarea ambiguităţilor*, adică; pentru limitarea nedeterminării formelor şi a construcţiilor ambigue. • Pentru ambiguităţile; lexicale, procedeele de dezambiguizare constau în limitarea proprietăţilor vagi ale predicatelor^ logice (mai ales, ale celor adjectivale, dar şi ale unor predicate verbale) prin vecinătăţile pe lângă; care sunt aşezate şi ale căror trăsături le primesc; prin transfer: în cazul adjectivelor, prin veci- i nătăţile substantivale; în cazul verbelor, prin:; complementele obligatorii. Astfel, caracteristica;; de predicat „vag“ a adjectivelor bun şi înalt se? rezolvă parţial în vecinătatea substantivelor: onr bun, şcolar bun .profesor bun, notă bună, şcoală: bună, mobilă bună. pâine bună, recoltă bună sau • om / casă înalt!â, voce înaltă, şcoală înaltă, tensiune înaltă, funcţie înaltă; ambiguitatea lexicală; a verbelor a ajunge, a căuta, a folosi se rezolvă prin vecinătatea complementelor: a ajunge] (acasă, cuiva, pe cineva, ** medic); a căută (ceva i pe cineva, ~ de ceva / de cineva); a folosi (cuiva, * ceva pentru...)* • Cu totul special, pentru dezambiguizarea lexicală, se recurge la procedee flexionare, selectându-se, în unele zone ale paradigmei, flective distincte corespunzând sen^ surilor diferite. Astfel, distingerea sensurilor acordai vs. a acordaa manifesta^ vs. a manH festaj se realizează, dincolo de valenţele* diferite;; DEZIDERATIV 169 şi prin selecţia unor flective diferite pentru prezent (vezi acorda, (cuiva ajutor), dar acordează (pianul); manifesta (înţelegere), dar manifestează (pentru salarii mai bune), unde sufixului de prezent îi revine rolul distinctiv, a Pentru ambiguităţile morfologice, deci pentru cazurile de omonimie* flexionară, rolul de dezambigui-: zare revine contextului* (lingvistic; mai rar, celui ;:sitiiaţional). Astfel; formele cântă (prezent a Iii-a isg. şi pi.) se dezambiguizează în vecinătatea ; subiectului; care, în mod curent, are o formă de mumărdistinctă (Copilul i copiii cântă), iar formele sui (prezent pers. I sg. şi a Il-a sg.) se dezambiguizează în contextul mai larg (ex. Merg zilnic pe jos, sui câteva zeci de trepte). ® Pentru ambiguităţile sintactice, se recurge fie la înlocuirea formelor cu grad ridicat de ambiguitate prin construcţii mai clare (vezi, de ex., tendinţa românei populare de a înlocui dativul* ambiguu cu prepoziţii specializate pentru unele dintre valorile cumulate: trimit la / către / spre voi (destinatar, direcţie), trimit pentru voi (beneficiar), ;fie la suplimentarea mărcilor, prin adăugarea junor mărci neambigue (vezi, pentru dezambigui-i zarea construcţiilor reflexive româneşti, folosirea i suplimentară a prefixului auto-: se autocunoaşte, ■ se autoapreciază sau a locuţiunilor pronominale reciproce şi a adverbului reciproc: se apreciază unul pe altul, se apreciază reciproc). 2, Termenul fdezambiguizare desemnează, în acelaşi timp, ; procedee şi mecanisme formale pe care modelele lingvistice şi lexicoanele le-au introdus pentru ^captarea şi explicarea fenomenului de omonimie, (precum şi pentru rezolvarea Iui. « Lexicoanele* marchează şi rezolvă ambiguitatea prin procedeul indexării, folosind indici diferiţi (1, 2, 3...) 5pentru fiecare sens al cuvintelor omonime* şi \ polisemantice* (veziindicaţiile: broască broas-cd2, pentru cuvinte omonime; înaltînalt^ \jnalt3, pentru sensurile diferite ale unui cuvânt ; polisemantic. ® Gramatica generativă*, considerând că sesizarea ambiguităţilor este o trăsătură a Competenţei* lingvistice, este modelul care a formulat, în mod explicit, o ipoteză pentru captarea / ambiguităţii sintactice şi pentru rezolvarea ei. (Ipoteza oferită de gramatica generativă standard ;(N. Chomsky, 1965) constă în plasarea ambiguităţii la nivelul structurii de suprafaţă*, dar ( explicarea ei, prin nivelul de adâncime*. Astfel, (structurilor de suprafaţă ambigue le corespund ptructuri de bază diferite, responsabile pentru sensurile diferite; omonimia din suprafaţă este rezultatul aplicării unor transformări*, al căror efect a fost convertirea structurilor de bază diferite în structuri de suprafaţă identice. De ex., structura ambiguă de genitiv: chemarea elevului, cu cele două „lecturi" posibile, de genitiv subiectiv* şi de genitiv obiectiv*, se explică prin cele două structuri de bază diferite (SA^ elevul cheamă vs. SA2: (cineva) cheamă elevul). Sau structura reflexivă ambiguă X şi Y se cunosc, cu cele trei „lecturi" posibile: de reflexiv obiectiv*, de reflexiv reciproc* şi de reflexiv pasiv*, se dezambiguizează prin cele trei structuri de bază distincte (SAt: [Xj cunoaşte pe X(\ şi [Yj cunoaşte pe T/]; SA-,; [Xţ cunoaşte pe Yţ] şi [Yţ cunoaşte pe X/]; SA3: (Cineva) cunoaşte X şi Y) şi prin transformările diferite care li se aplică (SAj este supusă reflexivizării*, SA-, este supusă reciprocizării*, iar SA3, uneia dintre variantele de pasivizare*, cea reflexivă). Vezi AMBIGUITATE. G.RD. DEZIDERATIV Sin. optativ\ DEZVOLTARE Sinonim pentru expansiune; vezi EXPANSIUNE2. DEZVOLTAT,-Ă 1. Propoziţie ^ în sintaxa limbii române, potrivit criteriului de clasificare a propoziţiilor’ după structură, desemnează tipul de propoziţie în componenţa căreia, în afara părţilor principale* de propoziţie (ambele exprimate sau numai una), apare cel puţin o parte secundară*; se opune propoziţiei simple*. Au calitatea de propoziţii dezvoltate enunţuri ca: Lucrarea lui este interesantă, Citesc o carte, Ninge abundent, Ce noapte fru-moaşă!, în care, în afara părţilor principale de propoziţie, chiar dacă nu sunt exprimate amândouă, există şi părţi secundare: atributul lui, complementul o carte, complementul abundent, atributul fnimoasă. 2. Parte de propoziţie în tradiţia gramaticii româneşti, parte de propoziţie* constituită din îmbinări libere* de două sau mai multe cuvinte, care fie că se caracterizează printr-o coeziune de un tip special (vezi, de exemplu, construcţiile relative infinitivale*, construcţiile absolute*: N-am ce mai spune, O dată plecată din oraş, era greu să mai revină), fie că includ în 170 DIACRITICi-Ă componenţa lor cuvinte cu autonomie lexicală, dîuffără; ftiricţtesintactică; (est^ cazul; semiadver-belof*: de restricţie; d& intensificare, de aproximare^ de comparaţie etCi:^ Numaidstâzi ă întârziat,i şidstaudîhiâiziatiEra cam prostută etc.); Sedeoşefeşţfed^^ devpropoziţie simplei exprimatei printr-un singur cuvânt plin semantic; de cele realizate prin mai multe cuvinte coordonate, şi de cele dublate (vezi DUBLARE); G.RD. DIACRITICĂ 1. Literă cu funcţie (valoare) ^ Literă* lipsită de valoare fonetică proprie, având rolul de a indica valoarea contextuală a grafemului (vezi LITERĂ) în vecinătatea căruia apare. în scrierea* românească literele cu funcţie diacritică sunt li, e, /. Literele c, g urmate de h + e, i notează consoanele [k\ g']: chiar, gheată. Literele c, g urmate de e, i notează consoanele [c, g]: ciuf, geană. în celelalte contexte, c, g notează consoanele [k, g]: cal, gât. Uneori literele e, i au dublu statut, fiind litere cu funcţie diacritică şi concomitent notând vocalele [e, i]: chin, ghete, ci, ager. 2. Semn ^ Semn grafic. Intră în alcătuirea unor litere, pe care le distinge de altele cu formă identică (gr. diakrilikos „care distinge"). în ortografia* românească se utilizează ca semne diacritice accentul circumflex ([Aj: â, t vs. a, ă, i), sedila ([»]* şt! vs. s, t), semnul scurtimii ([v]: â vs. a, â). Alte semne diacritice apar în structura grafe-melor din nume proprii străine şi din neologisme n^adaptate: tremă sau umlaut (["]: a, o, ii), accent ascuţit ([']: e) ele. Vezi ALFABET. DIACRONIE C.S. Termen introdus de F. de Saussure şi definit în opoziţie cu termenul sincronie*. Saussure afirmă că, spre deosebire de sincronie, care desemnează un stadiu de limbă, diacronia desemnează o fază de evoluţie. De fapt, dihotomia sincronie / diacronie exprimă distincţia dintre cele două perspective fundamentale din care poate fi studiată limba: statică (descriptivă) sau dinamică (evolutivă). Saussure susţine că între faptul static şi cei evolutiv există o antinomie radicală şi afirmă primatul sincroniei, diacronia fiind considerată drept sumă a sincroniilor succesive: fiecare fapt de evoluţie trebuie integrat în sistemul în care a funcţionat la un moment dat. Lingvistica modernă subliniază ideea. naturii metodologice a dihotomiei saussuriene. în realitatea oricărei limbi, aspectele statice şi dinamice coexistă într-o antinomie dialectică specifică (R. Jakobson). Limba se constituie în diacronie şi funcţionează în sincronie (E. Coşeriu): simplul fapt al utilizării unei limbi; creează premise pentru modificarea acesteia; Lingvistul este cel care stabileşte o relaţie temporală în trefenomene, analiza sistemelor lingvistice în sine nepermiţând: determinarea unL vocă a: succesiunii acestora. « Diacronia este una: dintre dimensiunile majore ale variaţiei lingvistice, alături de dimensiunile spaţială, socială şi situaţională. Dar, spre deosebire de acestea, care implică diversificarea unor aspecte coexistente (reprezentabile pe axa simultaneităţii), diacronia implică diversificarea unor aspecte mutual exclusive (reprezentabile pe axa succesiunii). L.I.R. DIAFAZICVĂ / DIAFATICVĂ Termen creat de E. Coşeriu, după modelul diatopic*, diastratic*, pentru a desemna unul dintre tipurile fundamentale de diferenţiere internă a limbilor istorice: diferenţierea între tipurile de modalitate expresivă, în funcţie de circumstanţele constante ale vorbirii (vorbitor, ascultător, situaţie sau ocazie, subiect tratat). Tipul de omogenitate corespunzător diferenţelor diafazice îl constituie unităţile sinfazice (termenul este creat după modelul sintopic*, sinstratic*): limbajul familiar, solemn, al grupurilor biologice (bărbaţi, femei), de vârstă, sociale, profesionale, denumite generic de Coşeriu stiluri de limbă. Orice unitate sinfazică prezintă însă diferenţe dialopice şi diastratice. Unităţile sinfazice interferează, având numeroase trăsături comune. Varietatea diafazică a unei limbi istorice - manifestată în plan sincronic* - constituie obiectul de studiu al stilisticii* idiomatice (a limbii), care descrie unităţile sinfazice şi relaţiile dintre acestea. Diferenţele diafazice (ca şi cele diastratice) au în comunităţile bilingve şi plurilingve o importanţă comparabilă cu aceea a diferenţelor diatopice în comunităţile monolingve. LUI DIAFORĂ Formă de repetiţie* încadrată în seria figurilor etimologice (vezi FIGURĂ), apropiată de anta-naclază*, în care cuvântul reluat îşi modifică doar o nuanţă de sens: Cine vrea să plângă, cine să DIAGNOSTIC 171 jelească / Vie să asculte-ndemnul ne-nţeles, / Şi cu ochii-fi facla plopilor cerească I Să-şi îngroape umbra-n umbra lor, în şes (Arghezi). MM. DIAGNOSTIC (CONTEXT-) Vezi CONTEXT* DIALECT Varietate teritorială a unei limbL Termenul se explică prin gr. diăle/ctos, care înseamnă „con-versaţie, discuţie45, „limbaj curent44, dar şi „mod de a vorbi44. Este folosit fie generic, fie cu un sens specific, determinat de integrarea sa, ca unitate de rang superior, în seria subdialect*-grai* (şi chiar subgrai). Această serie instituie o ierarhie a tipurilor de varietăţi teritoriale în raport cu amploarea spaţiului pe care îl cuprind, dar mai ales cu numărul şi natura particularităţilor înregistrate. Seria menţionată desemnează noţiuni relative, în măsura în care fiecare unitate este subordonată celei imediat superioare, dialectul, la rândul său, fiind subordonat unei anumite limbi, dar şi corelative, în măsura în care fiecare termep se defineşte în raport cu ceilalţi, dialectul reprezentând un ansamblu de subdialecte. Dialectele (ca şi celelalte tipuri de varietăţi teritoriale) trebuie privite drept constructe, rezultat al unor operaţii de analiză şi abstractizare pe care cercetătorul le aplică realităţii studiate. Altfel, conceptul se relativizează, definiţia sa depinzând de o serie de variabile concret-istorice, specifice fiecărui domeniu lingvistic. © în raport cu criteriul continuităţii sau discontinuităţii teritoriale, se distinge între dialecte tipice şi atipice. Dialectale limbii române: dr., ar., mr. şi ir., sunt dialecte atipice, fiind vorbite pe teritorii discontinue. © în raport cu tendinţele de evoluţie specifice, se distinge între dialecte de convergentă, caracterizate prin preponderenţa tendinţelor de unificare, şi dialecte de divergentă, caracterizate prin preponderenţa] tendinţelor de diversificare. Dialectale româneşti sunt dialecte de divergenţă. * în lingvistica americană îndeosebi, varietăţile sociale ale limbii sunt desemnate tot prin termenul dialect. Se distinge astfel între dialecte regionale şi sociale. Există însă diferenţe structurale importante între aceste două tipuri de „dialecte44: cele dintâi sunt sisteme lingvistice complete, caracterizate prin particularităţi prezente la toate nivelurile structurale, pe când celelalte sunt sisteme incomplete. De aceea, pentru acestea din urmă este preferabil termenul sociolect\ Vezi şi SOCIOLINGVISTICĂ. ® Interferenţa dintre aspectele regionale şi cele sociale ale variaţiei lingvistice este reflectată de faptul că preocupările actuale ale dialectologiei* înglobează alături de dialectele rurale, care au constituit în mod tradiţional obiectul său de cercetare, dialectele urbane, specifice realităţii contemporane. LLR. DIALECTOLOGIE Disciplină lingvistică al cărei obiect îl constituie varietăţile teritoriale ale unei limbi (vezi DIALECT; GRAI). ©în funcţie de modalităţile de studiu utilizate, se poate distinge între: dialectologie generală (teoretică) şi dialectologie aplicată (la un anumit domeniu lingvistic); dialectologie sincronică (descriptivă) şi diacronică (istorică); dialectologie geografică (studiu al distribuţiei spaţiale a formelor dintr-o limbă; vezi şi GEOGRAFIE LINGVISTICĂ) şi negeografică (studiu al formelor înregistrate într-o anumită localitate sau arie a unui domeniu lingvistic); dialectologie tradiţională, structurală sau transformaţională (după metoda de analiză şi descriere a faptelor lingvistice locale sau regionale); dialectologie rurală şi urbană (vezi şi SOCIOLECT; SOCIOLINGVISTICĂ). ® Studierea graiurilor şi a dialectelor actuale ale unei limbi, din perspectivă geografică sau monografic, se întemeiază pe o metodă unică de culegere a materialului faptic: ancheta* dialectală. © Urmărind determinarea proporţiei dintre fenomenele de conservare şi inovaţii*, specifice fiecărei varietăţi dialectale, dialectologia sincronică tradiţională implică întotdeauna consideraţii de natură istorică (referiri la sursa fenomenelor de conservare). De remarcat însă că distincţia dintre arhaisme şi inovaţii îşi poate găsi reflectarea şi în plan structural (în subdialectul bănăţean, de ex., [ri]-reflex al lat. [n] urmat de o vocală palatală în hiat, este un fonem independent, pe când [ti]- inovaţie determinată de influenţa unei vocale palatale următoare, poate fi o variantă poziţională a fonemului /n/). © Deşi metodele tradiţionale sunt preponderente în interpretarea datelor lingvistice regionale, dialectologia modernă face apel şi la metode de tip structural (vezi şi DI.ASISTEM) sau generativ-transformaţional. LLR. 172 DIALOG DIALOG 1; în sens restrâns, secvenţa de replici* interconectate semantic, produse alternativ de cel puţin doi- emiţători* care se adreseazâ uhul celuilalt. în mod obişnuit; dialogul se opune monologului*. Exista însă şi forme mixte, de dialog monologat (monologuri juxtapuse, care nu satisfac condiţia de replică) sau pseudo-dialog: în sens larg; toate formele comunicării* verbale sunt guvernate de un principu dialogic, întrucât presupun existenţa unui destinatar* care poate face uz sau poate fi privat de dreptul la replică (vezi concepţia lui M. Bahtin: dspre „dialogizarea interioară a dis-., cursului*")* De fapt, dialogul este forma sub care] î se concretizează diversele tipuri de interacţiune*|j verbală, cu funcţie comunicativă sau fatică*, realer sau ficţionale, orale sau consemnate în scris. Vezi şi CONVERSAŢIE; NARAŢIE; STILm. 2. Linie de ^ [-] Semn de punctuaţie*. în româna contemporană standard introduce vorbirea directă (legată) a fiecărui participant la dialog (vezi 1). Se asociază adesea cu alineatul* (vezi 1); este precedată şi urmată de pauza albă*: [-] Ce este? întrebă doamna. [-] Bolnavul s-a trezit şi cere apă şipre fiiul său. Mi-au zis să nu mă duc fără el. (C. Negruzzi); [ar biata mama lui Niculăifă o să se bată cu pumnii în cap pe prispa casei jelindu-se: [-] că era bun şi blând şi nimănui nu-i făcea nici un rău... câ dacă-i ziceam să taie o pasăre, zicea: „ dă-o, maică, lui moş Grigore, că eu nu pot..?1 (Brătescu-Voineşti). în concurenţă cu ghilimele*. L.I.R. (]); C.S. (2). DIALOGISM în teoria formalistă a lui M.Bahtin; tehnică de modificare a unor coordonate / elemente compoziţionale de bază ale textului narativ (vezi FORMALISM); Pentru Bahtin, dialogismul este o „tendinţă naturală â oricărui discurs": în realizarea practică, orice discurs se întâlneşte cu altele, străine Iui, şi intră cu acestea într-o interacţiune încărcată de tensiuni (C; Reis-A.M. Lopes). Discursul narativ nu mai apare, astfel, ca o formă verbală monologică, având un subiect / protagonist izolat, ci ca rezultat al interferenţei dintre mai multe voci, care cooperează în structura compoziţională a textului (vezi NARATTVS; POLIFONIE). în această contepţie, contextul are un rol sporit, el introducând factorii sociali şi ideologici, determinanţi pentru teoria naratologică a lui Bahtin. © Cea mai importantă aplicare a dialo-gismului a realizat-o Bahtin în studiul său asupra romanului lui F.M. Dostoievski; romanul - ca formulă narativă amplă - favorizează apariţia dialogismului, în măsura în care stabileşte variate relaţii între un număr mare de personaje, precum? şi între acestea şi narator ori receptor/ naratar*P Apar; astfel; în roman schimbări de modalitate şii de perspectivă narativă (vezi NARATIV^), de voce (vezi NARATIV^) şi de registru al discursul? Iui (vezi STlLjjj), care nu ar fi fost posibile în naraţii de dimensiuni reduse. © Dialogismul nu ; se confundă cu dialogul* propriu-zis* deşi este favorizat de acesta, ca şi de unele formule compoziţionale mixte, cum ar fi stilul indirect liber, monologul* ori monologul interior (vezi MONOLOG), schimbările de planuri narative etc. ; Dialogismul reprezintă una dintre caracteristicile esenţiale ale romanului polifonic (vezi POLIFONIE). Adepţii modelului bahtian de analiză tind să găsească dialogismul în toate variantele posibile ale prozei. Este, însă, evident că această tehnică stă, cu deosebire, la baza marii proze din secolul al XlX-lea, precum şi a formulelor narative care i-au prelungit spiritul în secolul următor, dar că romanul ultimelor decenii sacrifică dialogismul în favoarea unor tehnici subiective, proprii fiecărei opere în proză. m.m: DIASISTEM Suprasistem al unor sisteme lingvistice asemănătoare. Conceptul a fost utilizat în cercetările de dialectologie structurală, oferind o posibilitate de a soluţiona problema raportului dintre continui-; tate şi discontinuitate în configuraţia dialectală a unei limbi. Reprezentând o constructă, care abstractizează trăsăturile constante ale unui număr diferit de dialecte sau graiuri asemănătoare; diasistemul pune în evidenţă aspectele de continuitate acolo unde pare prevalentă discontinuitatea. Construirea diasistemului are în vedere sistemele de unităţi lingvistice invariante* (foneme, morfeme etc.) şi nu variantele (alofonele*, alo-morfele* etc.) înregistrate în dialectele (sau grăbirile) pe care Ie grupează. De ex., două graiuri, A şi B, ale căror sisteme vocalice includ unităţile /e, i, a, ă, î, o, u/ şi, respectiv, /ş, e, i, a, ă, î, 9, o, u/, pot fi grupate într-un diasistem de forma: DIASTRATIC,-A 173 Deşi se întemeiază pe comparaţia între sisteme, diasistemele nu constituie descrieri structurale ale acestora realizate la un nivel superior de generalitate, ci mai degrabă „arsenale transcrip-tionale" ale unor descrieri structurale separate. Fiecare varietate regională se caracterizează printr-o anumită selecţie a unităţilor dintr-un fond comun. Stabilirea repartiţiei dialectale a unei : limbi, presupune delimitarea ariilor în care poate fîddentificat acelaşi diasistem. Dacă însă dialectele sau grăiurile d intr-o limbă sunt foarte asemănătoare între ele (ca în cazul dacoromânei)* o asemenea operaţie este mai dificil de realizat, variaţiile de la un diasistem la altul fiind limitate numeric şi ca semnificaţie. Pe de altă parte, întrucât brice sisteme relativ asemănătoare pot fi grupate într-un diasistem, este discutabilă capacitatea diasisternului de a reflecta specificul raporturilor dintre varietăţile teritoriale ale unei limbi. L.l'R. DIASTRATIC,-Ă 1. Termen pus în circulaţie de E. Coşeriu (preluat de la L. Flydal), desemnând unul dintre tipurile i de difej-enţiere internă a limbilor istorice: diferenţierea între straturile socioculturale ale comunităţii care utilizează limba respectivă. Tipul de ■ omogenitate corespunzător diferenţelor diastra-tice îl constituie unităţile sinstratice: limbajul cult, al claselor mijlocii, popular etc., denumite generic de Coşeriu niveluri de limbă. Orice uni-i; tate sinstratică prezintă însă diferenţe diatopice* şi diafazice*. Unităţile sinstratice interferează, având numeroase trăsături comune. Varietatea J diastratică a unei limbi istorice - manifestată îii v plan sincronic* - constituie obiectul de studiu al : sociolingvisticii*, care descrie unităţile sinstratice şi relaţiile dintre acestea, precum şi măsura în care diverse niveluri sunt cunoscute în cadrul unei comunităţi istorice constituite. Diferenţele diastratice (ca şi cele diafazice) au în comunităţile bilingve şi plurilingve o importanţă comparabilă cu aceea a diferenţelor diatopice în comunităţile monolingve. 2. Marcă ^ ( marcă stilistică sau de uzaj) reprezintă informaţii sintetice, de ordin sintagmatic*, notate între paranteze, înaintea definiţiei lexicografice în dicţionarele* monolingve şi bilingve. Sunt studiate de ^metalexicografie*, preocupată de diversitatea criteriilor pe baza cărora se delimitează aceste : mărci şi a valorilor corespunzătoare: timpul (învechit, arhaic), spaţiul (regional, dialectal), domeniul de activitate (marinăresc, comerţ, televiziune, ş.a.), apartenenţa la o anumită ştiinţă sau tehnică (matematică, chimie, medicină, ş.a.), frecvenţă (livresc, rar, ieşit din uz). Numeroase mărci diastratice desemnează îndepărtarea de la norma* literară (de la limba standard*), indicând caracterul (non-literar) al cuvântului sau sensului: unele privesc situaţia de comunicare* sau uzajul vorbit (marca familiar9),, altele reflectă ierarhia socială şi poziţia vorbitorului (popular*, argotic\ peiorativ*), (depreciativ, ironic*) şi conţinutul celor spuse (vulgar). O serie de mărci indică situaţia mai complexă sub aspectul distincţiei (literar) vs. (non-literar); astfel, frecvenţa poate marca termeni literari (livresc), dar şi cu o situaţie mai puţin clară din acest punct de vedere (rar, ieşit din uz). La fel, marca (figurat) privind expresivitatea poate fi uneori (literară), alteori (neliterară). Aceste mărci trebuie distribuite consecvent, coerent de către lexicograf, în aşa fel ca absenţa lor să indice caracterul (neutru) sau (literar), condiţie respectată parţial (cu destule omisiuni) de diverse dicţionare din diferite limbi. Prezenţa mărcii diastratice poate fi o informaţie deosebit de importantă pentru uzajul concret al cuvintelor, pentru o comunicare lingvistică adecvată. L.I.R. (J);A.BM(2) DIATEZĂ Categorie morfosintactică şi pragmatică interesând verbul, dar şi ansamblul propoziţiei, pentru că angajează verbul şi argumentele lui: Agentul (Subiect) şi Pacientul (Obiect); exprimă, sintactic, relaţia Verb-Agent-Pacient, iar, pragmatic, realizează o deplasare a focus-ului*, deci a interesului comunicativ, de la Agentul-Subiect (diateza activă) spre Pacientul-Subiect (diateza pasivă), spre acţiunea însăşi, fără referire la Agent şi Pacient (diateza impersonală), spre Agent şi Pacient (Subiect şi Obiect), în acelaşi tip (diateza reflexivă). Fiecare termen al diatezei se manifestă printr-o construcţie ^sintactică proprie şi reprezintă, în raport cu structura activă, considerată termenul nemarcat al diatezei, o deplasare* de componente şi, implicit, o reorganizare a structurii sintactice, al cărei obiectiv este focalizarea*, de fiecare dată, a altuia dintre cele trei componente ale enuţului. Vezi, pentru română, construcţiile opozabile: Ion apără pe Gheorghe / Gheorghe este apărat (de 174 DIATOPIC.-A Ion) [ Ion se apără (pe el însuşi) ! Ion şi Gheorghe se apără (unulpe altul) sau7o/z citeşte cartea / Cartea este citită (se citeşte) de către Ion ! Aici se citeşte mult; Din aceastăreorganizare sintactică, în raport cu structura activă, s-a născut ideea gramaticii generative^ (varianta: standard;? N* Ghomsky, 1965) de a propune, pentru fiecare diateză; altă transformare (vezi PASIVIZARE*; REFLEXI-VIZARE*; RECIPROCIZARE*; IMPERSONALI-ZARE*); capabilă de a converti structura de bază* activă într-uria derivată*: pasivă, reflexivă, reciprocă, impersonală. • Dintre categoriile verbului, categoria diatezei a suscitat cele mai numeroase şi mai aprinse dezbateri teoretice. S-au avut în vedere următoarele constatări: a) natura specială a categoriei, cu manifestare predominant sintactică şi cu efect pragmatic; b) numărul de termeni opozabili, care, istoric, a însemnat trecerea de la un sistem cu doi termeni (activul vs. mediul*, în indo-europeană; activul vs. medio-pasivul, în latina clasică) la un sistem mai complicat şi mai nuanţat de minimum trei termeni: activul, pasivul, reflexivul, în limbile romanice. Dar, teoretic, s-a susţinut cil argumente sintactice şi pragmatice convingătoare şi existenţa în limbile romanice a altor termeni: diateza impersonală, diateza reciprocă, diateza factitivă (pentru franceză), c) Spre deosebire de celelalte categorii gramaticale, care angajează clasele morfologice (părţile de vorbire*) în ansamblul lor, diateza nu antrenează toate lexemele aparţinând clasei verbului: se sustrag integral, în română, de ex., verbele fără subiect, verbele copulative, verbele obligatoriu reflexive, verbele cu subiectul nonanimat. Există, suplimentar, restricţii sintactice şi selecţionate* pentru fiecare diateză în parte. Categoria diatezei a fost atribuită, în mod abuziv, tuturor verbelor, fiind subordonate activului toate verbele nemarcate formal, iar reflexivului toate verbele marcate reflexiv, indiferent de participarea sau neparti-ciparea acestora la opoziţiile de diateză, d) Marcarea diatezei a cunoscut, din punct de vedere istoric, o trecere de la marcarea predominant sintetică*, din latină, spre cea exclusiv analitică*, din limbile romanice: cu auxiliar* pasiv sau clitic* reflexiv. Dacă se ia în consideraţie şi faptul că, în structura pasivului, participiul are o independenţă morfologică şi sintactică, fiind, pentru română, obligatoriu acordat cu subiectul (spre deosebire de participiul invariabil al formelor compuse*), se ajunge la constatarea că diateza este o categorie altfel marcată decât celelalte categorii gramaticale ale verbului. Vezi ACTrV; IMPERSONAL; PASIV; RECIPROC; REFLEXIV. G.P.D. DIATOPIC,-Ă Termen pus în circulaţie de E. Coşeriu (preluat de la L. Fly dai), desemn and unul dintre tipurile; fundamentale de diferenţiere iniema a limbilor istorice: diferenţierea în plan spaţial, geografic; Tipul de omogenitate corespunzător diferenţelor diatopice îl constituie unităţile sintopice, reprezentate de dialecte (considerate într-un singur punct al spaţiului). Omogenitatea unităţilor sin-topice se manifestă în raport cu un singur criteriu: cel spaţial; orice unitate de acest fel prezintă diferenţe diastratice* şi diafazice*. Unităţile sintopice nu sunt închise, ci se interferează, având numeroase isoglose* comune. Varietatea diatopică a unei limbi istorice se manifestă în plan sincronic*. Ea constituie obiectul de studiu al dialectologiei*; dialectologia descrie unităţile sintopice şi relaţiile dintre acestea, precum şi gradul de cunoaştere lingvistică ,,interdialectală“ adică măsura în care diversele dialecte sunt cunoscute în afara spaţiului lor propriu, în cadrul unei comunităţi istoric constituite. L.IM DICŢIONAR Opera lexicografică (vezi LEXICOGRAFIE2) care înregistrează cuvintele unei limbi ori a două său-mai multe limbi în ordine alfabetică şi, mai rar, după alte criterii, cum ar Fi cele analogice; Dicţionarele de acest fel conţin un număr de; cuvinte-titlu sau intrări (de minimum 40 000 dt\ cuvinte) sub care se înregistrează articolele; în fiecare articol de dicţionar se dau diferite tipuri de informaţii şi explicaţii privind pronunţarea, scrierea, categoriile gramaticale, etimologia, sensurile (vezi DEFINIŢIE), se înregistrează construcţiile idiomatice. O tipologie a dicţionarelor se face delimitând, în primul rând, dicţionarele nelingvistice (I) de cele lingvistice sau de limbă (II). I. Dicţionarele nelingvistice sunt cele care grupează termenii anumitor specialităţi; domenii tehnico-ştiinţifice, cum ar fi pentru limba română: Dicţionar de termeni tehnici, Editura Tehnică, EÎucureşti, 1972; Dicţionar cronologic al ştiinţelor şi tehnicii universale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979; Dicţionar al ştiinţelor speciale ale istoriei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982; Dicţionar bancar, Editura Dragon, Bucureşti, 1993 ş.a. 9 Un loc special ocupă în această categorie dicţionarele enciclopedice, care oferă informaţii asupra lumii plecând de la un cu-vânt-intrare considerat drept concept, nu ca semn: C. Dvdconovichy Enciclopedie română, voi. I-III, Sibiu, 1894-1904;; C. Filipescu, Marea Enciclopedie Agricolă, voi. I-IV, Bucureşti, 1937-1943; Dicţionar Enciclopedic Român, voi. I-IV, Editura Politică, Bucureşti; 1962-1966; Dicţio-nar Enciclopedic, voi. I (A-C). Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993. II. Dicţionarele de limbă se referă la explicarea unor cuvinte, sensuri, etimologii; dau informaţii asupra lexicului unei limbi jsi a utilizării cuvintelor (forme, sintagme etc.) în discurs; indică, cel puţin implicit, norme lexicale. Se disting câteva categorii de asemenea dicţionare: A) monolingve, B) speciale şi C) bilingve şi poliglote. A. Dicţionarele monolingve sunt cele mai importante instrumente de cunoaştere şi descriere a unei limbi, cu scopul de a ameliora cunoştinţele lexicale ale unui vorbitor nativ sau de a rafina cunoştinţele de limbă pentru un vorbitor străin. în funcţie de obiectivele explicite pe care şi le propune acest tip de dicţionar, se clasifică în: 1. Dicţionare etimologice, care explică mai mult sau mai puţin sumar sensurile ; cuvintelor, discutând, detaliat originea lor (de la indicarea etimonului, a fazelor intermediare, • până la fazele actuale). Principalele dicţionare î’ etimologice ale limbii române sunt: • Lesicon românescii-latinescii-ungurescii-nemţescu, sau Lexiconul de la Buda, elaborat în curs de 30 de ani de reprezentanţi ai Şcolii Ardelene (Samuil Micu, Petru Maior) şi publicat la Buda în 1825. Se remarcă prin orientarea latinistă, care a dus însă la stabilirea unor etimologii greşite. Se dau ; corespondenţe în mai multe limbi (germană, maghiară), motiv care a făcut acest dicţionar cunoscut şi i-a permis lui Fr. Diez (1836) să menţioneze limba română alături de alte limbi romanice. ® A. de Cihac, Dictionnaire d'etimologie daco-romane, primul Volum publicat la Frankfurt am Main, Berlin, Bucharest, conţinând elemente : latine (1870) şi al doilea volum cuprinzând ele-•: mente slave, maghiare, turceşti, greceşti (1879). în acest dicţionar se exagerează importanţa ; elementelor slave, subapreciindu-se elementul ; latin din dorinţa obiectivitătii ştiinţifice. Conţine DICŢIONAR (continuare) 175 multe informaţii atestări utile. o S. Puşcariu, Etymologisches Worterbuch der Rumănischen Sprache, Heidelberg, 1905, conţine numai elemente de origine latină, cu etimologii forţate în direcţie latinistă, o I.A. Candrea şi O. Den-susianu, Dicţionarul etimologic al limbii române. Elemente latine (până ia verbul a putea), Socec, Bucureşti, 1907-1914, este unul dintre cele mai bune dicţionare (nu are defectele celor anterioare, prezintă un material bogat, înregistrează exact realitatea lingvistică, prelucrează materialul lexical cu o metodă riguroasă, cuvintele sunt grupate în familii, se dau forme romanice corespunzătoare). o Ai. Ciorănescu, Diccionario etiniolâgico rumano, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966. 2. Dicţionarele explicative dau informaţii detaliate privind sensurile cuvin-telor-intrare, cu contexte ilustrative (eventual cu citate din autori) sau fără contexte. Principalele dicţionare explicative ale limbii române sunt: 9 Lazăr Şăineanu, Dicţionar(ul) universal al limbii române, publicat din 1896 până în 1943 în 9 ediţii (Craiova). Conţine foarte multe neologisme. 9 I.A. Candrea şi Gh. Adamescu, Dicţionarul enciclopedic ilustrat „ Cartea Româneascăli (Partea I - Dicţionarul limbii române din trecut şi de astăzi de I.A. Candrea şi Partea a II-a - Dicţionar istoric şi geografic universal de Gh. Adamescu), Bucureşti, [1926-1931] este un fel de „Larousse“ românesc. Partea lingvistică redactată de I.A. Candrea are calităţi remarcabile; cuvintele aparţin atât limbii literare contemporane, cât şi limbii vechi sau unor graiuri. Definiţiile şi explicaţiile semantice date sunt, în general, riguroase, bazate pe citate bogate şi variate (sunt indicate şi etimologii, deşi obiectivul autorilor este explicativ). Dintre neologismele înregistrate unele nu au fost şi nu sunt folosite. 9 August Scriban, Dicţionarul limbii române (Etimologii, înţelesuri, exemple, cita-ţiuni, arhaisme, neologisme, provincialisme), Iaşi, 1939. 9 Dicţionarul limbii române literare contemporane, coordonator Dimitrie Macrea, Editura Academiei RPR, Bucureşti, 4 voi., 1955-1957, este bogat în explicaţii privind sensurile, se indică aproape curent restricţiile lor contextuale şi se ilustrează cu contexte (unele citate din textele epocii fiind azi depăşite). 3. Dicţionarele mixte îmbină obiectivul epxlicativ cu cel etimologic. Se înscriu aici, în primul rând, dicţionare elaborate la cererea Academiei Române: 9 A.T. Laurianu şi I.C. Massimu au scos, 176 DIDASCAUE între 1871 şi 1876* Dicţionarul limbei române, două volume cu cuvinte de origine latină; al treilea se intitulează Glossariu care cuprinde vorbele d^ in Umbla română; străine prin originea sau forma loru cumu şi cele de origine indouiosa; Orientarea latinistă este exagerată la maximum; nu numai în ce priveşte etimologiile, ci şi sub aspectul; fonetismeor şi al ortografiei; •B.RHzsdzu; Etymologicum MagnumRoma-niaei Dicţionarul limbei istorice şi poporane a românilor, tomurile I-III; literele A-B (până la bărbat), Bucureşti, Socec, 1885-1893. Articolele de dicţionar având o amploare exagerată şi un caracter enciclopedic, lucrarea nu reprezintă un dicţionar propriu-zis. o Activitatea de elaborare a unui dicţionar al Academiei este continuată de A. Philippide (1897); care adaugă o mare cantitate de citate noi la materialul cules de Hasdeu (din texte din sec. XVI-XIX). Redactează literele A, B, C şi o parte din D. ® Din 1906 activitatea este continuată de S. Puşcariu împreună cu o serie de cercetători, care publică Dicţionarul limbii române-seria veche (DA), literele A-De; F- Lojniţă. Se dă traducerea sensurilor în limba franceză; bogatele citate cu care se ilustrează sensurile sunt ordonate cronologic. • După crearea Academiei RSR, se lucrează în continuare Ia acest dicţionar în mai multe echipe (la Bucureşti, Cluj, Iaşi); se revizuiesc literele redactate; se reiau literele neredactate încă în varianta nouă & Dicţionarului limbii române (DLR), apărut în fascicole de la M încolo; Alte dicţionare mixteindependente de activitatea Academiei sunt: • H.T. Tiktin, Rumănisch-deutsches Worterbuch, Bukarest, Staatsdruckerei, 4 voi., 1903-1925; este un titlu modest pentru o operă lexicografică importantă, considerată ca una dintre cele mai bune. Are o concepţie ştiinţifică, ia în consideraţie toate aspectele limbii noastre (cu excepţia neologismelor). Definiţiile şi explicaţiile de toate tipurile sunt date în limba germană. Partea etimologică este cea mai serioasă. • Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX), apărut la Editua Academiei RSR, 1975,1984, cu un supliment în 1988, reeditat în 1996 sub redacţia lui I. Coteanu este bogat în explicaţiile privind sensurile, deşi fără contexte, iar eti-moanele sunt indicate fără comentarii. • Vasile Breban, Dicţionarul general al limbii române, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, două ediţii, 1987, 1991 este concis, dar cuprinzător în ceea ce priveşte descrierea sensurilor. Mai ales ultimele două dicţionare sunt dominate; de concepţia polisemică (vezi POLISEMIE). B. Dicţionarele speciale sunt dicţionare care îşi propun obiective lingvistice mai mult sau mai puţin-determinate şi diferite: ® Alphonse Juiliand; P.M.H. i Ewards, Ileana Juilland, Frequency Dictionary of Romanian - Words+ Ldndon, The Hague, Paris, Mouton & Co, 2 ed.-1865, 1975; o Dicţionar invers, Editura Aca*^ demiei RPR, 1957, înregistrează cuvintele în ordinea alfabetică a finalelor, ceea ce oferă um bun material pentru studiul sufixării* sau al altor aspebte lingvistice: ®Dicţionarul limbii poetice a lui Eminescu, sub redacţia lui T Vianu, Editura Academiei RSR; Bucureşti, 1968; • Dicţionar analogic şi de sinonime al limbii române, de M. Bucă, I. Evseev, Fr. Kiraly, D. Craşoveanu, Livia Vasiluţă, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică; Bucureşti, 1978 prezintă cuvinte grupate tematic, cu familii de cuvinte, cu delimitări pe părţi de vorbire, cu sinonime. C. Dicţionarele bilingve au obiectivele practice ale învăţării unei limbi şi sunt de amploare diferită; se deosebesc în funcţie de limbile cu care este pusă în relaţie româna; Dintre numeroasele dicţionare de acest fel menţionăm câteva: o Dicţionar german-român, coord. Mihai Isbăşescu şi Maria Iliescu, Editură Academiei RSR; 2 ed., i966,1968; • Dicţionar englez-român, red. responsabil L. Leviţchi; Editura Academiei RSR, 1974; ® G. Guţiiy Dicţionar lătin-român, Editura Ştiinţifică si Enciclopedică, Bucureşti 1983; ® Mihai Anuţei, Dicţionar român-german, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 2 ed., 1990,1996. • Dicţionar roman-francez, Marcel Saraş, Ed. Fundaţiei Culturale Române, 1993. A.BV pIDASCALIE în Antichitate, suma instrucţiunilor date de autorii dramatici actorilor; în literatura dramatică modernă, parte a textului care cuprinde indicaţiile scenice, situată de obicei în paranteză, înaintea replicilor propriu-zise: RICĂ (Coboară încet pe fereastră pe unde a ieşit; este prăfuit de var ciment şi cărămidă; părul îi este în neorânduială; pălăria ruptă; e galben şi tras la faţă; tremură şi i se încurcă limba la vorbă; i se năluceşte a spaimă din când în când şi îl apucă -slăbiciune la încheieturi). „Am scăpat până; acum! Sfinte Andrei, scapă-mă şi de acu încolo: 177 sunt încă june!" (Caragiale). Limitate ca dimensiuni în teatrul clasic, didascaliile tind să seJ extindă în perioada modernă şi contemporană (în cazuri extreme şi experimentale, până la acoperirea totală a textului operei dramatice); să se compare, în literatura română, didascaliile din piesele lui V, Alecsandri cu cele din teatrul lui Gamil Petrescu. ® Funcţia esenţială a didascaliei în text est&dezambiguizarea prin adaosuri explicative (Sanda Golopenţia): a) precizează cine vorbeşte în cadrul dialogurilor şi cui se adresează; atunci când îri scenă se află măi multe personaje (determină sursa locuţorie). CHIRIAC (repede, fără s-o 'lase din braţe, merge spre fereastră). „Nu-i nimic! Trece Ia posturile dinspre Marmizon... (cătră jupân Dumitrache, pe fereastră) Dumnetea eşti, jupâne?" (Caragiale); b) situează ^contextul* în care se desfăşoară dialogurile şi, în general, acţiunea dramatică: ZIŢA: „Nu mai spune ţaţo, că mor!“ (se aude o dărâmare de scânduri) (Caragiale); c) descrie anumite acţiuni non-verbale care însoţesc, întrerup ori substituie dialogurile: ANDREI (surprins, împleticit): „Mă voi urca la mine şi îmi voi zbura creierii". (învins, descompus, Andrei se prăbuşeşte a doua oară. îi cade cartea din mână. I se pare că o lumină ciudată s-a făcut în iatac. Are impresia că luptă cu alte forţe decât ale acestei femei. Cu privirea îngheţată, înfiorat, se sprijină de pian). IOANA: „Ei, ce zici? Ce mai zici?" (Camil Petrescu). M.M. DIEGETKVĂ în naratologie*, trăsătură caracteristică şi element al structurii narative care ţine de diegeză*, deci de suita evenimentelor reale ori fictive relatate într-o povestire; ceea ce se raportează la sau aparţine istoriei (vezi DIECEZA). • în tehnica naraţiei* „cu cadru", în care o povestire include una sau mai multe alte povestiri, apare o diferenţăjle nivele narative care presupune^existenţa a două tipuri deTnaraţie: extradfegetică - actul literar realizat la primul nivel, naraţia-cadru, şi intra-diegetică - suita evenimentelor povestite în naraţia inclusă, deci situate la un al doilea nivel (G. Genette). în opera lui M. Sadoveanu Hanu-Ancuţeiy deex., naraţia introductivă a volumului (aparţinând autorului-narator) se află la nivel extradiegeticy iar fiecare dintre povestirile incluse (având naratori diferiţi) sunt intradie getice. DIEGETIC,-Ă » Din punctul de vedere al vocii* narative predominante în text, n^n^onieTi aiitodiegetică, atunci când naratorul este eroul propriei sale* povestiri şi relatează la pers. I; se află în această situaţie naraţiile de tip memorialistic, autobiografiile fictive şi confesiunile romaneşti. Romanele Gil Blas de Lesage ori Robinson Crusoe de Daniel Defoe sunt exemple de naraţie auto-diegetică. Naraţia autodiegetică este sursa unor trucaje compoziţionale, bazate pe relatarea autobiografică la pers. I, alternată cu povestirea obiectivă Ia pers. a IlI-a. Vezi, de ex., alternanţele de persoană în romanul lui Camil Petrescu Patul lui Procust: pers. I apare în scrisorile incluse (cu autori diferiţi) în jurnalul lui Fred Vasilescu şi în subsolul autorului. Dar aceleaşi personaje, uneori în legătură cu aceleaşi evenimente relatate, sunt desemnate sub forma pers; a IlI-a în povestirile celorlalţi eroi despre ele. Rezultă o structură narativă foarte complicată, în partea autodiegetică, care ambiguizează perspectiva asupra istoriei, suită a evenimentelor relatate. DIEGEZA în naratologie*, termen care desemnează o înlănţuire de acţiuni relatâTe în povestire. în terminologia Şcolii formaliste ruse, se stabilea distincţia dintre istorie (ansamblul evenimentelor povestite), povestire (discursul*, oral sau scris, care le redă) şi naraţie* (actul real ori fictiv care produce acest discurs, acţiunea însăşi de a povesti). Diegeza, termen al naratologiei contemporane introdus de E. Souriau, corespunde, în parte, istoriei din analiza formaliştilor ruşi (fr. diegese, engl. diegesis). în accepţia rafinată a luiv G. Genette, diegeza nu e doar istoria propriu-\ zisă, ci universul spaţial şi temporal desemnat de povestire, în sensul în care se vorbeşte de „universul unui scriitori ori al „unei opere literare". • Este recomandabil să se evite confuzia cu termenul diegesis, care trimite la teoria aristotelici-ană a modalităţilor de reprezentare, opunându-se A?2mi^5’i5’-ului: ^eg^fe-ul este relatarea pură (fără dialog), în timp ce mmaejw-ul denumeşte modalitatea dramatică de reprezentare, orice inserţie < dialogală în naraţie, care astfel devine o formă mixtă de povestire. Raportul diegesis l mimesis se suprapune peste raportul evenimente I cuvinte. Vezi si NARAŢIE. MM. 178 DIEREZA DIEREZĂ Tratamentul bisilabic al unei secvenţe vocalice formate din două elemente ale unei singure silabe: Fenomenul opus dierezei este sinereza*. în limba română diereza este rară; la nivelul limbii literare; ea se întâlneşte în articularea unor substantive: teu I le-ul, zeu ! ze-ul. DIEZAT, -Ă Sin. palatalizat* (consoană ^). în lingvistica românească, termen introdus de Emil Petrovici în descrierea sistemului consonantic al românei (vezi CONSOANĂ). Identificarea unei serii a consoanelor diezate în română este rezultat al interpretării secvenţei [consoană + [i] asilabic) în poziţie finală drept monofonematică (consoană diezată) şi a secvenţei [consoană + ea] drept bifonematică (consoană diezată urmată de vocala [a]). Pseudo-/ final precum şi [e] ar constitui mărci ale unei corelaţii* de timbru: corelaţia de diezare. L.LR. DIFERENŢIERE în fonetică, diferenţierea reprezintă un anumit tip de dîsimilare*, care se produce între sunetele alăturate: sâmt (pentru sunt). Diferenţierea poate avea loc şi între sunete învecinate, în fonetică sintactică:tod dim zmântână / tot din smântână şi este rezultat al coarticulaţiei. C.C. DIFTONG Fonetic, secvenţă constituită dintr-o vocală* şi o semivocală*. Componentele unui diftong aparţin aceleiaşi silabe şi sunt pronunţate cu o singură tensiune musculară. Dependenţa dintre acestea este reflectată de anumite particularităţi de realizare fonetică. în română, de ex., pronunţarea vocalelor din anumiţi diftongi se adaptează, sub aspectul localizării, la aceea a semivocalelor. Astfel, după semivocalele [e, i], vocalele [a, o, u] au o pronunţare anteriorizată, iar după [o, u], vocalele [a, ă, î] au o pronunţare labializată. în funcţie de poziţia semivocalei faţă de vocală, se distinge între diftongi ascendenţi (semivocala precedă vocala) şi descendenţi (semivocala apare după vocală). In română, sistemul diftongilor este mult mai bogat decât în celelalte limbi romanice. Româna posedă 9 diftongi ascendenţi: [ia, ie, io, iu, ua, uă, ea, eo, oa] şi 14 diftongi descendenţi [ai, ăi, îi, ei, ii, oi, ui, au, ău, îu, eu, iu; ou; uu]; în anumite limbi, dar regional şi în română;există diftongi egali, care creează impresia acustică a unei vocale ce îşi schimbă timbrul în cursul emiterii (de ex., în anumite; graiuri din Transilvania, apare diftongul egali [oa]). Interpretarea fonologică a diftongilor este dependentă de interpretarea dată semivocalelor: în descrierile mai vechi ale românei (A. Graur şi A. Rosetti), diftongii [ea] şi [oa] au fost consideraţi secvenţe monofonematice, pe baza identificării unor raporturi de comutare* între aceştia, precum şi cu vocala [a] (cf. perechi; minimale ca: teacă / toacă / tacă; roagă / ragă} leasă / lasă etc. Majoritatea descrierilor atribuie însă diftongilor statutul unor secvenţe bifone-matice. Vezi şi SEMIVOCALĂ. L.LR: DIFTONG ARE Transformare a unei vocale, de obicei accentuate, în diftong*. Fenomenul are loc în procesul evoluţiei istorice a unui idiom, în vorbirea populară sau regională. Se distinge între o diftongare spontană, necondiţionată de factori contextuali, şi o diftongare condiţionată, limitată la anumite contexte fonetice. în trecerea de la latină la limbile romanice au fost supuse diftongării vocalele [e] şi [o] sub accent. în română, ca şi în alte limbi romanice, se constată diftongarea spontană a lui /e/ sub accent (lat.ferrum > rom. fier; lat. pelem > rom. piele; lat. feleni > rom. fiere etc). Diftongarea lui [e] şi a lui [6] din latină este condiţionată, pentru română, de natura vocalei din silaba următoare: e> ea şi 6 > oa numai dacă silaba următoare conţinea vocala [a] sau [e] (lat. sera > rom. se ară; lat. legeni > rom. leage; lat. mo la > rom. moară; lat. solem > rom. soare etc.). Vezi şi METAFONIE. în limba vorbită, există o tendinţă încă activă de diftongare a vocalelor [e] şi [o] sub accent, condiţionată contextual (vezi forme ca: grotească, livrească, evoacă, coastă „costă", pedagoagă etc.). Gra-iurile regionale cunosc, de asemenea, fenomene specifice de diftongare. în graiurile din aria sudică a dr., de ex.^ a apărut, prin anticiparea* lui -/ de la plural, diftongul ii, în cuvinte de tipul câine, pâine, mâini şi, prin analogie, în adverbul mâine. în graiurile din Oltenia mai ales, DIGLOSIE 179 fenomenul s-a extins (vezi forme ca: straichină, ureiche, oichi, păduiche). LI.ll DIGLOSIE 1, în lingvistica franceză, folosit ca sinonim total sau parţial al termenului bilingvism*, desem-nează fie practica utilizării în comunicare a două | limbi diferite, fie un caz particular de bilingvism, ^ presupunând inegalitatea de statut a celor două ilimbi în uz (una fiind limbă naţională, cealaltă -1 limbă regională; de ex., franceza^ şi catalana, basca, bretona, provensala etc.). 2. în lingvistica americană, diglosie şi bilingvism sunt termeni distincţi. Definită şi descrisă de Ch. Ferguson, diglosia constă în folosirea într-o comunitate* lingvistică a două varietăţi ale aceleiaşi limbi, •diferenţiate ca mod de achiziţie*, funcţie, preş-ii tigiu, tradiţie literară şi standardizare. Una dintre ii varietăţi, cea joasă (engl. low)y reprezintă forma : locală de comunicare, însuşită de copii în familie, i destinată prin excelenţă conversaţiei curente, în i care se realizează însă şi creaţii folclorice. Cealaltă, varietatea înaltă (engl. high), însuşită mai târziu, prin intermediul şcolii (şi, de aceea, considerată o variantă suprapusă), sub forma unor reguli şi norme de imitat, este folosită exclusiv în Z situaţiile* de comunicare cu caracter formal, ţ câracterizându-se printr-un grad foarte ridicat de 5; codificare. Ca vehicul al unui vast corpus de l literatură scrisă (uneori dintr-o perioadă foarte V veche), această varietate este singura învestită cu • prestigiu de către vorbitori. • Sub aspect lingvis-: tic, varietăţile aflate în relaţie diglosică pot prezenta grade variabile de diferenţiere. La nivel lexical, pe lângă clase de cuvinte specifice fiecă-ţcgia, pot exista şi sinonime caracterizate printr-o specializare funcţională strictă. Varietatea înaltă poate prezenta categorii gramaticale necunoscute celei joase, particularităţi de topică, reguli foarte precise de folosire a conectivelor*. Fonologie, cele două varietăţi ilustrează un sistem unic, cu realizări fonetice diverse. • Diglosia caracterizează, de ex., situaţia lingvistică din ţările arabe, din Grecia, din cantoanele elveţiene în care se vorbeşte germana, din Haiti, dar şi situaţia din vestul României, în evul mediu, când latina era limba folosită în scris şi în împrejurări oficiale, iar idiomul romanic local - în conversaţia curentă. ® Relaţia diglosică este deosebită de aceea dintre varianta literară şi variantele regionale ale unei limbi. Pe de o parte, pentru că specializarea funcţională a acestora nu este atât de strictă, pe de alta, pentru că varianta literară coincide adesea în cea mai mare parte cu un anumit dialect sau grai, folosit într-o comunitate ca formă de comunicare curentă. ® Diglosia se caracterizează prin stabilitate temporală. Există însă tendinţa de a depăşi inconvenientele pe care le implică această situaţie, prin crearea unor forme intermediare de limbă, bazate pe varietatea colocvială, dar cu numeroase împrumuturi lexicale din varietatea de prestigiu (de ex., limbă presei în Grecia, care combină elemente din katharevusa (varianta de prestigiu) cu elemente din dhimoiild (varianta colocvială). Lut. DIGRESIUNE în naratologie*, întrerupere / alterare a secvenţei narative lineare, prin introducerea unor elemente străine în cursul relatării. Acestea pot fi: intervenţii ale autorului, care apelează la consideraţii generale; maxime* sau aserţiuni legate de desfăşurarea acţiunii relatate; naraţii intercalate după tehnica „povestirii în povestire"; comentarii în legătură cu personajele, pregătind ori însoţind apariţia acestora în scenă. Element marginal al naraţiei, digresiunea se poate realiza şi ca descriere*. ® în proza europeană a secolelor al XVIII-lea - al XDC-lea, digresiunile punctează obligatoriu naraţia, oprind - prin paranteze uneori ironice - cursul diegetic: ele sunt semnalate de scriitor şi asumate explicit. în proza contemporană, digresiunile se includ în corpul naraţiunii, iar frontiera dintre digresiune şi fluxul narativ principal are tendinţa să se estompeze. în literatura română, exemplul extrem de digresiune îl constituie eseul lui Al. I. Odobescu Pseudokine-geîikos; ex.: Să sărim acum pe nerăsuflate din literatura cinegetică a anticilor în sfera artelor vânătoresti tot la dânşii; Dar iată acum, fără t i veste, un nou orizont artistic ce mi se deschide, tot pe tărâmul vânătoriei! Zău! Când pleacă omul la vânătoare, nu ştie de unde-i sare iepurile! Am zis până aici multe - ba chiar prea multe -despre litere şi poezie, despre sculptură şi muzică; am zis şi câteva despre gravură, întrucât acestea toate se ating de arta cinegetică; dar nu ştiu cum s-a întâmplat de a rămas pictura cu totul înlăturată din cărarea mult cotitei mele colinde de vânător - hoinar (Odobescu). Vezi şi ANISOCRONIE. Af.Af. 180 DIMINUTIV DIMINUTIV (SUFIX-) Clasă de sufixe*; lexicale care, ataşate la substantive; adjective siv foarte rar, la pronume / adverbe dau naştere la aceleaşi părţi de vorbire care exprimă în plus o micşorare a obiectului; a persoanei? sau acaliiatti: umeraş ipieptâreş, bucheţel, beţişor,dulăpior,verişor,albiniţă;guriţă;frumu-şei, miîitel; singurel> roşior. « Unele diminutive arată numai o asemănare; între noţiunea exprimată de ele şi aceea a primitivului: albăstrîţă, lăcrămioară, rotunjor „aproape rotund". • Alte diminutive se apropie ca sens de augmentative* (cărora li se opun, în mod obişnuit, ca sens): are cincizeci de anişori (termenul folosindu-se mai puţin despre un copil sau un adolescent), a petrecut nopticica întreagă, munceşte toată ziulica, sensul fiind subliniat de context. Principalele sufixe diminutive (cu un randament mare, ca şi în alte limbi romanice, cu excepţia francezei) sunt: -aş (guleraş, motănaş, unchiaş, golănaş), -el (degeţel, nepoţel, suflefel - substantive; bătrânel, uşurel - adjective; încetinel, copăcel -adverbe), -ic, -ică (bucăţică, bunică, viţicâ -substantive); frumuşică, mititică - adjective), dor (oscior, pantofior - substantive; bălăior, roşior, tărişor - adjective; bunişor, repejor -adverbe), -iţă (albiniţă, codiţă, copiliţă, uşi fă -substantive, -ut (lănţiic - substantiv;grăsuc -adjectiv), -ăş (albitş, gălbenuş),-uţ, -uţă (bănuţ, pătuţ, cănuţă, cafeluţă - substantive; mătăluţă - pronume). Există sufixe diminutive care se combină cu alte sufixe sau elemente, dând naştere unor variante ori compuse: -/ce/ (firicel), -uşel (mieluşel), -iiţel (băhuţel). Majoritatea (dar nu neapărat toate) sufixelor diminutive exprimă o valoare afectivă, care (fără să fie prevăzută de anumite norme) redă diverse reacţii emotive, în general pozitive (tandreţe, simpatie, duioşie). Cocuţa, Ionică, Joiţica; mult mai rar redă valori peiorative - profesoraş, depreciative - revistuţâ; compătimire - slăbuţ, prostuţ, dispreţ - cărţulie, ironie - fudulache, mititelul. • Unele diminutive se repartizează după valori sociale, cum ar fi cele de la Maria: Măriuca, Măriuţa au aspect rustic, Mariţa periferic, Maricica cu pretenţii. © Vorbirea familiară şi cea populară sunt bogate în diminutive, de ex. curăţel şi spâlăţel: tânărul cutare e foarte spălatei, fata asta e tare spălăţică, unde adverbele foarte şi tare pe lângă adjectivele diminutivate nu indică un grad redus sau o pro- porţie mai mică a calităţii, ci o nuanţă de simpatie ; şi de familiaritate din partea subiectului vorbitor; A.B.V. DINAMIC,-Ă L I: Dinamică a limbii Variaţie a unei limbi atât în diacronie*, deci în evoluţia ei de la o etapă ^ istorică la alta, cât şiînsincronie*^ adică în mani-ş Testările ei sincronic diversificate. Conceptul este * mai cuprinzător şi mai complex decât conceptele : înrudite: evoluţie a limbii şi variaţie* lingvistică; Dinamica limbii trebuie înţeleasă ca efect obli-* gatoriu şi necesar a ceea ce E; Coşeriu numeşte creativitate (vezi CREATIVITATE2), care, alături de alteritate, reprezintă cele două principii universale, opuse şi totuşi coexistente, din ftincţio-narea limbajului uman. Primul priveşte limba că ; activitate creatoare a indivizilor care o folosesc; fiind responsabil de aspectele ei de variaţie şi de diversificare, iar al doilea o priveşte destinată şi altora, deci orientată spre interlocutori, fiind responsabil de aspectele ei de omogenitate şi de invarianţă. • în diacronie, dinamica limbii înseamnă transformările ei succesive, determinate fie de evoluţia internă, deci de evoluţia propriului sistem lingvistic, fie de factori externi, de factori istorici sau culturali, cum ar fi: unificarea sau dezmembrarea teritorială, contactul dintre limbi, direct sau indirect, contribuţia expresă a unor personalităţi culturale, în condiţii istorice date, la impunerea unei norme lingvistice etc. • în sincronie, dinamica limbii înseamnă diversificarea manifestărilor unei limbi Ia un anumit moment din evoluţia ei, explicabilă prin numeroşi factori: factori geografici, spaţiali, având ca efect varietăţile teritoriale ale unei limbi - subgraiuri, graiuri, dialecte, ceea ce este cunoscut sub numele de variaţie diatopică*; factori socio-culturali, având ca efect diferenţe lingvistice pe grade de* instrucţie şi de cultură, pe sexe, pe generaţii, pe* mediu urban / rural de utilizare a limbii, inclu-zându-se aici şi varietăţile stilistice funcţionale (aşa-numitele „stiluri* funcţionale"), ceea ce este cunoscut sub numele de variaţie diastratică*; factori de expresivitate, având ca efect variaţiile cu funcţie expresivă (vezi, de ex., limbajul poetic*), şi factori pragmatici, determinând diferenţe lingvistice în funcţie de situaţia de comun i nicare, precum şi de intenţia şl de efectul* urmărite de locutor asupra interlocutorului, ceea* ce a fost numit variaţie diafatică* (ulterior, dia^ 181 fazicăy E. Coşeriu, 1993 şi 1994); prin mişcarea y sistemului însuşi» ca manifestare a fenomenului de „diacronie în sincronie14» al cărui efect este coexistenţa» în aceeaşi perioadă istorică, a formei lingvistice vechi, pe cale de a ieşi din uz, şi a celei noi, pe cale de a fi adoptată, într-un raport de variaţie liberă*, înclinând, de la o persoană la , alta, de la un mediu lingvistic la altul, spre forma veche sau spre: forma nouă; prin tendinţe general lingvistice* cum ar fi: tendinţa de simplificare şi de eliminare a elementelor redundante şi recuperabile semantic sau; dimpotrivă, de marcare redundantă a unor categorii; faţă de care o anumită limbă este deosebit de sensibilă; tendinţa de variaţie a exprimării, al cărei efect este obţinerea, prin deplasări şi reorganizări sintactice, de struc-turi sinonimice; tendinţa de gramaticalizare* a ; structurilor sintactice libere, al cărei efect îl constituie pierderea, în grade diferite, a autonomiei* elementelor componente şi transformarea grupurilor în locuţiuni*, iar a componentelor, în afixe* flexionare etc, Toate aceste tendinţe, : sesizabile în sincronie, au efecte definitive (de ; cliticizare* a unor elemente, de gramaticalizare Ş totală a altora) numai în timp, uneori, în decursul y unor lungi perioade istorice. Ideea „diacroniei : în sincronie41 şi conceptul funcţionalist al lui ::; A: Martinet de „sincronie dinamică14 (vezi FUNCŢIONAL^ merg în aceeaşi direcţie: acelaşi î fenomen de variaţie, în acelaşi moment istoric, fpoate fi urmărit în relaţii sincronice cu alte i fenomene, dar şi în tendinţele lui de „devenire11 ţ istorică (vezi şi VARIAŢIE). 2. Studiul limbii din perspectivă ^ Modul în care diversele teorii şi şcoli lingvistice au conceput dinamica limbii şi au inclus-o în sfera lor de interes, iar, pentru ■ modelele lingvistice moderne, modul în care ■ şi-au propus captarea variaţiei şi a dinamicii limbii şi procurarea explicaţiilor pentru aceste j fenomene. Diversele şcoli lingvistice, acceptând ca loc comun ideea că limba, dacă nu este artificială,,este un organism viu, în continuă mişcare şi diversificare, au conceput totuşi diferit dinamica limbii (ajungându-se ca perspective total opuse să se numească dinamice) şi au cuprins-o diferit în cercetarea lingvistică, unele fiind orientate explicit spre mişcarea istorică a limbii, altele, • spre diversificarea ei sincronică, iar altele, dimpotrivă, spre manifestările ei statice invariante. : a. Pentru neogramatici, perspectiva dinamică se : restrânge Ia studiul diacronic al limbii şi, aproape : exlusiv, la schimbările lingvistice ca efect al DINAMIC,-Ă (continuare) acţiunii legilor* fonetice, b. Perioada structuralismului* timpuriu (mai ales, descriptivismul* american al anilor 1933-1955) se caracterizează prin exclusivitatea cercetărilor de tip descriptiv-static, adică de radiografiere a situaţiei surprinse la un moment dat la nivelul sistemului, şi nu al variaţiei lingvistice. „Limba14 este privită ca un sistem static de unităţi discrete*, care funcţionează în sincronie în virtutea relaţiilor stabilite între ele; aspectele dinamice sunt limitate la vorbirea individuală, aparţinând „vorbirii14*, şi nu interesează decât accidental pe lingvist. ® Dacă viziunea asupra sistemului este statică, noutatea structuralismului constă în introducerea unei perspective dinamice în descoperirea sistemului, care, ascuns în dosul faptelor de uzaj, trebuie descoperit prin operaţii succesive de aproximare. Acum apare, pentru prima dată, ideea posibilităţilor multiple de interpretare pentru aceeaşi realitate lingvistică, precum şi ideea de evaluare* a soluţiei de interpretare, c. Pentru N. Chomsky şi generativismul standard, competenţa* este concepută dinamic, în sensul că ea face posibilă întrebuinţarea la infinit a mijloacelor finite sau, altfel spus, producerea nelimitată de structuri sintactice corecte într-o limbă dată. în mecanismul formal (gramatica) pe care Chomsky îl propune, caracterul dinamic al competenţei se manifestă, pe de o parte, prin recursivitatea* regulilor, care face posibilă reluarea ciclului de derivare, iar pe de altă parte, prin regulile de transformare*, care dau socoteală de mişcarea structurilor sintactice, d. Teoria GB*, ca model generativ, continuă a fi un model de tip dinamic, în accepţia gramaticii generative clasice (vezi c.): ca model al competenţei lingvistice, GB este capabil să explice capacitatea generativă nelimitată a vorbitorului; ca model transformaţional (chiar dacă totul se reduce Ia deplasarea* lui a), GB are posibilitatea să explice relaţiile sintactice dintre structuri şi trecerea de la o structură la alta. e Faţă de modelul standard, GB dispune de mecanisme suplimentare pentru captarea şi explicarea variaţiei lingvistice. Distincţia GU (= gramatică universală) vs. variaţie parametrică dă seama de diversificarea structurilor sintactice din limbile particulare în raport cu cadrul teoretic general al GU, iar distincţia gramatică a centrului (engl. core g ranima r) vs. periferia gramaticii asigură cuprinderea elementelor variante, deosebite de la un vorbitor la altul, în funcţie de experienţa Iui lingvistică, de capacitatea lui intelectuală, de 182 biRECT-Ă gradul de instrucţie etc., elemente considerate, tocmai prin- această utilizare selectivă şi diversificată; drept elementele marcate? ale gramaticii, e. Paralel cu etapa chomskyană; orientări complementare-generativismului de tipul: pragmaticii* şi al sociolingvisticii* deplasează interesul cercetătorului de Ia studiul propoziţiei privite dintr-o perspectivă predominant statică; spre studiul enunţării?; adică al actului de comunicare; care; prin natura lui; este procesual (durează în timp) şi dinamic (Ia fiecare enunţare, participanţii sunt: diferiţi, iar situaţia de comunicare, alta). Această deplasare de interes a însemnat, implicit, evidenţierea mişcării şi a diversificării sincronice a limbii în dauna laturii ei invariante; a însemnat, de asemenea, schimbarea modului de concepere a dinamicii limbii, deplasând-o de la nivelul creativităţii competenţei lingvistice, deci al posibilităţilor infinite de producere, la nivelul creativităţii performanţei, deci al posibilităţilor nelimitate de variere a structurilor în funcţie de participanţii la actul de comunicare, de intenţiile de comunicare, de situaţiile speciale în care se comunică. II. 1. Accent ^ în fonetică, sinonim cu accent* de intensitate. III. Verb ~ Clasă semantică de verbe incluzând în matricea lor semantică semul* [+ Dinamic]; sinonim verb de schimbare de stare\ Intră, în această clasă, verbe dinamice primare (a deveni şi sinonimele lui: a se transforma, a se preface în) şi verbe dinamice derivate, încorporând, în matricea lor semantică, un predicat dinamic primar (este cazul verbelor eventive*, când „schimbarea de stare" priveşte subiectul: se îmbolnăveşte „devine bolnav", slăbeşte „devine slab", sau al verbelor factitive*, când „schimbarea de stare" priveşte obiectul: ceva l-a îmbolnăvit „l-a făcut să devină bolnav") (vezi EVENTIV; FACTITIV). IV. Reflexiv - în gramatica limbii române, termen prin care se desemnează o specie sintactico-pragmatică de verbe reflexive*, cu clitic* reflexiv (cu formă de acuzativ sau de dativ) obligatoriu, a cărui ocurenţă înseamnă nu numai o trăsătură sintactică inerentă* [+ Refl-], ci şi o încărcătură pragmatică specială: participarea intensă şi interesată a subiectului. • Sunt prezente în orice variantă stilistică a limbii române (vezi: a se gândi, a-şi imagina), dar circulă cu predilecţie în variantele puternic marcate stilistic: populară, familiară, argotică (a se chirciţiii, a se crăci, a se cărăbăini, a se holba). G.P.D. DIRECT,-Ă- 1. Complement / Obiect ** Unul dintre determinanţii verbali necircumstanţiali (sau, în gramatica modernă; unul dintre complemente* sau dintre argumenteVîn opoziţie cu circumstanţialele*)-aflat într-o relaţie semantică şi sintactică foarte strânsă cu regentul- un verb tranzitiv* sau; prin analogie; o interjecţie cu regim tranzitiv-, căruia îi impune cazul acuzativ* şi îi atribuie un rol tematic*; în funcţie de semantica inerentă a regen- ; tului; complementul direct primeşte unul dintre rolurile: pacient* (ex.citeşte o carte), rezultat* (ex. construieşte'uwpoA)^ experimentator* (ex. mă doare capul; mă uimeşte ceva), ţintă* (ex. Mă ajunge din urmă); în funcţie de organizarea sintactică proprie unei limbi, se poate actualiza prin complement direct şi locativul impus de unele verbe „de mişcare" (vezi fr. longer Ies murs; cotoyer la riviere). Este imposibilă apariţia agentului* şi a cazului instrumentar, coocu-rent cu agentul, exceptând situaţiile speciale ale construcţiilor cauzative*/ factitive perifrastice, unde acelaşi argument funcţionează ca pacient, în raport cu primul verb, cel cauzativ, şi ca agent, în raport cu al doilea (ex. bani făcut /1 -am determinat / 1 -am pus să alerge), © în numeroase limbi, complementul direct este legat direct, ne-prepoziţional, deosebindu-se de subiect nu nuL mai prin lipsa acordului, ci şi printr-o marcă specială: fie o marcă flexionară de caz (în limbi sintetice*, de tipul latinei), fie prin postpoziţie obligatorie faţă de verb (vezi cazul francezei). • în română, unde nominativul şi acuzativul, cii câteva excepţii din flexiunea pronumelui personal, au forme omonime* şi unde topica este liberă*, s-au creat procedee sintactice speciale de marcare a complementului direct: construcţia cu pe şi dublarea* clitică. Aceste mărci însă nu caracterizează toate apariţiile complementului direct, ci numai, restrictiv, anumite construcţii, îndeplinind, concomitent, şi alte funcţii decât cea de distingere a complementului direct de subiect. Astfel, construcţia cu pe funcţionează şi ca marcă suplimentară de determinare* (ca şi dublarea, de altfel), şi ca marcă a categoriei animatului* (vezi ANIMAT3; DETERMINARE]; (GEN) PERSONAL). Crearea unei mărci prepoziţionale cu funcţii multiple: sintactice şi semantice este efectul acţiunii a trei tendinţe manifestate constant în evoluţia limbii române: o tendinţă de extindere a marcării analitice* a funcţiilor sintactice; o tendinţă de marcare suplimentară, redundantă, a DIRECŢIA (continuare) 183 determinării; o tendinţă de marcare gramaticală a clasei numelor de persoană. Transformarea lui pe, la origine marcă circumstanţială locativă, într-o marcă a unuia dintre cazurile cele mai abstracte, acuzativul, şi a funcţiei sintactice legate de acesta este un argument pe care istoria limbii române îl poate oferi susţinătorilor teoriei loca-liste* a cazurilor (vezi CAZin; (TEORIE) LOCA-LISTĂ). • Dublu complement / obiect ~ Con-istrucţie existentă în latină,, păstrată, în mică pmăsură în limbile romanice (se menţine, pentru ^câteva verbe, în română), caracterizată prin co-ocurenţa, în relaţie cu acelaşi verb, a două complemente, unul al „persoanei4*, altul al „obiectului", complemente legate direct de regent Spre deosebire de construcţia latinească, unde ambele complemente au o formă flexionară de acuzativ (vezi pueros cloceo grcmimaticam), în română, numai unul, cel al „persoanei44, este marcat neechivoc pentru acuzativ, acceptând dublarea' printr-un clitic* cu formă de acuzativ (ex. 1 -am învăţat carte); celălalt este nemarcat şi nu acceptă pro-nominalizarea* prin clitic. • Luând în consideraţie următoarele diferenţe de manifestare: cele două complemente nu admit coordonarea; numai unul dintre complemente acceptă pasivizarea* (el a fost învăţat carte); - cele două complemente primesc roluri tematice* diferite (Verb-Benefi-ciar / Ţintă-Pacient); - româna acceptă, pentru unele verbe, în variaţie liberă*, şi dativul (vezi îl anunţ ora plecării // îi anunţ ora plecării), structură care, în alte limbi, este corespondentul general al acestui tipar sintactic (vezi fr.je la lui enseigne), sintaxa modernă românească interpretează cele două complemente ca reprezentând poziţii sintactice diferite, pe care le distinge şi terminologic: complement / obiect direct vs. complement / obiect secundar. 2. Propoziţie completivă ^ Realizare prepoziţională a complementului direct a cărei legătură cu regentul tranzitiv este obligatoriu joncţională; se introduce, în funcţie de limbă şi de regent, prin unul sau două/conective* esenţiale (vezi şi GOMPLE-MENTIZATOR): fr. que, engl. that, rom. că şi să. o O specie aparte de propoziţie completivă directă o constituie interogativele* indirecte, legate diferit de regent, după cum este transpusă în vorbire indirectă o propoziţie interogativă totală sau parţială (vezi, pentru română, distincţia dintre dacă şi sinonimul Iui popular de, semnul interogaţiei totale în vorbire indirectă, în raport cu seria de pronume, adjective şi adverbe interogativ-relative, mărci ale introducerii în vorbire indirectă a interogaţiei parţiale: întreabă dacă... vs. întreabă cine / ce / când / unde...). • Specifică limbii române, în ansamblul romanic, dar şi în raport cu alte limbi (vezi engleza), este selecţia a două conective: că şi să, primul, ca semn al unei propoziţii asertive* în subordonată, iar al doilea, al unei propoziţii nonasertive (vezi ASERTIV,). Selecţia unuia sau a altuia depinde, pe de o parte, de proprietăţile lexicale inerente* ale regentului, cele două conjuncţii fiind în distribuţie complementară* (vezi: consideră că..., dar vrea să...), iar, pe de altă parte, depinde de semantica modală* a completivei, cele două conjuncţii fiind acceptate de acelaşi regent (vezi: (a acceptat că... / să...). Româna şi-a creat un al treilea conectiv: ca... să, variantă combinatorie* a lui să, selectată în condiţiile unei propoziţii completive directe subjonctive cu subiectul lexi-calizat (ex. vreau ca Ion să plece) sau cu alte componente deplasate în antepoziţie faţă de verbul subordonat (ex. Vreau ca mâine să plec) (Vezi COMPLEMENTIZARE). 3. Caz - în limbi analitice* (vezi franceza), cazurile nominativ şi acuzativ, legate direct, neprepoziţional, de regent, în opoziţie cu genitivul şi dativul, legate prepoziţional şi numite cazuri oblice (vezi CAZm). 4. Stil / vorbire ^ Vezi STILin. 5. Act de limbaj ^ Act* de limbaj a cărui valoare ilocu-ţionară* este direct descifrabilă din forma enunţului. Se opune actului de limbaj indirect\ a cărui valoare ilocuţionară nu are mărci lingvistice specifice, trebuind să fie descifrată de interlocutor din elemente fără transparenţă lingvistică. Astfel, un enunţ de tipul: Cumpără imediat cartea asta! are mărci lingvistice specifice pentru decodarea lui ca act directiv* (intonaţia imperativă şi forma modului imperativ sunt mărci specifice pentru exprimarea unui „ordin44, a unei „comenzi44, a unei „cereri44, valori ilocuţionare reprezentând actul directiv); enunţuri ca: îţi promit că ajung la timp, îţi mulţumesc pentru ajutor conţin şi ele mărci lingvistice specifice pentru decodarea neechivocă a intenţiei de comunicare, primul decodabil ca act comisiv*, iar al doilea, ca act expresiv* (mărcile sunt de tip lexical şi constau în apariţia unui verb perfor-mativ*, verb care, lexical, exprimă o anumită valoare ilocuţionară). Se deosebesc de enunţuri ca: în clasă este cald şi aer închis, iar eu mă simt rău sau Ai putea să deschizi fereastra?, unde intenţia de comunicare a unei „cereri44 (cererea de 184 DIRECTIV a se deschide fereastra) este exprimată indirect, recurgându-se la mijloace lingvistice nespecifice: la o construcţie asertivăj în primul exemplu* şi la una interogativă, în al doilea. Vezi ACT; ILO-CUŢIONAR; INDIRECT; PERFORMATIV G.RD. DIRECTIV Tip de act de limbaj; vezi ACTjj; ILOCUŢIONAR j; DISCONTINUITATE 1. Trăsătură a sistemului* lingvistic derivând din particularitatea de organizare în structuri de unităţi discrete*, invariante*. Se opune continuuMui vorbirii; vezi DISCONTINUUj. 2. Caracteristică a morfemelor* cu realizare fonetică întreruptă; vezi DISCONTINUU2.3. Particularitate a sintaxei limbii vorbite (vezi ORALITATE) constând în „ruperea** organizării sintactice într-un anumit punct al lanţului enunţului* şi continuarea după alt tipar / altă schemă de organizare. întreruperea se obţine fie ca urmare a unor intercalări*, fie ca urmare a tematizării*, adică a deplasării* de componente şi a aşezării lor într-o poziţie tematică (Vezi (TEMĂ) SUSPENDATĂ), fie ca urmare â unor goluri de memorie, a unor reveniri şi autocofecţii specifice exprimării orale. întreruperea are ca efect pierderea controlului vorbitorului asupra ansamblului organizării sintactice. Sinonim cu ariacoliity vezi ANĂCOLUT. 4, în stilistică, procedeu caracteristic prozei modeme (I; Coteănu), constând în întreruperea, în fragmentarea fluxului narativ, obţinută prin amestecul tipurilor de vorbiri, Schimbarea tipurilor de frază, neglijarea concordanţei timpurilor, devieri de legare a deicticelor* şi a anaforelor* textiiale, fără a afectă coeziunea* textuală. G.RD. DISCONTINUU 1. Şe opune lui continuu*, fiind o trăsătură a unităţilor lingvistice la nivelul sistemului*, deci o trăsătură a invariantelor* în raport cu variantele* lingvistice; sin. discret (vezi CONTINUU; DISCRET). 2* Morfem - Morfem* a cărui realizare fonetică este întreruptă; apare, de obicei, în cazul unor mărci suplimentare; împreună cu marca de bază, poate fi interpretat ca morfem discontinuu. Vezi, de ex.* deosebirea dintre morfemul de gerunziu -and, realizat fonetic printr-un unic segment continuu, şi realizarea întreruptă, alcătuită din două mărci izolate fonetic, a morfemului de infinitiv: a cânta (a...a). G.P.D. DISCRET Proprietate a unităţii lingvistice de a se caracteriza printr-o ruptură de conţinut în raport cu unităţile vecine; realizată prin faptul că e distinctă de tot ceea ce ea nu este. o în metalimbajul lingvisticii*, discret este sinonim ca discontinuu*i în sens specializat; discret apare m prozodie* pentru a desemna anumite elemente suprasegmen tale *. : Vezi FONEM; FONOLOGIE. A.B.V. DISCURS în sens larg, secvenţă continuă de propoziţii sau fraze, structurată şi coerentă*; termenul desemnează generic cele măi diverse forme de utilizare a limbii: scrise şi orale, ^alogice şi monologice. O tipologie â discursului se poate realiza în funcţie de diferite criterii. După caracteristicile enunţării*, se distinge între discursul centrat asupra emiţătorului* şl cel adaptat la destinatar*, discursul autonom în raport cu situaţia de comunicare (de ex., discursul ştiinţific) şi cel dependent de situaţie (deex., conversaţia*), discursul sărac în indicaţii asupra enunţării* şi cel care se referă continuu la enunţare etc. Primul termen al acestor trei opoziţii individualizează formele discursului monologic, termenul al doilea - formele discursului dialogic. Vezi şi DIALOG; MONOLOG. • în sens restrâns, termenul este în relaţie de complementaritate cu text*. Această relaţie este înţeleasă diferit: a) discursul înglobează numai formele vorbite şi / sau dialogice ale limbii, pe când textul este domeniul formelor scrise şi / sau monologice. în plus, discursul este definit ca o unitate de nivel transfrastic, pe când textul poate fi constituit şi din(r-o singură unitate sintactico-semantică, fără ca aceasta să aibă în mod obligatoriu structura unei propoziţii (de ex.: Intrare, Ieşire, Sfârşit); b) discursul este actua-Iizare_aJexkdui, acesta fiind cQnceput ca o con-sţructă. Dacă textul este o secvenţă.structurată de expresii lingvistice, discursuTeste un eveniment comunicativ, manifestat printr-un comportament lingvistic. Este relativ frecventă şi folosirea alternativă, ca sinonime, a termenilor text şi discurs. Vezi şi ANALIZĂ - TEXT. LJ.R. DISIMULARE 185 DISIMILARE | Accident* fonetic prin care, înlr-un cuvânt, un sunet se modifică sub influenţa unui alt sunet vecin • pentru a se diferenţia de acesta. Diferitele tipuri de disimilare se stabilesc în funcţie de criterii ; distincte: A. în raport cu natura sunetului care se transformă, disimilarea poate fi: a) v o c a 1 i c ă: samanăm (pentru semănăm), împodnbit (pentru ?/împodobit). Acest tip de disimilare este astăzi mai rar; el apare în puncte^ izolate; având mai mult un caracter individual. în istoria limbii, prin disimilare vocalică se explică forma actuală a unor cuvinte: lat. percipere > rom. precepe > pricepe; lat. ceresium > rom. cereş > cireş; adesea, în acest caz, disimilarea a fost precedată de o asimilare* (lat. missellum > rom. meşei > mişel; lat. mixticium > rom. mestreţ > mistreţ) şi urmată de o sincopă* (lat. directus > rom. clerept > dirept > drept; lat. dirigere > derege > direge > drege); b) consonantică: alan-tâieri (pentru alaltăieri), scormolit (pentru scormonit). Acest tip de disimilare este mai răspândit, el fiind înregistrat pe arii compacte în ALR (ex. sclintit pentru scrântit). Consoanele supuse cel mai frecvent disimilării, în româna actuală, sunt: n;fl, r. Aceeaşi serie se regăseşte şi în cele mai multe disimilări petrecute în trecerea de la latină la română: canutum > cănunt > cărunt, minutus > mănunt > mărunt, suspirare > suspina, fra-trem > frate, rostrum > rost, inderetro > îndărăt, { urceolum > urcior > ulcior etc. B. în raport cu distanţa la care se găsesc sunetele antrenate în acest accident: a) î n contact: prin > pin: acest •; tip de disimilare se mai numeşte şi diferenţiere*; b) I a distanţă: mănunt > mărunt. C. în : raport cu numărul trăsăturilor fonetice care se pierd în această modificare: a) parţială: ; implică pierderea uneia sau a cel mult două trăsături ale sunetului supus schimbării: urcior > [ulcior; b) t o t a 1 ă : constă în pierderea tuturor ; caracteristicilor şi determină eliminarea lui din cuvânt: lat. per extra > rom. preste > peste. Vezi ACCIDENT. C.C. DISJUNCTIV,-A 1. Coordonare în cadrul unor unitari sintactice ( de acelaşi fel, raportul de coordonare disjunctivă (indică faptul că unităţile respective se află în (x-o ( relaţie de excludere: Dormi sau mănânci!; îmi laduci vin sau bere. Raportul de coordonare disjunctivă se exprimă prin joncţiune cu conjuncţii" specializate sau prin juxtapunere combinată cu joncţiune: Alergi, mergi sau stai pe loc? 2. Conjuncţie ^ Element de relaţie (conectiv) prin care se realizează o relaţie de coordonare disjunctivă: fie, ori, sau etc. 3. Propoziţie ^ Propoziţie care se află într-un raport de coordonare disjunctivă cu o altă propoziţie. C.C. DISJUNCŢIE Construcţie sintactică încadrabilă în asindet", având funcţia stilistică de dinamizare prin crearea unui ritm* intern al frazei. Spre deosebire de asindet, care presupune suprimarea oricărui fel de element relaţional (prepoziţii, conjuncţii coordonatoare şi subordonatoare), doar juxtapunerea realizată prin omiterea conjuncţiilor coordonatoare este considerată disjuncţie; ex.: S-a stins viaţa falnicei Veneţii, / N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri; / Pe scări de marmură, prin vechi portaluri, i Pătrunde luna, înălbind pare ţii. H Okeanos se plânge pe canal uri... / El numa-n veci e-n floarea tinereţii, l Miresei dulci i-ar da suflarea vieţii, I Izbeşte-n ziduri vechi, sunând din valuri (Eminescu). • H. Lausberg presupune, pe bună dreptate, şi existenţa unei relaţii semantice între grupurile de cuvinte separate prin pauză: acestea îşi corespund între ele şi pot avea semnificaţii asemănătoare (eventual rezultate din reluarea aceluiaşi cuvânt - şi atunci apar figuri ale repetiţiei") sau opuse (cuvinte / sintagme diferite). Disjuncţia devine, în acest caz, o figură a sinonimiei* la distanţă; ex.: Redoute iempereur, aprehende Severe [„să-ţi fie frică de împărat, să te temi de Severus“] (Comeille); Caesar, beware of Brutus, take heed of Cassius, come not near Casca, have an eye to Cinna, trust not Trebonius, mark well Metellus Cimber [„Caesar, fereşte-te de Brutus, fii atent la Cassius, nu te apropia de Casca, supraveghează-1 pe Cinna, nu te încrede în Trebonius, fii atent la Metellus Cimber“] (Shakespeare). Vezi ASINDET; POLISINDET(ON). MM. DISLOCARE li la stânga / ^ la dreapta Fenomen sintactic de deplasare* a unui component sau a unui grup sintactic pe poziţia primului loc în enunţ sau a ultimului loc şi de aşezare a lui într-o poziţie 186 DISTIH paranteticăi: adică izolat* rupt sintactic de organizarea enunţului, fie cu scopul stilistic al reliefării* componentului deplasat^ fie cu scopul pragmatic al focalizării interesului comunicativ asupra acestuia, Dislocarea la stânga se deosebeşte de tematizare* (cu diversele ei realizări sintactice: antepunerea^ complementului; ridicarea* unui component din subordonată în regentă,- avansarea* unui component), a cărei caracteristică este integrarea elementului / grupului deplasat în structura enunţului, determinând o reorganizare de ansamblu a acestuia. Vezi: Cât despre Ion, pe Ion l-am cunoscut destul de bine, unde acelaşi component apare o dată în ipostază de element dislocat la stânga, izolat sintactic de structura enunţului, iar a doua oară în aceea de element tematizat (antepunerea complementului direct), integrat în organizarea enunţului; vezi: Cât despre cărţi, cărţile sunt greu de citit, unde nominalul apare atât ca element dislocat, izolat sintactic, cât şi ca element tematizat, rezultat din ridicarea subiectului şi integrarea lui prin acord* (cărţile sunt). • în limbile în care există clitice* pronominale, dar care nu cunosc fenomenul sintactic al dublării* (este cazul francezei), dislocarea este mai frecventă decât în română, unde antepunerea complementului se produce cu integrarea lui sintactică (vezi fh Cette chambre,/e ne ta trouvais pas belle (dislocare la stânga), Vousme la prornettez, votre amitie? (dislocare la dreapta): Vezi DUBLARE; TEMATIZARE. 2. în stilistică, procedeu constând din modificarea ordinii normale a cuvintelor în sintagmă / propoziţie, în vederea obţinerii unei valori expresive; dislocarea grupează mai multe figuri* sintactice, identificate în funcţie de partea de propoziţie care îşi schimbă locul şi de amploarea contextului* antrenat (vezi ANASTROFĂ; HIPERBAT; INVERSIUNE). • Dislocarea se poate produce (I. Coteanu); a) în grupul nominal; Trandafiri aruncă roşii (Eminescu); La pasu-n frunze-v\ fiarei flămânde, greu şi rar (Arghezi); b) în grupul verbal*: Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă (Alecsandri): Şi plângând în-frână calul (Eminescu); Al seminţiei mele cele din urmă sunt (Blaga); c) între subiect şi predicat: Şi sângele din vii şi din castani, / Pe faţa ruginie a undelor s-a prins (Arghezi); S-a-mbui-bat / Şi s-a dus / ceasul rău, I Ceasul tău, domniţă Husl (Barbu); d) între propoziţii subordonate şi (parţial sau integral) propoziţia regentă: c-un corn în fruntea lui de basm I un murg să vie, cum aş vrea! (Blaga); Puterea lui întreagă şi vitează I Ascultă-» noaptea de safir şi lut, / Din depărtare, calul că-i nechează, / Care prin adieri l-a cunoscut (Arghezi). • Funcţia stilistică a procedeului constă în reliefarea elementului dislocat, dar şi în evidenţierea contextului*, devenit diptic: E temniţa în ars, nedemn pâm mânti/De ziuă* fânul razelor înşală: I Din cam petele noastre:, dacă sunt, / Ovaluri stau, de var; ca a grera/a (Barbu). Alături de inversiune*; de hiperbat* şi de elipsă*, dislocarea este o formă des ambiguizare* sintactică a textului poeziei. G.P.D.(I);M.M:(2)m DISTIH în versificaţie, grupare de 2 versuri care rimează de obicei între ele şi formează o unitate strofică independentă: Picurii cu strop de strop I Fac al mărilor potop-ii zilnic cîte-un spic adună / Şi-n curând tu ai un snop (Coşbuc). o în poezia manieristă a premodernilor, distihul poate alcătui singur corpul unui poem, al unei epigrame etc.; la fel, în unele dintre Inscripţiile sintetice ale lui Arghezi: Oricine eşti, stăpânul tău vezi-l şi rob te scrie, / Că ori ţi-au fost, ori ţi-este azi saii mâine o să-ţi fie (A. Văcărescu -La amor); Toţi au fost un timp. Eu sunt. / Eu în cer; Ei în pământ (Arghezi - Inscripţie pe biserică). MM. DISTINCTIV,-Ă (TRĂSĂTURĂ ~) Componentă ireductibilă a unei unităţi lingvistice, cu funcţie de diferenţiere; sin. trăsătură pertinentă sau relevantă. Trăsăturile distinctive sunt identificate printr-o procedură analitică; Termenul este folosit îndeosebi în fonologie, cu referire la anumite caracteristici articulatorii* sau acustice* ale sunetelor care contractează raporturi de comutare*. Sonoritatea este o trăsătură distinctivă a majorităţii consoanelor, pentru că prezenţă : sau absenţa acesteia poate produce diferenţierea semantică a unor cuvinte (cf. perechile minimale par / bar, tac / dac, sar / zar etc., în care consoanele iniţiale sunt identice sub aspectul modului şi al locului de articulare, deosebindu-se numai în privinţa sonorităţii). Fonemele* au fost definite; : drept fascicule de trăsături distinctive cu realizare simultană. Orice alofonă* implică însă şi prezenţa unor trăsături nedistinctive (de ex., în română, nazalitatea vocalelor, atunci când acestea sunt urmate de grupuri consonantice cu structura, n, DISTRIBUTIV,-A 187 |m + C^(+ C), ca în cuvintele: băndă, lampă, cântec, luntre etc.). Trăsăturile distinctive au o organizare binară*. Conceptul de trăsătură distinctivă stă la baza teoriei fonologice binariste. Vezi şi BINARISM. Este utilizat şi în analiza semantică. Vezi şi ANALIZĂ7; SEM.’ LJR DISTRIBUTIV,-Ă 1. Numeral ~ Specie a numeralului cardinal* prin care se exprimă repartizarea obiectelor, fenomenelor său persoanelor în grupuri egale numeric: în frază; numeralul se comportă fie ca substantiv, fie ca adjectiv. ® Numeralul distributiv se prezintă ca grupuri de cuvinte cu valoare de locuţiune; dintre diferitele tipuri de construcţie, cel mai frecvent are la bază numeralul car-J dinal propriu-zis, precedat de invariabilul câte: câte doi, câte cinci. Un plus de expresivitate prezintă formele create prin repetiţie: câte doi, câte doi. • Structuri distributive se pot realiza şi ;; cu numeralele fracţionare: câte o treime, câte două treimi etc. 2. Analiză ^ Vezi ANALIZĂ,, t. C.C. IdisIribuţie Totalitatea contextelor* (sau a vecinătăţilor) în care o unitate lingvistică poate apărea într-o |limbă, adică suma poziţiilor diferite pe care le poate ocupa în raport cu alte unităţi. Etalonul |pentru descrierea contextelor de ocurenţă îl con-stituie o unitate mai amplă decât cea considerată (silaba sau cuvântul pentru foneme, cuvântul pentru morfeme, sintagma sau propoziţia pentru | cuvinte). Plecând de la constatarea că distribuţia feste semnificativă pentru unitatea analizată şi pentru clasa pe care aceasta o reprezintă, structuralismul* a propus o metodă de analiză formală | (vezi ANALIZĂ DISTRIBUŢIONALĂ) în care distribuţia este utilizată ca procedeu pentru defi-gnirea unităţilor, pentru stabilirea inventarului de invariante*, pentru clasificarea acestora. ® Compararea distribuţiei diverselor unităţi care aparţin | aceluiaşi nivel* lingvistic permite identificarea următoarelor tipuri de distribuţie: distribuţie identică, dacă elementele comparate au absolut ace-| leaşi contexte; distribuţie complementară, dacă f elementele nu au nici un context comun, exclu-zându-se reciproc; distribuţie parţial identică (sau defectivă), dacă elementele au contexte co-fmune, dar măcar unul dintre ele are şi contexte Iproprii; distribuţie contrastivă, dacă elementele au cel puţin un context comun în care sunt opozabile (sau, altfel spus, în care contractează un raport de comutare*); distribuţie noncontrastivâ, dacă au contexte comune în care sunt în variaţie liberă*. Pentru ultimele două tipuri de distribuţie, definiţia priveşte simultan două trăsături: factorul distribuţie, dar şi raportul de opoziţie* sau de variaţie liberă dintre elementele comparate. Distribuţia complementară şi cea contrastivă sunt utilizate în operaţia de reducţie a variantelor* la invariante*, deci de stabilire, pentru un nivel dat, a unităţilor distincte. Astfel, două variante (alo-fone* sau alomorfe*) aflate în distribuţie complementară aparţin aceleiaşi invariante (aceluiaşi fonem* sau morfem*); alofonele din limba română [I, T, 1°, lt0] sunt în distribuţie complementară şi se reduc la acelaşi fonem /]/. Sunetele ă şi â din română, care în unele contexte sunt în variaţie liberă, deci neopozabile (vezi contextul p-nă, unde apar în variaţie liberă), iar în alte contexte sunt opozabile (vezi contextul r-u unde ă şi â intră în raport de comutare: rău vs. râu)t fiind în distribuţie contrastivă, reprezintă două unităţi fonologice distincte, o Clasă de Clasă de morfeme lexicale sau gramaticale substituibile în numeroase contexte, deci posedând aceleaşi proprietăţi de distribuţie. Astfel, se poate vorbi în română despre clasa de distribuţie a sufixelor diminutivale sau a sufixelor augmentative, care selectează aceleaşi tipuri de radicali* şi deci sunt substituibile în aceleaşi contexte. G.P.D. DODECASILAB Vers* de 12 silabe. Vezi ALEXANDRIN. DOXASTIC (SISTEM MODAL -) In studiile româneşti de semantică logică, sistem modal derivat dintr-un sistem modal alethic* prin suprimarea proprietăţii de reflexivitate a relaţiei dintre două lumi posibile wţ şi wj; dacă o propoziţie p este adevărată în ny, ea poate fi adevărată sau falsă în wţ; operatorii modali sunt a crede (corespunzător operatorului alethic necesar) şi credibil (corespunzător operatorului modal alethic posibil). C.S. D-STRUCTURĂ In teoria GB*, siglă pentru structura de adâncime* (engl. deep structure); se distinge de S-Struc-tură, siglă pentru structura de suprafaţă* (engl. 188 DUAL surfăce-structiire) (Pentru semnificaţia lui D-S(ruc-tură; în raport cu structura de adâncime a modelului generativ clasic, vezi ADÂNCIME; COMPONENT^, GRAMATICĂ10; GB). G.P.D. DUAL în istoria formării categoriilor gramaticale; dualul a reprezentat un termen ai opoziţiei iniţiale a numărulur: singular* / dual / trial*, exprimând reunirea a două obiecte; din punct de vedere flexionar, el se manifestă prin mărci nominale şi verbale proprii. Existent în indo-europeană, dualul s-a înregistrat în slava veche şi se întâlneşte în greacă, unde se păstrează în flexiunea nominală şi în cea verbală. Vezi NUMĂR. C.C. DUBITATIVĂ 0 Valoare ^ Semnificaţie modală* de incertitudine prezentă ca sem* definitoriu în configuraţia semantică a unor clase de lexeme*: clasa adverbelor şi a locuţiunilor adverbiale de incertitudine, dar şi în seriinificaţia unor termeni aparţinând cătegdriei gramaticale a modului*: pentru română, este cazul modului prezumtiv* şi al unor forme temporale cu valoare de prezumtiv. • Propoziţie în sintaxa limbii române, unde s-a propus o clasificare a propoziţiilor după scopul comunicării, specie de propoziţie care, printr-o formă Verbală specială (de prezumtiv sau forme temporale cu sens de prezumtiv), exprimă incertitudinea vorbitorului în legătură cu cele enunţate sau întrebate; aparţine tipului de propoziţie enunţiativă* şi, mai rar, tipului de propoziţie interogativă* (ex. Timpul s-a încălzit: o fi venind primăvâra; O fi venit ieri Ion?). G.P.D. DUBITAŢIE Figură* de stil constând din formularea unei incertitudini în legătură cu viitorul comportament al vorbitorului ori cu ceea ce trebuie să spună acesta; în oratorie, nesiguranţa se poate manifesta şi în legătură cu forma cea mai potrivită de exprimare a unui discurs: Precum în toate, postelnicul Zimbolici era şi întru aceasta nehotărât. Oare să se însoare ori să nu se însoare? Acest gândi-a cumpănit douăzeci de ani (Negruzzi): Sin; aporie. 0* Adesea, dubitaţia are valoare retorică, în discursul oratoric propriu-zis sau în tex:te influenţate de acesta; este legată, de ase^ menea, de interogaţia* retorică, în măsura în care scriitorul / vorbitorul ezită aparent între mai multe soluţii: Oare pe cine să fi dorit Ioan-Vodă de a vedea pe tronul Poloniei? Pe Ernest, fiul împăratului Maximilian? Nu, căci el apreţuise deja odată; prin propria experienţă; caracterul nedecis şi egoistic al austriacilor Pe Sigismund* fiul regelui^ Sveziei? Nu; căci venia prea de departe (Hasdeu); Dubitaţia poate apărea m text în legătură cu anumite formule narative* ca monologul* sau monologul interior*: Acest om este fi‘Linios! zise ei Cine poate să ştie dacă Elena nu se simte atrasă către dânsul?... iată cum îl caută!.,. îi vorbeşte încet!... Ce îi zice? negreşit ceva ce nu poate a spune tare... Oare nu îl cunoştea mai înainte? Şi poate... O, femeile!... dar pentru ce nu să scoală de acolo?... Elena este o femeie ca toate celelalte, o cochetă... voi pleca de aici... nu voi să mai văz... o urăsc! (Bolintineanu). MMI DUBLARE 1. a complementului direct (sau indirect); Trăsătură sintactică a unora dintre limbile care posedă clitice* pronominale de a exprima coocu-rent, în anumite condiţii sintactice şi semantice, nominalul-complement şi cliticul pronominal; sin. dublare clitică. îmbracă forma anticipării* său a reluării*, în funcţie de poziţia cliticului pronominal faţă de complement: cliticul poate anticipa complementul (ex. 1 -am văzut pe IoriJ i-am dat lui Ion) sau îl poate relua (ex. pe Ion l-am văzut; lui Ion i-am dat); Complementul se include în lanţuri* funcţionale la distanţă, care leagă coreferenţial şi ca funcţie doi termeni ai propoziţiei (vezi notarea lor prin coindexare*): îl[ văd pe Ionj; uj dau lui Ionp în GB‘, unde este introdusă categoria vidă* a urmelor*, care marchează locul de origine ăl nominalului-comple-ment deplasat, complementul, cliticul şi urma (simbolizată prin t) se includ în lanţuri funcţionale de trei termeni: pe Ionj îlj văd [t[], 0 Trăsătura dublării constituie, pentru limbile care cunosc clitice, un parametru tipologic, distingând limbile unde există dublare de limbile în care cliticul şi complementul apar în distribuţie complementară*, excluzându-se unul pe celălalt (vezi deosebirea dintre franceză şi română). © Pentru DUBLET 189 limbile care cunosc fenomenul dublării, există condiţii sintactico-semantice care reclamă obligatoriu dublarea complementului, iar altele în care dublarea este neacceptată sau facultativă, regulile dublării fiind sensibile faţă de mai mulţi parametri: - tipul de complement (direct sau indirect); - poziţia complementului faţă de verb (în română, de ex., antepunerea complementului favorizează apariţia dublării); - trăsături lexico-se-mantice ale complementului şi ale grupului nominal din care acesta face parte (în română, există 6 relaţie necesară între dublare-individua-;lizare*-cuantifîcare*: dublarea devine obligatorie în cazul antepunerii unui complement direct individualizat (prin articol hotărât sau adjectiv demonstrativ) sau precedat de anumiţi cuantifî-catori şi, dimpotrivă, este neacceptată în cazul complementului direct nedefinit şi neindividualizat sau aflat în vecinătatea altor cuantificatori; vezi: aceste cărţi le citesc zilnic, cărţile le citesc y i zilnic vs. cărţi citesc zilnic; pe fiecare elev îl ascult zilnic vs. câte zece elevi ascult zilnic. © în română, fenomenul dublării îndeplineşte următoarele funcţii: o funcţie sintactică de marcare a complementului, în special a celui direct, în coricfiţiile unei limbi cu poziţiile subiect şi obiect direct omonime* şi cu o topică* liberă a obiectului; o funcţie semantică de marcare suplimentară a determinării* numelui, în condiţiile unei limbi cu o mare sensibilitate faţă de acest parametru (vezi DETERMINARE^. 2. ^ stilistică Fenomen sintactico-stilistic de reluare corefe-; renţială a oricărui component al unei propoziţii 1 (chiar şi în situaţia exprimării propoziţionale a ;acestuia), caracterizat sintactic prin aşezarea Jparantetică a componentului ce urmează a fi dublat (vezi DISLOCARE), iar stilistic prin fefectul de reliefare* şi de insistenţă*. Dublarea ^stilistică apare şi în limbile care nu cunosc } fenomenul sintactic al dublării (vezi fr. Cette chambre,je ne la trouvais pas belle; Vous me la promettez, votre amitie?) şi caracterizează şi alte l componente ale propoziţiei în afara complementelor directe şi indirecte (vezi construcţiile din română cu subiect şi obiect exprimate prepoziţional, aşezate parantetic şi reluate printr-o formă pronominală cu valoare neutră: Că nu-mi acorzi nici o atentie, asta o ştiam de mult; Că ai ajuns să mă urăşti, asta îmi pare de neiertat) (vezi INSISTENŢA.,). DUBLET (- ETIMOLOGIC) Pereche de cuvinte care au acelaşi etimon*. Apariţia dubletului etimologic poate avea explicaţii temporale, spaţiale sau de filieră: a) acelaşi etimon poate pătrunde în limbă în perioade diferite ale evoluţiei ei. Această situaţie este deosebit de frecventă la nivelul limbii române literare şi se produce în special în procesul de relatinizare a limbii din sec. al XlX-lea: des-dens, închina-înclina, săruta-saluta, subţire-subtil; b) acelaşi etimon poate pătrunde în diferite ramificaţii teritoriale ale unui idiom din limbi diferite, dar înrudite, aflate în stricta vecinătate a regiunilor respective: jalbă (sud-slav) - jalobă (rusă, polonă), golub (sud-slav) - hulub (ucraineană); c) acelaşi etimon poate pătrunde aproximativ în aceeaşi perioadă din limbi diferite, dintre care una este considerată intermediar („filieră**): în cazul perechii francez-franţuz, primul element are la bază o sursă latino-romanică, în timp ce forma celui de al doilea indică o filieră rusă. ® în aceeaşi situaţie se găsesc şi unele elemente derivative, de ex. sufixele -ie (filieră rusă) şi -iune (sursă latino-romanică): afirmaţie-afirmaţiune, aserţie-aserţiune, explicaţie-explicaţiune, exten-sie-extensiune etc. o Adesea dubletul introdus în sec. al XlX-lea prezintă o serie de modificări fonetice, care indică o sursă latino-romanică multiplă (latină, franceza, italiană): cauţiune, ospitalitate, ostentaţie. în acest caz se mai vorbeşte şi de etimologie multiplă*. C.C. DUR, -Ă (CONSOANĂ -) în fonetică, un fonem consonantic dur intră în opoziţie cu un fonem consonantic înmuiat* şi este caracterizat printr-o tensiune musculară mai accentuată în momentul articulării. în lingvistica românească, opoziţia consoană dură / înmuiată a fost utilizată de E. Petrovici în descrierea sistemului fonologie al limbii române. în dialectologie, folosirea termenului este mai generală şi vizează o particularitate a vorbirii populare, existenţa unei consoane dure determinând o schimbare de serie a vocalei învecinate, care din vocală anterioară devine vocală centrală: dă, pă, ţîn, şî etc.; în graiul maramureşean, seria africatelor [c, g] este dură, fapt considerat o trăsătură specifică a acestui grai: car, gâr. G.P.D. C.C. 190 DURATIV DURATIV(VERB-) Clasă lexicală de verbe care încorporează în matricea lor semantică un sem* aspectual exprimând un proces continuu^ de lungă durată; se opune clasei verbelor momentane*■; care exprimă un proces instantaneu; desfăşurat intr-un timp foarte scurt; eventuali repetat (vezi ASPECT). • în română;; opoziţia(durativ ! momentan se lexicalizează cu totul izolat în perechea de verbe: a dormi!a adormi Majoritatea verbelor limbii române sunt fie durative: a dăinui, a durat a persistă; fie momentane: a clipi a tresări, a ţâşni fie, de cele mai multe ori; indiferente faţă de această distincţiez!sta aici o viaţă I stă lângă mine o clipă♦ G.R£), E ECHIVALENŢĂ (RELAŢIE DE ~) în lingvistica structurală, sinonim cu (relaţie) apozitivă], tip diferit de relaţia de subordonare*, ; aparţinând relaţiilor de tip facultativ (constelaţiei*) sau nondependenţei*. Vezi APOZITIV; APOZIŢIEy, CONSTELAŢIE; NONDEPENDEN-: ŢĂ; RELAŢIE. G.P.D. ECHIVOC Incertitudine (uneori cu caracter deliberat) privind sensul* contextual al unui cuvânt; în retorică*, trăsătură comună unor Figuri* bazate pe acest procedeu. • în vorbirea curentă, sursele principale de echivoc sunt: a) omonimia*: mare, substantiv, ; i,întinderi de apă11, şi mare, adjectiv, „referitor la dimensiune1*; abate, substantiv, „superior al unei mănăstiri11 şi abate, verb, „a îndepărta, a scoate din drum11; b) paronimia* (dă naştere unui echivoc [parţial), familiar „cunoscut, obişnuit11 şi familial „referitor la familie11. • în retorică, anumiţi tropi* pot constitui sursă de echivoc (vezi, de ex., metonimia* „metal11 / „spadă11). Funcţiile esenţiale ale echivocului ca procedeu de stil sunt: a) [disimularea (variantă de eufemism*): Măriuca riu-i era urâtă („îi plăcea11); D-un voile d’amitie j’ai couvert mon amour (Racine); b) realizarea comicului (sub forma calamburului* sau a contrastului în context*): - Mişel! - Curat mişel! -Murdar! - Curat murdar! (Caragiale). Vezi AMBIGUITATE; CALAMBUR. MM, [ECONOMIE Concept împrumutat în lingvistică din teoria informaţiei, unde se referă la tendinţa de a folosi [ o cantitate cât mai mică de simboluri pentru a [ transmite integral o cantitate de informaţie -i ţinând seama de perturbaţiile inerente acestui pro-[ces - şi a asigura înţelegerea mesajului* de către [ destinatar*. « în lingvistica generală, principiul economiei stă la baza organizării unei teorii în conformitate cu cerinţele coerenţei şi ale simplităţii (L. Hjelmslev). © în domeniul cercetărilor diacronice, concept introdus de A. Martinet pentru a explica schimbarea* lingvistică. Martinet porneşte de 1a ideea că evoluţia lingvistică este guvernată de antinomia permanentă dintre nevoile comunicative şi expresive ale vorbitorilor şi înclinaţia acestora de a-şi reduce la maximum activitatea mentală şi fizică. Conceptul de economie a schimbării desemnează tendinţa de a menţine un echilibru între aceste două forţe contrarii, tendinţă care reglează comportamentul lingvistic al indivizilor. In virtutea acesteia, sunt reprimate atât expansiunile lingvistice neeconomice, care presupun un efort disproporţionat în raport cu o anumită situaţie, cât şi inerţia excesivă, care afectează eficienţa comunicării între membrii unei comunităţi. Prevenindu-ne asupra restrângerii nepotrivite a semnificaţiei termenului pe care-1 propune la aceea de „parcimonie11, Martinet îl consideră, în esenţă, sinonim cu expresia „principiu al minimului efort11, folosită de G.K. Zipf. Prin economie este desemnată întreaga varietate de situaţii posibile în plan diacronic: reducerea distincţiilor inutile, apariţia de noi distincţii, menţinerea unui stătu quo. A.B.V.;L.I.R. EFECT (** DE SENS) Vezi PSIHOMECANICĂ. ELATIV Caz* cu valoare locativă exprimând, ca tip de caz locativ orientat, limita iniţială interioară (vezi CAZIi{). © în română, ca şi în celelalte limbi romanice, nu există un caz elativ în accepţie morfologică, ci numai în accepţie localistă*, fiind realizat prepoziţional, după verbe ca: a scoate din..., a trage din..., a ieşi din... G.P.D. 192 ELEMENT ELEMENT (-PREDICATIV SUPLIMENTAR) Vezi PREDICATIV (SUPLIMENTAR). ELIPSĂ 1. Contragere a enunţului* prin suprimare a unuia sau a mai multor cuvinte, din raţiuni de economie, emfază* sau stil*, fără ca sensul general al frazei să fie modificat; figura* sintactică bazată pe această omisiune: Iaca ursul se trezeşte şi după dânsul, Gavrile (Creangă)^ Nu se confundă cu brahilogia*, formă particulară de elipsă, fii care este suprimat uri termen deja exprimat în context. Elipsa se explică prin caracterul mai mult sau mai puţin redundant* al unor părţi de vorbire / propoziţie: în română, de ex., exprimarea pronumelui-subiect este facultativă, în latină verbul copulativ a fi putea lipsi fără ca sensul frazei să fie afectat etc. • Elipsa poate fi analizată din perspective diferite: a) este o particularitate a sintaxei orale (vezi ORALITATE), construcţiile eliptice având caracter corect sau incorect; b) există posibilitatea ca scurtarea enunţului să fie intenţionată şi, în acest caz, elipsa depăşeşte simpla valoare gramaticală, devenind procedeu expresiv* (vezi şi AFECTIVITATE; EXPRESIVITATE); în astfel de contexte, elipsa este considerată figură de stil. A. în elipsa gramaticală, poate fi omisă orice parte constitutivă a unei propoziţii; cel mai adesea se suprimă verbul-predicat şi elementul relaţional care introduce propoziţia (vezi ASINDET); se înlătură din enunţ şi părţi de propoziţie exprimate prin pronume, substantiv (subiect, atribute, complemente), rar şi adjectiv (determinări atributive), mai ales atunci când contextul situaţional clarifică sensul: [Noi] Mergem la plimbare; Azi am pictat [un tablou/. Stilistic, elipsa predicatului constituie pentru propoziţie / frază o sursă de ritm*, mai ales în situaţia în care omisiunile revin în secvenţe succesive: (...) şi nebuna de mătuşa Mărioara, după mine; şi eu fuga iepureşte prin cânepă şi ea pe urma mea, până la gardiil din fundul grădinii (...) Si eu fuga şi ea fuga, şi eu fuga şi ea fuga: până ce dăm cânepa toată palancâ la pământ (Creangă). Funcţia predicativă a interjecţiei* poate fi interpretată ca un rezultat al elipsei predicatului din construcţia completă, în care interjecţia ar fi avut rol de complement* circumstanţial: Asemenea cel mijlociu [sare] ţuşti! iute sub un chersin (Creangă), B. în elipsa lexicală, apar expresiile cu formă fixă ori care se fixează în limbă în tiparul dat; acestea pot proveni din construcţii în care se omite: predicatul: nici gând [nu are]!, nici vorbă [nu este]!, de când [e] lumea; complementul: are de unde [bani]; ţi-ai găsit [omul]!; unde nu dă o căldură [grozavă] ca aceea (Creangă); a-ţi ţine gura [închisă]; rar, o propoziţie: ei, şi ce [dacă e]?; n-am când / cum [să vin, să fac]! C; O situaţie intermediară o are: elipsa în dialog*; omisiune în egală măsură sin- ; tactică şi lexicală, întrucât se utilizează formule cristalizate în limbă; combinată cu brahilogiap elipsa fii dialog este o formă de oralitate*: iS'e msi cihge o conversaţie: Heiimii din casă! - Cine? - Tu! - Eu? - Păi cihe! - Ce-i? - Cum ce-i? -Păi ce-i? -Ai o scrisoare! - Cine, mă? - Tu. -Eu? - Păi cine? - Ad-o-ncoa! (Caragiale). Vezi ASINDET; BRAHILOGIE; ZEUGMĂ. 2. în nara-tologie*, tehnică a povestirii care ţine de viteza narativă, realizată sub forma discontinuităţii temporale sau a variaţiilor de durată (G. Genette), • în textul narativ, există o gradaţie temporală continuă, alternând între două limite: pauza (descriptivă), când desfăşurarea discursului* narativ este practic întreruptă, şi elipsa, care reprezintă cazul de viteză maximă de evoluţie a povestirii, reducţia totală a^anumitor momente ale istoriei (vezi DIEGEZĂ). Pauza şi elipsa reprezintă cele două mişcări narative de bază, care determină tempoul şi durata textului narativ în raport cu durata evenimentelor povestite; celelalte două componente ale mişcării narative sunt scena dialogată (în terminologie tradiţională- planul personajelor) şi rezumatul, care acoperă în text spaţiul dintre scene (în terminologie tradiţională - planul narativ al autorului). Vezi şi NARATIV5. MM. ELIZIUNE Fenomen de fonetică combinatorie la graniţa dintre cuvinte, prin care o vocală finală atonă dispare în contact cu vocala iniţială a cuvântului următor. în unele limbi, ea poate avea caracter sistematic, în altele se produce rar. în română; j eliziunea are loc mai ales când un element; gramatical scurt (monosilabic) se asociază în ; pronunţare unui alt termen similar: le-au văzut i (pe ele)f s-a spus etc. C.C. ELOCUTIV,-Ă (MODALITATE -) în literatura franceză, tip de modalitate* opus modalităţilor alocutive* şi delocutive*, caracterizat EMFATIC,-Ă 193 prin orientarea actului* enunţării spre locutor*; exprimă poziţia locutorului în raport cu cele enunţate. îmbracă forma lingvistică a verbelor şi a construcţiilor de modalitate epistemică* şi apreciativă* şi a formei de pers. I: (eu) ştiu că..., (eu) constat că..., cred că..., am convingerea că..., mă îndoiesc că..., apreciez că... G.P.D. EMFATIC^A: J ; - în retorică*, procedeu fonetic, sintactic: sau stilistic utilizat pentru obţinerea1 unui enunţ* caracterizat prin emfază*; intonaţia*, dislocarea*, repetiţia* ori focalizarea* sunt procedee emfatice. Vezi EMFAZĂ. MM. EMFAZĂ în retorică, figură* de stil care constă în a acorda unui termen o importanţă pe care acesta nu o are în forma normală a enunţului*, în a accentua sau a exagera exprimarea ideii. * Figură de insistenţă*, emfaza este întotdeauna însoţită de intensificarea fonetică a expresiei, de prezenţa unei intonaţii şi, eventual, de schimbarea ordinii sin-tâctj£e în propoziţie (vezi DISLOCARE; HIPER-BAT). De aici, tendinţa de a se acorda emfazei şi sensul de „exagerare în ton, în voce, în semnificaţie"; enunţul Maria!, de ex., poate avea sensuri multiple, toate mai bogate din punctul de vedere al expresivităţii* decât utilizarea numelui propriu în alt tip de enunţ: „A venit Maria!", „O alegem pe Maria!", „Maria, ea e cea care a făcut totul!14. Schimbarea topicii* poate duce la emfa-tizare, accentul mutându-se de pe un membru al frazei pe altul; să se compare propoziţiile Ion a citit cartea aceasta de mult şi Cartea aceasta, Ion a citit-o de mult! (Vezi şi FOCALIZARE; TOPICĂ). • Emfaza se poate realiza prin repetiţia* unui termen care, astfel, este accentuat afectiv*; în aceste situaţii, termenul repetat se îmbogăţeşte semantic, iar emfaza se apropie de antanaclază* sau de diaforă*: Un om e un om!; Et rose, elle a vecu ce que vivent Ies roses / Uespace d'un matin (Malherbe). Când repetarea termenului se face într-o formă negativă, efectul emfazei poate fi ironic sau retoric (vezi IRONIE): Ma plus douce esperance est de perdre Fespoir (Comeille); O child! my soni and not my child! (Shakespeare); Un gând puternic, dar nimic -decât un gând (Eminescu). EMIC,-Ă Mod de a studia unităţile dintr-o limbă, ţinând seama de funcţia acestora. Pe această cale, se ajunge Ia construirea unor sisteme de unităţi contrastive*. Emicul se opune lui etic*. Distincţia dintre aceste două abordări posibile ale datelor lingvistice îi aparţine lui K.L. Pike. Termenii au fost creaţi după modelul cuplului fonemic / fonetic. LJ.R. EMISTIH / HEMISTIH în versificaţie, jumătatea unui vers, al cărui punct de separaţie îl constituie cezura*. în alexandrinul* clasic, de ex., emistihul are b^silabe, întrucât versul comportă în total 12 silabe. în versificaţia modernă, când cezura nu mai este întotdeauna simetric plasată, cele două emistihuri pot avea un număr inegal de silabe; aceeaşi segmentare asimetrică este valabilă pentru versurile cu număr impar de silabe (eneasilab*, endecasilab* s.a.). MM. EMIŢĂTOR în teoria comunicării*, unul dintre factorii procesului comunicativ. Termenul îl desemnează pe cel care produce un mesaj*, utilizând un anumit cod", şi îl ^transmite prin intermediul unui anumit canal*. • în analiza* conversaţională, unul dintre rolurile actualizate în cursul conversaţiei*. Termenul îl desemnează pe cel a cărui intervenţie* este în curs la un moment dat. Unele cercetări disting între emiţător şi sursa unui enunţ*, pentru că este posibil ca emiţătorul să nu fie şi sursă a enunţului emis (vezi, de ex., vorbirea indirectă* sau relatarea în vorbire directă* a spuselor cuiva), în cadrul conversaţiei, rolurile de emiţător şi de receptor* sunt reversibile, fiecare participant îndeplinind alternativ unul dintre aceste roluri. Discursul* scris se caracterizează prin ireversibilitatea celor două roluri. Rolul de emiţător poate fi pre-alocat, ca în cazul unor forme de discuţie (vezi CONVERSAŢIE), sau poate fi asumat prin desemnarea explicită a succesorului de către cel care vorbeşte sau prin autoselectarea ca emiţător a unuia dintre participanţi, în cazul conversaţiei. Posibilitatea transferării rolului de emiţător este semnalată prin prezenţa în structura intervenţiilor a unor elemente care fac predictabilă încheierea acestora (vocative, anumite adverbe şi locuţiuni adverbiale, construcţiile interogative şi intonaţia specifică, anumite tipuri de repetiţie etc,). Vezi LOCUTOR. MM. L.f.R. 194 EMOTIV,-A EMOTIV,-Ă Vezi FUNCŢIE (A LIMBAJULUI). Este numită şi funcţie expresivă, ENALAGĂ Figură*: sintactică (de construcţie), care constă ui schimbarea timpului/ numărului/ persoanei faţă de valorile tipice ale acestor categorii* gramaticale. Există, astfel, enalagă: a) de ti m p/m o d : prezent pentru trecut („prezentul istoric11): Ridicând ochii către cer, mărininiosiil domn chiamă în ajutorul protecţia mântuitoare a leului armatelor, smulge o secure ostăşească de la un soldat, se aruncă în coloana vrăjmaşă (...), doboară pe toţi (...), ajunge pe Caraiman-Paşa, îi zboară capul, izbeşte şi pe alte capete de vrăjmaşi şi făcând minuni de vitejie se întoarce la ai săi plin de trofee şi fără a fi rănit (Bălcescu); prezent pentru viitor: Mâine plec la Iaşi; viitor pentru prezent: Cam de câţi ani ăi fi tu? (Creangă); imperfect pentru prezent („imperfectul modestiei" şi „imperfectul jocului infantil"): Voiam să te rog ceva; Eu eram mama şi tu erai tata; imperfect pentru condiţional perfect: Dacă nu eram eu şi cu Păsărilă, ce făceaţi voi acum? (Creangă); perfect pentru prezent / viitor: Pleacă imediat! -Am plecat!; b) de număr; pluralul pentru singular / singular pentru plural; încerci totul şi tot degeaba el („încercăm"); A cum punem punct şi terminăm dictarea („pun... termin"); c) de persoană: pers. a Il-a pentru pers. I: De-i goni fie norocul; I Fie idelaurile;, I Te urmează în tot locul! Vânturile, valurile! (Eminescu); pers, a IlI-a pentru pers. I / a Ii-a: Et que le jour se leve ou que le jour finisse I Sans que jamais Titus puisse voir Berenice (Racine); persoana a Il-a pentru pers. I / a IlI-a („persoana a Il-a cu sens general"): Faci ce faci şi tot acolo ajungi („fac-ajung / face-ajunge"). M.M. ENCLITIC 1. Orice clitic* ocupând o poziţie postpusă faţă de cuvântul-suport* şi grupându-se fonetic şi gramatical cu acesta. 2. în gramatica limbii române, o subclasă a articolului* stabilită în funcţie de poziţia faţă de substantivul cu care fonetic şi gramatical se grupează în româna actuală, sunt enclitice majoritatea articolelor hotărâte* propriu-zise, exceptând articolele hotărâte pentru formele de G-D ale numelor proprii masculine de persoană (lui Ion) şi ale câtorva nume proprii neologice feminine de persoană (lui Carmen). Vezi PROCLITIC. ^e:K Fenomen fonetic şi gramatical prin care un clitic* formează o unitate de accent şi gramaticalăcvL termenul; anterior. • Distincţia: enclizâ vs, pro^ clizâ dă informaţii de poziţie a cliticului,mu şfde^ stadiu în care se găseşte procesul de legare şi de fuzionare cu termenul principal. Cu toate acestea, este ştiut că procliza conservă, în mai mare măsură, autonomia fonetică şi gramaticală a cliti-cului (vezi, de ex., procliza articolului nehotărât* în română sau procliza a numeroase semiad-verbe*). Encliza, dimpotrivă, favorizează, mai ales în cazul românei, unde formaţiile oxitone* sunt rare, fuzionarea celor două cuvinte, cu consecinţe formale şi flexionare importante pentru amândouă (vezi, de ex., encliza adjectivului posesiv pe lângă clasa numelor de rudenie, care; determină atât modificări în forma şi în flexiunea; substantivului, cât şi înaceea a cliticului: niai-ca-sii, wa-sii, ma-tii). în encliză există condiţii prielnice pentru pierderea totală a autonomiei cliticului şi transformarea lui fie în afix* gramatical, fie în formant (vezi istoria articolului hotărât*; românesc, devenit afix gramatical al categoriilor gramaticale de determinare* şi de caz*). • în română, limbă care are articole* şi clitice pronominale, se poate vorbi despre: encliza articolului hotărât propriu-zis vs. procliza articolului neho^ tărât (elevul, e/evului vs. un elev, unui elev); encliza anumitor clitice pronominale vs. procliza lor, în funcţie de forma verbală la care se ataşează (1 -am văzut, îl văd vs. văzându-1, dă A), dar şi de perioada lingvistică avută în vedere (rom. actuală îl pomeni, îi legă vs. rom. veche pomeni-la (CV), legă-i (CV); rom. actuală îi va chema Vs. rom. veche chema-\-va (Varlaam). • Ca parametru tipologic pentru limbile care cunosc categoria articolului, encliza vs. procliza diferenţiază româna de celelalte limbi romanice, incluzând-o în tipul de limbi cu articol enclitic. Acest parametru a fost subordonat altuia, mai general, privind poziţia capului* de grup sintactic, româna aparţinând tipului headfirst, adică al limbilor în care capul substantival precedă determinanţii. Vezi ARTICOL; CLITIC. G.P.D. ENDECASILAB 195 ENDECASILAB Vers de 11 silabe, cu cezura* asimetrică, de obicei 5 + 6, dar şi 4 + 7. De sursă italiană în poezia românească, este prin definiţie versul sonetului clasic (petrarchist), dar a fost utilizat mult şi în afara acestei forme fixe: S-a stins viaţa H falnicei Veneţii, 5+6 N-auzi cântări, // nu vezi lumini de baluri; 4+7 Pe scări de mariniiră, // prin vechi portaluri 6+5 pătrunde luna, H {nălbind pereţii (Eminescu) 5+6 Melodicitatea endecasilabului depinde de locul cezurii, versul putând fi segmentat în varianta „a minore1' (5 + 6,4 + 7) sau „a maiore" (6 + 5,7 + 4). Vezi SONET. MM. ENDOCENTRIC,-Ă în analiza distriburională şi în analiza în constituenţi imediaţi (vezi ANALIZĂj. 2 i)» construcţie (sintagmă* sau grup* sintagmatic) a cărei distribuţie* în ansamblu este echivalentă cu distribuţia a cel puţin unuia dintre componente. Termenul a cărui distribuţie este echivalentă cu a ansamblului constituie capul* (sau centrul) construcţiei, celalalt sau ceilalţi sunt modificatori* (sau adjiincţi). Endocentric se opune, ca tip de distribuţie şi ca relaţii dintre componente, lui exocentric*. • Construcţiile endocentrice pot fi: coordonatoare, dacă distribuţia de ansamblu este echivalentă cu a fiecărui component, fiecare component funcţionând drept cap (sau centru); subordonatoare, dacă există un singur cap (sau centru) al construcţiei, deoarece un singur component satisface condiţia echivalenţei de distribuţie cu a construcţiei în ansamblu. Astfel, în construcţia: Am cumpărat cărţi, caiete, grupul cărţi, caiete este endocentric cu două capuri (centre), iar în construcţia: Am cumpărat cărţi noi de istorie, grupul cărţi noi de istorie este endocentric, dar cu un singur cap (sau centru), reprezentat prin nominalul cărţi. G.P.D. ENEASILAB Vers de 9 silabe, care poate avea o cezură* asimetrică (4 + 5, 5 + 4), dar şi două cezuri (3 + 3 + 3). Poate fi considerat variantă catalecrică a decasilabului*: Acolo corpul mi l-aş duce... / Ruina trage la ruină... / Aş vrea ca moartea să m-apuce I Purtându-mi viaţa ca o cruce / Pe-un ţărm frumos de mare lină (Macedonski). Eneasilabul a fost mult utilizat în poezia româr nească, de la Rondelurile lui Macedonski până la O. Goga sau L. Blaga. MM. ENJAMBEMENT Vezi INGAMBAMENT. ENTROPIE Mărime statistică*, împrumutată în lingvistică din teoria comunicaţiei şi aici din termodinamică; măsoară gradul de nedeterminare a unui fenomen. în lingvistică, entropie desemnează cantitatea de'informaţie raportată la un element al mesajului transmis; se delimitează entropia de ordinul 0, 1, 2, 3... prin relaţii matematice. Entropia este utilizată în diferite experimente pentru a demonstra de ex., diferenţa dintre limbi în ceea ce priveşte numărul de litere, în condiţiile în care limbile A şi B folosesc acelaşi alfabet; traducerea unor fraze din română în germană şi invers permite constatarea că versiunea germană a unui text românesc are mai puţine litere decât cea germană. « S-a mai analizat entropia textelor poetice, care prezintă o deosebită complexitate în ceea ce priveşte informaţia. Se traduce într-o limbă străină o parte a unui text poetic, urmând ca restul traducerii să fie ghicit. Entropia corespunzătoare unui astfel de experiment este reprezentată de gradul de nedeterminare al etapelor succesive prin care se calculează, tot matematic, supleţea textului (S. Marcus). Entropia stabileşte relaţii matematice cu alte unităţi cum ar fi frecvenţa*, rangul*, redundanţa*. A.B.V. ENUMERAŢIE / ENUMERARE Figură* sintactică (de construcţie) realizată prin înşiruirea în enunţ a unor termeni aflaţi în raport de coordonare* (substantive, adjective, verbe, grupuri nominale*/ verbale*): Nit sunt patimi mai nobili, mai mari, mai lăudate, / Mai vrednici să s-aprinză în inimi bărbăteşti? i Nădejdi, viaţă, cinste, simţiriie-nfocate,/ Femeii le jertfeşti? (Alexandrescu), ® Apropiată de acumulare*, enumeraţia are în genere funcţie descriptivă; există uneori în secvenţă un „concept colectiv" pe care enumeraţia îl detaliază şi care se situează la începutul ori la sfârşitul lanţului de substantive coordonate: Iară gazda, robotind zi şi noapte, se proslăvea pe cuptior, între şanuri, calupuri, 196 ENUNŢ astrăgaciuyvbedreag, dichiciu, şi alte custuri tăioase* muşchea,piedecă, hască şi clin, ace, sctile,cleştij pilă, ciocan, ghinţ, piele, aţă, hâr-bul cu călacan, cleiu şi to f ce trebuie unui ciubotar; (Creangă). In text, enumeraţia poate avea fie caracter haotic (enumeraţia: haotică e sp ecificăpoe zieimodeme):Aş rar- nă de păreţi, I împârecheati cu zeci de^ instrumente^ /Tablouri/dm datât cărţii portrete; / Pendule-n care cucul s-a opritul Spade cu vârful ars si ruginit, f Icoane, pajuri, chivote, stilete (Argheziene se polarizează binar, reprezentând o sursă pentru antiteză*; Ele-n fundurile mării, / In cer, pre pământ, în vânt (I. Văcărescu). © Termenii enumeraţiei alcătuiesc uneori o gradaţie* ascendentă (vezi CLIMAX) sau descendentă (vezi ANTICLIMAX): O! te văd, te-aud, te cuget, tânără şi dulce veste / Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alţi zei (Eminescu); Ea pleacă, se duce, s-a dus (Macedonski). © în arta oratorică, enumeraţia are şi funcţia de a recapitula argumentele anterior expuse intr-un discurs. MM. ENUNŢ;::.;.;:: Termen al cărui conţinut este delimitat diferit în funcţie de criteriile utilizate* 1. Dintr-o perspectivă; strict lingvistică, enunţul este o structură semnificativă, constituită dintr-una sau mai multe propoziţii şi cuprinsă, între două pauze. Analiza* în constituenţi imediaţi descrie enunţul minimal drept secvenţă; formată dintr-un grup nominal şi unul verbal. In cercetările modeme de sintaxă a limbii române, se preferă; termenul enunţ pentru avantajul de a fi neutrii în raport cu distincţia tradiţională propoziţie / frază, incluzând ambele tipuri de structuri şi evitând astfel ambiguitatea celor doi termeni. în funcţie de caracteristicile structurale, se disting enunţuri gramaticale şi negrămaticale (vezi GRAMATICALITATE), se-nianiice şi asemantice; în funcţie de posibilităţile de interpretare, se disting enunţuri normale (cele care permit o interpretare semantică şi numai una singură), anormale (neinterpretabile semantic în cadrul unei anumite limbi) şi ambigue (cele care permit mai multe interpretări semantice). 2. Din perspectiva uzului, enunţul este definit drept produs (rezultat) al enunţării*, act individual de folosire concretă a limbii. Spre deosebire de eminţarei care are caracter procesual, enunţul reprezintă o componentă statică ă activităţii comunicative. Ca structură actualizată (sub formă oralăsauscrisă), enunţul aparţine sfereijjerfbr^ .mian.ţeLL-înxereetăriieTnai noi, de altfel, există tendinţa de a restrânge folosirea termenului la® domeniul pragmaticii. U.R. ENUNŢARE Act individual de utilizare a limbii^ Enunţare# reprezintă domeniul de manifestare:. creaţii vităţii* jiKgvîsifce a indivizilor. Relaţia dinţi# V enunţare şTwiunţ^sţe^aceea dintre proces şi \rezultat. Enunţurile prezintaîn structura lor mărci® diverse ale activităţii de enunţare (de ex., fbrm# verbale specifice prin care se desemnează tipul de act performat, forme pronominale şi / sau verbale care dau indicaţii asupra emiţătorului*, vocative sau termeni de adresare care dau indicaţii asupra destinatarului*, adverbe care fac referiri la : circumstanţele spaţiale şi / sau temporale al# enunţării, forme verbale care indică aderenţa sa# neaderenţa emiţătorului la enunţ, construcţii® sintactice care semnalează distanţarea faţă de un® enunţ produs de interlocutor etc.). Problematică enunţării constituie, în ultimele decenii, un domeniu special de interes al cercetătorilor (vezi lingvistica enunţării, în lumea francofonă, sau® pragmatica*, în viziunea autorilor britanici şi americani). Ea înglobează aspecte ca: deixis*, modalităţi*, argumentare*, performative*, forme ale implicitului (vezi IMPLICATURĂ; PRESUPOZIŢIE) etc., care pun în evidenţă capacitatea codului* lingvistic de a face referiri, prin componente specifice, la propria sa funcţionare, precum şi felul în care structura enunţului reflectă particularităţile fiecărui context* comunicativ, inclusiv atitudinea emiţătorului faţă de propriile sale enunţuri şi faţă de cele ale interlocutorului. LJ.R. ENUNTIATIVrĂ (PROPOZIŢIE-) într-o clasificare a propoziţiilor* după modul* de comunicare instituit de locutor* în relaţia sa cu interlocutorul*, tip de propoziţie prin care se comunică un eveniment din realitate, verificabil prin raportarea la starea de fapt, ca adevărat sau fals, deci care poate primi o valoare de adevăr;; sin. asertiv (vezi ASERTIV^); declarativ. Se opune propoziţiilor interogative*, prin care se cer informaţii, şi propoziţiilor imperative*, prin care se transmit ordine, îndemnuri, interdicţii, ultimele două tipuri neputând lua valoare de adevăr® EPANADIPLOZA / EPANASTROFA 197 > în sintaxa românească, în cadrul unei clasificări a propoziţiilor după scopul comunicării, se ■disting numai două tipuri de propoziţii: enunţiative, care dau informaţii, vs, interogative, care cer informaţii, primul tip subordonând şi propoziţiile imperative. în această clasificare, propoziţiile enunţiative, în funcţie de conţinutul modal şi de realizarea acestuia prin forma verbului, sunt subclasificate în: enunţiative reale, enunţiative optative; enunţiative imperative; enunţiative potenţiale; enunţiative dubitative, " GRD. EPANADIPLOZA / EPANASTROFĂ Figură* sintactică (de construcţie) realizată prin repetarea unui cuvânt / grup de cuvinte la începutul şi la sfârşitul unei unităţi sintactice sau metrice; are un efect stilistic apropiat de anadi-ploză* - cu care este sintactic complementară -creând în text o simetrie de acelaşi tip, combinaţie între anaforă* şi epiforă* după schema x...x: Nu te iubesc atâta cât ştiu să te iubesc? (Eminescu); Zică toţi ce vor să zică. / Treacă-» lume cine-o trece (id.). Spre deosebire de ana-diploză, epanadiploza are o utilizare mai largă în textul poetic şi posibilităţi mai variate de valorificare stilistică a simetriei, căci enunţul închis între cele două cuvinte sau sintagme repetate sugerează o construcţie ciclică. Când valuri află un mormânt i Răsar în urmă valuri; (...) / Un soare de s-ar stinge-n cer; / S-aprinde iarăşi soare (Eminescu); într-o viaţă de-o durată / Ai murit de patru ori. / De acea n-ai să mori / Înc-o dată, wciodată (Arghezi). • Ca formă de repetiţie* în poziţie fixă, epanadiploza se combină uneori cu figura etimologică (vezi FIGURĂ), deoarece cuvântul poate avea la reluare o formă gramaticală sau derivată diferită de prima apariţie: A fost un joc al morţii drumul meu? / Dar moartea să se joace mt-i deprinsă (Philippide) -poliptoton* (al morţii-moartea) şi parigmenon (un joc - să se joace). © Combinaţia dintre epa-nadiploză şi anadiţjloză se numeşte epanaforă. Vezi ANADIPLOZA; EPANAFORA; FIGURĂ. MM. EPANAFORĂ Figură* sintactică (de construcţie), combinaţie între anadiploză* şi epanadiploză*: E vremea rozelor ce mor / Mor în grădini şi mor şi-n mine (Macedonski). Unele tratate de retorică (H. Lausberg, Gh. Dragomirescu) nu fac distincţia dintre epanaforă şi anaforă*. M.M. EPANALEPSĂIGEMINAŢIE Figură* sintactică, formă de repetiţie* care constă în reluarea unui cuvânt / grup de cuvinte Ia începutul, la mijlocul sau la sfârşitul unităţii sintactice ori metrice, după schema x(y)x... / ...x(y)x... / ...x(y)x: Orchestra începu cu-o indignare graţioasă, / Salonul alb visa cu roze albe / Un vals de voaluri albe;.. / Spaţiu, infinit, de o tristeţă armonioasă... II în aurora plină de vioare,! Balul alb s-a resfirat pe întinsele cărări (Bacovia). La iniţială de frază / vers, figura se apropie de anaforă* iar la finală de epiforă*; în general însă epanalepsa este liberă de simetrie: Ce alb, ce negru de alb / câte stele şi stele şi stele lângă stele în alb / şi vine vârtejul şi vine vântul şi vine / suflare de aer I şi ne suflă şi smulge (N. Stănescu). MM. EPANASTROFĂ Vezi EPANADIPLOZĂ. EPANODĂ Figură* sintactică (de construcţie), formă de repetiţie parţială în care fiecare termen al unei enumerări este reluat şi explicitat: Le sort vous y voulut Pune et Pautre arnener: l Vous pour porter Ies fers; elle pour en donner [“Soarta a vrut să vă aducă aici pe amândouă: / Pe tine ca să porţi lanţuri; pe ea ca să ţi le pună“] (Racine); Son devoir m'a trahi, mon malheur, et son pere; / Mais son devoir fiu juste, et son pere eut raison: I f impute â mon malheur toute la trahison [„Datoria sa m-a trădat, nenorocirea mea şi tatăl lui;/ Dar datoria a fost dreaptă şi tatăl a avut dreptate:/ Pentru toată trădarea e vinovată doar nenorocirea meau] (Comeille). ® Ca în multe alte figuri bazate pe repetiţie, reluarea explicită a termenilor se face cu scopul de a-i situa în raport de sinonimie (exemplul din Racine) ori, dimpotrivă, de opoziţie semantică (exemplul din Comeille). MM. EPENTEZĂ 1. în sens larg, epenteza este o schimbare fonetică necondiţionată, care constă în introducerea 198 EPEXEGEZĂ unui sunet neetimologic (vocală sau consoană) în interiorulunui cuvânt: chilvărâ (pentru chivără), coaijă (pentru; coajă)y imvt (pentru ivi). •. în acest cazi este sinonimcu anaptixâ*2; în sens restrâns (sens i cu: care cuvântul circulă^ mai frccvent;.^dingvisticavromâheasca)y: epenteza este o schimt^e foneUcinecondiripnată^ care^ coristă îii introducerea unui sUnet (vocală sau cdrisbariă)^înfeun grup cdnsbn^ Epenteza este un accident puţin răspândit în istoria limbii române şi deci cu efecte puţin semnificative: lat *deexcitare > deştepta, lat mixticium > mistreţ, st zlobivu > zglobiii. Cele mai multe exemple de epenteza aparţin graiurilor dacoromâne, unde acest fenomen afectează numai anumite cuvinte; astfel în zonele vestice ale ţării se întâlneşte epenteza lui c în grupul sl în sclabt sclănină etc., sau epenteza lui ă în grupul hr din cuvintele: hărăni, hârcină în zonele sudice. Alte epenteze sunt izolate şi adesea individuale: ceasclov (pentru ceaslov) etc. C.C. EPEXEGEZĂ . Figură* sintactică (de construcţie) care constă în adăugarea paratactică a unei determinări explicative la un cuvânt existent în text: Stejarii, ; arborii aceştia imenşi; mărginesc de un secol drumul; Pe când luna, scut de aur> străluceşte prin alee (Eminescu), Apropiată de acumulare* şi având adesea valoare metaforică, epexegeza se realizează gramatical ca apoziţie** cu care este uneori confundată; are funcţia de reliefare expresivă[(te''niisd en relief) a termenului adăugat MM. EPICEN în gramatică, termenul se utilizează pentru a denumi o clasă de substantive animate*, caracterizate din punct de vedere formal printr-o formă unică - fie de feminin, fie de masculin-, iar din punct de vedere semantic, prin capacitatea de a se referi, în egală măsură, la un masculin şi la un feminin: barză, cămilă, fluture, liliac. o în acest fel, denumirea de epicen perpetuează mai vechea ambiguitate creată în istoria evoluţiei genurilor între genul natural şi genul gramatical. * Clasa substantivelor epicene este o clasă eterogenă, care în afara denumirilor de animale* insecte, plante, include şi o serie de compuse: (gură-cas-câ, papă-lapte) sau adjective substantivizate (complice), care prezintă o flexiune nominală incompletă. Acestea din urmă au fost demarcate de unii cercetători prin includerea lor în subgenul comun*. - Vezi ANIMATY SUBSTANTIV. c.c: . EPIFORĂ J, Figură* sintactică (de construcţie), constând din repetarea unui cuvânt/grup de cuvinte la sfârşitul unor fragmente de enunţ (unităţi sintactice sau metrice); realizează o simetrie inversată faţă de anaforă*, după schema ...x/ ...x/: De ce te temi? Cu mine nu te teme (Eminescu); Pe când de-argint, / în amurg de-argint, / S-aprinde crai-nou (Barbu). ® Funcţia de insistenţă prin repetiţie a epiforei se află la originea unor construcţii sintactico-lexicale de tipul laitmotivului, care pot fi dominante într-un text: Amurg de toamnă violet... / Doi plopi, in fund, apar in siluete, I Apostoli in odăjdii violete / Oraşul tot e violet. // Amurg de toamnă violet... Pe drum e-o lume leneşă, cochetă, I Mulţimea toată pare violetă,/ 'Oraşul tot e violet (Bacovia): Atunci când se realizează între cuvinte care îşi modifică lâ: reluareforma gramaticală, epifora este apropiată de poiiptoton*. MM. EPIGRAMĂ Având la origine sensul de „inscripţie pe un obiect" (Gh. Dragomirescu), epigrama este o suită de versuri (cel puţin un distih*, cel mult un v catren*) cu caracter satiric sau umoristic, realizat; printr-un cumul figurativ în care predomină ambiguitatea* şi aluzia". Din Antichitatea clasica şi până in romantism, epigrama s-a dezvoltat în regim de obicei ludic. Ea cunoaşte o dezvoltare spectaculoasă în secolul nostru (popularizată prin presă şi prin toate mass media); spre deosebire, însă, de epocile anterioare, epigrama contemporană implică deseori o dimensiune gravă, uneori abia ascunsă de umorul obligatoriu. înţelegerea epigramelor presupune, de obicei, cunoaşterea contextului extralingvistic la care se referă textul (I.L. Caragiale deschisese, la un moment dat, o berărie; Al. O. Teodoreanu - Păstorel era un mare cunoscător şi amator de vinuri etc.). Ex.: lancu Luca Caragiale I îţi dă berea cu măsură;l Face şi literatură.../ însă nu face parale (Cincinal Pavelescu); Epitaf: Aici zace Păstorel, / Suflet EPILOG 199 bun şi spirit fin. / Dacă treci pe lângă el, I • Nu-l trezi, că cere vin! (Păstorel Teodoreanu). • Epigrama nu se confundă cu calamburul*, care rezultă întotdeauna dintr-un joc semantic între Icuvinte paronime* (apropiate fonic, dar având sens diferit). Vezi CALAMBUR; PARONOMAZĂ. MM. EPILOG ; :în naratologie*, parte componentă (facultativă) în ^structura romanului; situată - într-o secvenţă temporală lineară - după sfârşitul acţiunii. Epilogul este alcătuit dintr-un comentariu sau capitol final, situat în prelungirea naraţiei, în care se clarifică statutul personajelor, se formulează consideraţii cu caracter general ori moralizator sau se rezumă întâmplări petrecute după finalul acţiunii, dar aflate în legătură cu aceasta. ® Uneori, ultimele fraze/ pagini dintr-un roman pot îndeplini această funcţie chiar în absenţa titlului explicit; vezi, de exemplu, finalul romanului Dnei. De Lafayette La Princesse ele Cleves [Prinţesa de Cleves]. Atunci când este anunţat ca atare, epilogul constituie un capitol de dimensiuni variate. Romanul lui/Samil Petrescu Patul lui Procust se încheie, de exemplu, cu două epiloguri care se succed (unul aparţine naratorului-personaj - Epilog /, iar celălalt autorului - Epilog //), prilej pentru a închide acţiunea în două planuri narative paralele: primul în text, al doilea existent până atunci doar în subsolul textului. Ultimele două volume (Le tenips retrouve -Timpul regăsit) din romanul  la recherche du temps perdu [In căutarea timpului pierdut] de M.Proust joacă, în compoziţia textului, rolul unui amplu epilog. Prezent explicit mai ales în romanul clasic (din secolele ai XVIII-lea -al XlX-lea), epilogul îşi modifică formula în proza contemporană: fără a mai fi izolat în mod explicit, el încheie, uneori direct, o naraţiune completă care şi-a propus să ilustreze în mod exemplar o întâmplare. ® Prezenţa epilogului este considerată un factor caracteristic în diferenţierea, ca specii narative, a romanului de nuvelă. Vezi INCIP1T. MM. EPITET Figură* de stil (trop*); în accepţia restrânsă a vechilor retorici - adjectiv care determină un substantiv, pe lângă care îndeplineşte funcţia de atribut sau de nume predicativ / element predicativ suplimentar; în accepţie lărgită - determinare adjectivală / substantivală (pe lângă un substantiv) sau adverbială / substantivală (pe lângă un verb). în ambele accepţii, epitetul trebuie să aducă un plus semantic, să introducă în enunţ o valoare expresivă"; în absenţa expresivităţii, nu se vorbeşte de epitet, ci de simplă determinare: epitetul este considerat redundant pentru sensul enunţului, în timp ce adjectivele / adverbele / substantivele determinative nu pot lipsi fără ca semnificaţia acestuia să fie afectată. în versurile Ar trebui un cântec încăpător precum i Foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare (Barbu), atributul cu sare are doar funcţie de determinare, în timp ce adjectivul mătăsoasă are funcţie de epitet, este redundant gramatical (facultativ în text), dar necesar pentru valoarea sa stilistică, în calitate de element constitutiv al unei mai ample sinestezii*. 9 Epitetele se clasifică din mai multe puncte de vedere; rezultă categorii inegale ca rigurozitate a criteriilor şi, de aceea, terminologia legată de epitet este lipsită de unitate în studiile consacrate figurii. Cele mai importante modalităţi de clasificare a epitetelor sunt: 1. gramaticală, având în vedere expresia morfologică a epitetului, şi construcţiile sintactice în care acesta poate intra: a) după expresia morfologică: epitetul adjectival (cu funcţie de atribut /nume predicativ): raze dulci şi argintoase (Bolintineanu); Noaptea-i dulce-n primăvară, liniştită, răcoroasă (Alecsandri); epitetul substantival genitival / prepoziţional i apozitiv (cu funcţie de atribut): val de aur; fir de-argint; lacuri de smarald (Alecsandri); natura fecioară (Heliade); ochii tăi de ghiaţă; lumina ta fecioară; stelele proroace (Eminescu); epitet adverbial (cu funcţie de complement circumstanţial); plânge dureros; turbat mă sfâşia (Heliade); recheamă dulce (Bolintineanu); se-ngânâ armonios (Alecsandri); epitet gerunziul (cu funcţie de atribut): jelinda mea cântare (Heliade); arzându-z sân (Bolintineanu); umbra adormindă (Alecsandri); notele murinde; silfe şopotinde (Eminescu); b) după structura sintactică din care fac parte: epitet antepus (vezi INVERSIUNE): pieritorul sunet; alba lună; asprul ger (Alecsandri); frumoasele, mari, odorantele roade (Eminescu); epitet multiplu (sau lanţul de epitete) - format de obicei prin coordonarea a două sau trei epitete, rar mai multe; locaş adânc, tăcut (Alexandrescu); Dar ea era frumoasă şi 200 EPITET (continuare) jună jz plăcută (Bolintineanu); Pe câmpia Inălbită; netedă, strălucitoare; Vesela verde câmpie acu-i tristă, veştejită (Alecsandri); Trece albă, dulce, mlădioasă, jună, / Albă ca neaua noapteamlZânaMiradoniz (Eminescu); epitet invers (caracterizai prin lipsă derconcordanţă între raportul sintactic şi sens: determinarea sintactică este, de faptTi determinat logic); asprimea soartei [„soartă aspră**] (Heliade); splendoarele verdeţii! (Alecsandri);^ amarul tinerelor: mele patimi (Blaga); ; mohorârea pustiului pietros (Barbu); epitete cuplate (între care unul îl determină adjectival ori adverbial pe celălalt): unda cea visător bolnavă; palid dulce soare; păru-ţi d-auree mătase (Eminescu): 2. estetică,o clasificare mai veche, utilizată parţial de T. Vianu, care cuprinde tipurile clasice de epitete privite din punctul de vedere al funcţiei lor stilistice în texL; unele categorii se suprapun: un epitet poate fi, de ex., apreciativ şi ornant sau ornant şi generalizator: epitet apreciativ (cuprinde o judecată de valoare): floare mândră, răpitoare; vergine curate; blestemul mizantropic (Eminescu); epitet evocativ (asociere în sintagmă* a unei realităţi fizice cu una morală): tăinuitele dureri; un gând fin şi obscur (Eminescu), epitet ornant (atribut al stilului „omatus**, epitet care amplifică sensul determinantului: adânca spaimă (Alexandrescu); blând serafim (Heliade); aspră luptă (Alecsandri); umbră măreaţă; voal subţire (Eminescu), epitet generalizator (valabil petru un număr mare de determinate): dulce plai; frumosul ideal (Alecsandri); lumină sfântă; adânca durere (Heliade), adînci murmure; palida lunei rază (Alexandrescu); apele eterne (Barbu); cu rare excepţii, este o determinare abstractă; epitet individualizator sau individual (izolează elementul determinant): lunecoase sfaturi; săltăreţele dactile; rotitorul talaz (Eminescu); epitet pleonastic (asociere în sintagmă a două cuvinte aflate la distanţă semantică mică; are, în general, funcţie de superlativ): colb mărunt; umbră fină; ceată sură (Eminescu); adânca si limpedea lumină (Barbu); rodul durerii de vecii întregi; lapte de opal; crâmpeie mici; pulbere măruntă (Arghezi); epitet impropriu sau imposibil (asociere caracteristică mai ales poeziei modeme, inacceptabilă ca determinare în limbajul curent): lianele albastre; ceru/ cel verde; zăpadă viorie; mitele albastre (Eminescu); vfrwn/e-albastre (Philippide), mersul albastru al lunii (Blaga); sinteze transparente de străluciri (Barbu); iarbă cerului albastră; Şi scrise desluşit, ies dintr-un sul I golul pătrat, numărul sterp şi sensul nul (Arghezi); epitet cromatic: păru-i gaben; ochii ef albaştri; rfbmzzrf de-argint (Eminescu): 3. s e m a n t i că, rezultată din interferenţa epitetelor cu alte figuri:; epitetpersdnificator: luna moale, sfiicioasă şi smerită (Eminescu); săli orgolioase; soare roşiatic şi avar; somnolent acord (Barbu); acuarelă suferindă; fluşturaţiei fulgi de nea (Arghezif; ornicul bate bătrân (Blaga); vezi PERSONIFICARE; epitet metaforic: cugetărileregine (Eminescu); broască de smarald; slova de foc; visul de azur (Arghezi); repezi copite de argint (Blaga); vezi METAFORĂ; epitet sinestezic: aerul văratic, dulce, moale; mireasmă pipărată (Eminescu), acidă melopee; parfumul lunecător (Barbu); Rece, fragilă, nouă, virginală, / Lumina (Arghezi); vezi SINESTEZIE; epitet contrastiv sau oximoron: farmec dureros; bulgări de lumină (Eminescu); luminosul bulgăr (Barbu); cimitire de raiuri (Blaga); suave cârpe astrale (Arghezi); vezi ANTITEZĂ; OXIMORON. « între variatele categorii de epitet se stabilesc şi raporturi determinate de circulaţia tropului în anumite zone culturale (folclor, literatură cultă) ori perioade istorice (din Antichitate până îh epoca modernă). Epitetele rare şi individualizatoare se opun, de ex., epitetelor stereotipe; primele au o frecvenţă mică şi se caracterizează prin unicitate, celelalte se impun într-o anumită perioadă ori curent literar prin circulaţia de la un autor la altul; să se compare săltăreţele dactile (Eminescu) cu seria de epitete stereotipizate ale primului romantism (alb, blând, lin, adânc, frumos, tainic, dulce, amar etc ). ® Relaţia stilistic-semantică dintre epitetele care alcătuiesc structurile multiple este, Ia rândul ei, analizabilă. Cuplate în perechi sau câte trei, epitetele coordonate dau naştere unor serii cu valori variate ori, dimpotrivă, sinonime (sau, cel puţin, dominate de o anumită sferă semantică); apar astfel: un raport de sinonimie* (parţială) între epitetele seriei: o femeie voinică, energică, bărbătoasă (Rebreanu); Ş-aşă de trecătoare, de scurte fericiri (Alecsandri); un sens superlativ*: noaptea-i clară, luminoasă; Poţi ca să vezi icoana radioasă, / în strai de-argint a unui elf de nea (Eminescu); secvenţe pur enumerative: Biserica-n ruină I Stă cuvioasă, tristă, pustie şi bătrână (Eminescu), vezi ENUMERAŢIE; un raport de determinare EPISTEMATICf-A 201 între epitetele secvenţei: aspru-arcate bolîiri de fereastră (Eminescu), copacul darnic cu găteala lui (Arghezi). MM. EPISTEMIC,-Ă (MODALITATE-) Modalitate* logică în cadrul căreia noţiunile de bază ale logicii modale, necesarul şi posibilul, sunt privite rnr în mod absolut, în toate lumile posibile, ci din perspectiva cunoaşterii, adică a ceea ce este ştiut! crezut în raport cu opiniile, cunoştinţele vorbitorului sau ale colectivităţii şi ale epocii din care acesta face parte. Modalitatea epistemică implică un grad mare de determinare istorică şi socio-culturală. ® Modalizatorii* epistemici de bază sunt: se ştie că (P) şi se crede că (P). Primul semnifică faptul că, pentru vorbitor, propoziţia enunţată (P) este adevărată, vorbitorul asumându-şi responsabilitatea recunoaşterii valorii adevărate a lui P, ceea ce înseamnă că modalizatorul este de tip furtiv*. Al doilea, numit şi modalizator „de opinie", semnifică faptul că, pentru vorbitor, propoziţia enunţată (P) poate fi adevărată sau falsă, subiectul neangajându-se în legătură cu valoarea de adevăr a subordonatei, ceea ce înseamnă că modalizatorul este de tip nonfactiv (vezi FACTIV). o Transpunând modalitatea epistemică în sistemul binar al modalităţilor logice: alethic* vs. nonalethic, a şti că este mai apropiat de necesarul alethic, în timp ce a crede că este mai apropiat de modalităţile non-alethice doxastice* (E. Yasiliu, 1978). G.P.D. EPIZEUXIS Figură* sintactică (de construcţie), cea mai simplă formă a repetiţiei*, constând din reluarea unui cuvânt imediat după precedenta sa apariţie: în zadar striga-mpăratul ca şi leul in turbare J Umbra morţii se întinde tot mai mare si mai • i mare (Eminescu); O, mai târziu, mai târziu, după atâtea, aceleaşi lucruri vor fi mai plăcute (Bacovia); că sunteţi roşii, roşii! (Blaga). « Se deosebeşte atât de epanalepsă* (reluare a aceluiaşi cuvânt la distanţă, fără altă condiţionare poziţională), cât şi de repetiţiile în poziţie fixă: anaforă* (x.../ x.../x...), epiforă* (...x/ ...x/ ...x), anadiploză* (...x/ x...) ori epanadiploză* (x...x). Vezi REPETIŢIE. MM EQUI în gramatica generativă*, siglă pentru engl. Equivalent NP-Deletion „suprimare a unui GN echivalent", desemnând o transformare* obligatorie de suprimare* a unui nominal din subordonată identic referenţial cu un nominal al regentei sau de suprimare a subiectului formelor verbale nepersonale, care repetă subiectul verbului principal. în teoriile anterioare modelului GB*, orice completivă şi orice formă verbală nepersonală include în structura de adâncime* un subiect obligatoriu specificat (vezi: Ioni încearcă [Ioni să plece]; Ioni Poate [I°ni tâ plece]), care, în condiţiile identităţii referenţiale cu un nominal al regentei, ca în exemplele date, este supus obligatoriu regulii EQUI, având ca efect suprimarea celui de al doilea subiect. Vezi CONTROL; TRANSFORMARE. G.P.D. ERGATIV,-Ă 1. într-o concepţie morfologică asupra cazului* (vezi CAZi), caz existent în limbi neindo-euro-pene (bască, limbi caucaziene, limbi australiene - dyirbal, de ex.), cu o flexiune de caz bogată, caz diferit de absolutiv*, dar corelativ cu acesta, selectat pentru exprimarea agentului* verbelor tranzitive, în timp ce absolutivul este selectat pentru subiectul verbelor intranzitive şi pentru pacientul* verbelor tranzitive; în general, erga-tivul este cazul marcat*, în timp ce absolutivul, cazul nemarcat. Regulile sintactico-morfologice de selecţie a ergativului interferează cu parametrul tipologic al controlului* şi cu cel al animatului*: există limbi în care selecţia ergativului depinde de gradul de control exercitat de subiect asupra procesului (în unele limbi caucaziene) şi există limbi în care selecţia ergativului este legată de aşezarea nominalului pe o treaptă inferioară în ierarhia animatului (vezi limba dyirbal, unde ergativul este selectat numai pentru nominale nonanimate şi nonpronominale). 2. într-o teorie localistă*, în sistemul localist cu patru cazuri fundamentale (vezi CAZm), ergativul este cazul exprimând „sursa" oricărei acţiuni, caracterizat prin: f-Loc; +Sursă]. Se distinge, în sistemul cu patru cazuri, de absolutiv*, ablativ*, locativ*. Se realizează sintactic prin subiect: Copilul a rostogolit creionul pe bancă. în descrierile semantice nonlocaliste, fillmoriene (vezi CAZp), corespunde agentului (Copilul a rostogolit, cu bună ştiinţă...) sau forţei* (Grindina a distrus recoltele). 202 EROARE 3. Limbă r Tip structural de limbi distinct de limbile/acuzaţive‘; printr-unnmodr. specific de codare* a argumentelor agent şi pacient: şi a funcţiilor sintactice de subiect şi de obiect direct: în limbile ergative; poziţia subiectului este ocupată, de preferinţă, de pacient, codat ca absolutiv, iar ergativul; este; ales pentru exprimarea agentului,. în timp ce în limbile acuzaţive, poziţia subiectului este ocupată de agent; codat ca nominativ; iar pacientul apare în poziţia obiectului direct şi este exprimat prin acuzativ. • Româna, ca şi celelalte limbi romanice, ca limbile indo-europerie în general, este de tip acuzativ, şi nu ergativ. 4. Verb **; Construcţie ^ Prin extensiune, în limbi care nu cunosc cazul morfologic ergativ (vezi 1), clasă de verbe intranzitive* caracterizate prin selecţia unui singur argument având rolul de pacient, pe care îl aşază în poziţia subiectului; sin. verb neacuzativ* (engl. unaccu-sative verb). ® Tiparul de construcţie, existent în numeroase limbi, cunoaşte totuşi unele diferenţe, după selecţia formei reflexive / nonreflexive a verbului. în engleză şi chiar în franceză, tiparul ergativ se realizează mult mai frecvent decât în romană pentru verbe nereflexive (vezi: engl. The do or operied, The vase broke; fr. Son profit a double, La clef tourne dans la serrure). în română, apariţia formei nereflexive a verbului, în acelaşi tipar sintactic, este mai rara (ex. Veniturile au crescut/scăzut. Fântânile au secat), aşezarea pacientului în poziţia subiectului antrenând, de obicei, o schimbare a formei verbului cu una pasivă sau reflexivă, motiv pentru care construcţia românească a fost interpretată, adesea, ca pasivă (ex; Uşa s-a deschis, Vaza s-a spart, Profitul s-a dublat). G.P.D. EROARE 1, în gramatica normativă, sin. cu abatere*; greşeală*; incorectitudine. 2. în gramatica contrastivă (vezi GRAMATICĂ 15), desemnează distorsiunile lingvistice care apar în mod firesc în procesul învăţării unei limbi străine. Unii specialişti disting între erori, care au caracter sistematic* şi greşeli, care au caracter accidental. Erorile constituie o etapă necesară în achiziţia* limbilor străine, reflectând strategiile individuale de însuşire a unui alt cod* comunicativ. Etapele acestui proces reprezintă o succesiune de sisteme individuale, care tind să se apropie progresiv de cel al limbii-ţintă. Aceste sisteme au fost numite dialecte idiosincrasice, sisteme aproximative sau ihterlimbi. Ele sunt rezultat al întâlnirii, în cursul învăţării, a două coduri diferit structurate: cel ăl limbii materne şi cel al limbii-ţintă. Erorile pot fi clasificate în raport cu diverse criterii: a) după mecanismul de producere, se distinge între erori de emitere si erori de receptare; erori interferenţiale (determinate de influenţe din limba maternă — vezi INTERFERENŢĂ) şi erori interne (determinate de influenţe ale stocului achiziţionat din limba-ţintă); erori proactivm (determinate de asimilarea incompletă av unei reguli din limba-ţintă) şi erori retroactive (determinate de extinderea analogică a unei reguli din limba-ţintă); b) după modalitatea specifică de realizare, ţinând seama de poziţia unităţii respective în limba-ţintă: erori absolute (unitatea folosită nu aparţine inventarului limbii-ţintă) şi erori relative (unitatea folosită aparţine inventarului limbii-ţintă, dar prezintă distorsiuni la unul sau la mai multe niveluri structurale); c) după modalitatea de codare: erori orale şi erori scrise. Frecvenţa (corelată cu importanţa comunicativă) poate constitui, de asemenea, un criteriu în analiza erorilor. într-o anumită etapă de învăţare a altei limbi, există erori recurente la un anumit individ, dar şi erori recurente, comune celor care au aceeaşi limbă maternă. îndeosebi; aceste erori sunt importante pentru perfec-; ţionarea metodelor de predare a limbilor străine. 3. Analiză a erorilor. Vezi ANALIZĂ9; GRA-MATÎCĂ15. L.I.Ri ESTV Caz* cu valoare abstractă exprimând „starea" şi „calitatea" subiectului; corespunde, în limba română, numelui predicativ (după copulativul’ a fi) şi elementului predicativ suplimentar: el este profesor; el vine (ca) profesor. Se opune trans-lativului*, cazul abstract al „devenirii", care corespunde, în română, numelui prejdicaliv ocurent după a deveni şi sinonimele lui. ® în română şi în numeroase alte limbi cu un număr redus de cazuri nu există esiv şi translativ în accepţie morfologică; valoarea de esiv se realizează prin nominativ*. G.P.D ETIC,-Ă I. Mod de a studia unităţile dintr-o limbă, ţinând seama numai de distribuţia* acestora. Se descriu astfel tiparele structurale actualizate în limba ETIMOLOGIE 203 respectivă» fără referire Ia aspecte de ordin funcţional Vezi EMIC. II. Dativ ^ în română şi» mai rar, în alte limbi romanice, utilizare specială a formelor clitice* de dativ ale pronumelui personal, caracterizată prin pierderea oricărei funcţii anaforice* şi încărcarea cu o funcţie specială sti-J listică şi pragmatică; se ataşează verbului, pentru | marcarea participării afective a locutorului la realizarea acţiunii sau pentru captarea interesului |interlocutorului faţă de acţiune. Se utilizează fie %o. singură formă de clitic, fie, în serie, două forme ; clitice de persoane diferite (ex. Pe unde-mi umbli?, începe Flămânzilă a cărăbăni deodată în gură câte-o haraba de pâne şi răpede mi ţi le-a înfulicat... (Creangă). e în latină, unde nu existau forme pronominale clitice, desemnează o valoare specială a dativului pronominal personal în general, exprimând participarea moralmente interesată a persoanei la acţiune. LLR.(l); G.P.D.(fl). ETIMOLOGIE 1. Disciplină lingvistică având ca obiect studierea originii cuvintelor dintr-o anumită limbă şi a evoluţiei lor formale şi semantice până în epoca actualăf Pentru stabilirea originii unui cuvânt este necesar să se ţină seama de un complex de aspecte extralingvistice* (istorico-politice, sociale sau geografice, dar şi de cultură şi civilizaţie materială şi spirituală), care să facă plauzibilă raportarea la o anumită sursă. Validarea pre-dicţiilor privind această sursă presupune însă în mod obligatoriu respectarea unei cerinţe de ordin strict lingvistic: concordanţa formală şi semantică dintre cuvintele puse în relaţie. Dacă un cuvânt este considerat moştenit dintr-o anumită limbă de bază, concordanţa formală înseamnă conformare la legile* fonetice care au acţionat în trecerea de la acea limbă la noul idiom*; eventualele abateri trebuie să fie explicabile fie ca o consecinţă a unor accidente* fonetice, fie ca o consecinţă a analogiei* inter- sau intra-paradigma-tice. Pentru împrumuturi*, concordanţa formală cu sursa înseamnă conformare la normele curente de adaptare fonetică şi morfologică a acestora. Concordanţa semantică între cuvinte înseamnă, în toate cazurile, fie conservarea sensului din limba de origine, fie posibilitatea de a găsi o cale logică de explicare a filiaţiei sensurilor (dacă acestea sunt diferite). Cercetarea etimologică a cuvintelor se poate limita la indicarea sursei celei mai apropiate în timp a fiecăruia dintre acestea (etimologie directă) sau poate urmări firul evoluţiei până la sursa primară, de obicei reconstruită (etimologie indirectă). Dicţionarele etimologice ale diverselor limbi sunt reprezentative pentru cercetările de etimologie directă; etimologia este ilustrată mai frecvent în studiile comparativ-istorice*. Etapa studierii evoluţiei unui cuvânt a cărui origine a fost stabilită implică reconstituirea succesiunii temporale a variantelor formale şi a semnificaţiilor, apelân-du-se la mijloacele cronologiei* absolute şi relative, dar şi la dovezi extralingvistice. Comparaţia cu alte limbi înrudite sau cu care limba considerată a venit îh contact poate furniza informaţii relevante. 2. în mod curent, prin etimologia unui anumit cuvânt se înţelege indicarea sursei acestuia. în funcţie de domeniul lingvistic în care este identificată sursa, se distinge între etimologie internă, în cazul cuvintelor create în interiorul limbii considerate (vezi şi COMPUNERE; CONVERSIUNE; DERIVARE) şi etimologie externă, în cazul cuvintelor moştenite din limba de bază sau împrumutate. Din cauza insuficienţei atestărilor, etimologia multor cuvinte nu a fost încă stabilită. Există, de asemenea, un număr relativ ridicat de cuvinte, îndeosebi neologisme, a căror sursă nu poate fi univoc determinată. în această situaţie, se vorbeşte despre etimologie multiplă. Pătrunderea unor cuvinte din diverse limbi, în aceeaşi epocă sau în epoci succesive, poate fi semnalată de existenţa unor variante fonetice ale acestora, în condiţiile identităţii lor semantice (de ex., haractir; haracter, caracter, caracter, variante fonetice nediferenţiate semantic, explicabile prin raportare la surse diferite: neogreacă, rusă, franceză şi, respectiv, latină literară sau germană). Există însă şi posibilitatea ca etimologia multiplă să nu fie asociată cu variaţia formală (de ex., lampă este explicabil, în egală măsură, prin germană, franceză, rusă şi chiar maghiară). în cazul anumitor cuvinte, considerente de ordin formal trimit univoc la o sursă, dar sensurile lor presupun raportarea Ia altă(e) sursă(e) (de ex., absolut este explicabil formal prin latina literară, dar sistemul său de sensuri implică raportarea la franceză; la fel pentru stat, spirit ele.). 3. ^ populară Fenomen prin care subiectul vorbitor, bazându-se pe o serie de asemănări sau asocieri superficiale, alătură în mod spontan o formă lexicală (cuvânt) de o alta cu care nu este legată genede: boli clinică, pentru policlinică, incuibatie pentru incubaţie. Asociaţiile acestea se produc în 204 ETIMON procesul de pătrundere a împrumuturilor* dintr-o limbă în alta şi se datorează atât unui anumit grad de ignoranţă; cât şi nevoii subiectului vorbitor de a se manifesta ca factor activ în procesul de comunicare; Asociaţiile fiind spontane; sursele lor sunt multiple şi .deci. greu de fixat tipologic. Printre cele mai obişnuite notăm: 1) simpla apropiere sonoră; cuvintele prezentând o cvasiiden-titate formală: treaptă pvn\r\x dreaptă^ funegru pentru funebru. Acest' tip de asociere a mai fost denumitşiflrracriepawNWHcd/^îadeseaiase-m^ării formale i se asociază şi un anumit suport semantic sau morfologic; astfel cooperativă a fost apropiat de verbul a cumpăra şi a devenit comparativă şi chiar cumpărativă, mutual a fost apropiat de mut şi a devenit muteşte preluând şi sensul acestuia, vindicativ a fost apropiat de vindeca şi a devenit sinonim cu „vindecător" etc. în evoluţia limbilor, etimologiile populare pot Ţi frecvente, dar puţine reuşesc să se impună. în limba română, printre etimologiile populare acceptate de vorbitori notăm locui apropiat de loc, apă chioară provenit din apă cliiară prin apropierea de chior; a căpia (utilizat în sfera maladiilor umane) ^pentru că a fost apropiat de cap etc. Etimologia populară este utilizată în stilul beletristic cu funcţie de caracterizare a personajelor: remuneraţie după buget (Caragiale). LJ.R (1-2); C.C. (3). ETIMON Formă atestată sau reconstruită (vezi COMPARA-TIY-ISTORIC; RECONSTRUCŢIE) din care provine un anumit cuvânt. Etimonul poate aparţine aceleiaşi limbi - în cazul cuvintelor formate prin mijloace interne (vezi COMPUNERE; CONVERSIUNE; DERIVARE) - sau altei limbi, cu care limba considerată se află în relaţie genetică (vezi ARBORE; CLASIFICARE), sau de contact* (vezi şi INFLUENŢĂ; ÎMPRUMUT). Când etimonul este reconstruit, el poate fi reprezentat de un radical* ipotetic şi nu de o formă lexicală cu mărci morfologice (de ex., lat. genus, (g)natus, natura sau gr. genos sunt raportate la radicalul i.-e. 'gene(e)). Vezi şi ETIMOLOGIE. LJ.R. ETNOGRAFIA VORBIRII Orientare apărută în etnolingvistica* americană, urmărind determinarea tiparelor de utilizare a limbii într-un cadru sociocultural dat (grup, comunitate*, societate, instituţie etc.), prin observarea directă â discursului* spontan. Evenimentul verbal, complex de acte* verbale cu aceeaşi funcţie, este factorul de organizare a folosirii limbii, v fiecare comunitate caracterizându-se printr-un anumit repertoriu f dej evenimente verbale şi printr-o anumită structură a acestora; ? Vezi şi ANTROPOLOGIE LINGVISTICĂ; ETNO- ' llr- ETNOLINGViSTIC Studiu al limbii în contextul cultural în care este utilizată. Desemnează preocupări similare cu acelea ale sociolingvisticii*, dar are în vedere de obicei cercetarea unor comunităţi* simple, mai puţin evoluate, pentru care nu este necesară o reducţie a factorilor implic aţi în comunicare* la un număr de invariante*, ca în cazul cercetării comunităţilor complexe modeme. Etnolingvistica urmăreşte relevarea felului în care o anumită limbă (sau varietate lingvistică) reflectă, printr-uh decupaj specific al realităţii, caracteristicile vieţii materiale şi spirituale ale comunităţii care o foloseşte. La acestea se adaugă studierea atitudinii faţă de limbă şi de diversele componente ale acesteia, precum şi a clasificărilor empirice ale unor forme lingvistice, acte* verbale, subiecte, pe care Ie operează vorbitorii înşişi. Limba şi cultura sunt considerate două realităţi interconectate şi izomorfe, în strânsă dependenţă de exigenţele vieţii sociale; Sin: antropologie* lingvistică (culturală), etnografia* vorbirii (comunicării), etnosemantică. LJ.R ETNOMETODOLOGIC (MODEL~) Model de descriere a organizării şi funcţionării conversaţiei* curente, propus de un grup de cercetători americani (H. Sacks, E. Schegloff, G. Jefferson şi alţii), adepţi ai unei direcţii iniţiate în sociologie de H.Garfinkel: etnometodologia. Modelul se întemeiază pe observarea felului în care participanţii înşişi produc şi interpretează conversaţia, ca formă de interacţiune socială, ideea de bază a etnometodologiei fiind că ordinea socială este creată din interior, de către membrii fiecărei comunităţi*. Se disting trei niveluri ale organizării conversaţiei: a) nivelul local] reprezentat de intervenţia* în curs şi de cea imediat următoare; b) nivelul secvenţelor recurente (reprezentat de trei, patru sau mai multe ETNONIM 205 intervenţii, corelate prin moduri specifice de prezentare a informaţiei; c) nivelul general, reprezentat de întregul ansamblu al schimburilor5" verbale care compun o anumită conversaţie. Unităţile minimale* ale organizării conversaţiei sunt "perechile de adiacenţă*. Principiul care guvernează atât structura acestor unităţi, cât şi întreaga vfuncţionare a oricărei conversaţii este acela al organizării preferenţiale (vezi MARCAT). La fiecare nivelai conversaţiei* există alternative structurale preferate; nemârcate, căre se conformează aşteptărilor* şi alternative structurale neaşteptate; marcate prin complexitatea formelor de expresie şi, uneori; printr-o anumită întârziere în emitere. De exemplu, la nivel local, dacă prima parte a unei perechi de adiacenţă este un act* de invitaţie, acceptarea constituie alternativa nemarcată, iar refuzul alternativa marcată. La nivelul secvenţelor recurente, autocorectarea unei erori sau a unei formulări este alternativa nemarcată, chiar în cazul corectării heteroiniţiate (vezi CORECTARE). La nivelul organizării generale a conversaţiei, stereotipia secvenţelor iniţiale şi finale este alternativa nemarcată, inovaţiile în desfăşurarea acestora Fiind o alternativă marcată. ETNONIM Nume de popor. în limba română, etnonimele se formează de la numele de ţări, cu sufixele*: -(e,i) ari şi femininul în -ă sau -că : (nord)-american, australian, belgian, columbian, elveţian, irakian, laoţian, norvegian, salvadorian, uruguayan sau -ez, cu femininul în -ă: filipinez, gabonez, ghantz, pakistanez, ugandez, vietnamez.Unele forme de masculin sau de feminin sunt specifice: yemenit, birman, maghiar, ungur, franţuzoaica, unguroaică. AP.V. ETOPEE Intr-o clasificare tematică (P. Fontanier), tip de descriere* a unor moravuri / caractere, vicii, virtuţi, talente, defecte, calităţi ale unui personaj real sau fictiv: şi aşa Pătru vodă putem să-i zicem cel milostivă, că binile său au lipădat pentru ţară, care ca acesta nu s-au aflat. Era domnu blândă, ca o matcă fără ac, la judecată dreptă, nebeţiv, ne cur var, nelacom, nerăsipitoriu, putem să-i zicem că toate pre izvod le-au ţinut, ca să nu să zmintească (Ureche). * în structura textului narativ, etopeea este figura care prezintă un personaj cu ajutorul unei scrisori ori al unui discurs, construite potrivit cu trăsăturile definitorii ale caracterului său (Gh. Dragomirescu). © Etopeea a fost pusă întotdeauna în legătură cu speciile caracterelor (vezi La Bruyere, Les Caracteres) şi, parţial, fiziologiilor, cu care însă nu se confundă. (Vezi DESCRIERE; PORTRET; PROSOPOPEE). 2. Figură* de stil constând din personificarea unor lucruri / obiecte: Codrule, codruţule, / Ce mai faci, drăguţule,(...) i Ia eu fac ce fac de mult, / Iarna viscoiu-l ascult, I Crengile-mi rupându-le, l Apele-astupându-le, I Troienind cărările i şi gonind cântările; / Şi mai fac ce fac de mult, I Vara doina mi-o ascult / Pe cărare spre izvor i Ce le-am dat-o tuturor, i Implându-şi cofeile, / Mi-o cântă femeile (Eminescu). Vezi PERSONIFICARE. MM. EUFEMISM Procedeu lexical constând din atenuarea expresiei unei idei prin susbtituire sau perifrază"; în retorică, figură* de gândire bazată pe acest procedeu: Filmul n-a fost rău; Omul nu e lipsit de calităţi. în enunţ, eufemismul apare: a) pentru evitarea unor expresii triviale, crude sau impudicei: a adormi, a răposa, a se duce într-o lume mai bună, a-şi plăti datoria cea de obşte, a da ortul popii - „a muri“; adormire, odihnă -„moarte44; b) în evitarea unor expresii insultătoare sau care ar putea fi interpretate astfel: nevăzători ~ „orbi44; handicapaţi - „înapoiaţi mintal; paralizaţi44; c) în tabu-urile sociale ori religioase, uneori cu valoare onomastică: alcoolic - „beţiv44; Necuratul, Ucigă-l toaca / crucea, Cel de pe comoară - „dracul44; Iele, Frumoasele - în limbajul popular, numele unor „zâne rele44; în Antichitatea greacă, numele unor divinităţi malefice, Eriniile („furii răzbunătoare44), a fost substituit de Eumenide - „binevoitoare44. © Eufemismul se poate realiza ca litotă* (exemple mai sus) sau antifrază* (Frumoase, Eumenide), © Ca figură, eufemismul este de cele mai multe ori utilizat ca rezultat al unui tabu, care duce Ia construcţii metaforice (vezi METAFORĂ) ori simbolice (vezi SIMBOL): Izbânzile cui n-au căzut? I Şi inima cui n-a tăcut? / Ah! Iuntrele toate spre-apus / un val aherontic le-a dus! (Blaga). MM. 206 EUFONIE EUFONIE Efect acustic muzical^ rezultat din combina-rea/repetarea-sunetelor în cuvânt sau din alăturarea cuvintelor în frază; se află la baza unor figuri* de sunet (aliteraţia*, asonanţa*, rima*); opusă cacofoniei*. Eufonia explică anumite schimbări:fonetice datorate influenţei sunetelor alăturate sau apropiate; poate fi factor de ari-milăret?pentru a se evita contrastele fonice:(lat; coronam>Tomvcunună; lat; fenestram>rom; fereastră) ori dzdisimilare*, pentru evitarea unor repetiţii supărătoare eventual greu de pronunţat (lat minutum > rom; mânunt > mărunt;--lat urceolum > rom. urcior > ulcior. • S. Puşcariu a analizat eufonia limbii române în comparaţie cu limbile romanice, utilizând criteriul statistic al frecvenţei sunetelor; o limbă cu preponderenţă vocalică este considerată mai eufonică decât o limbă în care predomină consoanele / grupurile consonantice. în română, raportul de frecvenţă dintre vocale (+ diftongi, triftongi) şi consoane / grupuri consonantice este extrem de echilibrat; prin comparaţie, câteva date privind acelaşi raport în alte limbi romanice, germanice ori slave (datele sunt preluate din fonostatistica Alexandrei Roceric-Alexandrescu): română franceză italiană Vocale 49,4% 43,36% 47,74% Consoane 49,74% 56,64% 52,27% germană engleză cehă Vocale 38,86% 37,4% 40,73% Consoane 61,14% 62,6% 59,13% • în ceea ce priveşte eufonia ca sursă a figurilor de sunet, vezi ALITERAŢIE; ASONANTA; OMO-FONIE; RIMA. M.M. EVALUARE L în cercetarea de tip structuralist, optarea, pe baza unor criterii dinainte stabilite: coerenţă, economie, simplitate în descriere, pentru soluţia de analiză cea mai adecvată în ansamblul descrierii. Teoretic, evaluarea pleacă de la ideea posibilităţii mai multor soluţii de analiză (de interpretare) pentru aceeaşi realitate lingvistică, ca urmare a „descoperirii" prin abstractizări succesive a sistemului lingvistic din manifestări exterioare ale faptelor de uz. 2. Mecanism conceput special de gramatica generativă* standard (N, Chomsky, 1957-1965) pentru a face posibilă alegerea, dintre gramaticile existente, a gramaticii celei mai adecvate, constând în ierarhizarea gramaticilor potrivit capacităţii lor generative; descriptive şi explicative; Are capacitate generativă mai mare gramatica în stare să genereze porţiuni mai întinse ale; limbilor naturale; are putere (sau capacitate): descriptivă mai mare modelul care procură explicaţii satisfăcătoarei pentru fenomene lingvistice cât mai numeroasei şi mai larg răspândite în limbile naturale; are putere (capacitate) explicativă mai mare gramatica permiţând generalizările cele mai semnificative asupra modului de organizare şi funcţionare nu a unei singure limbi, ci a limbilor în general (vezi şi MODELARE). G.P.D. EVENTIV (VERB -) Clasă semantică de verbe care exprimă o modificare în starea subiectului, încorporând în matricea lor semantică trăsătura [+Dinamic]; sin. verb, de devenire; * de schimbare de stare*; ^ dinamic*. © în semantica generativă*, verbele eventive sunt obţinute printr-o transformare* prelexicală de încorporare a predicatului primar a deveni în structura unui predicat static, realizat adesea adjectival sau substantival (vezi: X devine bătrân => X îmbătrâneşte; X devine prieten cu... =>Xse împrieteneşte cu...). Verbul eventiv se: include în sistemul de opoziţii*: static / dinamic, fiecărui verb eventiv corespunzându-i o construcţie statică (verb copulativ a fi + adjectiv / substantiv) (ex. este bătrân vs. îmbătrâneşte:: este bolnav vs. se îmbolnăveşte). • Ca formă; verbele eventive sunt, în română, fie reflexive (a se îngrăşata se îmbolnăvi, a se întrista), fie nereflexive (a slăbi, a îmbătrâni, a încărunţi), fie cu formă reflexivă şi nereflexivă în variaţie liberă {a (se) îngălbeni). Sintactic, verbele eventive sunt intranzitive*. Vezi şi DINAMIC3. G.P.D, EXCEPŢIE 1. Compîement de ^ în sintaxa limbii române, tip de complement circumstanţial, care exprimă o excepţie în raport cu subiectul, atributul, complementul sau numele predicativ al propoziţiei: N-am cumpărat altceva decât caiete. © Complementul de excepţie se construieşte cu prepoziţii, locuţiuni prepoziţionale şi adverbe: decât, în afară EXCLAMATIVA 207 de, în afara etc. 2. Propoziţie circumstanţială de ~ Propoziţia care corespunde în planul frazei complementului de excepţie; ea exprimă un raport de excepţie faţă de propoziţia regentă. în toate situaţiile, propoziţia de excepţie este dependentă de o regentă negativă; ea prezintă o topică fixă, fiind plasată întotdeauna după regentă. Printre conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale specifice circumstanţialei de excepţie se numără: decât (să), în afară că: AT-atn ascultat altceva.decât ce am vrut. C.C EXCLAMATIV,-Ă Mv Propoziţie1-* într-o clasificare a propoziţiilor după modul* de comunicare instituit de locutor, tip de propoziţie care exprimă spontan o emoţie puternică sau o apreciere afectivă a locutorului în legătură cu un fapt care l-a surprins, l-a emoţionat etc.; aparţine clasei de construcţii de tip afectiv* şi subiectiv. în această concepţie, se distinge de celelalte moduri de comunicare: enunţiativ* (sau declarativ), interogativ*, imperativ*. ® în tradiţia sintaxei româneşti, într-o clasificare a propoziţiilor după afectivitate*, exclamativa reprezintă tipul de propoziţii afective (sin. exclamative) şi se opune cdfîor neafective (sau neexclamative). Propoziţiile exclamative pot apărea atât în cadrul enunţiativelor, cât şi al interogativelor, o Ca realizare, propoziţiile exclamative sunt de două tipuri: a) marcate prin cuvinte exclamative (vezi 2), al căror inventar este diferit de la o limbă la alta şi de la un registru stilistic la altul (vezi, pentru română, ce, cu valoare adjectivală sau adverbială: Ce fată frumoasă!; Ce mult lucrează!; cât (de): Cât de 'frumoasă eşti!; cum (de): Cum mănâncă de urât!; aşa (de), atât de: Aşa de frumoasă eşti!; pop. unde nu: Unde nu începe o ninsoare!; pop. că: Că frumoasă mai eşti!; b) fără cuvinte exclamative speciale (ex. Frumoasă eşti!). Ambele tipuri au în comun: marca intonaţiei exclamative, cu contururi foarte variate, în funcţie de starea afectivă exprimată; unele particularităţi sintactice, cum sunt: a) inversiunea* (vezi, de ex., inversiunea numelui predicativ); b) elipsa* (întreaga construcţie se reduce la grupul sintactic cu încărcătura afectivă cea mai puternică, adesea un grup nominal: Ce fată frumoasă!); c) prezenţa unor tipare sintactice de gradare* şi de intensitate* a adjectivului sau a adverbului (vezi, de ex., pentru română, frecvenţa grupurilor ce de, cât de, atât de, unde de este semnul unui tipar sintactic superlativ*. 2. Cuvânt ^ Serie de cuvinte şi de grupuri sintactice cu valoare adverbială, ocurente la începutul propoziţiei exclamative, purtătoare ale accentului* sintactic şi, adesea, şi ale semnificaţiei de gradare* (vezi, de ex., ce adverbial din construcţia: Ce frumoasă eşti!, care funcţionează, simultan, ca marcă exclamativă şi ca marcă superlativă). G.P.D. EXCLAMAŢIE 1. Sin. propoziţie!construcţie exclamativă; vezi EXCLAMATIV/2. Semn de - / Semnul exclamării [!] Semn de punctuaţie*. în româna contemporană standard ese marca grafică a intonaţiei exclamative; apare de regulă după vocative şi după interjecţii neintegrate sintactic, după propoziţii (fraze) exclamative ori imperative: Oh [!] m-aţi otrăvit, nelegiuiţilor [!] Doamne [!] fie-ţi milă de sufletul meu[f] (C. Negruzzi). Repetat, marchează intensitatea exclamaţiei: Tu [!!]... nu vezi!... (Eminescu). înainte de semnul exclamării nu se lasă pauză albă*. Pentru combinaţie de semne [?!]/[!?], vezi INTEROGAŢIE, SEMN DE - în concurenţă cu virgula* mai ales după interjecţiile urmate de vocative, alternând cu absenţa punctuaţiei când pauza dintre inteijecţie şi vocative e foarte scurtă (Mă omule!). Circulă şi cu denumirea semnul mirării. 3. ^ retorică în retorică, figură* de stil/tip de frază prin care se exprimă un sentiment puternic sau o judecată afectivă; este însoţită întotdeauna de intonaţie* şi comportă caracteristicile lexico-gramaticale ale adresării (vezi APOSTROFĂ): Ah, năcaz, ah, priveghere, temutule şi tu dor, / Cu câtă plăcere dulce a noastre inimi vă vror! (Conachi); Târgovişte căzută! poetul întristat i Colore variate în sânii-ţi a aflat! (Alexan-drescu). « Exclamaţia retorică cuprinde adesea în enunţ o interjecţie, Ia care uneori se poate reduce întreaga frază (vai!; oh!); Unde este timpul cel de vitejie? I Timpul de mari fapte?... Vai! n-o să mai vie (Bolintineanu): Caracteristicile fonetice şi into-naţionale ale frazei exclamative sunt: creşterea intensităţii şi a cantităţii silabelor; amplificarea intonaţiei faţă de cea neutră. Vezi EMFAZĂ; INTEROGAŢIE RETORICĂ. C.S. (1-2); MM. (3). EGOCENTRIC,-Ă în analiză distribuţională şi în analiza în constituenţi imediaţi (vezi ANALIZĂ^), construcţie (sintagmă* sau grup* sintagmatic) a cărei distribuţie* în ansamblu nu este echivalentă cu a nici 208 EXPANSIUNE unuia dintre componente; centrul* (sau capul) de OTIln naClnrl «rin nnâi<»if!n tuţie* cu zero. Astfel se comportă sintagma prepoziţională itigrădină şl sintagma nominalăacest copil, a căror distribuţie nu este echivalentă cu a nici unuia: dintre componente, aşa cum probează imposibilitatea suprimării vreunui component (suntnereperateconstrucţiile:7/2vara în,'învaţă grădină; *acest învaţă, *copil mvatâ). Sz opune, ca distribuţie şi ca tip de relaţiej Iui endocentric*.. G.P.D. expansiune 1* în sintaxa de tip structuralist, termen atribuit grupurilor/sintagmelor endocentrice* în raport cu centrul* (sau capul) de grup. Astfel, în fraza: Cartea nouă de poveşti pe care am cumpărat-o ieri copiilor a fost foarte scumpă, grupul nominal în ansamblu, incluzând, în afară de centrul substantival, un adjectiv, un determinant prepoziţional şi o propoziţie relativă, reprezintă o expansiune a centrului substantival cartea. în funcţie de capacitatea claselor morfologice de a strânge determinanţi şi de a organiza în jurul lor grupuri* sintactice (vezi GRUP,), se poate vorbi despre expansiuni ale numelui; expansiuni ale verbului; expansiuni ale adjectivului; expansiuni ale adverbului. 2. în tradiţia sintaxei româneşti, tehnică de transformare a unei unităţi sintactice de rang inferior (parte* de propoziţie) într-o unitate echivalentă de rang superior (propoziţie* subordonată), în vederea obţinerii unor variante sintactice echivalente semantic, deci a unor sinonime* sintactice. Vezi: Subiect > Propoziţie subiectivă (ex. învingătorul a primit trofeul > Cine â învins ă primit trofeul); Com- dex. gata de a pleca > gata să plece) ete.; are ca sinonim dezvoltare. • Expansiunea antrenează modificări în oiganizarea sintactică: a) se introduce un predicat sintactic fie transformând o formă verbală nepersonală într-o formă personală, fie transformând un substand v de provenienţă verbală (vezi, de ex., învingătorul) într-un verb propriu-zis, fie introducând un verb copulativ; b) se introduce un conectiv* specific nivelului frastic; c) se suprimă coneclivu! (dacă există) specific nivelului propoziţiei ® Expansiunea se opune contragerii, cu care are lotuşi h comun caracteristica de tehnici de obţinere a structurilor sintactice sinonime, ambele fiind bazate pe principiul teoretic al corespondenţei* dintre părţile de propoziţie şi propoziţiile subordonate (vezi CONTRAGERE; CORESPONDENŢĂ^); G.P.D. EXPRIM în teoria semantică a cazurilor" (vezi CAZ^ ^), corespundetngh experiencer, denumind rolul* semantic îndeplinit de un nominal animat, ocurent în configuraţia cazuală a verbelor fără agent* (verbe nonagentive); unde exprimă fiinţa afectată? de stare; fără ca aceasta să aibă vreun control asupra receptării impresiilor şi a senzaţiilor. Verbele cu experimentator sunt verbe „de stare*u şi de „schimbare de stare"; includ întreaga clasă a verbelor „psihologice*", o în structurile sintactice ale românei, se actualizează prin obiect indirect (ex. îmi place / convine / este foame / este fiică)) prin obiect direct (ex. Mă doare / supără / uimeşte rezultatul) sau prin subiect (ex. Ion se supără l se bucură I se extaziază / se teme), G.PD. EXPLETIV Component lipsit de semnificaţie, a cărui apariţie este impusă din raţiuni structurale. Clasa expieri-;? velor se poate exemplifica, pentru română, prin adverbe de negaţie din construcţii cu sens afirmativ (ex. Nu l-am văzut decât pe Ion) sau prin conjuncţia că extinsă analogic după adverbe care nu suportă determinanţi propoziţionali (ex. Jar de coate nici ca-mi pasău (Eminescu)); pentru franceză^ prin adverbul negativ ne după regentele craindre, avoirpeur (ex. Je crains qiiil ne vienne) sau prin ? pronumele impersonal il (II arrive que nous sori tions apres dîner). • în GB*, clasa expletivului are caracteristica de a ocupa o poziţie neargumentală (vezi ARGUMENTAL) şi include, pentru engleză;; pronominalele it, din construcţii impersonale, şi there, din construcţii existenţiale (ex. There are three pigsescaping), care, din raţiuni structurale, ocupă poziţia de subiect, fără să fie argumente ale verbului vecin şi fără să li se atribuie vreun rol tematic*. Verbele cu care acestea se asociază au poziţiile de subcategorizare ocupate, it şi there ocupând, atunci când apar, o poziţie suplimentară, exterioară. Să se compare: That the pig had been stolen surprised Mary, unde cele două argumente ale verbului sunt realizate printr-un nominal, respectiv, printr-un complement prepoziţional, cu: It surprised Ma?y that the pig had been stolen, unde expletivul it apare în afara celor două argumente. GRD. EXPLOZIE 209 EXPLOZIE 1. Al treilea moment (ultimul) în rostirea consoanelor oclusive*. Momentul în care organele vorbirii execută mişcarea de deschidere bruscă a canalului fonator*. 2. Deschidere a canalului ; fonator* produsă la iniţială de silabă. Vezi EXPLOZIV; IMPLOZIE. LJ.R. EXPLOZIV,-A (CONSOANA -) 1. Vezi OCLUSIV,-Ă, 2. în structura silabei*, consoană care precedă nucleul vocalic. Articularea consoanelor explozive se caracterizează printr-o tensiune mai puternică de rostire. Vezi şi i- IMPLOZIV LJ.R. EXPOLIŢIUNE Figură* sintactică (de construcţie), formă apropiată de amplificare* şi de acumulare*, constând din reluarea unei idei cu scopul de a o explica ori de a o înfrumuseţa; limitele faţă de celelalte două figuri sunt destul de neclare (H. Lausberg). Reluarea prin ; amplificare este însoţită adesea de un adverb / locuţiune adverbială explicativă (ba, mai bine (zis), încolo, într-adevăr, mai mult, mai degrabă): Lamartine a musicalise le vers, ou plutot il Pa evangelise [„Lamartine a apropiat versul de muzică ori, mai degrabă, de psalm"] (Morier); Pudra cu care îşi văruise obrazul era albastră, buzele şi nările şi le spoise cu vopsea violetă, părul şi-l pole-ise,presărându-l cu o pulbere de aur; iar ochilor le trăsese jur împrejur largi cearcăne negre-vinete ce-i dădeau o înfăţişare de cântăreaţă sau de dănţuitoare. încolo, îmbrăcat tot fără cusur, în frac albastru, sub mantaua uşoară de seară, cu orchideea la cheutoare, nelipsindu-i nici brăţara de la mână, nici inelele din degete (Mateiu Caragiale); Femeile, aproape anonime în lumină când dormitau lungite lânced pe cearşafuri albe, în costume de baie, oarecum toate la fel ca nişte oi ^$ntr-un obor sau, dacă vreţi, unele ca nişte flăcăi Ia recrutare, altele ca nişte „girls“ de operetă, deveneau seara „ doamne " (Camil Petrescu). Vezi şi DESCRIERE. M.M. EXPRESIE Latură concretă a semnelor* sau enunţurilor* lingvistice, care reprezintă o suită ordonată de sunete specifice. Planul expresiei poate fi descris în funcţie de două nivele: cel al sunetelor*, fonemelor* şi cenemelor* şi cel al cuvintelor* unei limbi; disciplinele care se ocupă de acest studiu sunt fonetica*, fonologia*, glosematica* şi gramatica* (când descrie forma cuvintelor şi felul în care se combină în sintagme, propoziţii, fraze). In lingvistica modernă (F. de Saussure, L, Hjelmslev), expresia este delimitată în raport cu conţinutul* şi este frecvent utilizată cu accepţia de semnificant* luat în totalitatea lui. Unităţile limbii (fonem*, morfern*, cuvânt*, sintagmă*) se identifică prin relaţia dintre expresie şi conţinut (vezi COMUTARE). Referinţa unui plan al limbii la altul distinge unităţile funcţionale pentru că o diferenţă de conţinut este fapt de limbă dacă, în aceeaşi limbă, îi corespund diferenţe specifice în expresia materială. Planul expresiei sau al semnificantului, ca plan material al limbii, poate fi considerat sub diverse aspecte: substanţă sonoră, masă fonică sau expresie orală; substanţă vizuală, masă grafică sau expresie scrisă. Expresia este deci materie fonică sau grafică manifestată sub forma de combinaţii date (complexe sonore sau grafice). Nu există nici un raport între sunetele [p], [a], [t] şi ideea de „pat", dar există un raport între structura planului expresiei [pat] şi ideea de „pat“; înlocuirea lui [p] cu [b] în planul expresiei ar produce o modificare a planului conţinutului, pentru că bat semnifică altceva decât pat. © în lingvistica tradiţională, expresia are o interpretare echivocă - orice element al frazei (cuvânt compus, sintagmă, locuţiune), de ex.: expresie verbală impersonală (e bine, e rău). A.B.V. EXPRESIV,-Ă 1. Procedeu / Trăsătură** Mijloc fonetic, morfologic, sintactic, lexical sau prozodic care permite reliefarea stilistică a unei părţi de enunţ*, presupunând o atitudine afectivă* (emoţională) a Iocutorului. Vezi AFECTIV; AFECTIVITATE^ 2. Funcţie ^ sau emotivă Funcţie* a limbajului centrată asupra Iocutorului / emiţătorului mesajului. Vezi FUNCŢIE (A LIMBAJULUI). 3. Act de limbaj - Vezi ACT; ILOCUŢIONAR. MM. EXPRESIVITATE Caracteristică a conţinutului afectiv* (emoţional) al unui enunţ*; în studiile de stilistică, sin. pentru afectivitate. © Expresivitatea poate fi inerentă (atunci când intervenţia contextului* nu este 210 EXTENSIUNE necesarăîn determinarea valorii expresive -cazul onomatopeelor*) şi dependentă de context (în cazul trăsăturilor expresive* situate la toate nivelurile limbii); • involuntară Efect stilistic spontan al unui enunţ care nu fusese formulat în mod deliberat în scopul obţinerii unei valori expresive; este cazul unor scrieri din literatura română veche: opere istorice ori religioase în intenţie, cronicile şi scrierile bisericeşti din sec. al XVH-lea şi al XVIU-Iea conţin pagini caracterizate prin expresivitate (E. Negriei). MM. EXTENSIUNE 1. Concept logic utilizat în descrierea sensului* sau tip de definiţie* a lui care presupune enumerarea tuturor elementelor unei clase; extensiunea se opune intensiunii* (sau comprehensiunii). Ansamblul A al numelor substantivelor în limba română este A - [singular, plural]. Nu orice clasă poate fi definită prin extensiune (dar poate fi definită prin intensiune*) pentru că putem cunoaşte numai un număr limitat de obiecte în legătură cu care a fost folosit un anumit semn, chiar dacă ştim că există şi alte obiecte în legătură cu care semnul respectiv a fost şi / sau va fi folosit Despre orice obiect o, care va avea proprietatea P (stabilită prin observarea creioanelor „normale"), se va spune că face parte din extensiunea O â cuvântului creion; un obiect ipotetic, făcut în întregime din grafit, de forma şi mărimea unui creion, care serveşte la scris, deci satisface numai în parte condiţiile conţinute de intensitatea* cuvântului creion nu e sigur că va fi numit astfel. Extensiunea poate corespunde referinţei*, când termenul este utilizat în enunţ şi când semnul semnifică un obiect prin intermediul unei proprietăţi. Extensiunea poate corespunde denotaţiei* unui termen când desemnează obiectul (obiectele) de care semnul e legat, chiar dacă e dificil să precizăm exact care sunt toate obiectele: clasa „câinilor" - toate animalele care se pot numi astfel. Extensiunea se poate preciza în funcţie de partea de vorbire reprezentată: extensiunea unui adjectiv ca alb este constituită de totalitatea obiectelor (reale sau posibile) caracterizate prin proprietatea „alb"; un verb ca a merge desemnează totalitatea obiectelor (reale sau posibile) care intră sub incidenţa conceptului a merge (vezi HIPONI-MIE). 2. în teoria naratologică a lui G. Genette; încetinire a vitezei narative (vezi NARATIVg), prelungire artificială - în relatare - a duratei evenimentelor reale / fictive povestite. Conceptul se situează în opoziţie cu elipsa* şi cu rezumatul* (vezi EUPSĂ2)‘ în timp ce acestea se bazează pe omisiunea unor părţi din secvenţa narativă sau; cel ş puţin,: pe reducerea lor în discursul narativ, extensiunea se realizează- asemenea unui ralenti : într-o secvenţă de imagini - prin dilatarea timpului; relatării faţă de timpul real ori verosimil al^ desfăşurării evenimentelor, micşorând astfel viteza povestirii (C. Reis-Ă.M. Lopes). e Amplificarea timpului narării faţă de cel evenimenţial rămâne relativ rară în literatură. Pot fi citate, în acest sens, fragmente din romanul  la recherche du temps perdu [In căutarea timpului pierdut] de M. Proust sau capitolul într-o după-amiază de august din romanul Iui Camil Petrescu Patul lui Procust. încercând să surprindă mişcările infini teşim ale ale existenţei narate, aşa-numitul nouveau roman francez al anilor ’60-’70 (Claude Simon, Michel Butor, Natalie Sarraute) a instaurat intenţionat artificialul narativ, tocmai prin aducerea extensiunii până la ultimele limite ale verosimilului. Vezi şi NARATIV-*. A.B.V(1);MM.(2) EXTENSIV,-Ă Tip de unitate suprasegmentală* care caracterizează un segment fonic mai mare decât silaba* (vezi şi INTENSIV). în română - contururile intonaţionale (vezi INTONAŢIE). EXTRALINGVISTIC,-Ă Mai frecvent în sintagma factor -1. în sincronie, element non-lingvistic care influenţează producerea şi înţelegerea enunţurilor* în procesul comunicativ (vezi şi CONTEXT COMUNICATIV; SITUAŢIE DE COMUNICARE); 2. în diacronie, element non-lingvistic (istorico-politic, socio-cultural) care condiţionează schimbările unui sistem lingvistic. L.LR. F FACTITIV Sin. cauiativ; vezi CAUZATIV,-Ă. FACTIV Predicat* în vecinătatea căruia orice propoziţie renunţată este obligatoriu adevărată, dând el ■ însuşi informaţii asupra valorii de adevăr a subordonatei. Cele mai tipice predicate factive sunt: se ştie că (P), se cunoaşte că (P), este de la sine înţeles că (P), pentru care P, simbolizând propoziţia subordonată, este adevărată. ® Se opune predicatului contrafactiv, în vecinătatea căruia propoziţia enunţată este obligatoriu falsă. Dacă există un locutor exprimat gramatical, acesta îşi asumă responsabilitatea recunoaşterii valorii/n/^a propoziţiei subordonate. Cele mai tipice predicate contrafactive sunt: minte că (P), fabuleaiă că (P), i se năzare că (P), pretinde că {(P). 9 Se distinge de predicatul nonfactiv, în vecinătatea căruia nu se înregistrează nici valoarea „adevărat", nici valoarea „fals" a propoziţiei subordonate, iar valoarea de adevăr a enunţului global nu depinde de valoarea adevărat / fals a lui P. Predicatele nonfactive se lexicalizează prin verbe de tipul: crede că (P), presupune că (P) şi prin adverbe ca: posibil (P), cică (P), unde P poate fi adevărat sau fals. Vezi ASERTIV*,; EPISTEMIC. G.P.D. FACULTATIVĂ 1. Determinant ^ în grupurile sintactice, ^semnează orice determinant suprimabil, adică acel determinant în absenţa căruia construcţia rămâne „bine-formată". Distincţia facultativ vs. obligatoriu evidenţiază natura relaţiei sintactice şi semantice faţă de centru: mai strânsă, determinată inerent* de centrul grupului, în cazul determinantului obligatoriu, dar laxa, exterioară, în cazul determinantului facultativ. în G(rup)V(er-bal), corespunde distincţiei argumente* vs. circumstanţiale*. Vezi şi OBLIGATORIU. 2. Relaţie - Vezi CONSTELAŢIE. 3. Transformare - In gramatica generativă* timpurie, transformare* a cărei neaplicare nu conduce la structuri „rău-formate", ceea ce înseamnă că ambele structuri: cea de bază* şi cea transformată* sunt atestate în limbă. ® Pentru română, s-ar putea exemplifica prin transformarea de suprimare* a articolului demonstrativ din structurile atributive: Nominal - Art. - cel - Adj. actualizate prin: caietul cel nou. Vezi 12 3 4 1 2 (J> 4 semnificând că, în română, sunt posibile atât construcţiile cu articol demonstrativ (caietul cel nouj, cât şi cele cu articolul demonstrativ suprimat (caietul nou). » în variantele târzii ale modelului, se renunţă la transformarea facultativă, toate transformările fiind prevăzute din bază. Vezi TRANSFORMARE. G.PD. FAMILIE I. ** de cuvinte Grup de cuvinte asociate între ele printr-o rădăcină* comună, căreia i se adaugă sufixe* lexicale sau prefixe*; după unii cercetători, cuprinde şi compusele*. 9 în română, familia de cuvinte se formează, în sens restrâns, de la baze vechi (latineşti, vechi slave ş.a.): Bun / bun-ătate, bun-ic, bun-tC’ă, îm-bun-a; femeie / femei-esc, femei-este; lemn I în-lemn-i, lemn-os, lemn-iu; grădină i grădin-ar, grădin-ăr-easă, grădin-iţă. 9 în sens mai larg, unele familii de cuvinte au ca punct de plecare două cuvinte-bază: car I căr-uţă, căr-uţ-aş, căr-ac-ior şi căra I căr-ăturâ, cârâ-uş, cărâ-itş-ie, cărăi-uş-i. ® în sens foarte larg, se admite că familiile de cuvinte includ în limba română şi împrumuturile latino-romanice analizabile integrai: gramatică / gramatic-al; spera / sper-antă; structură I structur-al; facil f facilitate; adapta I adapt-a-bil-itate şi multe altele. « într-o altă interpretare, mai puţin obişnuită în lingvistica românească, familiile de cuvinte pot 212 FATEM/FATISM coincide parţial cu câmpurile derivative (vezi CÂMP). Vezi DERIVARE; FORMARE A CUVINTELOR; PREFIX(ARE); COMPUNERE. 9 - frazeologică Vezi FRAZEOLOGIC,-A (UNITATE). IL r de limbi Grup de limbi care au o origine comună (provin din aceeaşi protolimbă*). Familiile se subdivid în ramuri, caracterizate printr-o anumită similaritate de evoluţie. Vezi şi CLASIFICARE (A LIMBILOR).’ AB.V(l);LJ.R.(ll). FATEM/FATISM Termen folosit pentru a desemna elementele lingvistice care apar în structura conversaţiei* fără să reprezinte nici constituenţi ai actelor ilocuţionare*, nici constituenţi ai actelor interac-ţionaie. Nefiind legate de un anumit conţinut semantic, ele nu afectează conţinutul prepoziţional al actelor performate. Sunt elemente conven-ţionalizate prin uz, a căror prezenţă nu este corelată cu transmiterea de informaţie cognitivă, ci cu aspectele fatice* ale proceselor comunicative, reflectând construirea prin cooperare a mesajului. Numite şi elemente de ezitare, de tatonare (engl. fumblings), fac parte din clasa mai largă a semnalelor discursive. îndeplinesc funcţii inter-acţionale, precum şi funcţii metalingvistice*, de glosare a unor unităţi discursive. In raport cu aceste funcţii, se distinge între: elemente care marchează intrarea îh rol a emiţătorului* - engl. starters (de ex., în rom.: păi, deci, aşa, ei!); elemente de flatare a interlocutorului* - engl. cajolers, a căror utilizare este orientată spre satisfacerea cerinţelor politeţii* pozitive (de ex., în rom.: ştii, Înţelegi); elemente de reliefare a problemei în discuţie - engl. underscorers, orientate spre mesaj* (de ex., în rom.: uite ce, ştii ce); elemente cu funcţie de glosare (de ex., în rom.: adică, vreau să zic, cu alte cuvinte, altfel spus). L.LR. FATICĂ 1. Funcţie - Vezi FUNCŢIE (A LIMBAJULUI). 2. Conversaţie ^ Tip de conversaţie* curentă, al cărei obiectiv nu este transmiterea de informaţie cognitivă, ci stabilirea şi menţinerea unor relaţii de bunăvoinţă între participanţi. Situaţiile* tipice pentru comunicarea fatică sunt reprezentate de aşa-numitele „ocazii sociale", reuniuni formale sau informale, precum şi de ocaziile îh care indivizi care nu se cunosc sunt nevoiţi să se afle într-un spaţiu circumscris, pentru perioade de timp variabile (călătorii, săli de aşteptare etc.). Au caracter fatic, de asemenea, secvenţele iniţiale şi finale, care încadrează, într-o conversaţie mai amplă, secvenţele: tranzacţionale propriu-zise (vezi MACR0STOUCTURĂ2). Conversaţia fatică se caracterizează printr-un pronunţat aspectl ritualizat şi prin abordarea unor subiecte! „eteme4fsau „sigure"j care nu pot constituisursap unor controverse. Este considerată drept „un rău necesar", tocmai în virtutea funcţiei sociale precise pe care o îndeplineşte. LLRi FAZĂ în modelul conversaţional integrativ al lui W. Edmondson, tip de element al structurii interacţionale, definit ca succesiune de schimburi* subordonate unui schimb de bază sau coordonate între ele. Coordonarea schimburilor care compun o fază se poate realiza fie prin înlănţuire, fie prin reciprocitate. Prima modalitate presupune cumulul de informaţii referitoare Ia aceeaşi temă, cea de a doua - furnizarea de către! colocutori* a aceluiaşi tip de informaţii (de ex.. A. Ce mai faci? B. Bine. Dar tu? A. Şi eu la fel). întregul ansamblu conversaţional (encounter,m^: terminologia lui Edmondson) este constituit, dintr-o succesiune ordonată de faze, care configurează trei componente: două cu caracter facultativ (iniţială şi finală) şi componenta de bazăs (tranzacţia propriu-zisă). LJ&i FEEDBACK Conexiune inversă, retroacţiune. Termenul aparţine domeniului cibernetica, desemnând o-metodă de control al unui sistem prin reinserţia rezultatelor performanţei sale precedente. Pe această bază, se realizează un autoreglaj al sistef mului, contracarându-se acţiunea tendinţelor naturale interne de dezorganizare. Feedback-ul; controlează entropia* sistemului, eliminând dis-funcţiile. Limbajul poate fi interpretat ca un sistem cu autoreglaj. Pe de o parte, este posibilă analiza neurofiziologică a acestuia pe baze cibernetice. Comenzile nervoase pe care le implica vorbirea sunt controlate de conexiuni inverse: audip ţia propriei voci reglează permanent emisiile vb-\ cale; de aceea, surditatea împiedică dezvoltarea FEMININ,-A 213 normală a limbajului. Pe de altă parte, prin intermediul feedback-ului se pot explica atât procesele continue de eliminare dintr-un anumit sistem a elementelor care produc perturbări ale Comunicării (omonimele4, de ex.), cât şi existenţa unui grad minim de stabilitate a sistemului respectiv, care permite interacţiunea* verbală (posibilitatea identificării de către receptor* a unităţilor distinctive* din sistem, prin eliminarea variaţiilor contextuale sau individuale care intervin în procesul de emitere). : U.R. FEMININ,-Ă 1, Gen Genul feminin este un termen al categoriei genului* gramatical, care în unele limbi se realizează prin doi termeni (masculin-feminin), iar în altele prin trei (masculin-feminin-neutru). în procesul pierderii caracterului motivat al genului natural - bazat pe opoziţia de sex - genul feminin, ca şi ceilalţi membri ai categoriei genului, este evidenţiat astăzi numai prin mărci formale şi la nivel combinatoriu. în limba română, genul feminin prezintă terminaţiile caracteristice -ă, -â, -ea; omogenitatea acestei clase este alterată de prezenţa câtorva substantive masculine: tată, paşă, popă etc. La nivel combinatoriu, genul feminin se evidenţiază prin acord (cu adjectivul, numeralul) sau prin asociere (cu articolul). Vezi GEN. 2. Rimă ^ în versificaţie, rimă* bisilabică, în care accentul* de intensitate cade pe silaba penultimă; formează rime feminine cuvintele paro-xitone (Vezi ACCENT); vântul / cuvântul, stele i mele I jele, roată I tocită, amâră / pâră, aramă / vamă. Sunt, de asemenea, feminine rimele trisila-bice (dactilice) şi cele în care corpul comun cuprinde patru silabe (hiperdactilice sau peonice), deoarece şi în aceste situaţii ultima silabă a versului este neaccentuată: dactilice: penele / sprâncenele, stelele / rândunelele, drâcului / bogatului, plopilor I âchilor; hiperdactilice: mâlurile Ivălurile, pământurile /vânturile /cânturile. Sin.: (rimă, vers) acatalectic,-ă. C.C. (l);MM. (2). FIGURAT (SENS -) în accepţie restrânsă, sens al cuvântului* atunci când este utilizat ca trop*; în accepţie lărgită, transfer de trăsături semantice în uzul contextual al unui cuvânt [Concret/ Abstract, Animat/Inanimat]. Sensul figurat face parte dintre sensurile conotative (vezi CONOTAŢIE) ale cuvântului şi se opune sensului propriu (sau literal). în metaforele* împietrite (vezi CATACREZĂ), broasca uşii sau cocoşul puştii, de ex., transferul semandc se realizează de la [Animat] la [Inanimat], pe baza unei eventuale asemănări de formă între cei doi referenţi; în versurile încă un an, o zi, un ceas / şi drumuri toate s-au retras I de sub picioare, de sub pas (Blaga), sensul [Concret] al substantivului drum a fost substituit cu cel [Abstract], figurat şi simbolic, prezent în contextul drum al vieţii. © Limbaj, stil ^ (sau FIGURATIV) Formă a limbajului* dotată cu expresivitate*; sistemul figurilor*, de stil. Vezi CONOTATTV; CONOTAŢIE; FIGURĂ. MM. FIGURĂ în retorică, deviere de la uzul lingvistic normal, schimbare într-un anumit nivel al limbii, care facilitează expresia poetică sau pe cea oratorică, diferită ca grad de expresivitate* ori persuasiune faţă de maniera comună de exprimare. Figura nu este un simplu ornament al artei poetice: destruc-turarea pe care o presupune devierea de la uzul normal al limbii (de la sensul „propriu, literal44 al termenilor ori de Ia structurile sintactice neutre expresiv) este însoţită de o restructurare a limbajului după un cod propriu, cel al retoricii*, bazat pe uzajul „figurat44 al termenilor şi pe structuri sintactice specifice. Conceperea limbajului literar ca o refacere după reguli proprii a structurii enunţului* este foarte importantă în perspectiva deschisă asupra figurii: dacă nu s-ar lua în considerare acest specific al limbajului figurativ, definirea figurii exclusiv ca deviere s-ar suprapune peste aceea a stilului* (sau a faptului de stil) în general. © Clasificarea figurilor s-a făcut, din Antichitate până în epoca modernă, în funcţie de multiple criterii: natura unităţii lingvistice în care se realizează figura; dimensiunile acesteia (cuvânt, sintagmă, frază) - conform criteriului sintagmatic; nivelul la care se concretizează figura (sunet, morfem, sintamgă, frază, sens) - conform criteriului paradigmatic*. Grupând diverse principii de clasificare, de multe ori interferenţe, se pot distinge următoarele clase de figuri, definite în majoritatea cazurilor în funcţie de nivelul lingvistic la care se situează; 1. Figuri de sunet sau metaplasme - au la bază modificări realizate la nivelul fonetic al limbii; pot fi 214 FILOLOGIE grupate* la rândul lor* în mai multe subcategorii: a) accidentele fonetice, doar în subsidiar figuri sonore: metateza* sincopa*; sinereza*, afereza*, apocopa*;b) figuri de sunet propriu-zise: aliteraţia*; asonanţa*,: paronomasia* (sau parono-maza), rima? şi rima interioară; c) figuri de sunet cu implicaţii semantice ~ figurile etimologice (m/hzj; d) jocurile de cuvinte; bazate pe inversiuni ori amalgamări de sunete*:: cu eventuale implicaţii semantice: anagrama* calamburul*, palindromul* (vezi ANAGRAMĂ); 2; Figuri de construcţie (sintactice) sau metataxe - structurări specifice realizate la nivel sintactic sau modificări ale topicii* normale în propoziţie / frază; se bazează, în totalitate, pe doi factori esenţiali: repetiţia şi simetria; pot fi grupate în subcategorii: a) figuri propriu-zise: paralelismul* sintactic, figură emblematică, situată la baza tuturor celorlalte, enumerarea*, climaxul*, anticlimaxul*, repetiţia* (simplă, sinonimică, antonimică), anafora*, epifora*, anadiploza*, epanadiploza*, chiasmul*, refrenul*, b) construcţii sintactice (existente eventual şi în limbajul curent) devenite figuri prin utilizare contextuală: asindetul*, polisindetul* (sau polisindetonul), tmeza*, elipsa*, zeugma*, silepsa*, anacolutul*, dislocarea*, hiperbatul*, hipalaga* (sau hypallagon), inversiunea*; c) figuri sinactico-lexicale, figuri sintactice cu implicaţii semantice: poliptotonul*, parigmenonul*, antanaclaza* 3. Figuri semantice (în parte numite şi tropi) sau metasememe, realizate prin analogii (comparaţia) sau prin mutaţii (metonimia, metafora) la nivelul sensului cuvintelor implicate; se grupează în două serii (R. Jakobson): a) seria metonimică: metonimia*, sinecdoca* (particualrizantă şi generalizantă); b) seria metaforică: metafora* (explicită şi implicită), comparaţia*, personificarea*, antonomaza* (particularizantă şi generalizantă), epitetul*, oximoronul*, simbolul* (figură cu dublă natură, geneza simbolurilor circulante fiind legată de metonimie, iar realizările simbolului poetic apropiindu-se de metaforă). Distincţia clară dintre cele două serii a fost contestată de studii ulterioare: Retorica generală a Grupului (i, de ex., descrie metafora ca pe o secvenţă de două sinecdoce; simbolul poate fi şi el situat la limita dintre cele două serii (vezi SIMBOL); 4. Figuri de gândire (logice) sau metalogisme, cea mai mare parte realizate în construcţii care depăşesc nivelul cuvântului, al sintagmei sau al frazei - nu reprezintă simple asocieri de termeni, ci au o semnificaţie extinsă asupra structurii mai largi a textului*: antifraza*, antiteza*, hiperbola*, litota*, ironia*, paradoxul*, parabola*, reticenţa*, alegoria*, eufemismul*; pleonasmul* ş.a. • Operaţiile care duc la constituirea fiecărei figuri în parte sunt diferite; presupunând uneori relaţii cti ^ alte discipline (logică, psihologie, psihanaliză): procesele de analogie vs. continuitate explică;de ex.; diferenţele de esenţa semantica dintre meto^ nimie şi metaforă. în concepţia retorică a grupul lui de poeticieni de la Liege (vezi Grupul p, Rhitorique generale, 1970), operaţiile la care se apelează pentru explicarea lingvistică a figurilor sunt în parte logice: adăugare, suprimare, substituire (combinaţie între adăugare şi suprimare) şi permutare; rezultă, în urma lor, cele patru clase de figuri amintite: metaplasmele, metataxele, metasememele şi metalogismele. o Uzul figurilor nu se limitează la limbajul poetic ori la literatură în general; încă din sec. al XVII-lea şi al XVIII-Iea retoricile recunosc o dublă existeţă a figurii: în expresivitatea* poetică şi în limbajul curent, unde figura ia în general o formă împietrită, fixată prin uz, fiind simţită uneori ca mai puţin expresivă decât o figură poetică (vezi CATACREZĂ). • etimologică Figură de construcţie realizată priit alăturarea unor cuvinte formate de la acelaşi;; radical*; figura etimologică poate apropia două forme gramaticale diferite ale aceluiaşi cuvânt (vezi POLIPTOTON; Frumoasa frumoaselor; n-a fost / Nu este, n-o să fie şi-n van va sa suspine - Arghezi) sau două cuvinte diferite; derivate de la aceeaşi bază (vezi PARIGMENON: Am visat un vis: Singur fuse îndrăgitul, singur el îndrăgi torul - Eminescu; Cîntăreşte-ri necân-tăritele cuvinte - Minulescu). Figurile etimologice sunt figuri de sunet, rezultă din repetiţie* şi au valori semantice contextuale, situându-se astfel la intersecţia a trei niveluri figurative: fonic, sintactic şi semantic. MM. FILOLOGIE Disciplină care se ocupă cu studiul textelor: analiza critică a acestora, compararea variantelor, editarea manuscriselor. Obiectul de studiu al filologiei l-au constituit cel mai adesea textele vechi; din Antichitate, filologia a fost prima formă de existenţă a lingvisticii* ca ştiinţă: în sec. II î.e.n., de ex., savanţi alexandrini (între care FILTRU 215 Aristarh) au realizat o ediţie critică a poemelor homerice lliadci şi Odiseea, care circulaseră mult timp pe cale orală. Filologia este o ştiinţă istorică, : apărută din necesitatea cunoaşterii culturilor trecute şi a documentelor scrise pe care acestea le-au lăsat. Rezultatul cercetărilor filologice se materializează în ediţii şi în critica de text: critica internă (compararea textelor, a variantelor, istoria manuscriselor) şi cea externă (datarea ^manuscriselor în raport cu evenimente socio-cul-j ; turale, apelul Ia istoria literară etc.). © In filologia românească, primele ediţii de texte datează din sec. al XlX-lea (M. Kogălniceanu, de ex., a o publicat Letopiseţele moldoveneşti în 1852, fără a realiza însă o ediţie critică). Modemizându-şi metodologia, filologia s-a dezvoltat în sec. al XX-lea, când majoritatea textelor româneşti vechi (religioase sau istorice) au fost editate: Psaltirea Scheiană (ed. I.A. Candrea, 1916); Tetraevanghelul tipărit de Coresi (ed. Florica Dimitrescu, 1963); Palia de la Orăştie (ed. Viorica Pamfil, 1968); Codicele Voroneţean (ed. Mariana Combiescu, 1981); Codex Sturdzanus (ed. Gh. Chivu, 1993), Grigore Ureche, Letopiseţul ţării Moldfi’ei (ed. RR Panaitescu, 1955; ed. L. Onu, 1967); Miron Costin, Letopiseţul Moldovei (ed. P.P. Panaitescu, 1958; ed. L. Onu, 1967); Ion Neculce, Letopiseţul ţării Moldovei (ed. I. Iordan, 1955) etc. în varianta sa modernă, filologia beneficiază de contribuţia mai multor ştiinţe (statistica, istoria, informatica). Vezi’şi LINGVISTICĂ. MM. FILTRU în gramatica generativă*, constrângere" (sau condiţie) de corectă formare pusă diverselor structuri obţinute prin regulile gramaticii, având drept scop eliminarea structurilor „rău-formate44 sau procurarea de explicaţii pentru agramati-calitate*. Vezi, de ex., filtrul cunoscut sub numele i>de „COMP(Iementizator) dublu satisfăcut4* (engl. Doubly Filled COMP), schematizat ca: Tcomp Wh-Ph X], unde X are conţinut fonetic şi este o realizare a lui COMP. Acest filtru stabileşte că un COMP(lementizator) care conţine un grup relativ-interogativ (engl. Wh-Ph) şi un al doilea complementizator* este „rău format44, dând explicaţii, de ex., pentru agramaticalitalea unor construcţii româneşti ca: *el se întreabă cine dacă vine. © în locul unor filtre cu acţiune limitată din variantele timpurii ale gramaticii generative, GB* propune filtre generale, universal valabile, reprezentând principiile diverselor module* a căror nerespectare poate conduce la structuri „rău-formate44 în oricare limbă; vezi filtrul de caz*; principiile legării*, principiul categoriei vide* etc. Vezi CONSTRÂNGERE.,. GP.D. FINAL,-Ă 1. în fonetică, adjectiv component al unor sintagme care indică, cu mici diferenţe, poziţia sunetelor în cuvânt. Astfel se vorbeşte de: sunet poziţie % silabă consoană © Poziţia finală în limbile care resping accentuarea la sfârşitul cuvântului este o poziţie slabă, ceea ce determină o serie de modificări cu caracter mai mult sau mai puţin regulat: în trecerea de la latină la română, căderea consoanelor finale este o lege* fonetică cu un caracter de mare generalitate; multe accidente fonetice se produc la finală de cuvânt. Vezi APOCOPĂ; SINEREZĂ. 2. în gramatică se vorbeşte de propoziţie finală, sintagmă sinonimă cu propoziţia circumstanţială* de scop*. 3. în lexic circulă sintagma finală de cuvânt care este, uneori, echivalentă cu terminaţie*. C.C. FIX,-A 1, Topică ^ Limitare a posibilităţilor de aşezare a cuvintelor unele în raport cu altele până la situaţia de aşezare unic posibilă. Vezi, de ex., în română, regulile restrictive de aşezare a cliti-celor* în raport cu poziţia cuvântului-suport (vezi ATON; CLITIC). e Regulile de topică* diferă de la o limbă la alta, depinzând de particularităţile structurale ale fiecăreia; unele reguli constituie parametri pentru tipul structural de limbă (vezi TIPOLOGIE). Româna, deşi se caracterizează în ansamblu prin libertăţi de topică mai mari decât în alte limbi, are totuşi preferinţe de topică sintactică (vezi caracterizarea ei ca limbă aparţinând tipului „head First44) şi cunoaşte limitări de topică până la situaţia de topică fixă, în cazul poziţiei cliticelor şi a auxiliarelor*. 2. îmbinare ^ de cuvinte Grup de cuvinte care, parţial sau integral, nu răspunde regulilor generale de constituire a grupurilor* sintactice, caracterizându-se, lexical, prin lipsă de variaţie a lexemelor* sau, altfel spus, prin posibilităţi minime de substituţie a componentelor, sintactic, prin pierderea parţială 216 FLECTIV sau totala a valenţelor* proprii fiecărui component şi prin limitări de topică*, ; semantic, printr-un sens unitar, care nu se constituie din însumarea sensurilor lexemelor componente; iar stilistic, printr-un grad mai înalt de expresivitate* în raport cu îmbinările libere*, analizabilei • Inventarul de-îmbinări Fixe este propriu fiecărei locuţiunile* şi expresiile*; sin. unitate frazeologică (vezi FRAZEOLOGIC; LOCUŢIUNE) ;: GRD. FLECTIV în limbile cu flexiune*, component din structura unui cuvânt flexibil* care, adăugat radicalului* invariabil, variază în cursul flexiunii, marcând categoriile* gramaticale specifice clasei morfologice căreia îi aparţine cuvântul. Flectivul poate fi constituit dintr-un singur morfem* gramatical (vezi rom. cas-n sau cwrt-ând) sau dintr-o succesiune de morfeme gramaticale (vezi: cas-e-i sau cdnNa-se-m); poate fi aşezat la finalul cuvântului flexibil (vezi exemplele anterioare) sau, în cazul mărcilor duble, poate să constituie un morfem discontinuu* (de ex. a cânt-a) sau o succesiune discontinuă (de ex. să hotâr-ă-ţi). Vezi AFIX (GRAMATICAL); FLEXIBIL. GRD. neschimbată în cursul vorbirii. Astfel, clasa substantivului, a adjectivului, a pronumelui, a verbului, a numeralului sunt clase flexibile, în timp ce clasa prepoziţiei, a conjuncţiei, a interjecţiei sunt neflexibile. Vezi INVARIABIL. li Âfix ’Ţ Afix* care serveşte flexiunii, realizând marcarea diverselor categorii* gramaticâle. Se deosebeşte de afixul rfer/variv*, care; ataşat radip calului*, serveşte la crearea de cuvinte noi din baze* existente în limbai 2, Limbă - Vezi CLASIFICARE (A LIMBILOR). GRD FLEXIUNE 1. Procedeu morfologic specific unui anumit tip morfologic de limbi: limbile flexionare*, constând în ataşarea la o parte invariabilă a cuvântului a unuia sau a mai multor afixe* gramaticale pentru a marca, în cursul vorbirii, diversele categorii* gramaticale. La unii autori, semnificaţia termenului s-a extins şi asupra mijloacelor analitice* de marcare a categoriilor gramaticale (marcarea prin auxiliare* sau prepoziţii, unele - vezi auxiliarele - fiind calificate drept afixe mobile*). Se poate vorbi de flexiune în general, ca procedeu morfologic de schimbare a formei cuvântului comun mai multor limbi. • Avându-se în vedere FLEXIBIL,-Ă variaţia morfologică proprie fiecărei limbi, mani- 1. Cuvânt ~ Cuvânt care recurge la procedeul festată printr-un inventar diferit de categorii morfologic al flexiunii (vezi FLEXIUNE^ pentru gramaticale şi printr-o organizare diferită a cate-a exprima diverse semnificaţii* gramaticale, Cu- goriilor comune (de ex., printr-un număr diferit ^vântul flexibil se compune dinlr-o secvenţă inva- de termeni opozabili) (vezi CATEGORIEj), se poate ; riabilă, numită radical*, purtătoarea semnificaţiei vorbi despre o flexiune a limbii române, în raport lexicale, şi una variabilă^ numită flectiv*, purtă- cu flexiunea limbii latine, a limbii ruse, a limbii toarea semnificaţiei / semnificaţiilor gramaticale, maghiare ele. « în funcţie de marcarea sintetică*, Cuvântul flexibil se opune celui neflexibil (numit flexionară, a categoriilor gramaticale vs. mar-'si invariabil'), a cărui formă rămâne neschimbată carea analitică, se poate vorbi de o flexiune în cursul vorbirii. Astfel, pronumele nehotărât sintetică vs. flexiune analitică vs. flexiune mixtă, altul este flexibil schimbându-şi forma pentru ultima utilizând concomitent mijloace sintetice si marcarea categoriilor de gen (altul vs. alta), de analitice. * După cum categoriile gramaticale număr (altul vs, alţii) şi de caz (altul vs. altuia; sunt esenţialmente diferite între verb şi nume, se alţii vs. altora), în timp ce pronumele nehotărât poate vorbi despre o flexiune nominală, numită ceva este invariabil / neflexibil, apărând, indiferent declinare*, vs. una verbală, numită conjugare*, iar de construcţie, cu o singură formă. 2. Parte de în cadrul flexiunii nominale, se pot distinge: vorbire ^ Clasă gramaticală de cuvinte care, în flexiunea substantivală vs. flexiunea adjectivală ansamblu, prezintă caracteristica flexiunii*. Se vs. flexiunea pronominală. 2. Termenul flexiune opune părţii de vorbire neflexibile / invariabile*, este atribuit şi totalităţii formelor unui cuvânt clasă care, în ansamblu, cu toţi membrii ei, rămâne flexibil*, reprezentând variaţiile lui morfologice FOCALIZARE 217 ; dintr^o anumită limbă; sin. paradigmă*. Astfel, pentru română, flexiunea cuvântului casă grupează formele: casă, case, casa, casei, casele, caselor, iar a cuvântului a merge grupează formele: merg, mergi, merge..,; mergeam, mergeai, mergea...; am mers, ai mers, a mers...; mersei, merseşi, merse...; mergând etc. G.P.D. FOCALIZARE 1, Mecanisme gramaticale (mai ales sintactice, iar, mai rar, pentru unele limbi, şi morfologice) care, în cadrul discursului, fac dintr-un component (sau un grup de componente) focus*-ul ? (prim-planul) inform afionaj, plasând restul enunţului înTundrrb^'Dac ă principiile de focalizare sunt general valabile (toate limbile recurg, de ex., în acest scop, la deplasarea* de componente), mijloacele propriu-zise de focalizare, ca şi ponderea lor aparţin fiecărei limbi. Astfel; diversele tipuri de dislocări* de dreapta şi de stânga, de inversiuni*, de topicalizare*/ tema-tizare\ de dublare* de componente sunt proprii ; fiecărei limbi, depinzând direct de tipul de topică* şi de regulile* ei sintactice. Există şi limbi care au mijloace morfologice de focalizare, utilizând sufixe sau prefixe topice (este, de ex., ; cazul limbii japoneze). • în fiecare limbă există o limitare sintactică a mijloacelor de focalizare, deci constrângeri impuse de regulile sintactice ale limbii date, dar, dincolo de această limitare, există o libertate în alegerea mijloacelor de : focalizare, în care intervin variaţiile pragmatice şi stilistice individuale. Vezi FOCUS; TEMATI-ZARE; TOPICALIZARE. 2. în naratologie*/. modalitate de construire a textului literar prin^ care autorul realizează şi propune o anumită perspectivă/punct de vedere asupra povestirii, introdusă în studiul naraţiei* de G. Genette, focalizarea este o restricţie de „câmp vizual", o selecţie a informaţiei narative în raport cu ceea ce %aratologia tradiţională numeşte omniscienţa (informaţia completă) a autorului, după^ care omniscient devine lectorul (Genette). ^_Jntx-o paralelă cu terminologia clasică (J. Pouillon, Tz. Todorov, R. Barthes), trei tipuri narative de bază corespund la trei tipuri de focalizare: a) na-raţia cu autor omniscient ~ focalizare zero (nara-ţie non focalizată); ^ naraţia cu „punct de vedere4*, care prezintă o omniscienţă selectivă - focalizare internă; c) naraţia obiectivă - focalizare externă. Formula de focalizare nu cuprinde o operă în întregul său, ci este determinată doar pentru fragmente ale unui text; ea poate domina totuşi ca modalitate generală..în.tr-o^ naraţie:^A”stfei; romanul lui Fielding Tom Jones (ca şi alte naraţii picareşti) aparţine modalităţii de focalizare zero, Madame Bovaty de G. Flaubert are o focalizare internă variabilă (între mai multe personaje succesive), iar romanele de aventuri (W. Scott sau Al. Dumas) ori poliţiste (D. Hammet, Agatha Christie) îşi desfăşoară acţiunea în focalizare externă. Vezi MOD(ALITATE); VOCE (NARATIVĂ). G.P.D.(I);M.M. (2). FOCUS Acea parte din enunţ care, în cadrul discursului, formează centrul interesul ui;;..comunic a fi prim-planul informaţional, aducând, în procesul comunicării, pffieămouădejnfpm Focus-ul este semnificativ din punctul de vedere al structurii informaţionale a fiecărui enunţ, alcătuit obligatoriu dihotomic, pe structura nou / vechi: orice enunţ, în cadrul unui discurs „bine-format", presupune o secvenţă din enunţ care este purtătoarea noii informaţii şi o secvenţă purtătoare a informaţiei vechi. Si cum ceea ce este nou ca • » informaţie aparţine, ca interes, prim-planului (engl. foreground), iar ceea ce este cunoscut, vechi, aparţine fundalului (engl. background), distincţiei informaţionale nou / vechi îi corespunde, din perspectiva gradului de interes, distincţia/ocitf / fundal. Vezi FUNCŢIE (PRAGMATICĂ). G.P.D. FONATOR 1. Act ^ Vezi FONAŢIE. Esenţială pentru definirea actului fonator este activitatea laringelui. 2, Aparat ^ Ansamblu al organelor umane implicate în procesul fonaţiei*: plămâni, trahee, laringe (glotă, coarde vocale), cavitatea bucală (buze, maxilare, palatul dur şi moale, limba, uvula), cavitatea nazală. Vezi şi ARTICULATORIU^ FONAŢIE. 3. Canal - Partea supra-laringiană a aparatului fonator, în care curentul de aer este modelat în maniere specifice în procesul producerii sunetelor (vezi FONAŢIE). Deschiderea, închiderea sau îngustarea canalului fonator sunt surse ale diferenţierii sunetelor (vezi şi ARTICULARE). 4. Curent - Curentul de aer 218 FONATIE pompat din plămâni^ care; constituie sursa procesului fonaţiei; După generarea sunetului în iaringe, curentul fonator este modelat în cavitatea bucală; unde se produce articularea propriu-zisă. Elf poate ieşHiber din cavitatea bucală, ca în cazul producerii vocalelor, sau poate întâmpina obstacole create în diferite puncte ale canalului fonator*; ca în cazul producerii consoanelor, 5. Organ r Organ care are rol în procesul fonaţiei. Vezi şi FONATOR^ LLR. FONATIE Producere a sunetelor articulate, specifice vorbirii umane, ca urmare a declanşării unor mecanisme fiziologice şi neurologice, Fonaţia implică: producerea unui curent de aer (vezi FONATOR4) printr-o mişcare respiratorie specifică (în limbile indo-europene, expiraţia), producerea vocii prin intrarea în acţiune a coardelor vocale şi modularea vocii prin cavităţile rezonatorii suprala-ringiene (bucală şi nazală), Fonaţia are drept complement audiţia. Vezi şi ARTICULARE, L.I.R, fond;;;.;.;:;. i. ** principal de cuvinte (lexical) Concept care desemnează o parte esenţială a vocabularului* unei limbi, ansamblul de cuvinte utilizate de toţi vorbitorii acelei limbi, indiferent de specialitate sau de apartenenţa socio-culturală; fondul principal lexical asigură coeziunea şi stabilitatea unei limbi. Termenul a fost introdus în lingvistica românească de Al. Graur (1954), dar teza importanţei circulaţiei cuvintelor a mai fost susţinută şi de B.P. Hasdeu, J. Byck, A. Meillet. Pentru a aprecia apartenenţa unui cuvânt la fondul principal lexical s-au propus mai multe criterii. In mod sintetic, acestea se concretizează prin importanţa şi stabilitatea cuvintelor din fondul principal lexical. în detaliu, Al. Graur a propus cinci criterii, simultan obligatorii: (1) importanţa noţiunii exprimate de cuvinte, ceea ce face ca ele să fie mult folosite de întregul popor. Sunt importante cuvinte care desemnează obiecte cu care omul are a face în permanenţă, calităţi ale acestor obiecte, acţiuni săvârşite de oameni în procesul muncii sau în viaţa socială, instrumente de muncă, nume de rudenie, părţi ale corpului ş.a., cum ar fi câmp, culege, pământ, pâine, floare, rădăcină, masă, pat, roată, scaun, mamă, soră, soţ, buză, gură, inimă, ochi, sânge eic. O noţiune poate să nu fie importantă şi totuşi cuvântul să intre în fonduljmncipal lexical: doagă, lumânare; săgeată, în schimb, cuvinte care exprimă noţiuni foarte importante în epoca actuală; precum atom, maşitiă ş.<\. presupun un timp relativ îndelungat pentru a fi admise în fondul? principal lexical; (2) alt criteriu cere ca un cuvânt? din fondul principal lexical să fie polisemantic!: un număr mai mare de sensuri contribuind ia o importantă sporită, cum este capiii CuvinteloP casă, ochi, a spune ş.a. Intră totuşi în fondul?: principal lexical şi cuvinte care nu au prea multe sensuri: a dormi, a plânge, zăpadă, fasole ş.a. (3) cuvintele din fondul principal lexical sunt mai ales baze* având mare putere de derivare* şi compunere (vezi FAMILIILE DE CUVINTE; SUFIXARE; PREFIXARE). Există însă şi cuvinte din fondul principal lexical care nu au prea multe derivate, precum gură, mamă, picior ş.a.; (4) mai ales cuvintele care nu au derivate*, dar şi celelalte din fondul principal lexical intră în expresii şi; locuţiuni: a face gură, în gura mare, murâ-n gură, gurile Dunării ş.a.; (5) ca urmare a importanţei pe care trebuie să o aibă cuvintele din fondul principal lexical, verificată prin aplicarea criteriilor anterioare, acestea trebuie să aibă o vechime sau măcar o stabilitate foarte mare. Intră : în fondul principal lexical cuvinte latineşti: om, bărbat, femeie, cap, gură, ochi, a vedea, a auzi, a înţelege, grâu, iarbă, floare, pom, foc, apă, pământ, lună, soare, stea ş.a.; vechi slave: nevastă, drag, a iubi, muncă, treabă, vorbă, a plăti, vreme, ş.a.; maghiare: a cheltui, fel, a făgădui, a alcătui, oraş; turceşti: duşman, murdar, greceşti: fasole, folos, a pedepsi etc. Cuvintele din? fondul principal lexical de diferite origini sunt apreciate de Al. Graur în procente: elementele latine 60%, vechi slave 20%, maghiare 2 şi; ceva%, turceşti sub 1%, greceşti peste 1%. Rigurozitatea aplicării celor cinci criterii face ca lista fondului principal lexical alcătuită de Al. Graur să conţină numai 1000-1500 de cuvinte. Dintre acestea, cel mai bine reprezentate sunt substantivele (50%, apoi verbele 30% şi adjectivele 10%). Vezi şi MASA (RESTUL) VOCABULARULUI); FUNDAMENTAL (VOCABULAR-); REPREZENTATIV (VOCABULAR-). 2. -vechi, termen utilizat în lingvistica românească pentru a desemna cuvintele care aparţin fondului principal lexical sau cuvintele de origine latină, veche FONEM 219 slavă, maghiară, turcă şi greacă. Vezi şi BAZĂ3 (vocabularul de bază). 3. - neologic, sintagmă care desemnează cuvintele intrate în limba română în ultimul secol sau cuvintele de origine ? Iatino-romanică, rusă, germană, engleză. Vezi NEOLOGISM şi ADSTRAT. A.B.V. FONEM Unitate lingvistică minimală, care are capacitatea de a distinge semnificaţii lexicale sau gramaticale. Spre deosebire de sunete” a căror diversitate este practic infinită, rostirile variind în funcţie de context, individ şi moment, fonemele reprezintă invariante* ale sistemului fonetic al uriei limbi, clase deschise, dar limitate numeric, de variante* şi varietăţi*. în română, de ex., consoana [p] este rostită la finală de cuvânt cu o uşoară aspiraţie* (caph), înainte de sunetele [e, i], vocalice şi semi-vocalice, este uşor palatalizată (p'iept) înainte de sunetele [o, u], vocalice şi^semi vocalice, este uşor labializată (p°orc) etc. înlocuirea reciprocă a sunetelor [p\ p\ p°] în acelaşi context nu produce schimbări de semnificaţie, pe când înlocuirea lui [p] cu [b] produce astfel de schimbări (pcitlbat). [ph, p’, p°] sunt variante ale unei unităţi fonice cu funcţie distinctivă, /p/; /p/ şi fbf sunt foneme diferite. Prima teorie fonologică a fost formulată la sfârşitul secolului al XlX-lea de J. Baudouin de Courtenay, dar termenul de fonem a fost introdus de M. Kruszewski. în decursul timpului, conceptul de fonem a fost înţeles şi definit diferit de specialişti. Definiţiile mai vechi sunt fie fonetice, bazate pe asemănările dintre sunete sub aspect articulatoriu* sau acustic*, fie de orientare psihologistă (menta-listă), bazate pe reprezentarea claselor de sunete în conştiinţa vorbitorului nativ, deci pe „intuiţia4* acestuia. Definiţiile moderne sunt de tip relaţional, bazate pe structura fiecărei limbi. Identitatea trăsăturilor distinctive* ale unor foneme din limbi diferite nu atrage după sine o identitate % definiţiei fonemelor considerate, pentru că, în fiecare limbă, fiecare fonem intră în relaţii specifice cu celelalte foneme din limba respectivă. Definiţia fonemului /a/ din română nu coincide cu aceea a iui /a/ din franceză, pentru că sistemele vocalice ale celor două limbi sunt diferite. Definiţiile relaţionale ţin seama de trăsăturile articulatorii sau acustice ale sunetelor, dar depăşesc limitele definiţiilor fonetice prin considerarea rolului acestor trăsături în procesul comunicării. în acelaşi timp, ele îşi găsesc un suport obiectiv în structura limbii considerate, depăşind subiectivismul şi relativismul definiţiilor mentaliste. Fonemul aparţine nivelului constructelor, reflectând însă, prin reguli specifice de corespondenţă, o anumită realitate lingvistică. Stabilirea inventarului de foneme specific fiecărei limbi este o operaţie efectuată de lingvist în raport cu anumite criterii, prin aplicarea unor proceduri care diferă de la o şcoală la alta, ceea ce determină o diversitate de soluţii interpretative. Vezi si COMUTARE; DISTRIBUŢIE. i f L.l.R. FONETICĂ 1. Nivel al structurii unei limbi, incluzând elementele fonice (sunete*, accent*, intonaţie* etc.) prin care aceasta se materializează. în raport cu fonologia*, fonetica este un domeniu al continuului* lingvistic şi al variaţiei. 2. Disciplină lingvistică al cărei obiect îl constituie elementele fonice produse şi receptate în procesul comunicării* umane. Spre deosebire de fonologie, fonetica studiază întreaga diversitate a realizărilor concrete ale elementelor fonetice dintr-o limbă, independent de funcţia acestora în comunicare şi de nivelul structural la care apar (cuvânt, limita dintre cuvinte, propoziţie, frază etc.). Există diferenţe de rostire condiţionate individual sau poziţional (vezi VARIANTA). Influenţe reciproce între sunete se produc atât în interiorul cuvintelor (vezi SCHIMBARE FONETICĂ), cât şi Ia graniţa dintre cuvinte. Acestea din urmă constituie clasa fenomenelor de fonetică sintactică, frecvente în limba vorbită: asimilări*, disimilări*, apocope”, afereze*, eliziuni* etc. (de ex., um pahar „un pahar44, cân s-a dus „când s-a dus44, ca-n „ca în44, c-im „cu un44 etc.). Sin. sandhi (în skr., „legătură44). în funcţie de perspectiva din care este efectuat studiul - cea a emiterii sau cea a receptării -, se distinge între fonetica articulatorie şi acustică. Ambele tipuri de cercetare se pot realiza cu ajutorul unor aparate (de înregistrare, reproducere, analiză etc.) şi / sau al experimentelor. Fonetica experimentală (instrumentală) a fost întemeiată la sfârşitul sec. al XlX-lea de abatele P.J. Rousselot şi s-a dezvoltat pe măsura progresului tehnic. Ca orice disciplină lingvistică, fonetica poate fi generală sau a unei anumite limbi, comparată, descriptivă sau istorică. LJ.R. 220 FONOLOGIE FONOLOGIE deci este un fonem independent de /g/. Prin apa- lv Nivel ai structurii unei limbi incluzând ele- riţia lui /j/, sistemul consonantic al românei mentele fonice segmentale! şi suprasegmentale* devine mai echilibrat, corelaţia* de sonoritate cu ^funcţie - distinctivă; • în; raport cu fonetica, completându-se cu perechea /ş : j/. Fonologizarea v fonologia: este domeniul unităţilor fonice dis- are deci ca efect fie apariţia unei opoziţii inexis^; continue (discrete) şi invariante* Vezi şi FONEM, tente anterior, fie; apariţia sau completarea unei 2; Disciplină lingvistică studiind ^elementele serii corelative, fonice din perspectiva funcţiei acestora de a Vezi SCINDARE. distinge semnificaţii. Fonologia este o fonetică* £j ^ funcţională. Stabilirea identităţii sau a non-iden- ’ J tităţii funcţionale a elementelor care compun FORMAL,-Ă (PROCEDURĂ, METODĂ ~) fluxul sonoy se face utilizând; juiumite criterii şi Procedeu de investigaţie lingvistică siv mai larg; proceduri, diferite de la o şcoală lingvistică Ia alta. metodă de cercetare care face totală abstracţie de Determinarea şi explicarea ^acestora constituie latura semnificaţiei^ concentrându-şi întregul obiectul fonologiei generale, în timp ce fonologia interes asupra formei* lingvistice (în morfologie, unei anumite limbi implică delimitarea şi descrie- asupra realizării morfemelor gramaticale,; a rea inventarului unităţilor fonice invariante ocu- poziţiilor şi a relaţiilor în care acestea se anga-rente în limba considerată, precum şi a trăsăturilor jează, iar în sintaxă, asupra relaţiilor dintre corn- -distribuţionale care le caracterizează (vezi COMU- ponente şi a poziţiei unuia în raport cu altele); TARE; DISTRIBUŢIE). Soluţiile interpretative vezi, de ex., procedeul formal al distribuţiei* şi : diferă în funcţie de modelul de analiză utilizat Cer- metoda formală a analizei* distribuţionale (ANA-cetările de fonologie sunt preponderent sincro- LIZĂ.-, j). Ca metodă lingvistică de cercetare, este ; nice, dar există şi cercetări diacronice, consacrate urmarea directă a concepţiei structuraliste*, în proceselor de fonologizare*, defonologizare*, cadrul căreia interesul se concentrează asupra refonologizare*, transfonologizare*. Pus în cir- relaţiilor dintre componente, şi nu a semanticii i ciilaţie spre mijlocul secolului al XlX-lea, ter- elementelor. Descriptivismul*, dintre teoriile de mehul dt fonologie a fost folosit o perioadă fie ca tip structuralist, se bazează în exclusivitate pe pro- ; sinonim al termenului ^fonetică", fie cu sem- cedee şi tehnici formale. Gramatica generativă*,: ■ nificaţii mai puţin clare. Semnificaţia actuală s-a deşi sub numeroase aspecte a apărut ca o reacţie impus în primele decenii ale secolului ăl XX-lea, [a descriptivism, recuperând integral informaţia :■ o dată cu dezvoltarea cercetărilor de tip structural, de tip semantic abandonată de descriptivişti, re- v L ţine procedee şi tehnici formale descriptivisie (vezi, de ex., rolul distribuţiei) şi extinde formali-; FONOLOGIZARE / FONEMIZ ARE / zarea* construcţiei teoretice generale. FONEMICIZARE g.pM Apariţie a unei diferenţe fonologice noi în sistemul unei limbi (vezi FONEM). Fonologizarea FORMALISM este consecinţă a evoluţiei diacronice a unei Doctrină aflată la baza lingvisticii* structurale limbi sau a împrumutului* dintr-o altă limbă cu (vezi STRUCTURALISM) în varianta reprezentată ■ care aceasta a venit în contact. în româna comu- de Cercul lingvistic de la Praga. A fost introdusă nă, de ex., s-a produs fonologizarea vocalei [ă], de cureruuide critică si teoneJUgrară format îh apărută prin închiderea lui [a] aton*. Postpunerea Rusîalhtre anii 1915—19307cunoscut sub numele articolului definit şi fuziunea acestuia cu substan^ "de Şcoala formalistă rusă (sau Formalismul rus), tivul au modificat raportul iniţial de distribuţie1.cărei reprezentanţi au pus bazele studiului complementară dintre cele două sunete, creând Lstnicjuralist al £extujui*Titerar_(poezie şi proza posibilitatea apariţiei lui [a] în poziţie atonă, după j cultă şi populară). Studiile formaliştilor ruşi ating jonctura* morfemelor; opoziţia* /a : ă/ devine numeroasş,domenii în analiza textului: naraţia astfel distinctivă* (cas-a vs. cas-ă). în aceeaşi folclprică (Y.I. Propp), proza narativă a clasicilor perioadă, o dată cu o serie de împrumuturi slave ruşi](V. Şklovski), problemele prozodiei şi ale ca jale , jeli, jar, jilav etc., pătrunde un sunet nou, nivelurilor figurative mpoezle'tR^J^obson); (j]t care poate apărea în aceleaşi poziţii ca şi [g] teoria literară (B. Tomaşe^ski), teoria limba-din cuvintele latine, dar are funcţie distinctivă, jului poetic (I. Tânianov) sau stilul scriitorilor: V FORMALIZARE 221 (M. Bahlin, V. Vinogradov), Ideile cele mai importante pe care formalismul le-a adus în cercetarea operei literare sunt: situarea textului literar în centrul atenţiei cercelărilor^şi^elimmafeă'altor / tipuri de abordare (psihologică, filozofică sau/ sociologică), predominante în acel moment în/ critica şi teoria literară; studierea formei textului/ paralel cu conţinutul acestuia, formalismul des-/ coperind în opera literară o serie de tehnici de construcţie la ambele niveluri: teme, motive si funcţii* în naraţie, dar şt versificaţie ori semantica figurilor* de stil în poezie. în evoluţia teoriei, reprezentanţii formalismului îi rafinează princji-; piile; apare, astfel, distincţia dintre forma şi june-; fia semnului* literar (care poate fi apropiată de dihotomia semnificant-semnificat din teoria semnului a lui F. de Saussure: forma reprezintă structura textului (şi a operei) la nivelul expresiei, în timp ce funcţia constituie un decupaj noţional realizat la nivelul conţinutuli|î. Formalismul rus a avut continuatori în ceea ce priveşte teoria textului literar; cea mai importantă influenţă este cea exercitată, începând din anii 1960-1965, asupra Şcolii naratologice franceze, care a preluat şi a ameliorat modelele formalismului în principalele domenii de cercetare: modele structurale pentru naraţia folclorică, mitologică sau poliţistă, prozodie, semantica tropilor* etc. (Tz. Todorov, CL Bremond, R. Barthes, Julia Kristeva). SMM. FORMALIZARE Direcţie de cercetare lingvistică a cărei caracteristică este recurgerea la formulările riguroase din matematică şi logică, prin utilizarea unui metalimbaj* alcătuit din simboluri*, reguli* de legare a simbolurilor şi constrângeri* de funcţionare a regulilor. Formalizarea a evoluat de la încercările de axiomatizare ale lui L. Bloomfield şi B. Bloch sau de ia ideile de algebrizare ale lui L. Hjelmslev, născute în sânul structuralismului*, . până la elaborarea construcţiilor teoretice ample *de tipul gramaticii generative*, al GB-ului* sau al semanticii* formale. Formalizarea a parcurs cele două etape distincte din dezvoltarea lingvisticii modeme: a) etapa descrierilor directe ale unei limbi, prin utilizarea cutărei sau cutărei proceduri şi tehnici formale; b) etapa modelelor formale ample, procurând aproximări ale fenomenelor studiate şi ipoteze asupra organizării şi funcţio-; nării lor de ansamblu (vezi MODELARE). FORMANT Zonă de frecvenţă identificabilă cu ajutorul unor aparate (spectrograf, sonagraf), în care se concentrează energia acusLică specifică diverselor sunete. Concentrarea energiei este semnalată prin înnegrirea în diverse grade a traseului spec-trogramei sau al sonagramei. Formanţii corespund armonicelor amplificate prin fenomenul de rezonanţă, în cavităţile bucală şi nazală. Formanţii se caracterizează printr-o anumită frecvenţă, armonica fundamentală având frecvenţa cea mai joasă (pentru vocale, de ex., formantul 1 se situează între 200 şi 500 Hz., iar formantul 2 între 500 şi 1 500 Hz.), amplitudine (invers proporţională cu ordinul formanţilor) şi lăţime în bandă, dată de diferenţa de frecvenţă dintre două puncte situate sub nivelul vârfului formantului, de o parte şi de alta a acestuia (pentru primii doi formanţi, valoarea medie este de 50-70 Hz.). Poziţia primilor doi formanţi determină spectrul vocalic; formanţii de ordin superior determină spectrul extravocalic, numărul şi amplitudinea acestora fiind variabile. Sunetele compacte, de ex.t se caracterizează prin predominarea relativă a formanţilor situaţi în zona centrală a spectrului, pe când cele difuze prin predominarea relativă a formanţilor noncentrali; pentru sunetele grave, formantul 2 este mai aproape de formantul 1, iar pentru cele acute mai aproape de formanţii de rang superior; sunetele palatalizate prezintă o ridicare a formantului 2 şi, într-o anumită măsură, şi a celor de rang superior etc. Vezi şi ACUSTIC,-Ă. Dificultăţi speciale implică determinarea acustică a locus-ului consoanelor, care este dependent de trăsături contextuale şi de tranziţie a undei sonore. Ocusivele, de exemplu, pot fi identificate numai în funcţie de deplasarea în sus sau în jos a formanţilor vocalelor învecinate. U.R. FORMARE A CUVINTELOR Ansamblu de procedee (sufixare*, prefixare*, compunere*, conversiune*, derivare* regresivă) care permit formarea de unităţi lexicale noi într-o limbă plecând de la anumite rădăcini (vezi FAMILIE DE CUVINTE). Pentru alte limbi decât româna, în lingvistica franceză, de ex., se folosesc termenii morfologie derivaţională (sau derivativă), neologic. G.P.D. A£X 222 FORMATIV FORMATIV 1; Element gramatical ireductibil, identificabil printr-o procedură formală*, care intră în construcţia unităţilor lingvistice mai largi: sin; afix* gramaticalei Qxxo accepţie specială* în gramatica generativă* standard,/orwmrtvu/ este un element sintactic constitutiv al şirurilor* terminale de suprafaţă*, deci obţinute după aplicarea transformărilor* Formativele sunt de două tipuri: lexicale şi gramaticale; Cele; lexicale sunt introduse prin reguli* lexicale, al căror obiectiv este introducerea în derivaţie* a rădăcinilor* cuvintelor (tipul: V-4 cit-, merg.,.; N elev, carte:..). Un şir terminal are forma: Elev - Art. - Sg; - Nom. - cit - Prez. - carte - Art - Sg. - Ac., unde apar atât formative lexicale, cât şi formative gramaticale. Numărul de formative din şirurile terminale este, în general, mai mare decât al modemelor din şirurile reale ale limbii, introducerea lor fiind anterioară fenomenelor de amalgamare*. G.RD. FORMĂ 1. Concept lingvistic cu sensuri mai mult sau mai puţin diferite: a) Ansamblu al relaţiilor care asigură identitatea elementelor lingvistice, opus materiei sau substanţei*. In această interpretare, forma se apropie de structură* şi interesează atât nivelul semnificatului*, cât şi pe cel al semnifi-cantului*. După F. de Saussure, limba* este o formă rezultând din reuniunea a două substanţe sau o structură semnificantă obţinută din convergenţa substanţei fizice şi a celei psihice. în concepţia lui Saussure, formă este uri decupaj al realităţii, o configuraţie de elemente. L. Hjelmslev duce mai departe teoria saussuriană, postulând existenţa unei forme proprii fiecăreia dintre cele două substanţe: forma expresiei* şi forma conţinutului*; el distinge trei niveluri acolo unde Saussure vedea două, cuprinse în relaţia: substanţa este manifestarea formei în materie. b) Forma considerată echivalent aproximativ al semnificantului sau al expresiei, opusă sensului*, conţinutului. Structuralismul* american (L. Bloomfield) consideră că forma este singura susceptibilă a fi supusă analizei lingvistice, c) în sensul cel mai larg, forma desemnează unităţile lingvistice: se delimitează forme simple şi forme compuse (în flexiunea* verbală, de ex.). ® în domenii ca versificaţia*, se operează cu forme fixe privind modelul compoziţional al unui poem (vezi BALADĂ; GAZEL; RONDEL). 2. - fonetică; - logică hi GB*, în cadrul unei organizări pe următoarele niveluri de reprezentare: S^STRUCTURĂ* ;^E-: ;r;v.=:v:: = i-FF ^ -> FL (Formă fonetică) (Formă logică) FF şi FL sunt cele două componente* interpretative; FF asigură interpretarea fonetică a S-Structurilor abstracte, iar FL, interpretarea lor semantică. Ultima (FL) este nivelul de reprezentare în care, intervenind conceptele logicii formale, calcul de predicate* şi operatori* de cuantificare*, se face corelarea dintre relaţiile (rolurile) tematice* şi domeniul de întindere (engl. scope; fir. portee) al nominalelor. A.B.V. (1); G.P.D. (2). FORŢĂ 1. în tr-o concepţie semantică asupra cazului* (vezi CAZjj), rol* semantic prezent în configuraţia* cazuală a verbelor „de acţiune44 care nu este nici iniţiatorul voluntar şi conştient al acţiunii (deci agentul*), nici instrumentul utilizat în mod conştient de agent (deci instrumentalul*), ci o forţă naturală care determină involuntar acţiunea, fără a o controla. Forţa este în distribuţie; complementară* cu agentul, pentru poziţia de subiect al verbelor „de acţiune44, fiind selectat fie agentul, fie forţa (vezi: Ion sparge fereastra (ageritul) vs. Vântul / Grindina / Cutremurul sparge fereastra (forţa)). Vezi CONTROL,. 2.^ ilocutionară Vezi ILOCUTIONAR-,. G.RD. FRĂCfiONAR (NUMERAL ~) Specie (mai ales livrescă) a numeralului cardinal*, prin care se exprimă lingvistic şirurile de fracţii ordinare: o doime, o treime etc., dar şi două treimi, două cincimi etc. în vorbirea populară, exprimarea conţinutului ideii de numeral fracţionar se reduce, în uzajul curent, la jumătate, sfert, care, din punct de vedere formal, sunt-substantive. C.C FRASTIC 223 FRASTIC î. Nivel ^ într-o ierarhie a unităţilor* sintactice, este denumit ca frcistic nivelul frazei (vezi FRAZĂj), adică acel nivel sintactic în care complementele*' (determinanţii, în general) se realizează propoziţional, distingându-se de nivelul propoziţiei (vezi PROPOZIŢIE^, unde complementele se realizează nominal. Nivelul frastic împreună cu cel al propoziţiei aparţin sintaxei* şi se deosebesc de hivelur trănsfrăstic*, adică ceea ce este dincolo de sintaxă; intrând în domeniul construcţiei textului*. 2. Complement ^ Complement* realizat printr-o propoziţie subordonată, conjuncţionaiă sau relativă; sin. complement propoziţional (vezi COMPLEMENT; COMPLE-MENTÎZARE). f G.P.D. FRAZĂ 1. în tradiţia sintaxei româneşti, într-o ierarhie a unităţilor* sintactice, reprezintă cea mai extinsă unitate sintactică, fiind alcătuită din minimum două propoziţii* şi având caracteristica autonomiei sintactice şi de comunicare, adică proprietatea de a exista de sine stătător; astfel spus, reprezintă un enunţ* în structura căruia se cuprind cel puţin două propoziţii. După tipurile de relaţii care se stabilesc între propoziţiile componente, se disting următoarele specii de frază: â) fraze formate prin coordonare*, dacă relaţiile dintre propoziţii sunt numai de tip coordonator (ex. [învaţăJ, [iar, spre seară, se plimbă]); b) fraze formate prin subordonare, dacă relaţiile dintre propoziţiile componente sunt numai de tip sub-ordonator, existând deci una sau mai multe propoziţii regente* şi una sau mai multe propoziţii subordonate* (ex. [Ştie] [că s-a greşit în orice punctai demonstraţiei] [în care s-a folosit aceeaşi formulă]); c) fraze mixte, în care apar şi raporturi de coordonare, şi raporturi de subordonare (ex. [Ştie] [că s-a greşit] şi [că nu se poate corista]). Pentru frazele de tip (b) şi (c), organizarea sintactică se realizează în jurul propoziţiei / propoziţiilor principale*, subordonatele constituind expansiuni* ale componentelor din principală. o Organizarea unei fraze este simplă sau complexă, predominând coordonarea sau-spbor-,donarea, fraze cu puţine niveluri de subordonare sau cu multe niveluri de subordonare, cu o topică sintactic normală a subordonatelor sau, dimpotrivă, cu inversiuni* şi intercalări*, în funcţie de situaţia* de comunicare, de varianta orală* sau scrisă* utilizată, de stilul funcţional* în care se face comunicarea. 2, în gramatica limbii engleze, de unde a intrat în gramatica generativă*, prin fraze sunt desemnate componente ale structurii unei propoziţii stabilite în jurul unui cap* lexical: Noun Phrase (NP), Verb Phrase (VP), Adjective Phrase (AP), Prepositional Phrase (PP). în gramatica generativă românească, Phrase s-a redat prin Grup: G(rup)V(erbal), G(rup)N(omi-nal), G(rup)Prep(oziţional) (vezi GRUP), evi-tându-se confuzia cu accepţia tradiţională a termenului (vezi 1). G'PD. FRAZEOLOGIC,-Ă © Unitate ^ Combinaţie stabilă de două sau mai multe cuvinte, având sens unitar şi referent unic; unităţile frazeologice pot avea valoare substantivală (copil din flori, lună de miere, porc mistreţ, punct de vedere, ţap ispăşitor), adjectivală (intr-o ureche „ţicnit*4, slab de înger „lipsit de curaj44, în doi peri „neclar, echivoc44, din topor „grosolan44, tobă de carte „învăţat, savant44) sau verbală (a-şi lua lumea-n cap „a pleca44, a-şi tăia funia de sub picioare „a-şi reduce şansele, a-şi face un deser-viciu44). Spre deosebire de alăturarea liberă de cuvinte (vezi LIBER3), unitatea frazeologică este receptată de vorbitor drept o entitate existentă ca atare în limbă, întrucâtva apropiată de catacreză*, cu care are de obicei în comun un oarecare grad de expresivitate*, ceea ce explică şi uzul acestor îmbinări în contexte dotate cu intenţie / funcţie stilistică (pur afective* sau diferenţiate funcţional*). 1. Unităţile frazeologice sunt de mai multe tipuri (clasificare şi exemple la Th. Hristea): a) locuţiuni frazeologice: grupuri de cuvinte mai mult sau mai puţin sudate care au un înţeles unitar şi se comportă din punct de vedere gramatical ca o singură parte de vorbire; locuţiunile frazeologice pot fi echivalente cu substantive (bătaie de joc „ironic44), cu adjective (întors pe dos „supărat44) sau verbe (a da! a lua în primite, a se da pe brazdă „a se ameliora44); b) expresii frazeologice: grupări stabile de cuvinte care acoperă o întreagă propoziţie, urmând adesea structura gramaticală a acesteia (au subiect, predicat, complement); expresiile frazeologice sunt uneori confundate sau deliberat nediferenţiate de locuţiunile frazeologice: a tăia frunză la câini „a lenevi44, a-şi lua inima-n dinţi „a-şi 224 FRAZEOLOGIE face curaj11;a face (pe cineva) cu ou si cu oţet „a certa cu asprime-4; De cele mai multe ori sunt dotate cu expresivitate; deşi există şi cazuri de expresii frazeologice catacretice (împietrite): a băga de seamă ra-şi aduce aminte; c) formule şi clişee* internaţionale: grupări de cuvinte care circulă prin împrumut de la o limbă la alta; cu aceeaşi formă şi semnificaţie: artă pentru artă ;;artă pură“; mărul discordiei emotiv / obiect de dispută11; nodulgordian „problemă insolubilă11; reprezintă uneori reducţii ale undr ăltizii* culturale, biblice ori mitologice: mărul lui Newton „descoperire întâmplătoare11, arca lui Noe „amestec eterogen (de persoane)11, sabia lui Damocles „ameninţare iminentă11, călcâiul lui Ahile „punctul slab (al cuiva)11, pânza Penelopei „acţiu-ne/operaţie prelungită la infinit11; d) perifraze expresive: asocieri cu caracter mai liber, utillizate în enunţuri afective şi instalate într-un anumit sistem cultural de aluzii: luceafărul poeziei româneşti „Eminescu11, bardul de la Mirceşti „Alecsandri11. 2. Sursele unităţilor frazeologice româneşti sunt de două tipuri (Hristea): a) creaţii interne, provenite prin derivare frazeologică (infima) sau prin cristalizare lingvistică a unor sintagme / asocieri legate de obiceiuri, meserii, situaţii istorice specifice: a lua (pe cineva) la vale „a ironiza, a lua în râs11, a umbla cu ocaua mică „a înşela11, a da ortul popii „a muri11; b) împrumuturi, uneori realizate sub;forma calcurilor frazeologice (vezi CALC): asocieri realizate prin copierea unor îmbinări existente în alte limbi; în română, sursa cea mai frecventă pentru astfel de formaţii o reprezintă limba franceză: fond de ten, bandă sonoră, sală de lectură, sos tomat. Pot apărea astfel într-o limbă familii frazeologice: placă comemorativă, placă dentară, placă fotografică, placă turnantă etc. (din fr. plaque commemo-rative f dentaire / photographique I tournante). o Derivare Mijloc de îmbogăţire a vocabularului*, constând în formarea unei unităţi frazeologice pornind de la o altă unitate frazeologică în cadrul unei limbi date (Hristea). Prin derivare frazeologică se pot forma substantive: băgare de seamă (din locuţiunea verbală a băga de seamă), aducere aminte (din a-şi aduce aminte), artist plastic (din arte plastice) sau adjective: scos din fire (din a scoate din fire), pescuitor in apă tulbure (din a pescui in apă tulbure). Analiza conceptelor de frazeologie* şi a unităţilor frazeologice, ca şi clasificarea în subunităţi sau identificarea surselor unităţilor frazeologice alcătuiesc un domeniu de cercetare relativ recent în lingvistica românească şi de aceea diferenţierile şi defini ţiile se află uneori încă în discuţie. FRAZEOLOGIE L Disciplină ligvistică în curs de constituire carp se-ocupă cit studiul"imită^îoP dintr-o limbă sau dintr-uri grup de limbi (apariţii! şi originea acestora, uzul în comunicarea curentă ori în stilurile / limbajele specializate, familiile frazeologice, rolul unităţilor frazeologice în modernizarea limbii literare*). 2, Ansamblul unităţilor frazeologice dintr-o limbă dată. Vezi-FRAZEOLOGIC,-Ă. MM, FRECVENŢĂ Concept ai metodei statistice care interpretează importanţa cuvintelor în funcţie de utilizarea lor în anumite variante stilistice ale limbii (sau în anumite stiluri*). Frecvenţa indică de câte ori se-; întrebuinţează un cuvânt într-un text dat; cu cât apare mai mult, frecvenţa e mai mare şi invers. Intre frecvenţă şi alte unităţi (rangul, repartiţia, disponibilitatea) se stabilesc relaţii matematice. Studiul frecvenţei cuvintelor încearcă o stratificare a cuvintelor de importanţă diferită în vocabular. în poezie, frecvenţa cea mai mare o are substantivul (şi, în general, numele); în proză, se stabileşte un echilibru între substantiv şi verb. Limba română dispune de un dicţionar elaborat după criterii statistice (A. Juilland, P.M.H. Edwards, Ileana Juilland, Frequency Dictionaiy of Romanian Words, London-The Hague-Paris, 1965,1975). Vezi BOGĂŢIE; CONCENTRAŢIE. A.B.V. FRICATIV,-Ă Sinonime: constrictiv,-ă*; continuu,-â*, spirantăV FRIC ATIZARE / FRICATIVIZARE în fonetica românească, prin fricatizare se desemnează procesul de transformare în anumite arii ale dialectului dacoromân a africatelor c, g, în consoane fricative. Regiunile reprezentativei sunt Moldova, Banat şi, parţial, Crişana (deoarece aici se înregistrează numai fricatizarea africatei g). Fricatizarea, ca fenomen dialectal; FUNCTIV / FUNCTOR 225 este relativ începutul dovei (I. Gheţie). iv recentă, primele atestări datând de la procesul comunică.riijlomie-lingvistice specifice; 1 sec. al XVII-lea şi aparţinând Mol- ■ chiar dacă un mesaj nu are o singură funcţie, una C,C. FUNCTIV/FUNCTOR în glosematică*, orice element lingvistic care ^contractează o relaţie, adică o funcţie (vezi FUNCŢIEU2). (g.pd. FUNCŢIE cAnsamfelu de proprietăţi ale unor elemente lingvistice în raport cu procesul general al comunicării*; rolul unei forme lingvistice în enunţ*/ enunţare*. I. ~ a limbajului Relaţie între o anu-:imită formă lingvistică şi situaţia / contextul / poziţia socială ori interpresbnală în care aceasta veste utilizată; funcţia limbajului însumează ■ comunicarea ideilor, exprimarea atitudinilor sau a afectelor etc. Scopul limbajului fiind acela de a [transmite informaţii, esenţială este funcţia sa de [comunicare. Comunicarea organizează enunţul în forme diferite, ceea ce duce la existenţa unor [diferite tipuri de mesaj*, care presupun mai multe. [funcţii ale limbajului. • Psihologul german Karl Biihler distinsese trei factori"care intervin in procesul comunicării: emiţătorul, destinatarul ((sau receptorul) şireferentul (sau contextul) şi trei funcţii ale limbajului care Ie corespund: funcţia expresivă (în relaţie cu emiţătorul mesajului), funcţia interogativă sau de apel (în [raport cu destinatarul) şi funcţia de reprezentare (relaţie între enunţ şi universul exterior, corespunzătoare referentului). 9 Roman Jakobspn [rafinează schema precedentă, propunând o descriere mai complicată atât pentru factorii care inter dintre ele predomină şi impune un anumit uz al unităţilor lingvistice în enunţ. Structura verbală a mesajului depinde în primul rând de funcţia sa predominantă. Schema funcţiei limbajului are, în concepţia lui Jakobson, următoarea formă: Context (Referent) funcţia referentială (denotativă) Mesaj funcţia poetică (estetică) Emiţător Destinatar funcţia emotivă funcţia c o nativă (expresivă) (persuasivă) Contact funcţia fatică Cod funcţia metalingvistică 1- Funcţia referentială (numită şi denotativă sau informativă), orientată spre referentul mesajului, este funcţia primordială într-o mare parte a enunţurilor, coexistând uneori cu alte funcţii; îi aparţin enunţuri neutru-informative ca: Pisica este un animal domesticul. Funcţia emotivă (numită şi expresivă sau interjecţională), centrată,^ asupra emiţătorului, are ca scop exprimarea atitudinii vorbitorului faţă de conţinutul enun-ţuluL^Stratul pur emotiv al limbajului este constituit din interjecţii; dincolo de emoţia pură, limba posedă însă şi alte caracteristici formale menite să marcheze participarea afectivă a vorbitorului la enunţ (persoana I la pronume şi verb, intonaţia* interogativă / exclamativă, lungirea emfatică a sunetelor etc.): Vaaait ce tare plouă!; vin în procesul comunicării, cât şi pentru funcţiile^3. Funcţia conativâ (persuasivă sau retorică) acestora (şase factori participanţi, fiecare cu orientează enunţul către destinatar (receptor). Expresia gramaticală a funcţiei conative este marcată de pers. a Il-a la pronume şi verb, de vocativ la substantiv şi de imperativ la verb; intonaţia exclamativă / interogativă caracterizează şi ea enunţurile a căror funcţie primordială este centrată asupra receptorului: Ascultă-mă! De ce nu mă crezi?^4* Funcţia fatică asigură menţi- // nerea contactului dintre vorbitor şi interlocu-' tor(i). Enunţul poate cuprinde fraze care atrag atenţia destinatarului sau confirmă faptul că el rămâne în continuare atent, atât în comunicarea directă, cât şi în cea mediată: Acum urmăriţi-mâ funcţie specifică). In formularea unui enunţ sunt necesari emiţătorul, destinatarul, referentul IcomunicăriiYco/ire-tfu/), dar şi un cod comun celor doi interlocutori, un contact psiho-fizic (direct sau mediat), pentru ca mesajul transmis să fie receptat. Funcţiile corespunzătoare aestor factori vor fi: 1. referenţială, care trimite la context (referent); 2. emotivă: Ia emiţător; 3. conatiyă: la destinatar; 4. metalingvistică: clarifică codul; 5.fatică: menţine contactul între interlocutori; 6. poetică: este centrată asupra mesajului însuşi. Fiecărei funcţii îi corespund, înj 226 FUNCŢIE (continuare) cu atenţie!; Alo; mai eşti pe fir?; 5; Funcţia metalingvistică este predominantă în frazele care aparţm metalimbajului; deci bare transmit informaţii despre un anumit cod*, devenit el însuşi obiect de descriere în enunţ; distincţia care stă la baza identificării; acestei funcSfse face între limbajul obiectual (care spune ceva despre obiect, referent) şii metalimbaj: (care spune ceva despre limbaj); explicaţiile pot; privi; argourile, limbajul copiilor; (in)corectitudinea unei forme gramaticale, decodificarea: unui alt cod ş.a.: Nu se spune „ei este< ei face", ci „ei sunt, ei facu; „Şuţ" înseamnă „hoţSăgeată înainte înseamnă „sens unic**; 6. Funcţia poetică (numită şi estetică sau literară) este centrată asupra mesajului, constituind funcţia predominantă a arte^ verbale. Ea nu apare izolată în text, ci se combină cu celelalte funcţii, de ex. în diversele genuri poetice: poezia epică, dominată de enunţuri expozitive formulate la persoana a IlI-a, implică o participare a funcţiei referenţiale; poezia lirică^/ dominată de persoana I, cuprinde enunţuri în care* intervine puternic funcţia emotivă, iar poezia liric-adresativă, cu valori retorice, formulată la pers. a Il-a (oda, epistola), implică în subsidiar funcţia conativă. • Cele două modalităţi de structurare a elementelor verbale în enunţ, selecţia* (dintf-o paradigmă*) şi combinarea* (în sintagmă*), se succed în constituirea mesajului poetic: selecţia se realizează pe baza unor principii de echivalenţă (asemănare / deosebire, sinonimie / antonimie), iar combinarea prin contiguitate. De ex.* din paradigma numelor cu sensul „copil4* poate fi selectat unul dintre termenii copil, puşti, tânăr, mucos etc., iar din cea a verbelor cu sensul „a dormi*1: moţăie, doarme, aţipeşte, sforăie, trage la aghioase etc.; combinarea lor în secvenţă ia forme diverse, în funcţie de gradul de expresivitate* pe care emiţătorul intenţionează să-l obţină sau de varietatea funcţională* căreia secvenţa îi aparţine: copilul doarme, puştiul moţăie, mucosul trage la aghioase, tânărul visează etc. în teoria lui Jakobson, esenţa funcţiei petice constă în faptul că aceasta „proiectează principiul echivalenţei de pe axa selecţiei pe axa combinării**. Vezi COD; COMUNICARE. II. 1. în gramatică, prin funcţie se înţelege rolul îndeplinit de un element lingvistic (fonem, accent, intonaţie, morfem, cuvânt) de marcare şi de distingere a diverselor valori (semnificaţii) gramaticale. Se vorbeşte, de ex., în română, despre funcţia distinctivă* a accentului în perechea de forme verbale: cântă (prezent) vs. cântă (perfect simplu), despre funcţia distinctivă a intonaţiei în enunţurile: Cântă (intonaţie declarativă*) vs. Cântă? (intonaţie interogativă?) vs. Cântă! (intonaţie imperativă*), despre funcţia desinenţelor -o, -e, -ule, -lor, pentm marcarea vocativului*, despre funcţia morfemului pe pentru distingerea obiect tului direct de subiect etc. 2. în glosematicăVse face distincţia între.funcţie- şi functive / fitnctorif functivele/functorii fiind elementele lingvistice legate printr-o funcţie, iar funcţia fiind relaţia: însăşi. Se spune că un functiv îşi „contractează** funcţia, • Functiv ele pot fi constante sau va-riabile, după cum constituie sau nu constituie o condiţie necesară pentru prezenţa altui functiv, cu care contractează o funcţie. ® Funcţiile sunt de trei tipuri: interdependenţe*, dacă se stabilesc între constante, fiecare termen constituind o condiţie necesară pentru apariţia celuilalt; determinări'\ dacă se stabilesc între o constantă şi o variabilă, numai unul din termeni fiind o condiţie necesară pentru apariţia celuilalt; constelaţii*, dacă se stabilesc între două variabile, nici unul dintre termeni neconstituind o condiţie necesară pentru celălalt (vezi RELAŢIE). III. - sintactică a) în tradiţia sintaxei româneşti şi europene, indică rolul jucat de componentele unei propoziţii, care poate fi de realizare a predicaţiei* (vezi PRE^ DICAT), de complinire a altor cţmponente dim enunţ (vezi COMPLEMENT), de specificare a circumstanţelor în care se desfăşoară evenimentul (vezi CIRCUMSTANŢIAL), de indicare a auto- • rului evenimentului (vezi SUBIECT), de atribuire; a unei calităţi sau a unei caracteristici (vezi ATRI-; BUT) etc.; sin.: parte de propoziţie\ b) în sintaxa; de tip structuralist*, de tradiţie glosematică*, în locul definiţiilor semantice, vagi şi neoperante, s-au propus aceloraşi concepte definiţii mâi: exacte, formale*, strict relaţionale. Astfel, în sin-; : taxa românească, plecând de la ideea struc-V turalistă că orice unitate lingvistică, indiferent de nivel*, se angajează simultan în relaţii de succesiune (sintagmatice*) şi de înlocuire (paradigmatice*), Valeria Guţu-Romalo (1973) defineşte funcţia ca reprezentând, în plan paradigmatic; o clasă de substituţie*, adică de termeni substituibili în aceeaşi poziţie, iar, în plan sintagmatic;:: un context* specific şi o relaţie* specifică, natură; specifică a contextului manifestându-se prin clasa lui morfologică distinctă (nume vs. verb; de; ex.), iar natura specifică a relaţiei, prin tipul şi / sau forma proprie de realizare; sinonim poziţie* ■sintactică. Funcţia de subiect*, de ex., s-a definit, în plan sintagmatic, prin apariţia în contextul unui verb, cu care stabileşte o relaţie de interdependenţă*, manifestată prin restricţii de formă bilaterale: subiectul impune verbului acordul*, iar verbul impune subiectului restricţia de caz, ânume nominativul, şi în plan paradigmatic, printr-o clasă de substituţie cuprinzând nominale îri nominativ şi echivalentele lor sintactice, forme verbale nepersonale şi propoziţii subiective, (basma), precum şi prezenţa, în declinarea femininelor, a omonimiei G sg. = D sg. ~ PI.: (unei) fete, stele - (nişte) fete, stele); selecţia anumitor prefixe (este cazul marcării genului într-o limbă ca bantu); selecţia anumitor clasificatori*, în limbi care cunosc această categorie (vezi, de ex., în limba ţeltal, o limbă maya din Mexic, selecţia unor clasificatori diferiţi pentru marcarea „plantelor44, a „animalelor44, a „persoanelor44 etc.). B). în combinaţiile sintactice ale substantivului se manifestă prin acordul impus articolului (în limbile în care există articol), prin acordul cu adjectivul, cu substitutele pronominale, eventual, şi cu verbul (în unele limbi). Coeziunea* G(rupului) Nominal) se realizează, în mare măsură, prin repetarea informaţiei de gen. Vezi, de ex., marcarea redundantă a genului gramatical într-o frază a limbii române ca: Lucrare a cea noua. a profesorului a fost cumpărata imediat, ea fiind iui a dintre ce le bine apreciate, unde genul feminin este marcat simultan prin selecţia în forma substantivului a desinenţei -e de sg., precum şi prin impunerea formei de feminin la articole (-a, cea, a), la adjectiv (nouă), la participiul pasiv (cumpărată) şi la pronumele anaforice (ea, una, cele), e în limbile cu flexiune*, genul nu reprezintă un criteriu de flexiune pentru substantiv, în timp ce, pentru adjectiv, pentru pronume şi numeral, genul constituie un criteriu de flexiune, adjectivul, unele pronume şi unele numerale schimbându-şi forma după distincţiile de gen (vezi, pentru română, bun-bună; el-ea; aces-ta-aceasta; altul-alta; căruia-căreia; doi-două; al doilea-a doua). ® Inventarul de genuri este diferit de Ia o limbă la alta, iar pentru aceeaşi ramură de limbi, evoluează istoric. Gramaticile consemnează maximum şase genuri (în swahili şi alte limbi bantu) şi minimum două genuri (în Romania, de ex., exceptând româna şi dialectele central-meridionale italiene). în evoluţia de la latină la limbile romanice, s-a produs trecerea de la un inventar cu trei genuri: masculinul, femininul, neutrul, la un inventar cu două genuri: masculinul şi femininul. Româna are o situaţie aparte, conservând, după părerea celor mai mulţi cercetători, sau refăcând, după părerea altora, trei genuri în cazul substantivului, dar având numai două genuri în flexiunea adjectivului, a pronumelui şi a numeralului. în gramatica limbii române, s-a dezbătut pentru substantiv chestiunea existenţei, ca termen aparte, a neutrului. Punctele de vedere diferite sunt marcate şi terminologic prin distincţia neutru şi ambigen, ultimul termen fiind adoptat de acei lingvişti, care au insistat asupra naturii hibride a clasei, subordonând-o celorlalte două (vezi NEUTRU). ® în română, încadrarea unui substantiv la un anumit gen se realizează pe baza manifestărilor sintactice ale genului, forma substantivului verificându-se prin acceptarea unui set de două contexte: acest -; aceşti -t pentru recunoaşterea masculinului; acest-; aceste pentru recunoaşterea neutrului, dar fiind suficient un singur context: această pentru încadrarea la feminin, încadrarea întâmpină dificultăţi de ordin practic în cazurile speciale, puţin numeroase, de substantive care satisfac contextele specifice ambelor genuri (ex. acest I această târâie-brâu; vezi (GEN) COMUN) şi de substantive care, fiind defective*, satisfac numai unul dintre cele două contexte (ex. acest curaj; acest somn adânc; 232 GENERARE vezt ARHIGEN); • Româna este o limbă cu o poziţie aparte ■ existând semnele gramaticale ale sensibilităţii speciale atât faţă de categoria animatelor-personale;: cât şi faţă de inanimate. Sensibilitatea faţă de categoria persoanelor se manifestă prin tendinţa de marcare formală (prin mărchflexionare şi sintactice) a clasei substantivelor personale (veri (GEN) PERSONAL); sensibilitatea faţă de categoria inanimatelor se susţine prin menţinerea şi chiar întărirea genului neutru ca gen: semantic omogen, încorporând, cu nesemnificative şi discutabile excepţii, numai substantive inanimate. « Cum constituirea subgenului personal este, în context romanic, o creaţie a românei, iar păstrarea (sau refacerea, după alţi cercetători) a neutrului este de asemenea un fapt specific românesc (exceptând dialectele central-meridionale italiene, care au şi ele forme de neutru), se pot recunoaşte, în română, semnele unei tendinţe de re-motivare a unora dintre clasele de gen gramatical şi deci de creştere a gradului de corespondenţă cu genul natural. Corespondenţa cu genul natural este evidentă şi pentru substantivele animate care marchează cu regularitate afixală distincţiile de sex. (ex.: elev-elevă; ţăran—ţăran că; l up-l upoai că; cro itor-cro ito-reasărvezi (SUBSTANTIV) MOBIL). Cu toate acestea, imperfecţiunile; corespondenţei sunt numeroase, manifestându-se curent în cadrul masculinului şi al femininului, chiar şi pentru substantivele nume de persoană: există animate de sex masculin care selectează afixe ale femininului (tata; tatei) sau impun* prin acord, forme de feminin (ex.: o călăuză / santinelă bună), după cum există animate de sex feminin redate prin forma gramaticală a masculinului (ex.: Ea este un ministru / deputat / consilier bun). Vezi ANIMAT; ARHIGEN; (GEN) COMUN; FEMININ; INANIMAT; MASCULIN; (SUBSTANTIV) MOBIL; NEUTRU; (GEN) PERSONAL. G.RD. GENERARE Obiectiv major al orientărilor lingvistice de tip sintetic*, deci al gramaticilor moderne generative*, care constă în producerea, pe baza aplicării ordonate a regulilor acestor gramatici, a infinităţii de propoziţii şi fraze bine-fonnate dintr-o limbă, asigurându-se, în acelaşi timp, şi descrierea explicită a ierarhiei lor structurale. în gramaticile generative, rolul generării revine în exclusivitate componentului de bază*, în cadrul căruia sunt aplicate regulile de structură* a frazei (vezi BAZĂ2; GRAMATICĂg). G.P.D, GENERATIV,-Ă (GRAMATICĂ-) Veri GRAMATICĂ^ GENER^IVISM- Orientare; a lingvisticii modeme diferită de structuralism* şi de funcţionalism*, datorată Iui ; N. Chomsky şi şcolii lui, bazându-se pe o perspectivă sintetică* în studiul -şi în conceperea! limbii. Limba este văzută în mecanismele ei interne recursive*, care asigură producerea dintr-i un inventar limitat de categorii şi un set finit de • reguli de combinare a mulţimii potenţial infinite de enunţuri bine-fonnate dintr-o limbă dată. Caracteristica generală a acestei orientări, din- : colo de manifestările ei distincte de la o şcoală generativistă la alta (sunt diferenţe esenţiale între generativismul chomskyan şi cel fillmorian) şi de la o etapă la alta (generativismul chomskyan al anilor 1957-1965 este profund diferit de cel din GB*), este elaborarea unui model* formalizat (vezi FORMALIZARE) capabil să capteze şi să-explice procesele creative ale limbii (vezi CREATIVITATEj), un model al competenţei* lingvistice, şi nu al performanţei* (vezi şi GRAMATICI GENERATIVEg 9 lQ). * ’ G.P.D- GENITIV în teoria gramaticală a cazului (vezi CAZj), caz regim* impus unui nominal fie de către alt nominal (ex.: casa vecinului, fhimuseţea fetei), fie de către o prepoziţie (ex.: contra vecinului; asupra oraşului) sau impus adjectivului prin fenomenul de acord" (ex.: contra acestei eleve studioase). în alte limbi (vezi latină, limbi slave), genitivul apare şi ca regim al verbului sau al adjectivului, fiind impus de o clasă restrânsă de verbe şi de adjective (ex.: lat. liber harum rerum multarum, unde genitivul este regizat de adjectivul liber, lat. Eum accusas avarîtiae, unde un nominal în genitiv apare în contextul unui verb): • în limbile cu flexiune*, genitivul se exprimă printr-o desinenţă specifică (vezi lat. G: sg. amic-i, scriptor-îs; G. pl. amic-orum; rus. G. sg. stol-a; G. pl. stol-ov). în limbile analitice", GENITIVAL 233 se exprimă prepoziţional (vezi ff. le livre de V eleve). = Româna, care ocupă o poziţie intermediară, are, ; pentru exprimarea genitivului, atât mărci flexio-; nare, cât şi mărci analitice; există o desinenţă de : G-D pentru pronume şi pentru substantivele şi ; adjectivele feminine la sg. (ex.: contra acestei ţ fete frumoase); articolul hotărât, fuzionat cu i substantivul, funcţionează şi el ca marcă flexio-î nară de caz (vezi: cartea elevii Iui); paralel însă | există un articol genitival*, marcând, în anumite fecondiţii sintactice, suplimentar,:, analitic, un i nominal în genitiv (ex.: carte a elevului), există mun. - articol hotărât proclitic* care marchează ^analitic genitivul şi dativul în condiţiile unor forme invariabile de substantiv (ex.: cartea Iui Ion / Iui Catrinel; absenţa lui „pe") şi există prepoziţii care, în condiţii circumscrise grama-' tical sau stilistic, pot exprima şi ele o relaţie de : genitiv (vezi: carte a doi elevi; contra a ceva; \ neliterar vin în locul la şefă). ® După provenienţa ; sintactică a construcţiei cu genitivul, se pot ; distinge: un genitiv subiectiv*, ocurent în vecinătatea unui substantiv de origine verbală, provenind din subiectul construcţiei verbale de bază (vezi: elevul pleacă => plecarea elevului); | un genitiv obiectiv*, ocurent în vecinătatea unui i abstract* verbal, provenind din obiectul direct al i; construcţiei verbale de bază (vezi: citeşte lecţia î => citirea lecţiei); un genitiv de bază, al cărui : nominal regent este un substantiv propriu-zis, ; fără a se stabili o relaţie de derivare cu un verb (ex. casa elevului). Ca urmare a provenienţei ; diferite a genitivului, este posibilă, în anumite ; construcţii, ambiguitatea* acestuia; sunt construcţii cu genitivul care acceptă două interpretări: de genitiv subiectiv şi de genitiv obiectiv, explicabile prin două structuri de bază diferite (ex. chemarea elevului, unde nominalul în genitiv poate fi interpretat ca provenind dintr-un subiect: „elevul cheamă41 sau dintr-un obiect direct: „cineva cheamă elevul"). , Vezi CAZ,. şi-, ../ J G.P.D. GENITIVAL (ARTICOL-) Clasă de articole hotărâte* specifică limbii române; se numeşte şi posesiv. Creat în interiorul limbii române, ca şi articolul adjectival*, probează sensibilitatea deosebită a acestei limbi faţă de determinare*, manifestată prin nevoia expresă de marcare suplimentară, redundantă, a semnificaţiei de determinare. Postpus, ca poziţie sintactică normală, în raport cu substantivul determinat (ex.: carte a elevului), articolul genitival aduce un argument în plus pentru postpunerea* articolului hotărât în română. • Are o flexiune de gen şi de număr, variind după genul şi numărul substantivului determinat. • îndeplineşte, ca şi celelalte articole ale limbii române, funcţii multiple, semantice şi gramaticale: funcţia semantică de determinare (individualizare) suplimentară a centrului nominal al grupului; funcţia morfologică de marcare a genitivului asigurând, în condiţiile omonimiei* generale genitiv-dativ, distingerea, în unele construcţii, a celor două cazuri (vezi: carie a elevului (genitiv) vs. nepot surorii mele (dativ)); funcţia sintactică de legare, în interiorul unui G(rup) N(ominal), a determinantului în genitiv sau a echivalentului posesiv de centru*, asigurând, prin forma lui, care trimite neechivoc la regent, dezambiguizarea* raporturilor sintactice şi permiţând o libertate de topică a determinantului. 9 Selecţia articolului genitival este dirijată, ca şi pentru celelalte articole româneşti, dar în mai mare măsură decât pentru acestea, şi de reguli sintactice, apariţia lui fiind impusă de anumite cerinţe ale structurii sintactice a grupului (vezi, de ex., selecţia lui obligatorie în condiţiile formei nearticulate sau articulate nehotărât a regentului: acest elevi un elev al profesorului sau în condiţiile aşezării între regent şi genitiv a altui determinant: elevul preferat al profesorului). Vezi ARTICOL. G.P.D. GEOGRAFIE LINGVISTICĂ Metodă de cercetare specifică dialectologiei*, constând în înregistrarea pe hărţi* a formelor lingvistice culese prin anchete* într-un număr de localităţi repartizate relativ uniform pe un anumit teritoriu (vezi şi CARTOGRAFIERE) şi în interpretarea acestor forme în raport cu distribuţia lor spaţială. Creatorul acestei metode este J, Gillieron, autorul Atlasului lingvistic al Franţei (1902-1910), dar ideea reprezentării cartografice a datelor lingvistice este mai veche. Principiile geografiei lingvistice, aşa cum au fost formulate de J. Gillieron, sunt nu premise teoretice pe care se întemeiază această metodă, ci explicaţii cauzale generale ale inovaţiilor* lingvistice regionale, valabile pentru orice situaţie concretă. J. Gillieron are în vedere modificările produse în structura 234 GERUNDIV vocabularului dialectal, relevând drept cauze principale ale acestoramigraţia cuvintelor, care se realizeazăprin iradiere (dinanumite centre politice-v administrative; economice, culturale sau religioase),infiltraţie(din zonele învecinate) sau revărsare (pe arii din ce uv ce mai cuprinzătoare), şi dispariţia unor cuvinte ca rezultat ai concurenţei pe care o determină suprapunerea unor forme lexicale noi peste cele din vechiul fond; al omonimiei* dintre anumite forme şi al hipertrofiei semantice. După L Gillieron;limba posedă mijloace terapeutice specifici pentru soluţionarea cazurilor de patologie verbală (uzura fonetică, omonimia sau hipertrofia semantică). Orientările ulterioare conturate în cadrul geografiei lingvistice au depăşit viziunea darwinistă, caracteristică pentru concepţia lui J. Gillieron, adăugând alte principii de interpretare a materialului cartografiat. M. Bartoli, fondator al lingvisticii spaţiale (areale), a susţinut că poziţia spaţială sau dimensiunile unei arii dialectale pot să explice caracterul conservator sau inovator ai acesteia (vezi ARIE), iar K. Jaberg a încercat să coreleze distribuţia spaţială a faptelor de limbă cu anumite aspecte ale istoriei dialectelor, afirmând că regiunile colonizate se caracterizează prin arii unitare (compacte), pe când cele locuite de populaţii străvechi au un aspect fărâmiţat. Geografia lingvistică a contribuit la perfecţionarea metodelor directe de cercetare a varietăţilor teritoriale ale limbilor, punând în evidenţă sursa individuală a inovaţiilor din limbă, precum şi raporturile dintre factorii lingvistici şi cei extralingvistici* în producerea acestor inovaţii. Cercetările realizate din această perspectivă au determinat o nouă înţelegere a conceptelor de dialect* şi de grai*, precum şi a problemei graniţelor* dialectale. U.R. GERUNDIV Clasat de obicei, în gramaticile latine, printre modurile nepersonale, gerundivul folosit independent avea şi o valoare adjectivală. în latina imperială târzie, gerundivul se fixează în sistemul participiului ca participiu viitor pasiv. Acest participiu în -nd- nu a supravieţuit în limbile romanice. Cum în istoria limbii latine se consideră că gerundivul este mai vechi decât gerunziul*, se poate presupune un raport de filiaţie între cele două forme în -nd-. y* c.c. GERUNZIAL,-Ă (CONSTRUCŢIE -ABSOLUTĂ) Vezi ABSOLUT3. GERUNZIU Formă verbală nepersonală, deci fără variaţii de număr şi persoană; inclusă de tradiţia gramaticală printre moduri*; exprimă o acţiune în desfăşurăm ; şi este alcătuită dintr-un radical verbal şiun sufix; (rom. -and / -ind; fn -ant; engl. -ing), sufix ale cărui caracteristici morfologice diferă de la 6 limbă la alta, fiind declinabil, ca în latină samîn^ franceză, sau invariabil, ca în română. Din punctul de vedere al gramaticii generative*, aparţine formelor verbale nonfinile, pierzându-şi variaţiile flexionare de timp, persoană şi număr şi apărând numai în poziţie de subordonare (vezi complementele gerunziale). e Face parte dintre formele verbale cu comportament dublu şi triplu (alături de infinitiv*, supin*, participiu*), prezentând, în proporţii diferite, particularităţi de tijj verbal, dar şi trăsături ale altor clase morfologice, v ca urmare a disponibilităţii sufixului gerunzial de; a orienta forma spre alte părţi de vorbire*, fără ca această conversiune* să se fi realizat complet. Astfel, în cazul gerunziului românesc se constată particularităţi de tip verbal şi ale uneia dintre următoarele clase morfologice: adverb, adjectiv,-nume. a) Particularităţile de tip verbal, prezente în oricare apariţie a gerunziului românesc, se manifestă prin păstrarea âproape integrală a: disponibilităţilor combinatorii ale verbului;;; inclusiv combinarea cu cliticele* pronominale şi/ : vecinătatea unui subiect propriu (ex. LăudânduA profesorul, elevul a obţinut rezultate si niai bunej, precum şi prin participarea gerunziului la toate opoziţiile de diateză* (vezi: apărândit-l (activ)vs. apărându-se pe sine (reflexiv) vs. fiind apărat (pasiv)), în raport cu verbul, îşi pierde predicativitatea* sintactică, deci capacitatea de a constitui, ca centru de grup, o propoziţie, precum şi capacitatea de a exprima distincţii de timp, de număr şi de persoană, b) Paralel cu comportamentul verbal, gerunziul românesc apare cu una dintre următoarele valori: valoare circumstanţială (cauzală, temporală, condiţională, concesivă, modală, instrumentală), ceea ce apropie gerunziul de clasa adverbului; valoareatributivă, în construcţiile în care apare ca determinant al numelui (ex.: Un bătrân plângând este un tablou impresionant). Ocurent într-un tipar GG 235 sintactic neologic, provenit din franceză, gerunziul s-a folosit în poezia sec. al XlX-lea (rar, se foloseşte şi astăzi) în ipostaza acordată, mar-cându-se formal trecerea lui completă la clasa adjectivului (ex.: lebădă murindă; femeie suferindă). Manifestă concomitent valoare ătributivă şi circumstanţială în construcţiile în care gerunziul are dublă subordonare, faţă de un verb şi faţă de un nume, îndeplinind funcţia de element predicativ* suplimentar (ex.: l-am văzut plângând). Are şi valoare nominală, puţin reprezentată, totuşi prezentă în construcţiile în care gerunziul apare în poziţia de complement necircumstanţial sau de subiect (ex.: Aud tunând; Se dude tunând). * Aceste utilizări atât de diverse de sub (b) se explică istoric prin preluarea de către gerunziul românesc a valorilor înrudite ale gerundivului* şi ale participiului* prezent, distincţii care nu există în română. în teoria generativă, diversificarea valorilor şi a ocurenţelor s-a explicat prin „istoria" transfor-maţională diferită a construcţiilor cu gerunziu, atribuindu-li-se structuri de bază* diferite şi transformări* diferite. în aceste „istorii" sintactice deosebite, generativiştii au găsit explicaţia ambiguităţii* a numeroase construcţii cu gerunziu (vezi, în română, construcţia: l-am văzut plecând, interpretabilă ca: 1) că pleca"; 2) când ei pleca"; 3) când eu plecam" (vezi AMBIGUITATE; NOMINAL5; PREDICATIV2). G.P.D. GG Siglă pentru gramatica generativ-trans-formaţională* sau, altfel spus, pentru varianta standard a gramaticii generative, cea propusă de N. Chdmsky, 1965 (vezi GRAMATICĂg). Se distinge de GB*, siglă pentru varianta chom-skyană de după 1980. G.P.D. GHILIMELE />...»] / [\..’] Semn de punctuaţie*. în româna contemporană standard, ghilimelele de tipul marchează frecvent: a) limitele unui text reprodus fără modificări (vorbire directă, citat, titluri de lucrări, de publicaţii etc., denumiri de instituţii, de asociaţii ş.a.). - Când am aflat de expoziţie, i-arn spus: [rt]Cel puţin dude acolo, să vadă şi lumea ce flori avem[“]... (Camil Petrescu); In toiul luptei, domnul este rănit [,,]cu un glonţ, la piciorul stâng, din josul genunchiului[li] (N. Cartojan); drama [,,]Năpasta[u]; Institutul de Lingvistică [„jlorgu Iordan[ “]; b) ironia - Ei, nu se retrage contele, în ultimul timp, de lângă [„]filozof[”]? (T. Maiorescu); c) un sens diferit de cel curent - e în lume acum o deplasare categorică [„Jspre stânga[u] (Camil Petrescu); d) conţinutul semantic al elementelor de limbă (în lucrările de lingvistică) -a fi [,,)a exista, a avea fiinţăjcât e lumea şi pământul [„jtotdea-ima[u]. Norma actuală recomandă utilizarea ghilimelelor numite franceze [«...»] în stilul ştiinţific, ca marcă a citatului în citat: [„]// chemară - povesteşte cronicarul - pe Constantin Logofătul Brâncoveamt de la curte, că rămăsese acolo, şi porunciră să aducă comisul al doilea, cal domnesc. Şi îndată ce sosi acolo, ziseră cu toţii: [«JLogofete, noi cu toţii pohîim să ne hii domnf»]...['*] (N. Cartojan). între ghilimele şi secvenţa pe care o încadrează nu se lasă pauză albă*. Semnul de punctuaţie finală al secvenţei dintre ghilimele precedă ghilimelele închizătoare: un gest care spune: [„Jn-arfi crezut [?a] (Camil Petrescu). în concurenţă cu linia de dialog* înainte de vorbirea directă şi cu alte mijloace de marcare grafică a citatelor, a titlurilor etc. (de ex., caractere tipografice diferite de cele ale contextului). Circulă şi cu denumirea semnele citării. Norma românei contemporane nu include ghilimele de tipul din punctuaţia germană sau engleză. C.S. GLOSĂ Formă fixă de construcţie a unui poem, având de obicei o temă filozofică. Alcătuită dintr-un număr de strofe egal cu numărul de versuri al celei dintâi, glosa comportă în mod obligatoriu o strofă iniţială recapitulativă, reluată la sfârşitul textului, dar cu versurile în ordine inversată. Fiecare strofă interioară se încheie cu unul dintre versurile celei recapitulative - în ordinea în care acestea apar în text -, pe care îl comentează (de unde şi denumirea de glosă „comentariu, interpretare"). Astfel, întreg poemul se caracterizează printr-o deosebită independenţă sintactică şi semantică a componentelor, dublată de o accentuată valoare aforistică a expresiei. In Glosa lui M. Eminescu, de ex., strofa recapitulativă, de opt versuri, are forma: Vreme trece, vreme vine, Toate-s vechi şi nouă toate; 236 GLOSEIVi Ce e râu şi ce e bine Tu te-ntreabâ şi socoaîe; ■ Nu spera şl nu ai teamă, Ce t val cavalul trede; De te-ndeamiiaţde ie cheamă/ ^'•■••Tu rămâi la toate reces ^ şb • este ^ reluată ^inversat; lasfârşitul v textului (Vi 8f*L); ayând versurile distribuite şi comentate în strofele interioare ale poemului. MM. GLOSEM V ^ în teoria lingvistică a Iui L. Hjelmslev, termen generic desemnând orice unitate minimala distinctivă*, atât din planul expresiei*, cât şi din planul conţinutului. Glosemele sunt invariante* ireductibile. Vezi şi CENEM; PLEREM; GLOSEMATICĂ. L.LR. GLOSEMATICĂ Orientare ştiinţifică aparţinând Şcolii lingvistice de la Copenhaga (L. Hjelmslev, V. B njmdal). Numele este format de la gr. glossa „limbă11, pe care o consideră ca scop în sine, nu ca mijloc; gloşematica susţine că lingvistica anterioară a greşit pentru că s-a bazat pe date exterioare limbii înseşi. Conţinutul* şi expresia* au amândouă formă* şi substanţă*. Formă este înţeleasă drept configuraţie lingvistică şi se reprezintă prin reţeaua relaţională care defineşte unităţile şi redă diferenţele dintre limbi în decupajul realităţii extralingvistice. Hjelmslev face din structura imanentă ă limbii unicul obiect al lingvisticii; pentru el, atât expresia, cât şi conţinutul au o formă identică: raporturile combinatorii care leagă semnele, semnificaţiile de realizările lor fonice. Glose-matica acordă un rol central formei. Gloşematica a creat o terminologie particulară: elementul lingvistic pus în evidenţă prin comutare, dar definit formal, este numit glosem*. Glosemele expresiei (corespunzând fonemelor* sunt numite ceneme*; cele ale conţinutului (comparabile cu semele*) sunt numite plereme* şi pot fi radicale sau derivative. Astfel, semnul motan, analizat în ceneme, va da: [m] + [o] + [t] + [a] + [n] şi analizat în plereme va da: „pisică1* + „masculin11. Gloşematica este considerată o algebră a limbajului în măsura în care urmăreşte descrierea limbilor dintr-o perspectivă pur formală, cu un aspect tehnic cauzat de ceneme şi plereme. Pentru â opune două conţinuturi: „tată11 / „mamă11, tehnica cenematică descrie: „tată11 = a+b, „mamă11 = a+c; „fiu11- d+b, „fică11 - d+c. Pentru glosema-tică* limbile sunt obiecte matematice, deoarece satisfac 6 exigenţă teoretică în virtutea unei concepţii? a limbajului Gloşematica? atribuie tuturor limbilor principiul structuralv diferenţele dintre; limbi fiind datorate manierei în care se aplică ; principiul ui fieicare caz particular. Ve^STRUCT f A.B.V. GLOTOCRONOLOGIE Metodă de determinare pe baze statistice a epocii de separare a două sau mai multe idiomuri*; înrudite (limbi sau dialecte*) dintr-o protolimbă* comună şi a cronologiei acestui proces. Sin.: lexico-statistică. Metoda a fost iniţiată de M. Swadesh şi R.B. Lees pentru studierea diacronică* a limbilor indienilor americani. A fost aplicată însă şi în cercetarea epocilor pentru care nu dispunem de atestări din istoria unor limbi vorbite în Europa, în vederea stabilirii periodizării acestora (de ex., pentru determinarea epocii de separaţie a dacoromânei de aromână). Glotocronologia se întemeiază pe următoarele axiome: existenţa unui nucleu lexical de bază, caracterizat prin stabilitate; relativa constanţă a ratei de retenţie şi a coeficientului pierderilor din acest nucleu. Aplicarea metodei presupune: alcătuirea unor liste paralele de cuvinte care aparţin nucleului lexical de bază, desemnând concepte fundamentale; determinarea perechilor de cuvinte provenite din acelaşi etimon*, deci păstrate în cele două idiomuri; calcularea procentului acestor cuvinte şi apoi a duratei perioadei de divergenţă cu ajutorul formulei t „l°S'C 2 log. r în care t notează timpul în milenii, C procentul reprezentat de unităţile lexicale comune şi r coeficientul de retenţie pe mileniu. L.LR. GRAD DE COMPARAŢIE Oricare dintre cei trei termeni ai categoriei* gramaticale a comparaţiei*, pozitivul*, comparativul* şi superlativul*, precum şi subdiviziunile acestora: comparativul de superioritate, de inferioritate şi GRADARE 237 de egalitate; superlativul absolut şi relativ (de superioritate şi de inferioritate) (vezi COMPARATIV^ COMPARAŢIEj; SUPERLATIV). G.P.D. GRADARE Modul în care este codată lingvistic variaţia de intensitate a proprietăţilor obiectelor şi a caracteristicilor acţiunilor, mai exact, cum este codată perceperea şi aprecierea acestei variaţii de către vorbitor» Mijloacele de codare* sunt gramaticale şi nongramaticale, lexicale şi, mai rar, fonetice. © Categoria gramaticală a comparaţiei* este forma cea mai organizată şi mai generală de care dispune o limbă pentru exprimarea gradării. Apare în flexiunea adjectivului şi a adverbului şi, izolat, în construcţii speciale cu unele substantive care denumesc însuşiri şi stări variabile ca intensitate (ex.: mai frig; foarte întuneric). Mărcile categoriei gramaticale sunt diferite de la o limbă la alta (să se compare mărcile predominant sintetice* din latină cu mijloacele predominant analitice* din limbile romanice sau să se vadă lexicalizarea diferită a morfemului comparativului* în limbile romanice, fie prin descendenţii adverbului lat. magis, fie prin descendenţii mai recentului plus). 9 La nivel lexical, se disting o gradare intrinsecă a cuvintelor, conţinută în matricea semantică a radicalului, şi una externă, purtată de componente din afara radicalului. • Extern, se recurge la adverbe şi locuţiuni adverbiale purtătoare ale semnificaţiei graduale (ex.: destul de, îndeajuns de, suficient de, insuportabil de, neadmisibil de), la construcţii comparative şi cantitative cu rol de gradare (curată ca lacrima; „brumă de trei palme de groasă“ (Creangă), la mijloace derivative, fiind utilizate sufixe sau prefixe purtătoare ele însele ale semelor* graduale (sufixe diminutivale şi Xaugmentative; prefixe/prefixoide* superlative şi jde intensitate; ex.: cald-călduţ, căldicel, căl-duşor;fin-extrafin; vechi-struvechi etc.). © Intern, gradarea este conţinută în semele graduale încorporate în matricea semantică a cuvintelor. Din structurarea lexicului fiecărei limbi rezultă şi aşa-numitele „paradigme* graduale", formate din cuvinte parţial sinonime, dintre care unul este neutru sub aspect gradual, iar celelalte adaugă fiecare câte un sem gradual (ex.: fr. frais,froid, glacial; tiede, cliaiid, briliant; rom. răcoare, fi'ig, ger). 9 Inventarul mijloacelor de gradare este, în fiecare moment lingvistic, deschis, noi procedee putând fi atrase în sfera gradării ca efect al nevoii de marcare expresivă si afectivă a aprecierii variaţiei de intensitate. In exprimarea gradării, limita gramatical / lexical este incertă şi fluctuantă nu numai în evoluţia unei limbi, ci şi pentru aceeaşi etapă de evoluţie. ©Adjectivele şi adverbele se subdivid în două clase: gradabile şi nongradabile, după cum primesc sau nu grade de comparaţie şi, mai larg, după cum acceptă sau nu combinarea cu adverbe de gradare (vezi: pătrat, polar, înnăscut, filozofic, ultim, nongradabile, în raport cu bun, rău, înalt, scund, slab, gradabile). în cazul adjectivului, distincţiei gradabil/non-gradabil îi corespunde distincţia semantică: (adjective) calificative* vs. determinative* şi relaţionale. Vezi ADJECTIV; COMPARAŢIE. G.PD. GRADAŢIE Figură* lexico-sintactică, formă de enumerare* cu cel puţin trei termeni, în care se urmează o ordine cantitativ determinată a valorilor, astfel încât un element succesiv al secvenţei să spună mai mult (sau mai puţin) decât elementul precedent; poate fi ascendentă (climax*) sau descendentă (anti-climax*). De ce nu sunt un rege să sfarm cu-a mea di\rere, / De ce nu sunt Satana, de ce nu-s Dumnezeu (Eminescu); Vous voalez qu'un roi meure, et potir son châtiment, f Vous ne donnez qu'un jour, qii une heure, ^u'un moment (Racine). Gradaţia presupune o trăsătură semantică (sem*) comună membrilor enumerării, asupra căreia se produc schimbările cantitative; în gradaţia din versurile: încă un an, o zi, un ceas / şi drumuri toate s-au retras / de sub picioare, de sub pas (Blaga), semul comun [Tem-poralitate] situează figura în serie descendentă, marcând o restrângere a perspectivei temporale. Vezi CLIMAX; ANTICLIMAX. MM. GRAFEM Vezi LITERĂ. GRAFIE Vezi SCRIERE. GRAI Varietate teritorială de rang inferior a unei limbi, folosită pe un teritoriu restrâns (uneori chiar într-o singură localitate) şi caracterizată printr-un 238 GRAMATICAL.-A număr limitat de trăsături lingvistice neesenţiale (de ex.; graiul din valea Grisului Negru; din corn. Scărişoara etc.); Termenul este integrat seriei ierarhice care conţine ca unităţi de rang superior subdialectul şi dialectul^ Unii cercetători disting şi în interiorul graiului subdiviziuni; numite juhgraîwri; Termenul este utilizat uneori cu semnificaţia generală de ;;mod de a vorbii specific unei arit geografice (de dimensiuni variabile); indiferent de poziţia acesteia în structura dialectală a unei limbi (graiul din Maramureş); alteori ca sinonim al lui idiofect* (graiul unui anumit informator*) său pentru a desemnă vorbirea unui grup restrâns dintr-o comunitate (de ex., graiul unei familii). LJ.R. GRAMATICAL,-Ă 1, Categorie Categorie care reuneşte minimum doi termeni opozabili (vezi OPOZIŢIE), fiecare termen constituind asocierea dintre o semnificaţie gramaticală (vezi 2) şi o marcă gramaticală (vezi 3; 4) (vezi CATEGORIE j). 2. Sens / Semnificaţie Semnificaţie relevantă din punctul de vedere al gramaticii, atât al morfologiei, cât şi al sintaxei. Sensurile gramaticale sunt, în general, mai abstracte decât cele lexicale şi, numeric, mult mai restrânse. Limita gramatical / lexical este, istoric, labilă (vezi GRAMATICALIZARE) şi, sincronic, dificil de trasat cu exactitate^ Uneori, acelaşi tip-de semnificaţie se realizează prin mărci gramaticale şi mărci nongramaticale (vezi, de ex., sensul categoriei comparaţiei*, al gradului superlativ*, în mod special, care se exprimă prin mărci gramaticale de tip analitic*, dar şi prin nuriieroasie alte procedee lexicale şi fonetice (vezi GRADARE; SUPERLATIV)), de unde se deduce că; pentru distincţia gramatical / lexical, este relevant nu numai tipul de sens, ci şi modul de realizare a sensului, frecvenţa cu care se recurge la o anumită marcă, precum şi natura stilistic neutră* a mărcii, ® Detaliind tipurile de semnificaţii gramaticale, E. Coşeriu (1994) distinge: semnificatul categorial, reprezentat prin semnificaţiile celor patru clase morfologice de bază, clasa substantivului, a verbului, a adjectivului, semnificaţie constantă pentru orice lexem* al clasei, independent de semnificaţia lui lexicală (orice substantiv, de ex., poartă semnificaţia lexicală proprie + semnificaţia gramaticală a categoriei de substantiv); semnificatul instrumental sau al instrumentelor* gramaticale, al cărui rol este de a include formele lexemelor în anumite categorii gramaticale (vezi, de ex., semnificatul lui-z/n din tren-uri, mal-uri, al cărui rol este de introducere a formelor la care se ataşează în categoriâi ;tplurâlului“; sau semnificatul lui 4 din- omu-li trenu-1; care introduce formele celor/ două lexeme în categoria „articulatului" etc.); semnificatul ontic; de tipul;,afirmativ- • * ,,negap tiv", „interogativ", „imperativ", „optativ", semnificaţii referitoare la valori de adevăr şi modurfe de existenţă a propoziţiilor. 3. Afix ^ AfixAaL cărui rol este de a marca, într-o limbă cu flexiune4, diversele categorii* gramaticale (vezi AFIX). 4. Marcă r Element lingvistic al cărui rol este de exprimare a semnificaţiilor gramaticale; deci de exprimare a categoriilor gramaticale şi a funcţiilor sintactice. Se include aici clasa afixelor gramaticale (vezi 3), dar categoria mărcilor gramaticale este mult mai largă, cuprinzând şi elemente nonafixale, cum sunt: prepoziţiile, pentru marcarea categoriilor gramaticalele tip analitic* sau a diverselor funcţii sintactice (vezi; de ex., în română, rolul prepoziţiei la pentru marcarea, în anumite condiţii sintactice şi stilistice, â relaţiei de dativ sau al prepoziţiei pe, pentru marcarea, în anumite condiţii sintactice, lexicale şi semantice, a obiectului direct); topica*, pentru marcarea, în anumite limbi caracterizate priit topică fixă, a funcţiilor sintactice; elemente suprasegmentale*, pentru marcarea diverselor moduri de existenţă a propoziţiilor (vezi interogaţie*, exclamaţie*, propoziţie imperativa*) şi a unor categorii gramaticale (vezi, de ex., superlativul, termen al categoriei comparaţiei). 5. Subiect ^ în sintaxa limbii române, termen utilizat pentTU subiectul nonanimat şi nonagent al construcţiilor în care subiectul actualizează rolurile* pacient (ex. S-a spart fereastra; îmi place cartea) sau locativ (ex. Mă doare capul); intră în corelaţie cu subiectul logic*, care, în aceleaşi tipuri de construcţie, actualizează rolurile agent (ex. Cartea a fost citită de elevi) sau experimentator (îmi place, mă doare), realizate prin nominale personale având altă formă decât cea a nominativului. G.RD. GRAMATICALITATE Concept al gramaticii generative* care redă o proprietate a competenţei* lingvistice: aceea de a distinge propoziţiile binefiormate de cele GR ANI ATI CAUZARE 239 rău-formate şi care procură o ipoteză şi o explicaţie pentru această proprietate. Sunt gramaticale, deci bine-fonnate, propoziţiile care rezultă din aplicarea regulilor gramaticii generative prin respectarea tuturor constrângerilor* formale puse de acestea; sunt agramaticale, deci rău-formate, propoziţiile care încalcă una dintre reguli sau una dintre condiţiile de limitare şi de ordonare a acestora* având ca semn de agramaticalitate asteriscul [*j. Este* de ex., âgramaticală fraza *El mi-a spus că pe cine: iubeşte;, nerespectând filtrul* complementizatoriilui* dublu exprimat, sau construcţiile *El devine pe profesor, *El îl.merge, nerespectând regulile de subcategorizare* strictă a lexemelor a deveni şi a merge. ® Nu trebuie confundată gramaticalitatea, concept tehnic al gramaticii generative, cu cel de corectitudine*, concept al gramaticii normative*, care se referă la respectarea normei* statornicite, pentru o anumită epocă, de uzul literar* al unei limbi. Vezi BLOCARE; CONSTRÂNGERE; FILTRU; REGULĂ2. G.P.D. GRAMATICALIZARE Proces de transformare, în evoluţia unei limbi sau în trecerea de la o limbă la alta, a unui cuvânt autonom într-un morfem* gramatical, prin pierderea autonomiei* lexico-gramaticale. Este, de ex., cazul tuturor auxiliarelor* provenind din cuvinte autonome şi devenite morfeme libere*, uneori, chiar şi legate (vezi auxiliarul de perfect compus din română: am cântat (morfem liber), în raport cu cel de viitor din franceză, care a fuzionat cu verbul: je chanterai). Este, de asemenea, cazul articolelor*, în limbile unde există această clasă, provenind din cuvinte autonome cu rol deictic* şi determinant*. Un proces de gramaticalizare a parcurs în română prepoziţia pd, transformându-se dintr-o prepoziţie cu semnificaţie locativă într-o marcă sintactică a ^complementului direct*. ® Procesul de'gramaticalizare este de lungă durată, cu faze intermediare, oscilante, manifestându-se, în planul semnificaţiei, prin abstractizarea treptată a sensului, în plan sintactic, prin restrângerea până la pierdere a valenţelor* cuvântului autonom, prin limitări de topică şi specializări de distribuţie*, iar în planul formei fonetice, prin modificarea, totală sau parţială, a formei de bază (să se compare, de ex., forma auxiliarelor cu a verbelor autonome corespunzătoare). Surprinse, dintr-o perspectivă sincronică*, numeroase forme au o poziţie intermediară între calitatea de cuvinte autonome şi cea de morfeme gramaticale, procesul de gramaticalizare nefiind parcurs complet, situaţie redată uneori şi terminologic prin distincţii de tipul: senii auxiliar* vs. auxiliar. • în planul general al limbii, consecinţa o constituie, în multe cazuri, ambiguizarea unor forme, care, paralel cu utilizarea autonomă, funcţionează şi ca morfeme gramaticale (vezi, în română, situaţia lui pe, care funcţionează, în unele apariţii, ca pe{ (autonom): Pun cărţile pe masă, iar în altele, ca pe9 (morfem gramatical): îl întâlnesc pe Ion). Vezi AUTONOMIE; AUXILIAR; CATEGORIE (FUNCŢIONALĂ)2; CLITICIZARE. G.P.D. GRAMATICĂ I. 1. a) înlr-o teorie a stratificării* limbii pe niveluri*, reprezintă un fragment din organizarea generală a unei limbi, cuprinzând nivelul morfologic, a cărui unitate de bază este morfemul*, şi cel sintactic, a cărui unitate de bază este cuvântul\ privit sub aspectul posibilităţilor lui combinatorii. Reprezintă, de asemenea, disciplina lingvistică al cărei obiectiv este studierea celor două niveluri, urmărind combinarea şi funcţionarea morfemelor în cadrul flexiunii şi a cuvintelor în combinaţiie lor mai largi, propoziţii şi fraze, b) în concepţia altor cercetători, gramatica, pe lângă nivelul morfologic şi cel sintactic, include şi formarea cuvintelor*, care, dacă se face abstracţie de rezultat (crearea de lexeme* noi), este supusă unui sistem de reguli la fel de stricte ca şi cele morfologice şi este afectată uneori de fenomene comune cu morfologia (vezi, de ex., fenomenul alternanţelor*, care, în limbile în care apar, interesează în egală măsură flexiunea şi formarea cuvintelor), c) Pentru alţi cercetători, gramatica se confundă cu sintaxa, studiind combinaţiile de morfeme de orice întindere, de la întinderea unui cuvânt până la nivelul propoziţiilor şi ai frazelor. 2. într-o accepţie mai largă, reprezintă structurarea unei limbi în general, precum şi disciplina lingvistică studiind structura şi funcţionarea de ansablu a limbii, o limbă concepută în omogenitatea ei, dincolo de variaţiile spaţiale, socio-culturale şi pragmatice, în această accepţie, gramatica cuprinde: o fonologie, studiul fonemelor* şi al regulilor lor de 240 GRAMATICĂ (continuare) combinare; o morfologie, studiul morfemelor gramaticalei şi al ataşării acestora pentru realizarea flexiunii; o sintaxă; reprezentând regulile de combinare a cuvintelor şi funcţiile acestora în combinaţiile mai largi; o lexicologie; care urmăreşte studiul sistematic al lexemelor; inclusiv sub aspectul moduluiTorintern de formare;în cazul derivatelor! şi al compuselor*; o semantică; studiul sensului morfemelor şi al combinaţiilor de morfeme; urmărit fie independent; ca subcompo-rierit de sine stătător; fie integrat în fiecare dintre celelalte subcomponerite, cu excepţia fonologiei, ale cărei unităţi sunt lipsite prin ele însele de semnificaţie. 3, In concepţiile formalizate modeme, gramatica reprezintă un sistem formal făcând explicite mecanisme finite valabile pentru utilizări infinite; astfel spus, un sistem formal care, pornind de la un vocabular finit (reprezentând categoriile- unei limbi) şi de la un număr finit de reguli* explicite şi de constrângeri* formale de aplicare, ajunge să producă infinitatea frazelor bine-formate dintr-o limbă şi să procure, în funcţie de gradul de adecvare* al modelului ales, descrierea lor structurală, precum şi interpretarea lor fonetică şi semantică. II. Studiul gramaticii a evoluat de la epocă la alta, o dată cu evoluţia concepţiilor şi a metodelor de cercetare lingvistică, depinzând de teoria adoptată şi, implicit, de metodele de cercetare, precum şi de obiectivele speciale urmărite. în acest sens, se vorbeşte despre o gramatică istorică vs. una sincronică (a limbii actuale, dar şi a unui moment anterior de limbă); despre o gramatica descriptivă vs. una normativă; despre o gramatică tradiţională vs, una modernă; în cadrul gramaticii modeme, se vorbeşte despre gramatici analitice vs. gramatici sintetice-generative; despre o gramatică structurală vs. gramatici funcţionale; despre o gramatică a competenţei vs. una a performanţei etc. ® Nu se poate vorbi, mai ales în stadiul actual al lingvisticii, de o singură gramatică, ci de gramatici, unele oferind explicaţii pentru domenii mai restrânse sau mai largi din structura şi funcţionarea unei limbi, iar altele urmărind să procure explicaţii cât mai cuprinzătoare, nu pentru o limbă anume, ci pentru mecanisme generale şi caracteristice oricărei comunicări verbale. Domeniile pe care le acoperă fiecare tip de gramatică sunt fie complementare (vezi gramatică istorică vs, gramatica limbii actuale; gramatica: competenţei vs. a performanţei), fie acelaşi domeniu, dar urmărit din perspective diferite, cu metode şi cu intenţii diferite (vezi gramatică descriptivă vs. normativă; vezi gramatică analitică vs. sintetică), fie domenii care, în teorii succesive, se încorporează în teorii mai largi (vezi, de ex., GB* care încorporează^ componenteidin gramatica: generativă (standard şi extinsă), dar şi din cea a cazului^ vezi gramatica funcţională (C) care încearcă să integreze atât o gramatică a enunţului*; cât şimnai a: enunţării*), e Din punctul de vedere al v a 1 o r i i de adevăr a teoriilor actuale; este su^ gestivă o paralelă cu: ştiinţele riaturii, unde nimeni nu mai spune astăzi că mecanica clasică newtoniană este o teorie falsă, care trebuie înlocuită cu legile mecanicii cuantice, singura teorie „adevărată", „corectă". Se spune însă că, asemeni oricărei teorii „închise", conţinutul de adevăr al teoriei newtoniene are un domeniu de valabilitate limitat, fiind strict corectă în raport cu acest domeniu. Din aceeaşi perspectivă, teoriile lingvistice, oricât de cuprinzătoare arfi, surit totuşi „închise", în sensul capacităţii de explicare a unor domenii limitate şi complementare, în funcţie de care o teorie, necontradictorie în esenţa ei, este strict corectă. • Principalele tipuri de gramatici, indicate în succesiunea curentelor lingvistice care le-au creat, sunt: 1. ^ generala Concept pus în circulaţie de Grammaire generale v. et raisonnee de la Port-Royal; reprezintă concepţia lingvistică a sec. al XVII-lea şi al XVni-lea. Are drept obiectiv stabilirea principiilor comune tuturor limbilor (un fel de gramatică universală; vezi 11), idee decurgând, în această gramatică, din conceperea limbii ca o reflectare directă a gândirii. Principiile comune nu sunt altceva decât reflexul în limbă al legilor universale ale gândirii. în acest stadiu al evoluţiei ideilor lingvistice, gramatica nu este încă separată de logică. 2. ** istorică Tip de gramatică ale cărei obiective sunt: a) stabilirea şi explicarea originii categoriilor şi a formelor gramaticale; b) urmărirea evoluţiei acestora, prin compararea momentelor succesive din istoria aceleiaşi limbi. Pentru originea formelor se recurge adesea la metoda comparativ-istorică*; pentru studierea evoluţiei lor, se pot utiliza metode diverse, tradiţionale sau modeme. 3. ^ normativă Tip de gramatică sincronică ale cărei obiective majore sunt: a) recomandarea normei*: gramaticale, deci a formelor impuse de uzul literar* şi considerate, în raport cu acesta, corecte; b) inventarierea, explicarea şi condamnarea oricărei deviaţii de la normă, operaţie în care transpare atitudinea intransigentă a lingvistului faţă de abatere*; sin. gramatică prescriptivă; * corectivă; ~ a greşelilor. ® Conceptul de gramatică normativă se utilizează nu numai în raport cu norma şi abaterea: gramaticală, ci în raport cu norma lingvistică şi cu abateri în general, referindu-se la orice nivel lingvistic: pronunţare*, ortografie*, lexic** construcţie gramaticală şi semantică. Mai nou, s-a extins şi; lă uzul stilistic şi pragmatic, surprinzând şi sancţionând inadecvările stilistice : şi pragmatice, adică acele forme selectate inadecvat în raport cu o anumită situaţie de comunicare* şi cu un anumit registru stilistic reclamat de această situaţie. 4. descriptivă Tip de gramatică sincronică al cărei obiectiv este înregistrarea, cât mai detaliată, la nivelul realizărilor concrete, a structurilor gramaticale dintr-un corpus* omogen (ca moment istoric), aşa cum se prezintă ele, şi nu cum ar trebui să se prezinte dintr-o perspectivă normativă ideală. Se opune gramaticii normative, fiind lipsită de orice intenţie prescriptivă şi normativă; se opune gramaticii teoretice, nepropunându-şi formulări şi ipoteze semnificative asupra funcţionării globale a limbii şi a limbilor; se opune gramaticii istorice, prin înregistrarea situaţiei dintr-un singur moment istoric, cel surprins de corpus. 5. ^ structurală / structuralistă Tip analitic de gramatică modernă (vezi ANALITIC!) care adoptă metodele structuralismului* lingvistic, fiind preocupată în exclusivitate de forma structurilor morfologice şi sintactice, pe care le descrie sub următoarele aspecte: natura categorială a componentelor; relaţiile* dintre ele; distribuţia* componentelor şi a combinaţiilor de componente; paradigmele* acestora şi clasele de substituţie*. Gramaticile structuraliste cele mai caracteristice şi mai riguros elaborate sunt cele propuse de descriptivismul* american, în special *,,de Z. Harris. (Vezi ANALIZĂ (DISTRIBUŢIO-NALĂ); DESCRIPTIVISM). 6. - taxonomică Tip de gramatică structurală în care interesul cercetătorului se concentrează asupra clasificărilor* elementelor decupate din analiză şi ale tipurilor de flexiune (declinări* şi conjugări*), clasificări efectuate după principiile formale riguroase ale structuralismului (vezi CLASIFICARE). 7. teoretică Tip modem de gramatică poststructurală depăşind, ca interes, descrierea GRAMATICĂ (continuare) 241 unui fragment de limbă sau a unei limbi individuale şi propunându-şi formularea unor ipoteze cât mai cuprinzătoare şi mai semnificative pentru principiile de organizare şi de funcţionare a limbilor în general, ale limbajului uman ca fenomen. Toate teoriile modeme de tipul: gramatică generativă, gramatică a cazului, GB, gramatică funcţională, care îşi propun să procure un model de structurare şi de funcţionare a limbilor în general, sunt tot atâtea forme de gramatică teoretică; gramatica universală (vezi 11) este unul dintre obiectivele ei centrale. 8. i generative Modele* lingvistice propuse de N. Chomsky în lucrările din perioada 1957-1965, ca reacţie la aspectul analitic şi procedural al structuralismului american, modele formalizate (vezi FORMALIZARE) de tip sintetic, concepute ca mecanisme formale capabile să capteze şi să explice procesele creative ale limbii. ® în procesul de adecvare* progresivă a modelului generativ la descrierea lingvistică, N. Chomsky a propus, succesiv, trei tipuri de modele generative: modelul gramaticii cu un număr finit de stări; al gramaticii de constituenţi imediaţi; al gramaticii generativ-transformaţionale, ultimul, prezentat de N. Chomsky în 1965, fiind considerat cu puterea generativă, descriptivă şi explicativă cea mai mare (vezi EVALUARE). ® Obiectivul fundamental al modelului din 1965, desemnat astăzi ca variantă standard a gramaticii gene-rative sau varianta generativ-transformaţională, a fost prezentarea organizării şi a funcţionării competenţei* lingvistice, încercând să dea explicaţii pentru fiecare dintre trăsăturile acesteia: pentru „creativitatea*" competenţei; pentru capacitatea de a distinge echivalenţele a două sau mai multe fraze dintr-o limbă, precum şi de a surprinde ambiguităţile; pentru capacitatea de a distinge frazele bine-formate de cele rău-formate. Caracteristicile modelului care decurg din realizarea acestor obiective sunt următoarele: a) Este conceput ca un mecanism formal de tip generativ, care, prin regulile recursive* de structură* a frazei, produce infinitatea propoziţiilor şi a frazelor corecte dintr-o limbă. Rolul predominant generativ revine bazei* gramaticii, b) Este un mecanism formal conceput pe două componente diferite, cel de bază şi cel transformaţional, oferind o ipoteză asupra modului de organizare a competenţei pe două niveluri distincte: cel de adâncime*, ideal din punct de vedere semantic, 242 GRAMATICA (continuare) unde ambiguităţile se dezambiguizează, unde sinonimiile se rezolvă şi elipsele se elimină, şi cel de suprafaţă^! unde apar anomaliile de tipul sinonimiei*! al omonimiei*! al elipsei* Revine subcomporientuluL transformaţional rolul de a converti structurile de adâncime în structuri de suprafaţă şi de a propune explicaţii pentru fenomenele sintactice de sinonimie* omonimie şi elipsă* c) :Este un mecanism formal capabil să predicteze şi să explice structuriie rău-formate, ca structuri neconforme cu una sau mai multe dintre regulile gramaticii; şi capabil să blocheze apariţia acestor structuri (vezi BLOCARE), d) în organizarea gramaticii, componentul sintactic, cuprinzând subcomponentul de bază şi cel transformaţional, are rolul central, fiind singurul cu rol generativ; celelalte două componente, cel fonologie şi cei semantic, sunt subsidiare, având numai rol interpretativ, adică de punere în corespondenţă a structurilor abstracte produse în cadrul sintaxei cu enunţurile reale dintr-o limbă, e) în cadrul sintaxei, atât baza, cât şi subcomponentul transformaţional, sunt concepute a fi la fel de importante: unul produce structurile de bază; celălalt asigură mişcarea structurilor, relaţiile dintre ele, convertirea lor în structuri de suprafaţă, f) Indicatorul* sintagmatic, sub forma arborilor* sintactici înregistrează organizarea ierarhică a structurilor generate* indicând nu numai structura categorială, ci şi relaţiile de dominare* dintre categoriile* componente. • Varianta standard a cunoscut modificări succesive (vezi, de ex.y evoluţia conceptului de transformare*) până la ceea ce s-a numit teoria standard extinsă şi teoria standard extinsă revizuită, ale căror noutăţi importante au constat în: adoptarea teoriei X-Bară*, ca modalitate mai semnificativă de reprezentare ierarhică a structurilor sintactice; introducerea urmelor* şi, implicit, schimbarea modului de concepere a structurii de suprafaţă; S-Structura* devine un nivel de reprezentare foarte abstract, care include poziţia sintactică a urmelor, lipsite de realizare fizică, având numai o semnificaţie sintactico-tematică (vezi URMĂ). 9. ^ a cazului Tip de gramatică şi de teorie generală a limbii propus de Ch. J. Fillmore în lucrările din 1968-1972 care, păstrând o concepţie de tip generativ şi de tip transformaţional, precum şi înţelegerea organizării limbii pe două niveluri, de adâncime* şi de suprafaţă*, propune o viziune cu totul diferită asupra organizării structurii de adâncime şi dă o nouă semnificaţie componentului transformaţional. în această concepţie, structura de adâncime este organizată exclusiv semantic, pe categorii logico-semantice de tipul rolurilor, numite cazuri (vezi CAZjj), iar structurarea sintactică apare numai în suprafaţă, revenind în exclusivitate transformărilor; 10. GB Siglă pentru guvernare şi legare (engl. Government and Binding), variantă a gramaticii generative formulată de N, Chomsky după 1980. Aduce modificări atât de numeroase şi de substanţiale în raport cU variantă standard (vezi 8), încât s-a pus întrebarea dacă, dincolo de diferenţe, există, între cele două variante, un punct de vedere unitar. A. Elemente de continuitate, a) Obiectul gramaticii este să construiască o teorie a proprietăţilor universale ale limbilor naturale (gramatică universală; vezi 11), precum şi un model sintactic explicit al bunei-formări a propoziţiilor şi a frazelor, model aplicabil oricărei limbi particulare; b) Gramatica universală este o teorie a facultăţii limbii, adică a părţii înnăstfute a limbajului uman, procurând o explicaţie şi o ipoteză pentru fenomenele achiziţiei* limbajului; c) GB rămâne o teorie şi un model al competenţei*, şi nu al performanţei*, explicând buna-formare a enunţurilor*, şi nu funcţionarea enunţării*, d) Limbă este privită, în ambele variante, ca o realitate diversificată, neomogenă şi stratificată, chiar dacă, faţă de modelul standard, GB dispune de mecanisme suplimentare pentru a capta variaţia lingvistică (vezi B (f)). Stratificarea îşi găseşte : expresia, în ambele variante, în organizarea gramaticii pe componente şi subcomponente, existând în comun o bază* şi un component transformaţional*, chiar dacă apar diferenţe importante în privinţa ponderii fiecărui component în ansamblul gramaticii. B. Elemente de noutate: a) GB nu mai este un sistem de reguli, ci o gramatică de principii*, principii care reglementează şi constrâng reguli şi reprezentări sintactice din limbi diferite. Scopul acestei deplasări de interes de la reguli de construcţie la principii a însemnat, în esenţă, o creştere a gardului de abstractizare şi o „universalizare4* a gramaticii. b) GB propune trecerea de la o teorie esenţi-almente derivaţională, în care principalul obiectiv este „derivarea44 (în sensul de generare") a frazelor bine-formate, la una de reprezentare, al cărei interes esenţial este „reprezentarea44, pe baza principiului proiecţiei*, a structurilor Ia diverse niveluri, conservând şi proiectând integral structura argumentată* şi tematică* a lexeme-lor din lexicon* în D-Structură* şi în S-Structură*, c) GB, ca efect al specificului ei de „reprezentare", introduce conceptul de categorie vidă*, categorie lipsită de realizare fonetică, dar cu prezenţă absolut necesară pentru reprezentările sintactice şi logico-semantice. GB distinge trei tipuri de categorii vide cu valabilitate universală:urmele*,(care apar în reprezentările din • S-Structură^ pentru; a marca deplasarea unui component din poziţia originară; PRO*, semnificând clasa subiectelor nelexicalizate din completivele infinitivale sau cu verbul la conjunctiv, şi categoria vidă pro*, caracterizând anumite limbi, cele care permit neexprimarea subiectului, aşa-numitele limbi „pro-drop*“ (sau cu subiect inclus*); (vezi VID), d) Gramatica este abordată modular (vezi MODULARITATE), fiind concepută ca un dispozitiv complex alcătuit din mai multe module, cu autonomie şi coerenţă proprie, dar şi intercondiţionate, în sensul controlului reciproc pe care şi-l impun. Aceste module sunt (N. Chomsky, 1982, p. 5-6): teoria bornelor (engl. Bounding Theoiy; fr. La Theorie des Bonies), stabilind constrângerile care guvernează deplasarea* lui a; teoria guvernării* (engl. Government Theoryj, care stabileşte relaţiile dintre capul* de grup şi categoriile dependente de acesta; teoria 9 sau a rolurilor tematice* (engl. Q-Theory\ fr. la d-Theorie), stabilind principiile de atribuire a rolurilor de agent, temă, sursă, ţintă de către predicate* argumentelor*; teoria legării* (engl. Binding Theoiy; fr. la Theorie du LiageJ, procurând principiile de legare sintactică şi semantică a componentelor nonreferenţiale: anafore*, pronominale* de antecedentele lor*; teoria cazului*, ăl cărei rol este de a explica stabilirea cazului abstract şi a realizărilor lui morfologice (vezi G)AZIV); teoria controlului*, care stabileşte principiile sintactice şi semantice pentru elementul abstract PRO din completivele infinitivale şi subjonctive, e) Se reduce importanţa componentului transformaţional, limitat la o singură regulă: „deplasare a lui a". în locul unor constrângeri care reglementează, în varianta standard, fiecare tip de transformare, precum şi acţiunea transformărilor în fiecare limbă, GB propune constrângeri foarte generale, aplicabile pentru orice acţiune a regulii de deplasare şi GRAMATICĂ (continuare) 243 pentru orice limbă [vezi DEPLASARE (a lui a)], f) Dispune de mecanisme suplimentare pentru captarea variaţiei* lingvistice, postulând nu numai o variaţie a performanţei, ci şi una a competenţei. Astfel, la gramatica universală se adaugă un număr de parametri, capabili să capteze variaţiile structurale ale limbilor particulare şi să asigure înţelegerea relaţiei particular (variant) vs. general (universal). Se introduce o nouă distincţie: „gramatică a centrului!esenţială" (engl. Core Grammar; fr. Gram mai re -Noya u) vs. periferia gramaticii", care asigură distingerea laturii invariante a gramaticii de latura ei variantă, mai largă sau mai restrânsă, în funcţie de experienţa lingvistică a vorbitorilor, de capacitatea lor intelectuală, de gradul de instrucţie etc. Prin utilizarea selectivă şi diversificată a elementelor aparţinând periferiei, ele sunt considerate elemente marcate ale gramaticii, g) Este evidentă natura integratoare a teoriei GB, care încorporează, într-o organizare de ansamblu originală şi coerentă, idei şi teorii clasice şi mai recente, toate servind la creşterea puterii de generalizare a modelului şi, implicit, a puterii lui explicative. Astfel, noul model a încorporat elemente din modelul standard extins şi extins revizuit, precum şi următoarele teorii lingvistice: teoria „cazurilor" a lui Ch. J. Fillmore; teoria „guvernării" a lui L. Hjelmslev; teoria referinţei elementelor anaforice şi a relaţiei cu antecedentul; teoria logico-semantică a predicatelor şi a argumentelor; idei din teoria lexicalistă* a lui Joan Bresnan privind creşterea rolului lexiconului* în cadrul gramaticii. 11. ^ universală Concept important al gramaticii generative (vezi 10), unul dintre puţinele elemente de continuitate între variante, subliniind că, dincolo de diversitatea structurală a limbilor, există un fond comun, care, pe de o parte, face posibilă aplicarea modelului generativ pentru orice limbă particulară; iar pe de altă parte, procură o ipoteză şi o explicaţie pentru achiziţia* limbajului. N. Chomsky explică acest fond comun prin partea înnăscută a limbajului uman, o facultate a limbii cu care sunt înzestrate toate fiinţele umane. Diferă, de la o variantă Ia alta, detaliile privind componenţa gramaticii universale, determinate direct de organizarea formală diferită a modelului, a) în varianta standard, gramatica universală este alcătuită din universalii* substanţiale, cuprinzând un set de categorii* sintactice şi lexicale, de tipul: P, GN, 244 GRAMATICĂ (continuare) GV, GPrept N, V, Prep,,., şi de categorii funcţionale, deductibile din primele, de tipul: Subiect, Obiect, Mod;:;; şi din universalii/orma/ei grupând tipurile de reguli: şi de restricţii formale ale modelului generativ, b) în GB; se păstrează; în esenţăi moduide concepere a gramaticii universale ca fiind alcătuită din generalizările cele mai abstractemle teoriei; care; în această variantă;- se constituie din: sistemul de module;: setul; de reguli şi de principii; inventarul abstract de parametri. Cuprinderea în gramatica universală a parametrilor abstracţi a făcut posibilă înţelegerea covariaţiei, adică a unor universalii de implicaţie cuprinzând generalizări de tipul: Dacă într-o limbă există trăsătura structurală X, ea se asociază obligatoriu, în oricare limbă, covariaţiei X şi, dimpotrivă, prezenţa ei face imposibilă apariţia trăsăturii Z. 12. M funcţionale Tip de gramatică în care interesul cercetătorului se concentrează asupra funcţiilor* gramaticale ale elementelor componente. Gramatica funcţională este un concept vag, cunoscând diverse variante după modul în care sunt concepute funcţiile şi după tipurile de funcţii acceptate. A) Născute din concepţia structuralistă hjelmsleviană asupra funcţiei (vezi FUNCŢIEjj ?), există gramatici funcţionale care propun o viziune formală, relaţională, asupra funcţiilor sintactice, acestea fiind definite exclusiv relaţional, pe baza relaţiilor specifice (din plan sintagmatic*, dar şi din plan paradigmatic*) în care se angajează componentele în raport cu centrele guvernante (vezi FUNC-ŢIEni(B)). Pentru limba română, este tipul de sintaxă propus de Valeria Guţu Romalo (1973). B) A. Martinet (1979) propune o schiţă de sintaxă funcţională bazată pe principiul pertinenţei unităţilor minimale semnificative (a moneme-lor*) în procesul comunicării; încorporează şi o morfologie a sintaxei, care se ocupă de urmărirea modului de expresie a diverselor funcţii sintactice. A. Martinet distinge două tipuri de unităţi semnificative: moneme şi sinteme, ultimele fiind combinaţii ale celor dintâi ca rezultat al operaţiilor de formare* a cuvintelor: derivare, compunere, combinaţii fixe* (frazeologice). Monemele sunt clasificate după comportamentul lor funcţional şi după gradul de autonomie în: moneme predicative, constituind elementele centrale ale comunicării, care pot servi drept punct de reper pentru diversele funcţii sintactice (vezi antepu-nerea vsv postpunerea, în franceză, a subiectului şi a obiectului direct în raport cu monemul predicativ); moneme autonome, inerent funcţionale, care poartă în ele însele indicaţia asupra funcţiei îndeplinite, indiferent de poziţia lor în enunţ (este cazul majorităţii;: monemelor adverbiale: ieri, astăzi\ pretutindeni etcO;i moneme funcţionale; servind la indicarea^ funcţiei îndeplinite:de; alte moneme (este; cazul prepoziţiilor şi akafîxelof cazuale, în limbile care cunosc caz morfologic); moneme dependente;care depind de;alte mo^ neme, fie de cele funcţionale, al căror rol este de a le asigura marcarea funcţiei, fie de monemul predicativ, faţă de care îşi precizează funcţia prin topică* (este cazul nominalelor care, prin ele însele, sunt lipsite de indici funcţionali, procu-rându-şi-i de la monemele funcţionale şi de Ia monemul predicativ). C) S-a propus o viziune integratoare asupra funcţiilor, privite în cadrul aceluiaşi model din perspectivă sintactică, logico-semantică şi pragmatică. Acest tipNe abordare aparţine americanului Simon C. Dik, care, după 1975, în plină perioadă generativistă, propune o alternativă Ia punctul de vedere excesiv formalizat şi limitat la competenţă al gramaticii generative. Natura funcţională a teoriei lui Dik constă în: adoptă o concepţie general: funcţională asupra limbii, pe care o priveşte ca instrument al interacţiei sociale, supusă variaţiei* lingvistice ca efect al situaţiei de comunicare şi al intenţiilor de comunicare diferite; atribuie o importanţă majoră funcţiilor, distingând, pentru acelaşi component din enunţ, o funcţie semantică, una sintactică şi una pragmatică şi con:^ cepând limba ca fiind organizată, la diverse niveluri, pe configuraţii (structuri) funcţionale, în esenţă, regulile gramaticii funcţionale* în propunerea lui C. Dik, sunt regulile semantice, sintactice şi pragmatice ale construcţiei fiecărui predicat*, deci ale modului în care argumentele* se organizează în raport cu predicatul. La un prim nivel, un predicat determină structurarea semantică a enunţului, impunând argumentelor sale funcţiile semantice de: Agent*, Ţintă*, Recipient* etc., ca în exemplul: I, a sârutay ((Xj)Agî (Xj)T), configuraţie indicând că predicatul a săruta primeşte funcţiile semantice Agent (Ag) şi Ţintă (Ţ), atribuite la două nominale distincte referenţial: Xi? Xj. Variaţia lingvistică intervine ulterior, la nivelul regulilor sintactice şi pragmatice, pentru o singură organizare semantică fiind posibile mai multe organizări în termenii GRAMATICA (continuare) 245 i funcţiilor pragmatice (Topic\ Focus*). Astfel, ^ configuraţiei semantice I îi corespund în română cel puţin două organizări sintactice, după felul diferit în care se actualizează funcţiile Agent şi Ţintă; vezi IIt: a sărutciy ((X;)AgSub; (X//, care caracterizează construcţiile active, cu selec-. ţia Agentului în poziţia de Subiect; respectiv, II/ li^AnObr (Xj)ŢSub)« care caracterizează construcţiile; pasive,’ cu selecţia Ţintei pentru poziţia : de Subiect Configuraţiei semantice I îi corespund cel puţin două organizări pragmatice, după modul diferit de selectare a componentelor pentru funcţiile de Topic şi Focus; vezi ((Xj)A& Topici (XpŢFocus)’ structură pragmatică actualizata ca răspuns la întrebarea: „Pe cine a sărutat?44, şi I m2: ((Xi)AgFocuS: (Xj)t Topic)' structură corespun-l zătoare răspunsului la întrebarea: „Cine a fost cel care a sărutat?44. D) Joan Bresnan şi R. Kaplan propun în 1982 o viziune lexical-funcţională derivând din lucrările lui N. Chomsky, şi nu din perspectiva pragmatică asupra limbii. Esenţiale, pentru acest model funcţional, sunt următoarele aspecte: a) stabileşte o corelare a structurii categoriale cu una funcţională, prin cele două niveluri de structuri distincte: structurile de constituenţi (numite „co-structuri44) şi structurile funcţionale (numite „f-structuri44), contrazicând astfel ideea lui N. Chomsky că structurarea funcţională este redundantă*, fiind integral deductibilă din cea categorială; b) atribuie lexiconului, în cadrul componentului sintactic, un rol central, încărcându-1 şi cu rolul de filtru* pentru „buna-formare44 a structurilor generate. Intrările lexicale comportă informaţii de diverse tipuri: informaţii privind funcţiile sintactice guvernate de fiecare predicat; indicaţii privind fenomenul de control*; indicaţii asupra rolurilor tematice* atribuite; trăsăturile semantice (selecţionate*) importante ale vecinătăţilor fiecărui predicat (vezi LEXICON). E) D.M. Perlmutter şi P.M. Postai propun prin anii 'VO-’SO o alternativă Ia gramatica , generativă standard, pe care o numesc gramatică "/relaţională. Se distinge de GG prin abandonarea ideii transformărilor şi prin tratarea funcţiilor sintactice ca primitive lingvistice. Structura sintactică este o secvenţă de „reţele relaţionale44, iar unitatea de bază a reprezentărilor sintactice este arcul, ca în reprezentarea: 1 P 2 Ion supără (pe) Gheorghe unde săgeţile arcului identifică funcţia sintactică a componentelor. Arcul etichetat ca 1 indică pe Ion ca subiect al propoziţiei; arcul etichetat ca P indică pe supără ca predicat, iar arcul 2 identifică obiectul propoziţiei. Pentru gramatica relaţională nu există separat o structură de constituenţi. 13. ^ cognitivă Teorie gramaticală modernă (propusă de R. Langacker, 1987; W. Croft, 1991) în care structura limbilor naturale este explicată în raport cu felul cum vorbitorul percepe realitatea extralingvistică şi conceptua-lizează propria experienţă (impune realităţii o anumită structurare perceptivă şi conceptuală). Gramatica cognitivă propune o teorie a gramaticii universale, înglobând o perspectivă semantică şi una pragmatică. Cercetarea urmăreşte obiective ca: precizarea raportului dintre modul de conceptualizare, structura semantică şi condiţiile de concepere / performare a discursului, relevarea schemei cognitive subiacente faptelor de limbă, redefinirea în acest cadru teoretic a unor concepte fundamentale de gramatică tradiţională („nume44, „verb44, „adjectiv44 ş.a.), elaborarea unor modele cognitive (prototipuri) ale elementelor gramaticii universale şi explicarea variaţiei tipologice a limbilor în raport cu prototipurile, identificarea factorilor cognitivi care afectează alegerea subiectului şi a obiectului în propoziţie, analiza semantică a verbelor în termenii relaţiei cauzale dintre participanţii la evenimentul denotat de verb, explicarea unor fenomene din planul expresiei lingvistice (cum sunt marcarea cazuală, diateza) etc. Tipul de abordare în gramatica cognitivă este „funcţio-nalist44: structura enunţurilor primeşte o motivaţie funcţională (prin referire la funcţia de comunicare a limbii). 14. ~ a textului Disciplină care se ocupă cu studiul textului*, înţeles ca entitate supra-frastică dotată cu structură sintactică (formală) unitară şi cu sens global; sinonime: teorie I lingvistică a textului. Denumirea de „gramatică44 a textului, prima în ordine cronologică, este motivată de originea studiilor consacrate acestui domeniu, care s-au dezvoltat iniţial în cadrul gramaticilor generativ-transfor-maţionale*. La un moment dat al evoluţiei cercetărilor lingvistice de acest tip, s-a observat că atenţia era exclusiv îndreptată asupra descrierii propoziţiei / frazei şi a regulilor de formare a acesteia (componenta sintactică), la care se adăugau aspectele semantice legate tot de 246 GRAMENI generarea propoziţiilor / frazelor corecte (componenta semanUcă). în anii -70; cadrul de studiu al textuluir s^a ; lărgit prin introducerea unei perspective logico^filozofice care o depăşea pe cea strict gramaticală, iar denumirea te gramatică a textului m fost treptat înlocuită prin teoria!lingvistica textului; * Punctul de vedere pur gramatical în definirea şi /sau analiza textului porneşte de Ia premisa că o gramatică gene-rativ-transformaţională nu poate da socoteală de compoziţia şi de particularităţile specifice ale discursului* (textul-enunţl fiind considerat rezultatul actualizat al unui proces de enunţare; formă materializată - orală sau scrisă - a discursului; vezi TEXT). De aceea, obiectivul esenţial în gramatica / lingvistica textului este stabilirea şi codificarea unui sistem de reguli care să explice relaţiile existente între propoziţii / fraze, cu alte cuvinte determinarea factorilor care fac ca o secvenţă oarecare de propoziţii să constituie sau nu un text. Problema este mai mult de natură conceptuală decât funcţională; o gramatică de text trebuie să determine, deci: a) ce sunt textele; b) care sunt trăsăturile lor specifice; c) cum şi de ce sunt acestea construite şi folosite. « Din acest punct de vedere, toţi cercetătorii (J. Petofi, T.A. Van Dijk, S.J. Schmidt, R. de Beaugrande şi Wi Dressler, E. Vasiliu, I. Coteanu ş.a.) sunt de acord în a afirma că: a) sintactic, textul nu este o simplă colecţie de fraze (căci atunci problema definirii Iui- nu s-ar mai pune, fiind suficientă doar o amplificare a teoriei bazată pe frază) şi b) semantic, textul nu reprezintă o sumă a sensurilor tuturor propoziţiilor componente, ci aduce un plus semantic datorat structurării propoziţiilor într-un şir ordonat, a cărui ordine nu poate fi modificată şi din cafe nici un element nu poate lipsi fără a pune în discuţie calitatea de text a secvenţei. Ulterior, componentelor sintactică şi semantică ale gramaticii li s-a adăugat o componentă pragmatică, al cărui obiect îl constituie situarea textului în raport cu actele de limbaj şi cu aspectele psiho-sociale ale formării / receptării / funcţionării textului (T.A. Van Dijk, J. Petofi ş.a.) 9 Gramatica textului priveşte deci textul ca pe o unitate care poate fi abordată, cu diferite rezultate, din trei perspective: sintactică (în acest sens, se formulează condiţiile de coeziune* a textului), semantică (se formulează factorii care asigură coerenţa*) şi pragmatică (se iau în considerare aspecte legate de procesul comunicării şi de funcţionarea textului); considerată cea mai productivă modalitate de definire, analiză şi creare a unei tipologii textuale; pentru detalii şi exemple, vezi TEXT. • Gramatica textului este aceea care stabileşte, de asemenea, condiţiile de constituire în text a unei secvenţe, pe baza unor standarde determinabile ale textualităţii* (vezi ŢEXTUALI-TATE), In gramatica textului^ unul dintre obiective este definirea textuluiîn paralel / opo-ziţie cil alte configuraţii lingvistice complexe; de care se apropie prin anumite caracteristici şi se deosebeşte prin altele: discurs*, conversaţie* / dialog*, carte / scriere / tipăritură, informaţie, comunicare*, povestire etc. Gramatica textuală trebuie să fie capabilă să specifice cel puţin câteva caracteristici minimale ale textului (structurale, dar şi funcţionale), pentru ca apoi să realizeze o tipologie a textelor. în această ultimă direcţie, cercetările nu sunt încă foarte avansate; se face însă distincţie între condiţiile textualifăţii aplicate unor texte aparţinând la stiluri funcţionale* diferite. 15. ** contrastivă Gramatică de tip structural având drept obiectiv compararea structurilor lingvistice a două limbi (pot fi atrase în comparaţie limbi neînrudite genealogic şi fără nici un contact - istoric, cultural sau geografic-între ele), în vederea descoperirii zonelor de contrast maxim, dar şi a zonelor cu organizare asemănătoare, zone care influenţează interferenţele sau, altfel spus, transferul* negativ sau; dimpotrivă, pe cel pozitiv, în operaţia de învăţare a unei limbi străine. Gramatică de tip analitic*, gramatica contrastivă este alcătuită din două tipuri de analiză: analiza contrastivă sau diferenţială şi analiza erorilor, operaţii care se completează reciproc în atingerea obiectivului esenţial aplicativ pedagogic al acestei gramatici: optimizarea procedeelor şi a materialelor didactice de învăţare a limbilor străine (vezi ANALIZĂ^ 10; EROARE; TRANSFER). G.P.D. (1-12,15); C.S. (13); MM. (14). GRAMEM în terminologia franceză (B. Pottier, J. Feuillet), desemnează morfemele* cu semnificaţie gramaticală, exprimând categorii* gramaticale şi funcţii* sintactice; se opune lexemului*, desemnând, în această accepţie, morfemele cu semnificaţie lexicală, radicali* (sau baze) şi afixe* lexicale. G.P.D. GRANIŢA 247 GRANIŢĂ 1. - diafectaiă / lingvistică Linie ideală care desparte două unităţi lingvistice (limbi, dialecte, subdialecte etc.). « Dacă graniţele între limbi sunt mai mult sau mai puţin evidente, graniţele între dialecte, subdialecte etc. au suscitat numeroase discuţii: existenţa graniţelor, realitate de necontestat pentru curentul neogramaticilor, a provocat negarea acestora din partea unor lingvişti cunoscuţi ca H. Schuchardt, A. Dauzat, G. Paris etc. Negarea graniţelor (dialectale) prin exacerbarea constatărilor geografiei lingvistice, după care fiecare cuvânt are istoria lui, a determinat lingvistica modernă să asocieze acest concept cu cel de isoglosă* şi cu cel de fascicul de isoglose, rezolvând în termeni noi vechea dezbatere. 2. - între cuvinte Vezi JONCTURĂ. C.C. GREC (Vezi ALFABET). GREŞEALĂ Vezi Abatere; gramatică normativă. GRUP 1. ^ consonantic Desemnează mai multe consoane alăturate. După numărul de consoane care îl compun, grupul consonantic poate fi bimem-bru, trimembru etc. în limba română grupurile bimembre sunt cele mai numeroase; grupurile trimembre, mai puţin frecvente, conţin în structura lor, de obicei, o consoană lichidă*. 2♦ de limbi Reprezintă o colectivitate de limbi reunite pe baza unor trăsături genetice (vezi FAMILIE) sau geografice (vezi UNIUNE LINGVISTICĂ). 3. sintactic / ^ de cuvinte A, Asociere a două sau mai multe cuvinte pe criterii semantice şi gramaticale. Grupurile sintactice se clasifică în: a) grupuri libere* (sau analizabile), în componenţa cărora cuvintele manifestă autonomie* semantică şi sintactico-morfologică, prezentând, din punct de vedere semantic, o matrice* proprie, din punct de vedere sintactic, valenţe specifice, actualizate în combinaţia dată, iar din punct de vedere morfologic, proprietăţile proprii clasei pe care o reprezintă, precum şi altele reclamate de situaţia contextuală (vezi, de ex., proprietăţile de acord), b) grupuri fixe* (sau neanalizabile), numite şi unităţi frazeologice*, în componenţa cărora apar elemente care şi-au pierdut, parţial sau total, autonomia semantică şi sintactico-morfologică. Se caracterizează lexical prin posibilităţi minime de substituţie a componentelor; semantic, printr-un sens unitar al grupului, care nu se constituie din însumarea sensurilor lexemelor componente; sintactic, prin pierderea parţială sau totală a valenţelor proprii şi prin limitări de topică; morfologic, prin invariabilitatea unuia sau a mai multor componente, care, în afara grupului, se manifestă prin variaţie flexionară (vezi şi FIX2; FRAZEOLOGIC; LIBER3). B. în sintaxa modernă, component al structurii propoziţiei constituit în jurul unui centru* (sau cap*) de grup: verb, nume, adjectiv, adverb, prepoziţie, grup a cărui coeziune* sintactico-semantică este asigurată prin constrângeri* de formă gramaticală (de caz, de prepoziţie, de topică, de acord), dar şi prin rolurile* semantico-tematice impuse de centru determinanţilor. • în funcţie de clasa morfologică a centrului, se disting: GV (grup verbal), GN (grup nominal), GA (grup adjectival); GAv (grup adverbial), GPrep (grup prepoziţional). Astfel, în română, în jurul verbului plăcea, se constituie un GV de forma: îmi place cartea, în structura căruia centrul atrage doi actanţi* (sau două argumente*), iar coeziunea se asigură prin restricţiile de caz şi de topică impuse actanţilor / argumentelor (dativul antepus şi nominativul postpus), dar şi prin atribuirea rolurilor de experimentator* şi de pacient* şi a funcţiilor de Obiect indirect şi de Subiect. în structura unui grup sintactic, determinanţii se realizează fie ca nominale (sau adjective sau adverbe), fie ca propoziţii subordonate şi construcţii echivalente (aşa-numitele complemente* propoziţionale; vezi îmi place să citesc). ® în terminologia românească, termenul grup este preferat celui de frază* (engl. Phrase; NP (Noun Phrase), VP (Verb Phrase)) şi celui de sintagmă* (sintagmă verbală; sintagmă nominală), pentru a evita confuzia cu accepţia tradiţională a termenului fi'ază şi pentru a face distincţia între grup şi sintagmă; ultimul are în vedere o organizare obligatoriu binară, acoperind un caz special de grup, cel alcătuit dintr-un centru şi un singur determinant. (Vezi CAP; COEZIUNE SINTAGMĂ). C.C. (1,2);G.P.D.(3). GUVERNARE 1. în gramatica de tip structuralist*, tip de relaţie sintactică ierarhică în care un cuvânt (numit guvernor sau regizam) impune altui cuvânt cu 248 GUVERNARE (continuare) care intră în relaţie sintactică (numit guvernat sau /’egrzflf} o restricţie de formă gramaticală, alta decât repetarea de informaţie gramaticală; alta, decii decât acordul*v Astfel, verbul^ respectiv prepoziţia, în calitate de guvemori, impun numejoi* cu:^ caliţaţe de guyeidaţi* foma gramaticală a cazului (vezkGAZj)^fPrin urmare^ atunci când; nu este impuşfjmn^bB (siffi^ esteImpus!:;prim guvernare; şing/^cr GB*; definiţia guvernării: păstrează datele esenţiale ale conceptului sto fiind privită ca tip de relaţie structurală ierarhică stabilită. între două componente ale unui indicator* sintagmatic, dar introduce câteva restricţii suplimentare, făcând apel la conceptele de C-comandă* şi de barieră*. Astfel, guvernarea se defineşte prin următoarele condiţii: A guvernează pe B dacă şi numai dacă: a) A este cap* de grup sintactic, având deci calitatea de guvemor; b) A C-co-mandă pe B; c) nici o barieră nu intervine între A şi B, proiecţiile maximale fiind bariere absolute pentru guvernare. Guvernarea se prezintă schematic sub forma: W A B unde A are calitatea de cap sau de guvemor, iar B, pe cea de guvernat. în poziţia A pot apărea categoriile V(erb), Prep(oziţie), Aj (adjectiv), care atribuie complementelor cazul oblic, şi FLEX(iune), care atribuie subiectului cazul nominativ. în GB, spre deosebire de concepţia clasică, şi nominativul este un caz guvernat, dar nu de către o categorie* lexicală, ci de una funcţională. Vezi arborele: GV unde V‘ guvernează pe GPrep, dar nu şi elementele din componenţa acestuia, GPrep fiind o proiecţie maximală, deci o barieră pen|ru guvernare; V, respectiv Prep guvernează pe GN, căruia îi atribuie cazul, dar nu şi componentele din organizarea acestuia, GN fiind, în calitatea de proiecţie maximală, o barieră pentm guvernare. 3. Teorie a Hi şi a legării Abreviată curent ei GB (din engl. Government and Binding Theory); este modelul de gramatică generativă* propus de N. Chomsky după 1980 (vezi GB; GRAMAJ TICĂj0). 4. Teorie a Hi Modul* din organizarea GB care îşi propune stabilirea relaţiilor structurale ierarhice dintre capul* de grup sintactic şi categoriile dependente de acesta (vezi 2). G.P.D H HAPLOLOGIE Accident fonetic*1 conform căruia un sunet sau un grup de sunete care se repetă sunt articulate o singură data: jumătate > jumate. Haplologia caracterizează, în general, limbă vorbită mai puţin îngrijită şi are ca principală motivaţie economia în articulaţie: certificat > cerficat, astăseară > astară. în limba literară, haplologia este acceptată în cazul adjectivelor duble: tragico-comic > tragi-comic. C.C. HARTĂ LINGVISTICĂ Hartă a unui anumit teritoriu, pe care se înregistrează - utilizându-se procedee variate - formele lingvistice culese prin ancheteVîn diverse localităţi de pe acel teritoriu. Vezi şi ATLAS; CARTOGRAFIERE, GEOGRAFIE LINGVISTICĂ. ® Tipuri de hărţi: a) în funcţie de natura particularităţilor lingvistice cartografiate: hărţi fonetice, morfologice, sintactice, lexicale; b) în funcţie de modul de prezentare a particularităţilor cartografiate: analitice, care consemnează exact formele înregistrate în fiecare punct anchetat, şi sintetice, care presupun o prelucrare a materialului înregistrat în hărţile analitice, înfăţişând repartizarea teritorială a unui anumit fenomen (de ex., palatalizarea* oclusivelor* dentale* [t, d], luând în consideraţie un număr de cuvinte care conţin dentale în poziţie de palatalizare: dinte, frunte, des), dar şi frecvenţa fenomenului, determinată în funcţie de numărul de forme în care acesta este înregistrat (de ex., diftongarea prin anticiparea lui [i]); c) în funcţie de mijloacele concrete de cartografiere: hărţi descriptive, în care fiecare formă este notată în dreptul cifrei care indică, în mod convenţional, localitatea unde a fost înregistrată, şi intepretative, în care, ca urmare a prelucrării preliminare a materialului cules, se folosesc diverse simboluri geometrice, culori sau haşuri, pentru a oferi o imagine mai concretă a distribuţiei spaţiale a unor forme sau fenomene. L.LR. HEPTASILAB Vers* de 7 silabe, frecvent în poezia populară: Decât un frate şi-o sor / Mai bine-o puică cu dor. în combinaţii heterometrice*, este sursă de ritm*: în Alhambra strălucită I Mult, vestită, i Unde sufletul uimit / Drăgălaş se desfătează / Şi visează / La trecutul fericit (Alecsandri). Heptsilabul iambic a fost introdus în poezia română de Ienăchiţă Văcărescu, sub influenţa neo-anacreontică (L. Gâldi): A socotit că poate / Un om să facă toate / Oricâte va gândi, / Nu-i duh dă isteciune, / Nici semn dă-nţelepciune / Şi n-o va dobândi. (Văcărescu). MM. HETERODIEGETIC Vezi DIEGETIC; NARATOR. HETEROMETRIE în versificaţie, utilizarea în aceeaşi strofă ori în acelaşi poem a două sau mai multe tipuri de vers* / metru*. în evoluţia poeziei către perioada modernă, regulile care ordonează secvenţa versurilor în strofă/poezie sunt din ce în ce mai libere, astfel încât amestecul diferiţilor metri devine aleatoriu: Pe marea lină, / Care suspină / Stelele toate plutesc uşor. i De ce, drăguţă, / A mea steluţă, / Lipseşti tu numai în fiorul lor? (Alecsandri); Tăcerea mi-este duhul - / Şi-ncre-menit cum stau şi paşnic / ca un ascet de piatră / imipare i că sunt o stalactită intr-o grotă uriaşă, / in care cerul este bolta. / Lin, / Un, / Un - picuri de lumină I şi stropi de pace - cad necontenit din cer / şi împietresc în mine (Blaga). MM. HEXASILAB Vers* de 6 silabe, specific folclorului: Mărie, Mărie, / Spune-mi, dragă, mie: / Ce floare înfloa-re I Sara pe răcoare? Mai rar utilizat independent în afara peziei populare, hexasilabul este, de 250 hi/vt obicei; o componentă în heterometrie*, în combinaţie cu alte măsuri*. A fost valorificat în poeme culte de rafinată influenţă folclorică, în care numai prozodia sugerează apropierea de anumite forme încântătorii ale poeziei populare: Cir-lj-lai, cir-Ii-1 ai / Precum stropi de apă rece I în copaie când te lai; (i.0 Lir-liu-gean, lir-Iiu-gean, / Ga trei pietre date dura! Pe dulci lespezi de mărgean (Barbu). Hexasilabul poate fi considerat varianta catalectică* a heptasilabului*, ceea ce explică utilizarea lor împreună în anumite combinaţii metrice: Ele-ncotro m-oi duce I fot patimi îmi aduce! Norocul cel amar; / Ş-a le coprinde toate I O inimă nu poate / De fier fie măcar (A. Văcărescu). MM. HIAT în fonetică, grup de două vocale alăturate care aparţin la două silabe diferite: a-ur, despropri-e-tărire etc. în marea majoritate a cazurilor, hiatul apare în interiorul aceluiaşi cuvânt. în anumite situaţii însă, hiatul poate să apară şi în fonetică sintactică, atunci când un cuvânt monosilabic (de ex.: o formă pronominală neaccentuată sau un verb auxiliar) este asociat în pronunţarea cuvântului următor. în limbă se manifestă tendinţa de a evita hiatul prin diferite procedee (epenteză*, sinereză*). C.C. HIDRONIM Nume de ape (vezi TOPONIM). Hidronimul intră în relaţie cu alte nume de locuri; nume de ţări care se formează prin raportare la hidronim: Mesopotamia este „ţara dintre două râuri" (gr. meso „mijloc" şi potamos „râu"), Oltenia de la Olt; nume de localităţi legate de hidronime: Târgu-Jiu, Târgu-Mureş, Curtea-de-Argeş, „oraşul de pe râul..." Din punctul de vedere al originii, multe hidronime româneşti sunt foarte vechi (traco-dacice), datorită stabilităţii lor în timp şi a importanţei socio-geografice: Argeş, Criş, Mureş, Olt, Prut, Someş, Timiş, Tia etc. Altele se găsesc într-o anumită formă în toate limbile romanice (Dunăre). Hidronimele s-au îmbogăţit prin împrumuturi: Potoc (v. sl. potoku „pârâu"); tot vechi slave sunt Dâmboviţa, Ialomiţa. Ca pentru toate numele de locuri (vezi TOPONIM), etimologia hidronimelor este mai greu de stabilit şi se admite că majoritatea sunt vechi. Hidronimele formate în română provin din: apelative cu sau fără determinanţi: Apa Bună, Lacul Sărat; adjective substantivizate: Galbena, Repedea, Tulburea; compunere, cu sau fără model străin: Cernavodă (v. sl. cerna vodă „apa neagră"); alte toponimice (după numele localităţii în vecinătatea căreia se află): Tuşnad; alte nume comune, de ex., nume de plante: Dâmboviţa. Hidronimele, ca nume vechi, servesc drept informaţii istorice; numele râului Barza va din Banat e pus în legătură cu numele localităţii antice Bersovia din aceeaşi regiune şi ar însemna „râul mestecenilor" (explicaţie justificată prin o serie cfe paralele cu limbile slave). Un număr de vreo zece hidronime sunt explicate prin cuvinte ilire reconstruite. A.B.V. HIPALAGĂ/HYPALLAGON Figură* lexico-sintactică, formă de atribut dislocat (vezi DISLOCARE); rezultă din lipsa de concordanţă lexico-gramaticală a relaţiei unui adjectiv cu determinantul său: Fuiorul vieţii tale de mătasă - „fuiorul de mătase al vieţii tale"; drojdiile nopţii uleioase - „drojdiile uleioase ale nopţii" (Arghezi). Specificul hipalagăi constă în plasarea unei determinări prin epitet* pe lângă alt determinat decât acela căruia îi este destinată. Rezultă o expresie deliberat ambiguă (vezi AMBIGUITATE), situată însă în limitele corectitudinii, căci determinarea dislocată lămureşte de obicei o sintagmă din care destinatarul logic al epitetului-adjectiv face şi el parte: mormane ruginii de frunze- „mormane de frunze ruginii" (M. Caragiale); Pe şes veşted, cu tutun - „tutun veşted" (Barbu); Păsări ca nişte îngeri de apă / marea pe ţărmuri aduce — „păsări de apă ca nişte îngeri" (Blaga). în toate cazurile, referentul rămâne ambiguu, căci hipalaga nu este o dislocare întâmplătoare, sensul determinării afectând cel puţin parţial ambele substantive: îmi atârnă la fereastră I iarba cerului albastră (Arghezi); Păsări... îngeri de apă. MM. HIPERBAT Figură* sintactică (de construcţie), formă de dislocare, bazată pe schimbarea ordinii normale a cuvintelor în propoziţie. Are două accepţii, diferite între ele doar cantitativ: 1. Hiperbatul ca formă de inversiune* sintactică, dar cu deosebirea HIPERBOLA 251 că schimbarea se produce prin adaos al unei unităţi sintactice, deci de la stânga la dreapta, iar nu prin anticipare, ca în cazul inversiunii (H. Lausberg, Gh. Dragomirescu): La joc şi hori acelaşi rând / îl poartă-ntr-una, şi de când! (Coşbuc); Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş (Arghezi); Tăcerea vocile şi le-a pierdut / care-o făceau pe vremuri să răsune (id.). 2» Hiperbatul că figură independentă, constând din separarea a două cuvinte strict conexe sintactic, prin intercalarea iinei părţi de propoziţie / unei propoziţii care nu aparţine acestui loc. Hiperbatul se realizează prin inversiuni repetate, în variante diverse (în grupul nominal" şi în grupul verbal*, între propoziţia subordonată şi regentă, prin plasarea verbului la sfârşitul propoziţiei / frazei etc.). Utilizat abuziv, hiperbatul poate constitui o formă de manierism pentru unii scriitori, căci modificarea topicii normale care revine cu periodicitate în contexte ample creează un efect de ambiguizare’ monoton prin exces. Pot fi izolate elemente ale unor unităţi cu coeziune* sintactică puternică; morfeme: să nu-i cumva amintrilea visul tâlcuiască (Cantemir); secvenţe de două verbe (îa mod personal şi la infinitiv): a scrie multă vreme la cumpănă au stătut cugetul nostru (Costin); sintagmă nominală apozitivă: sfântul voroveşte Avgustin (Cantemir), construcţii cu formă fixă: Bine-ţi pare să fii singur, crai bătrân fără de minţi (Eminescu). Unele dintre aceste situaţii au un efect de construcţie artificială, putând fi interpretate şi ca tmeză*: să într-un cuvânt dzic (Cantemir); Şi însuşi bine-vă-cuvântă (Arghezi). Vezi DISLOCARE; INVERSIUNE. MM. HIPERBOLĂ Figură* de gândire constând în exprimarea exagerată (în mare sau în mic) a calităţilor unui obiect / stări / acţiuni: Sălbatecul Vodă e-n zale şi fier, / Şi zalele-i zuruie crunte, I Gigantică poart-o cupolă pe frunte, / Şi vorba-i e tunet, răsufletul ger, / Iar barda-i din stânga ajunge la cer, / Şi Vodă-i un munte (Coşbuc). Specific pentru hiperbolă este caracterul său neverosimil în afara contextului*, căci funcţia figurii este de a ajunge la adevăr, paradoxal, „prin ceea ce ea spune de necrezut" (P. Fontanier). Gramatical, hiperbola poate fi: verbală, adjectivală, substantivală şi perifrastică: Minte de îngheaţă apele; Avea inima cât un purice; A fost o furtună infernală; Pielea ei e mai albă ca zăpada. Figurativ, hiperbola se poate combina în text cu alţi tropi*, realizând în aceeaşi formulare o amplificare cantitativă şi o comparaţie* / metaforă*/ antifrază* / personificare*; suflare mai uşoară ca o pană; inimă de piatră; voinţă de fier; Voi face imposibilul ca să te ajut; Columnele ard sub clara ei lumină / Şi aruncă umbra una-ntr-alta I Ea intră-n domă... stelele-o urmează (Eminescu). MM. HIPERCORECTITUDINE / HIPERURBANISM Abatere* lingvistică de un tip special, datorată preocupării vorbitorilor de a se conforma normelor* limbii literare, manifestată în modificări fonetice, grafice sau gramaticale determinate de false analogii*. Unii lingvişti (J. Vendryes, J. Marouzeau, I. Iordan şi, în general, reprezentanţi ai filologiei clasice şi romanice) utilizează termenul „hiperurbanism"; alţii (J. Gillieron, A. Dauzat, W. von Wartburg) îl preferă pe cel de „falsă regresiune", termen care acoperă numai parţial fenomenele de acest tip. în lingvistica românească, fenomenul a fost descris pe larg de Th. Hristea, care a precizat conceptul, a propus mai multe clasificări şi a analizat numeroase exemple. I. Fenomene fonetice, delimitate: 1) după originea cuvintelor: • hiperfranţuzisme: bleumaren pentru bleumarin (< fr. bleu ă la marine), poplen pentru poplin (< fr. popeline), unde primii termeni prezintă o nazalizare inexistentă în franceză: o hipergermanisme: şpicher, start, standard, împrumutate din franceză şi engleză, unde grupurile consonantice sp, st se citesc aşa cum se scriu (pronunţarea cu ş fiind frecventă însă în cuvintele germane); © hiper-englezisme: Waterloo, numele unei localităţi din Belgia, asociat cu nume engleze ca Wellington, este pronunţat prin hipercorectitudine Uaterlo, în Ioc de Vaterlo; Cicago în loc de Şicago, pentru oraşul american Chicago; 2) după natura fonetică a modificărilor: a) hipercorectitudine consonantică: © pseudopalatalizări (pierderea caracterului palatal* al unei consoane înaintea lui e, i, eventual prin revenirea Ia unele forme etimologice). în general, se pleacă de la forme literare sau normale din punct de vedere etimologic, ajungându-se prin falsă analogie la pronunţări 252 HIPERONIM ;,hipercorecte44: chiftea>piftea (tc. kofte); • false defticatizări: gioben în loc ■■ de joben (< fr. Jobin); mi false/ africatizări: ywvflfer-to loc de giuvaier ( oful, culesul, c/oud/ă căror apartenenţă Ia clasa substantivului este marcată prin articulare*); • în selecţia articolului hotărât intervin, în română, pe lângă regufi semantice; si reguli sintactice, articolul hotărât fiind selectat! obligatoriu în anumite contexte; dar neacceptat în altele, mai presus de semantica, articulării; Vezi, de ex;, distincţia: (nearticulat) vs; elevul acesta (articulat) sau merg la facultate (nearticulat) vs. merg la facultatea noastrâţjxfe culat), deşi substantivele exprimă, în fiecare dintre cele două construcţii paralele, aceeaşi valoare de determinare. Vezi ARTICOL; DETERMINAREt. G.P.D. HYPALLAGON * Vezi HIPALAGĂ. I IAMB în versificaţie, picior* metric bisilabic, cu prima silabă neaccentuată şi a doua accentuată: v;-; în vers, ritmul* iambic admite accentul pe silabele pare (2, 4, 6, 8...)* Iubind în taină am păstrat tăcere v-/ v~/vv/ v-/ v-v (Eminescu). Cele două ritmuri bisilabice, iambic şi trohaic*, sunt considerate specifice poeziei româneşti (Gh. Tohăneanu). MM. IAMBIC (RITM-) Vezi IAMB; PICIOR; RITM. ICTUS Accent* prozodic. Ictusul este accentul care aparţine schemei metrice, dar el se poate realiza sau nu în realitatea versului*; perfecţiunea metrică a acestuia depinde de măsura în care ictusul coincide cu accentuarea naturală a cuvintelor. Coincidenţa se realizează atunci când silabele susceptibile de accent ocupă poziţii aflate sub ictus: Viforul bubuie, zboarăt - vv/ -vv/ -v Crivăţul vâjâie, trece - vv/ -vv/ -v Tremurul săltă, doboară - vv/ -vv/ -v Trăsnetul arde, petrece - vv/ -vv/ -v Cu cugetul când vii (Heliade). Când această suprapunere nu se produce, în schemă prozodică apar licenţele; este, adesea, cazul prepoziţiilor şi al altor instrumente gramaticale, care nu-şi primesc accentul natural atunci când silaba susceptibilă de accent nu cade sub ictus. (M. Dinu): Femeie între stele si stea între femei (Eminescu); în exemplul alăturat, prepoziţia între se află prima oară într-o poziţie în care silaba accentuată în- cade sub ictus, iar a doua oară nu, căci schema prozodică ar presupune accentuarea între. MM. IDENTITATE (PRONUME SI ADJECTIV DEMONSTRATIV DE -) Clasă a pronumelui demonstrativ* care exprimă asemănarea până la similitudine totală a persoanelor sau obiectelor înlocuite prin pronume. Pronumele demonstrativ de identitate prezintă forme diferite în funcţie de gen şi număr: acelaşi, aceeaşi, aceiaşi, aceleaşi; aceste forme sunt de-clinabile, ca şi pronumele demonstrative din care provin. Pronumele demonstrativ de identitate este o formă prezentă în limbile romanice. în dialectul dacoromân, forma a fost creată în perioada veche a limbii (sec. al XVIII-lea) din pronumele demonstrativ acela şi deicticul pronominal şi (productiv în această perioadă). C.C. IDEOGRAMĂ Semn grafic care notează direct idei (concepte, procese, calităţi). Ideogramale apar în scrierea* chineză şi în ce egipteană (hieroglifele în forma lor cea mai veche). Semnele ideografice sau ideogramele se clasifică în: a) figurative - cele care vorbesc de la sine: desenul unui leu (culcat sau în altă poziţie) desemnează un leu; b) simbolice - cele care exprimă idei abstracte care nu puteau fi indicate decât prin imagini convenţionale şi alegorice: două braţe ţinând unul un scut şi celălalt o suliţă desemnează războiul, lupta. Scrierea chineză este o scriere figurativă care exprimă toate tipurile de gândire. Originea ideogramei chineze este în pictogramă*, reprezentare stilizată a obiectelor concrete şi a câtorva procese: omul, animalele, principalele mişcări etc. Ideogramele li s-au adăugat apoi indici sau simboluri. Multe morfeme* chineze fiind formate dintr-o singură silabă, caracteristicile ce le reprezentau au fost utilizate pentru a reprezenta în cuvinte noi polisilabice nu numai noţiunea, ci şi silaba. Se trece de la un sistem pur ideografic la un sistem în parte fonetic. Egiptenii au utilizat 256 IDIOLECT la început ideogramele ca imagini ale ideilor, dar şi cu rol de litere. Vezi SCRIERE. A.BM IDIOLECT Repertoriu general al deprinderilor lingvistice ale unui individ; într-o anumită perioadă a existenţei ysale; Specifice idiolectului sunt caracterul său ^individual şi marea sa mobilitate (în decursul ! existenţei, un individ utilizează câteva idiplecte). 1 Idiolectul reprezintă, de fapt, singura realitate lingvistică pe care o consemnează anchetele* dialectale sau sociolingvistice. Identificarea constantelor unui grup de idiolecte folosite într-o anumită arie geografică sau de către indivizi care au un anumit statut social permite delimitarea principalelor varietăţi regionale sau sociale ale unei anumite limbi (Vezi DIALECT; GRAI; SOCIOLECT). R. Jakobson a contestat utilitatea acestui concept, considerând că funcţia socială a limbii şi tendinţa de adaptare la interlocutor* determină un transfer continuu de elemente dintr-uri idiolect în altul, o permanentă întrepătrundere între diversele idiolecte. UJt. IDIOM Termen generic folosit pentru a desemna orice tip de varietate* lingvistică, fără a preciza dacă a-ceasta reprezintă o limbă, un dialect*, subdialect*, grai* etc. Se poate vorbi astfel despre idiomurile folosite de indienii din America, despre idiomurile româneşti sud-dunărene, despre idiomurile din Peninsula Iberică etc. LJ.R. ILATIV Caz* cu valoare locativă exprimând, în cadrul unei mişcări orientate, limita finală interioară (vezi CAZni). Există ca realizare morfologică în limbile fino-ugrice. în română, ca şi în celelalte limbi romanice, nu există un caz ilativ morfologic; valorile lui sunt exprimate prepoziţional, apărând în construcţia anumitor verbe de „mişcare41, în relaţie cu care arată includerea într-un ansamblu (ex.: a pătrunde în, a intra în). G.RD. ILOCUŢIONAR,-Ă 1. Act ^ Tip de componentă a structurii unui act* de vorbire (vezi şi LOCUŢIONAR; PERLOCUŢIONAR). Actul ilocuţionar (cf. lat. in „în, în timpul*1; locutio „vorbire**) asociază conţinutului prepoziţional al unui enunţ o forţă convenţională specifică, determinată de intenţiile* comunicative ale emiţătorului*. Enunţuri ca; Deschide fereastra!; O să-ţi aduc mâine cartea; E frumos afară etc.; exprimă nu numai anumite* semnificaţii; ci şi intenţia celui care le rosteşte de!# Ia transmite o solicitare; o promisiune şi; respectivei [o aserţiune; Solicitările; promisiunile; asertiunâep ca şi scuzele, mulţumirile; felicitările, invibţfil&s etc. sunt acte ilocuţionare. Dintre numeroasele^ soluţii de clasificare a actelor ilocuţionare este i mai frecvent adoptată ăceea a lui J. Searie; cărei identifică cinci clase de bază: 1) acte reprezen^ tative - acte exprimând angajarea emiţătorului faţă de adevărul propoziţiei asertate (de ex.: E frumos afară); 2) acte directive - acte exprimând-; încercarea emiţătorului de a-1 determina pe receptor să facă o anumită acţiune (de ex.: Qeschide fereastra!); 3) acte corni sive - acte exprimând angajarea emiţătorului de a efectua o anumită acţiune (de ex.: O să fi aduc mâine cartea); 4) acte expresive - acte exprimând o anumită stare psihologică sau atitudine, determinată de oi proprietate sau o acţiune a emiţătorului sau â receptorului (de ex.: Iţi mulţumesc pentru flori);; 5) declaraţii - acte prin intermediul cărora se; realizează o anumită stare de fapt şi ă cărbrH performare reclamă un anumit cadru instituţioiiall (de ex.: Vă declar căsătoriţi! - enunţ rostit fiii cadrul ceremoniei oficiale de căsătorie). în raport cii modul de exprimare a forţei ilocuţionare, se distinge între acte directe* şi indirecte* (vezi infrat sub 2). 2. Forţă ~ Forţă convenţională specifică, asociată conţinutului propoziţional al unui enunţ, exprimând felul în care este „luat** enunţul de către participanţii la schimbul verbal (drept aserţiune, solicitare, promisiune, scuză etc.). Forţa ilocuţionară a unui enunţ este dependentă de contextul comunicativ: unul şi acelaşi conţinut propoziţional poate fi asociat cu forţe ilocuţionare diferenţiate situaţional. De ex., în funcţie de împrejurările în care este rostit* enunţul Am să vin mâine poate avea valoarea unei aserţiuni, a unei promisiuni sau a unei ameninţări. Deşi gramatical sub aspect locuţionar, un act verbal poate fi reuşit sau nereuşit, după cum receptorul identifică sau nu în mod corect forţa ilocuţionară a enunţului prin care se concretizează. Forţa ilocuţionară a enunţurilor poate fi exprimată direct sau indirect. Exprimarea directă a forţei ilocuţionare se realizează prin intermediul IMAGINE 257 verbelor performative* (a afirma, a porunci, a promite, a mulţumi, a se scuza etc.), dar şi al unor indicatori polifuncţionali (nespecifici), cum ar fi: intonaţia (pentru actele directive), modurile verbale (imperativul, pentru actele directive), anumite adverbe (sigur, precis, negreşit, pentru promisiuni), negaţia (pentru refuz) etc. Exprimarea indirectă a forţei ilocuţionare este o strategie* utilizată mai ales în performarea actelor cu un potenţial agresiv iptrinsec mai ridicat (actele directive, de ex.), oferind posibilitatea negocierii sensurilor. Performarea: indirectă a unui act ilocuţibiiar presupune utilizarea indicilor asociaţi, de obicei, cu un alt tip de act. Unele procedee de acest fel sunt convenţionalizate prin uz (performarea solicitărilor nu prin enunţuri imperative, ci interogative, prefaţate adesea prin verbe modale: Poţi să-mi dai cartea aceea?; Vrei să îlichizi uşa? etc.). Alte procedee însă depind de abilitatea individuală a emiţătorului (de ex., refuzul exprimat printr-o aserţiune care nu conţine nici un element de negaţie, ca în cazul răspunsului Cred că mâine o să plouă, la întrebarea Vrei să mergem mâine la plimbare?). LJ.R. IMAGINE 1. ~ a timpului în concepţia psihomecanică, prin imagine a timpului se desemnează totalitatea operaţiilor pentru descrierea genetică a formării reprezentărilor despre timpul lingvistic în gândirea umană; aceste reprezentări se proiectează pe o axă cronogenetică pentru a se obţine o imagine în profil a formării imaginii timpului în spirit. Imaginea timpului prezintă trei profiluri caracteristice: potenţial (timpuri „in posse“), in devenire (timpuri „in fieri**) şi real (timpuri „in esse“). ^ Vezi CRONOGENEZĂ; PSIHOMECANICĂ. 2, poetică. în retorică, sin. pentru figurâ\ j C.C. IMANENT / IMANENŢĂ 1. Principiu de bază al glosematicii* şi al altor orientări structuraliste*, constând în abordarea limbii prin ea însăşi şi pentru ea însăşi, fără nici o raportare la factori extralingvistici, logici, filozofici, semantici (Vezi AUTONOMIEj). Principiul imanenţei impune definirea unităţilor lingvistice numai şi numai pe baze relaţionale, deci pe baza raporturilor stabilite între ele însele, în interiorul sistemului lingvistic. Astfel, structura fonologică este imanentă, fiind definită prin relaţiile dintre foneme*, independent de orice referinţă la substanţa fonică; structura gramaticală este imanentă (este teoria lingviştilor K. Togeby şi L. Tesniere), fiind definită pe baza relaţiilor dintre morfeme*, independent de valoarea lor semantică. Principiul imanenţei a determinat apariţia unor metode de cercetare de tip formal (vezi FORMALIZARE) proprii lingvisticii, în cadrul cărora elementele lingvistice sunt definite pe baza relaţiilor de vecinătate şi de substituţie* sau de opoziţie*, fără raportare la semnificaţie (vezi ANALIZĂ DISTRIBUŢIONALĂ). 2. Timp -în concepţia lui G. Guillaume, timpul imanent reprezintă timpul desfăşurat, care atinge fiinţa umană în calitatea sa de timp trăit. Timpul imanent se opune timpului transcendent, împreună cu care, în limbile cu o morfologie temporală dezvoltată, conferă caracteristici formale timpului gramatical. Timpul imanent vizează, în special, prezentul* şi imperfectul*. Vezi TRANSCENDENT, G.PD. (1); C.C. (2). IMPERATIV,-Ă 1. Propoziţie / Frază ^ a) într-o clasificare a propoziţiilor după modul* de comunicare instituit de locutor, tip de propoziţie şi de frază adresată, orientată spre interlocutor, exprimând un ordin (vezi IUSIV), un îndemn (vezi HORTATTV), o interdicţie. Comportă numai pers. a Ii-a sg. şi pl. şi pers. I pl.; nu este susceptibilă de a primi valoare de adevăr, forma negativă neexprimând neadevărul unui eveniment, ci transmiterea unei interdicţii, a unei recomandări negative (ex.: Nu mâncaţi prea mult!). Propoziţia imperativă apare numai ca principală*; în cazul frazei imperative, valoarea imperativă se realizează prin propoziţia principală. Mărcile propoziţiei imperative sunt: o intonaţie imperativă, notată grafic prin semnul exclamaţiei* [!]; formele verbale ale modului imperativ sau ale altor moduri cu valoare imperativă (vezi 2); asocierea cu formule ale adresării*, realizate diferit de la o limbă la alta, de la o situaţie* de comunicare Ia alta, de la un stil funcţional la altul, şi cu interjecţii de îndemn (vezi: Ioane, / domnule, / Stimate domnule profesor, / Bă, / Bre, / Prietene*... vino! veni ti în ajutorul nostru!; Hai, vino mai repede!), b) în tradiţia sintaxei româneşti, propoziţia imperativă este subordonată celei enunţiative*. 2. Mod ^ 258 IMPERFECT Unul dintre termenii categoriei* gramaticale a modului*, reprezentând acel mod verbal care exprimă, prin forme de pers; a II-asg. şi pi. , iar, în unele limbi, şi prin forme de pers. I pi., un ordin; umîndemnv un sfat, o interdicţie; Modul imperativ este^un mod personal*, cu subiectul predictibikdin caracteristica de mod adresat* fiind, de regulă, neexprimat (vezi şi franceza, unde, exceptând situaţia modului imperativ, subiectul personal este obligatoriu: fr. Venez demainl). Cu valoare de imperativ pot apărea şi alte forme verbale, intonaţia, ocurenţa în principală şi semnificaţia având un rol dezambiguiza-tor (vezi, pentru română, folosirea conjunctivului: Să pleci imediat!, a indicativului: Pleci imediat!, a infinitivului: A nu se călca pe iarbă!, a supi-nului: De învăţat până mâine toată poezia! Folosirea infinitivului şi a supinului „imper-sonalizează" transmiterea ordinului, destinatarul rămânând neexplicitat, fie unul general, fie unul deductibil din contextul* situaţional). G.P.D. IMPERFECT Ansamblu de forme verbale (paradigmă*), subsumate din punct de vedere modal indicativului, care; exprimă o acţiune în curs de desfăşurare într-un moment anterior momentului vorbirii; această acţiune poate fi interpretată ca durativă*, iterativă* sau continuă*, imperfectul fiind considerat, în limbă română, ca singurul termen marcat al categoriei aspectului*. Imperfectul este uri timp sintetic transmis din limba latină, format dintr-un sufix caracteristic constant (-a pentru verbele terminate la infinitiv în -a sau -î şi -ea- la celelalte verbe) şi desinenţe ataşate acestuia. în anumite contexte (propoziţie principală conţinând un verb predicativ exprimând dorinţa, intenţia etc.), imperfectul este echivalent cu un optativ (Voiam să te văd); în acest caz, este denumit şi imperfectul modestiei. IMPERFECTIV Vezi ASPECT. IMPERSONALrĂ 1. Verb ^ Clasă semantico-sintactică de verbe caracterizate; prin trăsătura inerentă* a impersonalităţii, a cărei manifestare comună, dincolo de particularităţile fiecărei limbi, este absenta unui subiect personal real. în franceză, de ex., verbul impersonal se construieşte cu un subiect pronominal aparent, realizat prin pronumele neutru il(fr. il pleut, ii neige), sau cu două subiecte: unul aparent antepus şi al doilea; cel real; postpus, realizat printr-un nominal abstract sau o propoziţie şi echivalentele ei (tleste arrive un accident; II est arrive que...); în română* unde nu există un subiect pronominal neutru, verbele impersonale apar fie lipsite total de subiect gramatical (plouă; ninge); fie cu; un? subiect postverbal realizat printr-un nominal nonanimat sau printr-o propoziţie şi echivalentele ei (ex.: S-a întâmplat uri accident; întâmplat să.M). Verbele impersonale au ca reflex morfologic trăsătura de verbe unipersonale*, apărând cu formă unică de pers. a IlI-a. 2. Construcţie - Construcţie în care un verb folosit în mod curent personal dobândeşte contextual trăsătura impersonalităţii, caracterizată sintactic prin suprimarea subiectului personal, iar, semantic, prin neatribuirea acţiunii unui agent*. Cori-strucţia impersonală prezintă, dincolo de trăsătura comună a pierderii subiectului personal, diferenţe de la o limbă la alta şi de la o clasă de verbe la alta. în română, de ex., se manifestă diferit după natura tranzitivă* / intranzitivă* a verbului, a) Dacă verbul este tranzitiv, construcţia impersonală se asociază cu valoarea pasivă*, pierderea subiectului personal realizându-se simultan cu trecerea obiectului (nonanimat sau prepoziţional) îri poziţia de subiect; vezi: El ştie rezultatul => Se ştie rezultatul. b) Dacă verbul este intranzitiv sau tranzitiv folosit absolut*, construcţia impersonală se realizează, în absenţa pasivului, prin suprimarea subiectului personal şi inserţia mărcii se; vezi: El merge pe jos => Se merge pe jos; El mănâncă mult => Se mănâncă mult. Nu oricare verb este apt de a apărea într-o construcţie impersonală, clasa fiind circumscrisă semaniico-sintactic la: a) tranzitive cu subiectul personal şi obiectul direct nonanimat sau propoziţional; b) intranzitive şi nereflexive cu subiectul personal. G.P.D. IMPERSONALIZARE Trecerea unei construcţii personale într-una impersonală (vezi IMPERSONAL^), trecere implicând schimbări semantice, sintactice şi de IMPLICATURA 259 formă a verbului (vezi DIATEZĂ). • în lucrările generative* (varianta standard, 1965), tip de transformare obligatorie, care asigură convertirea unei construcţii personale, tranzitive, în construcţie impersonală. Pentru verbele tranzitive, impersonalizarea se realizează prin pasivizare*; pentru cele intranzitive, se aplică o transformare specială, numită impersonală (vezi TRANSFORMARE). G.P.D. IMPLIC ATURĂ Tip de deducţie pragmatică. Conceptul a fost introdus de H.P. Grice, care distinge între implicaturile convenţionale şi conversaţionale. Prima clasă desemnează, în esenţă, un grup de presupoziţii* asociate local, prin convenţie, cu uzul anumitor forme lingvistice. De ex.: Ion e tânăr; de aceea are atâta energie; spre deosebire de elementele conjuncţionale fiindcă, deoarece, pentru că, locuţiunea adverbială de aceea nu asertează cauzalitatea, ci o implică sau o presupune prin convenţie. Spre deosebire de implicaturile convenţionale, cele conversaţionale se întemeiază pe presupunerea esenţială a naturii cooperative* a schimburilor verbale. Ele reprezintă o strategie* conversaţională curentă, folosită pentru a transmite mai mult sau chiar altceva decât exprimă literal enunţurile*. Implicaturile conversaţionale pot fi standard — cele care, pornind de la presupunerea că emiţătorul* respectă principiul cooperativ şi maximele* pe care acesta Ie subsumează, se bazează pe capacitatea receptorului* de a amplifica prin deducţii ceea ce se spune, şi non-standard - figurile* de stil, bazate pe încălcarea sau exploatarea deliberată şi evidentă a unor maxime conversaţionale. Implicaturile standard pot fi generalizate -cele care, în circumstanţe normale, sunt regulat asociate cu o anumită expresie lingvistică, şi particularizate - cele care nu sunt propriu-zis ^dependente de structura lingvistică a unui enunţ, ci de contextul* comunicativ în care este emis enunţul. Articolul indefinit, de ex., determină asocierea numelui pe care îl precedă cu un obiect neidentificabil contextual. Intr-un enunţ ca: O maşină a lovit un copil, prezenţa articolelor o şi un determină implicâtura generalizată că nici maşina nici copilul mi sunt legate de persoana emiţătorului şi a receptorului. Intr-un dialog ca: A: Unde o fi Mihai? B: Uite o maşină roşie in faţa casei Ioanei, intervenţia lui B nu constituie, aparent, un răspuns la întrebare. Admiţând însă că B respectă principiul cooperativ (deci vrea să furnizeze informaţia solicitată), A va face apel Ia informaţiile aparţinând fondului comun cu B şi va putea găsi, printr-o deducţie simplă, legătura logică dintre intervenţia colocutorului şi întrebarea sa: B a implicat conversaţional că Mihai este Ia Ioana. Este o implicatură particularizată. Figurile de stil din conversaţia curentă: metafora* (Maria are mâini de aur), ironia* (Deştept băiat!), tautologia* (Legea e lege), interogaţia* retorică (E posibil aşa ceva?) etc. sunt exemple de implicaturi non-standard. Caracterul evident al încălcării unor maxime conversaţionale (a calităţii, a cantităţii) semnalează, în acest caz, necesitatea ca receptorul să reinterpreleze enunţurile în conformitate cu cerinţele principiului cooperativ. Implicaturile conversaţionale se disting de cele convenţionale (mult mai apropiate de presupoziţii*) prin următoarele proprietăţi: sunt anulabile în anumite contexte, non-deta-şabile, calculabile, determinate şi dependente de enunţare*. Implicaturile asigură coerenţă* şi continuitate schimburilor verbale. U.R. IMPLICAŢIE I (METAFORĂ) IMPLICITĂ 1. Tip de solidaritate* lexicală, delimitată de E.Coşeriu, în care un lexem* determinat funcţionează ca determinare a unui anumit lexem. De exemplu: roib, murg, şarg, breaz, pintenog ş.a. se folosesc numai despre cai; sur se întrebuinţează cu referire la întreaga clasă a animalelor. Vezi şi SOLIDARITATE; AFINITATE; SELECŢIE. 2* Metaforă* cu un singur termen (cel metaforic) exprimat în text, termenul metaforizat rămânând să fie doar presupus; denumire împrumutată din teoria sincretismului*, aşa cum a fost formulată de N. Trubeţkoi în Principii de fonologie. Implicaţia este numită şi metaforă implicită sau in absentia: îndură-te, coboară şi vino de mă vezi / Pan' nu s-aştern pe mine solemnele zăpezi (Voiculescu). Vezi COALES-CENŢĂ; METAFORĂ. A.B.V.(I);MM(2) IMPLOZIE 1. Primul moment din rostirea consoanelor oclusive*: momentul în care organele vorbirii execută mişcarea specifică închiderii canalului 260 IMPLOZIA-A fonator* Sin. tensiune* (Vezi şi EXPLOZIEi; ŢINUTA).; 2; închidere a canalului fonator produsa I a final a silabelor? termin âte în c onsoan ă, pentru rostirea ultimei consoane. Vezi şi EXPLOZIE, IMPLOZIV. L.Î.R. IMPLOZIVĂ (CONSOANĂ-) în structura silabei*, consoană care urmează după nucleul vocalic. Articularea consoanelor implozive se caracterizează printr-o relaxare a tensiunii* de rostire, ceea ce poate favoriza - în anumite condiţii - dispariţia acestora. Vezi şi EXPLOZIV. L.I.R. IMPRECAŢIE Figură* de gândire, realizată ca adresare injurioasă ori ca dorinţă imperativă de pedepsire a cuiva; blestem: în împărăţie de beznă şi lut să se facă i Grădina bogată şi-ograda săracă. / Cetatea să cadă-n nămol, / Păzită de spini şi de gol. / Usca-s-ar izvoarele toate şi marea, / Şi stinge-s-ar soarele ca lumânarea, i Topească-se zarea ca scrumul (Arghezi). o Imprecaţia poate avea valoare retorică: Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fămenil l I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni! (...) Vestejiţi fără de vremeT dar cu creieri de copil, I Drept ştiinf având în minte vreun vals de Bal-Mabil; I Iar în schimb cu-averea toată vrun papuc de curtezană... / O, te-admir progenitură de origine• romanăl (Eminescu) sau valoare comic-parodică: L-a suplîmătără, că l-a-nsemnat Ampotrofagu, suplima-le-ar Dumnezeu luminiţele ochişorilor din cap , s-ajung să-i văz orbeţi pe toţi, cu mânuşiţa întinsă pe strada Clemenţii la colţul lu' Butculescu! (Caragiale). • Ca şi apostrofa*, imprecaţia este un produs al oralităţii care asigură funcţia fatică* a limbajului, introducând în text mărcile formale ale adresării: persoana a Il-a la pronume şi verb, vocativul la substantiv, imperativul la verb, intonaţia interogativă şi exclamativă. MM. IN ADECVARE 1/^ a modelului Vezi ADECVARE]. 2, ^ stilistic ă;.- situaţională Vezi ADECVARE?. INALIENABILĂ (POSESIE -) Vezi ALIENABIL, INANIMAT în analiza componenţială / semică (vezi ANALIZĂ^) ; trăsătură semantică distinctivă* (sem*) relevantă-îm descompunerea semantică a subr stantivelon în semantica generativă; trăsătură seV mantică : inerentă*; - introdusă prin regulile de subcategorizare*; noncontextuală • ar; substantiv velor; într-o descriere binară, apare; sub formă [-Animat] şi permite rescrierea, în continuare, ca [±Abstract]. • Substantiv r Clasă lexicală de substantive caracterizate prin trăsătura inerentă [-Animat]! Relevanţa gramaticală a clasei se manifestă la nivelul compatibilităţilor* / incompatibilităţii or* în construcţia cu verbul şi cu adjectivul. Astfel, substantivele din această clasă nu admit combinarea cu verbe ca: a lătra] d necheza, a minţi, a gândi etc. sau combinarea cu adjective ca: trufaş, zgârcit, grijuliu, nepăsător] exceptând cazurile de personificare*. în limbile cu sensibilitate deosebită faţă de parametrul animatului*, relevanţa clasei se manifestă negativ, prin absenţa unor mărci speciale de marcare a cazului sau a unor construcţii speciale pentru marcarea unor funcţii sintactice (vezi, de ex., în română; absenţa construcţiei cu pe pentru obiectul direct exprimat prin substantive inanimate). • Din punctul de vedere al sensibilităţii faţă de categoriile animat - inanimat, română; ocupă o poziţie aparte, existând indici ai marcării; gramaticale atât a clasei animatelor, în special a: animatelor personale (umane), cât şi a clasei inanimatelor. Pentru animat, este semnificativă marcarea specială a (sub)genului personal (vezi PERSONAL (SUBGEN)). Marcarea gramaticală â inanimatului se manifestă prin: conservarea neutrului* latinesc şi întărirea acestuia în română;; neutrul fiind o clasă omogenă sub aspectul conţinutului, limitată la substantivele inanimate (vezi NEUTRU); trecerea unor substantive inanimate de Ia clasa masculinului sau a femininului din lat. sau sl. la clasa neutrului în rom. (este cazul unor substantive de provenienţă lat. ca: pai, inel sau sl. ca: năvod); predominanţa, în unele situaţii, a categoriei inanimatului în fenomenul de acord* (vezi realizarea acordului în: Ochiul şi obrazul sunt umflate, unde acordul se face după genul natural, substantivele aparţinând clasei inanimatelor.) G.P.D. 261 INCIDENT,-Ă (CUVÂNT / CONSTRUCŢIE -) Construcţie (de la un simplu cuvânt până la : întinderea unei propoziţii sau fraze) parantetică, deci nelegată sintactic, inclusă în componenţa altei structuri, pe care o întrerupe. Rolul construcţiei incidente este foarte diferit: aparţine, faţade comunicarea centrală, altui vorbitor, introducând; o explicaţie, un comentariu (vezi COMENTARIU,) al acestuia sau asigurând raportarea vorbirii directe* (întreruperea se face adesea prin: spune el, gândeşte el, comentează el etc.); aparţine; aceluiaşi vorbitor, introducând formule de adresare*, formule de modalizare*, comentariile vorbitorului din „aparte" etc. (ex.: Rezultatul, din nefericire, n-a fost cel dorit; „ - Am să te ajut — s-o creadă el — ori de câte ori va fi nevoie ”). Construcţiile incidente se marchează oral prin pauze şi schimbare de intonaţie, iar grafici prin virgule şi paranteze. în retorica* clasică, parte iniţială a unui discurs, importantă pentru captarea atenţiei auditoriului (H. Lausberg). © în naratologie*, punct iniţial al naraţiei, moment în care se produce trecerea de la lumea reală a istoriei la lumea ficţională a reprezentării (B. Uspenski); pentru povestirea populară, există formule fixe care marchează începutul relatării (a fost odată, urmat de variante: ca niciodată; pe când făcea plopul pere şi răchita micşunele; şi de n-ar fi, nu s-ar povesti etc.). © O problemă mult discutată în naratologie priveşte dimensiunea ificipit-ulni: acesta poate fi constituit dintr-o propoziţie / frază ori, la limită, dintr-un întreg capitol (vezi, de exemplu, primul capitol din Ion de L. Rebreanu). © Funcţia textuală a incipit-ului, într-o naraţie tradiţională, este aceea de a stabili coordonatele spaţio-temporale ale întregului text, ca şi de a prezenta, în linii generale, personajele - situaţie ilustrată amplu de proza secolului al XlX-lea. (Vezi, de exemplu, introducerea majorităţii nuvelelor / romanelor lui H. de Balzac). Na-raţia modernă utilizează incipit-ui şi ca procedeu auxiliar în alterarea ordinii temporale lineare: acţiunea poate fi declanşată brusc, în mijlocul istoriei, iar clarificările privind condiţiile desfăşurării sale îşi găsesc locul după acest început ex abrupto. (Vezi, de exemplu, începutul romanului Pentru cine bat clopotele de E. Hemingway). e Uneori, fragmentul care joacă rol de incipit reprezintă o construcţie anticipativă, cuprinzând un rezumat al acţiunii, desemnarea temei şi chiar (cel puţin INCIDENT,-Ă aluziv) deznodământul. Indiferent de formula adoptată, incipit-ul unei naraţii rămâne esenţial în surprinderea trăsăturii stilistice dominante a operei, în marcarea originalităţii ei; de aceea, incipit-ul se bucură de atentia specială a oricărui prozator. Vezi EPILOG.’ MM, INCLUS (SUBIECT-) în limbile care admit nexprimarea subiectului (numite, în lucrările generative*, tipul de limbi „pro*-drop"), desemnează subiectul neexprimat de pers. I şi a Il-a, deductibil din forma flexionară a verbului. Apare în limbi cu flexiune verbală bogată, verbul încorporând, prin fenomenul de acord*, şi informaţia procurată de subiect. Subiectul inclus distinge, în cadrul limbilor romanice, româna, italiana, spaniola, portugheza de franceza actuală, unde exprimarea subiectului pronominal este obligatorie. G.P.D. INCOATIV,-Ă 1. Valoare a categoriei aspectului*, indicând începutul unui proces sau o acţiune pe punctul de a se realiza, valoare exprimată, de Ia o limbă la alta, afixal (prin sufixe*) sau lexical (prin perifraze verbale). Faţă de latină, unde exista un sufix verbal incoativ (-sc- din: floresco, -ere „a începe să înflorească"), în română, aspectul incoativ se realizează lexical prin verbe incoative (vezi 2). 2. Verb - Clasă lexicală de verbe şi, sub anumite aspecte şi cu diferenţe de la un verb Ia altul, clasă cu tratament gramatical aparte, exprimând, în relaţie cu alt verb, începutul unei acţiuni sau o acţiune pe punctul de a se realiza (vezi: începe să lucreze, se apucă de lucrat, se pune pe plâns, prinde a râde; stă să cadă, dă să plece, trage să moară). Grupul sintactic verb incoativ + verb principal prezintă diferite grade de sudură, suscitând discuţii teoretice asupra naturii analizabile / neanalizabile (de predicat verbal compus*) a construcţiei. Vezi (VERB DE) ASPECT; COMPUS3. G.RD, INCOMPATIBILITATE în procesul combinării unităţilor lingvistice în vederea obţinerii grupurilor mai largi, denumeşte imposibilitatea apariţiei împreună (deci a coocu-renţei*) a două unităţi aparţinând aceluiaşi nivel, cele două unităţi excluzându-se reciproc din 262 INDEFINIT combinaţii; este: una dintre formele de manifestare a regulilor* şi a restricţiilor* de combinare proprii fiecărui nivel lingvistic şi fiecărei limbi. La nivelul morfemelor^ se poate vorbi în t6-mânăî de ex;; despre incompatibilitatea asocierii radicalilor verbali şi a sufixelor diminutivale? sau a radicalilor nominali şi a sufixelor temporale^ La nivelul cuvintelor, se poate vorbij de ex., despre incompatibilitatea combinării directe, în limba română actuală, a unui cuvânt aparţinând clasei verbului cu un nominal subordonat în genitiv* sau a unui cuvânt din clasa substantivului cu un clitic în acuzativ*, .•. = Vezi COMPATIB ILITĂTE; RESTRICŢIE. G.P.D. INDEFINIT (ARTICOL -) Sin: nehotărât*. INDEPENDENT,-Ă (PROPOZIŢIE Tip de propoziţie principală* care nu intră în relaţie sintactică cu nici o altă propoziţie. Se caracterizează prin autonomie sintactică şi de comunicare totală, reprezentând un enunţ* de sine stătător. Un tip special de propoziţie independentă îi constituie principalele incidente*. Se deosebeşte de propoziţia coordonată* şi de cea subordonată*, care, în cadrul frazei*, intră în relaţie cu altă propoziţie. G.P.D. INDEXARE Procedeu tehnic al modelelor şi al metodelor formalizate* utilizat pentru interpretarea semantică a formativelor lexicale (cuvinte şi afixe lexicale), fie în scopul dezambiguizării* acestora, atribuindu-li-se indici diferiţi (1, 2, 3... sau i, j, k...) pentru fiecare „citire41 nouă (vezi: Ion studiază broasca} vs. Ion studiază broasca2 sau un copil-aşj special vs. un frunt-aş2 special), fie în scopul legării, prin acelaşi indice, a anaforelor* şi a pronominalelor* de acele cuvinte din frază care le procură referinţa (vezi COINDEXARE: Ion- sei laudă; Ion. a spus că elevii lui- au reuşit). în GB* orice G(rup) N(ominal) este prevăzut cu un indice referenţial (i, j, k), procedeu esenţial pentru teoria legării* şi cea a controlului*. G.P.D. INDICATIV (MOD Modul indicativ se subsumează categoriei gramaticale a modului*;: alături de conjunctiv, condiţional-optativ şi imperativ face parte dintre modurile personale. Prin modul indicativ se exprimă - atât în propoziţii principale, cât şi în propoziţii subordonate - o acţiune reală, sigură. Serrinifîcaţiâ modală â indicativului se realizează în comunicare prin timpuri / paradigme verbale; în cadrul modului indicativ cronogeneza* timpurilor dezvoltă cea mai întinsă ramificaţie temporală, incluzând următoarele timpuri: prezent*, imperfect?;perfecţi, viitor*, viitor anterior Din punct de vedere structural, modul indicativ include în limba română timpuri sintetice*, continuate din limba latină (prezent; imperfect; perfect simplu, mai mult ca perfect), şi timpuri analitice*, dezvoltate din tendinţe ale latinei târzii şi din tendinţe comune romanice (perfect compus, viitor, viitor anterior). C.C. INDICATOR ' 1. ^ sintagmatic în gramatica generativă*, reda engl. Phrase marker, desemnând reprezentările, prin arbore* sau prin paranteze*, ale structurilor de constituenţi ale frazelor generate, fie ale celor produse în bază*, fie ale celor obţinute prin frans-v formări*. Indicatorul sintagmatic înregistrează relaţiile structurale ierarhice dintre categorii* • (vezi GUVERNARE). Indicatorul sintagmatic a primit, în diverse lucrări generative, forma (a) sau (b): (a) P GN GV Verb Flex N Art (b) [p [GN N Art] [GV V Flex [GN N Art]]] 2. ^ al deixis-ului. în terminologia lui E. Benveniste, nume dat tuturor pronumelor de pers. I şi a Il-a, pronumelor şi adjectivelor demonstrative, unor adverbe pronominale de loc şi de timp, precum şi mărcilor verbale temporale, a căror trăsătură comună este definirea lor prin raportare la situaţia* de comunicare. Benveniste numeşte toate aceste mărci şi indicatori de subiectivitate\ fiind mărci organizate în jurul / 263 subiectului (al locutorului), considerat, în cadrul situaţiei de comunicare, ca punct de reper (vezi DEIX1S). 3. ^ al forţei ilocuţionare. Vezi ILOCUŢIONARr G.P.D. INDICIAL, -Ă v Utilizat fie adjectival, în sintagma marcă indi-dală, Re ca substantiv: indicial-et redă fr, in-: diciel(s), engl. Indexical(s); este sinonim cu deictic şi cu indicator al devds-utut Vezi DEICTIC; INDICATOR-,. G.RD. INDIRECT,-Ă 1. Complement / Obiect ^ Specie de complement necircumstanţiar, cerut de un centru* (cap) verbal, de un adjectiv sau de o interjecţie, căruia centrul (capul) îi impune o restricţie de formă gramaticală: fie cazul dativ, fie construcţia cu o anumită prepoziţie şi îi atribuie un rol* tematic (ex.: trimit copiilor, bravo câştigătorilor; depind de părinţi, mă bizui pe tine, capabil de efort, dispus la compromis). Aparţine, ca şi complementul direct*, determinanţilor conţinuţi în matricea / configuraţia* lexico-semantică a centrului, fiind unul dintre actanţi* (sau argumente); deosebirea de complementul direct se reduce la natura formală a legăturii cu centrul, ceea ce are ca efect posibilitatea variaţiei* libere între cele două complemente (vezi romi a ajuta ^ cuiva / ~ pe cineva; a anunţa cuiva ceva / ^ pe cineva ceva; a nădăjdui ceva / la ceva) sau posibilitatea construcţiei cu un complement direct vs. complement indirect în limbi diferite pentru regente corespunzătoare (vezi rom. a ierta pe cineva vs. fr. pardonner â qn.; rom. a întreba pe cineva vs. fr. demander â qn.). în limbile care cunosc clitice* pronominale, se disting complementele indirecte realizate prin clitic cu formă de dativ de complementele indirecte realizate exclusiv prepoziţional. Coocurenţa acestora, în ipostaza în care nu sunt coordonate, este unul dintre argumentele care permit interpretarea lor ca două poziţii* sintactice distincte în raport cu centrul (vezi: le vorbesc I citesc despre...; îl arde de.. .; i se căşună pe...). ® Ca şi complementul direct, complementul indirect cunoaşte, în unele dintre limbile care au clitice pronominale (este şi cazul romanei), fenomenul sintactic al dublării*, constând în reluarea* sau anticiparea* INDICIAL,-Ă complementului indirect, exprimat prin substantiv, pronume (formă accentuată*, în cazul celui personal şi reflexiv) şi numeral, prinLr-o formă clitică de dativ (ex. I.-crm dat lui Ioiij o carte (anticipare); Lui Ionj l-am dat o carte (reluare)). Regulile dublării sunt, ca şi în cazul obiectului direct, de tip sintactic, şi nu stilistic, dublarea fiind obligatorie în anumite condiţii contextuale; în româna actuală, ea este obligatorie, de ex., în condiţiile aşezării unor complemente indirecte înaintea verbului (sunt neacceptate construcţiile: *copilului am dai o carte; * acestuia / căruia am dat o carte). 2. Propoziţie completivă - Propoziţie necircumstanţială* corespunzătoare, la nivel frastic*, complementului indirect, constituind o realizare propoziţională a acestuia. Se deosebesc net o propoziţie completivă indirectă corespunzătoare complementului indirect în dativ şi una corespunzătoare complementului indirect prepoziţional, argument suplimentar pentru susţinerea celor două poziţii distincte (vezi 1). Propoziţia completivă indirectă corespunzătoare dativului este o subordonată relativă*, introdusă printr-un relativ pronominal cu formă de dativ (ex.: Dau cui cere), şi participă, ca şi complementul, la fenomenul dublării prin clitic (ex.: I--am dat cartea (cui merită^). Propoziţia completivă indirectă corespunzătoare construcţiei prepoziţionale admite acelaşi inventar de complementizatori* ca şi completiva directă, distincţia de aceasta neputându-se realiza la nivelul frazei, ci numai pe baza tipului de construcţie care îi corespunde la nivelul propoziţiei (vezi: mă tem să..., unde propoziţia conjuncţională corespunde unui complement prepoziţional mă tem de...; bucuroasă că..., unde propoziţia conjuncţională corespunde construcţiei prepoziţionale bucuroasă de...; ambele propoziţii ocupă poziţia de complement indirect): 3. Stil / Vorbire ^ Vezi STILjjp 4. Act de vorbire - Act ilocuţionar* per-format folosind nu indicatorii* specifici, ci indicatori ai altui tip de act. Vezi ILOCUŢIONAR-,. G.RD. (1-2); LA.R. (4). INDIVIDUALIZARE Funcţie semantică de restrângere a clasei indivizilor care au proprietatea exprimată de predicat la un individ (sau grup de indivizi) cunoscut, identificabil de către lociitor şi interlocutor (vezi DETERMINARE]). Individualizarea se realizează prin mărci proprii fiecărei limbi: fie prin cuvinte 264 INERENTE-A autonome, constituind clasa determinanţilor* demonstrativii şfe adjectivali posesivi; fie prin morfeme specializate ale categoriei gramaticale a determinării (clasa articolelor^ în limbile care cunosc articol; vezi ARTICOL; DETERMINARE^, fie prin mărci sintactice, care adaugă Ia funcţia de distingere a diverselor poziţii sintactice şipeaceeasemantică de individualizare (vezi, pentru română, funcţia prepoziţiei pe din construcţia obiectului direct sau funcţia dublării* clitice a complementului direct), ■ G.P.D. INERENT,-Ă 1. Trăsătură ^ a) în gramatica generativă*, trăsătură semantică internă a unui formativ lexical nedepinzând de context. Caracterizează clase de formative (vezi, pentru substantiv, trăsături ca: [± Animat], [± Uman], [± Abstract] etc.). Trăsătura inerentă intervine în regulile de subcategorizare* noncontextuală, asigurând re-scrierea simbolurilor complexe* din clasa substantivului ca ansamblu de trăsături. Corespunde, în analiză componenţială / semică (vezi ANA-LIZA7); trăsăturilor semantice distinctive* (sau semelor*). b) în gramatică generativă; desemnează Ţ şi trăsături sintactice ale formativelor lexicale din clasă V(erbului) sau a Adjectivului). Trăsătura inerentă intervine în regulile de subcategorizare contextuală, servind la analiza simbolurilor complexe din clasa verbului sau a adjectivului şi la reprezentarea lor în lexicon** Sunt, pentru V, trăsături ca: +[-OD], +[-OI], +[-OPrep], simbolurile indicând compatibilitatea verbului: cu uri obiect direct (OD), un obiect indirect (OI) sau un obiect prepoziţional (OPrep), iar, pentru Adj, trăsături ca: +[-OI], +[-OPrep]. 2. Caz > în GB\ caz abstract atribuit unui GN în D-Structură*, aflându-se simultan sub condiţia marcării tematice* şi a guvernării*; este deci cazul atribuit în condiţiile în care capul* de grup guvernează numele, atribuindu-i, în acelaşi timp, şi rolul tematic (vezi CAZIV). G.P.D. INERENTĂ în sintaxa limbii române, termen utilizat de unii autori pentru a denumi tipul de relaţie de interdependenţă* dintre subiect şi predicat (vezi INTERDEPENDENŢĂ), INESIV Caz cu valoare locativă nonorientată (vezi CAZm), exprimând interioritatea în raport cu un punct de reper. în română, ca şi în celelalte limbi romanice, nu există un caz morfologic inesiv, ci numai unul în accepţie localistă*, valoarea de inesiv exprimându-se fie prepoziţional (a locui în, a figura în), fie prin forma altor cazuri morfologice (vezi nominativul din construcţii ca: mmdoare gatul, grădina abundă de fructe; butoiul conţine apă), ;■=:■■■■■ G,PD: INFECTUM Termenul este utilizat în gramaticile limbii latine pentru a desemna valoarea aspectuală a timpurilor verbale care exprimă o acţiune durativă*; din punctul de vedere al formei, aceste timpuri sunt derivate, în general, din tema prezentului. Timpurile latineşti grupate sub denumirea £infectum“ sunt: prezent (amo), imperfect (amabamj, viitor (amabo) (A. Meillet). Timpurile din categoria in-fectwn se opun timpurilor din categoria perfectam. Vezi PERFECTUM. c.c: INFINITIV Formă verbală nepersonală (fără variaţii de per-v soană şi de număr) şi nepredicativă (fără să atribuie autonomie de comunicare grupului constituit m jurul ei), inclusă de tradiţia gramaticală printre modurile* verbale; denumeşte acţiunea sau starea şi este alcătuită dintr-un radical verbal + un sufix (vezi, pentru româna actuală, sufixele: -a, -ea, -e, -i, -î). Infinitivul face parte dintre formele verbale cu trăsături duble, de tip verbal şi de tip nominal, a) Trăsăturile verbale constau în păstrarea integrală a disponibilităţilor combinatorii ale verbului, inclusiv combinarea cu cliticele* pronominale şi selecţia unui subiect propriu (vezi: „ Vine vremea de a pricepe omul ce A bine şi ce A rău" (Creangă); „se face a o căuta de ou“ (Creangă), precum şi în participarea cu forme distincte la opoziţiile de diateză* (vezi: (plăcerea de) a lăuda pe alţii / de a se lăuda / de a fi lăudat), b) Trăsăturile nominale constau în aşezarea în poziţiile sintactice ale numelui, fie în cea de subiect, fie în cea de complement direct sau indirect, legătura faţă de centru realizându-se în oricare poziţie prepoziţional: prin a, precedat sau nu de altă prepoziţie (ex.: „vrednică a sta alături de noi"; „eram G.P.D. 265 hotărât de a spune"). ® Româna, în ansamblul limbilor romanice, ocupă o poziţie aparte prin următoarele caracteristici: a) Şi-a creat două forme de infinitivt un infinit lung*, forma moştenită a infinitivului, care în româna actuală s-a substantivizat complet, primind mărcile de articulare şi de caz ale substantivului, precum şi vecinătatea unui adjectiv cu care se acordă (ex.: rezultatele administrării provizorii a averii), şi uri: infinitiv scurt*, formă mai târzie, creată în interiorul limbii române, având comportament dublu, verbal şi nominal, dar neacceptând morfeme de caz şi de articulare, nici determinanţi de tip adjectival, b) Şi-a creat, în afara mărcii sufixale, o marcă formală proprie; prepoziţia a a dobândit o funcţie specială, aceea de morfem liber* al infinitivului, ceea ce a permis să se vorbească, în cazul infinitivului românesc, pe de o parte, de un morfem discontinuu*: a.„a; a...ea etc., iar, pe de alta, despre ambiguitatea* lui a, care funcţionează simultan ca instrument* de relaţie (de legare) şi ca afix morfologic, c) După model grecesc, în ambianţa balcanică în care s-a dezvoltat, în română s-a manifestat tendinţa înlocuirii infinitivului prin conjunctiv, ajungân^ du-se ca cele două forme verbale: infinitivul şi conjunctivul să aibă distribuţie* şi semnificaţie aproape .^dentice. înlocuirea prin conjunctiv a fost mai puiernică în aria centrală şi sudică, aria nordică fiind mai conservatoare. în româna actuală, coexistă două tipare de construcţie: centru (verbal, adjectival, nominal) + infinitiv vs. centru + conjunctiv, folosirea primului tipar având, după regiune şi după stilul funcţional în care apare, fie o explicaţie neologică (după model francez), fie explicaţia conservării unei structuri arhaice. ® Ca parametru tipologic, româna manifestă o deosebită sensibilitate faţă de nominalizare, creându-şi, în raport cu alte limbi, mai numeroase şi mai variate forme intermediare între verb şi nume, cu mărci diferite de nominalizare (morfologice şi sintactice, în cazul infinitivului lung, numai sintactice, în cazul infinitivului scurt) şi, implicit, cu grade diferite de nominalizare (vezi NOMINALIZARE). G.RD. INFINITIVAL,-Ă 1.1. Construcţie ^ absolută Construcţie cu infi- i • nitivul ca centru şi cu o „escortă" de determinanţi de tip verbal, inclusiv cu subiect propriu, izolată faţă de restul enunţului prin pauze (ex.: Până a INFINITIVAL,-Ă ajunge omul de rând la înţelegerea evenimentelor, va trece multă vreme) (vezi ABSOLUT). 2. Construcţie ^ relativă Construcţie cu distribuţie* limitată la contextul verbelor a avea şi a fi (impersonal), alcătuită dintr-un relativ* (pronominal sau adverbial) + infinitiv (neprecedat de marca a), apărând, în raport cu unul dintre cele două verbe regente, în poziţie de obiect direct (ex.: N-am ce face; N-are cu cine vorbi; N-am unde pleca) sau de subiect (ex.: Nu-i ce lucra). 3. Acuzativ cu infinitiv; nominativ cu infinitiv Construcţii ale frazei latine de tip completiv (vezi 4), prima cu mare frecvenţă, cealaltă cu frecvenţă mai mică, în care subiectul infinitivului, diferit sau acelaşi cu al verbului predicat, stă în cazul acuzativ (respectiv, în nominativ) (vezi lat. Miror te ad me nihil scribere / mă mir că nu-mi scrii). • în română, tiparul de construcţie s-a pierdut. Gramatica franceză înregistrează construcţii ca: J’entends Ies oiseaux chanter sau J'entencls chanter Ies oiseaux, cu subiectul infinitivului obligatoriu lexicalizat, interpretate drept continuatoare ale tiparului 3 de construcţie, cu nominativul, şi o construcţie ca: Je te fais partir, care ar putea fi considerată drept continuatoare a tiparului cu acuzativul. 4. Completivă în gramaticile generative*, sunt numite completive infmitivale construcţiile în care cel de al doilea verb, la infinitiv, are subiectul obligatoriu controlat (vezi CONTROL; EQUI) de subiectul sau de obiectul verbului regent. în română, unde infinitivul a fost puternic concurat de conjunctiv (vezi INFINITIV), construcţiile cu infinitiv, puţin numeroase, au subiectul infinitivului fie obligatoriu controlat şi deci neexprimat, după regente modale* şi de aspect (ex.: Ioni poate [PROj pleca]; Ioni începe [PROj a învăţa]), fie necontrolat şi deci obligatoriu lexicalizat (ex.: îon{ se teme [a nu /■ se întâmpla cevaj/, unde controlul priveşte obiectul indirect, şi nu subiectul, sau N-apucă eli [a veni primăvara •/, unde nu se instituie nici un fel de control). II. Transformare - Tip de transformare a gramaticii generative* standard care converteşte o propoziţie de sine stătătoare într-o completivă infinitivală, prin încastrarea* construcţiei infini-tivale în poziţia unui complement*, cu toate modificările sintactice pe care această încorporare le antrenează. în ipoteza lexicalistă*, în locul transformării infinitivale, completivele infi-nitivale sunt introduse din bază*. G.RD. 266 IN FIX INFIX Afix* înserat în interiorul radicalului, reprezentat de obicei de un singur sunet, o consoană nazală. Termenul de mjfcc este utilizat destiil de rar şi; mai ales; cu referire Ia interpretarea istorică; a unor faze mai vechi din evoluţia limbilor Infixele servesc pentru a deosebi diverse teme formate din aceeaşi rădăcină, de ex., în latină; prezentul ru-m-pa ,,rup“, perfectul rwp-i; ui-n-co „învingi perfi uic-i, fra-n-go „frâng1*, perf. jreg-i. Infixele distrug unitatea y rădăcinii (faţă de: formele flexionare), făcând-o, uneori, de nerecunoscut; de aceea, formele cu infix dispar uneori: rom. rup (faţă de lat. ru-mpo); dar rom. înving faţă de lat. ui-n-co. Unele infixe diferenţiază tema verbală de cea nominală: lat. iu-n-go „unesc4* a primit n şi la perfect (tu-n-ja), de unde rom. ajung, ajunsei faţă de subst .jug. Unii lingvişti desemnează infixe şi în franceză, cum ar fi -r- la viitorul verbelor. A£.V. INFLUENŢĂ Termen folosit în lingvistica mai veche pentru a desemna generic fenomenele de transfer* produse ca urmare a contactului* între anumite limbi. Discutarea influenţelor exercitate asupra unei limbi presupune, de obicei, în afara analizei formelor de manifestare şi a cronologiei inovaţiilor* pe care le-au determinat, prezentarea detaliată a condiţiilor extralingvistice* şi a factorilor favorizanţi specifici. Vezi şi ADSTRAT; ÎMPRUMUT; SUBSTRAT; SUPERSTRAT, L.LR. INGAMBAMENT / EN J AMBEMENT în versificaţie, neconcordanţă între unităţile sintactice şi cele metrice; scindare a unei unităţi lexi-co-sintactice prin dispunerea ei în versuri diferite: Ciulindu-şi urechile / prinde străvechile / rotiri, sus de tulbure / foc şi de murmure (Blaga). în istoria versificaţiei, ingambamentul apare o dată cu sintaxa poetică mai complicată a poeziei modeme, în care versul* nu mai corespunde cu propoziţia ori strofa* cu fraza; la finală de vers, se menţine totuşi o pauză în dicţiune, pe care o accentuează rima* (I. Funeriu). o Ingambamentul cunoaşte grade diferite, având efect mai slab atunci când separă elemente cu oarecare independenţă sintactică (subiectul de predicat, de ex.) şi efect mai puternic atunci când izolează grupuri formând o unitate sintactico-lexicală mai strânsă (atributul de substantivul determinat, complementul de verb; copula de numele predicativ, auxiliarul / pronu-: mele reflexiv deverb, articolul / prepoziţia de subfe stan tiv, conjuncţiile; negaţiile, locuţiunile etc.): £/ ^ s-o prind de mână^^(Arghezi); Redeşteptă t-a/TzYa;zica frunte a munţilor antici ! Sunetul repede (Macedonski); Ca mine /Vei ispiti; larânduiţi; temutele destine n (Barbu);;Deşartă născocire levortia ce se ţese; Vezii orice amintire-i /-doar urma unor răni ; (Blaga); dar / Uri roi de existenţe rfm moartea mea răsar (Barbu); Şi mici, ce bat o dată din două aripi, sub / Cămaşe (Pillat); în lumina lunii; moale-a / Unei nopţi de Betleem (Arghezi); închidem în noi un / Sfârşit sub armură (Blaga), ® Ingambamentul marchează în istoria poeziei o inovaţie care denotă eliberarea versificaţiei modeme de formele tradiţionale, având totodată implicaţii în apariţia rimelor non-c$egoriale (vezi RIMĂ): dacă I săracă, dar I răsar, departe-i I moarte (Arghezi); şi i desluşi, doar I protozoar, ca mine I destine (Barbu). MM. INOVAŢIE 1. Unitate, trăsătură sau fenomen nou-apărute la un anumit nivel al structurii unei limbi (de ex., vocala [ă] în română faţă de latină; desinenţa -uri la pluralul substantivelor neutre; omonimia* dintre genitiv şi dativ la substantivele feminine; desinenţa -u la pers. a IlI-a plural a imperfectului; palatalizarea* oclusivelor dentale în anumite graiuri dacoromâne etc.). Inovaţiile se opun faptelor sau fenomenelor de conservare (vezi şi ARHAISM). Lingvistica istorică îşi propune să determine cronologia* inovaţiilor care apar în procesul evolutiv. Cercetările tradiţionale de dialectologie îndeosebi definesc diversele varietăţi teritoriale ale unei limbi printr-o proporţie specifică a arhaismelor şi inovaţiilor. 2. în lingvistica generală, ansamblu al modificărilor produse în structura oricărui idiom, ca urmare a acţiunii unor factori lingvistici şi extralingvistici. Vezi CREATIVITATE; DINAMICĂ (A LIMBII); SCHIMBARE (LINGVISTICĂ). L./.R. INSERŢIE 1. Regulă de ^ lexicală în gramatica generativă*, regulă care introduce formativele* lexicale, înlocuind un simbol complex* dintr-un INSISTENTĂ 267 şir" preterminal cu reprezentarea fonologică din lexicon* corespunzătoare acestui simbol. 2. Transformare de ^ în gramatica generativă, tip de transformare* de introducere, în indicatorii sintagmatici, a unor elemente care nu modifică semnificaţia construcţiei; vezi, de ex., inserţia expletivelor* engl. // şi there, elemente vide din punct de vedere semantic, dar necesare din raţiuni structurale* ocupând o poziţie sintactică (cea de subiect) rămasă liberă (vezi EXPLETIV). G.P.D. INSISTENTĂ V . 1. Adverb de - Clasă de semiadverbe* (sau de clitice* adverbiale) cu poziţie fixă, proclitică", având rolul de insistenţă pe lângă cuvântul principal (ex.: Şi el m-a înşelat; Nici el n-ă venit; Chiar el a vrut). 2. Procedee sintactice de ^ Procedee a căror utilizare are drept efect punerea în relief a unui component sau grup de componente dintr-o frază. în română, de ex., revine acest rol: a) anumitor tipare de construcţie adversativă* (ex.: Nu el, ci Ion a reuşit să...; El, şi nu Ion a reuşit să...); b) anumitor structuri ternare cu complement de excepţie* sau cu propoziţie de excepţie (ex. N-a venit nimeni altcineva decât...); c) anumitor tipare de pronominalizare*, care dublează antecedentul* sau subsecventul (ex.: Ion şi prietenii lui, ei au făcut asta; Că am protestat, asta am făcut-o pentru tine); d) anumitor tipare de construcţii relative* „scindate*4, de tipul: Ceea ce m-a speriat a fost febra mare, în loc de M-a speriat febra mare; Cel căruia i-am dat cartea afostXt în loc de l-am dat cartea lui X, la care se adaugă toate mijloacele sintactice şi stilistice de punere în relief: inversiuni*, repetiţii*, ' dislocări*, interogaţii* retorice, exclamaţii* retorice etc. Vezi: EMFAZĂ; MISE EN RELIEF. G.P.D. ^INSTRUMENT (~ GRAMATICAL) în terminologia gramaticală românească, marcă gramaticală (morfologică sau sintactică) provenind, la origine, dintr-un cuvânt autonom, care şi-a pierdut, parţial, autonomia, abstractizându-se şi, frecvent, gramaticalizându-se (vezi GRAMA-TICAL1ZARE); ajunge să funcţioneze numai cu rol gramatical fie ca element conectiv*, asigurând marcarea diverselor relaţii sintactice (prepoziţii şi conjuncţii), fie ca marcă a diverselor categorii* gramaticale (vezi auxiliarele* şi mărcile analitice ale comparaţiei*) şi a funcţiilor sintactice (diverse prepoziţii etc.). « După rolul pe care îl îndeplinesc, instrumentele se subîmpartîn: instrumente morfologice, al căror rol este de marcare a diverselor categorii morfologice (vezi auxiliarele); instrumente sintactice, cu rol conectiv şi de marcare a funcţiilor şi a diverselor tipuri de propoziţii (vezi mărcile interogaţiei*, ale exclamaţiei* etc.). Inventarul de instrumente gramaticale este diferit de la o limbă Ia alta şi este în mişcare în interiorul aceleiaşi limbi, noi cuvinte fiind susceptibile de a parcurge procesul de gramaticalizare. Există instrumente gramaticale care încorporează simultan funcţia de mărci morfologice şi de mărci sintactice (vezi, pentru română, unde asemenea cazuri sunt frecvente, statutul ambiguu al formelor să (de Ia conjunctiv), a (de la infinitiv), de (de Ia supin) etc.). Instrumentele gramaticale corespund, terminologic, categoriilor funcţionale* din GB* (vezi CATEGORIE); în terminologia structuralistă*, clasa instrumentelor morfologice corespunde morfemelor mobile (vezi MOBIL-,). G.P.D. INSTRUMENTAL,-Ă 1. Caz ^ a) într-o concepţie morfologică asupra cazului (vezi CAZj), caz prezent în limbi cu o flexiune cazuală bogată (vezi, de ex., rusa), exprimând mijlocul de efectuare a acţiunii şi realizându-se printr-o formă flexionară specifică (o desinenţă, de ex.); b) într-o accepţie semantică asupra cazului (vezi CAZU), rol* semantic îndeplinit de un nominal inanimat, care, în configuraţia* cazuală a verbelor „de acţiune*44, exprimă mijlocul folosit, voluntar sau involuntar, de către agent* pentru producerea acţiunii (ex.: sparge fereastra cu mingea, loveşte cu braţul). Pentru unii autori, cazul instrumental apare şi în configuraţia verbelor „psihologice*44, exprimând stimulul care declanşează reacţia psihologică (ex.: Zgomotul l-a speriat, Ruşinea îl dezgustă). Se actualizează fie ca nominal prepoziţional (Sparge fereastra cu mingea), fie ca subiect (Mingea a spart fereastra). 2. Complement ~ în gramatica românească, specie de complement, considerată complement circumstanţial*, care determină un verb sau un adjectiv şi exprimă mijlocul (fie lucru, instrument sau materie, fie fiinţă care serveşte drept intermediar, fie o 268 INSULA acţiune care asigură realizarea altei acţiuni; de ex., scrie cu creionul; reuşeşte prin părinţi; reuşeştemuncind);Se exprimă prin nominal prepoziţional sau prin gerunziu. 3. Propoziţie completivă ^ în gramatica românească; specie de propoziţie subordonată; considerată circumstanţială*, care corespunde, în planul frazei, complementului instrumental (vezi 2); corespondenţa cu complementul se manifestă formal, prin păstrarea; în vecinătatea pronumelui relativ care o introduce, a prepoziţiilor din structura complementului (Scrie cu ce găseşte; Trăieşte din ce poate). Aparţine, ca tip de legătură sintactică, propoziţiilor relative*. G.P.D. INSULĂ 1. în gramatica generativă* (J.R. Ross, 1967; N. Chomsky, 1982 şi 1986; C. Dobrovie-Sorin, 1987 şi 1993 etc.), tip de configuraţie structurală care nu permite extragerea elementelor componente prin reguli de deplasare*. Permutarea constituenţilor în context conduce Ia obţinerea unor construcţii agramaticale; de ex., permutarea pronumelui interogativ rom. (pe) cine în *Pe cinej cunoşti femeia; carei ei a întâlnit ejt - unde i,j sunt indici de (co)referenţialitate, iar e este simbolul unei categorii vide*. Prin conceptul de insulă se propune o interpretare teoretică, o ipoteză explicativă privind limitarea libertăţii de topică; din perspectiva unei teorii a gramaticii universale, se urmăresc aspecte ca: tipurile de insulă, restricţiile de deplasare a elementelor (non)referenţiale, relative / interogative, cu statut de argument* / adjunct* etc., variaţia tipologică a limbilor în această privinţă. Corespunde termenilor engh island, fr. île. 2. ** lingvistică Termen utilizat îndeosebi în cercetările de sociolingvistică*, pentru a face referire la situaţia idiomurilor* folosite de comunităţi* izolate în mod natural (dată fiind configuraţia spaţiului geografic în care se află: insule, zone montane greu accesibile) sau, mai frecvent, de comunităţi plasate într-un mediu puternic aloglot* (în care se folosesc idiomuri neînrudite). în funcţie de modul în care apar astfel de comunităţi, se distinge între insule relicvă şi insule de mi graţie. Sub aspect lingvistic, insulele au un caracter conservator. Vezi, de exemplu, situaţia sardei sau chiar a dacoromânei în raport cu celelalte idiomuri romanice, ori situaţia dialectelor româneşti sud-dunărene în raport cu dacoromâna. Natura conservatoare a ariilor* izolate, în general, a fost, de fapt, anterior semnalată de cercetările de lingvistică spaţială (vezi NEOLINGVISTICÂ). C.S. (J);LJ.R.(2) INTENSITATE L Semnificaţie a categoriei gramaticale a comparaţiei*, termenii acestei categorii, cu excepţia pozitivului*, exprimând gradul de intensitate ă calităţii unui obiect sau a caracteristicii unui verb; fie prin comparaţie cu intensitatea aceleiaşi calităţi manifestate de alt obiect sau de acelaşi obiect în momente diferite (este cazul comparativului* şi al superlativului* relativ), fie în mod absolut, în afara oricărei comparaţii (este cazul superlativului absolut); vezi COMPARAŢIE; GRADARE. 2. Accent de - Vezi ACCENT. , G.P.D. / INTENSIUNE Concept logic utilizat în descrierea sensului*, care defineşte o clasă de obiecte printr-un ansamblu de proprietăţi esenţiale, definitorii; opus extensiunii*. „Canin" desemnează suma proprietăţilor prin care se numeşte un câine. Formularea logică a intensiunii este: C = proprietatea „canin", D = „clasa câinilor", iar definiţia intensională ar fi: (x) (Cx - X (-D), adică „tot ceea ce este canin este un „câine". In tensiunea este conceptul sub incidenţa căruia cad toate „obiectele" care aparţin extensiunii* semnului. Intensiunea-concept nu face decât să aproximeze faptele direct observabile ale unui semn în raport cu obiectele. Inten-siunea se poate preciza diferit în funcţie de părţile de vorbire pe care le reprezită cuvintele. De ex., pentru substantive, intensiunea se încadrează în ceea ce logicienii numesc „concepte generale" (iar extensiunea este clasa obiectelor concrete): conceptul de „creion" poate fi considerat conceptul care corespunde definiţiei lexicografice a cuvântlui creion. Pentru semne individuale, ca pronumele eu, tu, intensiunea este conceptul individual „a avea persoana care rosteşte cuvântul eu“(iar extensiunea variază în raport cu fiecare situaţie concretă de comunicare). Sensul văzut ca intensiune/extensiune este o construcţie teoretică; de aceea, poate, în relaţia lui cu alte concepte privind sensul cuvântului (vezi DENOTAŢIE) delimitarea nu e foarte precisă şi variază după interpretări. Vezi HIPONIM. AJ9.V. INTENSIVĂ 269 INTENSIV,-Ă Tip de unitate suprasegmentală*, care caracterizează silaba (vezi şi EXTENSIV). în română, accentul* de intensitate. L.Î.R. INTENŢIE (r COMUNICATIVĂ) Aspect legat de psihologia comunicării, pe care îl iau în! considera de pragmatică* lingvistică^ Intenţia comunicativă determină forţa ilodiiţionărăVa unui enunţ> Intenţiile comunicative pot fi exprimate direct, cu sau fără acţiune redresivă (vezi POLITEŢE), sau indirect (vezi ACT DE VORBIRE; ILOCUŢIONAR). Posibilitatea exprimării directe a intenţiilor comunictive este dată atât de existenţa în sistemul oricărei limbi a unor unităţi sau structuri care funcţionează ca indicatori ai forţei ilocuţionare, cât şi de existenţa unor indicatori non-verbali şi / sau paraverbali ai acesteia. Exprimarea directă sau indirectă a intenţiei comunicative este condiţionată situaţional şi reflectă competenţa* comunicativă a indivizilor. L.I.R. INTERACŢIUNE j Componentă specifică a comunicării* verbale. Spre deosebire de celelalte forme de comunicare, care sunt prin excelenţă acţionale, comunicarea prin limbă presupune, în acelaşi timp, acţiunea individuală şi interacţiunea. Orice activitate de enunţare* se bazează pe anticiparea reacţiei interlocutorului şi, totodată, urmăreşte să orienteze această reacţie într-o anumită direcţie (vezi şi STRATEGIE). Cazul tipic îl constituie conversaţia*, care nu reprezintă un produs structural similar frazei, ci este rezultat al unui proces continuu de negociere între indivizi care pot urmări obiective diferite şi pot avea adesea interese divergente. LJ.R. INTERCALARE Procedeu de introducere, în structura unui grup* sintactic, a unui component străin sau a unei secvenţe de componente, având ca efect separarea şi izolarea* elementelor strâns legate sintactic (vezi, de ex., intercalarea unei propoziţii circumstanţiale sau a unei construcţii absolute* în structura grupului subiect-predicat: Copilul, când s-a trezit a doua zi, şi-a amintit,..; Copilul, văzând că nu este luat în seamă, s-a hotărât...). Intercalarea apare fie ca efect al oralităţii* (vezi, de ex., fraza orală populară, unde întreruperea grupurilor sintactice este dictată de o ordine afectivă şi emotivă a evenimentelor sau stimulată de replicile interlocutorului), fie ca efect al unei organizări sintactice elaborate (vezi fraza amplă cultă, unde întreruperile sunt căutate şi controlate în ansamblul construcţiei). G.P.D. INTERDEPENDENŢĂ 1. în sintaxa românească, tipul de relaţie* sintactică dintre subiect şi predicat, caracterizat, în construcţiile în care verbul admite un subiect, prin coocurenţa obligatorie a celor doi constituenţi, iar, formal, prin restricţii bilaterale: subiectul impune predicatului acordul*, iar predicatul impune subiectului forma cazului nominativ; sinonim inerentă\ 2. în glosematică*, funcţie între constante, adică între funcţionale* care contractează raporturi de reciprocitate, primul termen constituind o condiţie necesară pentru al doilea şi invers. Interdependenţa se numeşte diferit, după cum se realizează între termenii sistemului*, antrenând relaţii de tip paradigmatic*, sau între termenii procesului*, antrenând relaţii de tip sintagmatic*: complementaritate*, pentru sistem, vs. solidaritate*, pentru proces. De ex., relaţia dintre singular şi plural, în limbile care cunosc categoria numărului*, este de complementaritate, iar relaţia dintre un verb tranzitiv* şi complementul lui direct* este de solidaritate. G.P.D. INTERDIALECT Formă intermediară de comunicare, situată între aspectul literar şi aspectul regional al unei limbi. Interdialectul este rezultat al raportării empirice a trăsăturilor graiului* local, folosit curent de vorbitori, la cele ale limbii literare şi ale altor graiuri, cu care aceştia vin în contact în condiţiile vieţii modeme. Consecinţa acestui fapt este eliminarea (parţială şi treptată) a particularităţilor marcate ca regionale (de ex., palatalizarea* labia-lelor, fonetismul [d] în loc de [z], anumite cuvinte: hârb „ciob44, colb „praf4, păli„Iovi44, paor „ţăran44, farbă „culoare44 etc.) şi păstrarea acelora folosite pe o arie mai largă (de ex., trecerea vocalelor palatale în seria centrală după consoanele dure [ş, j, ţ, (d), s, z, r]), paralel cu 270 INTERDICŢIE DE VOCABULAR pătrunderea unui număr variabil de forme din limba literară; Conceptul a fost introdus deB. Cazacul care distinge în procesul nivelării diferenţelor dialectale două etape succesive: cea în care dialectul capătă: o coloratură literară; caracterizată prin prepondenţa trăsăturilor dialectale; şi cea în care limba literară capătă o coloratură dialectală; caracterizată prin preponderenţa trăsăturilor literare în formele regionale de comunicare; / un:- INTERDICŢIE DE VOCABULAR Vezi TABLT. 5 INTERFERENŢĂ Abatere de la normele uneia dintre limbile în contact*, prin introducerea unor particularităţi din cealaltă limbă. Introducerea de elemente străine în sistemul unei limbi are ca efect unele reame-najări locale ale acestuia (de ex., împrumuturi* lexicale ori de sunete) sau o reorganizare mai amplă, implicând modificări ale întregului ansamblu de opoziţii*. In cazul bilingvismului*, influenţele dintre limba maternă şi cea învăţată sunt reciproce, ponderea lor relativă depinzând de tipul de bilingvism şi de etapa bilingvismului, în/cazul învăţării unei limbi străine, la şcoală sau individual, interferenţa se produce dinspre limba bază (materriă) spre limba ţintă (îri curs de învăţare), cdnstituirid o sursă importantă de erori* (vezi şi ANALIZĂ (CONTRASTIVĂ)); conceptul de interferenţă se suprapune cu acela de transfer* negativ. Analiza contrastivă a limbilor în contact permite-prin determinarea aspectelor structurale divergente - predicţia posibilităţilor de interferenţă. Acestea nu sunt însă actualizate îh mod obligatoriu, pentru că fenomenele de interferenţă sunt condiţionate nu numai de factori structurali, ci şi de factori extralingvistici*, legaţi de cadrul socio-cultural şi psihologic al contactului. LJJR, INTERFIX Porţiune dintr-un derivat* care nu intră nici în temă*, nici în sufix*, cum ar fi elementul -ur- din colţ-ur-ossau -ul- din om-ul-eu Interfixul nu se identifică suficient de bine cu un sufix independent şi precede sufixul imediat următor. Nu toţi lingviştii consideră acest termen operativ. AMM INTERJECŢIE Cuvânt invariabil, izolat, care, de regulă, nu are funcţie sintactică în propoziţie şi care exprimă o reacţie afectivă intensă. Aproape lipsită de conţinut semantic, interjecţia prezintă intonaţii diferite pe care le conferă vorbitorul pentru a exprima aprobarea, mirarea, îndoiala, furia; ironia, insistenţa, chemarea etc. Din punctul de vedere ai extensiunii sonore; in teijecţiile sunt; de obicei; scurte. Frecvent; se constată prezenţa unei vocale în centrul complexului sonor; rare sunt situaţiile când interjecţia este construită numai dintr-un grup consonantic conţinând o consoană lichidă forte (brrtprrr!^ Majoritatea interjecţiilor nu sunt decompozabile în unităţi semnificative; unele sunt aparent analizabili, dar în frază ele sunt forme fixe (locuţiuni*), în care semnificaţia particulară a cuvintelor a dispărut (doamne Dumnezeule, dci’ de unde!). Interjecţia nu are o topică fixă; ea poate întrerupe enunţul în orice punct, fiind marcată numai prin pauză şi intonaţie, iar grafic prin virgulă. în general, se recunoaşte că^o interjecţie poate ea însăşi exprima un enunţ. în limba română, a apărut tendinţa de a dezvolta o serie de interjecţii predicative. Predicativitatea lor este evidenţiată de faptul că admit determinanţi proprii verbului (vezi COMPLEMENT DIRECT) şl că au autonomie comunicativă: lată maşina!, Iată ca vine! Interjecţiile sunt elemente de vorbire directă, care apar în enunţ alături de vocative săii imperative; în limba română, prin analogie cu formele de imperativ, câteva interjecţii au dezvoltat opoziţia pers. a Il-a sg. / pers. a Il-a pl.: haide / haideţi. Din punct de vedere grafic, ele sunt marcate prin virgulă şi semnul exclamării, i c.c: INTERLOCUTOR Participant la o conversaţie*, care primeşte şi decodează mesajele* provenite de la un emiţător*, asumându-şi ulterior el însuşi acest rol. Vezi şi DESTINATAR; RECEPTOR; COLOCUTOR. INTERLUDIU L.I.R. Secvenţă de unităţi fonetice care nu poate fi interpretată ca succesiune de tipul segment final + segment iniţial. De ex., în română, grupul consonantic rstn reprezintă un interludiu, întrucât nici o segmentare (/* + stn; rs + tn; rst + n) nu conduce la obţinerea unor segmente finale şi / sau iniţiale posibile. L.I.R. INTERN 271 INTERN 1. Complement - Complement direct pe lângă verbe folosite curent ca intranzitive*, repetând, formal, radicalul* verbului şi, semantic, conţinutul acestuia (ex.: visează un vis; plânge un plâns uşor). 2. Subiect Subiect pe lângă verbe \ impersonale, folosite curent fără subiect, având acelaşi radical cu al verbului şi exprimând conţinutul sau rezultatul acţiunii (ex.: Plouă o ploaie măruntă ninge o ninsoare pufoasă). 3. Argument ^ în GB*, argumentul reprezentat sintactic prin complemente, opus subiectului (vezi ARGUMENT). G.P.D. INTEROGATIVĂ 1. Propoziţie / Frază ^ (sau enunţ -) într-o clasificare a propoziţiilor (sau a enunţurilor) după modul* de comunicare instituit de locutor, tip de enunţ (sau de propoziţie) orientat spre interlocutor prin care se cer informaţii; se distinge de propoziţia asertivă* (sau declarativă*), de cea imperativă*, iar, după unii autori, şi de cea exclamativă*, © S-au propus diverse criterii de clasificare a propoziţiilor interogative: a) interogative totale vs. parţiale, după cum este chestionată întreaga propoziţie, prin nucleul ei verbal, sau este chestionat orice alt constituent în afara centrului verbal. Cele două tipuri, prezente în limbi dintre cele mai diferite, sunt marcate deosebit de la o limbă la alta şi marcate diferit între ele. în română, de ex., interogativa totală se marchează, aproape exclusiv, printr-un contur into-naţional specific ascendent (ex.: Vei veni?), în timp ce interogativa parţială se marchează, în afara unor trăsături -de intonaţie, prin cuvinte interogative (vezi 2 (b); ex.: Cine va veni?; Ce vei face?; Cum vei proceda?), b) propoziţii interogative directe vs. indirecte, după cum întrebarea este orientată spre interlocutor sau este reprodusă, prin subordonarea (sau încastrarea*) faţă de regente din clasa verbelor „de întrebare4*, faţă de regente din clasa verbelor „dubitandi44, precum şi a substantivelor sau a adjectivelor derivate de la acestea. Mărcile interogativelor indirecte sunt diferite după tipul de interogativă totală sau parţială transpus în subordonare. Astfel, în română, dacă este marca unei interogative totale transpuse în vorbire indirectă (ex.: El întreabă ducă vom reuşi)* în timp ce interogativele parţiale păstrează mărcile interogaţiei directe (cuvintele interogative), devenite contextual mărci relative (ex.: El întreabă cine va reuşi şi cum se va reuşi), c) Există categorii intermediare, sincretice*, având, simultan, caracteristici de propoziţii asertive şi de interogative; este cazul interogativelor retorice (vezi INTEROGAŢIE RETORICĂ), cu formă interogativă, dar conţinut asertiv (ex.: Nu ştiai că examenul începe la ora 8 fix?), d) Există categorii intermediare, deviante, între interogativele directe şi cele indirecte, cu grade şi intenţii diferite de deviere, de la interogative directe legate*, puternic marcate neliterar* (ex.: El m-a întrebat că unde pleci), până Ia tiparul elaborat, prezent în stilul artistic*, al interogativelor din stilul indirect liber (vezi STILni). 2. Cuvânt ^ Cuvinte din clasa pronumelor, a adjectivelor pronominale, a adverbelor (unele pronominale, altele nepronominale) aşezate, de regulă, la începutul propoziţiei / frazei interogative şi având funcţia de marcă* interogativă. © Inventarul de cuvinte interogative, natura lor, ca şi caracterul obligatoriu / facultativ diferă de la o limbă la alta şi de la un tip de interogaţie la altul. în română, de ex., se disting două categorii de cuvinte interogative: a) adverbe şi locuţiuni adverbiale nepronominale, însoţind facultativ o interogativă totală sau parţială, fără a se include în organizarea ei sintactică (vezi statutul adverbului oare sau al adverbului arhaic au: (Oare) vor veni?; (Oare) cine va câştiga); b) pronume, adjective pronominale şi adverbe pronominale însoţind obligatoriu o interogativă parţială şi îndeplinind o dublă funcţie: de marcă interogativă şi de component în organizarea sintactică a propoziţiei principale interogative (vezi funcţia de subiect în: Cine va veni?, de complement direct în: Pe cine ai întâlnit?, de atribut în: Qe carte ai cumpărat?, de circumstanţial în: Cum vei proceda? etc.); mai rar, cuvântul interogativ se include sintactic în organizarea subordonatei, situaţie rezultând dintr-o „deplasare*44 de component din subordonată în regentă (vezi ÎMPLETIRE) (ex.: Pe cine ai reuşit să anunţi?). Pot apărea simultan şi două cuvinte interogative din clasa (b), în cazul interogaţiei duble (ex.: Cum şi pentru ce se face asta?). 3. Act (de limbaj) în teoria actelor* de limbaj, cei mai mulţi pragmaticieni (vezi Searle, Bach şi Hamish) includ actul interogativ în tipul mai larg de acte directive* (vezi ILOCUŢIONAR). în concepţia lui Yendler 272 INTEROGAŢIE i însă; actul interogativ-"constituie un act de sine stătător, separându-sed/recrive/e în interogative şi exercitive, primele specializate, că valoare ilocuţionară; pentru transmiterea ,tîntrebărilor“ţ iar celelalte; pentru transmiterea unui „ordin1*, a unei „comenzi". G.P.D; INTEROGAŢIE 1. Sin.: propoziţie ! construcţie interogativă;vezi INTEROGATIV. 2. Semn de ~ (semnul întrebării) [?] Semn de punctuaţie*. în româna contemporană standard este marca grafică a intonaţiei interogative, de regulă după (grupuri de) cuvinte, propoziţii, fraze cu statut de întrebări directe: Ce[?] ai pleşuviţi1}] (C. Negruzzi); Cine e de vină că iei fumurile dumitale drept realitate]^!] (Camil Petrescu). Urmat (mai rar precedat) de semnul de exclamaţie* după secvenţe interogative-excla-mative: Să le scriu, cum cere lumea, vrro istorie pe apă [?!] (Eminescu). înainte de semnul întrebării nu se lasă pauză albă*: 3. ^ retorică Figură* de stil/tip de frază realizată sub forma unei (serii de) întrebări adresate cititorului ori unui virtual auditoriu: Quousque tandem abutere, Catilina, patientia nostra? / Până când; în sfârşit; vei abuza, Catilina, de răbdarea noastră? (Cicero). Intonaţia* interogativă se utilizează m interogaţia retorică doar cu valoare emfatică; deoarece întrebarea nu este reală şi nu presupune răspuns, ci constituie doar o formă de persuasiune prin care se afirmă puternic; prin această funcţie de insistenţă, interogaţia retorică se apropie de exclamaţie: Aflându-se acum in starea în care pusese altădată pe nemuritorul Ioan-Vodâ, Petru cel Şchiop avu el inima de a imita pe predecesorul său? Chemă, oare, la arme pe toţi fiii ţării? Stete oare în fruntea vitejilor? Zbură să apere cu pieptul hotarele Moldovei? Umplu lumea de fala izbânzilor sale şi pe păgâni de teroare?... nu: el îşi strânse catrafusele şi plecă în Germania! (Hasdeu), Interogaţia retorică se poate realiza în formulări afirmative (vezi mai sus) sau negative; interogaţiile negative posedă un grad mai ridicat de expresivitate*, întrucât îmbină intonaţia interogativă (cu sens afirmativ) şi formularea negativă (cu sens contextual, de asemenea negativ): Celui qui fit vos yeiac ne verra point vos crimes? (Racine); Cine,-privind starea prezentă a românilor nu s-a simţit pătruns de durere? Pentru ce această adormire? Istoria străbunilor, bogată de suveniri glorioase, nu-i deşteaptă? (Bălcescu). Vezi EMFAZA; EXCLAMAŢIE. CS. (1-2); MM. (3). INTERTEXTUALITATE Proprietate a textului* (literar) de a fi legat (deliberat sau; nu) de alte texte anterioare;; apari ţinând unor autori precedenţi; Conceptul datează de la Formaliştii ruşi (vezi FORMALISM); M. Bahtin este acela care a adus în discuţie posibilitatea unui text de a fi interpretat în mai multe „chei", atunci când a analizat caracterul polifonic al romanului lui Şostoievski. Noţiunea a fost preluată de naratologia franceză contemporană şi situată Ia baza conceptului de intertex-tualitate (Julia Kristeva, R. Barthes, G. Genette). Julia Kristeva o defineşte astfel:~7,"Vom numi intertextualitate această interacţiune textuală care se produce în interiorul unui singur text. Pentru subiectul cunoscător, intertextualitatea este o noţiune care va fi indicele modului în care un text citeşte istoria şi se inserează în ea". Fiecare text devine, astfel, rezultatul virtual al asamblării (transformate) a unei secvenţe de coduri extrase din diverse alte texte. Kristeva a analizat în acest mod romanul francez din sec. al XV-lea, considerat drept un intertext rezultând din transformarea mai multor coduri (aparent eterogene): scolastica, poezia de curte, literatura orală publicitară a oraşului medieval, carnavalul etc. în sens larg, intertextualitatea poate fi deci interpretată ca o relaţie a fiecărui text - enunţ* cu alte texte, pe care le absoarbe şi le transformă, în ansamblul aceleiaşi culturi literare; astfel definită, intertextualitatea este preluarea şi transformarea în interiorul unui text a altor texte, înţelese într-o accepţie extinsă (tipuri de texte, texte concrete ori fragmente de texte); în această perpectivă, intertextualitatea reprezintă un principiu de funcţionare a oricărui text. în sens restrâns, intertextualitatea presupune o preluare directă în text a unui (fragment de) enunţ aparţinând unui alt text şi autor, „prezenţa efectivă a unui text în altul" (Genette). De ex., în versurile: Mărturisesc. Am scris totul I în beţii, lupanare. Sunt Maţe-Fripte. I Privesc la comedie, plâng. / Curat murdar. Căldură mare (I. Stratan), se poate recunoaşte o tehnică a citatului fragmentar - formă de intertextualitate - din replicile unor personaje ale comediilor lui I.L. Caragiale, O noapte furtunoasă şi O scrisoare pierdută, alături de titlul unei schiţe de acelaşi autor. ® Există câteva situaţii în care relaţia de intertextualilate (în sensul său strict) este evidentă în textul literar (E. Vasiliu): a) parodia: un text parodic nu poate fi înţeles fără cunoaşterea textului parodiat; relaţii de tip parodic există şi în muzică; b)pastişa: formă mimetică apropiată de parodie, care se întâlneşte de asemenea în afara textului literar, în muzică ori în artele plastice; c) temacuvariaţiuni din limbajul muzical;-care are reflexe şi în literatură (vezi I.L. Garagiale; Tema şi variaţi uni) sau în artele plastice; d) citatul: procedeu prin care o porţiune dintr-un text T’ este reprodusă în textul T; citatul are prezenţă autonomă în textul în care este reprodus, deoarece îşi aduce propria cantitate de informaţie sub formă de fragment independent; are însă şi valoare de evocare a unui personaj / unei situaţii cu care poate fi pus în legătură; de ex., dacă se formulează într-o replică proprie sau într-un text fragmentul de enunţ aveţi puţintică răbdare, funcţia acestuia va fi conotativă\ nu de pură informaţie autonomă, cu condiţia ca receptorul / lectorul să posede o cultură medie, necesară pentru a recunoaşte aluzia literară la Trahanache, personajul din piesa O scrisoare pierdută; nici citatul nu este specific textului literar, el existând şi în limbajul muzical (vezi, de ex., citările din folclor, mai mult sau mai puţin prelucrate, în operele lui G. Enescu ori I. Stravinski). în sensul lărgit al termenului, relaţia de intertextualitate este mai puţin evidentă (E. Vasiliu); în această situaţie, conceptul acoperă: a) filiaţiile de temei motive sau procedee de stil între un scriitor ori curent literar şi altul; b) asocierile / disocierile stabilite de literatura comparată sau de istoria literară pro-priu-zisă, în măsura în care studiază aceleaşi continuităţi culturale; c) învăţarea unei limbi, în special a limbii materne, interpretabilă ca formă de intertextualitate întrucât se realizează în urma contactului cu alte persoane din propriul mediu socio-cultural, de la care se copiază anumite scheme de comunicare, structuri morfo-sintactice, sensuri, forme frazeologice etc. 9 Intertextuali-talea se realizează uneori ca aluzie* culturală (vezi ALUZIE); numai faptul că anumite (fragmente de) enunţ sunt fixate în memoria publică le face să fie recunoscute ca intertext. Titlul unei opere poate fi încadrat în această subdiviziune a intertextualităţii (Rodica Mihăilă), acesta fiind uneori interpretabil ca aluzie la un tezaur cultural existent în posesia INTERVENŢIE 273 * receptorului, realizat ca intertext sub forme diferite ca structură şi extensie textuală: a) reproducere propriu-zisă: de ex., Th. Mann, în Doctor Faustus, preia titlul legendei medievale şi al operei Iui Goethe, Faust; L. Blaga, în Meşterul Manole - titlul legendei populare; Camil Petrescu, în Patul lui Procust, sau Tennesee Williams, în Orfeu în infern - miturile antice; romanul lui J. Steinbeck, Iarna vrajbei noastre trimite la primul vers din piesa lui Shakespeare, Richard al III-lea etc.; b) deformare - imitaţie parţială: titlul operei lui Balzac Comedia umană cuprinde o evidentă aluzie In Divina comedie a Iui Dante; c) reproducere - transfer: titlul romanului Toţi oamenii sunt muritori de Simone de Beauvoir cuprinde o aluzie la celebrul silogism* din logică; articolul critic al lui Şt. Aug. Doinaş intitulat Borges sau gâlceava cărturarului cu lumea trimite la opera lui D. Cantemir Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea. MM. INTERVENŢIE Termen genenc, folosit pentru a desemna fiecare dintre contribuţiile conversaţionale ale emiţătorilor* (vezi şi MIŞCARE). Orice conversaţie* se desfăşoară sub forma unei succesiuni de intervenţii ale unor emiţători diferiţi. Indiferent de dimensiunile intervenţiilor (care pot fi constituite din cuvinte izolate, propoziţii sau fraze, structuri transfrastice şi chiar tăceri*), în structura acestora apar adesea elemente care fac predictabilă încheierea lor şi deci creează posibilitatea transferului rolului de emiţător (de ex., vocative, interjecţii, adverbe şi locuţiuni adverbiale ca gata, în sfârşit, în fine etc., construcţii interogative, unele repetiţii). Intervenţia în curs şi cea imediat următoare definesc nivelul local al organizării conversaţiei. LJ.R. INTONAŢIE Variaţie de înălţime a tonului* în rostirea unui enunţ*; unitate suprasegmentală* extensivă*. Intonaţia dă melodia enunţului, transmiţând anumite informaţii gramaticale (tipul de enunţ în funcţie de scopul comunicării: declarativ, interogativ, exclamativ), dar şi semnificaţii de tip cono-tativ, legate de starea afectivă a emiţătorului*, atitudinea şi intenţiile comunicative ale acestuia. 274 INTRANZITIV Intonaţia are o funcţie distinctivă (cf. Pleacă acasă ~ aserţiune; Pleacă acasă? - întrebare; Pleacă acasă!—ordin). Conturul intonadonai al unui enunţ poate fi descris comparând tonul cu care este pronunţat ultimul cuvânt cu tonul silabei proeminente (silaba în a cărei rostire se produce o ridicare a tonului) din enunţul considerat, Se disdng astfel trei tipuri de bază de contururi intonaţionale: NEUTRU -ultima silabă e pronunţată pe acelaşi ton cu silaba proeminentă (|); ASCENDENT - ultima silabă epronunţatăjpe un ton mai ridicat decât silaba proeminentă (T); DESCENDENT - ultima silabă e pronunţată pe un ton mai scăzut decât silaba proeminentă (X). Intonaţia este specifică fiecărei limbi. în română, conturul ascendent caracterizează, de obicei, enunţurile interogative care nu conţin pronume sau adverbe relative (Ai fost la scoală?), iar conturul descendent poate fi identificat în cazul enunţurilor declarative (Ai fost la şcoală.). Conturul ascendent este prezent şi la sfârşitul unor sintagme*, în funcţie de semnificaţia pe care emiţătorul intenţionează să o dea unui enunţ (l-am dat Măriei o carte („nu altcuiva") vs. l-am dat Măriei 6 carte („nu altceva")). Dacă enunţurile au structura unor fraze, conturul ascendent poate caracteriza deopotrivă regentele şi subordonatele (MS duc la munte / când sunt în vacanţă; Când sunt în vacanţă, / mă duc la munte). L.I.R. INTRANZITIV 1. Verb ^ Clasă sintactică de verbe caracterizată prin imposibilitatea construcţiei cu un nominal căruia să-i impună direct (neprepoziţional) cazul acuzativ şi funcţia de complement direct, 9 Pentru română, testul sintactic al apartenenţei verbelor la clasa intranzitivelor este neacceptarea cliticelor* pronominale cu formă de acuzativ; fac excepţie cliticele reflexive, care pot apărea şi în ipostaza de formanţi obligatorii, precum şi o cu valoare neutră, care nu ocupă o poziţie sintactică (vezi REFLEXIV4; NEUTRUIV). în română, fac parte din clasa intranzitivelor unele verbe de „mişcare", toate verbele copulative*, dar şi alte verbe, reflexive obligatorii (vezi: a se întâmpla, a se gândi, a se sinchisi) sau nereflexive (a aparţine, a corespunde, a sta). • în sintaxa clasică, există o partiţie binară a verbelor, verbele intranzitive opunându-se celor tranzitive*. în lucrările modeme, se acceptă o clasificare tripartită, deosebindu-se, în afara celor tranzitive, două clase de verbe intranzitive: verbe intranzitive neergative* şi verbe intranzitive ergative* (sau neacuzative). Prima subclasă este a verbelor intranzitive agentive*; a doua este reprezentată de verbele care aşază pacientul*, singurul argument actualizat în construcţiile în discutie- în poziţia subiectului, fără ca verbul să fie pasiv* (ex., pentru română: yProfitul scade; Febra- creşte, Furunculul se sparge, Maşina se opreşte) (vezi (VERB) ERGATIV; NEERGATIV). 2; Predicat -în semantica logică, predicat* construit cu un singur argument* (sau cu „un singur loc"); se opune predicatelor tranzitive (sau cu „două locuri"), care primesc două argumente, indiferent de natura sintactică a acestora. Din această perspectivă, pot fi intranzitive, în afară de predicatele verbale (vezi I), şi cele adjectivale sau nominale, în cazul în care admit un singur argument: (om) frumos, inteligent; (Ion este) profesor, medic. G.P.D. INTRANZITIVITATE Caracteristică sintactică a unor verbe sau a unor forme verbale care le face inapte de a cere numelui cu care se combină cazul acuzativ şi funcţia de complement direct*; se opune tranzitivităţii*. Intranzitivitatea este fie o caracteristică inerentă a unei clase de verbe (vezi (VERB) INTRANZITIV), fie o caracteristică impusă contextual de particularităţile anumitor forme verbale (formele pasive*, de ex., dobândesc contextual caracteristica in tranzitivităţii). G.P.D. INVARIABIL,-Ă în limbile cu flexiune*, clase de cuvinte (sau părţi de vorbire*) lipsite integral de flexiune; termenul desemnează şi unele cuvinte lipsite de flexiune, dar aparţinând unor clase care, în ansamblul lor, sunt flexibile; intră în corelaţie cu variabil f flexibil*. în română, de ex., sunt invariabile cuvintele aparţinând clasei prepoziţiilor’, a conjuncţiilor*, a adverbelor*, a interjecţiilor*; izolat, pot fi invariabile unele adjective (ex.: gata, aşa, asemenea: om gata de plecare; aşa l asemenea om), unele substantive (ex.: pui, ochi, nume), unele pronume (ex.: ce, ceva, nimic). G.PD. INVARIANTA 275 INVARIANTĂ în structuralism*, unde se face distincţia între limbă şi vorbire*, sau, altfel spus, între sistem* şi realizările lui, invarianta reprezintă orice unitate lingvistică de la nivelul sistemului; invarianta este concepută ca o clasă de variante*, deci ca o unitate abstractă, a cărei prezenţă nu este direct observabilă, ci este intuită din manifestări şi caracteristici ale variantelor. Fiecare nivel lingvistic are invariante şi variante proprii: fonemul*, în raport cu realizările numite alofone*, pentru nivelul fonologie; morfemul*, în raport cu realizările numite alomorfe", pentru nivelul morfologic; lexemul*, în raport cu alolexemele, pentru nivelul lexical; configuraţia* sintactică, în raport cu realizările ei, pentru nivelul sintactic etc. La stabilirea inventarului de invariante propriu fiecărui nivel lingvistic şi fiecărei limbi, se ajunge prin operaţii succesive de abstractizare, cunoscute sub numele de reducţie a variantelor (vezi ALOFON; ALOMORF). în raport cu domeniul variantelor, continuu* şi nelimitat (nenumărabil), domeniul invariantelor este discontinuu* şi limitat. Vezi VARIANTĂ. G.PD. INVERSIUNE 1. Procedeu sintactic de schimbare a topicii* obiective a unui component sau a unui grup sintactic subordonat în raport cu regentul, componentul inversat primind, concomitent, şi accentul* de intensitate, o Se disting două feluri de inversiune: a) o simplă modificare de topică fără consecinţe asupra relaţiilor sintactice, ca în cazurile frecvente de antepunere* a adjectivului calificativ (ex. mândrul ciobănel; vezi şi 2); b) o inversiune care afectează ordinea structurală a componentelor, antrenând modificări de relaţii, ca în tipare sintactice de tipul: „nebuna de mătuşa Mări-oarăl\ „un drăguţ de biciuşor44 (Creangă), unde adjectivul inversat devine regent substantivizat; „o brumă pe păreţi de trei palme de groasă", „icrudă şi până la brâu de înaltă11 (Creangă), unde determinanţii cantitativi şi graduali ai adjectivului sunt inversaţi, reorganizându-se întreaga structură sintactică; Am terminat şcoala când aveam douăzeci de ani, construcţie numită „când invers44, rezultând din inversarea raportului temporal şi având ca efect neconcordanţa dintre relaţiile sintactice şi cele logice. 2. în retorică, figură* sintactică realizată prin antepunerea determinării cu valoare de epitet* în grupul nominal*/ verbal*; formă particulară de dislocare*, în care schimbarea ordinii se produce - în limba română - de la dreapta la stânga; vezi şi ANA-STROFĂ, cu care inversiunea este identificată de unele dicţionare. în accepţie lărgită, inversiunea cuprinde nu numai antepunerea, ci şi separarea unităţilor strict legate sintactic, ca şi inversarea ordinii propoziţiilor care apar în frază anticipat faţă de locul lor normal; vezi DISLOCARE; HI-PERBAT. • Formă de ambiguizare (vezi AMBIGUITATE) sintactică a textului, inversiunea se poate realiza prin: a) antepunerea atributului adjectival / substantival faţă de numele determinat: Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate (Alexandrescu); A tâmplei umbră din străine seri (Barbu); b) antepunerea complementului direct / indirect / circumstanţial faţă de verbul determinat: ...dă şi tu altceva mai bun la iveală, căci eu atâta m-am priceput şi atâta am făcut (Creangă); Norilor copacii le urzesc brocarte (Arghezi); La nava ta se cade pe brânci ca să mă-nchin (Barbu); c) antepunerea numelui predicativ faţă de verbul copulativ sau inversarea elementelor componente ale predicatului verbal: Nici orologiul turlei nu ştie ceasu-i cât (Arghezi) Scăzută zării blândă e ţara minerală (Barbu); d) schimbarea locului unei propoziţii subordonate: Că eşti frumoasă, cred: că mă iubeşti, îti mulţumesc; că-mi oferi tot ceea ce tu crezi că m-ar face fericit, mă face să fiu în stare de a-mi jertfi viaţa pentru tine (Eminescu). e Inversiunea este semnificativă ca figură. îndeosebi pentru limbile în care ordinea normală, neutră expresiv*, este determinat + determinare (română, de ex.); spre deosebire, în franceză, antepunerea determinării adjectivale reprezintă o structură comună, la origine poetică, dar astăzi lipsită de valoare stilistică; de aceea, în franceză majoritatea exemplelor de inversiune au în vedere dislocări legate de atributele substantivale ori de complemente. Vezi ANASTROFĂ; DISLOCARE; HIPERBAT. G.PD. (1);M.M.(2). INVOCAŢIE (- RETORICĂ) în Antichitate, figură* retorică prin intermediul căreia se adresa o rugăciune unei divinităţi sau unei muze: Cântă, zeiţă, mânia ce-aprinse pe Achil Peleianul (Homer, Iliada). în perioada modernă, procedeul este conservat în forma clasică (Muză, ce lui Omer odinioară I Cântaşi 276 IOTACIZARE I Batracomiomahia; I Cnnta şi mie, fii buni- tip condiţional*, exprimându-se prin forme de şoară* / toate câte făcu ţigănia (Budai-Deleanu), condiţional perfect sau de imperfect (ex.: Dacă darpoate fi adaptat şi ca adresare, către o figură ai fi venit IDacă veneai, ai fi luat / luai exa-simbolicăţ sau ? istorică (personificată): Călu- meriul). Se realizează şi prin seria de conective ca găreniS fTermopile al românilor! câte inimi nu şi când> ca şi cum, ele parcă, specifice subordoV tresar la suvenirea ta (Bălcescu); Cum nu vii natei comparative* condiţionale, a cărei acţiune tuj Tepeş Doamne^ ca punând mâna pe ei; / sau stare (afirmată sau negată) este, din punctul Sâ-i împărţi în două cete: în smintiţi şi în mişeii de vedere ai vorbitorului, neadevărată (ex.: trece (Eminescu). pe lângă mine de parcă nu mă cunoaşte). Vezi şi APOSTROFĂ. Vezi CONTRAFACTTV MM. G.P.D: IOTACIZARE IRONIE în istoria limbii române, fenomen morfofone-tic de alterare, sub acţiunea legilor fonetice, a consoanelor finale din rădăcina unor verbe. Consoanele afectate sunt: [d, t, 1, r, n], care se modifică sub presiunea iotului următor: auz (< lat. audio), scot (< lat. *excoteo), viu (< lat. venio), sai (< lat. salio) etc. Unele dintre aceste forme verbale sunt etimologice. Formele iotacizate etimologice au cunoscut o largă circulaţie şi au determinat, prin analogie, apariţia a numeroase forme iotacizate neetimologice: vânz (< lat. Yendo), crez (< lat. credo), spui (< lat. expono) etc. Tendinţa de regularizare a sistemului verbal românesc a determinat, încă din epoca veche, priritr-uh proces complex şi îndelungat, refacerea unui radical constant; formele and, văd, scot etc., dar şi vând, cred etc. au fost consacrate de limba literară şi astăzi ele s-au impus şi la nivel regional în cea mai mare parte a dialectului dacoromân. în dialectologia actuală, frecvenţa formelor iotacizate este considerată o caracteristică a subdialectului muntean. Vezi DEIOTACIZARE. C.C. Figură* de gândire constând dintr-o expresie simulată, prin intermediul căreia se formulează cu seriozitate un conţinut comic, uneori burlesc, opus faţă de ceea ce se afirmă aparent în enunţ: Seara, toţiprovinţialii de ambe sexe năvălesc la dânsul. (...) spune cum a petrecut; cum s-a eglin-disit la bal la curte; cum era balul de frumos: sala era pardosită cu oglinzi, păreţii de porţelan, uşile de cristal şi mobilile de chihlimbar, şi alte multe minunătăţii şi mândreţe care fac pe prietinii săi să caşte gurile ascultându-I (Negruzzi). Funcţia ironiei, figură, apropiată de eufemism*, litotă* şi antifrază*, este de a introduce în mod disimulat o apreciere negativă, dispreţuitore ori persiflantă Ia adresa unui eveniment sau a unei persoane; când: ironia devine amară, insultătoare ori violentă, poartă numele de SARCASM: Dacă eşti fiul Iui Dumnezeu, po-goară-te de pe cruce! (Evanghelia după Matei); Dramele, aproape toate, au avut un caracter medical: Orbul, Nebuna, Idiotul, Ghebosul, Oftigosul... cât pe ce era teamă să nu se reprezinte boala sifilitică! (Hasdeu). Vezi ANTIFRAZĂ. IPOTIPOZĂ Vezi HIPOTIPOZĂ. IRADIERE Vezi PROPAGARE. IREAL,-Ă Valoare modală indicând că o acţiune sau o stare, care depinde sau nu de o condiţie, este apreciată de vorbitor ca nerealizabilă sau ca falsă; se actualizează prin forme ale flexiunii verbale de mod* sau ^ prin anumite conective* subordo-natoare. • în română, irealul apare în structuri de MM. ISOCOLONIIZOCOLON Vezi COLON. ISOCRONIE / IZOCRONIE în naratologie*, relaţie între durata reală a evenimentelor relatate şi timpul material în care se realizează naraţia* (vezi NARATIV2). Conceptul se situează în opoziţie cu anisocronia* şi presupune o concordanţă ideală, perfectă, între cele două „timpuri1*; care nu coincid, în practica narativă, niciodată, . Problema isocroniei se pune diferit în cele două planuri narative de bază, al ISOFONĂ 277 autorului şi al personajelor: egalizarea relativă a duratei evenimenţiale cu durata narativă se produce mai ales în dialog* şi în monolog’ -situaţii de prezentare directă a personajelor; în planul autorului, care „povesteşte", isocronia survine însă foarte rar; vezi şi diferenţa dintre cele două tehnici: showmgCa arăta, a reprezenta") şi telling ("a povesTClTrelata"), corespunzătoare distincţiei dintre categoriile aristoteliciene mimesis ("imitaţia" perfectă) şi diegesis (povestirea pură). Naratorul / autor poate extinde, uneori, artificial povestirea, astfel încât durata acesteia ajunge să coincidă, cel puţin aproximativ, cu timpul evenimenţial. Astfel de exemple sunt însă rare în istoria literaturii: ca şi în cazul extensiunii* (vezi 2), pasaje ample din romanul lui M. Proust în căutarea timpului pierdut pot exemplifica tehnica isocroniei; în literatura română, Camil Petrescu a utilizat procedeul în romanul său Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, favorizat de faptul că planul autorului este integral construit ca naraţie monologată aparţinând protagonistului. Vezi şi ANISOCRONIE; NARATOLOGIE; NA-RAŢIE. M.M, ISOFONĂ Linie care delimitează, pe o hartă* lingvistică, aria* de răspândire a unor forme sau fenomene fonetice (de ex., în dacoromână, africata* [d]; palatalizarea* oclusivei* dentale* [t] etc.). Vezi si ISOGLOSĂ. L.I.R. ISOGLOSĂ Termen generic folosit în geografia* lingvistică pentru a desemna linia care delimitează, pe o hartă* lingvistică, aria* de răspândire a unor forme sau fenomene înregistrate în cursul anchetelor* dialectale. Isoglosele diverselor particularităţi lingvistice nu coincid, dar există zone în care ele se grupează în fascicule, delimitând anumite arii în cuprinsul unui teritoriu (netraversate de asemenea linii); acestea reprezintă varietăţi* dialectale de un anumit nivel ale unei limbi (graiuri*, subdialecte*, dialecte*). în funcţie de natura particularităţilor^onsiderate, se vorbeşte despre isofone*, isolexe*, isomorfe*. LJ.R. ISOLEXĂ Linie care delimitează, pe o hartă* lingvistică, aria* de răspândire a termenilor desemnând aceeaşi noţiune (de ex., în dr.: nea, omăt, zăpadă; varzăf curechi etc.). Vezi şi ISOGLOSĂ. LJ.R. ISOMETRIE / IZOMETRIE în versificaţie, utilizarea unui singur tip de vers*/metru* în corpul unei strofe* ori al unui poem: E-o muzică de toamnă / Cu glas de piculină, / Cu note dulci de flaut, i Cu ton de violină.../ Şi-acorduri de clavire I Pierdute în surdină; i Şi-n tot e-un marş funebru / Prin noapte, ce suspină (Bacovia). MM, ISOMORFĂ / IZOMORFĂ Linie care delimitează, pe o hartă* lingvistică, aria* de răspândire a unor particularităţi morfologice (de ex., în dr.: (eu) văd - (eu) văz; (ei) fac- (ei) face)'(el) a făcut- (el) o făcut etc.). Vezi şi ISOGLOSĂ. LJ.R. ISOMORFISM / IZOMORFISM Teză a lingvisticii modeme care susţine paralelismul total sau parţial dintre două structuri diferite: 1) isomorfismul dintre limbă şi cultură (B.P. Whorf, E. Sapir, C. Levi-Strauss), 2) isomorfismul dintre planul expresiei şi ai conţinutului (L. Hjelmslev), preocupat de găsirea unor structuri comune, indiferent de deosebirile constatate astfel (J. Prieto, B. Malmberg, J. Kurylo-wicz), 3) isomorfismul dintre două structuri semantice în limbi diferite, condiţionat de cuplurile de limbi puse în paralel. Unii lingvişti susţin teza isomorfismului fără rezerve (L. Hjelmslev şi glosematica*), iar alţii (E. Coşeriu) subliniază că diferenţele dintre cele două planuri nu sunt deloc neglijabile, limitând isomorfismul Ia adoptarea unor principii de analiză comune (comutarea*, trăsăturile minimale* distinctive*; vezi ANALIZĂ). A.B.V. ISOTOPIE / IZOTOPIE în analiza stilistică sau poetică, ansamblu ordonat şi redundant de categorii semantice*, mai larg decât un câmp* semantic, care face posibilă ISTORIE 278 lectura unitară şi uniformă a unui text* Termenul a fost introdusvîn semantică- de A.J. Greimas, carepriveşte textul ca pe o serie de enunţuri* succesivei a căror lectură trimite la o ^totalitate de semnificarie% isotopia facilitând lectura întregului* • In textul poetic, isotopia se află în legătură cu ambiguitatea*; căci acelaşi cuvânt poate aparţine la două isotopii diverse; după cum este privit conform relaţiilor ce se pot stabili cu sensul său propriu* sau cu cel figurat** De ex^, în sonetul Veneţia de M. Emiriescu se pot distinge două isotopii: una a „decorului decadent" (cântări, lumini de baluri, scări de marmură, vechi portaluri, cetate) şi cealaltă a „morţii" (s-a stins viaţa, ţintirim, a vechimii iile, morţii). Vezi şi CÂMPSEMANTIC MM. ISTORIE Vezi NARATOLOGIE; NARATIE. ITEM 1. Denumire dată izolat (de unii autori) unităţilor lexicale (tată, mamă, masă, scaun etc,) sau unităţilor gramaticale (de ex., prezentul, trecutul verbelor)* 2. într-un anumit tip de gramatică transformaţională, se consideră enunţul format din iteme lingvistice minimale, gramatical pertinente, numite morfeme*, combinate între ele după anumite reguli (ale constituenţilor imediaţi*); de ex., o frază e formată din combinarea unei sintagme nominale cu una verbală sau verbul fr. mangeait e constituit din rădăcina verbală mange-şi afixul de trecut -ait. într-un enunţ se efectuează o serie de operaţii asupra itemului de bază. A£.V. ITERATIV 1. Aspect ~ Valoare semantică a aspectului* imperfectiv, prin care se indică o acţiune repetabilă. în cazul limbilor care prezintă categoria gramaticală a aspectului, trăsătura iterativ se exprimă cu ajutorul unui afix* în alte limbi, aspectul iterativ se exprimă prin sintagme (de ex.: verb + adverb frecventativ). 2. Verb ^ Clasă lexicală de verbe care încorporează în matricea lor semantică un sem* aspectual exprimând un proces repetabil: sar, tremur. IUSIV Valoare de ordin sau de comandă a modalităţilor* orientate expres spre alocutor (sau interlocutor): alocutive* şi deontice*. Se realizează lingvistic în cadrul propoziţiilor imperative* prin: forme verbale de imperativ* şi de conjunctiv* (ex.: feri afară!);verbe şiperifraze verbale performative* incluzând lexical semnificaţia de ordin (ex;: /W ordon săd iţi dau ordin să:..); cuvinte-frază; fie de tipul interjecţiilor (Hai!), fie al substantivelor sau al adverbelor (ex.: Tăcere!: Gura!; Afară!}; GP.D. IZOLANTM (LIMBĂ S Tip de limbă identificat după criteriul structurii morfologice a cuvintelor. Vezi CLASIFICARE A LIMBILOR. L.I.R. IZOLARE Procedeu sintactic şi fonetic de rupere a linearităţii* sintactice şi a continuităţii fonetice cu scop stilistic şi, mai rar, semantic. Izolarea fonetică se obţine prin pauză* şi schimbare de intonaţie*, marcate grafic prin virgule sau linii de pauză (vezi, de ex., izolarea atributului obţinută fonetic în: Copilul, supărat, a refuzat să răspundăj. Izolarea sintactică, adăugată celei fonetice, se obţine prin: a) intercalări* (vezi, de ex*, izolarea subiectului, ca urmare a intercalării unei relative: „însă el,pe care l-a zărit, nu mai scapă cu viaţă*■ (Creangă)); b) schimbarea topicii* obiective (vezi, de ex., izolarea atributului prin inversiune*: Supărat, copilul a refuzat să răspundă); c) schimbarea de registru; trecerea, într-un anumit punct al enunţului, de la registrul expozitiv la cel interogativ; d) dislocări de stânga sau de dreapta, ca în: „din partea apei, ni se pare că i-om duce dorul“ (Creangă). Efectele izolării pot fi: stilistice, de mise en relief a componentului izolat; semantice, de introducere a unor sensuri subiacente, neexplicitate (este situaţia atributelor izolate care adaugă sensuri suplimentare circumstanţiale); sintactice, de rupere a organizării sintactice, creând condiţii favorabile pentru apariţia anacolutului* (vezi exemplul de sub (a)). G.P.D. C.C. I ÎMPLETIRE (~ A SUBORDONATEI CU REGENTA) în sintaxa limbii române, fenomen caracterizat prin includerea aceluiaşi constituent (sau grup de constituenţi) atât în structura regentei, cât şi a subordonatei, cele două organizări sintactice amal-gamându~se. Un efect imediat al împletirii este dificultatea de stabilire a limitelor dintre subordonată şi regentă. Termenul împletire, creat pentru sintaxa limbii române, acoperă fenomene sintactice cu caracter mai generai: ridicare*, iemalizare", deplasare", focalizare* ele. împletirea apare ca rezultat al unor mecanisme sintactice diferite: a) ca efect al ridicării unor componente din subordonată în regentă, componente care, pe lângă funcţia sintactică din subordonată, de subiect, de complement, de circumstanţial, îndeplinesc şi altă funcţie în întreaga frază: funcţia de marcă interogativă (ex.: Cine s-a nimerit să intre primul?); funcţia de marcă exclamativă (ex.: Ce frumoasă s-a întâmplat să fie!); funcţia de conector relativ (ex.: cartea pe care cred că ai citit-o); funcţia de component focalizat formând, în cadrul discursului, centrul interesului comunicativ şi concentrând accentul sintactic (ex.: pe acesta venisem să-l iau); b) ca efect al relativizării", în situaţii în care subordonata relativă ajunge să ocupe, faţă de regentă, o poziţie sintactică puternic marcată, de complement în dativ sau prepoziţional, de atribut în genitiv. Vezi construcţiile: dau cui cere; mă gândesc la ce va urma; cunosc pe cine a intrat; dorinţa oricui învaţă, unde relativul pronominal se include simultan în organizarea regentei şi a subordonatei, dar marchează formal numai funcţia din regentă; c) în structuri complexe, unde intervin şi fenomenele de la (a), şi cele de la (b), ca în construcţia: mă ţine la curent cu ce bănuia el că aş vrea să aflu. GJP.D. ÎMPRUMUT 1. Proces de încorporare a unui element lingvistic dintr-un idiom" în altul. Afectează oricare dintre subsistemele unei limbi, dar are o pondere deosebită în lexic. De aceea, împrumutul este definit în multe lucrări drept mijloc extern de îmbogăţire a vocabularului unei limbi (în opoziţie cu mijloacele interne). De altfel, lexicul este acela prin intermediul căruia se realizează împrumuturi de sunete, mărci flexionare, tipare sintactice. împrumutul este un rezultat al contactului* între idiomuri, reprezentând o formă de manifestare a interferenţei* lingvistice. Este favorizat de acţiunea unor factori extralingvistici": vecinătatea geografică, amestecul sau convieţuirea unor populaţii, raporturile economice, politice, culturale între diverse comunităţi etc. De obicei, este determinat de recunoaşterea prestigiului unei comunităţi şi a idiomului folosit de aceasta, dar poate exprima şi o atitudine ironică faţă de limbajul altei comunităţi (vizibilă îndeosebi în dezvoltarea unor sensuri peiorative ale cuvintelor împrumutate). împrumutul lexical este legat adesea de fenomenele de difuziune culturală: răspândirea unor obiecte, deprinderi, tehnici, proceduri, rituri etc. (de ex., termenii pastorali împrumutaţi în unele limbi slave din română), împrumutul se poate produce între dialectele (graiurile) aceleiaşi limbi sau între limbi diferite. Tipologia împrumuturilor în funcţie de modul în care se realizează acestea nu este unitară. Se distinge între: împrumutul direct şi împrumutul indirect (realizat prin mijlocirea altei limbi), împrumutul popular şi împrumutul savant (cărturăresc, cult, livresc), împrumutul pe cale orală şi cel pe cale scrisă. Aceste categorii se suprapun parţial, O unitate lexicală poate fi împrumutată într-o anumită epocă din diverse limbi, sursele fiind adesea echiprobabile, sau poate fi împrumutată de mai multe ori, la epoci diferite (vezi DUBLET ETIMOLOGIC) sau pe căi diferite (orală şi scrisă sau populară şi savantă), împrumutul presupune difuziunea unei inovaţii individuale sau de grup şi transformarea acesteia dintr-un fapt de integrare pasivă (recunoaştere, înţelegere) într-un fapt de uzaj. 2. Element 280 ÎNCASTRARE împrumutat de un idiom din altul (de ex., cioban este în română un împrumut din turcă). Deşi este posibilă reproducerea ca atare a formei (fonetice şi / sau grafice) a cuvintelor împrumutate (de exM în română week-end; strip-tease, tete-ă-tete etc.), împrumuturile lexicale sunt supuse, de obicei, unor procese de integrare; sub aspect fonetic şi morfologic; în sistemul limbii în care pătrunde Integrarea se realizează în grade diferite, cea totală presupunând substituirea: completă a trăsăturilor fonetice şi morfologice neconforme cu sistemul limbii în care sunt incluse cuvintele noi (de ex.f fir. cuvette, împrumutat în română sub forma chiuvetă, în care fonemul /y/, inexistent în română, a fost adaptat la sistemul acestei limbi şi, păstrându-se genul din limba de origine, s-a adăugat marca -d, specifică românei). Incorporarea oricărui tip de elemente lingvistice într-un nou sistem determină stabilirea unor relaţii cu elementele pre-existente şi, prin aceasta, modificări la nivel micro- şi chiar macro-structural (de ex., eliminarea unor unităţi dintr-un anumit câmp* semantic sau modificări ale semnificaţiei acestora ori crearea unor tipuri flexionare noi). Vezi şi ADSTRAT, NEOLOGISM, SUBSTRAT, SUPERSTRAT. LJ.R. ÎNCASTRARE în gramatica generativă*, varianta generativ-transformaţională, corespunde engl. embedding, îr: ericliâssement; desemnează operaţia transfor-maţională de includere a unei propoziţii autonome în structura altei propoziţii sau fraze, propoziţia fiind încorporată în poziţia oricăruia dintre constituenţi, exceptând poziţia predicatului. Când se include în poziţia unui complement, poartă numele de complementizare*. • Operaţia de încastrare distinge: a) propoziţia / fraza matrice*, adică propoziţia/fraza în structura căreia se introduce subordonata; b) propoziţia încastrată, adică propoziţia încorporată, devenită subordonată (sau argument* prepoziţional) pe lângă un regent din construcţia matrice; c) fraza complexă*, corespunzătoare, în gramatica tradiţională, frazei subordonate bipropoziţionale. e Principiul încastrării Principiu* universal afirmând că, în orice limbă particulară, oricare propoziţie gramaticală poate deveni o subordonată într-o frază complexă. Astfel, în fraza matrice Am citit în ziar faptul X, în poziţia complementului direct poate fi încastrată propoziţia autonomă Examenul se amână, iar rezultatul încastrării (în cazul de faţă, urmare a complementizării) îl constituie fraza complexă: Am citit în ziar că examenul se amână. Vezi COMPLEMENTIZARE. G.RD. ÎNCHIDERE 1. Caracteristicăarticulatorie a anumitor vocale*; Vezi APERTURĂ. 2. Modificare a aperturii uneL vocale, în anumite condiţii contextuale; fenomenul presupune trecerea vocalei într-o cores^ pondentă caracterizată printr-un grad inferior de deschidere. De ex., în majoritatea graiurilor dacoromâne, se înregistrează o tendinţă de închidere a vocalelor [a, e, o], în poziţie neaccentuată (cf. forme ca: păhar, capac, laptile, bini, urez „orez", sorcuvă); tendinţa este deosebit de activă în graiurile moldoveneşti, unde se produce şi închiderea lui [ă] final la [â] (cf. forme ca soră, casă, mănâncă etc.). L.I.R. ÎNCHIS,-Ă 1. Clasă de vocale caracterizată prin apertură* minimă. 2. Vocală aparţinând acestei clase. 3. Clasă - de cuvinte Clasă lexico-gramaticală cu puţini termeni, care se pot oricând inventaria, rămânând „închisă" sau aproape închisă noilor formaţii, sau, altfel spus, reprezentând acele zone ale lexicului în care mişcarea lingvistică, fără a fi imposibilă, este extrem de lentă şi de dificilă. Se includ aici clasa pronumelui* personal, clasa instrumentelor* gramaticale (prepoziţii şi conjuncţii), iar, în măsură în căre articolul* reprezintă o parte de vorbire, şi clasa acestuia. în general, sunt clase lexico-gramaticale care ocupă o poziţie intermediară între clasele lexico-gramaticale deschise (substantiv, adjectiv, verb, adverb) şi mărcile* gramaticale (flective* şi afixe mobile*; mărci sintactice). Vezi, de exemplu, statutul cliti-celor*, care aparţin în întregime claselor închise. LJ.R.(1-2);G.PD.(3L ÎNMUIAT,-Ă/MUIAT,-Ă (CONSOANĂ-) Consoană a cărei rostire se caracterizează printr-o articulaţie palatală suplimentară (de ex., rus [t’] în cuvântul mat*). Unii specialişti consideră termenul înmuiat sinonim cu palatalizat*; după alţii, ÎNMUIERE/MUIERE 281 consoanele înmuiate se disting prin extensiunea contactului muşchiului lingual pe palat. De aceea, consoanele înmuiate sunt sunete simple, pe când cele palatalizate sunt constituite din două elemente aflate într-un contact strâns: consoana propriu-zisă şi elementul palatal următor. în română, consoanele urmate de [i] final asilabic au fost interpretate, în anumite lucrări, drept consoane înmuiate. Majoritatea specialiştilor însă nu admit existenţa consoanelorînmuiate în limba literară. LA.lt ÎNMUIERE/MUIERE Dezvoltare a unei articulaţii palatale suplimentare, în rostirea anumitor consoane, ca rezultat al influenţei asimilatoare produse de un sunet palatal* următor. în graiurile din Banat, de ex., sonantele* dentale [n, 1, r] suferă un proces de înmuiere atunci când sunt urmate de o vocală sau semivocală palatală\ Unii specialişti consideră termenul înmuiere sinonim cu palatalizare*; după alţii, palatalizarea este numai prima etapă în procesul de înmuiere a consoanelor. Vezi şi (ÎN)MUIAT. L.LR. ÎNTĂRIRE (PRONUME si ADJECTIV PRONOMINAL DE -) Specie de pronume* şi de adjectiv pronominal* proprie, în context romanic, limbii române, exprimând insistenţa asupra persoanei pe care o substituie sau a numelui în vecinătatea căruia stă. în româna actuală, se utilizează numai adjectival, însoţind, în postpunere sau în antepunere, un substantiv sau un pronume, mai ales un pronume personal sau reflexiv (ex.: el însuşi; pe sine însuşi; înşişi profesorii). Individualitatea românei, în context romanic, constă în conservarea, în structura formelor de întărire, a descendenţilor lat. ipse şi în distingerea a două pronume: de întărire şi de identitate*, pronume cu forme şi funcţii diferite. Formele româneşti de întărire au o structură specială: sunt compuse* din pronumele personal arhaic ins- şi din forme neaccentuate de dativ ale pronumelui reflexiv sau personal; prezintă o flexiune extrem de complicată, distingând categoriile de gen, număr şi caz, prin variaţia primului component, şi categoria de persoană, prin variaţia celui de al doilea (ex.: părerile profesoarei înseşi; voi înşivă). ÎNTRERUPERE ( - A INTERVENŢIEI* ÎN CURS) Fenomen care apare în cursul conversaţiei* curente, dar şi în situaţii* de comunicare formale (interviuri, dezbateri de diverse tipuri etc.). Identificarea şi interpretarea întreruperilor se realizează în raport cu regulile accesului* Ia cuvânt. Una dintre tipologiile curente ale întreruperilor (Caria Bazzanella) are la bază trei criterii: a) existenţa discursului* simultan; b) încheierea enunţului de către primul emiţător*; c) schimbarea emiţătorului. In raport cu acestea, se disting: întreruperea simplă, definită prin următoarele valori ale variabilelor: a, c (+); b (-); suprapunere*: a, b, c (+); confirmare (engl. back channels): a (+); b, c (-); întrerupere inutilă: a (+); b, c (-); întrerupere tacită: a, b (-); c (+); sugerare lexicală: a, b, c (-). Confirmarea şi întreruperea inutilă, caracterizate prin aceleaşi valori ale variabilelor, se deosebesc prin faptul că, în primul caz, cel care întrerupe nu are intenţia să ia cuvântul, pe când în cel de al doilea caz, acesta doreşte să ia cuvântul, fără să reuşească. întreruperea tacită se manifestă în situaţia în care receptorul* foloseşte ocazia oferită de dificultatea emiţătorului în curs de a-şi continua enunţul şi îşi asumă rolul de emiţător. Sugerarea lexicală apare în condiţiile în care emiţătorul în curs nu găseşte cuvântul adecvat, iar receptorul intervine cu scopul de a-1 ajuta şi nu pentru a accede el însuşi la cuvânt. Suprapunerea este considerată un caz particular al întreruperii: singurul caz în care primul emiţător îşi încheie enunţul în curs în condiţiile discursului simultan. Mai puţin legate de caracterul formal sau informai al interacţiunii verbale, întreruperile depind mai degrabă de tema de discuţie şi de relaţia de rol* dintre participanţi; întreruperea reprezintă adesea un indicator de putere socială şi interpersonală. Funcţional, se disting întreruperile care au rolul de sprijinire a interlocutorului (confirmări, sugerări lexicale) de întreruperile competitive (celelalte tipuri). Valoarea concretă a întreruperilor (ca semn al bunăvoinţei sau al agresivităţii unor participanţi) poate fi determinată în raport cu o serie de parametri obiectivi ca; durata discursului simultan; insistenţa şi persistenţa în întreruperi; plasarea în raport cu semnalele de încheiere a intervenţiei precedente; prezenţa sau absenţa modalizatorilor* ori a altor elemente de atenuare; acordul sau dezacordul asupra conţinutului propoziţional etc. U.R. G.P.D, JARGON Variantă a limbii naţionale, delimitată mai ales după criterii sociale, culturale sau profesionale. Că limbaj specializat, jargonul pune probleme similare cu argoul*, caracteristicile lingvistice manifestându-se mai ales la nivelul lexicului şi al pronunţării (L Iordan consideră, de ex., limbajul sportivilor la limita dintre jargon şi argou). înlr-o interpretare destul de curentă, jargon este orice limbaj tehnic, cu o terminologie de specialitate: orice terminologie* ştiinţifică (de ex., lingvistică, matematică, fizică). Prin extindere Jargonul este interpretat ca o limbă deformată, cu multe elemente străine, utilizată de vorbitorii unui grup social pentru a se diferenţia de alţii: de ex., unii termeni francezi, romanici sau englezi în română, frecvenţi numai la unii vorbitori: high-life, bonton, şarmantă, demoazelă, jur-fix etc. Majoritatea elementelor de jargon sunt inutile (mal-sansâ „nenoroc44, a disipa „a risipi44) dincolo de scopul diferenţierii lingvistice. A.B.V. JOC DE CUVINTE Vezi CALAMBUR. JONCTIV Termen general pentru denumirea cuvintelor cu rol de relaţie, adică a cuvintelor care asigură legarea unităţilor sintactice şi marcarea raporturilor dintre ele. Clasa jonctivelor include prepoziţii*, conjuncţii* şi relative*; sin. instrument* sintactic, relator*, conectiv*. Vezi si JONCŢIUNE. G.P.D. JONCTURĂ 1. Tip particular de semnal demarcativ*, prezent la punctul de îmbinare dintre două morfeme care se succedă într-un cuvânt (jonctură internă) sau dintre două cuvinte care se succedă într-un enunţ* ' : (jonctură externă), Spre deosebire de alte semnale demarcative care marchează puncte de discontinuitate între unităţi semnificative de diverse ordine, jonctură reflectă forme ale continuităţii unităţilor semnificative din lanţul vorbirii. Jonc-tura internă şi cea externă reprezintă două situaţii distincte. Dacă secvenţele care apar la jonctură internă pot fi distinse de alte secvenţe mediale cu ajutorul criteriului silabic (al opoziţiei homo- vs. hetero-silabic) şi al motivării (vezi MOTIVAT), pentru jonctură externă aceste criterii sunt inoperante. Secvenţele de jonctură externă includ ca element obligatoriu pauza, interpretabilă ca un fonem „zero44, care urmează finala primului cuvânt şi precedă iniţiala celuilalt cuvânt. în română, de ex., grupurile consonantice bp, mh, nl, nm, sz etc. caracterizează jonctură internă. Grupurile care marchează jonctură externă caracterizează exclusiv secvenţele cărora le aparţin (de ex., rgr caracterizează secvenţa merg repede). • în modelul fonologie transformaţional propus de N.Chomsky şi M.Halle (1968), în afară de jonctură internă - numită jonctură de formativ - şi de cea externă - numită jonctură de cuvânt - se distinge un al treilea tip - nedenumit de autori -, caracterizat ca non-jonctură de formativ şi în acelaşi timp non-jonctură de cuvânt. Acest tip are în vedere împrumuturile savante dintr-o limbă, al căror caracter analizabil nu este perceput de vorbitori (de ex., engl. permit, interrogate, contradict, transfer etc.). Joncturile de formativ şi cele de cuvânt permit delimitarea a două tipuri de reguli*: regulile de redundanţă lexicală şi regulile fonologiei nivelului cuvântului. Prezenţa ambelor tipuri de joncturi are capacitatea de a bloca anumite modificări fonetice. Dacă introducerea şi suprimarea jonclurilor de formativ nu presupun formularea unui grup special de reguli, pentru joncturile de cuvânt, cele două operaţi se realizează prin aplicarea anumitor reguli, unele comune tuturor limbilor, altele specifice fiecărei limbi. Regulile de 283 suprimare a acestui ultim tip de joncturi nu se pot aplica decât după ce au fost operate o serie de modificări fonetice. 2. Unele soluţii de descriere a sistemului fonologie al anumitor limbi fac apel la conceptul de jonctură silabică, din motive legate de criteriul simplităţii şi al simetriei. E. Vasiliu, de ex., a descris semivocalele româneşti şi pe [i] final afonizat drept vocale precedate de o jonctură silabică, atribuind acestui element valoarea unui „zero consonantic" (marcă a absenţei unei consoane, a cărei prezenţă condiţionează realizarea vocalică); L.I.R. JONCŢIUNE Mijloc de realizare a relaţiilor* sintactice caracterizat prin utilizarea unor cuvinte speciale cu rol de instrumente* gramaticale, asigurând, pe de o parte, legarea unităţilor sintactice, iar pe de alta, aşezarea ierarhică a unora în raport cu altele. Revine acest rol prepoziţiilor*, care marchează relaţiile de subordonare* în propoziţie, deci între părţi de propoziţie*, conjuncţiilor subordonatoare* şi relativelor* (pronominale, adjectivale, adverbiale; vezi RELATIVţ), care marchează relaţiile de subordonare* în frază, mai rar, şi relaţia de tip JONCŢIUNE apozitiv* (ex. Mai am un singur gând: să reuşesc), precum şi conjuncţiilor coordonatoare*, care asigură marcarea relaţiilor de coordonare*, în propoziţie şi frază. Se opune juxtapunerii*. G.RD. JUXTAPUNERE Mijloc de realizare a relaţiilor sintactice prin simpla alăturare, fără a se recurge la instrumente speciale de legare, coocurenţa, topica şi semantica raportului fiind suficiente pentru identificarea relaţiei. Se opune, ca procedeu de marcare a relaţiilor, joncţiunii*. Caracterizează, mai ales, coordonarea* şi relaţia de tip apozitiv*; subordonarea* realizată prin juxtapunere este rară: în propoziţie, priveşte subordonarea adverbului, iar, în frază, este restrânsă la subordonarea circumstanţială*, rolul dezambiguizator revenind, în acest caz, elementelor corelative*, intonaţiei şi, mai ales, semanticii raportului (vezi, de ex., subordonate condiţionale* juxtapuse: Ai carte, ai parte; subordonate concesive* juxtapuse: Fie ce-o fi, tot încerc; subordonate cauzale* juxtapuse: N-a mai venit: a fost foarte frig). Vezi COORDONARE; SUBORDONARE. G.RD. L ^/H:^:;iiJj^^^-;U u :■; ■>vV\..:y;iiciha::-i.^ : LĂRIĂL,--Ăi ; i', ■: i, L Localizare specifică anumitor consoane (vezi CONSOANĂ). 2. Consoană a cărei rostire implică crearea unui obstacol Ia nivelul buzelor. 3* Denumire generică folosită pentru a desemna seria de consoane rostite prin închiderea şi deschiderea bruscă a buzelor (bilabiale*) sau prin apropierea buzei inferioare de incisivii superiori (labioden-tale). în română, această serie include oclusivele bilabiale [p, b], sonanta nazală bilabială [m] şi fricativele labio-dentale [f, v]. Unele dialecte şi graiuri româneşti cunosc fenomenul palatalizării* labialelor. LJ.R. LABIALIZARE 1. Trăsătură articulatorie specifică anumitor vocale, determinată de forma pe care o ia rezonatorul bucal ca urmare a mişcării buzelor. în română, sunt labializate vocalele [o, u]. Sin.: rotunjire. 2. Schimbare fonetică accidentală, prin care un sunet din cuvânt primeşte trăsătura [labial] sub influenţa unui element labial din vecinătatea imediată sau aflat la distanţă. Labia-lizarea reprezintă o variantă a asimilării*. 1. în glosematică*, denumeşte clasele procesului* sau, altfel spus, unităţile supuse analizei privite în cadrul relaţiilor de succesiune. Din această perspectivă, se poate vorbi despre lanţ fonetic, grupând unităţi fonetice privite în succesiunea şi continuitatea lor (vezi CONTINUU), despre lanţ fonematic sau morfematic, grupând foneme sau morfeme privite în succesiunea şi linearitatea* lor etc. 2. în GB\ desemnează legarea la distanţă, prin coindexare\ a unui component nonrefe-renţial de unul referenţial, în scopul interpretării semantice a celui dintâi, adică al procurării referinţei prin transmiterea referinţei de la celălalt. Se creează uri lanţ de câte ori în configuraţiile sintactice apar elemente riorifefereriţiâle său categorii vide*, şi anume: a) Lanţul reprezentând legarea la distanţă, în limitele categoriei de guvernare (vezi teoria legării*), a anaforelor* (reflexive şi reciproce) de antecedent*; de ex., lanţul [Ionp set; pe sinej\ din construcţia: Ion se apără pe sine; b) Lanţul reprezentând legarea la distanţă, dar nu în limitele categoriei de guvernare, a pronominalelor* (substitutele pronominale, adjectivale şi adverbiale) de antecedent; vezi lanţul: [Ion-; lui;] din construcţia: Ion a discutat cu elevii lui sau lanţul [la teatru acolo.] din construcţia: Am fost la teatru şi de acolo, la film; c) Lanţul care leagă Ia distanţă, în limbile în care există fenomenul dublării clitice (este cazul românei, de ex.), cliticul* şi complementul corespunzător, componenţi care au aceeaşi referinţă şi aceeaşi funcţie, ca urmare a caracteristicii cliticului de a absorbi cazul şi rolul tematic de Ia verb, ca şi complementul său; vezi lanţul [îlp pe Ion;] din construcţia: îl văd pe Ion ; d) Lanţul care leagă la distanţă categoria vidă PRO* de un component referenţial, legătură care asigură, prin fenomenul de control*, referinţa subiectului nelexicalizat din completivă; vezi lanţul [lonp PROj\ din construcţia: Ion a început [să înveţe PRO]; e) Lanţul care leagă la distanţă categoria deplasată a de urma* sa (marcată [t]), legătură care asigură, în S-Structură*, reprezentarea sintactico-semantică a componentului deplasat, căci urma îi transmite cazul şi rolul tematic; vezi lanţul [Pe cine/f* [r;]] din construcţiile: Pe cine a lovit Ion [t]?; Pe cine crezi că a lovit Ion [t]? Vezi CONTROL; DUBLARE CLITICĂ; LEGARE. 3. în cercetările de lingvistică diacronică structurală, ^ de propulsie şi - de tracţiune (fr. diaîne de propulsion, chaîne de traction; engl. push-chains, drag-chains). Termeni introduşi de A. Martinet, care porneşte de la ideea că un sistem fonologie reacţionează la schimbări ca un tot structural şi, deci, în mod sistematic. Schimbările 285 sunt condiţionate sau limitate de structura sistemului fonologie. Lanţurile de propulsie sunt rezultat al saturării spaţiului fonologie într-o anumită zonă a sa, pe când lanţurile de tracţiune sunt rezultat al atragerii unui material fonologie nou într-un spaţiu creat prin eliberarea unei anumite poziţii. Lanţurile de propulsie implică faptul că achiziţia treptată sau pierderea unor trăsături conduc la eroziunea progresivă a caracterului dis tind tiv al unui fonem sau al unei serii. Aceasta determină o reacţie de evitare a fuziunii*, care are ca rezultat o modificare în sistem. Apariţia vocalei /y/ (vocală anterioară labializată) în sistemul fonologie al francezei, de exemplu, a fost explicată printr-un număr de faze individuale, în mod necesar şi riguros simultane şi complet interdependente: închiderea vocalelor semides-chise a produs saturarea spaţiului fonologie în aria anterioară, vocalele închise primare au cedat la presiunea exercitată asupra lor, dar au evitat fuziunea prin constituirea unei noi dimensiuni -labializarea*. Explicaţia prin lanţuri de tracţiune prezintă fazele unei schimbări în succesiune cronologică, dar, deşi fazele ulterioare sunt făcute posibile de cele precedente, ele nu reprezintă consecinţe necesare ale acestora şi nici forma lor nu este determinată de acestea. Prin lanţuri de tracţiune a fost explicată, de exemplu, mutaţia vocalică din engleză: diftongarea vocalelor închise a creat în sistem locuri libere, ocupate ulterior de vocale mai deschise. A. Martinet subliniază dificultatea de a opta în practică pentru explicarea unor schimbări printr-un tip de lanţuri sau prin celălalt, pentru că exercitarea presiunilor din direcţii multiple estompează adesea diferenţele dintre propulsie şi tracţiune; acelaşi fenomen poate fi interpretat din ambele perspective. G.P.D.{lt2);U.R.(3) LARINGAL,-Ă Consoană a cărei rostire se caracterizează prin producerea unei constricţii ţ canalului fonator* la nivelul glotei. în română, [h] este singura laringală. L.I.R. LATIN Vezi ALFABET. LECTURĂ 1. în mod general, se înţelege prin lectură procesul recunoaşterii grafemelor sau literelor şi LARI N GAL,-Â transformarea lui într-un semnificant textual; aceasta înseamnă atribuirea unui semnificat* şi realizarea unui proces de semioză*. 2. Lectura este o procedură importantă în semiotică*, desemnând un proces complex de analiză pus în mişcare pentru reconstrucţia sensului în fimeţie nu numai de enunţare, ci şi de acţiunea receptivă şi interpretativă a lectorului (obiectiv al semioticii textuale). Prin extinderea interpretării semiotice se utilizează termenul lectură şi pentru interpretarea altor tipuri de texte, de ex. lectura definiţiei* lexicografice, care propune o grilă de interpretare obiectivă, dar admite şi variaţii condiţionate de tipul de lector. 3. în semantica* modernă (F. Rastier), lectura este un procedeu important de interpretare a textelor (în cadrul mezo- şi macrosemanticii*), având ca rezultat o descriere în formalismul semanticii diferenţiale. Se delimitează mai multe operaţii de interpretare (sau de lectură): inhibiţia (interzice actualizarea seinelor’ inerente), activarea (permite actualizarea seinelor aferente, v. SEM) şi propagarea semelor (interesează semele aferente în context). Se delimitează (Rastier) trei tipuri de lectură: descriptivă (o descriere semantică ce ţine seama de sensul intrinsec al textului), reductivă şi productivă (ultimele două modificând prima lectură şi producând un sens extrinsec al textului). Vezi şi SEM; SEMANTICĂ; SEMIOTICĂ. AJB.V. LEGARE Caracteristică a clasei nominalelor nonreferen-ţiale (anafore* şi pronominale*) de a fi interpretate numai prin raportare la un cuvânt referenţial, numit antecedent*, care le procură referinţa, împrumutându-le referinţa proprie. Despre nominalele (componentele) referenţiale, se spune că sunt libere* ca interpretare, având referinţă proprie, iar despre cele nonreferenţiale, se spune că sunt legate*, deci dependente de referinţa altor componente. Legarea se marchează grafic prin coindexare*. ® Teoria legării (engl. Binding Theory; fi. Theorie du Lidge), Subteorie a GB* reprezentând un modul* autononval cărui obiectiv este să specifice, pe baza unor constrângeri sintactice (relaţiile de guvernare*), domeniile în care nominalele nonreferenţiale îşi găsesc antecedentul, altfel spus, să stabilească, în cadrul propoziţiilor şi al frazelor, condiţiile de coreferenţialitate. Teoria legării formulează trei principii de legare, diferenţiind comportamentul 286 LEGffl>Ă celor trei categorii de nominale distincte stabilite de N. Chomsky: a) O a/zq/bm este legată în categoria sa de guvernare; prin categorie de guvernare se înţelege domeniul minim de legare a anaforei şi a antecedentului ei, amândouă trebuind! să apară în limitele aceleiaşi propoziţii, care să conţină guvemorul (deci predicatul); guvernatul (deci complementul) şi un subiect accesibil; b) Un ; pronominal este liber în categoria sa de guvernare; c) nume referenţial este complet liber; fără nici o constrângere de legare; Astfel, în construcţia: Ion- crede că elevii-luii nu se- ajută suficient (unul pe altul)-, nominalul Ion este liber, nedepinzând referenţial de alt component, în timp ce nominalele lui, se, unul pe altul sunt legate, depinzând de referinţa altor nominale: lui este pronominal, fiind legat extra-propoziţionai, dar liber în limitele subordonatei, iar reciprocele se şi unul pe altul sunt legate în limitele domeniului de localitate, adică în limitele unei singure propoziţii, care conţine guver-norul (verbul ajută), guvernatul (complementul direct, realizat ca reflexiv) şi subiectul (nominalul elevii). Legarea se realizează în cadrul lanţurilor* [Ioi^; lui;] şi [ elevii-; se- (unul pe altul)]. Vezi LANŢ. G.P.D. LEGATrĂ 1. Formă - Sin. conjunctă (vezi CONJUNCT). 2. Nominal ~ în GB*, în teoria legării, nominal nonreferenţial, dependent ca interpretare de un nominal referenţial (vezi LANŢ, LEGARE). 3. Stil / Vorbire direct(ă) r Construcţie sintactică deviantă, marcată puternic neliterar, având particularităţi de stil direct şi de stil indirect; se caracterizează prin trecerea în subordonare, faţă de verbe „dicendi", de „întrebare" şi „dubitandi" sau faţă de substantive provenite de la acestea, a propoziţiei din vorbirea directă, trecere marcată prin prezenţa conectivului* subordonator că, asociată însă cu păstrarea parţială sau integrală, în cadrul propoziţiei subordonate, a mărcilor gramaticale ale stilului / vorbirii directe. Sunt construcţii de tipul: El mi-a sus că ce ji'umoasă eşti; El m-a întrebat că unde te-ai dus. Vezi STILm. G.P.D. LEGĂTURĂ (CUVÂNT DE -) ; în sintaxa tradiţională, cuvânt lipsit (total sau parţial) de conţinut semantic, având, în cadrul grupurilor sintactice, propoziţii şi fraze, un rol în exclusivitate sintactic, acela de a asigura legarea elementelor componente şi marcarea diverselor tipuri de relaţii* sintactice. Cuvântul de legătură aparţine uneia dintre următoarele clase: prepoziţii^ conjuncţii*, relative* (pronume, adjective şi adverbe), verbe copulative*, iar, în cazul special al limbiii române;; şi unele articole, care, în anumite construcţii, îndeplinesc şi rol conectiv; sin. conectiv*, conector*» Vezi şi INSTRUMENT (GRAMATICAL). G.PD. LEGE FONETICĂ Concept introdus de neogramatici, exprimând principiul regularităţii schimbărilor fonetice. Legile fonetice stabilesc raporturi de corespondenţă - repetabile în acelaşi context fonetic, în cuvinte diferite - întTe sunetele dintr-o limbă sau din mai multe limbi înrudite şi cele din limba de origine. De ex., grupului consonantic ct din latină îi corespund următoarele sunete: pt~ în română, jt - în franceză, tt - în italiană, c - în spaniolă, ej - în portugheză; această corespondenţă se repetă într-un număr mare de cuvinte (cele care provin din lat. lactem, noctem, octo, directus etc.). Cele mai multe dintre aceste corespondenţe sunt condiţionate contextual. De ex., lui 2 din latină îi corespunde în franceză diftongul wa numai în silabă deschisă (cf. lat. sera > soir), iar în română diftongul ea numai dacă în silaba următoare sunt prezente vocalele a (ă) sau e (seară). • Formularea legilor fonetice, rezultat al aplicării sistematice a metodei comparaţiv-istorice*, a permis caracterizarea celor mai importante tendinţe manifestate în evoluţia principalelor familii* de limbi şi a limbilor componente, precum şi determinarea unei cronologii* relative a diverselor procese evolutive. Fiecare limbă se individualizează printr-un anumit ansamblu de legi fonetice şi printr-o anumită ordonare a acestora unele faţă de altele. Relaţiile de corespondenţă între sunete nu funcţionează în mod absolut, ci numai în raport cu o anumită sursă etimologică. De aceea, lucrările tradiţionale de lingvistică istorică vorbesc despre încetarea la o anumită dată a acţiunii unei legi fonetice, în cazurile în care o corespondenţă fonetică este limitată la anumite straturi etimologice. De ex., se afirmă că legea fonetică a căderii lui b intervocalic, specifică elementelor latine din română (cf. lat. caballiis > rom. cal, lat. hiberna > rom. iarnă, lat. bibere > rom. bea), încetase în LEXEM 287 momentul exercitării influenţei slave (cf. cuvintele româneşti de origine slavă iubi, grăbit babă etc.). Este interesant însă că anumite legi fonetice se regăsesc nesistematic în variantele neliterare ale unei limbi până în perioada actuală (de ex., diftongarea Iui o în pa, în română; cf. formele noapte, soare, moară, dar şipedagoagă, analoagă, coastă „costă4* etc.). Concepute iniţal drept corespondenţe fonetice a căror funcţionare absolută -- asemănătoare celei a legilor naturii -nu;poate fi tulburată decât de analogie*, legile fonetice sunt înţelese în lingvistica actuală într-o altă manieră. Ele aparţin nivelului constructelor, reprezentând nu expresia unor modificări aşa cum au avut loc acestea, ci ipoteze formulate de specialist pentru a explica anumite relaţii observabile între limbi. Se acceptă, astfel, diversificarea soluţiilor diacronice ale unor probleme de fonetică şi evaluarea acestora în raport cu un număr de criterii explicit stabilite. Relaţia dintre legea lui Grimm şi legea lui Vemer, care se referă la evoluţia oclusivelor din indo-europeană în germanica comună, poate constitui o ilustrare a diferenţelor privind capacitatea explicativă a două soluţii propuse aceluiaşi fenomen: refor-mularea legii lui Grimm de către Vemer, prin introducerea unor restricţii contextuale, a permis explicarea cazurilor care aveau aparenţa unor excepţii. Termenului lege (fonetică), ales într-un moment în care lingvistica lua ca model ştiinţele naturii, i se preferă astăzi termenii schimbare, regulă, formulă, corespondenţă (fonetică), lipsiţi de conotaţia* obligativităţii şi a imuabilităţii. LLR. LEXEM Unitate de bază a lexicului* (în opoziţie cu vocabularul*) şi, implicit, a limbii* (opusă vorbirii*). Lexemul desemnează elementul lexical de bază dintr-un cuvânt când este interpretat de pe o poziţie semantică (acelaşi Mement fiind numit radical* când este cercetat de pe poziţie morfologică şi când se opune morfemului*). Spre deosebire de morfeme, lexemele aparţin unor inventare nelimitate şi deschise, o Tot în relaţie cu mor-femele, unii lingvişti delimitează lexemele simple (a căror temă e neanalizabilă) şi lexemele complexe (care reprezintă teme morfologice mai complexe). « Lexemul este utilizat în semantica structurală (numită şi lexematică de autori precum E. Coşeriu) ca termen non-ambiguu, în opoziţie cu cuvânt\ Lexemul se descrie ca o sumă de seme* (sau un semem*) asociată cu un anumit complex sonor; lexemul este astfel obligatoriu monosemantic (vezi MONOSEMAN-TîSM), în opoziţie cu cuvintele, care pot fi polisemantice* (în cazul din urmă, lexemul fiind rezultatul dezambiguizării*): cuvântul cald se poate reprezenta în română prin două lexeme care se redau prin sememele: 1) „apreciere în plus, privitoare la temperatură*4 (zi caldă, calo-rifer cald) şi 2) „apreciere favorabilă privitoare la sentimente" (primire caldă, salutări calde). ® Nu toţi lingviştii apreciază că lexemul este o unitate operativă, cvasisinonimia lui cu cuvântul în numeroase lucrări de specialitate fiind o dovadă în acest sens. Vezi ANALIZĂ SEMICĂ. A.B.V. LEXIC Totalitate a lexemelor* unei limbi, care se opune vocabularului* în diferite accepţii: este ansamblul unităţilor lexicale la nivelul limbii*, de care dispun toţi vorbitorii (opus vocabularului* unui text sau discursului, opoziţie importantă în anumite domenii, cum ar fi statistica lexicală); este o realitate a limbii la care nu se poate ajunge decât prin cunoaşterea vocabularelor concrete, particulare, din diferite discursuri. Vocabularul unui vorbitor poate fi activ sau pasiv, ceea ce face ca o parte a lexicului să fie întotdeauna ignorată de un vorbitor. Este greu sau chiar imposibil de numărat cuvintele care compun lexicul unei limbi pentru că numărul acestor cuvinte ar trebui să fie finit prin definiţie, dar, practic, este susceptibil de a fi îmbogăţit sau sărăcit. Studiul lexicului unei limbi comportă doi poli: cercetarea unui număr cât mai mare de cuvinte utilizate de un vorbitor al acelei limbi; în acelaşi timp, cercetarea unui număr mic de cuvinte foarte uzuale, indispensabile înţelegerii şi comunicării între toţi vorbitorii aceleiaşi limbi ori cercetarea vocabularului de bază sau fundamental (vezi FOND LEXICAL); acesta rezultă din performanţele* vorbitorilor A, B, N sau din intersecţia vocabularelor lui A, B, N. După lingviştii germani J. Trier, L. Weisberger şi discipolii lor, lexicul este un prim strat al limbii în care se reflectă organizarea imediată. Lexicul reprezintă unul dintre domeniile (compartimentele, nivelurile*) lingvistice fundamentale, alături de fonetică* şi gramatică* (în lingvistica generală a lui E. Coşeriu ş.a.). 288 LEXICALIST în gramatica generativă*, lexicul reprezintă o componentă de bază a structurii de adâncime*^ iar interpretarea termenului se deosebeşte de cele de mai sus» în unele discipline lingvistice (filologia*, erimologia*)v lexicul are o interpretare largă; de aceea* nu sunt puţine lucrările de Iirigvîstică în carelexic şi vocabularsunt termeni utilizaţi drept cvasisînonimi. Vezi VOCABULAR, ■ASM LEXICALIST (CURENT -) Etapă a gramaticii generative*, susţinută prin lucrările lui Ray Jackendoff, Joan Bresnan şi alţii, opusă orientării timpurii puternic transfor-maţionaliste, etapă în care derivatele poslverbale: abstractele verbale, participiile pasive, alte adjective postverbale, precum şi alte derivate: substantivele postadjectivale etc. sunt introduse direct în lexicon*, ca intrări distincte, şi nu prin reguli de transformare* (prin nominalizare* şi pasivizare*). în consecinţă, sintagme ca: pierderea luptei, învăţatul lecţiei, dornic să plece, cunoscută de către toţi, frumuseţea fetei sunt generate direct în bază*, derivatele fiind explicate prin reguli morfologice, şi nu sintactice, GB* preia soluţia Iexicalistă. Vezi şi LEXICON (c). G.P.D. LEXIC ALIZARE Proces prin care se dă o anumită formă unui anumit conţinut într-o limbă, proces în care este antrenat raportul dintre gramatică şi lexic (în favoarea celui din urmă); este un proces de codare* / codificare*, în modul cel mai general, lexicalizarea poate fi înţeleasă ca atribuire de etichete lexicale prin cuvintele unei limbi înţelese ca o intersecţie de relaţii (fonetice, morfologice, sintactice, semantice). Exemplificările pot fi mai mult sau mai puţin diferite. Unităţi semantice numite sememe* sunt capabile să apară într-un număr mai mult sau mai puţin ridicat de lexeme* în diferite limbi: sememul „obiect pentru a se aşeza** este lexicalizat în fr. siege, dar nu este lexicalizat în română. Diferenţele dintre limbi apar şi în alegerea lexemului legat de context: franceza, engleza şi româna dispun de verbe distincte, lexicalizate, pentru a face distincţia cauzativă dintre „a muri** şi „a omorî4*. în alte cazuri apar diferenţe între limbi: Jean montre le livre ă Mărie şi Jeanfait voir le livre ă Mărie arată că în franceză există diferenţa dintre donner (= faire avoir) şi montrer (= faire voir), pentru că lexicalizarea e; obligatorie în primul caz şi facultativă în al doilea, ceea ce nu se întâmplă în română: într-o interpretare mai specializată, dar curentă* lexicalizarea este procesul prin care o sintagmă* constituită din morfeme* libere se transformă într-o sintagmă fixă, comutabilă (vezi COMUTARE) din punct de vedere paradigmatic* în interiorul unei clase lexematice: rom. r/e îndată se opune Iui actinii de care nu diferă prin comportamentul său morfo-sintactic şi semantic. Se delimitează gradul de Iexicalizare în funcţie de formele mai mult sau mai puţin fixe ale sintagmelor: rom. a o lua la fugă, fr. se mettre â fuir. Intr-o accepţie mai restrânsă, lexicalizarea poate antrena relaţiile de gen si de număr în direcţia normalizării formelor. In româna mai veche, forma de singular copaci(u) nu era diferenţiată de plural, diferenţă exprimată de opoziţia actuală copaci copaci care lexicalizează numărul, în sens mai larg, se vorbeşte de lexicalizarea tropilor, când o serie de sensuri figurate ale cuvintelor (care au suferit o metonimie*, sinecdocă* sau metaforă*, vezi şi CATACREZĂ) capătă o utilizare generală. Lexicalizarea se realizează în două etape: una înainte de faza actuală şi a doua în curs de realizare. Astfel, în limba veche, vană este atestat cu sensul de „verdeaţă, vegetaţie4*; apoi a însemnat „verdeaţă înfrunzită**, pentru ca, prin sinecdocă*, „întreg pentru parte1*, să desemneze „o anumită plantă** (numită dialectal în română curechi), ASM LEXICOGRAFIE Disciplină lingvistică elaborată treptat, care a apărut mai întâi (sec. al XVI-lea) prin practica alcătuirii diverselor dicţionare* pentru anumite limbi (1) şi, mult mai târziu (sec. al XX-lea), ca tehnică elaborată si comentată de alcătuire a i • dicţionarelor, domeniu al lingvisticii* aplicate (2). 1) în mod concret, având în vedere alcătuirea dicţionarelor, lexicografia este foarte veche, datând din epoci îndepărtate, când glosarele sau nomenclaturile nu erau publicate. în Franţa, primele dicţionare* apar în sec. al XVI-lea şi al XVII- lea - dicţionarele Academiei Franceze -Richelet, Furetiere, Trevoux sau în sec. al XVIII- lea - Enciclopedia lui d'Alembert şi LEXICOLOGIE 289 Diderot. Pentru limba română se cunosc unele dicţionare mai vechi, nepublicate (dintre care Anonymus Caransebiensis, datând de la sfârşitul sec. al XVII-lea ori începutul sec. al XVIII-Iea); Lexiconul de la Buda este primul dicţionar publicat, în 1825; de la sfârşitul sec. al XlX-lea, apar numeroase dicţionare, chiar dacă multe dintre ele rămân numai cu valoare istorică. Dicţionare diversificate, de tipuri diferite, au apărut numai; înultimele decenii (vezi DICŢIONAR). 2) Ga ştiinţă a elaborării dicţionarelor (vezi tipologia. sub DICŢIONAR), lexicografia a apărut şi Sra dezvoltat în; ultimele decenii ale sec. al XX-lea. Ea presupune perfectarea tehnicii concrete, practice şi intuitive de clasificare alfabetică a cuvintelor, de grupare a sensurilor, de ilustrare a acestora cu citate; dar, mai ales, apare necesitatea unei concepţii teoretice privind definirea unităţii lexicale, tipologia definiţiei* în corelare cu un anumit tip de semantică* (vezi METALEXl-COGRAFIE). în momentul de faţă, se dezvoltă lexicografia computerizată sau lexicografia asistată de ordinator, preocupată de tehnicizarea şi ameliorarea tuturor etapelor premergătoare alcătuirii dicţionarelor: documentarea textuală, stocarea bazelor de date, elaborarea de programe cu scopul de a ajuta redactarea din perspectiva unei coerenţe textuale a dicţionarului. în Franţa, de ex., s-au elaborat tehnici informatice de cercetare a unui corpus vast, de stabilire a condiţiilor de utilizare a cuvintelor şi a sensurilor; sunt cercetate 90 până la 180 de milioane de ocurenţe, un număr mare de texte (2 000) şi de scriitori (900), pe baza cărora s-a elaborat la Nancy FRAN-TEXT-ul pentru TLF („Tezaurul Limbii Fran-ceze“)- S-au mai creat dicţionare consultabile pe MINITEL, dicţionare electronice de buzunar (DICOTRONIC - 220) sau dicţionare electronice destinate tratamentului automatic al textului: de cuvinte simple (DELAS - 80 000 de intrări), de forme flexionare (DELAF^- 650 000 de forme), dicţionare de radicali (DELAR), de forme compuse (DELAC - 90 000 de intrări) ş.a. Dezideratul elaborării unei lexicologii computerizate preocupă majoritatea centrelor de cercetare lexicografică şi lexicologică din Europa şi din alte părţi. în România, lexicografia (în sensul 2) este reprezentată de puţine lucrări, preocupate mai ales de aspectul istoric (Iorgu Iordan, M. Seche) şi de încercarea unei abordări teoretice în cadrul Institutului de Lingvistică al Academiei Române. A AM LEXICOLOGIE Disciplină ştiinţifică (relativ recentă în raport cu lexicografia*) care se ocupă de studiul lexicului* (vocabularului*) unei limbi din diferite perspective şi cu diferite metode. Definirea cuvântului* este o problemă esenţială pentru lexicologie şi, în general, unitatea lexicală este considerată izolat de context sau de enunţ, a cărui importanţă este doar implicită. Lexicologia tradiţională ia ca unitate de bază cuvântul, studiat fie sub aspectul sensului (mai ales ai schimbărilor de sens, vezi SEMANTICĂ; ONOMASIOLOGIE), fie sub aspectul originii (stabilirea etimonurilor şi a originii lor, vezi ETIMOLOGIE). Până la apariţia semanticii, lexicologia a fost singura care s-a ocupat de problemele semnificaţiei în lingvistică. Lexicologia a introdus descrierea câmpurilor* semantice, aplicând atât abordarea semasioiogică*, cât şi pe cea onomasiologică*: lexicologia capătă autonomie de la F. de Saussure, care consideră cuvântul ca făcând parte dintr-o structură, iar sensul cuvântului se defineşte negativ, în funcţie de raporturile în care e angajat cu alte cuvinte. Elaborarea metodelor de analiză semică* are tendinţa de a transforma lexicologia într-o semantică lexicală, cu preocupări în mod esenţial taxinomice. Cercetările lexicologice s-au dezvoltat şi se dezvoltă în continuare în direcţia lexicologiei statistice (vezi FRECVENŢĂ; BOGĂŢIE; CONCENTRAŢIE; STATISTICĂ LEXICALĂ). în direcţia formalizării şi informatizării merg şi cercetările utile în lexicologia computerizată. Ca şi lexicografia, lexicologia se ocupă de definirea sensului (vezi DEFINIŢIE). în sens foarte larg, lexicologia cuprinde studiul tuturor mecanismelor de formare a unor creaţii lexicale noi (vezi DERIVARE; COMPUNERE; CONVERSIUNE). Prin preocupările sale, lexicologia este în mod esenţial eterogenă şi interdisciplinară. A AM. LEXICON Listă de unităţi lexicale aranjate într-o ordine anumită şi conţinând o informaţie specifică în funcţie de scopul urmărit. Sin: dicţionar*; vocabular*; termenul lexicon este preferat pentru lexicul de specialitate (vezi, de ex., lexicon teh-tiic) şi pentru gramaticile formale* de tip generativ*. ® în gramaticile formale, se face distincţia între lexiconul mental, intern fiecărui vorbitor nativ, conţinând întreaga informaţie sintactică şi se-mantico-sintactică asupra categoriilor sintactice 290 LIBER,-A si a formativelor* lexicale, informaţie care, în concepţia chomsky ană; este parţial înnăscută şi parţial dobândită; şi lexiconul gramaticii, propus de cercetătorînintenţia de „descoperire" a celui mental (veziMODELARE); Lexiconul este; alături de sistemul de reguli; o parte componentă a gramaticii; fiind alcătuit, la rândul lui; dintr-un vocabular auxiliar, setul de simboluri reprezentând categoriile sintactice; şi un vocabular terminal; setul de lexeme şi de morfeme din limba supusă modelărui îri ansamblul gramaticii, poziţia şi roiul lexiconului, precum şi structura articolelor au diferit de la un model de gramatică la altul, a) în gramatica generativă* standard, lexiconul este o parte a gramaticii aparţinând subcomponentului sintactic, strâns legată de regulile* lexicale. Fiecare articol de lexicon este conceput ca o pereche (D, C), unde C este un simbol complex*, iar D, o matrice* de trăsături fonologice, căreia i se asociază un ansamblu de mărci semantice. Astfel, intrările lexicale se prezintă ca simboluri complexe în forma: băiat [+ N, + Numărabil, + Animat, + Uman, + Masculin, - Matur], a distruge [+ Verb, + - GN, ± Animat, - Complementizare]. b) în orientările seman-ticiste şi pragmatice ale deceniului al VUI-lea (Gh. J. Fillmore, J. Gruber), pe lângă proprietăţile decurgând din subcategorizare, lexiconul înregistrează indicaţii suplimentare asupra tipului semantic şi pragmatic de predicat, incluzând caracterizarea configuraţiei* lui cazuale (într-o gramatică a „cazurilor44 de tip Fillmore) şi condiţiile (engl. happiness conditions) care trebuie satisfăcute pentru folosirea pragmatic adecvată a predicatului. Vezi, de ex., detalierea în lexicon a predicatului verbal acuza: + Performativ, ± Locudonar, + Momentan argumente: X, Y, Z cazuri: agent, ţintă, obiecdv prepoziţii: engl. by (pentru Agent), (pentru Ţintă), of (pentru Obiectiv) subiectul normal: X obiectul normal: Y presupoziţii: Z este o activitate X „apreciază44; Z este „rău44 X şi Y sunt animate semnificaţie: X judecă (Y a cauzat ceva), c) în GB*, ca şi în gramatica generativă standard, lexiconul este o parte componentă a gramaticii, dobândind însă, în ansamblul gramaticii, un rol mult mai însemnat, ca urmare a introducerii principiului proiecţiei*, ceea ce înseamnă „proiectarea44 integrală a trăsăturilor sintactico-semantice a lexemelor din lexicon în sintaxă, proiectare la toate nivelele sintaxei: D-Structură*, S-Structură*; FL (= formă logică*), o Lexiconul înregistrează; pentru fiecare formativ lexical, configuraţia* lui afgumentală, adică numărul obligatoriu de argumente*; configuraţia lui tematică, adică relaţiile semantice (sau roluri* tematice) ale fiecărui argument ul raport cu predicatul; precum şi unele proprietăţi de subcategorizare (realizarea ca nominal sau ca propoziţie a unui argument; saturarea sau nesaturarea acestora etc.). Potrivit concepţiei lexicaliste*, adoptate de această gramatică (vezi LEXICALIST), lexiconul înregistrează, independent, derivatele postverbale şi postadjectivale, care, cu mici diferenţe privind nonobligativitatea exprimării unor argumente, păstrează aceeaşi structură argumentală şi aceeaşi structură de roluri ca şi predicatele cu care se înrudesc morfologic. Vezi, de ex., detalierea în lexicon a verbului ucide şi a substantivului postverbal alergare: alergare: substantiv AG (GN) ucide: verb AG PAC GN GN i j care „se citesc44 astfel: verb, cu două argumente, cărora li se atribuie rolurile agent şi pacient, cu ambele argumente realizate nominal (GN), saturate obligatoriu şi distincte referenţial (vezi indicii i, j), respectiv, substantiv, cu un singur argument, care primeşte rolul agent, argument a cărui exprimare nu este obligatorie (vezi paranteza rotundă). G.P.D. LIBER,-Ă 1. Variante Realizări ale unei invariante* (ale unui fonem* sau morfem*) nedeterminate contextual, aflate în distribuţie noncontrastivă*; vezi, de ex., alofonele* [n] şi [r|], constituind două pronunţii posibile ale fonemului n din bancă (mai frecventă este pronunţia [bar|că], dar sunt înregistrate şi pronunţii ca [bankă]) sau vezi alomorfele* -e şi -uri ale pluralului neutru din vecinătatea radicalului chibritSe opun variantelor contextuale, aflate în distribuţie complementară*. 2. Variante literare Forme circulând paralel în limba literară* actuală, acceptate de lucrările normative (vezi DOOM) şi deci considerate corecte. Aparţin unei zone lingvistice „de 291 toleranţă4*, fiind locul de manifestare a preferinţelor subiective ale vorbitorilor de limbă literară, preferinţe explicabile prin deprinderi lingvistice proprii, determinate de regiunea în care a fost învăţată limba literară, de vârsta vorbitorului, de mediul cultural şi profesional în care este utilizată limba literară, de situaţia de comunicare etc. Lucrările normative actuale, mai puţin constrângătoare şi mai fidele uzului lingvistic, adriut un număr considerabil de variante literare libere; marcate; - în cadrul aceleiaşi intrări de dicţionar, prin separarea celor două sau chiar trei forme prin bară oblică [/] (vezi situaţii cu două variante ca: adică / adică; esofage i esofaguri; ghionti I ghiorituri; garafă / carafă; heteroclit / eteroclit; harpă / harfă; evaporă i evaporează; îndrumează / îndrumă sau cu trei variante ca: altminteri i alminterea I altmintrelea etc.). O preferinţă normativă este indicată şi din partea legiuitorului, prin ordinea în care sunt înregistrate variantele, ® Se disting următoarele tipuri de variante literare libere: a) variante fonetice (variante care se deosebesc prin pronunţia unui sunet sau a unui grup de sunete; vezi: ghiorăi I chiorăi; mănăstire I mănăstire); variantele fone-ticesubordonează şi pe cele accentuale (variante care se deosebesc numai ca accent; vezi: adică I ădicâ; hatman / hatmân; intim i intim), precum şi pe cele de silabaţie (variante care se deosebesc prin numărul de silabe, deci prin pronunţia unui grup vocalic fie ca diftong, fie ca hiat; vezi pronunţia formei aceştia: -tia I -ti-a)\ b) variante morfologice, fie din flexiunea numelui, fie din cea a verbului, variante care, în cea mai mare parte, reflectă tendinţe* morfologice din româna actuală; vezi forme variante ca: gâdei I gâdelui; mămicăi / mămicii I mămichii; hamacuri / ha-mace; tăvălugi / tâvăluguri; ignorează I ignoră; înfiripează f înfiripă; dăinuieşte i dăinuie; datora I datori; împături l împături; scrijeli!scrijela etc,; c) variante lexicale, unele privind afixele lexicale (vezi perechile: găurea igăurică; mărgea / mărgică sau perechi de tipul: tongan / ton-galez\ altele privind variante etimologice, forme neologice pătrunse prin filiere diferite (vezi: funcţie / funcţiune; harpă / harfă); d) variante ortografice (vezi exemple numeroase de variante cu cratimă şi fără cratimă, după cum tempo-ul vorbirii este mai rapid sau mai lent: de aici, de-aici; de apoi, de-apoi; de aproape, de-aproa-pe etc.). DOOM-ul îşi limitează informaţiile la aceste tipuri de variante, căci alte niveluri LICENŢĂ ? lingvistice (cel sintactic sau cel frazeologic) nu intră în obiectivele acestui dicţionar, dar ideea variaţiei literare libere poate fi extinsă şi Ia aceste ultime domenii (vezi variantele sintactice: pot pleca / pot să plec sau variantele frazeologice: a o face pe nehunul I a o face pe grozavul; a o rupe la fugă I a o lua la fugă etc.). 3. Morfem •v / Afix ^ Vezi (MORFEM) MOBIL. 4. Grup sintactic ^ Grup sintactic cu o organizare internă clară, în care fiecare component îşi păstrează autonomia şi îşi actualizează valenţele* proprii; sin. ana-lizabil*; se opune grupului fvC (sau neanalizabil). Să se compare statutul sintactic al grupurilor: îşi bate joc (de ceva, de cineva) şi îşi bate copiii (neascultători). Numai în cel de al doilea, elementele componente îşi manifestă disponibilităţile combinatorii specifice şi, implicit, autonomia* sintactică şi semantică, având caracteristica de grup liber. 5. Nominal ^ în GB", în teoria legării (vezi LEGARE), nominal referenţial, a cărui interpretare semantică nu depinde de a altui nominal; se opune nominalului legat*. 6. Topică ~ Trăsătură a topicii" de a permite schimbarea, în cadrul grupurilor sintactice, a ordinii (ermenilor în raport cu centrul* de grup sau a determinanţilor, unul în raport cu altul, fără modificarea funcţiilor sintactice, ci numai ca variaţie stilistică sau de focus* informaţional; se opune topicii fixe*, în limbile cu topică liberă, rolul sintactic distinctiv al topicii este nul, mărcile sintactice fiind flexionare sau de alt tip. e Deşi în română există preferinţe pentru o anumită aşezare sintactică a componentelor, ceea ce a determinat caracterizarea tipologică a românei ca limbă „head first“, deci cu centrul de grup aşezat pe prima poziţie şi cu determinanţii postpuşi, totuşi româna acceptă, cu rol stilistic şi pragmatic, variaţia de topică în sintagmele: Nume - Adjectiv calificativ; Verb - Complement (direct sau indirect); Verb - Subiect. Se poate spune, în comparaţie cu limbile franceză şi engleză, că româna are o topică mai liberă decât a acestora; în consecinţă, în ansamblul mărcilor* sintactice, topica are un rol mult mai restrâns. 7. Stil / Vorbire indirect(ă) ^ Vezi STILin. G.P.D. LICENŢĂ 1. Figură* retorică, utilizată mai ales în arta oratoriei, care constă în exprimarea liberă a unei idei, chiar dacă aceasta şochează auditoriul şi îl pune pe vorbitor într-o postură dificilă: licenţa 292 LIMBAJ este însoţită adesea de o formulă de scuză (ier-tdti-mi îndrăzneala; dacă se poate spune aşa) şi pdătefifolosităihscopparodicr^or/e/a^anoa^ tm are de scbp^sâ încurajeze istoria română i pentru că, daţi-mi voie să vă spui, din punctul de vedere economic, stăm rău. (...). în Iaşi, de exemplu, - permiteţi-mi această digresiune, este tristăi dar adevărată! -în Iaşi n-avem nici un negustor roman, nici unul! (Caragiale). 21* poetică Libertate care se concede scriitorului de a nu respecta normele lexico-grâmaticale curente; de obicei pentru a se putea încadra în exigenţele regulilor metrice; • Licenţa poetică se poate realiza la toate nivelurile limbii: a) fonetic: schimbările de accent (Viaţa-mi se scurge ca şi murmura - Eminescu); omisiunile de silabe şi eliziunile prin fonetică sintactică (Pân-ce-n sfârşit ajuns-am să mângâi chipul sfânt - Eminescu); apariţia hiatului* pentru respectarea măsurii* în prozodie* (Mai suna-vei, dulce corn, i Pentru mine vre odată? - Eminescu); b) morfologic: forme nenormale în flexiunea substantivului / verbului (Pe râul dorului, mânat de vânture / Veni odat' - Eminescu; Privea în zare cum pe mări / Răsare şi străluce - id.); c) sintactic: libertăţile de topică* (Te iată iarăşi singur, în lumea cât o scoică — Arghezi); d) lexical: variante fonetice vechi (Iar voinicul s-apropie şi cit mâna să el rumpe / Pânza cea acoperită de un colb de pietre scumpe - Eminescu); cuvinte dialectale ori aparţinând straturilor joase ale vocabularului (Tu te-ai dumicat cu mine, vaporos ^- Arghezi; Pe tine, cadavru spoit cu unsoare; / Te blestem să te-mpuţi pe picioare-id.); chiar tropii* pot fi consideraţi forme extreme de licenţă poetică, în măsura în care cuvântul utilizat ca trop este un verbum improprium (H, Lausberg). MM. limbaj Ansamblul limbii*, ca instituţie socială comună tuturor subiecţilor care o vorbesc, şi al diş-nursului% ,c_a realizare indiy^duală a vorEinilîa texte sau mesaje* concrete. înlf:b'iriterpretare mai 'pfecîsaTTimbajul se delimitează de limbă*, cu care este uneori cvasiechivalent, alteori în opoziţie: amândouă desemnează ansambluri semnifi-cante utilizate mai ales în scopuri comunicative. Interpretarea lor ca parţial echivalente implică însă o diferenţă de extensie: o limbă este în mod necesar un limbaj, în timp ce un limbaj nu este obligatoriu o limbă: limbajul animalelor, limbajele artificiale, limbajului pictural sau muzical etc-nu sunt limbi. Numai limbajele care sunt şi limbi fac obiectul lingvisticii*. în lingvistică; limbajul înseamnă altceva decât în uzanţa curentă a termenului: 1) o abstracţie construită plecând de la limbi pentru a desemna caracterul general sau universal. Se distinge realizarea limbajului ca activitate în comunicare de facultatea de a vorbi proprie numai omului, bazată pe com-ponente psiho-fizice comune (aspectele specifice sUnt studiate de psiholingvistică* şi de sociolingvistică*); reflectate îri dubla articulaţie* (vezi şi VORBIRE). Deci, în concepţia saussuriană şi postsaussuriană, limbajul se defineşte în opoziţie cu limba: limba este o parte a limbajului care există printr-o practică socială a numeroase acte de vorbire concrete. Ca ansamblu al limbii şi al discursului*, limbajul devine cvasisinonim cu vorbirea*, înţeleasă în general drept competenţă, facultate (E. Coşeriu), nu în mod particular, ca realizare individuală (F. de Saussure). Delimitarea limbajului de limbă este utilă în lingvistica francofonă (fir. langage s-a degajat definitiv de cvasisinonimul langue în sec. al XlX-lea); numeroase limbi nu au însă decât un singur termen pentru a desemna realităţile diferite discutate aici; 2) o concretizare care evită ambiguităţile prin utilizarea în anumite contexte: limbajele de specialitate sau profesionale (dar şi limbi, stiluri funcţionale*); care îşi propun redarea unui conţinut de idei specific în raport cu o activitate profesională oarecare, în funcţie de o anumită viaţă social-culturală. în această interpretare, limbajele se realizează în acord cu o ştiinţă sau activitate oarecare şi se manifestă ca un fapt produs, o activitate creatoare concretă (vezi FUNCŢIONAL3 [LIMBAJ / STL]). • Tot ca o interpretare a unei exprimări într-un domeniu specializat se înscrie şi cvasisinonimia dintre limbaj şi metalimbaj*. De asemenea, limbajul popular (vezi ORALITATE). Se poate propune o tipologie a limbajului, deşi o taxinomie completă este greu de făcut: o Se opune limbajul uman (care se caracterizează prin dubla articulaţie şi elasticitatea discursului) limbajelor animale (vezi ZOOSE-MIOTICĂ). 9 Se opun limbajele naturale (care au structuri imanente pentru că subiectul uman nu participă la ele decât ca utilizator), limbajelor artificiale (care sunt sisteme simbolice construite, ca limbajul de programare, informatica, logica ş.a.). 9 Se delimitează limbajele care acordă LIMBĂ 293 prioritate semnificantului*: scrierea morse, braille, fotografie, muzică, de limbajele care se preocupă de semnificat*: ideografia, poezia romantică ş.a. sau atât de semnificant, cât şi de semnificat, limbajul documentar (vezi SEMIOTICĂ). Toate limbajele au unele caracteristici comune: ® sunt biplane, alcătuite dintr-o latură semnificant şi una semnificat; ® orice limbaj este articulat, deoarece proiecţia discontinuului asupra conţinutului* este făcută din diferenţe şi opoziţii*; « alte caracteristici ţin de o teorie semiotică (vezi SEMIOTICĂ). Vezi LIMBĂ; LINGVISTICĂ; STILISTICĂ; SEMIOTICĂ. AJ3.V LIMBĂ I. Termen general, specializat în lingvistică*, care admite mai multe interpretări: 1) Singularul generic: termen lingvistic care corespunde facultăţii limbajului* (cel de-al doilea sistem de semnalizare) (vezi şi VORBIRE). 2) Singularul pentru plural cuprinde toate limbile de pe glob, moarte sau vii. Cu această interpretare, este mai precis pluralul (limbi), când se desemnează toate idiomurile naturale care au cel puţin 3 000 de cuvinte. Limbile naturale pot fi vii, când sunt folosite în comunicarea orală sau scrisă din diferite ţări. Limbile vorbite se pot manifesta prin forme diferenţiate numite dialecte* şi graiuri. In acest caz, limba are un caracter naţional, opus dialectelor şi graiurilor, care au un caracter regional. Nu se poate stabili identitatea dintre limba naturală şi cea a unui stat, pentru că există limbi ca franceza, engleza, care se vorbesc şi în alte state decât Franţa, Anglia. Numărul limbilor vorbite este foarte mare (aproximativ 4 000) şi ceea ce se studiază este tipologia lor (vezi FAMILIE). Limbile naturale au ca specific dubla articulaţie*, un sistem de comunicare care se bazează pe semrţ£ vocalice specifice unei comunităţi lingvistice. Limbile naturale sunt supuse schimbărilor (vezi SINCRONIE; DIACRONIE; ÎMPRUMUT; NEOLOGISM etc.). Limba naturală poate fi maternă, dobândită de vorbitor din copilărie, prin învăţarea limbajului din ţara lui de origine, sau străină (limbă-ţintă), învăţată în diverse împrejurări. Limba artificială se defineşte în opoziţie cu cele naturale (vezi LIMBAJ). Limba moartă este limba naturală care nu se mai foloseşte ca mijloc oral de comunicare, dar care e consemnată în documente, texte literare etc. 3) Singularul specific desemnează o limbă naturală oarecare, de ex., limba română, franceză etc., valoare care se mai poate preciza în funcţie de alte situaţii. ® Singularul limbii (opusă vorbirii sau uzajului) este un termen lingvistic specializat care desemnează sistemul general al unei limbi date; este o delimitare introdusă în lingvistică* de F. de Saussure pentru a desemna cel mai important sistem de semne prin care oamenii comunică între ei; celelalte sisteme de semne se explici-tează printr-o limbă naturală oarecare (vezi LIMBAJ; SEMIOTICĂ). Limba interpretată ca sistem de semne este o abstracţie a lingviştilor, dedusă din vorbire, care rezumă toate felurile de diferenţă: regională, socială etc.; în felul acesta, limba implică o mare diversitate. în mod obişnuit, se cercetează limba scrisă, standardizată, care cuprinde o normă implicită reflectată în alegerea corpusului (^ standard, vezi FUNCŢIONAL,). Limba, în sens riguros ştiinţific, desemnează un ansamblu de sisteme legate unele de altele; unităţile fiecăruia dintre aceste sisteme (sunete*, foneme*, morfeme*, lexeme*, cuvânt*) sunt identificate în funcţie de relaţiile de echivalenţă sau de opoziţie dintre aceste unităţi (vezi COMUTARE). într-o limbă, un semn* nu se defineşte ca atare decât în raport cu alte semne şi îşi obţine valoarea din opoziţiile sau asociaţiile pe care le contractează. Saussure a ilustrat această idee prin comparaţia jocului de şah: unităţile limbii sunt asemănătoare pieselor din jocul de şah, a căror valoare depinde de poziţia pe tabla de şah, valoare care nu poate fi influenţată de elemente externe (cum ar fi istoria jocului de şah). Limba intervine ca mediator între două zone amorfe: pe de o parte, expresia sonoră şi, pe de altă parte, conţinutul noţional. De aceea, limba este considerată o formă* şi nu o substanţă*, o convenţie adoptată într-o comunitate umană în care funcţionează ca sistem de semne şi ca instituţie socială (vezi LINGVISTICĂ; LIMBAJ). Limba constituie nivelul istoric al limbajului (E. Coşeriu). ® - literară: Vezi LITERARj. II. Limba mai desemnează muşchiul lingual, organul care joacă un rol principal în fonaţie* (prin supleţea, mobilitatea şi poziţia sa în cavitatea bucală) antrenând modificări importante ale acesteia. Vezi ARTIFICIAL; CLASIFICARE A LIMBILOR; CENTUM SATEM; COMPETENŢĂ; LIMBAJ; LINGVISTICĂ; MORT, MOARTĂ;’ STILISTICĂ; SEMIOTICĂ. A.B.V. 294 LINEAR,-Ă LINEAR,-Ă (CARACTER -). Proprietate a semnelor^ unei limbi de a fi succesive în rimp si / sau în> spaţiu (vezi ARBITRAR (AL) SEMNULUI; SEMN LINGVISTIC). .... A.B.V. LINEARITATE în structuralism*, una dintre proprietăţile fundamentale ale limbii, constând în caracteristica limbii de a apărea, Ia diverse niveluri*, ca o suită de elemente discrete*, dispuse în succesiunea lor pe axa sintagmatică* a limbii Astfel, fiecare morfem* este o suită de foneme*, fiecare cuvânt*, o suită de morfeme; fiecare enunţ*, o suită de cuvinte; fiecare text*, o suită de enunţuri. • La nivel sintactic, se face distincţie între ordinea lineară, neierarhică, a conexiunilor de termeni şi ordinea lor structurală, totdeauna ierarhică. în timp ce ordinea lineară apare direct observaţiei, prin succesiunile de vecinătăţi, ordinea structurală este subiacentă, trebuind să fie dedusă (descoperită) din manifestări de structură ale combinaţiilor de vecinătăţi. Ordinea lineară înregistrează distribuţia* termenilor, în timp ce ordinea structurală indică ierarhia funcţională* a componentelor. Ordinea structurală cunoaşte modalităţi diferite de marcare grafică de la o şcoală lingvistică Ia alta, fiind notată sub forma schemelor■*, din gramatica de tradiţie pedagogică, a stemelor\ din gramatica structurală a lui L. Tesniere, a arborilor* (sau a indicatorilor* sintagmatici), din gramatica generativă etc. -■ G.P.D. LINGVISTICĂ Studiu ştiinţific eterogen şi multiform, după cum obiectul său specific de cercetare este limbajul*, limba* sau vorbirea*. în interpretarea cea mai largă, lingvistica este ştiinţa limbajului (înglobând psiholingvistica* şi sociolingvistica*), ştiinţa care explorează mecanismele acestuia prin studiul mai multor limbi* naturale (ceea ce înseamnă că este implicat şi studiul limbilor). Lingvistica porneşte de la ideea că între limbi nu există diferenţe de natură, ci numai privind particularităţile lingvistice. Toate limbile au structuri cu trei niveluri: 1) al sunetelor, 2) al înlănţuirii gramaticale şi 3) al sensului, care constituie fiecare în parte obiect de studiu al lingvisticii. După nivelurile* identificate prin analiză, lingvistica se divide în mai multe discipline: fonetică*, fonologie*, ortografie*, gramatică* (morfologie** sintaxă*); lexicologie*, lexicografie*, semantică*. • Lingvistica se mai ocupă de raporturile dintre limbi şi istoria acestora, studiază ramificaţiile teritoriale ale idiomurilor, etimologia formelor lingvistice ş.a. (vezi ETIMOLOGIE; DIALECTOLOGIE); o Lingvistica actuală este rezultatul unui lung parcurs istoric; încă din Antichitate; când s-ă practicat ca o ştiinţă empirică; bazată pe observaţia cercetătorului; Până în Renaştere, aii existat preocupări privind problemele definirii şi esenţei limbajului, dar s-a Scut mai puţin descfL erea unor limbi concrete. După Renaştere; apare atitudinea teoretică şi interesul pentru descrierea anumitor faze istorice ale unei limbi, explicân-du-se faptele istorice şi urmărindu-se evoluţia limbilor. • Secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea reiau unele teme mai vechi, dar constituie epoca elaborării gramaticilor generale (Gramatica de Ia Port-Royal şi gramaticile concrete ale unor limbi). Secolul al XlX-lea pune în prim plan studiul limbii „în sine şi pentru sine“, ceea ce marchează începuturile lingvisticii ca ştiinţă independentă. Se elaborează metoda comparativ-istorică*, care îşi propune studiul sistematic ăl corespondenţelor dintre limbi înrudite (adică în familii* istorice, vezi FAMILIE). Studiul se bazează pe legi fonetice şi gramaticale şi pe procedeul reconstrucţiei*, când se avansează în trecut (se dezvoltă lingvistica indo-europeană). Constituirea gramaticii comparate este considerată ca unul dintre momentele fundamentale privind constituirea lingvisticii ca ştiinţă independentă. Secolul al XX-Iea este dominat de publicarea (în 1916) a cursului de lingvistică generală al lui F. de Saussure, care (alături de Cercul lingvistic de la Praga), a pus bazele lingvisticii structurale, dotată atât cu o teorie, cât şi cu o practică operatorie. Lingvistica structurală şi-a afirmat, prin aceste direcţii autonomia ca obiect şi metode de cercetare (vezi ANALIZĂ; COMUTARE; DISTRIBUŢIE; TRĂSĂTURĂ DISTINCTIVĂ; OPOZIŢIE).' Obiectul ştiinţei lingvistice este limba*, sesizată în sincronie*, considerată ca un sistem compus din unităţi fundamentale, semnele (entităţi fizice cu două feţe: semnificant* şi semnificat*, vezi SEMN; ARBITRAR (AL) SEMNULUI). Semnele îşi obţin valoarea din relaţiile cu alte semne. O contribuţie la dezvoltarea structuralismului au adus glosematica* şi distribuţionalismul, iar lingvistica este dominată de problemele teoriei asupra limbajului şi de elaborarea conceptelor. Gramatica* generativă şi transformaţională, dezvoltată ca o continuare a structuralismului, se înscrie ca o tendinţă teoretică de a explica mecanismul limbilor la nivelul structurii de adâncime* şi al structurii de suprafaţă* (vezi GENERA-TIVISM). • în ultimele decenii ale sec. al XX-lea, lingvistica se dezvoltă în interdependenţă cu alte domenii ştiinţifice (vezi PSIHOLINGVISTICĂ; SOCIOLINGVISTICA ş.a.). Dintre acestea se remarcă îrfi special,; în momentul de faţă, lingvistica informatică şi informatica lingvistică, curente care nu sunt egale pe plan teoretic. Lingvistica informatică utilizează informatica pentru nevoile lingvisticii, fiind o lingvistică asistată de ordinator, preocupată atât de probleme teoretice, cât şi de aspecte practice (vezi APLICATĂ; MATEMATICĂ; STATISTICĂ LEXICALĂ). Informatica lingvistică s-a constituit în jurul unei lingvistici restrânse la morfosintaxă, fiind mai ales o ramură a lingvisticii aplicate*. Abordarea istorică a limbilor coexistă cu lingvistica sincronică şi teoretică (vezi SINCRONIE; DIACRONIE), ceea ce face din sec. al XX-lea cea mai neunitară perioadă din evoluţia ştiinţifică a lingvisticii. ® Dominantele lingvisticii de-a lungul timpului (care revin diferit în epoci diverse) sunt teoria şi descrierea - pe de o parte şi comparaţia şi istoria - pe de altă parte. în cursul unei lungi istorii, conceptele şi metodele lingvisticii au cunoscut în mod necesar mutaţii considerabile care nu împiedică lingvistica contemporană să utilizeze noţiuni introduse încă din Antichitatea greco-latină (vezi PARTE DE VORBIRE). ® Obiectul dificil de delimitat al lingvisticii, precum şi evoluţia ei complexă şi eterogenă, o plasează în raporturi cu diverse tipuri de ştiinţe: cu ştiinţele umaniste şi ale culturii (care admit creaţiile libere ale omului), cu ştiinţele sociale (lingvistica însăşi fiind, în genlral, o ştiinţă socială, caracter mai evident în domenii ca sociolingvistica, onomasiologia* ş.a.); studiul istoric al limbilor, realizat după legi riguroase, stabileşte tangenţe cu ştiinţele naturii; în unele domenii, mai ales în lingvistica sec. al XX-lea, se manifestă modelul şi influenţa ştiinţelor exacte (vezi GRAMATICĂ GENERATIVĂ; STATISTICĂ; FRECVENŢĂ). Progresul diverselor teorii lingvistice, al analizei discursului, a determinat dezvoltarea stilisticii* lingvistice, o analiză a tropilor* de interes în toate tipurile de comunicare lingvistică (vezi STILISTICĂ; LITERAR ,-Ă 295 RETORICĂ; TROP), ceea ce plasează lingvistica în cadrul mai larg al filologiei*. Vezi APLICATĂ (LINGVISTICĂ); MATEMATICĂ (LINGVISTICĂ). A.B.V. LITERAR, -Ă 1. Limbă ** Registru cultivat, aspectul cel mai îngrijit al limbii unei comunităţi, codificat prin existenţa unor norme* (situate în afara oricărei particularităţi teritoriale) şi consolidat prin scris, a) Aspectul îngrijit presupune existenţa caracterului conştient în utilizarea variantei literare prin opoziţie cu cele uzuale. întrucât variantele dialectale nu sunt imuabile în istoria limbii, nici aspectul îngrijit nu este acelaşi pe parcursul evoluţiei limbii literare, b) Codificarea variantei literare prin norme se află de asemenea într-o continuă schimbare: începutul procesului (situat, pentru limba română, în sec. al XVI-Iea) se caracterizează prin norme izolate, care conservă în parte trăsături regionale. în sec. al XVI-lea, de exemplu, două categorii fundamentale de texte româneşti - manuscrisele maramureşene şi tipăriturile diaconului Coresi - sunt redactate fiecare conform unei norme regionale proprii (Nordul Transilvaniei - Maramureş vs. Sud-Estul Transilvaniei - Nordul Munteniei). Procesul evolutiv de reducere a normelor regionale reprezintă istoria limbii literare, iar constituirea variantei literare se caracterizează prin consolidarea unei norme supradialectale unice; în română, aceasta se instaurează definitiv abia spre sfârşitul sec. al XlX-lea. c) Dezideratul consolidării prin scris al variantei literare evidenţiază faptul că limbile literare sunt indisolubil legate de apariţia şi dezvoltarea scrisului*, formă fundamentală de răspândire a normei literare; istoria limbii literare este istoria aspectului scris al unui idiom, istoria variantei de cultură a acestuia. Există, însă, în perioada modernă şi o limbă literară vorbită*, utilizată cu deosebire în comunicarea ştiinţifică / didactică / eventual doar cultivată de către persoanele posedând o anumită instrucţiune (I. Iordan); această variantă apare ulterior limbii literare scrise şi derivă din aceasta. • Limba scrisă şi limba vorbită reprezintă două sisteme paralele ale aceluiaşi idiom care coexistă de Ia originile limbii literare. Elemente de limbă vorbită sunt înregistrate şi în scris în tot cursul procesului de constituire a limbilor literare. în 296 UTERARt-Ă (continuare) română; de exemplu; se pot deosebi încă din secolele al XVII-lea ~ al XVHI-Iea două tendinţe bine delimitate: o direcţia savantă (reprezentată de M. Costin, Stolnicul Const. Cantacuzino, D. Cantemir) şi o direcţie bazată pe limba vorbită şi popul ară (L Neculce, Anonimul Brâncove-nesc); seci al;XIX-lea se divide aproape programatic în cele două direcdi; iar naşterea literaturii române în variantă modernă se va caracteriza tocmai prin acceptarea de principiu a influenţei populare, folclorice şi orale asupra operelor culte; cele două tendinţe divergente pot fi urmărite până în faza contemporană a limbii literare. • Una dintre trăsăturile definitorii ale limbii literare este caracterul normat al acesteia. Norma limbii literare se defineşte ca „expresie convenţională a unui anumit uzaj lingvistic (dominant), impusă - cu o forţă coercitivă mai mare sau mai mică - oamenilor de cultură aparţinând unei comunităţi, atunci când redactează un text" (I. Gheţie). Norma literară are caracter istoric, este multiplă şi supradialectală. (Pentru detalii, ca şi pentru diferenţele existente între norma lingvistică şi norma literară, vezi NORMĂ2). 9 Stilurile funcţionale (numite şi limbaje funcţionale) ale limbii literare sunt subdiviziuni / varietăţi subsumate limbii literare comune, diferenţiate între ele prin funcţia pe care o îndeplinesc ca mijloace de comunicare în sfere determinate de activitate (I. Coteanu). Ca şi norma literară, stilurile funcţionale au caracter istoric: apar în momente diferite din evoluţia limbii literare* progresează paralel şi se delimitează treptat unele de altele; pentru limba română, se acceptă, în general, existenţa a trei variante funcţionale (Coteanu): stilurile beletristic, ştiinţific şi juridic-administrativ. (Pentru detalii şi caracterizare* vezi STILn). • Problema bazei dialectale a limbii literare derivă din definiţia acesteia: unică, supradialectală şi caracterizată prin norme, limba literară este un proces conştient care se opune tendinţei naturale de diversificare dialectală din istoria unui idiom; în faza finală a constituirii / consolidării lor, limbile literare anulează dialectele, devenind unicele mijloace de comunicare cultă ale întregii comunităţi (Gheţie). Limbile literare se creează pe baza unui dialect, fără să coincidă vreodată complet cu acesta: se renunţă, în general, la: tot ce este excesiv particular, acceptându-se formele comune cu ale altor dialecte, dacă acestea există. Dialectul de bază se recunoaşte, însă, întotdeauna în structura unei limbi literare. Poziţia dialectelor variază în cursul dezvoltării limbii literare (Gheţie): înainte de constituire; dialectele concurente au în principiu şanse egale de a deveni limbi literare; când unul câştigă (graţie unor condiţii intra-: ori extralingvistice);^ din ? celelalte se:-* împrumută mereu noi elemente. In consecinţă, raportul dintrey limba literară vşu restul dialectelor este variabikîn astorie^împrejurărileyce determină impunerea unui dialect ca bază a:limbii literare sunt variate: a) importanţă provinciei unde ^ este vorbit, ponderea ei politică şi economică: de ex., în româna literară, impunerea graiului muntean ca bază a limbii literare a fost facilitată de importanţa Bucureştiului devenit capitală a Principatelor Unite; impunerea dialectului din Ile-de-France ca bază a francezei literare a fost sprijinită de unirea provinciilor franceze într-un regat cu capitala la Paris; b) locul capitalei: latina literară era limba vorbită la Roma; vezi şi exemplele de mai sus; c) factorii culturali: italiana literară s-a constituit pe baza dialectului toscan deoarece în această variantă dialectală au fost scrise, în secolele al XlII-lea - al XlV-lea, operele lui Dante, Petrarca şi Boccaccio; Biblia tradusă de Luther în dialect saxon, în prima jumătate a sec. al XVI-lea, a fixat acest dialect la baza limbii literare germane. • Condiţiile răspândirii pe întregul teritoriu a unui dialect constituitul limbă literară se dovedesc complexe: nu e vorba de expansiunea normală a unui dialect asupra celorlalte, căci graiurile concurente opun rezistenţă în faţa limbii literare. Unificarea se face de sus în jos, prin intermediul instrumentelor de cultură; în primul rând al tipăriturilor şi al tuturor textelor scrise. Ea nu se produce la nivelul dialectelor vorbite, ci la nivelul variantelor scrise. • Dialectul / graiul munte&i, în care au fost redactate primele texte tipărite în româneşte (de către diaconul Coresi) se află la baza limbii române literare; este teoria Şcolii de la Bucureşti, sugerată de B.P. Hasdeu şi reluată, cu diverse precizări şi mici diferenţe, de O. Densusianu, J. Byck, Al. Rosetti, B. Cazacu. Opiniile în această problemă au fost, însă, divergente; s-a susţinut de asemenea că româna literară ar avea o bază maramureşeană (N. Iorga, S.Puşcariu), o; bază maramureşeană şi abia mai târziu una munteană (G. Ivănescu) ori că româna literară ar avea o dublă bază dialectală, LITERĂ 297 combinaţie între graiurile nordice şi cele sudice (A, Philippide, L Iordan şi, parţial, E. Petrovici). • Adoptarea uneia sau alteia dintre poziţiile amintite presupune şi o datare diferită a limbii literare: pentru Şcoala de la Bucureşti, ea există din sec. al XVl-lea, momentul apariţiei tipăriturilor coresiene; pentru Iorga şi Puşcariu, dintr-un moment anterior (eventual sec. al XV-lea, începutul sec. al XVI-lea), întrucât pentru aceştia originea limbii: literare se află în manuscrisele maramureşene;; pentru Şcoala de Ia Iaşi, nu se poate vorbi de limbă literară decât din momentul fixării ei definitive-secolul al XlX-lea. 2. Fapt lingvistic ~ / formă ^ Conform(ă) unor norme* cunoscute şi respectate de vorbitorii instruiţi ai unei limbi. Presupune respectarea unor norme standard, care reprezintă deprinderi uzuale ale vorbitorilor cultivaţi. Caracterul iiterar devine astfel o aproximare a uzului general al limbii, admiţându-se totuşi existenţa unor variante (E. Coşeriu). Caracterul literar implică, în acelaşi timp, respectarea mai multor tipuri de norme (vezi NORMĂ j 2) prin care se asigură factorul de unitate necesar comunicării* într-o limbă. Vezi NORMĂ; ORAL; SCRIS; STE^. MM.(1);A.B.V. (2). LITERĂ Semn grafic din alfabetul unei limbi. Notează sunete-tip (entităţi abstracte, invariante, medie a variaţiilor din pronunţarea unui anumit sunet). Forma, valoarea fonetică şi denumirea literei sunt convenţionale, impuse prin tradiţie (vezi ALFABET; ALFABETIC). în lingvistica modernă circulă şi cu denumirea grafem*. Unii lingvişti consideră că litera este realizarea concretă a unui grafem, iar acesta se defineşte ca unitate funcţională minimală din structura grafică a expresiei lingvistice, cu caracter monoplan (având exclusiv expresie, nu şi conţinut semantic); gra-femul este un construct teoretic (abstract), un ansamblu de trăsături distinctive şi nondistinc-tive; el se realizează printr-o clasă de alografe", în raport cu care are statut de unitate invariantă. ® în scrierea* românească fiecare literă corespunde în general unui sunet-tip distinct. Excepţii: litere diferite cu aceeaşi valoare (ex.f â, î: român, în), litere cu mai multe valori (ex., k [A]: kasidă; [kT] + e, i; kiloamper); litere notând grupuri de sunete (ex.,x [ks, gz]: ax, auxiliar), sunete notate prin grupuri de litere (ex., ch [h]: techneţiu), litere duble notând sunete unice (ex., aa [a]: Varlaam), litere echivalente cu grupuri de litere (ex., xt cs [ks]: extrage, facsimil), litere fără valoare fonetică (vezi DIACRITIC; LITERĂ CU FUNCŢIE -). Literă majusculă*/minusculă*. Valoarea fonetică a literelor în neologismele neadaptate este conformă cu norma ortoepică a limbii de origine (ex., sh [q], w [u]: show [qou]. C.S. LITOTĂ Figură* de gândire, formă de disimulare apropiată de eufemism*, care constă în exprimarea reticentă a unei idei, astfel încât să se înţeleagă mai mult decât se spune în enunţ*: Va, je ne te hăis point! - „Du-te, nu te urăsc" (Comeille); Când vezi piatra ce nu simte nici durerea şi nici mila -I De ai inimă şi minte -feri în lături, e Dalila! (Eminescu). ® Litota se realizează de obicei prin negarea contrariului unei idei: n-a trecut mult - „a trecut puţin timp"; nu e un laş - „e curajos"; n-are o idee prea rea despre sine - „are o părere bună". Există însă şi posibilitatea de a formula pozitiv litota: eşti prea pujin răbdător; cunoşti prea puţin oamenii, e In enunţ, litota are rolul de a ocoli expresia directă ori brutală, pentru a face admisibilă o idee care, altfel, ar putea şoca. în mod eronat litota este uneori opusă hiperbolei* (H. Morier). Litota nu exprimă o reducţie de ordin dimensional sau intensiv, ci constă doar într-o expresie reticentă (Nu sunt chiar aşa de prost). De aceea este numită şi atenuatie. MM. LOC 1. Complement de Specie de complement circumstanţial* exprimând locul, distanţa, limita spaţială, direcţia de desfăşurare a acţiunii sau de manifestare a calităţii (locuieşte în Bucureşti; merge spre casă; aleargă zece metri; victorios în deplasare). Pentru majoritatea termenilor regenţi, este un determinant facultativ*, exterior sintactic şi semantic grupului verbal sau adjectival (vezi: lucrează în grădină, alături de lucrează). Pentru o clasă redusă de regenţi, cei în a căror configuraţie* de roluri tematice* apare un caz: locativ* (vezi CAZn), este un determinant obligatoriu*, inerent (pentru verbe ca: a locui; a proveni, care cer obligatoriu exprimarea unui complement de loc). în limba română, unde nu 298 LOCALIST'-Ă există un caz locativ realizat flexionar, exceptând câteva construcţii arhaice cu dativ locativ si . ..i................... • • i. câteva construcţii cu acuzativ locativ neprepoziţional; complementul de loc se exprimă curent printr-o construcţie adverbială sau printr-un grup nominal prepoziţional; 2; Propoziţie de r Specie de propoziţie circums tânţială^ corespunzând; la nivel frastic>; complementului de loc (vezi 1), deci exprimând locul, direcţia de desfăşurare a acţiunii din propoziţia regentă; Sea introduce obligatoriu prin relative*, frecvent prin relativele adverbiale cu semnificaţie locativă, dar şi; prin relative pronominale precedate de prepoziţii purtătoare ale valorii locative (ex.: merge unde (încotro) pofteşte, Se îndreaptă spre cine l-a strigat). G.P.D. LOCALISTj-Ă (IPOTEZĂA'EORIE-). Ipoteză formulată de John M. Anderson în 1970-1971, care aşază raporturile cazuale, privite dintr-o perspectivă logico-semantică, la baza organizării oricărei propoziţii şi consideră raporturile locative şi de direcţie ca fiind cele mai importante, în stare să exprime raporturile de caz cele mai abstracte (vezi CAZlu), , G.P.D. LOCATIV 1. într-o concepţie morfologică asupra cazului* (vezi CAZ^, caz existent în limbi cu o flexiune căzuală bogată (turca şi armeana, de ex.) exprimând locul de desfăşurare a acţiunii şi direcţia ei de orientare. Există limbi ca maghiara şi finlandeza unde apar diferenţe flexionare pentru mai multe cazuri cu valori locative. • Locativul ca realizare morfologică a existat în indo-euro-peană şi în latina clasică, dar a fost înlocuit de ablativ* încă din latină; în română şi în celelalte limbi romanice, unde valorile locativului nu au o realizare morfologică distinctă, exprimându-se prepoziţional sau, mai rar, prin forme cazuale nespecifice (este, pentru română, dativul* locativ sau acuzativul* locativ), nu există un locativ morfologic. 2. într-o concepţie semantico-localistă asupra cazului (vezi CAZin), unde toate relaţiile de caz, inclusiv cele abstracte, sunt interpretate în termeni de „localitate** şi de „direcţie**, locativul existent în orice limbă reprezintă una dintre relaţiile cazuale de bază, exprimând locul concret de desfăşurare a acţiuni [(lucrează în grădină), dar şi relaţii mai abstracte, ca în cazul verbelor „de posesie**, unde nominalul posesor este interpretat ca locativ (pe baza relaţiei semantice el are o casă = Ia el este o casă), sau al verbelor „psihologice** şi de,,senzaţie fizică**, unde nominalul afectat este interpretat că sediu interior alsenzadeifmi^efiig - în interiorul meu există frig). • în accepţia cu patru cazuri de bază, locativul se caracterizează prin Loc; ^Sursă]; încorporând şivalorialatiVe!ătanciiând exprimă «ţinta» predicaţiei şi «limita finală» a mişcării; Se opune ablativului" caracterizat prin [+ Loc; + Sursă], ergativului*, caracterizat prin [-Loc; + Sursă], şi absolutivului*, cazul nemarcat, cu caracteristicile: [- Loc; - Sursă]. • în alte descrieri, apare ca termen general fie pentru cazurile spaţiale nonorientate, fie, cu o accepţie şi mai largă, pentru orice caz spaţial. Vezi CAZ. 3. Dativ - Valoare circumstanţială de locativ nonorientat, nespecifică formei de dativ* (valorile circumstanţiale curente dativului sunt fie de „direcţie**, „ţintă**: trimite, distribuie + dativul, fie de „inesiv***, pentru verbele psihologice şi de senzaţie fizică: îmi place, îmi este fi'ig “în interiorul meu există plăcerea, frigul**), valoare restrânsă la câteva construcţii populare şi arhaice (ex. se aşterne drumului, stă I rămâne I se pironeşte locului). A fost pusă în legătură, în iştoria limbii române, cu structuri similare din limbile albaneză, turcă şi sârbo-croată (Gr. Brâncuş), G.P.D. LOCUTOR Termen folosit adesea ca sinonim al lui emiţător*, în sens restrâns, sinonimia funcţionează numai în cazul comunicării orale: locutorul este aşa-nu-mitul subiect vorbitor. LOCUŢIONAR (ACT Tip de componentă a structurii unui act* de vorbire (vezi şi ILOCUŢIONAR; PERLOCU-ŢIONAR). Actele locuţionare (cf. lat. locutio „vorbire**) sunt acte de emitere a unor enunţuri cu o anumită structură fonetică, gramaticală şi semantică. în terminologia lui J. Austin, un act Iocuţionar include un act fonetic (de rostire a unor sunete), unul fade (de rostire a unor cuvinte în concordanţă cu regulile unei anumite gramatici şi cu o anumită intonaţie) şi unul retic (de atribuire a unui sens şi a unei referinţe enunţului), 299 unităţile specifice fiecăruia dintre aceste acte fiind denumitefone, fente şi reme. Spre deosebire de actele ilocuţionare şi perlocuţionare, actele j locuţionare sunt independente de contextul/ comunicativ. Sub aspect locuţionar, enunţurile/ pot fi gramaticale sau negramaticale. LI.R. LOCUŢIUNE Tip de expresie fixă* (de grup neanalizabil*) caracterizată; în afară de sensul global unitar, prin trăsături morfosintactice probând* pe de o parte, pierderea autonomiei* gramaticale a măcar unuia dintre elementele grupului, iar, pe de alta, funcţionarea de ansamblu ca un singur cuvânt. Pierderea autonomiei pentru unul dintre componente se manifestă, flexionar, prin invariabilitate (vezi, de ex., invariabilitatea substantivelor joc şi minte din locuţiunile verbale a-şi bate joc, a ţine minte, deşi în afara grupului, substantivele în discuţie sunt variabile), iar, sintactic, se manifestă prin pierderea totală sau parţială a disponibilităţilor lui combinatorii şi prin neclaritatea organizării interne (vezi, de ex., locuţiunea verbală a băga de seamă, unde substantivul nu mai acceptă determinanţi tipic substantivali, iar structura cu de nu reflectă construcţia normală a verbului). Comportamentul morfosintactic global ca al unui singur cuvânt se manifestă prin satisfacerea valenţelor şi a particularităţilor flexionare ale clasei morfologice căreia îi aparţine locuţiunea (vezi, de ex., forma de plural şi vecinătatea a două adjective acordate, pentru locuţiunea substantivală din construcţia: Mă copleşeau aceste triste aduceri aminte, sau contextul speciile comparaţiei, pentru locuţiunea adjectivală din: era mai în stare de sacrificiu decât alţii). • Trecerea de la grupurile sintactice libere* (analizabile) la locuţiuni este un proces continuu, cu faze intermediare, oscilante, care fac ca frontiera dintre cele două categorii să nu fie tranşantă, iar practica delimitării lor să fie dificilă. • Locuţiunile se clasifică după clasa morfologică ale cărei caracteristici morfosintactice le preiau în: substantivale* (ex.: Mă indispune bătaia lui de joc); adjectivale* (ex.: om de seamă); verbale* (ex.: a-şi da seama, a da năvală); adverbiale* (ex.: venea din când în când, umbla de-a buşilea); prepoziţionale* (îh ciuda, in loc de, in LOCUŢIUNE î afară de); conjuncţionale* (cu toate că, chiar dacă, pentru ca să); pronominale (ex.: mânca te miri ce); numerale (ex.: a lipsit de două ori, a reuşit a doua oară); interjecţionale (Doamne fereşte!)y fiecare parte de vorbire* având un inventar propriu de locuţiuni. « Apariţia unei locuţiuni are cauze diverse, fie de istorie internă, locuţiunile creându-se ca efect al mişcării continue a grupurilor sintactice (vezi DINAMIC), fie de istorie externă, unele locuţiuni introducân-du-se ca împrumuturi* sau calcuri* în contactul* direct sau cultural a două limbi. în consecinţă, inventarul de locuţiuni este propriu fiecărei limbi şi modificabil în istoria aceleiaşi limbi. G.P.D. LOGIC,-Ă 1. Subiect ^ în gramatica tradiţională, termen utilizat în legătură cu verbele impersonale* şi cu cele pasive* în corelaţie obligatorie cu subiectul gramatical*; desemnează, în construcţiile impersonale, un determinant în dativ sau în acuzativ, singurul care face referirea la persoană, dar care nu este şi subiect gramatical (ex.: îmi place cartea; mă doare capul), iar, în construcţia pasivă, pe autorul animat al acţiunii, realizat ca determinant prepoziţional, care nu coincide cu subiectul gramatical (ex.: Cartea este apreciată de studenţi). 2. Formă ^ în GB*, vezi FORMĂ3. G.P.D. LUNG,-Ă 1. Formă ^ Cu referire la formele pronominale ale limbii române, sin. cu accentuat (vezi ACCENTUAT). 2. Infinitiv ~ în gramatica limbii române, termen utilizat pentru a desemna forma moştenită a infinitivului, termenul fiind creat pentru a diferenţia această formă de forma mai nouă a infinitivului scurt*. O data cu crearea infinitivului scurt, infinitivul lung şi-a pierdut treptat trăsăturile verbale, substantivându-se şi dobândind caracteristicile lexicale şi morfosintactice ale abstractelor verbale^(vezi ABSTRACT4; INFINITIV). 3. Vocală în limbile care prezintă corelaţia* de cantitate, vocalele lungi se opun vocalelor scurte (vezi CANTITATE), distingându-se articulatoriu de acestea prin durata de rostire. G.PD.(I-2);U±(3). M MACROCONTEXT în sintaxă şi îri gramatica / teoria textului*, vecinătate mai largă decât un singur cuvânt, precedentă sau următoare în enunţ fâţă de un termen luat îri considerate; macrocontextul poate fi constituit de frază, de paragraf sau de întregul enunţ, © în stilistică, ansamblu de date contextuale (vezi CONTEXT3) prezente în mintea lectorului atunci când citeşte un text; analogiile care pot apărea în cursul lecturii depind de statutul cultural al cititorului, © în teoria stilistică a lui M. Riffaterre,/apr n/ de stil se defineşte în raport cu macro- sau cu microcontextul*; în această perspectivă, macrocontextul reprezintă fragmentul de enunţ - diferit ca dimensiune -asupra căruia se extinde opoziţia/apr de stil / mi-crocontext, prin adăugarea unor elemente care accentuează particularitatea / direcţia stilistică instaurată în text; vezi STIL^; TEXT. MM. MACROSEMANTICĂ Semantică interesată de forma semnificatului, delimitată de unii autori (B. Pottier, F. Rastier) în opoziţie cu mezosemantica* şi microsemantica*, desemnând semantica textului*. A.B.V. MĂCROSEMIOTICĂ Tip de semiotică* naturală, care desemnează ansamblul limbilor naturale în corelaţie cu cel al lumii naturale. Interpretarea se bazează pe faptul că figurile lumii naturale sunt semantic codate* (codificate) în limbile naturale. A.B.V. MACROSTRUCTURĂ 1, Termen aplicat cu precădere lexicului* (sau vocabularului*) pentru a desemna relaţiile de sens* dintre grupări mai mari de cuvinte (vezi ANTONIM; SINONIM; CÎMP). 2. în analiza* conversaţiei*, mod de organizare a întregului ansamblu de schimburi verbale care constituie o conversaţie. Mode-; lblb descriptive diferă; dar; îri general, se admite? că b conversaţie completa (confruntare; lâ unii? autori) include o secvenţă iniţială (desemnată uneori prin formula latină de salut Ave), una de bază (principală) - cea a tranzacţiei propriu-zise - şi una finală (desemnată uneori prin altă formulă latină de salut, Vale). Secvenţa iniţială şi cea finală, puternic ritualizate, sunt construite dintr-o succesiune (de dimensiuni variabile) de perechi de adiacenţă*, incluzând formule stereotipe (în primul rând, de salut) cu funcţie fatică*. Pentru structura secvenţei de bază, esenţială este corelarea temelor de discuţie, tranziţia firească de la o temă la alta. Introducerea şi ratificarea acestora este rezultat al negocierii între colocutori*. Configuraţia fiecăreia dintre cele trei componente menţionate este descrisă, în mod obişnuit, fie ca o succesiune de niveluri de complexitate diferită (nivelul local şi cel al secvenţelor recurente), unificate însă de acţiunea aceluiaşi principiu: cel al organizării preferenţiale (modelul etnome-todologic*), fie ca o ierarhie de unităţi structurale (fază*, schimb*, mişcare*, act*), fiecare unitate de rang superior reprezentând o combinaţie de unităţi de rang inferior (modelul integrativ al lui W. Ednioridson). 3. ^ narativă. în naratologie*, concept introdus de studiile lui T.A. Van Dijk ^pentru a descrie structura semantică globală a unui text; Van Dijk o defineşte drept „reprezentare abstractă a structurii globale de semnificaţie a unui text". Problema coerenţei* (semantice) a textului se situează la nivelul macrostructural (C. Reis-A.M. Lopes). • într-o reprezentare de tipul arborelui*, împrumutată gramaticilor generative, macro structura globală domină blocuri intermediare de macrostructuri, care dau naştere secvenţelor, la rândul lor subdivizate în fraze; ele se situează la suprafaţa jextului şi poartă numele de microstructuri*. © în această perspectivă a gramaticii textuale, posibilitatea unui text MADRIGAL 301 de a fi rezumat se datoreşte existenţei macrostruc-turii. Fiind o construcţie mai degrabă deductivă, care poartă marca personală a analistului, ma-crostructura unei naraţii ample nu reprezintă o entitate obiectivă, unanim recunoscută, ci rămâne rezultatul unui anumit mod de lectură (vezi TEXT). Vezi şi MICROSTRUCTURA. A.By.(l);L.LR.(2);M.M.(3) MADRIGAL Iniţial formă muzicală preclasică, madrigalul se fixează în literatură ca specie a liricii galante, poem cu un număr redus de versuri. îşi are originea în poezia italiană a sec. al XTV-lea, pentru ca îrr sec. al XVI-lea italian şi francez să capete şi formă fixă: două / trei terţine* urmate de unul / două cuplete, în vers iambic* (M. Aquien). Au scris madrigale Petrarca, Clement Marot, Goethe, iar în literatura română - Cincinal Pavelescu. MM. MAI MULT CA PERFECT Timp verbal din seria trecutului indicativ, mai mult ca perfectul este o sintagmă calchiată după lat. plus-quam-perfectum (sau după fr. plus-que-parfait); acest calc vădeşte adoptarea, în ultimă instanţă, a modelului latin în terminologia gramaticală românească, în timp ce denumirile din gramaticile mai vechi (Timpuri mai de mult trecut, I. Diaconovici Loga; Mai mult ca (desăvârşit, I. Heliade Rădulescu; Trecut anterior, H. Tiktin) reflectă diferite interpretări ale întrebuinţărilor acestui timp. « în calitatea sa de ansamblu de forme (paradigmă*), mai mult ca perfectul poate fi, în diferite limbi (sau dialecte) ale aceleiaşi familii, un timp sintetic (ex.: latină, română) sau analitic (ex.: franceză, aromână, meglenoromână). în limba română, mai mult ca perfectul este un timp care moşteneşte mai mult ca perfectul conjunctiv latin, având un sufix constant şi general, -se-, la toate conjugările. e în calitatea sa de timp al trecutului, mai mult ca perfectul prezintă valori şi întrebuinţări care pot diferi de la o limbă la alta; în franceză, el este grupat cu imperfectul, deosebirea fundamentală dintre cele două timpuri fiind una aspectuală (încheiat/neîncheiat); în limba română, mai mult ca perfectul a fost adesea definit ca un timp de relaţie*, ce exprimă o acţiune petrecută în trecut, dar încheiată înaintea altei acţiuni trecute (deci aflându-se „în relaţie41 cu imperfectul, perfectul compus sau perfectul simplu). O interpretare mai largă este aceea care evidenţiază calitatea sa primordială de trecut îndepărtat, exclus din zona actualităţii (deoarece nu admite combinarea cu adverbe de tipul acum, în clipa aceasta, de curând etc., în schimb este asociat curent cu (mai) (de) demult, în acea vreme, acum 100 de ani etc.), interpretare care dă seama şi de posibilele combinaţii în frază cu alte timpuri ale trecutului. C.C. MAJUSCULA Literă* mare. în ortografia* românească actuală se scriu cu iniţială majusculă: a) primul cuvânt al unui text (Citesc o carte); b) primul cuvânt după un semn de punctuaţie* finală ce indică sfârşitul enunţului) - punct* (întreb. Apoi aştept răspunsul.), semn de interogaţie* (De ce pleci? Răspunde!), semn de exclamaţie* (Explică! Insist.), semn de interogaţie asociat cu semn de exclamaţie (Când te-ai întors?! Te aşteptam abia mâine.), puncte de suspensie (vezi PUNCT; Voi încerca... E singura soluţie.), două puncte (vezi PUNCT) urmate adesea de linia de dialog* sau de ghilimele*, după care se introduce o comunicare directă ori un citat (A răspuns: - Ştiam, Versul era: „Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine veşnicie*4); c) primul cuvânt după virgula* care se plasează la sfârşitul formulei de politeţe în scrisori, în cereri etc. (Dragii mei, Am primit pachetul pe care l-aţi trimis.); d) primul cuvânt al unui enunţ cuprins între paranteze* sau întTe ghilimele (Nu am recunoscut-o. (Nu o văzusem de mulţi ani.). Răspunsul era „Nu mă interesează“.); e) orice substantiv propriu (Ion) şi fiecare element constitutiv al unui nume propriu compus, cu excepţia articolelor, a prepoziţiilor şi a conjuncţiilor care nu reprezintă primul constituent în ordine lineară (Ştefan cel Mare, Facultatea de Litere, dar Cel Mare - ca nume de familie); f) primul / unicul termen în titluri de publicaţii, de spectacole etc. (Limbă şi literatură, Livada cu vişini), în nume proprii de mărci ale produselor comerciale (Cheia - săpun), în nume proprii ale raselor, speciilor, varietăţilor de plante sau de animale (Marele alb - porci); g) primul termen în formule de politeţe şi în abrevierile acestora (Domnia sa, D-sa); h) unele simboluri (CI „clor14); i) unele abrevieri cu citire cursivă 302 MARCAT (Tarom; este permisă şi scrierea integrală cu majuscule ^ OM); Se ortografiază cu literă majusculă (litere majuscule) unele simboluri şi abrevieri (O „oxigen", S „sud", P.SS. preasfinţia sa")i MajuscuIupoate apărea în interiorul unei abrevieri cu iniţială minusculă* (kW „kilowatt"); Câteva simboluri şi abrevieri au variante grafice cu majuscule saumminuscule (E/fj$o^;TVItv „televizor, televiziune"). Literele A; A, 7, Ţ se scriu obligatoriu cu semnele diacritice! corespunzătoare. Literă /'se scrie fără punct deasupra. Vezi ALFABETj. C.S. MARCAT Concept introdus în lingvistică prin Şcoala de la Praga şi dezvoltat pentru teoria fonologică de N.S. Trubetzkoy. Se foloseşte în legătură cu corelaţiile* fonologice; termenul pozitiv al corelaţiei, caracterizat prin prezenţa unei trăsături care îl opune celuilalt, este numit marcat, iar cel negativ ai corelaţiei, caracterizat prin absenţa aceleiaşi trăsături, este numii nemarcat. De ex., în limbile în care există corelaţie de sonoritate*, consoanele sonore* sunt marcate în raport cu trăsătura sonorităţii, iar cele surde* sunt nemarcate. în cazurile de neutralizare* a unei opoziţii fonologice, în poziţia de neutralizare nu poate apărea decât termenul nemarcat, fiind exclusă prezenţa celui marcat. • Termenii marcat şi nemarcat s-au extins de la fonologie la morfologie, sintaxă, lexic, stilistică, fiind posibilă utilizarea lor pentru orice fenomen lingvistic care comportă opoziţii şi organizări binare. Au primit semnificaţii mâi puţin stricte decât în fonologie, aprecierea făcându-se în raport cu frecvenţa de utilizare a membrilor opoziţiei sau cu ceea ce este considerat „normal" ca uz. Nemarcăt este membrul opoziţiei considerat normal, uzual, neutru, iar marcat este membrul mai puţin frecvent, atipic, cel care se îndepărtează de la folosirea neutră, uzuală. în morfologia verbului, de ex., se vorbeşte despre indicativ* ca termenul nemarcat al categoriei de mod*, spre deosebire de conjunctiv*, condiţional*, imperativ*, prezumtiv*, termenii ei marcaţi. în sintaxa verbului, se vorbeşte despre diateza activă* ca termenul nemarcat al categoriei, spre deosebire de diatezele pasivă* şi reflexivă*, termenii ei marcaţi. în organizarea propoziţiilor după modul* de comunicare, propoziţiile declarative / enunţiative* sunt considerate ca nemarcate, iar cele interogative*, imperative*, exclamative*, ca marcate. în lexic, paradigma scaun, fotoliu, taburet include un termen nemarcat, scaun, şi termenii marcaţi fotoliu, taburet; care adaugă la trăsăturile semantice ale lui scaun câte un sem! diferenţiator. în stilistică, relizările neutrei neexpresive sunt nemarcate, iar cele expresive, emotive, poetice sunt marcate, • în GB*, distincţi* marcaţi nemarcat afost preluată pentru a deosebi gramatica centrului (esenţială; engh core grammar), reprezentând latura invariantă a gramaticii, de gramatica periferiei, care încorporează elementele variante, utilizate selectiv şi diversificat. Gramatica centrului, considerată câ nemârcată, este presupusă ca iniţiala în achiziţia limbajului, în timpjce gramatica periferiei, considerată ca marcată, este dobândită ulterior prin datele experienţei (vezi ACHIZIŢIE). • în cadrul modelului etnometodologic* de analiză a conversaţiei, distincţia între alternative marcate şi nemarcate permite evidenţierea unui principiu al organizării preferenţiale, care funcţionează la fiecare dintre nivelurile de structurare a conversaţiei. La nivel local, acest principiu guvernează structura perechilor de adiacentă*; la nivelul secvenţelor recurente, guvernează structura secvenţelor de corectare* şi a presecvenţelor, iar la nivelul general, se reflectă în structura stereotipă a secvenţelor iniţiale şi finale ale conversaţiei. G.P.D.; LLR. MARCĂ 1. Legat de distincţia marcat*!nemarcat, termenul marcă, utilizat la început pentru fonologie, s-â extins şi la alte domenii, desemnând o trăsătură a cărei prezenţă sau absenţă are capacitatea de a distinge unităţi lingvistice, adică de a realiza opoziţii*. în română, de ex., fonemul !b! se opune lui !p! prin prezenţa mărcii de sonoritate*, iar Ipl se opune lui Ibl prin absenţa ei. în fonologie, prin marcă de corelaţie a fost desemnată acea trăsătură fonică în funcţie de care se opun serii de foneme; astfel, pentru română, marca de sonoritate este o marcă de corelaţie, întrucât ea opune seria consoanelor sonore* seriei surdelor* (vezi CORELAŢIE). 2. Orice particularitate din planul expresiei, inclusiv realizarea 0 (zero*), asociată în mod constant cu o anumită semnificaţie gramaticală şi servind la recunoaşterea acesteia. Se vorbeşte despre mărci ale categoriilor* gramaticale (mărci de număr, de caz etc.) şi despre mărci ale funcţiilor* sintactice (mărci ale obiectului MASA VOCABULARULUI 303 direct, ale subiectului etc.). « Utilizarea termenului marcă s-a lărgit şi dincolo de sfera gramaticalului, ajungând să desemneze orice indice din planul expresiei asociat cu o anumită semnificaţie / funcţie lingvistică. Se vorbeşte despre mărci ale deixisului\ mărci ale determinării*, mărci de modalizare*, mărci stilistice, mărci pragmatice etc. Pentru o singură semnificaţie / funcţie lingvistică mărcile pot fi selectate din domenii diferite* graniţele gramatical / lexical /fonetic şi sintactic / morfologic fund frecvent depăşite şi domeniile interferenţe. Se vorbeşte, de ex., despre mărci suprasegmentale*, alături de mărci segmentale, în exprimarea interogaţiei* şi a exclamaţiei* sau despre mărci flexionare şi mărci morfofonologice (este cazul marcării pluralului* în română, care se realizează prin desinenţe*, mărci de tip flexionar, dar şi prin alternanţe*, mărci morfofonologice). Este cunoscut amestecul de mărci flexionare şi de mărci analitice (vezi, în română, marcarea cazurilor* prin desinenţe şi articole fuzionate cu numele, dar şi prin prepoziţii) sau amestecul de mărci gramaticale şi lexicale (vezi, în română, marcarea superlativului* absolut) etc. Inventarul şi tipul de mărci diferă de la o limbă Ia alta şi poate evolua în istoria aceleiaşi limbi, constituind unul dintre parametrii de individualizare a limbilor. G.PD. MASA VOCABULARULUI Termen care desemnează cuvintele care nu intră în fondul* principal lexical. Masa vocabularului este partea cea mai mobilă a limbii, numeric mult mai cuprinzătoare, dar şi mai puţin importantă decât fondul principal lexical. Cuprinde, în general, arhaisme*, regionalisme*, majoritatea neologismelor* şi a cuvintelor specializate. Alături de masa vocabularului, denumire propusă de Al. Graur, s-ă mai utilizat şi cea de restul vocabularului (I. Iordan). A£.V. MASCULIN,-Ă 1. în gramatică, termen utilizat în clasificarea substantivelor în funcţie de categoria genului*. Dacă, într-o limbă dată, această categorie este organizată în două genuri, masculinul se opune numai femininului*, iar dacă ea este organizată în trei genuri, se opune, în egală măsură, femininului şi neutrului*. în general, masculinul se defineşte prin conţinutul său semantic iniţial de termen al categoriei genului natural şi desemnează substantive de sex bărbătesc. Pe măsură ce în unele limbi s-a înregistrat diminuarea acestei motivaţii iniţiale şi s-a accentuat presiunea aspectului formal al sistemului asupra categoriei gramaticale a genului, în cadrul genului masculin pot fi incluse şi substantive desemnând obiecte {cercel, ochelari, rulment), nume de arbori sau fructe (ardei, ananas, pom, stejar ele.), părţi ale corpului omenesc (dinte, ochi, rinichi etc.). La nivel combinatoriu, genul masculin se evidenţiază prin acord (cu adjectivul şi numeralul) sau prin asociere (cu articolul). 2. în versificaţie, rimă* bisilabică, în care accentul de intensitate cade pe ultima silabă; formează rime masculine cuvintele oxitone* (vezi ACCENT): de mult / ascult, trecut / văzut, plângi l frângi, dat I sărutat, sfânt i pământ. Sin. (rimă, vers) cat a lecţie, -ă. C.C. (l);M.M. (2). MASIV Substantiv* aparţinând subclasei substantivelor nenumărabile*; denumeşte substanţa, materia „continuă", văzută ca „masă" în ansamblul ei, nesegmentabilă în indivizi numărabili (ex. fasole, brânză, cânte, miere, aur, argint, sânge)\ sinonim nume de materie. Sub aspectul unor trăsături gramaticale, se apropie de substantivele abstracte*, amândouă tipurile opunându-se substantivelor numărabile*; se disting de substantivele abstracte prin trăsături semantice inerente, prin trăsături selecţionate*, iar, la nivel gramatical, prin absenţa unor trăsături sintactice specifice abstractelor. Vezi NENUMĂRABIL; NUMĂRA-BIL; SUBSTANTIV. G.PD. MATEMATICĂ (LINGVISTICĂ -*) Studiul fenomenelor de limbă cu mijloace matematice; disciplină de intersecţie, care este atât lingvistică, cât şi matematică, constituită relativ recent (în jurul anului 1960), bine reprezentată de oameni de ştiinţă ruşi (I.I. Revzin, R.L. Şaumian, S.K. Dobruşin), dar şi de alte naţionalităţi (J.P. Benzecri); în direcţia fundamentării unei discipline autonome, cu baze teoretice, dar şi cu o largă aplicabilitate se remarcă aportul lui S. Marcus şi al colaboratorilor săi. Dezvoltarea lingvisticii matematice a fost favorizată, pe de o parte, de lingvistica structurală şi de utilizarea metodei axiomatic-deductive şi, pe de altă 304 MATRICE parte; desimportanţa dobândită de teoria mul-ţimUor cWar în matematică. Descrierea matematică a noţiunilor de bază ale lingvisticii s-a făcut cu precădere prin aplicarea^eoriei mulţi^ inilor. în unele cazuri se apelează la teoria algebrelor lui Boole (pentru binarismul dezvoltat înfonologie) şi la teoria codurilor; alte aplicaţii ale algebrei (îm speciala teoria semigrupurilor libere) în lingvistica descriptivă sunt corelate cu studiul distribuţiei? şi al contextului*. Srau studiat tipurile de opoziţii lingvistice în corelaţie cu tipurile de mulţimi (finite sau infinite), problemă de interes în toate compartimentele lingvistice, dar cu precădere utilă în studiul lexicului (se definesc şi se delimitează clase lexicale considerate mulţimi, vezi CÂMP, şi se delimitează opoziţii specifice pentru anumite categorii semantice, vezi ANTONIMIE; SINONIMIE). Tipurile de mulţimi şi opoziţiile corespunzătoare ajută la analiza morfematică şi la stabilirea unor deosebiri din acest punct de vedere pentru limbi ca franceza, engleza. în cazul categoriilor gra-rriaticale, teoria mulţimilor ajută la calcularea indicelui omonimiei* morfologice, aspect foarte important în clasificarea flexionară. Studiul cazurilor pline în evidenţă contexte reperate şi contexte admise, tot în funcţie de mulţimile admise. * Modelele* matematice ale limbii siiiit analitice şi generative şi reprezintă construcţii matematice cârd reţin unele aspecte relaţionale ale fehomenelor Iirigvistice; rolul lor este de a sistemâtfcăuriele noţiuni şi relaţii cunoscute şi de a descoperi relaţii şi modiiri noi de organizare care riu ău fost puse în evidenţă prin alte mijloace (vezi GRAMATICĂ GENERATIVĂ). • Uri aspect important al lingvisticii matematice este legat de statistică (teoria probabilităţilor, lanţurile Iui Markov, legea lui Zipf), vezi STATISTICĂ LEXICALĂ. • Informatica poate fi considerată o direcţie specială şi foarte actuală a lingvisticii matematice, dezvoltată în domenii la rândul lor interdisciplinare, cum ar fi diriamicile cognitive, inteligenţă artificială ş.â. său în semantică* (F. Rastier, M. Cavazza) si în lexicografie*. Vezi LINGVISTICĂ; APLICAT,-Ă. A.B.V. MATRICE . 1. ~ fonetică în cadrul modelului generativ-trans-formaţional, mod de reprezentare a trăsăturilor segmentelor fonetice care compun morfemele. în structura matricei fonetice, coloanele corespund fiecărui segment, iar rândurile - unor trăsături definite* de obicei, acustic*, selectate dintr-un set predeterminat în pătratele create, apare un număr întreg (de la / la n)* care indică gradul în care segmentul considerat posedă trăsătura specificată; Spre deosebire de matricele fonologice (vezi w/ra), matricele fonetice consemnează şi informaţia redundantă; dată prin Teguli generale. Regulile fonologice extind matricele fonologice Ia matrice fonetice complete; 2. r fonologică în cadrul modelului generativ-transformaţio-nai, mod de reprezentare a acelor trăsături ale segmentelor fonetice care compun morfemele, neinfluenţate de aplicarea regulilor* de reajustare. în structura matricei fonologice, coloanele corespund segmentelor fonetice, iar rândurile unor trăsături fonologice distinctive* (vezi şi BINARISM). în pătratele create, se indică prin (+) sau (-) apartenenţa segmentului considerat Ia o categorie sau la complementul acesteia. Prezenţa notaţiei indică faptul că informaţia fonologică respectivă este redundantă pentru segmentul menţionat, întrucât este dată printr-o regulă generală. Spre deosebire de matricele fonetice, care sunt complet specificate, matricele fonologice constau numai din arhisegmente. Aceste două tipuri de matrice pot diferi ca număr de segmente dacă formativele din structura de suprafaţă sunt afectate de accidente* fonetice (de ex., matricea fonetică poate conţine un segment în plus, faţă de cea fonologică, în cazul protezei* său al epentezei*, sau unul în minus, în cazul aferezei* sau al eliziunii*). 3. ~ semantică în semantica generativă şi în analiza* coihponenţială, set ordonat de trăsături semantice inerente, detaliind organizarea semantică a formativelor lexicale într-uri lexicon*. Formativul băiat, de ex., conţine următoarea matrice semantică: [+ N, + Comun, + Numârabil,: + Animat, + Uman, + Masculin, - Matur] (vezi şi SIMBOL COMPLEX). 4. Propoziţie ~ în GG*, propoziţie în structura căreia este introdusă, într-o poziţie de subordonare, altă propoziţie prin fenomenul încastrării. Orice propoziţie independentă conţinând măcar o poziţie sintactică de subordonare poate funcţiona ca propoziţie matrice (vezi ÎNCASTRARE). ' L I.R (1-2); G PD. (3-4). MAXIMAL,-Ă (PROIECŢIE -) Vezi MINIMAL3. MAXIMĂ 305 MAXIMĂ I. Enunţ concis exprimând, de obicei, un adevăr moral sau filozofic; Aristotel defineşte maxima ca pe o exprimare generalizatoare în legătură cu acţiunile omeneşti recomandate ori de evitat. Ca figură* de stil, maxima nu se deosebeşte de aforism*; foloseşte, ca şi acesta, o serie de figuri semantice pentru a obţine o expresie sintetică şi sugestivă (metaforă, simbol, comparaţie): aux âmesbieh heeslZa valeiir n'attendpas le riom-bre desărihees [„pentru sufletele nobile / Valoarea nu aşteaptă ca anii s-o măsoare"] (Comeille); Există lucruri adânci care în luminăartei pot fi înţelese mult mai limpede decât în lumina zilei. Se spune că apa unor mări e mai străvezie în lumina lunii decât în lumina soarelui (Blaga); Să nu-ţi faci chip cioplit din amintire (Doinaş). ® Pentru majoritatea autorilor, maxima este sinonimă cu sentinţa şi cu aforismul* (Gh. Dragomi-rescu). II. In pragmatică*, cerinţă particulară decurgând dintr-un anumite principiu. Cele două principii fundamentale ale interacţiunii verbale, principiul cooperativ* şi principiul politeţii*, subsumează un număr de maxime specifice. • Maximele principiului cooperativ, formulate de H.P. Grice, descriu mijloace raţionale care asigură eficienţă schimburilor cooperative. Aceste maxime sunt: 1) Maxima cantităţii: reglementează cantitatea de informaţie furnizată de fiecare participant la un schimb verbal. Aceasta trebuie să se încadreze strict în limitele impuse de obiectivele schimbului respectiv (să nu fie deci nici insuficientă, nici excesivă). 2) Maxima calităţii: cere ca interlocutorii să spună numai ceea ce cred că este adevărat. Aceasta exclude furnizarea unor informaţii false sau pentru care emiţătorul* nu are dovezi adecvate. 3) Maxima relevanţei: cere ca orice intervenţie în cadrul unui schimb verbal să se coreleze cu celelalte şi să fie strict legată de tema în discuţie. 4) Maxima manierei: se referă la modul în care trebuie formulate intervenţiile în cadrul unui schimb verbal, reclamând claritate - manifestată prin evitarea obscurităţii expresiei, a ambiguităţii şi a prolixităţii precum şi structurarea logică a enunţurilor. H.P. Grice previne asupra înţelegerii tale quale a acestor maxime, subliniind că esenţial nu este faptul că emiţătorul ar respecta întocmai maximele, ci faptul că receptorul* interpretează întotdeauna enunţurile interlocutorilor drept conformându-se maximelor la un nivel de profunzime (vezi şi IMPLICATURĂ); altfel, comunicarea nu ar fi posibilă. ® Principiul politeţii subordonează, de asemenea, un număr de maxime, formulate de G.N. Leech, ale căror cerinţe motivează diversitatea comportamentelor strategice. Aceste maxime sunt: 1) maxima tactului, 2) a generozităţii, 3) a aprobării, 4) a modestiei, S) a acordului, 6) a simpatiei. Primele patru sunt maxime perechi, (1) şi (3) fiind centrate asupra celorlalţi (receptori, auditori*, cei despre care se vorbeşte etc.), iar (2) şi (4) -asupra emiţătorului. Ele operează cu scale bipolare: avantaje / dezavantaje, aprobare / dezaprobare, maximele (1) şi (2) având în vedere avantajele sau dezavantajele unor acţiuni viitoare pentru ceilalţi şi, respectiv, pentru emiţător, iar maximele (3) şi (4) - gradul în care enunţurile emise conferă o evaluare pozitivă sau negativă celorlalţi şi, respectiv, emiţătorului însuşi. Ultimele două maxime (5 şi 6) operează cu scale unipolare: acord şi, respectiv, simpatie, fiind centrate asupra celorlalţi. De ex., maxima tactului, care cere diminuarea expresiei neajunsurilor unei acţiuni pentru receptor, explică formularea indirectă* a solicitărilor, prin enunţuri interogative prefaţate cu verbe modale (Vrei să închizi uşa?, în loc de închide uşa!). Strategiile imper-sonalizării emiţătorului sunt legate de respectarea cerinţelor maximei generozităţi (Se poate face ceva pentru el, în loc de Pot să fac ceva pentru el). Minimalizarea gesturilor proprii de generozitate este o expresie a respectării maximei modestiei (Nu e mare lucru! - ca răspuns la o intervenţie prin care un prieten îşi exprimă admiraţia pentru cadoul adus de mine). L.I.RXU) MĂSURĂ I. în sintaxa limbii române, termenul apare în două situaţii: 1. La nivelul părţilor de propoziţie, complementul circumstanţial de mod de desemnează o subclasă a complementului circumstanţial de mod, prin care se exprimă o evaluare cantitativă a informaţiilor referitoare la dimensiuni, capacităţi, greutate, temperatură etc. Complementul circumstanţial de mod de măsură se realizează printr-un substantiv însoţit de prepoziţiile: cu, de (peste), pentru, pe, până la etc., căruia i se asociază un numeral: a sărit un zid înalt de (peste) doi metri; ziua temperatura de ridică până la 35°. 2. La nivelul frazei, 306 MEDIAL,-A propoziţia circumstanţială de r progresivă reprezintă o subclasă a propoziţiei modale, care arată că acţiunea din regentă evoluează proporţional cu acţiunea din subordonată: Pe măsură ce scriu, lucrurile se clarifică. Elementele de relaţie cele mai frecvente care introduc propoziţia circumstanţială de măsură au, de regulă, un corelativi afd/; sau popularul rfe ce^ de ce etc;; excepţie de la acest tip de construcţie face locuţiunea con-juncţională; pe măsură ce,x II. în versificaţia* limbilor modeme, bazată pe accent* de intensitate; număr de accente / grupuri accentuale ale unui vers*, aproape întotdeauna egal cu numărul de silabe*. (în versificaţia limbilor clasice, latina şi greaca, unde accentul este cantitativ, unitatea de măsură nu era nici silaba, nici grupul accentuai, ci piciorul* - ansamblu de 2, 3 sau 4 silabe lungi şi scurte alternate; vezi PICIOR). ® Element prozodic fundamental în definirea şi clasificarea versurilor, măsura nu esLe importantă atât în sine, cât mai ales în raport cu celelalte două componente prozodice, ritmul* şi rima*. 1. După numărul silabelor, se deosebesc următoarele tipuri de vers: trisilab* (3), tetrasilab* (4), pentasilab* (5), hexasilab* (6) heptasilab* (7), octosilab* (8), eneasilab* (9), decasilab* (10), endecasilab* (11), dodecasilab*, numit şi alexandrin* (12 silabe) etc. Măsura reprezintă/ astfel, unul dintre criteriile de clasificare a versurilor. 2. în funcţie de relaţiile măsurii cu rima şi, în special, cu ritmul, poezia românească prezintă anumite caracteristici (L, Gâldi, I. Funeriu): a) cele mai frcverite în poezia populară sunt măsurile de 5/6 (Pe-un picior de plaif I Pe-o gură de rai,-/ Iată vin în cale, / Se cobor la valef / Trei turme de oi / Cu trei ciobănei) şi de 7/8 silabe, în ritm trohaic41 (!Trandafir verde-n fereastră / Rău suspină o nevastă); b) măsura de 7/8 silabe este preponderent trohaică şi în poezia cultă (Vino-n codru la izvorul / Care tremură pe prund -Eminescu), dar există şi în variantă iambică* (A fost odată ca-n poveşti, IA fost ca niciodată, I Din rude mari împărăteşti, I O prea furmoasă fată -id); c) măsura de 11 silabe este, de regulă, iambică; sonetele lui Eminescu, de ex., sunt, fără excepţie, scrise în endecasilab iambic, după regula sonetului petrarchist (vezi SONET): Sunt ani la mijloc şi-ncă mulţi vor trece I Din ceasul sfânt în care ne-ntâlnirâm..); d) măsura de 13/13 silabe, extrem de frecventă şi ea în poezia românească, este de asemenea iambică: Amiaza îşi boltise în slavă peruzeaua / Când lung zbucni o zaivă ca de pe alt tărâm (Voiculescu); e) măsura de 15/16 silabe este preponderent trohaică: Acolo, lângă izvoară, iarba pare de omăt, I Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet (Eminescu); f) măsura de 17/18 sjlabe, destul de rară, ;-este în general iambică: jTarde fiacă aprinsă din visul nopţilor de trudâ^ J Şfnţele-gâ nd că-n clip a asta s- a isprayntj povestea crudă, ! El nemişcat străpunge cerul cu ochii lui de Prometeu I Şi murmură încet in barbă: „Ardealul n-are Dumnezeu*' (Goga); g) cele mai frecvente măsuri în poezia cultă românească sunt 7/8, 13/14 şi 15/16 silabe (Funeriu). © în funcţie de egalitatea / inegalitatea numărului de silabe care le alcătuiesc, versurile pot fi isometrice* (sau izosilabice) şi heterometrice (sau heterosilabice). C.C. (l): MM. (//)■ MEDIAL,-Ă 1. Vocală - Vocală al cărei loc de articulare se plasează între locul de articulare al vocalelor anterioare* şi cel al vocalelor posterioare*. în engleză, o vocală medială semideschisă apare în cuvintele: girl, rir, iar în franceză e final mut este considerat vocală medială. Limba română a dezvoltat, în evoluţia sa de la latină, o serie completă de vocale mediale, incluse într-un triunghi vocalic simetric:: i î u Sin: vocală centrală. 2. Poziţie ^ Poziţie a unui i * sunet (vocală ori consoană) sau a unui grup de sunete în interiorul cuvântului, poziţie care se opune celei iniţiale sau finale. Sin: median. C.C. MEDIAN Vezi MEDIAL. MEDIU,-E 1. în fonetică, vocala medie este o vocală în pronunţarea căreia deschiderea maxilarelor este mijlocie. Vocala medie se opune vocalelor închise şi MESAJ 307 vocalelor deschise; în limba română vocale medii sunt [e, ăf o]. © în funcţie de poziţia limbii, vocalele medii pot fi: medio anterioare (e) şi medioposterioare (o). Sin.: vocală semideschisâ. 2. !n gramatică, prin mediu se denumeşte o diateză" a verbului indo-european, care se regăseşte în greacă, sanscrită şi parţial în latină. Diateza medie prezintă o flexiune distinctă faţă de diatezele activă* şi pasivă*, iar Ia nivelul semnificaţiei ea indică identitatea dintre subiectul şi obiectul acţiunii; în limbile romanice actuale, diateza medie a dezvoltat ceea ce în mod curent poartă numele de diateză pronominală (reflexivă). Vezi DEPONENT; REFLEXIV. C.C. MESAJ în teoria comunicării, secvenţă de semnale aparţinând unui cod*, structurată în conformitate cu un anumit sistem de reguli, care este transmisă de un emiţător* unui receptor* prin intermediul unui canal* (vezi şi COMUNICARE). Dacă forma mesajului este dependentă de codul utilizat şi de regulile specifice de combinare a unităţilor acestuia, substanţa mesajului o constituie o anumită cantitate de informaţie. La fiecare dintre cei doi poli ai comunicării au loc procese de semioză distincte: Ia polul emiterii, codajul*, prin care semnificaţiile sunt transpuse în unităţi de expresie specifice, iar la polul receptării, deco-dajul*, care presupune degajarea semnificaţiilor pornind de la unităţile de expresie. © în schema comunicării verbale propusă de R. Jakobson, mesajul este unul dintre factorii constitutivi. Fiecare mesaj îndeplineşte în procesul comunicativ mai multe funcţii, a căror ierarhizare este dependentă de orientarea cu precădere a emiţătorului spre unul dintre factorii comunicării. Orientarea asupra mesajului propriu-zis determină funcţia poetică*, funcţie caracteristică numai comunicării verbale. Vezi FUNCŢIE (A LIMBAJULUI). L.l.R. METABOLĂ 1. In retorica veche, nume generic dat unor figuri* sintactice bazate pe inversarea termenilor (hiperbat*, hipalagă*, inversiune* propriu-zisă); în afara sensului pur retoric, se situează semnificaţia metabolei la Arisotel (Poetica, 6, 10-11): schimbare ori tranziţie bruscă în acţiunea dramatică (cu două forme de realizare, două părţi ale subiectului: peripeţia şi recunoaşterea). 2. în perioada modernă, pentru R Fontanier metabola este acelaşi lucru cu figura numită sinonimie -acumulare a mai multor expresii sinonime în scopul de a accentua o anumită idee; se află în legătură cu gradarea, care presupune şi o intensitate calitativă / cantitativă în enumerarea sinonimelor: Muse, prete â ma bouche une voix plus sauvage / Pour chanter le depit, Ia colere, la rage „ciuda, mânia, furia" (Boileau); vezi CLIMAX. 3. în perioada contemporană, în retorica Grupului (I de la Liege, metabolâ este numele dat figurii* retorice; aceasta se defineşte ca „orice fel de schimbare a unui aspect oarecare al limbajului, de altfel conform cu sensul existent în [dicţionarul] Littre" (Rhetorique generale). © Rolul metabolei este de a revela funcţia poetică (din concepţia lui R. Jakobson, vezi FUNCŢIE) sau funcţia retorică din terminologia Grupului \l. © Metabolele se divid în patru clase, corespunzătoare nivelului lingvistic la care se manifestă, precum şi extensiei lor contextuale: metaplas-mele* (figuri de sunet) şi metasememele* (figuri semantice) - referitoare şi limitate la cuvânt, rar la sintagmă; metataxele* (figuri sintactice) şi imetalogismele* (figuri de gândire) - referitoare la frază şi la domeniul extraffastic. MM. METAFONIE în fonetică, termen specializat pentru a desemna, cel mai adesea, fenomenele de diftongare* condiţionată sub influenţă timbrului unei vocale învecinate. în limba română, metafonia vocalelor accentuate e şi o se produce înaintea unui a, ă sau e din silaba următoare, transformându-le în diftongii ea şi, respectiv, oa. © Mai rar, termenul se utilizează şi pentru asimilarea* vocalică (cf. fr. veche camerade > fr. camarade, cf. G. Mounin), echivalent deci cu fenomenul de armonie* vocalică. C.C. METAFORA Figură* semantică (trop*) prin intermediul căreia se prezintă ca echivalenţi doi termeni distincţi, realizându-se între aceştia un transfer de trăsături semantice; în anumite structurări sintactice - metafore uzuale (H. Morier) sau pure (F. Carreter) -se ajunge la substituirea termenului metaforizat 308 METAFORĂ (continuare) prin cel metaforic: Prin vegherile noastre-site de ina- / vremea se cerne; ri-o pulbere albă / pe tâmple s-aşeazâ {Blaga); Când - ghindă cafeniem picau joscărăbuşii, / Când era zarea frunză uscată^dkstejar :(Barbu)v A; Metaforă (poetică sau lingvistică) presupune un transfer de termeni, posibil datorită conţinutului semantic* parţial comun^al elementului substituit şi al celui care substituie; De aici şi definirea metaforei ^ începând de la Aristotel (Retorica) şi Quintilian—i drepti^comparaţie prescurtată* sau introducerea ei, încă din primele tratate de retorică ale epocii modeme, între „tropii prin asemănare** (R Fontanier). Concepţia lui St. Ullmann este tipică pentru modul tradiţional în care se descrie mecanismul semantic al metaforei: dacă Nj (cu sensul Sj) este termenul substituit (metaforizat) şi N2 (cu sensul S2) termenul substituent (metaforic), înlocuirea lui prin N2 va fi posibilă numai dacă S2 prezintă unul sau mai multe seme* comune cu S]. Deşi metaforizarea se realizează pe o bază semică comună;: presupunând o paradigmă de susbtituire (R. Jakobson), în descrierea metaforei nu tiebuie totuşi exagerat dezideratul apropierii semantice (acesta este punctul de plecare al viziunii modeme asupra metaforei, formulat în stilistica românească de T. Vianu); la fel de importante sunt semele care diferenţiază cei doi termeni, căci în constituirea metaforei se stabilesc două serii de reprezentări: o serie de asemănări între realitatea desemnată şi cuvântul metaforic, dar si o serie de diferente între cele două părţi ale metaforei. Identificarea metaforică presupune o secvenţă de două operaţii: se elimină mai în tâi trăsăturile prea asemănătoare ale celor doi termeni, iar apoi trăsăturile prea deosebite, care ar putea împiedica unificarea / echivalarea metaforică. Impresia de deosebire dintre termenul propriu şi metaforă nu trebuie să fie ştearsă printr-o prea mare asemănare, căci metafora nu rezultă niciodată dintr-o unificare totală de sens. Studiile recente asupra figurii tind din ce în ce mai mult către accentuarea acestui aspect - distanţa semantică dintre termenii metaforici: în limbajul poetic modem, legătura semantică nu mai este puternică şi nu se mai poate vorbi de identitate a semelor la termenul metaforic şi la cel metaforizat. Unii autori (Grupul (i, Rhetorique generale) nu mai văd în metaforă o substituire de sens, ci o modificare a conţinutului semantic al unui termen, rezultată din conjuncţia a două operaţii succesive (adăugare şi suprimare de seme); metafora ar fi, astfel, produsul a două sinecdoce* succesive şi s-ar realiza prin intersectarea sferelor semantice ale celor doi termeni. în altă formulare, se revine la o concepţie apropiată de cea tradiţională, căci metafora este considerată un fenomen de ano-a cărui decodare rămâne echivocă; chiar dacă există seme contextuale clarificatoare* care unifică metafora uitoun nou semem*, diferit constituit faţă de termenul iniţial; de lă care s-a pornit Specificul cuvântului metaforic îl constituie; astfel, virtualele sale lecturi multiple, B. Echivalarea metaforică nu este în mod obligatoriu urmată de o substituţie în enunţ. în funcţie de conservarea / eliminarea termenului metaforizat, există două realizări sintactice de bază ale figurii: a) metafora in praesentia {explicită!coalescenţă) - se construieşte după tiparul A este B sau orice formulă sintactică reductibilă la el (AB, BAGen, B de i4); Când noaptea-i o regină lunatecă şi brună (Eminescu) şi b) metafora in absentia {implicită!implicaţie) - are forma B în locul lui A: Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă! Prin care trece albă, regina nopţii moartă (Eminescu). • în funcţie de expresia sa morfologică, metafora poate fi nominală, verbală, adjectivală (de obicei realizată ca epitet metaforic), şi, rar, adverbială (epitet pe lângă verb). I. Metafora nominală, cea mai frecventă formă metaforică, este divizibilă în mai multe categorii: 1. simplă substituire (se poate realiza numai ca metaforă implicită): Pe mişcătoarele cărări j Corăbii negre duce (Eminescu); Dar unde-s visurile-albastre, / Rănite, vechi violoncele, / Care cântau în sufletele noastre (Philippide). Metafora construită prin simplă substituire se situează la limita semantică dintre metaforă şi simbol*; 2. formula A este B, întotdeauna metaforă explicită, în care termenul metaforic este un nume predicativ pe lângă un verb copulativ: Chiar moartea însăşi e-o părere / Şi un vistiernic de vieţi (Eminescu); Lung plumb topit fu orice sărutare (Voiculescu). în formă negativă se construieşte metafora infirmată-A nu este B: Un sân nu e Nirvana şi-un pântec nu-i abisul (Voiculescu). Mai puţin frecventă e realizarea interogativă a aceleiaşi construcţii sintactice: E mâna ta în aer? Sau prima rândunică? / E tremur viu de pleoapă? ori gingaş flutur viu? (Voiculescu); 2a. o structură apropiată de precedenta, în care verbul copulativ lipseşte, iar rezultatul este o apoziţie -AB: sate fără număr, I Cu casele: mioare şi turlele: păstori (Pillat), Pe crengi de vis, doi umezi de muguri, ochii tăi / Se deschideau în floare (Barbu); 3. formula substantival-genitivală (BAGcn) - se realizează atât ca metaforă explicită, cât şi ca metaforă implicită. Nămolurile tainelor toate I Zac în mine adunate (Arghezi); Cenuşa visărilor noastre I Se cerne grămezi pes-te noi (id;)î C&huşa îngerilor arşi de ceruri I ne cade fulguind pe umeri şi pe case (Blaga); 4. formulă substaritival-prepbziţiohală (B de A): îţi vei cântdid I pe coarde rfw/c/ de linişte, /pe harfă de-ntuneric (Blaga); Pe mările din suflet să fereci curcubee (Barbu): II. Metafora verbală nu are aceeaşi frecvenţă în limbajul poetic; metafora realizată prin intermediul verbului este adesea personificatoare (vezi PERSONIFICARE) sau sinestezică (vezi SINESTEZIE): Ranele amurgului se vindecau pe boltă (Blaga); Joacă şi-n cazane sună I Când cadâna curge-/* lună -metaforă „a dansului" (Barbu); portul se topeşte-// soare (Minulescu); Să desluşesc cum piere trecutul, an cu an, f Pe drumuri depărtate sunându-şi clopoţeii (Pillat). III. Metafora adjectivală şi cea adverbială nu sunt metafore propriu-zise, ci iau forma epitetului metaforic pe lângă un substantiv sau un verb (vezi EPITET): Ah, luntreie toate spre-apus I Un val aherontic le-a dus! (Blaga); mi-a răspuns sec; l-a primit rece; scrie obscur. Structură morfo-sintactică a metaforei împiedică definirea figurii drept comparaţie prescurtată: există atât metafore ireductibile la comparaţii, cât şi comparaţii nedezvol-tabile în metafore (exemple în Gh. Dragomirescu). 9 O realizare sintactico-semantică aparte este lanţul metaforic (numit şi metaforă în lanţ); se realizează fie ca o secvenţă de mai multe metafore - Al este BJt A-, este B7... - fie cu un singur termen metaforizat şi mai mulţi metaforici- A este Bp B2...: O raclă mare-i lumea. Stelele-s cuie / Bătute-n ea şi soarele-i fereastra / La temniţa vieţii (Eminescu); Lumi comprimate, / lacrimi fără de sunet în spaţiu, / monadele dorm (Barbu). Când termenii lanţului metaforic sunt selectaţi dintr-o sferă semantică determinabilă şi unitară, metafora este numită metaforă filată; în aceste situaţii, componentele secvenţei nu sunt inteligibile în afara primei metafore a seriei, care le atrage pe celelalte. Coerenţa semantică poate apărea paralel la termenii metaforizaţi şi la cei metaforici: Eu îmi clădesc METAFORĂ (continuare) 309 sonetul în piscuri, o cetate / Cu rimele creneluri şi orice vers un zid (Voiculescu); încheie-acum Bosforul cel limpede-n sicriu /Cu mâlul giulgi (Barbu); Din caier încâlcit de nouri / toarce vântul / fire lungi de ploaie (Blaga). Metafora filată propriu-zisă constă însă dintr-o serie de termeni metaforici coerenţi semantic care figurează un unic metaforizat: nevinovatul, noul ou / Palat de nuntă şi cavou (Barbu); Roiuri, porumbeii: vreo câteva sute / De scrisori şi plicuri albe, desfăcute (Arghezi); Sufletul mi-e un leagăn de păpuşi. / Un căluşel de leagăne-//w-tite I în valsul unei muzici pe şoptite (id.). C. Din punct de vedere semantic, metafora asociază termeni aparţinând la domenii semantice distincte, adesea situate în opoziţie binară. [Concret] -[Abstract], [Animat] - [Inanimat] etc. Exemplificăm cu alternarea substituţiei de termeni în cadrul opoziţiei [Concret] - [Abstract], cea care a constituit prima formă de definire a metaforei în retorica tradiţională, „întrebuinţarea unui cuvânt concret pentru a exprima o noţiune abstractă": a) [Concret] pentru [Abstract]: în piaţa public-a simţirii noastre (Philippide); Şi gân-direa-i arătură, / Peste care boi de zgură plu-găresc (Arghezi). Categoria cuprinde metafore implicite interpretabile şi ca simboluri: Cei umiliţi în trudă şi-n răbdare (...) Aşteaptă st olul şoimilor albaştri (Arghezi); b) [Concret] pentru [Concret] - categorie foarte bogată, înglobează, între altele, formele intermediare ale metaforei personificatoare şi ale celei sinestezice (vezi PERSONIFICARE; SINESTEZIE): Un curcubeu de sunete solemne (Philippide); Spune tu, Noapte, martor de smarald (Arghezi); c) [Abstract] pentru [Concret]: A fost un joc al morţii drumul meu? (Philippide); Tăcerea gândului şi-a orei (Arghezi); d) [Abstract] pentru [Abstract] - categoria cea mai puţin reprezentată numeric, căci formează de obicej metafore slabe: Ne va azvârli, astral gunoi, / /// ultima, statornica uitare (Philippide), Din vecinicia ta 'nit sunt măcar un ceas (Arghezi): Şi să vedem în fundul nopţii noastre / Mişcându-se comorile albastre? (id.). 9 La origine construcţii metaforice, metaforele împietrite sau uzuale sunt formaţii lexicalizate, a căror valoare figurativă nu mai este percepută; codificate sub forma unor sintagme; surit numite şi metafore lingvistice (în opoziţie cu metaforele poetice); se caracterizează prin sens autonom şi independenţă faţă de uzul contextual. în exemple ca oamenii se îmbulzesc sau în minte i se 310 METALEPSĂ încheagă iw gdnd; nu se mai simte valoarea expresivă iniţială; pe care cei doi termeni din sfera semantică p astorală au avu t-o: a se îmbulzi şi a seînchega am devenit termenii autonomii metafore lexicalizate(Vianu) -i Ga şi metonimiile impuse? prin uzi aceste metafore reprezintă o formă de catacreză* ş L au 6 utilizare destul de mare în limbajul curent:poalele munteluibroasca uşii capra trăsurii; împietrit despaimât măcinat de dorinţe. Procedeul este încă activ, căci pe lângă metaforeie uzuale mai Vechi (aripile JrridriQi continuă să se impună formaţii; noi; bazate pe aceeaşi metaforă iniţială: aripile automobilului! avionului Vezi CÂTACREZĂ; METONIMIE. MM METALEPSĂ Figură semantică (trop*), caz particular al metonimiei*, prin intermediul căreia se exprimă efectul pentru cauză ori consecinţa (succedentul) pentru antecedent: îl plângem sau el nu mai este („a murit44); oameni care au fost; trăieşti din fructul muncii tale. în unele realizări, metalepsa poate fi apropiată de eufemism*: ei nu mai trăiesc. MM. isiEIĂLEXIC^ Disciplină lingvistică subordonată lexicografici* sau parţial sinonimă cu aceasta. Conform primei interpretări, are mai multe posibilităţi de abordare: a) îri sens restrâns, desemnează informaţiile din dicţionare* din afara articolului, cum ar fi prefeţele, tablourile, siglele ş.a.; b) în sensul cel mai curent, înseamnă critica textuală a dicţionarelor monolingve sau o analiză textuală a produselor lexicografice finite. S-a dezvoltat ca orientare lingvistică mai ales în Franţa (Ă. Rey, J. Rey-Debove, D. şi P. Corbin); c) tot destul de curent, metalexicografia se constituie ca teorie a practicii lexicografice (J. şi C. Dubois, J. Rey-Debove, grupul de la Nancy). Se studiază structura dicţionarelor, structura articolelor, nomenclatura dicţionarelor; d) metalexicografia se mai poate caracteriza şi ca istorie a lexicografiei (G. Matore, A. Rey, B, Quemada, P. Corbin); e) în sens mai strict specializat, metalexicografia studiază aspecte ale utilizării generale sau speciale a dicţionarelor (pentru didactica limbii franceze, R, Galisson, M. Glatigny). AAX METALIMBAJ Limbaj* determinat al cărui obiect este alt limbaj: casă, în enunţul această casă are două etaje, aparţine unui limbaj primar care se referă la domeniul extralingvistic; pe când în anunţuri precum:;; casă are patru litere, „ casă “ are două silabe sau ^;casâ semnifică acelaşi lucru cu jimaison “i ticasă “ aparţine metalimbajului. în metalimbaj, Umba-obiect poate fi limbajul sau limba- care funcţionează ca plan al expresiei (orice limbă poate avea propriul metalimbaj când utilizează cuvinte şi construcţii specifice unui domeniu). O limbă naturală* capătă posibilităţi nelimitate graţie funcţiei „meta44 (ca ansamblu comunicativ şi intelectual) producând discursuri* diversificate şi cvasiautonome. o Metalimbajele sunt proprii disciplinelor ştiinţifice sau domeniilor de activitate specifică (muzică, pictură etc.). Disciplinele lingvistice ca domenii ştiinţifice dispun de mai multe metalimbaje, chiar dacă, în sensul larg şi neutru al termenului, metalimbajului se prezintă ca un limbaj al descrierii: a) metalimbajul gramatical de care se serveşte lingvistul pentru a descrie funcţionarea gramaticală a unei limbi (vezi GRAMATICĂ); b) metalimbajul lexicografic utilizat de autorii unui dicţionar* sau nivelul lexical al metalimbajului care se cere definit precis, fără confuzii. Numai în unele limbi (de ex., în greaca veche) există mijloace de a specifica apartenenţa Ia un metalimbaj. • Termenul metalimbaj a fost introdus recent de logicieni (R. Camap, Ă. Tarski) şi preferat de lingvişti ca L. Hjelmslev, Z.S. Harris, R. Jakobson (ultimul delimitează funcţia* meta-lirigvistică); E. Benveniste consideră metalimbajul „limbă44 a gramaticii. Vezi METASEMIOTICĂ. A.BM METALINGVISTICĂ (FUNCŢIE -) Vezi FUNCŢIE (A LIMBAJULUI).’ METALOGISM în terminologia Grupului \i (Rhetorique generale), denumire dată clasei figurilor de gândire (vezi FIGURĂ). Criteriul de clasificare a metalo-gismelor se bazează pe aplicarea a patru operaţii esenţiale, iar rezultatul îl constituie - ca şi în cazul celorlalte niveluri figurative - patru tipuri de metalogisme: a) prin suprimare: reticenţa*, suspensia*; b) prin adăugare: hiperbola*, antiteza*, pleonasmul*; c) prin suprimare-adăugare: METAPLASMĂ 311 eufemismul*, alegoria*, parabola*, fabula, ironia*, paradoxul*, antifraza*, litota*; d) prin permutare: inversiunea logică ori cronologică, ® Ca şi meta-sememele", melalogismele iau naştere în urma unor operaţii de natură semantică, iar cele două categorii de figuri coexistă în text: hiperbola sau antiteza sunt adesea şi metafore*, alegoria e o suită de simboluri* coerente, iar litota se apropie de eufemism. « Se pot stabili însă unele distincţii în tră metalogism şi metasemem; cea mai clară se situează-la nivel sintactic: metasememul este de obicei limitat Ia cuvânt / sintagmă*, în timp ce metaiogismui se; poate realiza sub forma unui grup amplu de cuvinte şi chiar extrafrastic; din punct de vedere semantic, autorii Retoricii gene-rale consideră că metaiogismui se situează mai aproape de operaţiile logice propriu-zise decât metasememul, în măsura în care fiecare figură din această categorie impune un „fals" evident în evaluarea adevărului logic (spre deosebire de metasememe, care funcţionează conform unui cod prestabilit şi nu sunt pertinente din punctul de vedere al valorii de adevăr); din această apropiere de logică provine şi numele clasei de figuri. Vezi METAPLASMĂ; METASEMEM; METATAXĂ. MM. METAPLASMA Denumire generală dată clasei figurilor de sunet, accidentelor* sau licenţelor fonetice utilizate în limbajul poetic; se realizează prin adăugare (proteza*, epenteza*) ori prin suprimare de sunete (afereza*, sincopa, apocopa*). în limbile modeme, metaplasma favorizează rima*; de ex., fr. encor pentru encore (în rimă cu tresor); it./e, pe (Dante) pentru fede, pede (în rimă cu se, te). Unele forme fonetice, la origine dialectale ori arhaice, pot fi considerate melaplasme, justifi-cându-se adesea tot prin rimă, mai rar prin măsură*: fr. fi liote, de origine picardă (pentru filleule); it. mii, de origine siciliană (pentru noi); rom. nost, ardelenism pentru nostru: în vechiul no st pământ (Mureşanu); Venit-a regele să calce văile i Cătând o sor (Eminescu). e în terminologia Grupului p (Rhetorique generale), denumirea de metaplasmă înglobează toate figurile de sunet (vezi FIGURA) grupate - conform principiului propriu de clasificare - în patru categorii, realizate prin: a) suprimare: afereza*, apocopa** sincopa*, sinereza*, b) adăugare: epenteza*, rima*, aliteraţia*, asonanţa*, paronomaza*; c) suprimare-adăugare: calamburul*, substituirea de afixe, formele preluate din limbajul copiilor; d) permutare: anagrama*, metateza*, palindromuT. • Metaplasma este un procedeu care alterează continuitatea fonică şi / sau gramaticală a enunţului, de obicei la nivelul cuvântului; valoarea stilistică a operaţiilor lingvistice global numite melaplasme - de multe ori asimilabile accidentelor fonetice - se bazează pe decalajul existent în conştiinţa vorbitorului între forma corectă / completă a cuvântului şi cea deviantă prin metaplasmă. Vezi FIGURĂ; METALOGISM; METASEMEM; METATAXĂ. MM. METASEMEM în terminologia Grupului p {Rhetorique generale), denumire sub care sunt grupate figurile semantice (tropii*). Termenul subliniază faptul că figura semantică este concepută ca un ansamblu de seme* (semem*) susceptibil de modificări contextuale. Principiul de clasificare, identic cu al figurilor realizate la toate celelalte niveluri ale limbii, duce - în cazul metasememlor- la identificarea a doar trei tipuri esenţiale, deoarece nu există metasemem realizabil prin permutare; a) prin suprimare: sinecdoca* şi antonomaza* ge-nenilizante, comparaţia*, metafora* in praesentia; b) prin adăugare: sinecdoca şi antonomaza particularizante; c) prin suprimare-adăugare: metafora* //i absentia, metonimia*, oximoronul*, o Metasememele reprezintă categoria esenţială a limbajului poetic, ceea ce presupune o ierarhizare valorică a figurilor. în concepţia Grupului de retoricieni de la Liege, metasememul este definit ca „figura care înlocuieşte un semem cu altul", ceea ce - în realizarea concretă a enunţului - se reduce la a înlocui un cuvânt cu altul (vezi SEMEM), Formularea, foarte generală, acoperă practic toate tipurile de metasememe (tropi). Vezi FIGURĂ; METALOGISM; METAPLASMĂ; METATAXĂ. MM. METASEMIOTICĂ Tip de semiotică* în care se înglobează semio-ticile ştiinţifice, cum ar fi logica, matematica, lingvistica, unde problematica este abordată prin metalimbaj*, termen cu care metasemiotica este, uneori, sinonim. A.B.V. 312 METATAXĂ METATAXĂ înterminologiatrupului (X (Rhetorique generale)^ deimxnkz sub care sunt reunite figurile* sintactice (de construcţie); vezi: FIGURĂ; Conform principiului de clasificare al retoricienilor de la Liegej metataxele se grupează în funcţie de cele patru operaţii care dau naştere tuturor figurilor retoricei indiferent de nivelul la care ele se realizează; a) prin suprimare: eliziunile prin fonetică sintactică; elipsa?; zeugma*; asindetul?, parataxa*; b) prin adăugare: paranteza*, enume-rarea\ repetiţia*, polisindetonul*, simetria; c) prin suprimare-adâugare: silepsa*, anacolutul*, chias-mul*; d) prin permutare: tmeza*, hiperbatul*, inversiunea*, m Devierea pe care o reprezintă metataxele se stabileşte faţă de o sintaxă neutră din punct de vedere stilistic, destul de greu definibilă: o structură nonexpresivă (vezi EXPRESIVITATE) este presupusă pentru fiecare metataxă; de ex., pentru inversiunea* atribut (epitet) - substantiv sau predicat - subiect, se admite o structură frastică de bază în care ordinea* normală a cuvintelor să fie substantiv-atri-but şi subiect-predicat. Toate metataxele sunt concepute deci ca forme deviante de la structuri existente în limbă, în principiu zero-expresive. în ceea ce priveşte metataxele prin adăugare ori suprimare, acestea reprezintă alterări ale unei fraze minimale, definită prin prezenţa a două sintagme* (una nominală şi cealaltă verbală), la rândul lor dotate cu o structură minimală (substantiv + determinare şi verb + determinare, eventual sintagmatică). Tot ceea ce depăşeşte fraza minimală este redundant lingvistic şi poate fi interpretat ca metataxă prin adjoncţiune / adăugare (repetiţia sau enumerarea, de ex.); tot ce lipseşte din acest enunţ minimal este o formă de metataxă prin suprimare (de ex. elipsa). Vezi FIGURĂ; METALOGISM; METAPLASMĂ; METASEMEM. MM. metateză Accident* fonetic prin care sunt permutate unele sunete sau silabe în interiorul cuvântului, pentru a facilita pronunţarea. Fenomen iniţial individual, metateza poate fi, ulterior, validată de colectivitatea lingvistică. Metateze consfinţite de uzul general sunt semnalate, în cercetările diacronice, atât în cazul elementelor moştenite (ex.: lat. formaşi/.? > rom. frumos), cât şi în cazul cuvintelor împrumutate (ex.: si. poklom/ > rom. plocon; bg. protiva > rom. (fm)potnvd). Alteori, metatezele sunt fenomene de pronunţare populară, nonliterară: protopop > potropop. C.C. METODĂ Suitk ordonată de procedee aplicate sistematic pentru un domeniu propriu de cercetare de către o persoană care urmăreşte un rcop bine determinat şi un grad maxim de eficienţă: Eficienţa unei metode este măsurabilă în: coerenţa şi consecvenţa procedeelor; gradul de aplicabilitate şi de cuprindere (capacitatea metodei de a oferi explicaţii pentru cât mai numeroase fenomene ale obiectului cercetat); gradul de adecvare la obiectul cercetat; rigoare (capacitatea metodei de a asigura, prin constrângeri interne, obiectivitatea celui care o aplică). Metoda are o legătură strânsă cu teoria* care îi stă la bază, metoda aplicând o anumită teorie, demonstrându-i utilitatea şi chiar rafinând-o. Dar, în timp ce teoria presupune şi o concepţie filozofică, metoda este neutră ca orientare filozofică. • Interesul pentru elaborarea unor metode specifice lingvisticii corespunde momentului recunoaşterii autonomiei şi a caracterului ştiinţific al acesteia. • Lingvistica sec. al XlX-lea a elaborat metoda comparativ-istorică\ metodă care reflectă preocupările general culturale ale epocii (ecoul concepţiei evoluţioniste, descoperirea sanscritei, interesul pentru istorie, interesul şi faţă de alte limbi decât cele clasice), precum şi modul de înţelegere şi stadiul de evoluţie la care ajunsese teoria lingvistică în epocă. Metoda comparativ-istorică se întemeiază pe o concepţie lingvistică pozitivistă şi evoluţionistă, de unde decurg caracteristicile ei esenţiale: atomismul cercetării, care se manifestă prin aducerea în discuţie a cât mai numeroase fapte de limbă, privite în ele însele şi pentru ele însele, pierzându-se adesea imaginea ansamblului; exclusivitatea cercetărilor de tip istoric, faptele fiind puse în relaţie cu elemente corespondente, atestate sau refăcute, din etape anterioare de limbă, şi nu cu fapte sincrone; supremaţia acţiunii legilor* fonetice, abaterile de la acestea fiind rare şi limitate la explicaţia prin împrumut* sau prin analogie*. ® în sec. al XX-lea, curentele structuraliste* au manifestat un interes cu totul special pentru elaborarea unei teorii şi a unor metode decurgând din teorie. Metodele structuraliste, indiferent de şcoala care le-a creat, se METONIMIE 313 disting printr-o schimbare profundă de orientare, ale cărei caracteristici sunt: predominanţa principiului imanenţei*, cauzele tuturor fenomenelor aflându-se în interiorul sistemului, iar procedurile de investigare făcând apel numai la elemente din lanţul lingvistic; predominanţa studiului descriptiv; neglijarea studiului istoric în favoarea cercetării de tip sincronic (diacronia* structurală aparţine structuralismului târziu şi constă în compararea rezultatelor obţinute sincronic, pentru momente succesive de limbă); neglijarea studiului vorbirii* în favoarea descoperirii sistemului, adică aunităţilor şi a regulilor de dincolo de uzul lingvistic; formalismul descrierii, manifestat, pe de o parte, prin introducerea de proceduri formale, bazate pe distribuţie*, iar, pe de alta, prin limitarea, cel puţin în prima etapă a structuralismului, la cercetarea laturii expresiei şi prin neglijarea până la eliminare a laturii conţinutului; un început de formalizare, constând în utilizarea unor elemente de metalimbaj matematic şi în redarea unora dintre reguli în formă algoritmică; dezvoltarea excesivă a terminologiei şi a tehnicii de investigare, toate demersurile cercetării fiind explicitate şi justificate în detaliu. Formalismul, formalizarea şi dezvoltarea tehnicii dau asigurări asupra caracterului ştiinţific şi obiectiv al metodei (descriptivismul american a elaborat o tehnică de cercetare aplicabilă şi în condiţiile necunoaşterii limbii de către lingvist, pentru a evita ingerinţa semanticului şi a înlătura ideile preconcepute); predominanţa metodelor inductive (rezultatele corpus-ului* sunt proiectate asupra ansamblului, extrăgându-se codul*). Numai în etapele finale ale structuralismului*, se introduc şi procedee de tip deductiv, prin extinderea la semantică sau la discipline înrudite (critică şi teorie literară) a principiilor fonologiei şi ale morfologiei. • Curentele poststructuraliste de tip generativ* păstrează caracteristici ale metodelor structuraliste (vezi, de ex., aplicarea în sincronie sau trăsătura formalizării, pe care, în raport cu structuralismul, o accentuează considerabil; vezi, de asemenea, descoperirea regulilor de dincolo de uzul lingvistic, aparţinând competenţei*) şi proceduri de tip structuralist, mai ales din analiza distribuţio-nală*. Adaugă trăsături noi, metodele generative producând o adevărată revoluţie, caracterizată prin: trecerea de la metode de tip analitic* la metode de tip sintetic*; abandonarea formalismului (nu şi a formalizării!) priri adecvarea metodei atât pentru latura expresiei, cât şi pentru cea a semnificaţiei, ambele laturi interesând în egală măsură pe cercetător; trecerea de la metode inductive la metode de tip ipotetico-de-ductiv, ceea ce a însemnat abandonarea cor-pus-ului în favoarea metodei modelării*, bazate în exclusivitate pe construcţii teoretice obţinute prin legile gândirii; perfecţionarea continuă a aceluiaşi tip de model (vezi, de ex., variantele succesive ale gramaticii GG* şi trecerea la GB*), determinată teoretic de caracteristicile modelării, iar, practic, de nevoia lărgirii domeniului de cuprindere prin posibilitatea de captare atât a variaţiei lingvistice, cât şi a gramaticii universale*. © Curentele de tip pragmatic*, în acord cu noile teorii lingvistice propuse, îşi adecvează metodele pentru cercetarea performanţei* şi a competenţei* comunicative, urmărind să reliefeze dependenţa lingvisticului, pe de o parte, de situaţia* de comunicare şi de intenţia de comunicare, iar, pe de alta, de construcţia discursului*. Caracteristica metodelor pragmatice este, în esenţă, surprinderea variaţiei lingvistice de tip pragmatic, neglijând, cu bună ştiinţă, latura invariantă a limbii. Vezi şi ANALITIC; ANALIZĂ; (METODĂ) COM-PARATIV-ISTORICĂ; (GRAMATICĂ) GENERATIVĂ; LINGVISTICĂ MATEMATICĂ; MODEL; MODELARE; PRAGMATICĂ; SINTETIC; STRUCTURALISM. G.P.D. METONIMIE Figură* semantică (trop*) şi fenomen lingvistic prin care un nume de obiect este înlocuit cu altul, pe baza unei relaţii de contiguitate logică existentă între acestea (spaţială, temporală sau cauzală): Voi, ce din munca vostră abia puteţi trăi (Eminescu). Metonimia se deosebeşte astfel de metaforă*, care transferă numele obiectelor în virtutea unui raport de analogie (asemănare) între cele două obiecte. Un caz particular de metonimie îl constituie sinecdoca*. © Metonimia are forme variate, determinate în funcţie de conţinutul relaţiei dintre termenii care se pot substitui unul altuia. Principalele substituţii metonimice, frecvente în limbajul curent şi utilizate în formă identică în cel poetic sunt: a) cauză pentru efect / efect pentru cauză: a trăi din munca altuia; culesul e foarte bogat anul acesta; La noi sunt lacrimi multe (Goga); b) conţinut pentru conţinător / conţinător pentru conţinut: a înghiţit băutura dintr-odată; şi-a terminat Farfuria; a 314 ' METRICĂ băut câteva pahare; c) materia pentru obiect: a vândut un porţelan de preţ; colecţionează aramă; d)creatorpentruoperă; cântă foarte bine Ghopin; are un Rembrandt; e) instrument pentru acţiune/acţiune pentru instrument: a ţara prin foc şi sabie; Piere tn jocul luminilor I Saltul ide-amurg al delfinilor(Blaga);; f) semn pentru obiectul desemnat: coroana^;sceptrul ^regalitate"; purpura ^demnitate; eclesiastică"; mantia; spada ^instituţia; cavaleriei^; crucea ^creştiriismur'; surit numite metonimii ale seninului; g) loc de provenienţă pentru obiectul produs: l-a tratat cu un porto; ă cumpărat olandă pentru cearceafuri; h) general pentru particular: a înşelat vigilenţa paznicilor; i) abstract pentru concret: se află în primăvara vieţii; j) specific pentru generic: mănâncă o pâine de pe urma mea. e Ca şi metafora ori sinecdoca, metonimia poate circula în limbajul uzual sub forma unor clişee, devenite catacreză* (braţele fotoliului) - utilizare metonimică a unui termen în locul altuia, pentru care nu există alt corespondent în limbă. Caracteristica de a fi fixată în formule, pe care metonimia o posedă în mai mare măsură decât metafora, face ca această Figură să fie tot mâi puţin prezentă în poezia modernă. Semantic autonomă faţă de context*, metonomia funcţionează identic în limbajul curent ori în cel poetic şi nu presupune nici o schimbare de sens în momentul apariţiei unui termen în locul celuilalt, în context identic. • Spre deosebire de sinecdocă, realizată printr-o substituţie de tipul parte-întreg (pars pro toto - totum pro parte), metonimia se bazează pe înlocuirea unor echivalente cantitative (pars pro parte). Vezi CATACREZA; METAFORĂ; SINECDOCĂ. MM. METRIC,-Ă în sens restrâns, determinare care priveşte grupările bazate pe metru* sau pe măsura* silabică. Din acest punct de vedere, într-o strofă* sau într-un poem versurile pot fi: izometrice (cu un număr egal de silabe): Jinduiesc la taine coapte i guri sosite-n miez de noapte. // Om şi păsări, duhuri, fluturi, I nu aşteaptă să te scuturi (Blaga) sau heterometrice (alcătuite dintr-un număr inegal de silabe): Cu o floare-n dinţi I Rada-i un măceş cu ghimpi fierbinţi. / Joacă-n tină I Cu soarele-n păr, ca o albină (Arghezi). în sens larg, determinarea se aplică în general sistemului de versificaţie* (vezi, de ex., sistem metric, structură metrică). ® Pauză ^ în versificaţie*, pauză care marchează sfârşitul versului sau care separă versul în două (h)emistihuri*. în această ultimă: ipostază, pauza metrică poartă numele de: cezură*. Pauza metrică nu coincide întotdeauna cu pauza verbală, care respectă limitele unităţii; gramaticale ori semantice; Vezi şi INGAMBAMENT. « Vers r în versificaţia clasică,;-vers bazat pe cantitatea prozodică. .. MM. METRICĂ Disciplină care reprezintă una dintre: cele trei componente ale versificaţiei* (celelalte două fiind studiul rimelor* şi studiul formei grupărilor de versuri). în sens restrâns, metrica se ocupă cu studierea unităţilor de măsură* care - repetate -alcătuiesc versul*. în sens lărgit, obiectul metricii îl constituie ansamblul de reguli proprii poeziei versificate: măsurile fixe, regularităţile ritmice (vezi RITM), gruparea versurilor în strofe* sau în forme fixe (sonet*, rondel*, baladă* etc.). în metrică se utilizează o serie de tehnici aparţinând mai ales fonologiei* segmentate şi suprasegmen-tale* (referitoare la cantitatea vocalică, la accent etc.). Termenul este uneori utilizat ca sinonim pentru prozodie*, iar prin extensie poate desemna, în general, un ansamblu de reguli referitoare la sistemele de versificaţie. Vezi şi PROZODIE; VERSIFICAŢIE. MM. METRU 1. în prozodia* greacă şi latină, caracteristică a versului*, determinată de numărul şi de organizarea picioarelor* care îl compun; în poezia greacă, fiecare grupare de două picioare. După numărul de picioare, în metrica* greacă şi latină versurile se clasificau în: trimetru - 3, tetrame-tru -4, pentametru-5 sau hexametru - 6 picioare. 2. în versificaţia* modernă, metrul este înţeles ca măsură* dată de numărul de silabe pronunţat într-un vers (8 pentru octosilab*, 11 pentru endecasilab*, 12 pentru alexandrin*, 13—14 pentru alexandrinul românesc etc.); în această perspectivă, metrul echivalează cu tipul de vers. în sens lărgit, termenul se aplică şi prozei poetice, în care pot fi identificare fragmente ritmate şi / sau rimate, echilibrate între ele şi prin numărul egal ori asemănător de silabe. MM. (VIEZOSEMANTICĂ 315 MEZOSEMANTICĂ Tip / parte a semanticii- interpretative care studiază substanţa definită de clasem*, diferenţiată de ma~ crosemantică* şi de microsemantică*. Interesează şi studiul semanticii cu ajutorul informaticii. ASM MICROCONTEXT Vecinătate imediată a cuvântului luat în considerare; • alcătuită din cuvântul precedent şi cel următori • în teoria stilistică, a lui M. Riffaterre, micfocontextul este constituit de opoziţia context* stilistic / fapt de stil; amplificată în spaţiul unei fraze, al unui paragraf ori al unui întreg text-, opoziţia dă naştere macrocontextului*. Vezi CONTEXT3; TEXT. MM. MICROSEMANTICĂ Semantică* interesată de substanţa semnificatului definit prin semantem* şi virtuem*, delimitată de macrosemantică* şi mezosemantică*. Se apropie în mare măsură de semantica lexicală paradigmatică. A.B.V. MICROSTRUCTURĂ 1. Termen care desemnează cu precădere reţeaua de relaţii stabilite între sensurile unui cuvânt polisemantic (vezi^POLISEMIE), în opoziţie cu macrostructura*. 2. în analiza* conversaţiei*, mod de organizare a unităţilor^de rang inferior din structura unei conversaţii. în funcţie de modelul descriptiv, microstructura este reprezentată de elemente diverse, cum ar fi cele aparţinând nivelului local al organizării conversaţiei: intervenţia în curs şi cea imediat următoare (modelul etno-metodologic*), sau cele care constituie unitatea conversaţională minimală: actul* (modelul integrativ al lui W. Edmondson). în primul caz, se formulează principiile şi regulile care guvernează atribuirea rolului de emiţător* (vezi ACCES LA CUVÂNT), în al doilea caz, se definesc locul şi rolul mărcilor diverselor categorii ale organizării pragmatice (deixis*, implicaturi*, presupoziţii*), precum şi reflexele principiilor de bază ale interacţiunii comunicative (principiul cooperativ*, principiul politeţii*) în structura actelor conversaţionale de diferite tipuri. 3. ^ narativă în naratologie*, concept introdus de T.A.Van Dijk şi corelat cu macrostructura* narativă: microstructura reprezintă ansamblul de fraze ce formează structura de suprafaţă, lineară, a textului, analogă-în analiza naraţiei - cu structura de suprafaţă din gramaticile generative, mai puţin abstractă şi mai uşor analizabilă; vezi (STRUCTURĂ DE) SUPRAFAŢĂ. Vezi şi MACROSTRUCTURA. A.B.V.Q); LJ.RX2); MM.(3) MINIMALrĂ 1. Enunţ ^ Secvenţă de componente sintactice organizată în jurul unui centru* predicativ a cărei caracteristică este autonomia sintactică şi de comunicare. După unii autori, enunţul minimal este secvenţa alcătuită din subiect + predicat (ex.: elevul învaţă); după alţii, este secvenţa strângând în jurul predicatului clasa semantică a actanţilor* (sau a argumenlor*), iar, din altă perspectivă, clasa sintactică a determinanţilor obligatorii* (vezi Ion trimite elevului o carte). în această ultimă accepţie, pentru verbele monovalente (vezi VALENŢĂ), enunţul minimal se reduce la structura subiect + predicat, iar, pentru cele bi- şi trivalente, enunţul minimal include şi complementele*. 2. Pereche ^ în fonologie, pereche de cuvinte având sensuri diferite, diferenţa de sens fiind rezultatul înlocuirii unui singur fonem. Fonemele diferenţiatoare se pot deosebi fie pe baza unei unice trăsături sau, altfel spus, pe baza mărcii de corelaţie* (vezi, pentru română, pat-bat; cară-gară, deosebite pe baza trăsăturii de sonoritate*), fie prin mai multe trăsături fonice (vezi rom. por-pir; vatâ-pată, unde intervin simultan mai multe trăsături distinctive). Găsirea perechilor minimale este procedura fonologică general utilizată pentru identificarea, într-o limbă dată, a inventarului de unităţi fonematice. 3. Proiecţie ^ în gramaticile care au introdus teoria X-BARA* ca mod de reprezentare a structurii grupurilor, denumeşte primul nivel de proiecţie* (simbolizat ca X*)» constituit din expansiunile X° + Complemente, adică din capurile* lexicale şi complementele primite obligatoriu de acestea. Se deosebeşte de proiecţia maximală, reprezentând al doilea nivel de proiecţie (simbolizat ca X“)i care are structura: (Spec) + X’ + (Adjunct). Dacă proiecţia minimală include componenţii cel mai intim legaţi de capurile de grup, proiecţia maximală adaugă la aceştia şi determinanţii exteriori, facultativi* corespunzând celei mai largi structuri de constituenţi a grupurilor sintactice. Distincţia terminologică 316 MINUSCULĂ proiecţi&minimalăy& maximală ief\£c&y de ex., pentru grupul adjectival din română; deosebirea dintre grupul^cunoscută studenţilor; conţinând centrul şi complementul său; şi grupul destul de cunoscută studenţilor din bibliografie; incluzând si determinanţii facultativi (vezi şi X-BARA). 4. Sintagmă - Combinaţie de două unităţi minimale (vezi 5) dotate cu sens (de două morfeme* sau, după alţi autori, de două moneme*), combinaţie identificabilă adesea:cu un cuvântă Reprezintă pentru nivelul morfologic, o unitate analizabilă, iar, pentru cel sintactic, o unitate rieanâlizabilă, nesegmentabilă, unitatea considerată minimală. Corespunde, de ex., în română, combinaţiilor morfematice binare din cas-âT albastr-u, analizabile la nivel morfologic, dar neanalizabile la nivel sintactic. Sintagma minimală se deosebeşte de sintagma propriu-zisă (vezi SINTAGMĂ), ultima fiind analizabilă şi la nivel sintactic. 5. Unitate ^ în conformitate cu principiul stratificării* lingvistice, desemnează unitatea fundamentală a unui anumit nivel, indivizibilă pentru acest nivel, dar segmentabilă la un nivel inferior. în funcţie de nivelul considerat, se recunosc unităţi minimale care au calitatea de semn4 lingvistic (este cazul morfemelor*, al lexemelor\ al sintagmelor minimale (vezi 4), unităţile minimale ale nivelurilor morfologic, lexical, respectiv sintactic) şi unitatea minimală nedotată cu semnificaţie, neavând calitatea de semn lingvistic (este cazul fonemului*). în unele teorii lingvistice, unitatea minimală priveşte un singur plan, al expresiei sau ai semnificaţiei, ca urmare a demersului teoretic de disociere a celor două planuri şi de stabilire de unităţi minimale pentru fiecare (în concepţia glosematică*, de ex.y cenematemele sunt unităţi minimale din planul expresiei, iar plerematemele, din planul conţinutului). • Dacă ideea unităţii minimale este general acceptată de lingvişti, există însă diferenţe numeroase de la o şcoală lingvistică Ia alta în ce priveşte numărul de niveluri lingvistice şi, respectiv, tipul de unitate minimală pentru fiecare nivel, dar şi în ce priveşte denumirea şi semnificaţia termenilor comuni. Singur fonemul, unitatea minimală a nivelului fonologie, pare a fi întrunit consensul terminologic şi de semnificaţie al lingviştilor. Pentru morfologie* sintaxă, lexic, semantică apar diferenţe de termeni (de ex., pentru cea mai mică unitate dotată cu sens, unii propun morfenud, alţii, monemul*) şi diferenţe de concepere a aceluiaşi termen (vezi accepţiile mult diferite ale termenului mor/em). m Curentele structuraliste* au elaborat metode* riguroase de delimitare, pentru un text dat, a unităţilor minimale şi de stabilire, pentru uri sistem lingvistic, a inventarului: a) analiza în constituenţi imediaţi (yezi ANALIZĂ^, al cărei obiectiv este:segmentarea unui text până la decuparea unităţilor- minimale dotate cu sens; b) metoda reducţiei variantelor la invariante* (vezi ANALIZĂ5si6j^), utilizată pentru inventarierea unităţilor minimale concepute abstract, deci a unităţilor de Ia nivelul sistemului* lingvistic (inventar de foneme, de morfeme etc.) (vezi şi ANALIZĂ; CENEMATICĂ; FONEM; LEXEM; MORFEM; PLEREMATICĂ; SEM; SEMANTICĂ; SINTAGMĂ; UNITATE). G.RD. MINUSCULĂ Literă* mică. în ortografia* românească actuală se utilizează în toate situaţiile, cu excepţia celor pentru care norma impune scrierea* cu majusculă*. C.S. MISE EN ABYME în analiza naraţiei*, tehnică realizată sub forma proiecţiei „în oglindă" a acţiunii relatate; anticipare / repetare (cu funcţie premonitorie ori simbolică), mai redusă ca dimensiuni, a subiectului în curs de desfăşurare. Termenul abyme este împrumutat din heraldică, unde numeşte reflectarea inversată (de sus în jos ori de la stânga la dreapta) a aceleiaşi imagini, în desenul de ansamblu al unui blazon. • Această tehnică „reductivă" a istoriei narate a fost utilizată pentru prima oară de A. Gide în Jurnalul său; Gide exemplifică procedeul cu scena teatrului în teatru din Hamlet de W. Shakespeare, mică piesă independentă în care mai întâi se rezumă, apoi se sintetizează premonitoriu evoluţia ulterioară a acţiunii din piesa-ca-dru. în literatura română, un exemplu de mise en abyme se întâlneşte în romanul lui L. Rebreanu Pădurea spânzuraţilor, scena spânzurării ofiţerului trădător din primul capitol se dovedeşte anticipativă pentru destinul eroului principal, a cărui existenţă o va repeta pe a celuilalt: cu o motivaţie diferită, Apostol Bologa va „trăda" el însuşi şi va sfârşi prin a fi spânzurat. ® Funcţia principală a procedeului se apropie de „povestirea în povestire", într-o variantă puternic subiec-tivizată. Este utilizat şi în arta cinematografică; MISE EN RELIEF 317 vezi, de exemplu, filmele Opt şi jumătate de E Fellini sau La nuit americaine de E Truffaut, naraţiuni despre film în film (C. Reis-A.M. Lopes). Prezentă accidental în naraţia clasică, tehnica mise enabyme devine tot mai frecventă în perioada contemporană, pe măsură ce proza a început să fie dominată de relatarea auto-referenţială. MM. MIstM RELIEF în stilistică tradiţională, cu deosebire la autorii de expresie franceza şi germană, ansamblu de procedee prin care „se reliefează'*, „se scot în evidenţă" anumite părţi ale enunţului. Sin. parţial -emfază\ Procedeele de mise en relief sunt motivate de afectivitate* şi au ca efect expresivitatea* sporită a textului (literar), prin utilizarea atât în planul autorului (poezie şi proză), cât şi în planul vorbirii personajelor (proză şi dramaturgie). Se manifestă la toate nivelurile limbii, dar cele mai frecvente sunt procedeele de mise en relief în lexic (arhaismul*, argourile*, asocierile inedite/ contrastive de termeni) şi în sintaxă (schimbarea ordinii normale a cuvintelor, în toate variantele: inversiune*, antepunere*, dislocare*, hiperbat* efc., ca şi suprimările de unităţi ale enunţului: elipsă*, brahilogie*). Vezi şi AFECTIVITATE; EMFAZA; EXPRESIV. MM. MIŞCARE I, ~’a limbii / a sistemului Vezi DINAMICĂ. II. ^ a unui component sintactic Vezi DEPLASARE. III. Verb de ^ Clasă semantico-sintactică de verbe, aparţinând clasei verbelor de acţiune*, distinctă prin prezenţa în matricea semantică a fiecărui verb a trăsăturilor inerente [+ Mişcare; -/+Orientare], ceea ce determină selecţia anumitor cazuri / roluri* locative, iar în plan formal selecţia, pentru limbile cu o flexiune bogată, a cazurilor flexionare locative şi pentru limbile cu flexiune redusă sau lipsite de flexiune cazuală, a prepoziţiilor locative. în română, verbul a pleca, exprimând o mişcare orientată, primeşte ablativul* (pleacă de la...) şi alativul* {pleacă la / spre...), cazuri Iexicalizate prepoziţional, iar verbele a merge şi a se plimba, care exprimă o mişcare neorientată, au o libertate mult mai mare în alegerea tipului de rol locativ, marcarea acestuia rămânând exclusiv în seama semanticii interne a prepoziţiei {merge de la... / Ia... / de-a lungul... I pe... / în*.*)- Primesc cazul instrumental* (merge cu trenul), exceptând câteva verbe care încorporează instrumentul în semantica internă (ex.: a schia, a patina), • Actualizările sintactice diferă de Ia o limbă la alta. Pentru română, este curentă construcţia intranzitivă, nereflexivă sau reflexivă (Ion merge, aleargă, se plimbă). Unele verbe de mişcare din română se actualizează ca tranzitive în franceză, aşezând argumentul care exprimă determinarea locativă în poziţia obiectului direct (vezi longer, câtoyer; fr. longer Ies murs) IV. r interacţională Secvenţă de acte* performate de acelaşi emiţător*. Deşi produs al unei activităţi individuale, mişcările sunt integrate în structura de ansamblu a conversaţiei* prin intermediul actelor* opţionale de validare a intervenţiei* precedente a interlocutorului şi / sau de solicitare a unei noi intervenţii a acestuia. Actul principal din structura unei mişcări defineşte tipul acesteia. în funcţie de relaţia de substanţă dintre intervenţiile în conversaţie, unii specialişti disting următoarele tipuri principale de mişcări interacţionale: ofertă, mişcare prin care se introduce o temă de conversaţie; satisfacere, mişcare prin care se comunică emiţătorului precedent faptul că intenţia sa perlo-cuţionară* a fost eficientă; respingere, mişcare prin care emiţătorul încearcă să-şi determine partenerul să-şi retragă complet oferta iniţială; contracarare, mişcare prin care emiţătorul încearcă să amendeze conţinutul mişcării precedente, determinându-1 pe partener să revină parţial asupra spuselor sale; re-ofertare, mişcare prin care iniţiatorul unei teme de conversaţie propune o versiune modificată a primei sale oferte. Vezi, de ex.: A. Hai să mergem la plimbare! (Ofertă) B. Da (Satisfacere) B. N-am timp, (Respingere) B. E un ordin? (Contracarare). A. Mi-ar face plăcere să ne plimbăm împreună. (Re-ofertare). Anumite mişcări au numai o funcţie strategică, de sprijinire a actului interacţional de bază, aparţinând exclusiv structurii de suprafaţă a conversaţiei. Ele sunt determinate de predicţii ale emiţătorului asupra atitudinii şi a reacţiei colo-cutorului. Din această categorie fac parte mişcările de motivare a actului, prin care se oferă argumente în favoarea acestuia înainte ca partenerul să le ceară, mişcările de amplificare, prin care se aduc clarificări suplimentare asupra temei 318 MIXT, "A de discuţie* şi mişcările de, dezarmare a interlocutorului^ prin care se limitează posibilităţile de reacţie a acestuia faţă de oferta emiţătorului. G.P.D. (NI!) ;UR,(IV). MIXT,-Ă (SINTAXĂ^) Sintagmă terminologică; introdusă în lingvistica românească de T; Slama-Gazacu; indicând: o particularitate esenţială a comunicării orale; cea a organizării ei duale; particularitate care constă în utilizarea paralelă a mijloacelor de exprimare verbală* şi a celor nonverbale. Particularitatea sintaxei mixte este urmarea faptului că participanţii la comunicarea orală (vorbitorul şi interlocutorul) sunt prezenţi la actul comunicării, putându-se vedea şi auzi reciproc. în consecinţă, componenta verbală a comunicării orale, alcătuită din elemente lingvistice (sunete, cuvinte, propoziţii, fraze) şi paralingvistice* (inflexiunea vocii, ton, ritm, tăieturile cuvintelor şi ale frazelor, pauze, mod de articulare etc.), este dublată obligatoriu de componenta nonverbală, alcătuită din gesturi, mimică, expresia ochilor şi a sprâncenelor, indicare cu privirea, atitudinea corporală, acţiunea cu obiecte, deplasarea către un obiect etc. • în comunicarea orală, emiţătorul are o activitate diială: verbală (articulatorie) şi chinestezicâ, iar receptorul are o percepţie dualâ: auditivă şi vizuală. Componenta verbală revine percepţiei auditive, iar cea nonverbală, percepţiei vizuale. în mod curent, componenta nonverbală se manifestă simitltancu cea verbală, dublând-o şi susţinând-o, şi numai accidental, se poate substitui componentei verbale, făcând ca unele dintre elementele verbale să fie „subînţelese^ din cele nonverbale. Astfel, fraze imperative ca: Dm-te acolo!, Dâ-mi pe aia de acolo!, conţinând deictice*, pot deveni, graţie componentei noriver-bale, fraze eliptice*: Du-te!, Dâ-mi!, în care toate componentele neexprimate verbal sunt recuperate din elemente nonverbale. G.P.D. MOBIL 1. Accent ~ Vezi ACCENT. 2. Morfem Sin. (morfem) liber, vezi LIBER; 3. Substantiv în clasificarea lexico-gramaticală a substantivelor, perechi de substantive obţinute prin derivare în vederea exprimării opoziţiei de sex. ® în raport cu alte limbi romanice, limba română cunoaşte o mare varietate de sufixe selectate pentru exprimarea acestei opoziţii: casier - casierii, viţel - viţica, oltean - olteanca, păun - păunită, gâscă - gdscan, raţă - rât oi, lup - fr/poaică; unele sufixe au o circulaţie exclusiv populară; doftor-doftoroaie etc. • Fenomenul nu se înregistrează numai în cazul substantivelor comune, ci şi în cazul sustantivelor proprii patronime: Daniel - Daniela, Marin - Marina, Cristian-Cristiana etc, • Cuvântul-bază poate Fi masculin (.lup -păun, oltean) sau feminin (gâscă, raţă). C.C. MOD;-.;., L ^ de articulare Vezi CONSOANĂ. II. ^ de comunicare Modalitate de organizare a ansamblului frazei, determinată de intenţia de comunicare şi de atitudinea locutorului faţă de enunţ şi faţă de destinatar, locutorul având posibilitatea alegerii între: statutul de frază asertivă I declarativă (locutorul comunică o propoziţie / frază care, în raport cu o stare de fapt, poate Fi adevărată sau falsă); statutul de frază interogativă* (locutorul solicită informaţii de la interlocutor); statutul de frază imperativă* (locutorul transmite interlocutorului un ordin, un îndemn, o interdicţie); statutul de frază exclamativă* (locutorul, surprins sau emoţionat de o stare de fapt, îşi exprimă direct starea emoţională). Cele patru tipare de frază sunt diferite între ele şi fiecare diferit de la o limbă la alta (vezi ASERTIV / DECLARATIV; EXCLAMATIV; IMPERATIV; INTEROGATIV). ® în tradiţia gramaticală românească, se recunosc două tipuri principale de moduri de comunicare: enunţiativ* vs. interogativ; tipul imperativ este subordonat celui enunţiativ, iar tipul exclamativ apare ca subspecie atât în cadrul celui enunţiativ, cât şi ai celui interogativ. III. ^ verbal Categorie* gramaticală specifică verbului*, exprimând, prin forma verbului sau printr-o construcţie perifrastică*, modul în care vorbitorul apreciază acţiunea sau starea, fie ca sigură, fie ca posibilă, realizabilă în funcţie de satisfacerea unei condiţii sau dorită, incertă, ireală etc. Modul verbal se subordonează modalităţii*, fiind numai unul dintre mijloacele ei de exprimare: exprimarea gramaticalizată prin forme flexionare speciale (afixe gramaticale) sau cu instrumente speciale (auxiliar*, semiauxiliar* etc.) ® Categoria gramaticală a modului există în limbile clasice (latină şi greacă), dar şi în limbile europene actuale (vezi limbile romanice sau germanice), precum şi în limbi neindo-eiiropene 319 (de ex., limbi australiene). în limbile în care există mod verbal, categoria se organizează printr-un sistem de opoziţii care cuprinde un termen nemarcat: indicativul* (sau ceva corespunzător indicativului), termenul care exprimă aserţiunea propriu-zisă, şi, în funcţie de limba considerată, un număr variabil de termeni marcaţi (doi termeni: subjonctivul / conjunctivul* şi imperativul; ca în latină; trei termeni: subjonc-tivul, condiţionalul* şi imperativul, ca în limbile romanice; patru: termeni, ca în română şi în italiană, unde s-au creat forme gramaticalizate pentru exprimarea incertitudinii, constituindu-se şi prezumtivul* etc.). ® Limbile în care verbul realizează distincţii modale se deosebesc nu numai ca inventar de termeni, ci şi ca mijloace de exprimare a termenilor comuni, precum şi ca distribuţie a acestora. Româna, de ex., şi-a creat pentru formele modale mai recente: condiţionalul şi prezumtivul, mărci analitice*, utilizând forme speciale de auxiliar*. Pentru conjunctiv, româna utilizează fie o marcă sintactică: să, fie în cazul persoanei a III-a, un ansamblu de mărci: o formă specială de afix, dublată uneori de o alternanţă şi de marca sintactică să (să creadă; să •vadă). Imperativul se distinge prin mărci supra-segmentale*, iar indicativul, prin absenţa mărcilor. Există limbi care, pentru exprimarea valorilor modale, utilizează numai auxiliare şi semiauxi-liare* (este cazul englezei, de ex.); altele, particule41 modale (unele limbi australiene); altele, clitice* (este semnalat cazul limbii luiseno, din California). Pentru limbile europene, problema teoretică cea mai dezbătută a constituit-o statutul verbelor modale*, atribuindu-li-se calitatea de auxiliar sau de semiauxiliar, de marcă gramaticală sau lexicală. Răspunsul nu poate fi dat global, existând diferenţe de la o limbă la alta şi, în cadrul aceleiaşi limbi, de ia un verb modal la altul şi de la o utilizare la alta. în engleză, unde nu există o variaţie modală marcată afixal, verbele modale prezintă un grad mai înalt de gra-maticalizare*. în română, unde valorile modale se exprimă regulat prin flexiunea verbului, verbele modale rămân mijloace secundare, specializate pentru anumite semnificaţii modale, iar semnele de gramaticalizare diferă de la un verb la altul şi de la o apariţie la alta (vezi şi (VERB) MODAL). ® Limbile diferă şi ca distribuţie* a termenilor comuni. în cadrul; limbilor romanice, este cunoscută situaţia conjunctivului românesc, care, sub presiune balcanică, s-a extins în dauna IVIQD (continuare) infinitivului, ajungând să-l înlocuiască aproape total pe acesta în structurile V(erb) + V(erb) (excepţie face a putea, care admite în variaţie liberă ambele forme: pot cânta / pot să cânt). • în limbile în care există mod verbal, este frecventă interferenţa mod - timp*, cu forme speciale de interferenţă de la o limbă la alta. Gramaticile româneşti notează, de ex., valori modale pentru imperfect*, viitor*, prezent* (vezi TIMP). ® Pentru clasificarea modurilor s-au propus: a) Criteriul exprimării în paradigma unui mod verbal a variaţiei de persoană* şi de număr*. S-au distins, în funcţie de (a), modurile personale, care deosebesc prin forme proprii persoana şi numărul subiectului, realizând fenomenul de acord*, şi moduri nepersonale, care nu deosebesc persoana şi numărul subiectului; b) Criteriul autonomiei sintactice şi de comunicare pe care verbul aflat la un anumit mod o asigură grupului constituit în jurul său. Se deosebesc, în funcţie de (b), modurile predicative, care asigură grupului autonomie, şi moduri nepredicative, care, deşi generatoare de grupuri verbale, nu le asigură independenţă în comunicare. GG* înregistrează această distincţie ca: forme finite ale verbului, care asigură autonomie, vs. forme nonfinite, neasigurând autonomie grupurilor constituite în jurul ldr. Clasificarea de sub (b) corespunde celei de sub (a), modurile predicative fiind şi personale, iar cele nepredicative, nepersonale. Clasa modurilor nepersonale şi nepredicative este inclusă în categoria gramaticală a modului în virtutea tradiţiei, fără ca acestea să exprime semnificaţii modale. Reprezintă o clasă de forme a căror trăsătură comună este diferită de una de tip modal, constând în convertirea parţială a formelor verbale spre alte clase morfologice: nume, în cazul infinitivului* şi al supinului*, adjectiv, în cazul participiului*, adverb, adjectiv sau, rar, nume, în cazul gerunziului*, fără ca această trecere să se fi produs complet. Formele nepersonale se caracterizează printr-un comportament dublu sau chiar triplu, de verb şi de altă clasă morfologică (vezi şi GERUNZIU; INFINITIV; (FORMĂ) NEPER-SONALĂ; PARTICIPIU; SUPIN). c) Criteriul distribuţiei formelor, în funcţie de care o poziţie specială are conjunctivul. Deşi ocurent şi în propoziţii principale, conjunctivul este, ca frecvenţă de apariţie, un mod al subordonării. Cei doi termeni care îl denumesc: conjunctiv I subjonctiv se referă la această caracteristică, o în gramatica românească, modurile verbale 320 MODAL şi sistemul lor de sinonimiL au fost folosite drept criteriu de clasificare a propoziţiilor* după scopul comunicării (vezteşi CONDIŢIONAL; CONJUNCTIV; IMPERATIV; INDICATIV; OPTATIV; PREZUMTIV); IV. 1. Adverb de Locuţiune adverbială de r Clasă semantică de adverbe* şi de locuţiuni adverbiale- care exprimă o âaracteristică a procesului; a unei stări sau a unei calităţi (ex. aleargă repede; locuieşte confortabil; mult îmbătrânită); După unii autori (N. Chomsky, 1965; E. Vasiliu, Sanda Golo-penţia, 1969); reprezintă şi o clasă sintactică de adverbe, acordându-li-şe, în raport cu alte circumstanţiale*, o poziţie privilegiată, ca urmare a legăturii lor mai strânse cu predicatul. ® Clasa adverbelor modale este, în tradiţia multor gramatici, inclusiv a celei româneşti, extrem de cuprinzătoare şi de eterogenă. Eterogenitatea, trăsătură general recunoscută pentru clasa adverbului, este, în fapt, rezultată din eterogenitatea adverbelor de mod (vezi ADVERB). Se cuprind aici: a) subspecii semantic diferite, în funcţie de semantica lor internă: propriu-zise {bine, alene), cantitative {mult, puţin, destul), distributive {câte), de incertitudine {pesemne, poate), de aproximare {oarecum, întrucâtva), restrictive (numai, doar) ete., dar şi în funcţie de modul în care îşi procură semnificaţia (vezi clasă adverbelor modale anaforice* şi deictice*;aşa, asemenea, astfel); b) subspecii funcţional diferite, unele funcţionând ăutononi, iar altele, ca mărci ale diverselor categorii gramăticale: mărci de gradare* şi de comparaţie* (prea, foarte, măi, grozav de, destul de); mărci exclamative* {ce, cât de), mărci interogative* (oare, nu cumva) etc.; c) subspecii sintactic diferite, deosebindu-se adverbele modale cu statut de modificatori* (ex.: lucrează bine şi mult) de altele prepoziţionale* {poate că.,.;probabil că..) sau de altele cu statut de particule*/ de clitice* / de semiadverbe* (ex.: a venit doar / tot / şi el). 2. Complement cir-cumstaţial de ^ / modal Specie de complement circumstanţial* care determină un verb, un adjectiv, un adverb, o interjecţie exprimând felul cum se desfăşoară o acţiune (munceşte bine şi cu pricepere) sau cum se înfăţişează o stare, o calitate, o caracteristică{iubeşte cu pasiune, destul de bolnăvicioasă). Se exprimă prin adverbe şi locuţiuni adverbiale de mod (vezi IV. 1) şi prin orice grupare prepoziţională sau formă verbală nepersonală substituibilă printr-un adverb de mod {ex.: vine repede, pe nesimţite, fără zgomot, alergând, fără a face zgomot), e Ca poziţie sintactică, un complement de mod apare frecvent în ipostaza de determinant facultativ* (sau adjunct*) (ex.: lucrează anevoie); mai rar, apare si ca determinant obligatoriu, nesuprimabil (exi: Se comportă prosteşte). Statutul facultativ / obligatoriu depinde de trăsăturile semăntico-sin-tactice interne^ ale regentului; fiind înregistrat în lexicon*: » în gramatica românească; specia complementului de mod include, pe lângă modale propriu-zise, si modale de măsură; complemente care exprimă; măsurat prin unităţi convenţionale de măsură, preţ; temperatura (ex.: înalt de zece metri; costă zece lei), modale comparative, complemente care exprimă o comparaţie (ex.: rece ca gheaţa) sau introduc termenul cu care se face comparaţia (ex. mai bogat decât tine; cel mai bogat dintre toţi), modale consecutive, complemente restrânse ca utilizare, exprimând o consecinţă a posedării unei calităţi într-un grad înalt sau a exercitării unei acţiuni cu deosebită intensitate (ex.: bolnavă de moarte, mănâncă de speriat) (vezi si COMPARATIV; CONSECUTIV; MĂSURĂ). 3. Propoziţie circumstanţială de - / modală Specie de propoziţie circumstanţială* care corespunde în planul frazei complementului circumstanţial de mod (vezi IV. 2). • în gramatica românească se disting trei tipuri de propoziţii modale, corespunzând primelor trei tipuri de complement circumstanţial de mod, şi anume: modale propriu-zise (ex. Se descurcă cum poate); modale comparative (ex.: Cum e bradul arătos /Aşa-i badea de frumos; învaţă mai bine decât au învăţat fraţii lui); modale de măsură progresivă (ex.: Cu cât o privea mai atent, cu atât o găsea mai fumoasă). Fiecare tip se introduce prin elemente joncţionale, unele comune mai multor tipuri, altele, specializate. Pentru propoziţia de măsură progresivă, de ex., sunt specifice locuţiunile conjuncţionale cu cât, de ce, pe măsură ce, iar pentru o subspecie de comparative, comparativa condiţională, locuţiunile conjuncţionale ca şi când, ca si cum, de parcă (vezi şi COMPARATIV; MĂSURA). V. / Modalitate narativ(ă) Vezi NARATIV-Ă. G.P.D. MODAL Ceea ce se referă la modul* gramatical şi la modalitate* • Sufix ** Tip de sufix*, lexical sau gramatical, purtător al unei semnificaţii modale. De ex., este cazul sufixului lexical -bil, ataşat MODALITATE 321 radicalilor verbali, care în diverse limbi europene este purtătorul semnificaţiei modale de posibilitate. • Verb ^ Clasă lexicală de verbe, iar pentru unele limbi, devenită şi clasă gramaticală, apărând obligatoriu în vecinătatea unui verb principal, cu formă nepersonală* (frecvent, cu formă de infinitiv) sau personală (în română, apare frecvent conjunctivul), căruia îi imprimă una dintre semnificaţiile modale: necesitate, posibilitate, incertitudine, dorinţăii obligaţie. Interpretarea verbelor modale a constituit pentru numeroase gramatici^ inclusiv pentru gramatica românească, un subiect de dezbatere, fiind considerate fie ca auxiliare* / semiauxiliare*, deci mijloace gramaticale de marcare a semnificaţiilor modale, fie ca verbe autonome, deci mijloace lexicale de marcare a aceloraşi semnificaţii. Soluţia la această chestiune nu poate fi una singură, existând diferenţe de comportament gramatical de la o limbă la alta, iar, în interiorul aceleiaşi limbi, de la un verb modal la altul şi chiar de la o construcţie la alta. în engleză, unde aproape că nu există forme modale sintetice*, gradul de gramaticalizam* al modalelor shell, will, must, canf may, need se manifestă clar prin importante perturbări .de comportament în raport cu verbele autonome (vezi caracteristici ca: paradigme defective; construcţia cu infinitivul fără to; construcţia formelor interogative şi negative fără auxiliarul to do). Pentru gramatica limbii române, analizele de tip structuralist au subliniat că, dintre verbele modale, numai a putea, a trebui şi a fi (modal) prezintă, în unele construcţii, perturbări de comportament în măsură să probeze un grad ridicat de sudură cu verbul principal (vezi construcţii de tipul: ti putea vedea; s-a putut răzgândi; trebuiau să plece; erau să cadă). Diferenţele de comportament gramatical de la un verb la altul şi de la o construcţie Ia alta sunt semnul manifestării în sincronie a unui proces complex de gramaticalizam*, care nu a afectat, în egală măsură, toate verbele modale (vezi şi SEMIAUXILIAR). Recunoaşterea calităţii de semiauxiliar are ca efect, în planul interpretării sintactice, recunoaşterea predicatului compus f complex ca bloc sintactic neanalizabil (vezi şi COMPUS3). G.P.D. MODALITATE 1.1. în tradiţia logicienilor, exprimă cum (în ce mod) este adevăratălfalsă o propoziţie, dacă este adevărată in mod necesar sau în mod posibil. Necesitatea* şi posibilitatea*, cele două valori ale modalităţii clasice, pot fi privite în mod absolut, în raport cu toate lumile posibile (necesitate / posibilitate alethică*), sau prin raportare la ceea ce este cunoscut sau crezut de locutor, deci în raport cu experienţa şi adevărul empiric al vorbitorului şi al momentului istoric în care se face comunicarea (modalităţi nealethice; vezi EPISTEMIC; DEONTIC; DOXASTIC). ® Există puncte de vedere care consideră modalitatea ca implicare a vorbitorului în enunţ, acesta exprimând atitudinea, opinia, aprecierea lui subiectivă în legătură cu latura descrrpdvă^(conţinutul fac-tual) al celor enunţate (vezi modalitate APRECIATIVĂ). 2. în lingvistica franceză (P. Charaudeau, 1992), modalitatea este legată de teoria enunţării*, exprimând pozidaJoc^UQmluiJăLactui enunţării, poziţie raportată la interlocutor, la sine însuşi, la cele enunţate. Se deosebesc trei poziţii ale locu-torului, constituind cele trei modalităţi distincte: modalităţi alocutive*, orientate spre interlocutor, locutorul transmiţând interlocutorului intenţia, poziţia sa; modalităţi elocutive*, orientate spre locutor, acesta exprimând propria poziţie în raport cu cele enunţate; modalităţi delocutive*, care nu sunt orientate nici spre interlocutor, nici spre locutor, ci spre cele enunţate, spre mesaj. II. în terminologia lui A. Martinet, specie de monem* care nu poate funcţiona decât ca monem dependent (sau satelit*). Modalităţile sunt moneme de tip gramatical (este, de ex., cazul articolelor sau al monemelor de număr); se deosebesc de alte moneme dependente, care pot funcţiona, de la o apariţie la alta, fie ca nuclee*, fie ca sateliţi (este cazul nominalelor) (vezi MONEM). G.P.D. MODALIZARE Convertirea unei propoziţii nemodalizate (descriptive, factuale) într-una modalizată prin inserarea unui modalizator*. Din punct de vedere semantic, înseamnă introducerea unei semnificaţii de modalitate* conţinute în semantica modalizatorului, iar din punct de vedere sintactic, înseamnă fie subordonarea faţă de modalizator, prin includerea conectivului* de subordonare, fie introducerea incidenţă* a modalizatorului (vezi: plouă O ştiu că / cred că / vreau să / poate să / trebuie să/ pesemne/ din păca te J plouă). ® Există modele (vezi modelul semantic fillmorian) în care modalizarea apare ca trăsătură obligatorie 322 MQDAUZATOR a structurilor profunde^ orice propoziţie profundă încorporând un; modalizator şi având forma: M(odalizator) + P(ropoziţie). G.P.D. MODALIZATOR Clasă funcţională de mărci! purtătoare ale semnificaţiei de modalitate!; corespunde; în limbajele logice, operatorilor- modali; Ga orice clasă funcţională; interferează barierele părţilor* de vorbire şi ale nivelurilor* lingvistice, incluzând, pe lângă mărci gramaticale (mărcile categoriei de mod*, în limbile în care există mod gramatical), mărci lexico-gramaticale (este cazul verbelor modale*) şi mărci exclusiv lexicale, fie de tip derivativ (este cazul sufixului modal* -/?//), fie de tip lexematic şi frazeologic (adverbe şi locuţiuni adverbiale propoziţionale*; verbe de atitudine* propoziţională). Există un sistem universal de modalizatori invarianţi* corespunzător sistemului general de modalităţi. Modalitatea epistemică*, de ex., se organizează, în orice limbă, prin doi modalizatori invarianţi: „se ştie că“, „se crede că“ (le corespund operatorii logici simbolizaţi ca: „iZT, „Ouj. Fiecare limbă are propriul sistem de sinonimii pentru actualizarea acestor modalizatori; în română, de ex., modalizatorului invariant „se ştie că" îi corespund lexicalizări ca: (de)sigur (că) Pt negreşit (că) P, de bună seamă (că) P, fără îndoială (că) P, n u încape nici o îndoială (că) P, se ştie că P, neapărat P etc. GP.D. MODEL (~ LING VISTIC) Construcţie teoretică elaborată de lingvist în operaţia de modelare*, servind drept substitut I analog al fenomenului (al domeniului) lingvistic considerat; din investigarea modelului prin metode pur deductive se obţin informaţii relevante asupra domeniului lingvistic însuşi. Caracteristica esenţială a modelului este calitatea de construcţie elaborată, care, oricât de adecvată şi de perfecţionată ar fi, aproximează realitatea lingvistică, ne-fiind decât una dintre ipotezele ei de organizare şi de funcţionare. în acord cu această caracteristică, apare justificată ideea posibilităţii modelelor concomitente sau a perfecţionării continue a aceluiaşi tip de model. ® S-au propus diferite criterii de clasificare a modelelor: a) în funcţie de perspectiva lingvistului asupra obiectului de studiu, analitică* sau sintetică*, se disting: modele analitice, în care punctul de plecare îi constituie o mulţime de secvenţe, iar obiectivul cercetării, stabilirea structurii acestora, a regulilor după care sunt alcătuite, a claselor cărora le aparţin componentele; modele sintetic-generative, în care punctul de plecare îl constituie un vocabular şi o gramatică (o mulţime finită de reguli), pentru ca, în final, să se obţină o mulţime de secvenţe:: Modelarea lingvistică a creat modele de ambele tipuri (vezi consideraţiile lui S: Marcus; 1966). b) în funcţie de: tipurile de relaţii care stau la baza construcţiei; se disting: modele sintagmatice*; a căror construcţie: se întemeiază pe relevarea relaţiilor de succesiune ale categoriilor investigate; modele paradigmatice*, a căror construcţie se bazează pe relaţiile alternative. Este, de ex., deosebirea dintre modelul sintagmatic al cazului gramatical propus de S. Marcus, 1966, şi modelul paradigmatic al fonemului propus de O.S. Kulaghina, 1958. c) După gradul şi tipul de formalizare, se disting: modele formalizate / neformalizate / parţial formalizate; formalizate matematic / formalizate logic. în lingvistica românească, prin contribuţiile lui S. Marcus şi Em. Vasiliu, ambele tipuri de formalizare (matematică şi logică) au fost utilizate, d) După gradul de cuprindere a domeniului lingvistic modelat, s-au propus: modele ale unor domenii mai restrânse (al fonemului, al părţii de vorbire, al cazului gramatical etc.); modele ale unor domenii extinse (ale proceselor sintactice şi semantico-sintactice aparţinînd competenţei*, cum este modelul generativ*). Caracteristica ultimei perioade o constituie construcţia unor modele cât mai cuprinzătoare, cu un grad înalt de generalitate, capabile să dea socoteală nu numai de funcţionarea unei limbi sau a unui fenomen lingvistic, ci de organizarea şi funcţionarea limbilor în general, capabile să capteze atât latura invariantă a limbilor, cât şi variaţiile lor structurale (vezi caracteristicile modelului GB*). în plus, a apărut şi tentaţia construirii unor modele integratoare pentru competenţă şi performanţă*, pentru semantică; sintaxă şi pragmatică (este cazul, de ex., al modelului propus de S.C. Dik în gramatica lui funcţională; vezi GRAMATICĂpc). Vezi şi METODĂ, MODELARE. G.PD. MODELARE 1. Metodă* modernă de cercetare, aplicabilă în lingvistică, dar şi în numeroase alte ştiinţe (fizică, astronomie, biologie, medicină), constând în MODIFICATOR 323 folosirea, pe baza analogiei de structură şi de funcţionare, a unei construcţii teoretice B ca model* al obiectului de studiat A. Se aplică în cercetarea obiectelor sau a fenomenelor care nu pot Fi supuse direct observaţiei, investigarea lor urmând a se face pe cale teorelico-deductivă. Eficienţa metodei modelării constă în relevanţa rezultatelor obţinute din investigarea lui B şi pentru A, fieriniţârid transferul rezultatelor de la B la A. •(Reicuhoâşfereade către structuralism* a sistemului* lingvistic^ distinct de actualizările lui observabile din vorbire*, iar, mai târziu, de către ge-nerativism* ă competenţei* liiigvistice, distinctă de performanţă*, a constituit baza teoretică pentru adoptarea metodei modelării şi în cercetarea lingvistică, deoarece atât sistemul, cât şi competenţa sunt „ascunse" în dosul faptelor de vorbire şi pot fi relevate de către lingvist numai printr-o acţiune specială de „descoperire". 2. Operaţie de construcţie a modelului pentru domeniul lingvistic investigat, operaţie în care intervin nu numai construcţia propriu-zisă şi extragerea de informaţii cât mai numeroase pentru domeniul investigat, ci şi adoptarea, pe baza unei acţiuni speciale de evaluare*, a tipului celui mai adecvat de model. • Din perspectiva teoretică a infinităţii de modele, a evaluării şi deci a ierarhiei lor, devine justificată nevoia continuă de perfecţionare a modelelor, chiar şi în cadrul aceluiaşi tip de model. Astăzi nu mai surprinde pe nimeni evoluţia modelelor generative* de la modelul gramaticii cu un număr finit de stări la modelul transformational*, de Ia modelul generativ standard la cel standard extins şi Ia cel standard extins revizuit, de la modelul transformaţional la teoria legării şi guvernării (GB*), de la modelul anilor ’8L *82 Ia programul minimalist al anilor ’92, *93. în general, fiecare nou tip de model, în urma unei evaluări proprii, reţine şi reintegrează, într-o nouă sinteză, numeroase dintre achiziţiile teoretice anterioare (vezi, de ex., GB ca model integrator al multor idei lingvistice clasice şi mai modeme). G.P.D. MODIFICATOR în sintaxa distribuţională, desemnează acel component din grupurile endocentrice* a cărui distribuţie este diferită de distribuţia grupului în ansamblu sau, altfel spus, componentul supri-mabil al grupurilor endocentrice; sinonim cu adjunct*, determinant facultativ*; satelit*. Se opune capului* (centrului* de grup sau nucleului*). în ipostaza de modificator, apar, în structura G(rupului) N(ominal), adjectivele calificative*, grupurile prepoziţionale şi propoziţiile relative calificative, iar în structura G(rupului) V(erbal), adverbele şi determinanţii prepoziţionali supri-mabili. De ex., în construcţia Această carte minunată s-a vândut imediat, adjectivul minunat şi adverbul imediat sunt modificatori, construcţia rămasă după suprimarea lor fiind corectă. G.P.D. MODUL Fiecare dintre subsistemele unui model*, dacă acestea sunt concepute ca autonome şi coerente, construite în jurul unui principiu propriu. Caracteristica modulelor este de a funcţiona autonom, neexcluzând însă şi posibilitatea interacţiei cu alte module. Vezi, de ex., subsistemele din GB*, fiecare reprezentând o construcţie cu o autonomie pronunţată: teoria bornelor (engl. Bouding Theory; fr. La Theorie des Bornes) sau a constrângerilor care guvernează deplasarea* lui a; teoria guvernării* (engl. Government Theoiy; fr. la Theorie du Gouvernement) sau a relaţiilor de dependenţă structurală; teoria 6-rolurilor* sau a rolurilor tematice (engl. 6-Theory; fr. la B-Theorie), teoria de atribuire a rolurilor tematice de către predicate argumentelor; teoria legării* (engl, Binding Theory\ fr. la Theorie du Liage) sau a principiilor de legare sintactică şi semantică a componentelor nonreferenţiale; teoria cazului* (engl. Case Theoiy; fr. la Theorie du Cas) sau a atribuirii cazului abstract unui G(rup) N(ominal); teoria controlului* (engl. Control Theory; fr. la Theorie du Controle) sau a principiilor care guvernează categoria vidă PRO* din completivele infinitivale şi subjonctive. Vezi şi MODULARISM. G.RD. MODULARISM Particularitate a unui model* care, pentru captarea ideii realităţii lingvistice stratificate, este conceput ca un dispozitiv complex alcătuit din articularea mai multor module*, fiecare funcţionând atât izolat, în jurul unor teorii şi principii locale proprii, cât şi intercondiţionat, prin interacţia şi controlul reciproc pe care modulele şi-l impun unul altuia. Are ca efect o perspectivă 324 MOMENTAN wiorfwtomi adică posibilitatea de a urmări fiecare fenomen lingvistic izolat; din perspectiva unui singur modul, dar şi din perspectiva altor module; identitatea lui globală coriştituindu-sej în final, din însumarea identităţilor parţiale. Este caracteristica generală a modelului din GB^« Vezi GB; MODUL. " ©l.. G'RD' MOMENTAN 1. Verb ^ în clasificarea semantică a verbelor, verb care indică o acţiune punctuală, aproape instantanee: (a)apărea, (a) muri, (a) se naşte, (a) pleca, (a) tresări. 2. Aspect ~ Valoare a categoriei gramaticale a aspectului*, care se opune valorii durative*. Aspectul momentan poate exprima fie acţiunea într-un moment al dezvoltării ei (aorist*), fie la începutul (incoativ*) sau la sfârşitul ei (perfectum*). Sin.: punctual. C.C. înregistrate la nivel dialectal; de ex., în graiurile româneşti nord-vestice, apare monoftongarea diftongilor oa şi ea la gşi respectiv ş. cc. MONOLINGVISM Folosire a unei singure limbi, în cursul diverselor procese cp^ bilingvismul^ sau multilingvismul*,monolingyismulpoatefi:j:a-c/a/ (colectiv) — al unei întregi comunităţi* de grup sau individual.. Bilingvismul sau multilingvismul naţional nu sunt mutual incompatibile cu monolingvismul unor grupuri (constituite în funcţie de diferite criterii) sau indivizi (o parte a locuitorilor Belgiei sau ai Elveţiei pot cunoaşte şi utiliza numai una dintre limbile oficiale în uz: franceza sau flamanda - în primul caz, germana, franceza, italiana sau retoromana - în cel de al doilea). L.LR. MONEM în terminologia lui A. Martinet, cea mai mică unitate lingvistică dotată cu sens (vezi MINIMAL^; corespunde, la alţi lingvişti, morfe-mului\ în concepţia Iui Martinet, morfemul este unul dintre tipurile de moneme, cel dotat cu semnificaţie gramaticală. Vezi şi GRAMATICI FUNCŢIONALEl2B; MOR- G.P.D. MONOFTONG Tenrienul este utilizat rar (în lingvistica românească, Al. Rosetti, 1982), pentru a desemna vocala rezultată din reducerea unui diftong*. Vezi MONOFTONGARE. C.C. MONOFTONGARE Schimbare fonetică în urma căreia un diftong* este contras într-o singură vocală. Monoftongarea este un fenomen evidenţiat în special în cercetările de lingvistică diacronică, ce constată impunerea fenomenului în etape diferite ale limbii examinate; astfel, în latina vulgară se vorbeşte despre monoftongarea diftongului ae (din latina clasică) la e, iar în româna veche despre nionoftongarea diftongului ea la e etc. ® în perspectivă sincronică* monoftongările sunt MONOLOG Replică de dimensiuni ample emisă de un Iocu-tor / personaj, care nu are în mod obligatoriu un destinatar prezent sau precizat; monologul se opune dialogului*, secvenţă de (cel puţin două) replici între doi interlocutori prezenţi, ale căror poziţii sunt iriterşanjabile în timpul comunicării*. • Monologul se caracterizează - în opoziţie cu dialogul - prin câteva trăsături specifice: accentul este pus pe un Iocutor; există în monolog puţine^ referiri la situaţia de comunicare; monologul are uri unic cadru de referinţă; din monolog lipsesc elementele metalingvistice*; se caracterizează * prin prezenţa exclamaţiilor. Spre deosebire, deşi schematizarea opoziţiei nu e simplă, în dialog accentul este pus pe interlocutor (şi, formal, pe elementele lingvistice ale adresării); există referiri numeroase Ia situaţia de coifiunicare; dialogul are simultan variate cadre referenţiale; se caracterizează prin prezenţa elementelor de metalimbaj şi prin frecvenţa formelor interogative (O. Ducrot- Tz. Todorov). 1. ~ dramatic Element în structura compoziţională a textului dramatic, monologul dramatic este o amplă intervenţie în stil direct, formulată de un personaj-locutor în prezenţa sau în absenţa altui personaj (eventual colectiv), de care poate face abstracţie sau cu care stabileşte o relaţie de comunicare (adresare), unilaterală şi univocă; determinată de imobilitatea şi ireversibilitatea rolului de emiţător* şi, MONOLOG (continuare) 325 respectiv, de destinatar* (Mana Cvasnîi-Cătă- repede în vârful degetelor la uşa din fund, o nescu). în monologul dramatic, rolurile de emi- deschide; afară, în sală, e beznă). Obscuritate ţător şi de destinatar al mesajului-enunţ nu pot fL. absolută! (merge la fereastră). A! auz paşi; vine intervenite. Există doar o dificultate în stabilire^ cineva pe schele (se repede la uşa din dreapta, a limitei de la care o replică (întinsă) poate fi odăii lui Spiridon). P-aiciI (Spiridon intră în considerată monolog, dar diferenţierea este, în acelaşi moment repede şi se lovesc amândoi în orice caz, de natură cantitativă^ trăsăturile grama- piept). Ah! cum m-ai speriat! (Caragiale). ticâle şi intbriaţionale rămânând aceleaşi în 2, narativ Este de două feluri: a) m o n o 1 o g ambele cazuri. >. Monologul dramatic are două a dresa t - formă monologatăTie enunţ, pre-realizări (distincţie/caracfenzăre şi exemplificări zentâ în textul narativ, caracterizată prin aceleaşi la Maria Gvasnîi-Cătănescu): a) sblilocviulparticularităţi de expresie ca si monologul monolog formulat în prezenţă / absenţă altui)' personaj, de câre se face abstracţie; enunţul este centrat asupra loculorului însuşi (Tz. Todorov), cuprinzând transpunerea verbalizată a propriilor reflecţii, opinii ori intenţii; corespunde, în oarecare măsură, monologului interior din textul narativ; b) monologul propriu-zis - monolog destinat unui (grup de) personaj(e), cu intenţia clară de a fi receptat. Se poate realiza ca discurs, declaraţie, confesiune sau narare a unei întâm-plări^Din punct de vedere formal, prezintă toate caracteristicile structurii adresative (pers. a Il-a — în opoziţie cu pers. I, vocativul, imperativul, intonaţia exclamativă, pauza / suspensia în -exprimare), apropiindu-se astfel de replica dintr-uri dialog.ylndicii gramaticali ai acestei forme de monolog dramatic sunt comuni cu ai oricărui enunţ în stil direct cu destinatar determinat (mai puţin introducerea prin verb dicendi): RICA - (...) Am scăpat pînă acum! Sfinte Andrei, scapă-mă şi de acu încolo; sunt încă june! Geniu bun al venitorului României, protege-mă; şi eu sunt român! (răsuflă din greu şi îşi apasă palpitaţiile). 0, ce noapte furtunoasă! Oribilă tragedie! (i se pare că aude ceva şi tresare.) Ce de peripeţiuni!... Ies pe fereastră şi pornesc pe dibuite pe schele! mă (iu binişor de zid şi ajung în capătul binalii... Destinul mă persecută implacabil... Schelele se-nfundă; nici o scară... Cocoana perfidă mă indusese în eroare... Vreau să mă-ntorc şi-odată auz pe inimici venind în faţa mea pe schele. O iau înapoi fără să ştiu unde merg; mă împiedec de un butoi cu ţiment... O inspiratiune... eu ca poet am întotdeauna inspiraţiuni! - m-ascunz în butoi! Paşii inamicilor s-apropie înjuga mare, mulţi inşi trec iute pe lîngă butoiul meu înjurându-mă; eu ca june cu educatiune, mă fac că n-auz. (...) Ce să fac? pe unde să ies? îmi trebuie o inspiraţiune ingenioasă... (pune mâna pe fhinte şi caută un gând). Da, am găsit-o! să ies pe uşe. (merge dramatic propriu-zis. (Se deosebeşte, totuşi, de acesta, în măsura în care prezintă trăsături ale stilului direct din textul narativ: pauza marcată grafic - faţă de fragmentul precedent de enunţ şi, eventual, prezenţa unui verb dicendi introductiv.) Monologul adresat este destinat unui (grup de) personaj(e) - receptor(i) şi prezintă indicii gramaticali ai adresării, ca şi varianta dramatică; b) moju>i o g interi or - element în structura compoziţională a textului narativ (vezi NARAŢIE; NARATIV), formă monologată de enunţ aparţinând unui personaj-Iocutor, neadresată nimănui; în situaţia sa specifică de comunicare, monologul interior nu este pronunţat cu glas tare. • Se deosebeşte de monologul tradiţional (adresat sau dramatic) prin câteva particularităţi. Prima diferenţă provine din faptul că monologul interior este singurul enunţ care nu are destinatar determinat, fiind - cel puţin aparent- o forină de vorbire neadresată. Pe de altă parte, din punct de vedere tematic, monologul interior reprezintă o modalitate literară apropiată, ca expresie, de gândirea intimă şi de subconştient, o formă de „vorbire" teoretic anterioară oricărei organizări logice, formă care dă un echivalent verbalizat activităţii psihice reale, situându-se la graniţa dintre conştient şi inconştient. în realizarea textuală, monologul interior prezintă indici gramaticali specifici: se caracterizează de multe ori prin reduceri ale elementelor sintactice relaţionale; în ceea ce priveşte valorile temporale -manifestă o tendinţă către prezent (deci către actualizarea imediată): dacă se referă la protagonistul locutor, enunţul este redat la pers. I, iar dacă nu - la pers. a IlI-a; se introduce, de cele mai multe ori, prin verb dicendi sau de gândire; enunţul monologului interior prezintă caracteristici lexicale şi intonaţionale ale stilului direct (cuvinte de accentuare, adverbe interogative sau de întărire, exclamaţii, interogaţii, interjecţii; vezi STILin); Iar după o reflecţiune de câteva minute, 326 MONOMEMBRUrĂ zise în sineiiJatârmMiirfârşitajunsîn pământul făgăduinţei; am pus mâna pe pâine şi pe cuţit; ciiragiu şi răbdare^prefăcătorie şiîuşchiuzarlic şi ca mâne voi avea;şleuwase mări şi bogăţii ca ale acestui:^rari0f&(Eilimon); ;,Ce ridicol am fost cu concepţia de viaţă se g&ndi apoi deodată: Gum nu mi-am dat oare seama că o formulă neroadâ nu poate ţine piept vieţii niciodată?" (Rebreanu). Se observă că decisive în identificarea -monologului interior sunt nconţinuml comunicării şi condiţiile extralingvistice: acestea determină uzul unor anumiţi indici lexico-grama-ticali (persoană; insistenţă lexicală şi intonaţie). • Monologul interior a fost interpretat ca o unitate de conţinut a naraţiei care se poate prezenta în două variante formale succesive cronologic: povestirea de tip clasic utilizează monologul interior în stil direct, în timp ce proza modernă uzează de o formă de monolog interior doar asemănătoare vorbirii directe, cu care însă nu se confundă; ideile şi reflecţiile reproduse apar în acelaşi timp ca aparţinând expunerii naratorului şl vorbirii personajului, luând uneori forma stilului indirect liber (vezi STILţţl). MM. MONOMEMBRU^Ă (PROPOZIŢIE ~) în terminologia gramaticală românească, specie de propoziţie* caracterizată prin prezenţa unei singure părţi principale* de propoziţie, fără ca cealaltă să fie subînţeleasă. Aparţin acestei clase propoziţiile lipsite de subiect, ca urmare a unei caracteristici de construcţie a verbului predicat (ex.iNinge; îmi pare rău de tine), şi propoziţiile nominale* existenţiale, lipsite de predicat (ex.: Foci Foc mare!). G.RD. MONORIMĂ Secvenţă de versuri* grupate sau nu în strofe, legate printr-o rimă* unică. Monorima este o formulă predilectă a versificaţiei populare, favorizată - pe spaţii întinse ale unui text - de simplitatea gamaticală a rimei, cel mai adesea categorială (vezi RIMĂ): Mistricean calu-şi bătea / Negrul tot că mai fugea. / Şearpele să necăjea j Din guriţă fluiera. / Coada colac o făcea. / Pe Negru-l împiedica. / W margini de drum îl trântea / Pe Mistricean îmbuca / De la tălpi că mi-l lua (pop.). în versificaţia cultă, monorima este rar utilizată^ pe porţiuni reduse din text şi nu întotdeauna în formă categorială: Nu trebuie să moară / Nici una din comoară / E zestrea ta de ieafărâ fecioară (Arghezi). MM. MONOSEMANTISM Calitate a; cuvintelor* sau a morfemelor* de a exprima un singur sens, în opoziţie cu cele care au mai multe sensuri (vezi POLISEMIE). Majoritatea termenilor tehnico-ştiinţifici trebuie să aibă această calitate: nevralgie, hepatită, fonem, algebră (vezi TERMEN; TERMINOLOGIE). AB.V. MONOSILABIC,-Ă 1. în limba română, cuvânt dintr-o singură silabă: cu, da, mai, mă, nu etc. Sin. (rar): monosilabă. 2. Limbi ^e Limbi în care morfemele gramaticale şi cele lexicale sunt, în marea lor majoritate, formate dintr-o singură silabă: chineza este considerată o limbă monosilabică. C.C. MONOSTIH Vers* izolat, alb - în măsura în care nu rimează cu nimic. Poate face parte din structura strofică a unui poem, unde alcătuieşte o unitate independentă: Vino tinere, / ia târnă un pumn I şi mi-o presară pe cap în loc de apă şi vinj Botează-mă cu pământ, I Umbra lumii îmi trece peste inimă (Blaga) sau poate constitui singur un text întreg; de ex., Poemele într-un vers, de Ion Pillat: De cînd îţi legi sandala, s-au dezlegat milenii (Friză II); Strunindu-şi calul, sare prin veacuri nemişcat (Friză I). Vezi CATREN; DISTIH; SEXTINĂ; STROFĂ; TERŢINĂ. Af.Af. MORA în versificaţia clasică, unitate metrică* minimală, inferioară silabei, echivalentă cu o silabă scurtă, în limbile care comportă cantitate vocalică (deci şi more), diferenţa dintre două unităţi prozodice ale aceleiaşi silabe se face prin înălţimea accentului muzical: există o ridicare a tonului pe mora culminantă. Cunosc mora: latina din epoca clasică, iar dintre limbile modeme - lituaniana, de exemplu (M. Aquien). MM. MORF 327 MORF în terminologia descriptivismului* (vezi Ch.F, Hockett), morful, în raport cu morfemul*, are în vedere, separat, unitatea de expresie a morfemu-lui, realizarea Iui în plan fonetic. Analiza morfe-mică / morfematică (vezi ANALIZĂ^), care îşi propune segmentarea unui cuvânt flexibil* sau derivat* în morfemele componente, realizează, în fapt, decuparea morfelor, adică a unităţilor de expresie corespunzătoare Unităţilor de conţinut. VeziMORFEM: : : ' G.P.D. MORFEM în oricare dintre accepţii, reprezintă unitatea lingvistică minimală* având calitatea de semn*, deci cea mai mică unitate lingvistică dotată cu sens; se deosebeşte de fonem*, unitate minimală având capacitatea de a distinge semnificaţii, dar lipsită prin ea însăşi de semnificaţie. Există mari diferenţe între şcolile lingvistice cu privire la tipul de semnificaţie exprimat de morfem sau la modul lui de concepere, fie ca unitate concretă, observabilă în formele pe care cuvintele le iau în vorbire, fie ca unitate abstractă, de la nivelul sistemului*, a) Pentru descriptivism*, reprezintă orice unitate minimală dotată cu sens, fiind purtător, în egală măsură, al semnificaţiilor lexicale şi gramaticale. Se face deosebirea terminologică între morfe*, segmente fonetic observabile, alomorfe, clase de realizări fonetice actualizând aceeaşi semnificaţie, şi morfeme, unităţi abstracte, de la nivelul sistemului, obţinute prin operaţia de reducţie a variantelor (vezi ALO-MORF). Astfel, adjectivul românesc frumos conţine un morfem radical conceput ca abstracţie; acesta se actualizează prin clasa de alomorfe: frumos, frumos-, friimoas-ţfrumus-t formată din totalitatea realizărilor pe care le primeşte în flexiune şi în derivare (vezi frumoas-d, dar frumus-ere). Fiecare dintre cele patru segmente fonetice constituie un alomorf în raport cu celelalte trei, şi un morf dacă este avut în vedere independent, b) Pentru glosematică*, morfemul, alături de plerem', aparţine unităţilor din planul conţinutului*, diferenţa dintre ele fiind dată de tipul de conţinut avut în vedere: conţinut gramatical, în cazul morfemelor, dar conţinut lexical, în cazul pleremelor. Astfel, pentru o limbă anume, se poate vorbi despre morfemul de „plural", morfemul de „imperfect", morfemul de „genitiv" ele., reprezentând inventarul de valori gramaticale proprii acestei limbi, c) Pentru A. Martinet şi funcţionalismul* francez, morfemul se subordonează monemului\ desemnând, dintre moneme, pe cele dotate cu sens gramatical. d) Pentru unii autori din lingvistica românească (Al. Graur, de ex,), morfemul este conceput ca realizare concretă, observabilă într-un cuvânt dat, nefiind altceva decât segmentul fonic dotat cu semnificaţie, fie gramaticală, fie lexicală. în acord cu această concepţie, se poate vorbi despre structura morfematică a unui cuvânt (vezi ANALlZĂ6(a)); cuvântul împământeni conţine următoarea structură morfematică: îm-pământ-en-u © S-au propus clasificări ale morfemelor după diferite criterii. După gradul de independenţă, s-au distins: morfemele independente, a căror apariţie nu depinde de alte morfeme, şi cele dependente, numite şi a fixe*, a căror apariţie cere prezenţa obligatorie a morfemului independent (un radical adverbial apare independent, în timp ce un afix, lexical sau gramatical, nu poate apărea în absenţa unui morfem radical). După tipul de semnificaţie pe care îl poartă, s-au clasificat în: morfeme lexicale,. purtătoare ale semnificaţiilor lexicale, şi morfeme gramaticale, purtătoare ale semnificaţiilor gramaticale. Detaliind tipurile de semnificaţie lexicală, respectiv gramaticală, s-au deosebit: radicalii* şi morfemele derivative\ ca tipuri de morfeme lexicale, şi sufixele\ desinenţele*, particulele*, ca tipuri de morfeme gramaticale. Vezi, de ex., diferenţa dintre radicalul căs- şi afixul derivativ -uf-, ambele de tip lexical (primul, purtătorul semnificaţiei generale a lexemului casă, iar al doilea, al unei semnificaţii suplimentare, obţinute prin derivare cu un sufix diminutival), şi morfemul gramatical -d din câsuţ-ă, purtător al semnificaţiilor gramaticale amalgamate „sgşi „nomi-nativ-acuzativ". © Pentru morfemele gramaticale s-au propus criterii suplimentare de clasificare. După gradul de sudură în raport cu morfemul independent, s-au distins morfemele legate, care nu admit separarea, nici inversiunea, în raport cu cele libere {mobile*), care sunt separate de radical, admiţând, după reguli precise şi foarte restrictive, disocierea şi inversiunea. Vezi, de ex., deosebirea dintre morfemul imperfectului* şi afixul mobil al perfectului* compus {cântam, dar am mai cântatf cântat-am). O realizare fonetică aparte a morfemelor gramaticale o reprezintă morfemul (|) (zero*), caracterizând, în 328 MORFEMATIC / MORFEMIC,«A general; termenii nemarcaţi* ai opoziţiilor gramaticale; în raport cu cei marcaţi*. Comparând, de ex.; termenul nemarcat^/rwmoj fie cu plura-lul frumoşi* fie cu femininul frumoasă, se detaşează; prin funcţia lui distinctivă; morfemul ; (zero), purtător al semnificaţiilor „singular" şi „masculin",... Vezi şi AHX; ALOMORF; MINIMAL5; ZERO. MORFEMATIC / MORFEMIC,-Ă Ceea ce se referă la morfem* (de ex., analiză* structură”). G.P.D. MORFOLOGIE 1. Intr-o concepţie asupra organizării stratificate, pe niveluri*, a limbii, morfologia reprezintă unul dintre niveluri, cercetătorii căzând de acord că nivelul morfologic aparţine nivelului mai larg al gramaticii* şi că unitatea de bază a acestui nivel are calitatea de semn* lingvistic. Diferă însă de la un cercetător la altul numărul de niveluri acceptate, unitatea de bază pentru fiecare şi, mai ales, limitele morfologiei în raport cu nivelul sintactic (vezi 2). 2. Disciplină lingvistică, ramură a gramaticii*, al cărei obiect de studiu este nivelul morfologic (vezi 1). Modul de concepere şi de delimitarea acesteia s-a modificat continuu, în funcţie de evoluţia concepţiilor lingvistice, modificân-du-se raportul cu cealaltă disciplină gramaticală: sintaxa*, atât sub aspectul repartiţiei faptelor între ele, cât şi al gradului de autonomie al fiecăreia. • într-o concepţie etimologică, morfologia este o ştiinţă a „formelor", care se ocupă de flexiunea* cuvintelor considerate sub aspectul expresiei, prin opoziţie cu sintaxa, ştiinţă a „combinării", care studiază combinarea cuvintelor în vederea evidenţierii funcţiilor acestora. Opoziţiei etimologice formă / combinare i-'a luat locul opoziţia expresie/ funcţie, • în gramatica tradiţională, morfologia este o ştiinţă a cuvântului* urmărit sub aspect gramatical, adică sub aspectul variaţiei formei sale (al flexiunii) pentru exprimarea diverselor categorii* gramaticale, prin opoziţie cu sintaxa, care studiază combinarea cuvintelor şi funcţiile pe care acestea le iau în cadrul combinaţiilor. Autonomia celor două discipline gramaticale se întemeiază pe distincţia cuvânt I combinaţie de cuvinte şi, fără să se fi exprimat explicit şi fără să se fi folosit aceşti termeni, se întemeiază şi pe opoziţia paradigmatic* I sintagmatic*, întrucât morfologia urmăreşte paradigmele* cuvintelor şi organizarea categoriilor gramaticale, deci relaţii de tip alternativ, iar sintaxa, succesiunile de cuvinte, deci relaţii sintagmatice, o O dată cu apariţia structuralismului*, interesul cercetătorului se deplasează de la cuvânt la morfem* (iar, după alţi autori, la monem*)i iar efectul îl constituie estomparea graniţei; prea rigide dintre morfologie şi sintaxă, căci ambele discipline studiază combinaţii de morfeme şi comportă tipuri asemănătoare de relaţii*. Interesul pentru limbi noi, multe lipsite de flexiune, îndepărtându-se de tiparul flexionar al limbilor clasice, face să crească neîncrederea în partiţia tradiţională: morfologie / sintaxă. Este momentul în care se naşte morfosintaxa*, ca perspectivă integratoare asupra celor două discipline. în măsura în care unii structuralişti (vezi J. Vendryes şi L. Bloomfield) păstrează autonomia celor două discipline, morfologia studiază regulile care guvernează structura internă a cuvintelor atât în cadrul flexiunii, cât şi al formării* cuvintelor, incluzând o morfologie flexionară şi una derivaţională. • în lingvistica românească, morfologia se ocupă, prin forţa tradiţiei, de studiul flexiunii, al categoriilor gramaticale şi al părţilor de vorbire*, deci de tot ceea ce interesează, sub aspect gramatical, nivelul cuvântului, distingându-se tranşant, pe de o parte, de sintaxă, studiul componentului / componentelor de dincolo de cuvânt, iar, pe de alta, deformarea cuvintelor, lăsată integral în seama lexicologiei*, şi ca rezultat, şi ca reguli de combinare a morfemelor derivative*^ Vezi şi GRAMATICĂ; MORFEM; MORFOSIN-TAXĂ; SINTAXĂ; STRATIFICARE. G.P.ZX MORFONEM / MORFOFONEM Unitate de bază a morfonologiei*. Termenul a fost diferit definit de specialişti. N.S. Trubetzkoy şi şcoala pragheză definesc morfonemul prin enumerarea unităţilor care îl constituie şi care, fonologie, reprezintă invariante (de ex., în cazul formelor port-porti sau urs-ui'şi, se admite existenţa morfonemelor tfţ respectiv slş). Morfonemul corespunde deci alternanţelor* fonologice dintre variantele unui morfem*. L. Bloomfield reprezintă printr-un semn unic fonemele alternante (//1// sau //ţ//, respectiv, //s// sau //ş//, în exemplele de mai sus), explicând prin reguli morfonemice valoarea acestor unităţi în diversele MORFONOLOGIE / MORFOFONOLOGIE 329 contexte morfologice. La Bloomfield, conceptul de morfonem corespunde atât celui de alternanţă, cât şi celui de arhifonem*. LJ.R. MORFONOLOGIE / MORFOFONOLOGIE Termen introdus de N.S. Trubetzkoy pentru a desemna studiul alternanţelor* ca mijloace fono-logice cu funcţie morfologică. Alternanţele de-teririină variaţiialeradicalului* şi / sau ale unor afixe*, corelate sistematic cil anumite semnificaţii gramaticale sau lexicale (de ex., la verbe caiport-pdrti-poartâ; poi-poţi-poate, .srot-.rcoţi-scoate, la indicativ prezent, singular, alternanţa t/t distinge radicalul persoanei I de radicalul persoanei a Il-a, iar alternanţa oloa distinge radicalul pers. I şi a Il-a de radicalul persoanei a IlI-a; alternanţa elea în forma sufixului, la verbe ca lucrez(i)-lucrează, vânez(iy vânează ele., distinge persoana I şi a Il-a singular de persoana a IlI-a singular indicativ prezent; alternanţa tlţ poate distinge la anumite substantive, cum ar fi băiat-băietel, caiet-caietel, bărbat-bărbătel etc., radicalul formei de bază de cel al unor derivate cu sufix diminutival). Astfel se justifică faptul că Trubetzkoy a inclus ulterior în sfera de preocupări a morfologiei studiul structurii fonologice a diverselor tipuri de morfeme". • în lingvistica structurală americană, morfo-nologia este concepută ca un nivel de descriere intermediar între cel fonologie şi cel morfologic. Distingerea unui nivel al variaţiilor alomorfice (vezi ALOMORF(Ă)) simplifică descrierea structurii morfologice propriu-zise. ® în gramatica generativă*, morfonologia include regulile prin care se conferă o interpretare fonologică şi fonetică secvenţelor terminale din structura de suprafaţă, acestea fiind convertite în enunţuri actualizate. N. Chomsky şi M. Halle preferă însă pentru asemenea reguli denumirea globală de reguli de reprezentare lexicală, considerând nejustificată identificarea unui nivel separat al reprezentării morfonemice. LJ.R. MORFOSINTAXĂ Disciplină lingvistică modernă, apărută ca urmare ă estompării graniţelor prea rigide dintre morfologie* şi sintaxă*, comportând o viziune integratoare între cele două subdiviziuni tradiţionale; are ca obiect de studiu urmărirea intercondiţionată a fenomenelor sintactice si morfologice, adică a implicaţiilor sintactice pentru diverse fapte flexionare şi, invers, a manifestărilor morfologice pentru fapte considerate, prin tradiţie, ca aparţinând sintaxei. ® Baza teoretică a apariţiei noii discipline a constituit-o ideea general structuralistă a angajării simultane a oricărei unităţi lingvistice, indiferent de nivel*, în relaţii sintagmatice* şi paradigmatice*, ceea ce a condus nemijlocit la recunoaşterea sintagmaticului în morfologie şi a paradigmaticului în sintaxă. Baza p r a c t i c ă a constituit-o imposibilitatea atribuirii unor fapte şi fenomene lingvistice unui singur nivel. Categorii lingvistice de tipul: parte de vorbire, articol, caz, număr, gen, comparaţie, diateză, persoană, forme nepersonale, clitice etc. nu mai pot fi concepute astăzi ca aparţinând unui singur domeniu, tratarea lor dintr-o unică perspectivă: morfologică sau sintactică fiind de mult abandonată. G.RD. MORT / MOARTĂ (LIMBĂ ~) Limbă care nu mai este utilizată în raporturile comunicative curente dintre membrii unei comunităţi*. Situaţiile cunoscute sunt diverse. De ex., dalmata a dispărut complet din uz; latina s-a transformat în alte idiomuri: limbile romanice; în acelaşi timp, ea este folosită - nesistematic - în cadrul unor manifestări ştiinţifice sau al unor ceremonii laice ori religioase; ebraica supravieţuieşte, într-o formă modificată şi modernizată, ca limbă literară în Israel. LJ.R. MOŞTENIT,-Ă Unitate a oricăruia dintre subsistemele unei limbi, transmisă din limba de bază (vezi şi COMPARA-TTV-ISTORICĂ (METODĂ-)). în cercetarea diacronică* a limbilor şi dialectelor, elementele moştenite sunt distinse sistematic de cele împrumutate din alte limbi (vezi şi CONTACT, ÎMPRUMUT). Indicele formal al distincţiei dintre cuvintele moştenite şi împrumuturi îl constituie faptul că numai prima categorie este afectată de acţiunea legilor* fonetice. O limbă moşteneşte din limba de bază nu numai sunete, morfeme, cuvinte, reguli sintactice, ci şi anumite preferinţe şi idiosincrasii structurale. De exemplu, româna a moştenit din latină intoleranţa faţă de hiat*. LLR. 330 IWbTIVfil\-Ă MOTIVAT,-Ă Caracteristică atribuită unui număr limitat de semne*, lingvistice^ înc opoziţie cu majoritatea semnelor care ău un caracter arbitrar* sau nemotivat sub aspectul relaţiei extrinsece dintre semne şi realitatea extralingvistică; • Caracterul motivat poate fi apreciat din mai multe perspective: n) o motivare absolută, când forma sonoră evocă unele trăsături ale conţinutului denumit, ca în cazul interjecţiilor - (oh!; vai!) şi al onomato-peelor* care reproduc zgomote spontane; cum ar fi cuvintele cu simbolism fonetic(înghiţi, ritidrlăi); b) o motivare relativă, care nu se manifestă la nivelul formei fonetice; cuvântul pierde-vară poate fi explicat prin elementele componente; Ia fel numerale, ca nouăsprezece, douăzeci ş.a. • Din altă perspectivă se mai delimitează: 1} motivarea externă, care se bazează pe o relaţie între lucrul semnificat şi forma semnificantă, în afara sistemului lingvistic: a) există motivare fonetică directă şi naturală în onomatopeele care se bazează pe o analogie între forma fonică şi lucrul numit. Onomatopeea este acustică atunci când reproduce un zgomot (poc-poc) sau fono-cinetică; când organele vorbirii reproduc o anumitămişcare (pâş-pâş) (vezi mai sus, motivarea absolută). Semnul onomatopeic se bazează totuşi pe o convenţie şi tinde să-şi piardă motivarea; b) există motivare metâsemica în cazul schimbă^ rilor de sens. Astfel, în metafora care desemnează un peşte sub numele de cât de mare avem uri semnificam primar (forma fonică ca/j care desemnează normal mamiferul şi acest prim semnificam constituie un semnificam secundar, ţinând de un al doilea semnificam, peştele; 2) motivarea internă, când provine diri interiorul sistemului lingvistic. Relaţia motivată nu este aici între lucrul semnificat şi forma semnificanlă, ci între diferite cuvinte existând deja în limbă: a) motivarea morfologică este tipul cel mai general şi cel mai productiv la nivelul derivării* (progresive şi regresive) şi al compunerii*: se formează portocal, mandarin după modelul prun / prună, păr / pară (vezi şi FLEXIUNE); b) motivarea paronimicâ, mai puţin regulată şi accidentală se bazează pe confuzia unor forme omonime* sau paronime*. • Tipurile de motivare se pot combina. Motivarea este considerată o forţă creatoare în limbajul social. Vezi ARBITRAR; SEMN. MOŢIONAL (SUFIX ~) Modem* lexical care serveşte Ia moţiune* pentru a desemna femininul în raport cu masculinul numelor de fiinţe: -â: coleg / coleg-ă, etevlelev-ă; -e: învăţătorlînvăţătoar-e; -că: ţăran f ţăran-că, pui l pui-că, român / român-că;-easă: mire I mireasă t tresă:; prinţ. /praf-er&Majoritatea sufixelor moţionale au însă altă-valoare fundamentală, pe care o pierd când realizează moţiunea, cum ar fi sufixele diminutivale*: doctor! doctor-iţă; sculptor isculpt or-iţă, porumbeii porumb-iţă sau sufixele augmentative*1: doftor I doftor-oaie, urs / urs-daică, lup f lup-oaică, englez / englez-oăică, raţă I răţ-oi, gâscă I găsc-an, curcă I curc-an. A.B.V. MOŢIUNE Procedeu de formare a substantivelor animate* feminine de la cele masculine sau a celor masculine de la cele feminine prin adăugarea unui sufix (vezi MOŢIONAL) sau prin derivare* regresivă. Procedeul moţiunii este productiv în limba română; vezi MOBIL. A.B.V MUIAT,-Ă (CONSOANĂ ~) Vezi ÎNMUIAT,-Ă. MUIERE Vezi ÎNMUIERE. MULTILINGVISM Folosire alternativă a mai multor limbi în cursul diverselor procese comunicative. Tipologiile multilingvismului sunt similare cu cele ale bilingvismului*. Vezi şi MONOLINGVISM. L./.fl. MULTIPLICATIV (NUMERAL ~) Subclasă a numeralului cardinal*, desemnând proporţia în care creşte o cantitate sau o calitate. In limba română, numeralul multiplicativ cunoaşte o formă tradiţională parasintetică, formată cu prefixul în- şi sufixul participial -//, ataşate la numeralele cardinale propriu-zise: îndoit, întreit etc., şi o formă neologică, utilizată mai ales în variantele oficiale ale limbii standard: dublu, triplu, cvadruplu etc. Numeralul multiplicativ poate fi utilizat adverbial sau adjectival: a plătit îndoit, un câştig întreit. A.B.V. C.C. MULTIPLU,-A 331 MULTIPLICĂ I, Negaţie ~ Sintagma apare în ultima vreme în lucrările de specialitate (Mioara Avram) pentru a desemna acea caracteristică a limbii române prin care într-o propoziţie se pot utiliza mai mult de două negaţii: N-a auzit nimeni nicicând aşa ceva; negaţia multiplă este o rafinare a conceptului de negaţie* dublă. 2. Parte de propoziţie -Fenomen sintactic complex, desemnând părţi de propoziţie de acelaşi fel, aflate într-un raport de coordonare*, de ex., subiect multiplu, nume predicativ multiplu; prin extensie, se utilizează şi sintagmele: complemente/ atribute multiple. Părţile de propoziţie multiple (în special subiectul şi numele predicativ) ridică probleme speciale în privinţa acordului; astfel, în cazul unui subiect multiplu substantival, predicatul va fi Ia plural: • Ion şi Radu vin; în cazul unui subiect multiplu pronominal, în acordul* cu predicatul intervine şi o ierarhie a persoanei, pers. I predominând asupra pers. a Il-a şi a IlI-a (ex.: eu şi ea venim după masă), iar persoana a Il-a prevalând asupra pers. a IlI-a (ex.: tu şi ea veniţi astăzi). De la aceste reguli ale acordului sunt exceptate în mod logic părţile de vorbire aflate într-un raport de coordonare disjunctivă*. C.C. MUTA CUM LIQUIDA în fonetica limbii latine, grup de consoane alcătuit dintx-o oclusivă şi o vibrantă sau o laterală. Existenţa acestui tip de grup consonantic prezintă importanţă în segmentarea cuvântului în silabe, componentele jgrupului neputând Fi separate: încrunt, fe-bris. In evoluţia spre limbile romanice, acest grup a dovedit o mai mare rezistenţă, influenţând uneori chiar producerea anumitor schimbări fonetice; astfel, în limba română, grupul muta cum liquida a putut determina conservarea Iui -u final la anumite verbe: aflu, intru, umblu. C.C. MUTAŢIE (~ CONSONANTICĂ) Modificare suferită de consoanele oclusive* în trecerea de la indo-europeană la germanica comună. Mutaţia consonantică este descrisă de legea Iui Grimm, reformulată parţial de K. Vemer. Legea lui Grimm exprimă următoarea serie de transformări fonetice: oclusivele sonore aspirate din indo-europeană devin neaspirate ([bh, dh, gh] > [b, d, g]), oclusivele sonore neaspirate îşi pierd sonoritatea ([b, d, g] > [p, t, kl), iar oclusivele surde devin fricative ([p, t, k] >[f, 0, h]). K. Vemer a observat că evoluţia ultimei serii de consoane menţionate este dependentă de context: [p, t, k] devin fricative numai la iniţială; în celelalte situaţii, ele se sonorizează ([b, d, g]). Legea lui Vemer a permis soluţionarea problemei excepţiilor de la legea lui Grimm. U.R. N NARATAR In studiile de naratologie*, al patrulea termen din perechile autor I cititor, narator* I naratar. Spre deosebire de cuplul autor / cititor^ a cărui existenţă este evidentă, cuplul narator / naratar denumeşte entităţi fictive, „de hârtie1* - cum le numeşte R. Barthes. Astfel1mară©ul"riti coincide cu cititorul virtual al naraţiei, ci are, ca şi naratorul, o existenţă strict textuală, adesea greu de identificat şi rar menţionată în text. Prezenţa sa este presupusă de anumite mărci, mai ales de conţinut şi prea puţin formale: adresări, aluzii la evenimente legate de naraţie^ consideraţii cu caracter generalizator că pot avea un destinatar intern, diferit de cititor. Ex.: Arriveâ ce point, il se cruţ au bout de Vamour; ne lui avait-elle fait parcourirun â un, tous Ies pas de ce sehtier magiqite qui mene â des Şommetsd'ou Von contemple la vie d-iui regard si ebloui? N'dvăit-il essuye iour â tour le donte, ledesespoir, pour en revenit au deşir et finir par le triomphe et Vallegresse, et maintenant enfin,par une beati-tiide amoureuse qui lui semblait devoir etre Vetat normal de son âme? [„Ajuns în acest punct, se crezu lă capătul iubirii; nu-1 făcuse ea să străbată, unul câte unul, toţi paşii cărării magice care duce pe culmi de unde viaţa e admirată cu o privire aşa de uimită şi încântată? Nu încercase el pe rând îndoiala, desperarea, ca să revină la dorinţă şi să sfârşească în triumf şi bucurie, iar acum, în sfârşit, printr-o iubire fericită, care i se părea a fi starea normală a sufletului său?11] (Flaubert). • Dificil de exemplificat într-un text narativ tradiţional, naratarul este mai uşor determinabil în romanul epistolar, unde se confundă cu destinatarul scrisorilor, al căror autor este naratorul; vezi, detexemplu, romanul Les liaisons dan-gereuses [Legăturile primejdioase] de Choderlos de Laclos: personajele îşi schimbă succesiv între ele statutul de narator şi naratar, influenţându-se reciproc în maniera de redactare a textului, mereu variat în funcţie de destinatarul scrisorii. Cazul extrem îl constituie monologul* interior, formă de autoadresare în care naratorul şi naratarul se suprapun. « în text, naratarul îndeplineşte fiincţii determinate: face legătură între narator şi cititor, ocupând între ei o poziţie intermediară; precizează cadrul naraţiei; reliefează temele şi subliniază morala operei (G. Prince). în studiul naraţiei, categoria naratarului rămâne, totuşi, rezultatul artificial al unui exces de clasificare, fiind creată mai ales pentru a asigura simetria structurală a opoziţiei textuale narator / naratar -corespunzătoare perechii „reale11 autor / cititor. Vezi şi NARATOR. MM. NARATIV,-Ă Determinare care priveşte toate elementele constitutive ale naraţiei*, concepută atât ca proces de enunţare*, cât şi ca rezultat al acestuia (enunţ*, text* narativ). 1. Situaţie.r Ansamblu complex de structurare şi7 sau descriere a naraţiei, în care se disting relaţiile strânse dintre actul narativ, protagoniştii săi, determinările spaţio-temporale, raportul cu alte naraţii incluse eventual în povestire (G. Genette). Situaţia narativă este reductibilă la trei factori esenţiali (având fiecare, la rândul lui, alte elemente subordonate): timpul, persoana şi modulLpiodalitatea. Diversele combinări dintre aceste componente obligatorii stau la baza unor tipuri şi procedee diferite de naraţie. Nici unul dintre factorii situaţiei narative considerat izolat nu poate da socoteală decât incomplet de structura textului, nu poate oferi decât o perspectivă parţială asupra ansamblului. 2. Timp ** Element component al situaţiei narative, condiţie fundamentală a naraţiei, statuată de dubla perspectivă temporală pe care aceasta o presupune: există, în procesul narativ, timpul evenimenţial I al istoriei reale sau fictive (vezi DIEGEZA; NARAŢIE)1 şi timpul narativ, al povestirii propriu-zise. Timpul narativ urmează întotdeauna timpului istoriei şi nu coincide ca durată cu acesta (cu excepţia-limită a unor experimente literare modeme): naraţia poate concentra (mai rar - dilata) şi poate interverti secvenţa unităţilor fragmentare ale evenimentului poves-, tit. De aici rezultă trei posibilităţi de analiză a] textului narativ din perspectivă temporală, cores-/ punzând la trei valori ale timpului narativ/ a) Ordinea r trăsătură constitutivă a temponţA lităţii, rezultată din dualitatea temporală descrisă mai sus: în? timpul narativ, secvenţa lineară tl r t2, tjv.. t^ a evenimentelor —ţinând Se diegeză* - nu este întotdeauna respectată, astfel încât un anumit element punctual al seriei îşi poate schimba locul faţă: de succesiunea iniţială, aceasta devenind discontinuă: t\, t'3, cauza poate, astfel, urma efectului sau deznodământul unei naraţii •poate apărea la începutul acesteia, urmarea fiind constituită de o reluare ordonată (sau nu) a povestirii (tehnica cinematografică şi narativă numită flash-back). Aceste deliberate dezorga-j nizări - în corpul naraţiei - ale ordinii temporale j evenimenţiale sunt numite a(na)cronii* şi se 1 manifestă ca analepsâ* (întârziere, evocare uite-! rioară a unui eveniment anterior) şi prolepsâ* (anticipare narativă, povestire în avans a unui eveniment ulterior). întoarcerile în timp şi anticipările constituie o trăsătură definitorie a naraţiei modeme* deşi exemple de discontmuitate^ temporală pot fi descoperite din Antichitate până în literatura Renaşterii sau în epoca romantică. Tulburarea succesiunii lineare a timpului există, de ex., uTnafaţia'rdmânească de la primele nuvele ale lui C. Negruzzi (Zoe, O alergare de cai, Alexandru Lăpuşneanu, texte total sau parţial construite în acronie), până la romanele din sec. al XX-lea ale lui Camil Petrescu. b) Durata -factor care are în vedere imposibilitatea supra-ţ punerii celor două „timpuri44: timpul istoriei! povestite este în mod obligatoriu mai întins decât J timpul narativ. „Gradul zero44 (vezi SCRIITURĂ) ar fi reprezentat de suprapunerea exactă a duratelor istoriei şi naraţiunii, într-o viteză constantă, dar acesta nu este niciodată atins. în naraţie, o durată de câţiva ani poate fi comprimată în câteva fraze: La moartea părintelui ei, bunului Petru Rareş, care - zice hronica - cu multă jale şi mâhniciune a tuturor s-au îngropat în sfi mo-nastirea Probota, zidită de el, Ruxanda rămăsese î în fragedă vrâstâ, sub tuturatul a doi fraţi mai mari, Iliaş şi Ştefan. Iliaş, urmând în tronul părinteluisău, după o scurtă şi desfi'ânată NARATIV,-Ă (continuare) 333 domnie, se duse la Constantinopol, unde îm-brăţoşă mahometismul, şi în tocul lui se sui pe tron Ştefan. Acesta fu mai rău decât fi aţele său; începu a sili pre străini şi pre catolici a-şi lepăda relegea, şi multe familii bogate ce se locuiseră îii ţară pribegiră din pricina aceasta, aducând sărăcie pământului şi cădere negoţului. Boierii, care, cei mai mulţi, era încuscriţi cu polonii şi cu ungurii, se supărară şi, corăspunzându-se cu boierii pribegi, hotărârâ peirea lai. (...). Astfel gingaşa Ruxanda ajunsesă a fi parte biruitorului (Negruzzi); ori, dimpotrivă, în cursul naraţiei pot interveni pauze care încetinesc ritmul narativ, dilatând timpul într-o perspectivă care poate aparţine, la un moment dat, personajului (de ex., numeroasele încetiniri ale ritmului în romanul lui M. Proust/72 căutarea timpului pierdut); c) Frecvenţa raport de repetiţie între naraţie şi istorie; un eveniment poate fi povestit o singură dată în cursul unei naraţii, dar poate, de asemenea, să se repete, redat din perspective diverse; pe de altă parte, mai multe evenimente din timpul diegetic pot fi relatate o singură dată. Există, astfel, în text segmente iterative alternate cu altele singulative şi jucând faţă de acestea un rol secundar mai apropiat de acela al descrierii decât de naraţia propriu-zisă. Frecvenţa narativă este marcată în text prin enunţuri de tipul: Mult timp m-am culcat devreme (Proust). 3. Persoană Factor component al situaţiei narative, persoana narativă reprezintă, ca şi timpul, o transpunere a categoriei gramaticale în structura naraţiei; utilizarea ei variată presupune mai multe perspective şi permite schiţarea unei tipologii a textelor narative: a) Caracterul personalsaua-personal al naraţiei depinde de persoana gramaticală la care este redactat textul: persoanele I şi a Il-a imprimă enunţului un caracter personal, pers. a IlI-a (în gramatică - persoana ,,non-persoanei“) - un caracter a-personal. în mod normal, se narează la persoanele I şi a IlI-a. Naraţiile la pers. I sunt: memorialistică (Amintirile lui I. Creangă), autobiografică (jurnalele intime, nu neapărat literare), scrisoarea literară (Scrisorile lui I. Ghica adresate lui V. Alecsandri, Scrisorile literare ale lui C. Negruzzi fără interlocutor determinat ş.a.); în terminologia lui G. Genette, tipul narativ la pers. I este mnfiUiomodiegetic. Naraţiile la pers. a IlI-a sunt cele„obiective44, materializate în nuvela şi romanul tradiţional; totodată^ fragmente de enunţ la pers. a IlI-a există în oricare 334 NARATIV.-Ă (continuare) /lalttextmaradv'^inclusm&imaraţia^memorialis- •' tică / autobiografică; atunci când referentul este altul decât naratorul însuşi; ui terminologia lui Genette, naraţia la pers. a III-a este o naraţie ^heterodiegetică^vebuiei totuşi, observat faptul că naraţie absolut „obiectivă4* nu există: orice naraţie (inclusiv cea la pers. a III-a) este întrucâtva personală şi reflectă, mai mult ori mai puţin explicit; viziunea autoruhii-narator; din această perspectivă, pers. I nu marchează în plus decât prezenţa acestuia ca personaj menţionat în text; spre deosebire de pers; ă III-a, care indică absenţa ca personaj a autorului. Pers. a Il-a este, în naraţia tradiţională, persoana adresării / replicii, apărând mai ales în planul personajelor. Deşi iese, în principiu, din spaţiu! textului relatat, pers. a Il-a a fost totuşi utilizată fragmentar în povestirea clasică deschisă prin adresarea către cititor: în perioada contemporană, „noul val“ al prozei franceze a şters programatic limita dintre planurile tradiţionale (vezi NARAŢIE), introducând naraţia integrală la pers. a Il-a: prima tentativă a reprezentat-o romanul La modification de M: Butor (relatare integrală la pers. a Il-a), urmată, în ultimele decenii, de introducerea unor asemenea pasaje într-o naraţie Ia pers. a III-a, cu scopul de a accentua discontinuitatea textului narativ, b) Tipologia de mai sus presupune chiar o repartiţie cronologică în istoria naraţiei universale; iar alternanţa de persoană narativă reprezintă sursa unor frecvente trucaje compoziţionale modeme. Naraţia memorialistică sau fals-me-morialistică (vieţile romanţate povestite de protagonist, românul epistolar, tehnica jurnalului „găsit** etc.) a dominat sec. al XVIII-lea şi o parte din sec. al XlX-lea, iar tipul de adresare iniţială către cititor, Ia pers. a Il-a, era frecvent în povestirea clasică ori clasicizantă. Jocul categoriei gramaticale a persoanei a presupus, istoric, încă o modificare — creşterea importanţei personajului în structura narativă, în perioada de după Renaştere: tipologia schematică, în care personajele abia se desprind de prototipuri caractereologice, a fost specifică naraţiei renascentiste (vezi, de ex., analiza lui Tz. Todorov din Gramatica Decameronului, unde la Boccaccio nu se disting personaje propriu-zise, ci caractere: călugărul depravat, femeia isteaţă, văduva, bărbatul înşelat, curteanul înţelept etc.); abia iluminismul şi apoi romantismul, care preiau totuşi o parte dintre tehnicile narative ale perioadei precedente, inovează în materie de individualizare a personajului. c) Persoana narativă este şi factorul care determină eventuala schimbare de narator în cursul naraţiei. Astfel; se izolează ca specii romanul epistolar şi „povestirea în povestire?/^povestireacu cadru-f, îrr care relatările succesive aparţin; fie aceluiaşi narator (eventual personaj el însuşi); ca în O mie şi una de nopţi ~ prototipul;,povestirii cu cadru**, fie la perso-naje-naratori diferiţi, ca în realizările moderne ale speciei: G. Boccaccio, Decameronul; Sa-doveânu; Hanu Ancuţei şi^ Divanul persian. 4. Mod / Modalitate r Făctdr constitutiv al structurii narative, mai puţin legat de categoria gramaticală propriu-zisă, care are în vedere realizarea unei anumite perspective asupra istoriei povestite; modalitate în „care sunt redate eveni-mentelejnjngraţie. Modalitatea narativă priveşte: procedeele de realizare a incipit*-ului narativ; prezenţa / absenţa mărcilor formale ale naratorului în naraţie; distanţarea acestuia de evenimentele povestite, până la substituirea naratorului de către personaj, în anumite părţi ale enunţului; vezi STTLjjj (INDIRECT LIBER). Modalitatea narativă înglobează totodată suma problemelor relative la organizarea informaţiei narative, în raport cu timpul şi vocea\ diferenţa fundamentală dintre naraţie I relatare şi reprezentare (vezi NARAŢIE) ţine, de asemenea, de modalitate: prima se defineşte prin modalitatea relatării, cealaltă dramatic, întrucât corespunde părţilor dialogate ale discursului. Pornind de la această opoziţie, într-o accepţie mai largă, de modalitatea narativă ţin şi modalităţile pur-reproductive ale vorbirii şi, implicit, formele compoziţionale impuse de acestea în text (stilurile* direct, indirect, direct legat, indirect liber; vezi STILIn), în măsura în care acestea marchează o anumită manieră de redare a acţiunii: directă - prin dialog*, monolog* / monolog interior, indirectă - prin stilul indirect al naratorului sau mixtă - prin ambigui-zarea / opacizarea vocii* narative sub forma stilului indirect liber. Ambiguizarea naraţiei prin amestecul de stiluri are drept scop voalarea autorului real al unui (fragment de) enunţ narativ şi, totodată, ştergerea limitei clare dintre planurile narative tradiţionale. Vezi şi FOCALIZARE. 5. Voce / Instanţă ^ Component al situaţiei narative suprapus, în parte, peste acela de persoană. In studierea structurii naraţiei, vocea narativă acoperă un câmp mai larg decâf cel NARATOLOGIE 335 determinat de extensia persoanei (gramaticale): identifică autorul, naratorul şi distincţia / suprapunerea acestora în povestire (vezi stilul indirect liber); relevă relatarea prin intermediul unui personaj; priveşte comentariul unui personaj/na-rator situat în afara evenimentelor relatate; stabileşte raportul dintre personaj şi narator; marchează formal în text prezenţa receptorului (prin mărcile specifice funcţiei fatice*) etc. concentrare a timpului istoriei, situaţie mult mai frecventă în proza clasică, de la romanele lui H. de Balzac la Război şi pace de L. Tolstoi, Viteza narativă se află în relaţie cu ordinea şi cu frecventa narativă (vezi supra^ c; EXTENSIUNE-,). Vezi DIEGEZĂ; ENUNŢ; NARAŢIE; TEXT. MM, 6; Funcţie r Funcţie* proprie aspectului diegetic (legat de ;,ist6rie“) al narăţiei; proprie naratorului care relatează 6 secvenţă de evenimente. Funcţia narativă aparţine şi textului narativ; asumându-şi elementele organizatoare ale discursului (legăturile dintre diverse aspecte, inter-relaţiile dintre factorii constitutivi ai naraţiei. Funcţia narativă este, în acelaşi timp, factorul care guvernează -în text şi în procesul enunţării - raporturile marcate formal dintre narator şi receptorul enunţului narativ (vezi şi FOCALIZARE). 7. Rol - în structura narativă, poziţie susceptibilă de a fi ocupată de către actori* / personaje: în teoria lui A J. Greimas, agentul*, beneficiarul* sau pacientul* sunt clase actanţiale (vezi ACTANTn), dar se materializează în naraţie sub forma unor roluri narative. Acestea rezultă din ponderea fundamentală a verbelor în naraţie şi, de aceea, orice verb din povestire poate fi rescris sub formă de roiuri narative: a învinge > învingător (= agent), învins (= pacient); a dona > donator; a înşela > înşelător, înşelat; a agresa > agresor, agresat etc. Statutul de rol narativ este operant îndeosebi în structura naraţiei populare, unde raporturile şi funcţiile sunt repetabile şi mai uşor de stabilit; în continuarea Morfologiei basmului de V.I. Propp, procedează astfel Şcoala naratologică franceză în s studierea basmului fantastic (CI. Bremond). -nSTViteză în structura naraţiei*, „relaţie între o durată , aceea a istoriei, măsurată în secunde, minute, ore, zile, luni şi ani, şi o extensiune* : aceea a textului, măsurată în rânduri şi pagini“ (G. Genette). Timpul istoriei (al evenimentelor povestite) nefiind identic cu timpul relatării, tendinţa de a le suprapune, ca şi aceea de a le diferenţia, ţin de viteza narativă, care imprimă naraţiei un anumit ritm (vezi ISOCRONIE; ANI-SOCRONIE); poate rezulta o dilatare temporală (ca în romanul Ulysses de J. Joyce, a cărui acţiune relatată în câteva sute de pagini acoperă o durată de 24 de ore, dar, de obicei, se poate citi doar într^un timp mai îndelungat) sau, dimpotrivă, o '/NARATOLOGIE ( Disciplină care se ocupă cu studierea meca-nismelor şi a structurilor naraţiei*; analiză mo-demă ă narăueîT Denumirea a fbsj. propusă în 1969 de către Tz. Todorov în cartea sa Gra-y matica Decameronului. Studiile de naratologie se situează însă în prelungirea lucrărilor formaliştilor ruşi (vezi FORMALISM) asupra basmului (V.I. Propp) şi a unor forme de literatură cultă (M. Bahtin, B. Tomaşevski). © întrucât este considerat drept una dintre cele mai ordonate şty riguroase forme de enunţ*, textul naraţiylafost descris pe baza unei teoretizări construite după modelul lingvistic al unei limbi, naratologia adoptând tipul de cercetare structuralist (vezi STRUCTORALÎSM)TÂstfel au procedat Şcoala naratologică franceză (Tz. Todorov, R. Barthes, CI. Bremond, G. Genette, Julia Kristeva sau - mai aproape de modelele lingvistice propriu-zise -A.J. Greimas), dar şi cercetătorii din S.U.A., Olanda (T.A. Van Dîjk) şi Israel (Şcoala de Ia Tel Aviv). Ca urmare a dezvoltării pragmaticii*, naraţia a fost tratată (începând din anii 1980) nu numai ca obiect static, ci şi ca act* de vorbire în desfăşurare, a cărui funcţionare este determinată de relaţiile stabilite între narator şi destinatarul enunţului. Pe de altă parte, P. Ricoeur a introdus, , paralel, în naratologie noţiunile de timp şi 1 acţiune, care au lărgit considerabil perspectiva asupra textului narativ. © în prezent, studiile de naratologie se extind asupra tuturor formelor care presupun relatarea secvenţială a unor evenimente (vezi NARAŢIE), indiferent dacă acestea sunt verbalizate sau nu şi dacă fac ori nu obiectul unui text scris: cinematografie, scenarii, benzi dese-^ nate, romane în fotografii etc. © Se conturează, în cercetarea contemporană, două direcţii în naratologie: a) una tematică (a temelor şi' motivelor) - analiză a istoriei şi a conţinutului narativ în sens larg (pentru distincţia istorie! naraţie, vezi NARAŢIE); b) cealaltă formală (sau modală)- analiză a textului ca mod de 336^’ NARATOR ✓reprezentare şi de structurare formală, în. opoziţie cu tot ceea ce nu este narativ (de ex., textul dramatic ^orl formele non-verbalizate amintite). • Scoala:naratologica franceză face încă o precizare în descrierea realităţii narative; distingând între istoriefpovestire-nat^aţie şi naraţiunie-na- rămâne permanent în afara rolului de narator. • Din punctul de vedere al raporturilor cu autorul şi cu naraţia, G.Genette distinge mai multe tipuri de narator: a) r autodiegetic - naratorul care relatează propria^ să experienţă ca personaj central al istoriei povestite; Situaţia implică rare (smtezâtfifrrehţeloi;la Genette): a) histoire / anumite trăsături gramaticale şi semantice ale ^istorie^*—vsemnificantul* sau conţinutul narativ, j textului: uzul persoanei I, focalizarea* internă sau secvenţa evenimentelor reale sau fictive relatate; / cea omniscientă; frecvenţa monologului* interior, b) recit^,naraţie, povestire-‘ - semnificantul*, organizarea: subiectivă a secvenţei temporale enunţul / discursul / textul narativ propriu-zis şi (lineară ori alterată); De ex^ romanul Robinson forma pe care acesta o ia; c) narradon „relatare, Crusoe de D; Defoe are un narator autodiegetic. narare4* - actul realjsau fictiv care produce acest, ^b) ** heterodiegetic- naratorul relatând o istorie discurs, faptul însuşi de a povesti; în-lrmba despre alte personaje, prezentând un univers română, distincţia terminologică nu e la fel de clară: termenului fr. recit îi corespund naraţie şi povestire; naraţiune nu are sensul din franceză, şi este aproape sinonim cu naraţie; actul narării este şi el numit, de obicei, povestire. în acest ansamblu terminologic, insuficient specializat, sunt preferabile corespondentele histoire-istorie, recit-naraţie, narration-povestire, relatare. Vezi şi DIEGETTC; DIEGEZĂ. MM. NARATOR îri năratologie*, concept utilizat pentru a se determină cu precizie vocea predominantă într-un text narativ; se situează în opoziţie cu conceptul dz autor* Autorul corespuhdeunei entităţi reale (scriitonil cămiă îTaparfine opera), în timp ce naratorul este autoruTtextual, entitatea fictivă care reiateazătextul fC. Reis-A.M.TT6^s)7RHa^ ţia ăutor/narator se concretizează diferit în diverse tipuri de proză: cele două entităţi se confundă într-o naraţie obiectivă (de ex., L. Rebreanu, Răscoala), unde vocea auctorială predomină (vezi NARATIVS); situaţia este, însă, diferită în romanul de analiză, unde naratorul se dovedeşte a fi altul decât autorul; de ex., naratorul Marcel din romanul A la recherche du temps perdu [In căutarea timpului pierdut] nu este autorul Marcel ^sNARATIE străin de el însuşi. Este, în mod tradiţional, cel mai frecvent tip de narator, ilustrat în literatura universală de operele unor autori ca H. de Bal-zac, L. Tolstoi, Ch. Dickens, iar în literatura română de proza lui I. Slavici sau L. Rebreanu. Gramatical şi semantic, textele cu narator heterodiegetic se caracterizează prin uzul persoanei a IlI-a, prin secvenţa temporală lineară nealterată de intervenţii subiective, ca şi prin relatarea în stil indirect, c) ~ homodiegetic- naratorul care relatează o istorie provenită din propria sa experienţă; poate fi unul dintre personajele povestirii, niciodată cel principal. Se deosebeşte de naratorul heterodiegetic prin faptul că relatarea sa dovedeşte accesul direct la istoria povestită, şi de naratorul autodiegetic prin faptul că nu este un personaj principal al propriei naraţii, iar aceasta nu se referă la el însuşi. Mărcile naratorului homodiegetic în text sunt: persoana a III-a, alterări temporale (analepse* şi prolepse*), de obicei focalizare externă. Exemple de naratori homodie-getici sunt povestitorul din Demonii lui F.M. Dostoievski şi doctorul Watson, personajul-asis-tent care relatează aventurile detectivului Sherlock Holmes în romanele lui Conan Doyle. MM. Proust, iar naratorul din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război nu e Camil Petrescu, deşi cele două romane sunt relatate la persoana I şi cuprind numeroase date autobiografice. • Probleme speciale ridică, din acest punct de vedere, romanul epistolar: aici, naratorul se schimbă o dată cu fiecare scrisoare-po-vestire, suprapunându-se succesiv cu diferite personaje, toate dominate de acelaşi autor, care Formă âe discurs* raportat (oral sau scris) care integrează relatarea unei succesiuni de evenimente, reale ori fictive, de interes uman în unitatea aceleiaşi acţiuni: fr. recit, germ; Erzăhlung, erigl. narrative. Trei condiţii - cuprinse m definiţie- sunt obligatorii pentru realizarea naraţiei: a) frebuie să existe o secvenţă a evenimentelor povestite, ceea ce introduce ideea unei subordonări temporale (vezi NARATIV);ffc&succesiune NATURAL,-Ă 337 nu există naraţie, ci relatare momentană sau eternă, tablou, scenă, descriere, portret, deducţie, efuziune lirică etc.; b) pentru ca un text să fie narativ, acesta trebuie să cuprindă transpunerea verbalizată a unei acţiuni unitare, fără unitate, nu avem a face cu naraţie, ci cu simplă cronologie, cu enunţarea unor fapte necoordonate între ele: glose, prezentări, schiţe ori scene izolate (vezi NARATIV); c) evenimentele relatate trebuie să se desfăşoare într-un cadru spaţio-temporal precizat, iar structurarea spaţială şi temporală sunt determinări specifice uhwersUluiiimm excepţie de la această condiţie, fabula prezintă personaje/animale/plante/obiecte, dar acestea nit sunt decât figurări simbolice* (şi metonimice*) ale unei tipologii umane eterne (vulpea -„şiretenia41, câinele - „fidelitatea", iepurele -„frica" etc.); vezi NARATIV. Din definiţiejrezultăj deci cele trei componente ale situaţiei narative:] timpul, persoana şi modalitatea. • Enunţul* narativ, considerat rezultat al unui proces de enunţare*, conţine relatarea unui eveniment sau a unei serii de evenimente. Din această perspectivă, se disting în naraţie emiţătorul (povestitor sau autor, rar un personaj), mesajul (discursul / textul* narativ) şi destinatarul (ascultător sau lector). într-o analiză tradiţională a naraţiei, acestei distincţii îi corespund în text: planul autorului / naratorului (care povesteşte, utilizând în relatare stilul* indirect) şi planul personajelor (în care acestea sunt prezentate aparent fără intermedierea autorului şi introduc în text stilul direct); de aceea, cele două planuri au mai fost numite (Tz. Todorov) planul naraţiei - cel al autoru-lui-naratof şi planul reprezentării - cel al personajelor, reactualizări ale categoriilor platoniciene şi aristotelice de diegesis (povestirea pură) şi mimesis{„imitaţia" perfectă). Deşi nara-\j ţia a fost legată, în mod tradiţional, de genul epic \ şi de textul oral / scris, cercetările ultimelor dece- ' nii au extins aria narativului la aproape tot ceea ce ţine de literatură, film, spectacol ori forme de paraliterâtură. Vezi NARATIV; NARATOLOGIE. MM. NATURAL, -Ă Vezi ARTIFICIAL,-Ă; LIMBĂ. NAZAL,-Ă V: , 1. Sunet a cărui rostire implică dirijarea (integrală saiyjmrţială) a curentului fonator* prin cavitateamfzăiă. Sunetele nazale se opun celor orale*. în cazul vocalelor* nazale, vălul palatului coboară complet pe toată durata rostirii acestora. Opoziţia* vocală nazală/vocală orală este distinctivă în franceză, de ex. (cf. perechi minimale de tipul sans [să] / sa [sa]), dar nu şi în română, unde vocalele nazale sunt variante* poziţionale ale celor orale corespunzătoare (cf. [lung], [când], în care nazalizarea*, în grade variabile, a vocalei e condiţionată de consoana nazală următoare). în cazul consoanelor nazale, vălul palatului coboară uşor, ceea ce determină dirijarea parţială a curentului fonator prin cavitatea nazală. Româna posedă două sonante* nazale: /m/ şi /n/, prima caracterizată prin localizare bilabială, cealaltă -prin localizare dentală. Sonantele /m/ şi /n/ se disting prin prezenţa nazalităţii* de sonantele /!/ şi /r/. 2. Timbru Trăsătură articulatorie* a sunetelor, determinată de funcţionarea cavităţii nazale drept rezonator; opus timbrului oral. Vocalele şi consoanele nazale sau nazalizate se caracterizează prin prezenţa timbrului nazal. 3. Poziţie ** Context specific distribuţiei vocalelor, desemnând în mod curent situaţia ur care vocala este urmată de consoană nazală. Poziţia nazală a influenţat evoluţia vocalelor în trecerea de la latină la română. O asemenea influenţă se constată însă numai în cazul în care poziţia nazală este reprezentată de [n] simplu sau [n] + C şi de [m] + C (diferită de [n]); [m] simplu sau geminat* şi [n] geminat sau [m + n] nu aif modificat vocalismul cuvintelor moştenite; ele nu constituie poziţie nazală (cf., de ex., pdhem > p&(i)ne, canto > cânt, campus > caro/?, comparo > cumpăr vs. amarus > umăr, mamma > roarod, annwr > a/i, .rcm/mr > somn). U.R. 1. Trăsătură fonetică a unor sunete (vezi NAZAL). Articulatoriu*, nazalitatea implică participarea cavităţii nazale Ia rostirea sunetelor (dirijarea curentului fonator prin această cavitate). Acustic*, nazalitatea vocalelor se caracterizează prin atenuarea intensităţii primului formant* din spectrul vocalelor orale* corespunzătoare, iar nazalitatea consoanelor - prin prezenţa unor formanţi specifici. ® Sub aspect fonologie, nazalitatea este în română o trăsătură distinctivă pentru consoane, dar nu şi pentru vocale. în franceză, ea este distinctivă pentru ambele clase de sunete, ® Nazalitatea poate fi o trăsătură inerentă 338 NAZALIZARE a sunetului sau dobândită printr-un proces de nazalizare*; de asemenea* ea se poate pierde prin denazalizare (cfi evoluţia lat* «na > romv uâ > uâ > o)^2i AnticipMea^ sau propagarea- nazalităţii -accidente* fonetice care presupun rostirea unei consoane nazale* într-o silabă precedentă* respectiv^ următoare faţă de aceea m care este explicabilă etimologic (cfi indentitate; indentic, respectiv* mărunt; cărunt;faţă de lat. minutus, canutus). U.R. NAZALIZARE Transfer al mişcărilor articulatorii proprii consoanelor nazale asupra vocalelor alăturate. Cu ajutorul spectrografului s-a demonstrat că vecinătatea consoanelor nazale influenţează puternic spectrul vocalelor aflate în proximitate. C.C. NEACCENTUAT, -Ă 1, Silabă ; cuvânt ^ ; sinonim aton(ă). Vezi ATONr 2. Formă ^ de pronume; sinonim atonă, cliticâ. Vezi ATON1; CLITIC. NEACUZĂTIV (VERB ~) Redăengl. unaccusative (verb); sin.ergativ (vezi ERGATIV4). Vezi şi INTRANZITIV; NEERGATIV. NE ANALIZABIL, -Ă 1. Grup r Desemnează fie un grup fix*, adică o unitate frazeologică* de tip locuţional, unde sudură grupului se manifestă la toate nivelurile: lexical, morfologic şi sintactic (vezi FIX-,; LOCUŢIUNE), fie im predicat verbal compus*, unde sudura grupului se manifestă mai ales la nivel sintactic, componentele păstrându-şi autonomia morfologică şi, uneori, şi pe cea lexicală (vezi COMPUS3; SEMIAUXILIÂR). Din prima clasă de grupuri neanalizabile fac parte construcţii ca: a-şi bate joc, a ţine minte, a băga de seamă, unde pierderea autonomiei componentelor priveşte toate nivelurile limbii; din a doua categorie fac parte grupuri ca: se poate gândi, eram să cad, trebuiau să plece, stă să cadă, dă să plece, unde pierderea autonomiei este parţială, privind în primul rând nivelul sintactic, dar neafectând pe cel morfologic (vezi AUTONOMIE2). 2. Propoziţie ^ în gramatica limbii române, într-o clasificare a propoziţiilor după structură, desemnează acel tip de propoziţie* lipsit de organizare internă sau, altfel spus, în structura căreia nu se pot recunoaşte componentele sintactice proprii unei propoziţii. Reprezintă, în raport cu propoziţia analizabilă*j un tipar sintactic marginal, accidental, fiind constituit fie din interjecţii {Ah!, 0/7)V fie din adverbe pro-frază*, frecvente în replicile unei conversaţii {Nu, Da, Ba da) (vezi ANALIZABIL2;PROPOZIŢIE). G.P.D. NEATESTAT,-Ă (FORMĂ CONSTRUCŢIE ~) Se opune Iui atestat* şi desemnează formele şi construcţiile nedescoperite sau inexistente într-o limbă. Dacă limba este moartă*, calitatea de a fi neatestat se apreciază în raport cu uri corpus* excerptat; dacă limba este vie, se stabileşte fie prin raportare la un corpus, fie în raport cu inventarul de forme şi construcţii caracterizând competenţa* lingvistică a subiectului anchetat sau a lingvistului însuşi. Se notează prin asterisc [*], aşezat la umărul stâng al formei sau al construcţiei (vezi şi ASTERISC). • în lingvistica istorică, se foloseşte uneori sin. cu reconstruit; desemnează forme şi construcţii reprezentând stadii anterioare de limbă, nedescoperite până acum în texte, refăcute mental pe baza legilor fonetice ale gramaticii comparativ-istorice*. • în modelele* formale, sin. cu nereperat; indică o construcţie râu-formată, ca efect al nerespectării constrângerilor* modelului. în GB*, de ex., construcţia *loni crede că Maria sei apără pe sinei este neatestată / nereperată, încălcând constrângerea de localitate a anaforicului* reflexiv, căci îşi ia ca antecedent* un nominal dintr-o altă propoziţie. Vezi si ATESTAT. G.RD. NECESITATE Una dintre cele două valori ale sistemului de modalităţi* clasice, exprimând faptul că o propoziţie este adevărată I falsă înmod necesar. în funcţie de caracterul puternic sau mai slab al sistemului de modalităţi, necesitatea poate fi absolută, stabilită pe baze strict logice, în raport cu toate lumile posibile (necesitate alethicăm) sau poate fi empirică, stabilită în raport cu sistemul de cunoştinţe existent la un moment dat sau, mai restrâns, în raport cu sistemul de curmstinţe şi cu experienţa vorbitorului sau a colecfflvităţii din care acesta face parte (necesitate epistemică*). o Operator de Clasă de modalizatori* care introduc valoarea modală de necesitate, actualizată diferit de la o limbă la alta. G.P.D. NECIRCUMSTANŢIAL^Ă 1; Complement ^ Clasă de complemente grupând complementele cel mai intim legate de verb- de adjectiv sau de interjecţie, a căror apariţie este determinată fie de trăsături inerente ale regentelor şi deci cuprinse îri indicaţiile lor de lexicon- (este cazul complementelor direct*'şi indirect*); fie de 6 anumită formă şi valoare a regentului (este cazul complementului de agenf, a cărui apariţie este condiţionată de un regent pasiv*). în gramatica altor limbi, sunt denumite simplu complemente. Se opun clasei de circumstanţiale* (vezi şi AGENT.,; COMPLEMENT; (COMPLEMENT/OBIECT) DIRECT; (COMPLEMENT / OBIECT) INDIRECT). 2. Propoziţie -Opusă propoziţiilor circumstanţiale*, desemnează clasa de propoziţii care grupează, în afara subordonatelor corespunzătoare complementelor necircumstanţiale (vezi 1): completive* directe, indirecte şi de agent, şi alte tipuri de subordonate: subiective*, predicative*, predicative suplimentare, adică toate subordonatele a căror identificare se face după relaţia gramaticală cu termenul regent, indiferent de semantica raportului de subordonare sau de felul conectivului* (vezi şi COMPLETIVĂ; (PROPOZIŢIE) PREDICATIVA; (PROPOZIŢIE) SUBIECTIVĂ). G.P.D. NEDETERMINARE 1. în logica formală, caracteristică a propoziţiilor /actuale care, pentru stabilirea valorii de adevăr, fac necesară cunoaşterea şi verificarea cu starea reală de fapt, fiind insuficientă cunoaşterea regulilor sistemului (E. Vasiliu, 1978). 2. în limbile care cunosc clasa articolului*, nedeterminarea, opusă determinării*, este rară şi corespunde situaţiilor în care utilizarea substantivului nu aduce restrângerea domeniului de indivizi, adică precizarea cantităţii indivizilor pentru care propoziţia este adevărată sau falsă. Regulile de nedeterminare sunt proprii fiecărei limbi şi diferite pentru singular şi plural. La singular, unde apariţia substantivului fără articol este mult mai rară decât la plural, se impune distingerea NECIRCUMSTANŢIALt-Ă 339 cazurilor de nedeterminare, deci de utilizare a substantivului cu rol generic (ex. Cui pe cuise scoate; Munte cu munte se întâlneşte, dar om cu om!), de cazurile în care nearticulareă este impusă sintactic, fără „acoperire" semantică (vezi, pentru română, contextul Prepoziţie + Substantiv nearticulat: în cameră, la facultate, care, semantic, corespunde şi determinării). Vezi şi ARTICOL; DETERMINARE. G.P.D. NEDETERMINAT 1. Unul dintre termenii opozabili ai categoriei gramaticale a determinării* (vezi DETERMINARE-,), categorie specifică substantivului şi manifestată, în limbile care cunosc articol*, iar acesta s-a gramaticalizat, prin lipsa articolului. © Numai în unele construcţii, absenţa articolului este echivalentă semantic cu nedeterminarea*; în altele, absenţa articolului este fie impusă sintactic, dincolo de semantica articulării (vezi construcţii ca: in casă, la facultate; acest copil), fie se încarcă cu alte valori, precum cea de „partitiv"* (ex. Cumpăr carne, brânză, lapte). « S-a semnalat (D. Copceag şi Al. Niculescu) că româna se caracterizează prin situaţia paradoxală a „hipertrofiei" articulării, constând în cumularea redundantă* de mărci de articulare, alături de frecvenţa construcţiilor în care substantivul apare nearticulat. Absenţa articolului priveşte; în primul rând, pluralul, dar apare destui de frecvent şi la singular, mai ales în cazul substantivelor abstracte* (vezi construcţiile: cere înţelegere, îngăduinţa, milă, păsuire). 2. Subiect ~ Tip de subiect* neexprimat, apărut în condiţiile în care subiectul rămâne nerecuperat semantic, iar forma verbului este nemodificată gramatical. Se distinge de subiectul inclus* şi de cei subînţeles\ ambele recuperabile semantic; se distinge şi de subiectul neexprimat rezultat prin imperso-nalizare* (Se vine târziu). Este urmarea unei trăsături sintactice specifice limbii române, constând în posibilitatea „ştergerii" subiectului şi a rămânerii lui ca poziţie fonetic vidă*, dacă identitatea acestuia este necunoscută vorbitorului sau dacă în intenţia de comunicare a vorbitorului există „marginalizarea" subiectului şi neexpri-marea lui. © Tipul de subiect nedeterminat este posibil atât pentru predicate agentive* (vezi: Bate la uşă, Spune la radio, A adus pantofi italieneşti), cât şi pentru predicate nonagentive (vezi: 340 NEERGATIV Mă doare;Mă ustură):* Reprezintă o modalitate sintactică suplimentară de care dispune limba română pentru: „marginalizarea“ subiectului, adică pentru deplasarea interesului comunicativ de la agentul!; (sursa) predicaţiei; în cazul verbelor agentive, sau de la temă*, în cazul verbelor nonagentive;spre predicaţia însăşL 3; Substantiv ~ Sinonim cu nearticulat. Vezi ARTICOL; NEDETERMINAT G.RD. NEERGATIV (VERB ~) IV■ Reda engl. uhergative (verb). Subclasă sintac-tico-semantică de verbe intranzitive*, distinctă, în raport cu cealaltă subclasă de intranzitive (cea a ergativelorV ne acuzaţi velor), prin caracteristica de a aşeza unicul argument în poziţia de subiect atât în structura de adâncime*, cât şi în cea de suprafaţă* sau, altfel spus, de a-şi păstra structura intactă în bază şi în suprafaţă, iar, semantic, prin caracteristica de a fi verbe de activitate şi de a nu accepta rolul pacient*. Sintactic, se disting prin câteva particularităţi, dintre care două sunt mai importante: a) nu acceptă utilizarea participiului trecut ca adjectiv, în timp ce clasa neacuzativelor permite adjectivizarea participiului (vezi diferenţa între: adj. căzut, venit, apărut, ajuns, plecat;prăbuşit, izbucnit (intranzitive ergative) vs. adj. * tuşit,-zburat, *mieunat, 'alergat,'înotat (participii ale unor verbe intranzitive neergative care nu admit adjectivizarea); b) în limbile care folosesc două auxiliare pentru timpurile compuse ale perfectului, recurg la a avea, în timp ce ergativele folosesc pe a fi (compară: fr. f ai couru, je suis parti). Vezi ERGATIV4î INTRANZITIV; NEACUZATIV. G.PD. NEGATIV,-Ă 1* Adverb Clasă eterogenă de adverbe cuprinzând: a) inventarul de mărci adverbiale ale negaţiei*, adică acele forme adverbiale care, într-o limbă dată, servesc la negarea predicatului sau a altui component al propoziţiei (rom. nu merge; nu Ion, ci Gheorghe a reuşit; fr. ne...pas: il ne mange pas); b) subclasa de adverbe care funcţionează ca pro-fraze, fiind utilizate în locul unei întregi propoziţii pentru a răspunde negativ la 6 întrebare (rom. nu, deloc; fr. non;rom. Ai mâncat astăzi? - Nu); c) subclasă de adverbe pronominale şi circumstanţiale care substituie grupuri nominale prepoziţionale din poziţie circumstanţială prezentate ca inexistente (rom. niciodată, nicicând, niciunde, nicicum). Diferenţele dintre limbi privesc inventarul fiecărei subclase şi repartiţia între subclase (deex., în română apar aceleaşi forme pentru (a) şi (b), în timp ce franceza şi italiana selectează forme diferite; rom. nn ys. fr. ne...pas I non). 2; Prefix ^ Prefix* sau clasă de prefixe care serveşte la negarea adjectivelor, a substantivelor, a. unora dintre formele verbale nepersonale*, intrând în distribuţie complementară* cu adverbul / adverbele care servesc la negarea verbului predicat (vezi, în română, prefixul ne- vs. adverbul nu: neelegant, nelucrat, nelucrând, de nelucrat, dar nu este elegant, nu lucrează; imposibil 'nelucrează). 3, Pronume şi adjectiv ** Clasă de pronume, dintre care unele se pot utiliza şi adjectival, care înlocuiesc numele subiectului sau al obiectelor prezentate ca inexistente. Sunt sensibile la opoziţia personal / inanimat (rom. nimeni vs. nimic; fr. personne vs. rien). Includ forme simple (rom. nimeni, nimic) şi forme compuse (rom. nici unul). In română, caracteristica lor de construcţie este coocurenţa obligatorie cu forma negativă a verbului (nu vine^ nimeni; nu citeşte nimic). 4. Propoziţie ~ în terminologia gramaticală românească, specie de propoziţie* în care este negat predicatul (Ion nu aude). Se opune propoziţiilor afirmative* (numite şi pozitive), în care predicatul este afirmat. G.PD. NEGAŢIE Termen recent, rar utilizat în lingvistica românească pentru a desemna: L Unul dintre termenii dihotomici ai statutului de bază al propoziţiei. Astfel, o propoziţie este mai întâi negativă sau afirmativă; ulterior se pot opera şi alte clasificări, propoziţia fiind una enunţiativă, interogativă, exclamativă etc. în: Ion nu este fericit negaţia domină o secvenţă enunţiativă. 2. Procedeele gramaticale ale refrizului. Constatarea diversităţii acestor procedee a precedat conceptualizarea lor în sfera negaţiei; ele au fost identificate în realizări concrete, manifeste la nivelul morfologiei şi al sintaxei româneşti şi recunoscute treptat printre componentele diferitelor clase: pronume negativ, adverb negativ, propoziţie negativă etc. în procesul de analiză descriptivă a negaţiei, a apărut ca element specific limbii române dubla NEHOTĂRÂT 341 iiegatie. Dacă în celelalte limbi romanice se • respectă, ca şi în latină, regula logică: două negaţii au ca efect o afirmaţie, în limba română dubla negaţie are o valoare specială, aceea de accentuare a negării: Nici nu l-am văzut; se vorbeşte chiar de o negaţie multiplă: Nu, nimeni nu l-a văzut nicicând beat. Vezi MULTIPLU. C.C. NEHOTĂRÂT li Articol ^ în limbile în care există articol*, denumeşte o clasă de articole a căror funcţie, în opfoziţie cu cele hotărâte*, este să exprime de la uri context la altui fie un grad mai mic de individualizareV determinare* (ex. M-a oprit un director vs. M-a oprit directorul), fie chiar nedeterminarea*, când are valoare generică (ex. Un copil este mai vulnerabil decât un adult). Sin.: indefinit; nedefinit, Deosebirea de funcţie semantică, în raport cu articolul hotărât, se explică prin semantica diferită a etimonului: adjectiv nehotărât vs. adjectiv demonstrativ (pentru română, lat. unust una, în cazul nehotărâtului, faţă de lat. iile, -a, -ud, în cazul hotărâtului). • Ca poziţie, articolul nehotărât este proclitic*, grupându-se fonetic şi gramatical cu substantivul care urmează. Tipologic, sunt limbi în care articolul nehotărât are o poziţie identică cu cel hotărât (este, de ex., cazul francezei sau al englezei) şi limbi ca română, în care cele două specii de articole se deosebesc ca poziţie (un elev, dar elev ui). ® în română, articolul nehotărât îndeplineşte, ca şi cel hotărât, şi rol morfologic, participând la marcarea flexiunii substantivului fie ca marcă flexionară unică, în cazul unui substantiv invariabil* (ex. un pui vs. unui pui), fie ca marcă redundantă (ex. o carte vs. unei cărţi), ® Inventarul şi forma diferă de la o limbă la alta şi de la un dialect la altul (vezi, pentru română, una, formă păstrată în dialectele sud-dunărene, în raport cu inovaţia o din dacoromână). în română, peritru plural, se foloseşte cu aceeaşi valoare un adjectiv nehotărât (nişte cărţi), în română, apar mari diferenţe între utilizarea articolului nehotărât la singular şi la plural, pluralul nearticulat, echivalent semantic al articolului nehotărât, fiind frecvent (sunt sinonime construcţiile: Pe stradă treceau nişte copii / treceau copii) (vezi şi ARTICOL; DETERMINARE, HOTĂRÂT). 2. Adjectiv pronominal Pronume ^ Clasă de adjective pronominale* şi de pronume cu rol de cuantificare*, adică de precizare a domeniului de indivizi la care se referă numele (fiecare, oricare, orice, toţi au rolul de cuantificatori* universali; iar câţiva, unii, alţii, de cuantificatori existenţiali). Aparţin clasei de specificatori* din G(rupul) N(ominal), care se caracterizează prin restricţii, de topică şi de articulare îri raport cu substantivul. In română, adjectivele un, alt, vreun, fiecare, oricare, orice, câţiva precedă obligatoriu substantivul şi impun selecţia formei nearticulate, în timp ce for/ apare atât în antepoziţie, cât şi în postpoziţie şi cere articularea hotărâtă. ® în construcţiile în care capul* substantival se şterge, adjectivul preia sarcina centrului de grup, funcţionând ca pronume nehotărât (Fiecare elev a reuşit => Fiecare a reuşii). Forma adjectivului şi a pronumelui corespunzător este identică (este cazul lui fiecare, oricare, toţi, câţiva) sau parţial identică (în cazul: alt vs. altul; un, vreun vs. unul, vreunul), G.P.D. NELITERAR,-Ă 1. Fapt lingvistic neconform cu normele* limbii literare*; sinonim cu abatere*; incorectitudine; greşeală. • Clasificarea faptelor neliterare priveşte tipul de normă încălcat, adică domeniul lingvistic în care se manifestă abaterea. Astfel, se disting: • fapte neliterare din domeniul foneticii, multe dintre ele apărând ca efect al tendinţelor* fonetice manifestate într-o anumită etapă din evoluţia unei limbi (vezi, de exemplu, pronunţii actuale ca: alcol, coperativă, ştinţâ.finţă, în loc de formele corecte alcool, cooperativă, ştiinţă, fiinţă; respectos, afectos, în loc de formele corecte respectuos, afectuos; obligator, onorar, salar, sennci, în loc de pronunţiile corecte obligatoriu, onorariu, salariu, serviciu;- inerva, dimisie, siringă, în loc de pronunţiile corecte enerva, demisie, seringă; so-ceal, i-deal; geografie, cu diftong, în loc de pronunţiile corecte cu hiat: ide-al, soci-al, ge-ografie; esplică, espune, în loc de formele corecte explică, expune (cu pronunţia corectă [ks] pentru litera x) etc.; e fapte neliterare din domeniul morfologiei, unele reflectând tendinţe morfologice ale stadiului actual de limbă, altele, fapte dialectale sau generai populare (vezi, de exemplu, omonimii dialectale de tipul: (el) merge, este, vede = (ei) merge, este, vede; forme analitice de caz ca: in 342 NEMARCAT locii la şefă, contra la şefă; forme cu articolul hotărât proclitic în situaţii neacceptate de norma literara: cartea luf Mar ia, plecarea lu' şefa; forme yerbale de indicativ prezent pers; a IlI-a: caxdiminuăîmaivă; perpetuă, mloc de formele corecte sufixate marchează, per- petuează sau*: dimpotrivă, forme flexionare cu sufix: trebuieşte, stăruieşte, în Ioc de formele fără sufixrecomandate de lucră-rilenormative etc^; # fapte neliterare din domeniul sintaxei, reprezentate prin dezacorduri* şi false acorduri*, anacoluturi*; utilizări incorecte ale cpnectivelor* frastice (vezi, pentru conective, exemple ca: doreşte ca să plece; zice că să nii ne pierdem vremea; omul de l-am văzut) etc.; ® fapte din domeniu] lexicului, de tipul pleonasmului*, al atracţiei paronimice (vezi PARONIM(E)), al formelor hipercorecte (vezi HIPERCORECTITUDINE), al etimologiilor populare (vezi ETIMOLOGIE3), multe provenind din necunoaşterea formei sau / şi a sensului neologismului* etc.; ® fapte din domeniul frazeologiei, având ca rezultat construcţii cum sunt: a rămâne pe geantă, a-şi aduce aportul, în loc de a rămâne pe jantă, a-şi aduce contribuţia; • fapte din domeniul ortografiei şi al punctuaţiei (vezi exemple că: inoda, innainta, aşează, înfăţişată, greşală, chiămă; ghiară, bună-stăre, într-ânsul, precurh şi greşeli de puhctuăţie de tipul: virgulă între subiect şi predicat sau; dimpotrivă, absenţa virgulei din faţa conjuncţiei ci etc:); • fapte din domeniul stilisticii şi ăl competenţei comunicative^ de tipul amestecului de stiluri său al inadecvatilor stilistice şi pragmatice de tot felul (vezi; de exemplu; utilizarea inadecvată a formulelor de adresare*; utilizarea particularităţilor colbcviale* în situaţii de Comunicare nepermiţand aceasta; utilizarea unui lexic inadecvat stilului funcţional în care se comunică - fie excesiv neologic, fie prea tehnic, într-o situaţie de comunicare familiară*, sau, dimpotrivă, un lexic excesiv popular*, colocvial, într-o situaţie de comunicare oficială, solemnă etc.; vezi ADECVARE (STILISTICĂ ŞI SITUAŢIONALĂ)). Q Inventarul de forme neliterare se modifică de la o etapă istorică la alta, ca urmare a evoluţiei înseşi a normelor limbii literare, inclusiv a normelor competenţei comunicative. 2; Registru* lingvistic, opus registrului literar, cult, utilizat de vorbitori cu puţină instrucţie, vorbitori care, neajungând să-şi însuşească normele şi constrângerile limbii literare, âu o exprimare neîngrijită, cu numeroase greşeli. Aparţin acestui registru variantele regionale (vezi REGIONALISM), vorbirea populară*, cea argotică (vezi ARGOU), precum şi unele realizări ale VQibmifamiliare*, cele provenind de la vorbitorii fără instrucţie. Lipsit de norme şi de constrângeri, registrul neliterar este mult mai permisiv în raport cu manifest ărea [diverse 1 or tendinţe* ale unei limbi; fiind locul: de apariţie şi de propagare rapidă a inovaţiilor* lingvistice. Vezi ABATERE; CORECTITUDINE; FAMILIAR; LITERAR; NORMA; POPULAR; REGIONALISM. G.PD: NEMARCAT Vezi MARCAT. NENUMĂRABIL (SUBSTANTIV ~) Clasă lexico-gramaticală de substantive, opusă substantivelor număr abile", caracterizată lexical prin prezenţa trăsăturii inerente [- Numărabil], înregistrată şi ca [- Discret], iar gramatical, prin următoarele trăsături: nu participă la opoziţiile categoriei de număr*; nu suportă combinarea cu adjective numerale şi cu adjective ale pluralităţii (m şapte fasole; *multe fasole); primesc, în limbile în care există articol partitiv*, acest tip de articol (ftv; acheter du beurre). Clasa substantivelor heiiumărabile este predictibilă în măsura în care este selectată din clasa semantică a numelor de materie, numite şi masive* (unt, carne, lână), şi a numelor abstracte* (curaj, mers); este însă parţial predictibilă, întrucât substantive corespunzătoare pot fij într-o limbă, numărabile, iar în alta, nenumărabile, în funcţie de organizarea lexicului fiecărei limbi (vezi, de ex., engl. grape „strugure”, substantiv numărabil în engleză, în timp ce corespondentele lui din germană şi rusă sunt nenumărabile; apud J. Lyons, 1995). Vezi şi MASIV; NUMĂR; NUMĂRABIL. G.P.D. NEOGRAMATICĂ Orientare lingvistică dezvoltată cu precădere între 1820 şi 1870, mai ales de către lingvişti germani (care s-au autointitulat „Junggrammatik”), având că obiectiv reînnoirea gramaticii comparate. Şi-au concentrat atenţia asupr^schimBănlbr fonetice în diferite ramuri ale limbilor indo-europene şi au explicat o serie de corespondenţe dintre limbi aparent neregulate. Neogramatica a stabilit o teorie ă schimbărilor lingvistice care NEOLINGVISTICĂ 343 trebuie să prezinte nu ceea ce e diferit în generaţii succesive, ci ceea ce este identic; aspectele studiate sunt analogiile* şi anomaliile*; cauzele schimbărilor pot fi externe (ca împrumutul*) sau interne (ca presiunea structurală care tinde să regularizeze anomaliile). Principalele teze susţinute de neogramatică sunt: ajjingyistica istorică trebuie să fie explicativă, să se preocupe de cauzele scttîiniîbluîlj^^lî^ explica- ţiile trebuie săyfie de tip pozitiv, să fie căutate în activitatea subiectelor vorbitoare* care: transformă limba utilizând-o; c) trebuie urmărite schimbările de limbă din stări imediat succesive; d) importanţa legilor fonetice este datorată unor cauze fiziologice şi unei acţiuni mecanice; e) importanţa cauzelor psihologice care justifică tendinţa spre analogie este bazată pe legile asociaţiei de idei; 0 explicaţia istorică este fundamentală şi în ce priveşte sensurile, în raport cu sensul cronologic fundamental, fie că este vorba de baze* (casă) sau de derivate* (căsuţă, căscioară); g) limba nu e concepută ca fenomen social, considerându-se că baza fenomenelor lingvistice este individuală. A.B.V. NEOLINGVISTICĂ Orientare în cercetările lingvistice apărută în Italia, în deceniul al treilea al secolului al XX-lea. Principalii reprezentanţi ai neolingvisticii au fost G. Bertoni, M.G. Bartoli, şi mai târziu, G. Bon-fante. Se caracterizează, sub aspect teoretic, prin eclectism, valorificând: concepţii ale şcolii idealiste a lui K. Vossler (întemeiate pe estetica lui B. Croce) şi, mai ales, principiile geografiei* lingvistice, formulate de J. Gillieron, dar şi unele dintre ideile neogramaticilor, deşi se disociază explicit de aceştia. Preocupările reprezentanţilor neolingvisticii gravitează în jurul problemelor inovaţiei* lingvistice: cronologia, originea locală, motivarea. Adversari ai legilor* fonetice, neo-lingviştii susţin unicitatea formelor lingvistice, fiecare dintre acestea trebuind să fie studiată separat, cu o altă metodă, adecvată specificului său. Generalizările nu se justifică pentru că, de fapt, nu există limbi, ci numai indivizi şi vorbiri individuale. Cu toate acestea, M. Bartoli formulează un număr de norme de interpretare a cronologiei formelor: în funcţie de poziţia spaţială relativă a ariilor pe care sunt înregistrate (vezi şi ARIE; NORMĂ3), similare ca esenţă cu ceea ce reprezentau legile fonetice pentru neogramatici, dar având ca fundament geografia lingvistică. Inovaţiile îşi au sursa în indivizi, în directă relaţie cu preferinţele estetice ale acestora, şi se răspândesc prin imitaţie, astfel încât în limbă totul este împrumutat, toate limbile având caracter mixt. Conceperea limbii drept creaţie estetică are ca efect considerarea proceselor inovative drept aleatorii, independente de necesităţile sau de evoluţia societăţii, asemănându-se mai degrabă cu schimbările în moda feminină. Neolingvistica are astăzi un interes mai mult istoric, deşi unele observaţii privind împrumutul sau rolul substratului* şi mai ales normele areale sunt utilizate încă în cercetările de lingvistică diacronică şi de dialectologie*. U.R. NEOLOGIE Suma procedeelor interne şi externe de îmbogăţire a vocabularului cu cuvinte (vezi SUFIXARE; PREFIXARE; COMPUNERE; ÎMPRUMUT; NEOLOGISM) şi sensuri noi (vezi METAFORĂ; TROP). Cu un sens atât de general, termenul nu e folosit curent în lingvistică (este frecvent în lingvistica franceză şi prea puţin cunoscut şi folosit în lingvistica românească). Vezi CREATIV1TATE2. A.B.V NEOLOGISM 1. Cuvânt introdus în sec. al XlX-lea în terminologia internaţională (cf. fr. neologisme, engl. neologism, germ. Neologismus), prin care se indică o unitate lexicală (semnificat*, semnificam* sau reuniunea celor două) care a pătruns recent într-o limbă dată. Eficienţa relativ redusă a neologismului în ansamblul conceptelor lingvistice operaţionale se explică prin ambiguitatea caracteristicii de „termen recentă din definirea acestuia; neologismul este identificabil numai într-o tăietură sincronică anumită şi este operant în special în raportul cu limba standard sau cu anumite limbaje speciale (tehnice), văzute în aceeaşi perspectivă sincronică. Cunoscuta formulă a Academiei Franceze; „neologia* este o artă, neologismul - un abuz‘\ i-a determinat pe specialişti să evite termenul neologism^ preferând datarea prin cronologie* relativă a cuvintelor. 2. în limba română, termenui neologism utilizat în limitele conotării „abuziv‘‘ (T. Maio-rescu). S. Puşcariu relevă şi el acest aspect în 344 NEOLOGISM (continuare) limbă (blagocestiv; blagorod); Modernizarea lexicului românesc a permis ulterior îmbogăţirea valenţelor teoreticele termenului; în unele limbiv.utilizareameologismuluidevineopreocu--pare coIecUvă^ un fenomen de împrumut* absolut necesar (Buşcariu), determinat de importante mutaţii sociale., • Procesul de modernizare a vocabularului limbii române prin neologisme a început în sec. al XVIII-iea, dar s-a intensificat începând din deceniile 3-4 ale sec. al XlX-lea. Neologismele limbii române aparţin atât limbii* literare standard; cât şi tuturor variantelor funcţionate (vezi STILjj), în care apăr terminologiile* tehnico-ştiinţifice proprii fiecărui domeniu de activitate. • Clasificarea neologismelor din română se face, în primul rând, în funcţie de originea acestora, criteriu care presupune o perspectivă diacronică, deşi lingviştii admit, în general, faptul că există numeroase împrumuturi neologice cu etimologie* multiplă (Al. Graur), deci care ar putea proveni din mai multe limbi (latină savantă, italiană, germană, rusă şi, mai ales, franceză), cu sau fără variaţii formale: monetă-monedă, limonată—limoriadâ, persona-giu-personaj. 1. Cea mai importantă categorie de neologisme în funcţie de origine (atât din punct de vedere cantitativ, cât şi ca importanţă / circulaţie a termenilor) este aceea a împrumuturilor latiho-romanice, în care se integrează cuvinte de origine latină savantă, italiană şi, în special, franceză. Majoritatea acestor cuvinte au fost asimilate de limba română şi, în felul acesta, au contribuit la întărirea caracterului romanic al vocabularului românesc; se vorbeşte, astfel, de re-romanizarea (Puşcariu) sau re-latinizarea limbii române în sec. al XlX-lea, Neologismele de origine latino-romanică au slăbit poziţia în limbă a unor cuvinte vechi, provocând chiar, în momentul modernizării masive a vocabularului românei literare, trecerea în fondul pasiv al limbii a unor termeni de origine turcă, neogreacă sau rusă (din epoca Regulamentului Organic), frecvenţi până în primele decenii ale sec. al XlX-lea. Secolul trecut a cunoscut şi crearea de dublete sinonimice care au îmbogăţit limba, chiar dacă astăzi mai frecvent utilizat este neologismul: ama-nitnt-deîaliu, burlac-celibatar, cinste-onestitaîe I onoare, cutrem urseism, glas-voce, graniţă-fivn-tierâ, fnăltime-altitudine, nădejde-sperantă, noroc-şansă, părere-opinie, asupri-exploata, bănuisiispecta, fă gădui-promite, înfâptui-rea-liză, nădăjduispera, sfârşi-termina; etc. în perioada modernă, influenţa franceză asupra limbii române a dus la îmbogăţirea vocabularului cu câteva mii de cuvinte, care au modernizat denumirile legate de viaţa materială şi spirituală: termeni politico^sociali, militari, administrativi ; juridici, filozofici şi ştiinţifici; influenţa franceză s-a extins de la vocabular la frazeologie*. 2) Influenţa germană este mai veche şi mai accentuată m Transilvania. în general, neologismele germane se regăsesc în mai mare măsură în terminologia tehnică: bliţ> bomfaier; bor maşină, diesel; electrocar,fasimg,feldspat, foraiber, gater, mdtriţă; şină, ştecăr. 3) Infltieriţa engleză s-a manifestat (direct; sau indirect) Ia început în terminologia tehnico-ştiinţifică; unii termeni au pătruns prin germană {boiler, cocs, tubing), alţii prin rusă {buldozer, conveier, radio-locaţie), iar alţii au intrat în limbă prin filieră franceză (spicher, picup, dancing, smoching, biftec, sandviş). Multe împrumuturi mai vechi din engleză (de la începutul sec. al XX-lea) continuă să existe în terminologia sportivă: aut, baschet, base-ball, bowling, bridge, cnocaut, corner, dribla, dribling, fault, finiş, gol, golf, handicap, henţ, meci, ofsaid, outsider, start, suporter etc. (Pentru discuţia referitoare la neologism, exemple şi clasificare la Th. Hristea.) După 1989, româna utilizează frecvent, chiar în comunicarea curentă, anglicisme din domeniul social-economic sau politic: marketing, management, manager, apartheid, supermarket. Dintre noile împrumuturi, mai puţin adaptate fonetic şi morfologic sistemului limbii române, mulţi termeni sunt americanisme: barman, blugi, campus, cow-boy, hold-up, mass-media, motel, hamburger etc. • O clasificare sincronică, după criterii lingvistice, a neologismelor duce la delimitarea împrumuturilor propriu-zise de calcuri* şi de construcţii frazeologice (vezi FRAZEOLOGIE). Neologismele propriu-zise au fost adaptate fonetic şi morfologic, mai mult ori mai puţin sistematic. Problemele cele mai numeroase le pune redarea unor sunete specifice din neologismele franceze, pentru care nu există corespondent în română: vocalele o şi ii, i nazal sau grupurile gn, ill: fr. calomniateur > rom. calomniator, conducteur> conductor, compositeur> compozitor, editeur > editor, monstrueux> monstruos, fabuleux > fabulos, pavilion > pavilion, billet > bilet, pentru unele împrumuturi fiind mai apropiat modelul latin sau italian; de asemenea, majoritatea nazalelor franceze nu se redau în 345 română, respectându-se în adaptare forma scrisă: imperiu, invalid, enciclopedie, dar şi antract, antreu, antrepozit, anchetă. C.C. (1); MM. (2). NEPERSONAL,-Ă (MOD - / FORMĂ -A VERBULUI) Vezi MOD; (FORMĂ) NOMINALĂ (A VERBULUI). NEREGULATĂ (FORMĂ-; PARADIGMĂ-) în limbile caracterizate prin scheme flexionare clare şi i repetabile (tipuri de declinări* şi de conjugări*), este considerată nereguidtâ orice formă din paradigmă* unui cuvânt flexibil şi orice paradigmă în ansamblu care se îndepărtează de la schema curentă de flexiune. Identificarea formelor şi a paradigmelor neregulate implică o apreciere de tip cantitativ (Valeria Guţu Romalo, 1968), ele constituind fapte izolate, prezente în flexiunea unui singur cuvânt sau a unuinumăr foarte mic de cuvinte. * Neregu-laritatea poate apărea: în forma radicalului (este, de ex., cazul radicalilor cu supletivism* sau al radicalilor cu reduplicare*); în forma flectivelor* (verbul a şti, de ex., selectează la perfect simplu şi la formele derivate din acesta sufixul -u-: ştiui, aberant în raport cu clasa verbelor în -î)î în variaţiile accentuate ale formelor (vezi variaţia aberantă: zero - zero—uri; radio - radio—uri); în forme ale radicalului şi ale flectivului în acelaşi timp (vezi imperfectele dădeam, stăteam, caracterizate prin radical reduplicat, dar şi prin sufixul -ea-, neconform cu tiparul verbelor de conj. I). • Explicaţia prezenţei formelor neregulate este, în cea mai mare parte, de natură etimologică (supletivismul şi reduplicarea au cauze etimologice). Apar însă şi situaţii derivând din dificultatea de adaptare* a unor tipuri flexionare neologice neconforme cu sistemul noii limbi sau din asocierea a două forme aparţinând unor tipare flexionare diferite (ex.: seminar-seminarii; rândunică-rândunele). G.P.D, NEREPERAT,-Ă Sin.: neatestat (vezi NEATESTAT). NEUROLINGVISTICĂ Studiu interdisciplinar, având ca obiect fundamentele biologice ale limbajului şi mecanismele creierului care guvernează achiziţia* limbajului. NEPERSONAL.-Ă Constatările neurolingvisticii se întemeiază pe analiza diverselor tipuri de afazie*, a consecinţelor unor intervenţii chirurgicale pe creier asupra capacităţii pacienţilor de a folosi limbajul, precum şi pe experimente de măsurare a activităţii electrice a creierului. Cercetările de neurolingvistică furnizează informaţii privind felul în care se constituie şi se structurează în creierul uman o anumită gramatică, localizând pe creier centrii care guvernează competenţa* şi performanţa* lingvistică. LJA NEUTRALIZARE Suprimare a unei opoziţii* în anumite condiţii contextuale; este un fenomen care se manifestă la nivel sintagmatic*, şi nu paradigmatic* (nu afectează inventarul unităţilor distinctive* dintr-o limbă). Termenul a fost pus în circulaţie de Şcoala lingvistică de la Praga, cu referire la fonologie, dar a fost ulterior extins şi la domeniul gramaticii şi al lexicului. în anumite lucrări, este folosit ca sinonim sincretism\ ® în fonologie există unele diferenţe între specialişti în interpretarea cazurilor de neutralizare. Şcoala pragheză distinge între opoziţii constante şi opoziţii suprimabile (neutralizabile), inventarul acestora fiind specific fiecărei limbi. Identificarea opoziţiei neutralizate trebuie asociată cu determinarea trăsăturilor distinctive ale arhifonemului* reprezentat în poziţia de neutralizare. De ex., în română, opoziţia dintre /s/ şi /z/ se neutralizează înainte de consoanele membre ale corelaţiei* de sonoritate, în această poziţie apărând arhifo-nemul /S/, caracterizat prin două trăsături distinctive: [+ Fricativ] şi [+ Dental]. « Lingvistica americană nu utilizează conceptul de arhifonem. Se consideră că, în poziţie de neutralizare; apare termenul nemarcat* al opoziţiei suprimate (în exemplul de mai sus, /s/), realizările contextuale fiind explicate în secţiunea de mor(fo)fonemică* a descrierii lingvistice. Neutralizarea este definită ca redundanţă* contextual determinată. în felul acesta, se admite, de ex., că în engleză, după [s], opoziţia de sonoritate se neutralizează; în această poziţie nefiind înregistrată niciodată o consoană sonoră. Neutralizarea trebuie distinsă de alternanţele* fonologice: unităţile aflate în poziţie de alternanţă sunt invariante*, cu funcţie distinctivă în plan morfosemantic, pe când în situaţiile de neutralizare, opoziţia fonologică devine nefuncţională 346 NEUTRU,-Ă (cfaport / porţi* urs lurşivs. despart I dezbat, împărţi / mfczri); precum şi de cazurile de variaţie liberă (vezi; DISTRIBUŢIE): unităţile în variaţie liberă-pot apărea-în egală măsură numai în anumita cuvinte; (vezh şurup / şurub), pe când neutralizarea uriei opoziţii se manifestă în toate ; cuvintele careisatişFac condiţia contextuală spe-cifîcă^Neutralizarea a fost considerată, de asemenea^ drept un caz de distribuţie defectivă; S-a djemonstrat însă că neutralizarea depindeîngene^ ral de distribuţia termenilor; şi m* de un anumit tip de distribuţie. O opoziţie poate fi suprimată prin distribuţia defectivă a celor două serii ale unei corelaţii” (de ex., în rusă, opoziţia de sonoritate e neutralizată în poziţie finală, unde nu sunt admise decât consoanele surde; deci consoanele surde şi sonore au contexte comune, dar şi contexte specifice), prin distribuţia complementară a două unităţi în raport cu o a treia unitate (de ex., în rusă, vocalele /o/ şi /a/ sunt în distribuţie complementară cu /A/, primele două neputând apărea în poziţie neaccentuată, unde apare numai /A/; unitatea admisă este, de fapt, arhifonemul celor două vocale) sau prin pierderea caracterului pertinent* al unei trăsături, într-o anumită poziţie (de ex., în rom., sonoritatea devine nesemnificativă înainte de consoană pentru perechile /s/ - /z/, /ş/ - /j/, situaţie similară parţial cu variaţia liberă). Există deci cazuri de coincidenţă parţială a: sferei conceptului de neutralizare cu definiţia diverselor tipuri de distribuţie. • în morfosintaxâ şi lexic se disting trei tipuri de fenomene de neutralizare: a) suprimarea opoziţiei dintre unităţile semnificante (de ex., în latină, în cazul construcţiei acuzativ cu infinitiv, în plan: formal se suprimă: opoziţia dintre desinenţele de acuzativ şi celelalte desinenţe cazuale, desinenţele de acuzativ fiind cerute de natura semantică a verbului din regentă; în planul conţinutului, forma de acuzativ exprimă valoarea de subiect, specifică nominativului); b) suprimarea opoziţiei dintre unităţile de semnificaţie (de ex., în rom., după anumite verbe, opoziţia dintre acuzativ şi dativ se neutralizează în planul conţinutului, menţinându-se însă diferenţele formale: îl ajută pe Ion vs, îi ajută lui Ion); c) suprimarea opoziţiei dintre semne* în ansamblu (de ex., în fr., înainte de anumite verbe, care desemnează fenomene din natură, opoziţia dintre pronumele personale ii şi elle este neutralizată atât în plan formal, cat şi în planul conţinutului). L.LR. NEUTRU,-Ă I. Gen r Membru al categoriei genului*, existent în limbile în care opoziţia de gen cunoaşte trei -termeni; în acest caz, neutrul se opune masculinului* şi femininului* exprimând, în general, ideea de inanimat. • Cunoscut de majoritatea limbilor provenite direct din trunchiul indo-european (ex.. greacă; slavă, latină* germanică etc.), neutrul a dispărut înlituaniană şi în limbile romanice de vest; fie;prin trecerea lui la substam tivele masculine şi feminine, în primul; caz* fie prin trecerea lui la masculine, în ultimul caz (Simenschy-Ivănescu). ® Dintre limbile romanice, limbă română este singura care mâi păstrează genul neutru ca o categorie gramaticală; urme ale neutrului latin se pot semnala în diferite puncte ale sistemului morfologic, în special pronominal, al unor limbi romanice (cf. fr. qui l que / quoir apud J. Dubois). e în limba română, deşi s-a încercat o interpretare a neutrului ca ambigen (1. Pătruţ, A. Guillermou, VI. Horejsf etc.), ca o sumă parţială a masculinului şi femininului (Paula Diaconescu), majoritatea specialiştilor văd în neutrul românesc o continuare a situaţiei din latină, supusă unui complex proces de reorganizare impus de cerinţele interne ale sistemului limbii române. Argumentul fundamental al ipotezei că neutrul românesc continuă neutrul din latină - şi prin aceasta pe cel din indo-europeană - îl constituie faptul că substantivele neutre din limbă română relevă, în marea lor majoritate, tendinţa iniţială de motivaţie specifică genului, desemnând inanimate. Clasa inanimatelor a fost lărgită în limba română cu ideea de colectiv, în cazul substantivelor: trib, popor, norod, sau cu aceea de nume generic: animai Pe plan formal, limba română a preluat desinenţa -a într-o structură nouă, creată prin falsă analiză, -ora, specializată pentru neutrul plural românesc în forma actuală -uri (cornuri, lucruri, dar şi neologismele: pixuri, stilouri etc.). Substantivele: cărnuri, verdeţuri, mătăsuri sunt interpretate astăzi ca substantive colective neutre defective de singular. în plan sintagmatic, substantivele neutre implică acordul cu adjectivele determinante. Acest acord se face într-un mod specific, determinantul având la singular fonjiă de masculin (cf. acest caiet frumos) şi la plural formă de feminin (cf. aceste caiete frumoase). IL Vocală r Vocală fonologie indiferentă faţă de anumite repere fundamentale: localizare, aper-tură, rotunjire. în limba română, vocala a este o NIVEL 347 Vocală neutră sub aspectul localizării. III. Caz ^ Termen atribuit în unele lucrări de gramatică românească (Paula Diaconescu) situaţiilor în care • substantivul, cu formă de nominativ-acuzativ, nu admite substituţia cu pronumele personal, neper-miţând aplicarea procedurii curente de stabilire a cazului* la substantiv (învaţă noaptea; l-a costat viaţa) (vezi CAZ{). IV. Valoare ^ a pronumelui a) Se foloseşte pentru a denumi valoarea specială a pronumelui demonstrativ şi a celui personal utilizate fie ca pro-fraze (vezi PRO-FORMĂ), adică „stau“ pentru o propoziţie (ex.: Dacă n-am venit, (asta) am făcut-o pentru a te proteja), fie ca obiecte nedeterminate, vagi (ex.: Lasă asta!). Specifică românei este selecţia femininului (asta, 0)1 ca în limbile balcanice, şi nu a masculinului, că în limbile romanice (fr. Je le sais). b) Valoare specială a cliticuiui* pronominal de dativ şi de acuzativ, reprezentând o fază ulterioară a nedeterminării obiectului (vezi (a)), caracterizată prin pierderea calităţii cliticuiui de poziţie sintactică; ciiticul, nonsintactic şi desemantizat, începe să funcţioneze ca marcă stilistică de implicare afectivă a vorbitorului (compară): Dă-i banii înapoi! (clitic sintactic) vs. Dă-i cu vorba, dă-i cu gluma! (clitic nonsintactic); a luat-o de pe masa (clitic sintactic) vs. a luat-o la dreapta (clitic nonsintactic). C.C. (/, II); G.P.D. (UI, IV). NIVEL Concept operatoriu în lingvistică* şi semiotică*, echivalent uneori cu alţi termeni ca plan, palier, rang*, dimensiune, care desemnează diverse componente în descrierea lingvistică; nivelul presupune capacitatea de combinare a mai multor unităţi pentru a realiza o unitate complexă. I. Nivelurile antrenate pentru exprimarea unităţilor lingvistice complexe sunt fonologia*, gramatica* şi semantica*, corespunzător combinării sunetelor*, modificării formei cuvintelor în frază • şi sensului lor. O asemenea interpretare a nivelului implică stratificarea* limbii ca principiu fundamental în lingvistica structurală (vezi STRUCTURALISM) şi în gramatica generativă*. Numărul unităţilor diferă de la un nivel la altul: cel mai puţin numeroase sunt fonemele*; pe măsură ce se trece la un nivel superior, numărul unităţilor creşte: morfemele* sunt mai multe decât fonemele*, cuvintele sunt mai multe decât morfemele, iar numărul enunţurilor este practic infinit. Ierarhia nivelurilor limbii este rezultatul unei operaţii de analiză* şi se prezintă schematic astfel: ■ Expresie* Conţinut* 1. a. Trăsătură distinctivă Trăsătură distinctivă b. Fonem Semăn tem 2. c. Morfem d. Cuvânt e. Enunţ Numărul nivelurilor variază după teoriile lingvistice, dar nu coboară niciodată sub două: semnificând şi semnificat*. ® L. Hjelmslev desemnează prin nivel diferite aspecte sub care o substanţă* (a expresiei sau a conţinutului) poate fi sesizată în vederea descrierii. Substanţa fonică, de ex., va fi însuşită succesiv cu nivelul fiziologic (cel al articulării), cu nivelul acustiv (fizic) şi cu nivelul psihofiziologiei percepţiei. ® E. Coşeriu utilizează nivelul în mai multe situaţii: a) ca nivel de limbă (vezi şi III), cum ar fi „dialectele sociale'* sau stilurile* de limbă. Conform acestei interpretări se preconizează ca analiza lingvistică să fie făcută la singur nivelul determinat de limbă, constituit de „limba funcţională" (sintopică, sinstratică, sinfazică); b) ca nivel sau straturi posibile de structurare gramaticală, nivelurile necesare fiind monemul* şi fraza* sau propoziţia*; Se delimitează nivelul gramatical al grupului de cuvinte, nivelul propoziţiei sau al frazei şi nivelul textului*. II. în semiotică* se disting mai multe niveluri: a) nivelul limbajului-obiect- ansamblu semnificant, sesizat intuitiv, căruia i se aplică proceduri de analiză; b) nivelul descriptiv care parafrazează limbajul-obiect prin tr-o reprezentare semantică; c) nivelul metodologic - elaborează concepte şi proceduri prin care se realizează construcţii ale nivelelor reprezentării; d) nivelul epistemologic - priveşte coerenţa corpului de concepte şi procedee de descriere. Nivelurile pot varia în funcţie de tipurile de semiotică; astfel, în semiotica discursivă se delimitează: a) nivelul obiectiv care descrie obiectele; b) nivelul cognitiv de natură logică, anterior şi superior nivelului obiectiv; c) nivelul referenţial - justifică discursul obiectiv. III. în sociolingvistică*, nivelul (cvasiechivalent cu registrul). desemnează diferite tipuri de uzaj, distincte după mediul so-cio-cultural al locutorilor; se consideră că realizările unei limbi naturale variază în funcţie de clasele sau de grupurile sociale care le utilizează. A.B.V. NOD în arborii^ gramaticilor generative*, orice punct ălSuriut ărbbre^(alffipimndicatoi^ sintagmatic) din carejjpleacă mar multe m arborele: P, GN, GV reprezintă noduri ale indicatorului. Un nod care domină imediat se numeşte nod-mamă; cel dominat se numeşte nod-fiică, iar două noduri direct dominate de acelaşi nod sunt noduri-surori. în arborele considerat, P este, în raport cu GV şi GN, un nod-mamă; GV şi GN sunt, în raport cu P, noduri-fiice, iar între ele, noduri-surori. G.P.D. NOMINAL,-Ă 1. Se utilizează în lingvistica modernă fie ca sinonim pentru nume, fie ca termen general pentru clasa cuvintelor care pot apărea ca centre ale unui G(rup) N(ominal) (vezi 4). 2. Radical ~ Orice radical* care aparţine unui substantiv (de ex., căs- I căs- din casă, case, căsuţă). 3. Sufix * Sufix* lexical a cărui aşezare are ca rezultat crearea unui substantiv, fie că are rolul de a converti radicali de altă natură în radicali nominali ţ-eie: frumos > frumuseţe; -ime: adânc > adâncime; -re: vânz- > vânzare), fie că, prin ataşare, conservă clasa morfologică a substantivului (este cazul sufixelor diminutivale sau augmentative*). 4. Grup ^ / Sintagmă ~ Secvenţă de constituenţi organizată în jurul unui centrii/cap* nominal, grupând nominalul* (vezi 1) în calitate de centru de grup şi toţi determinanţii legaţi sintactic şi semantic / funcţional de acesta. Se abreviază, în gramatica limbii române, ca GN, iar in gramatica limbilor engleză şi franceză ca NP (= Noun Phrase). Coeziunea* sintactică a grupului se realizează: prin acord*, adică prin repetare de informatic gramaticală dirijată de către centrul de grup către adjectivele de orice tip; prin caz, selectându-se, în limbi de tip sintetic, genitivul; prin prepoziţie, selectându-se prepoziţia pentru legarea unui nominal de centru; prin articol*, existând limbi şi construcţii în care articolul îndeplineşte şi rol conectiv (este, de ex., situaţia; articolelor genitival* şi adjectival* din română);\ prin conective* prepoziţionale, conjuncţii subordonatoare şi relative, care asigură încastrarea* unui determinant prepoziţional în structura lui GN; prin restricţii de topică*, impuse de clasa specificatorilor* (articole şi adjective pronominale). ^Astfel; m construcţia românească dcedstâmqiiă cărteMefâ fost publicată la Cluj; legarea sintactică a deter-miriăritijbtlde centrulfciăr/e se regizează prin acord (această nouă carte), prepoziţional (de poezii), prin articol şi genitiv (a lui N;S:) şi prin relativ (care): Coeziunea furicţibrial-semantică se asigură prin funcţiile semantice îndeplinite de componenţi în raport cu centrul grupului: funcţia de individualizare* / determinare a substanti-vului-centru, asigurată de clasa determinanţilor* (acest caiet; caietul acesta); funcţia de cuantificare*, deci de precizare cantitativă a centrului, asigurată de adjective nehotărâte şi de numerale (toţi cei zece elevi; fiecare elev); funcţia de calificare* a centrului, asigurată de adjective calificative, de unele grupuri prepoziţionale şi de propoziţii relative (cartea nouă, care aduce informaţii suplimentare); funcţia argumentală de posesor sau de alt tip de argument, îndeplinită de determinanţii genitivali (în cartea elevului, rol de posesor; în citirea cărţii, rol de pacient). « în funcţie de clasa morfologică a centrului (substantiv, pronume sau numeral; substantiv comun* sau propriu*; substantiv propriu-zis sau abstract* verbal), structura unui GN este diferită, fiind posibilă actualizarea unui număr diferit de constituenţi care însoţesc centrul şi a unor roluri diferite. Structura este amplă, complexă, permiţând actualizarea tuturor tipurilor sintactice de determinanţi, în cazul centrelor reprezentate prin substantive comune, dar este mult limitată, în cazul centrelor realizate prin specii de pronume sau prin substantive proprii (*eu al Măriei; mel frumos din clasă;'fiecare Ion); permite actualizarea rolurilor agent şi pacient, în cazul abstractelor verbale ca centre de grup (citirea cărţii de către studenţi), dar a posesorului, în cazul centrelor substantivale propriu-zise (cartea lui Ion, cartea mea, cartea-mi). 5. Formă a verbului. Clasă de forme verbale considerate prin tradiţie ca aparţinând modului*, dar care nu exprimă semnificaţii modale. Grupează acele forme ale verbului caracterizate, flexionar, prin lipsa variaţiei de persoană şi de număr, semantic, prin caracterul NOMINALIZARE 349 nonfinit, care determină lipsa de autonomie în comunicare, iar, sintactic, prin trăsături de tip verbal şi de tip nominal (capacitatea de a apărea în clasele de substituţie ale numelui, deci satisfăcând poziţiile lui sintactice, alături de capacitatea de a fi ele însele generatoare de grup sintactic, selectând complemente şi impunându-le restricţii specifice verbului). Astfel, a citi şi de citit, forme nominale ale verbului românesc, apar în poziţiile sintactice de subiect sau de complement: mă pregătesc a citit de citit, dar, m acelaşi timp, atrag eîe însele compleriiente, impunându-le restricţii de caz şi de rol tematic: ma pregătesc a citi romanul! de citit romanul). • Diferenţele dintre limbi privesc inventarul de forme nominale ale verbului, frecvenţa formelor comune şi ierarhia acestora pe o scară a gradului de nominalizare*. Sub aspectul gradului de nominalizare, formele nominale ale verbului se găsesc pe o treaptă intermediară între construcţiile nominalizate* (nume de acţiune*), unde conversiunea s-a produs aproape complet, şi formele verbale pro-priu-zise, forme ale modurilor personale, cu grad 0 de nominalizare. Tipologic, româna se caracterizează printr-o sensibilitate deosebită faţă de parametrul nominalizării, cum o dovedesc trăsături ca: şi-a creat în ansamblul romanic o formă nominală proprie, supinul*; şi-a diversificat scara de nominalizare, creându-şi două construcţii intermediare: infinitivul* lung / scurt; supinul verbal / substantival; şi-a diversificat utilizările gerunziului*, care se comportă când adjectival şi adverbial, când substantival, fiind posibilă aşezarea lui în poziţia de argument, adică de subiect şi de obiect. 6. Predicat - a) în terminologia sintactică tradiţională, denumeşte predicatul alcătuit dintr-un verb copulativ* şi o vecinătate de tip nominal sau adjectival, numită nume predicativ*, grup care realizează, prin cele două componente, disocierea funcţiilor gramaticale şi semantice curente predicatului, şi anume: copulativul asigură realizarea funcţiilor morfosin-tactice ale acestuia, purtând informaţia de timp, mod, persoană, număr, iar numele predicativ, informaţia semantică, exprimând o proprietate a unui individ (este frumos, este medic) sau o relaţie între doi indivizi (este fratele lui Ion). b) Din punctul de vedere al sintaxei structurale, grupul predicatului nominal este analizabil, de-taşându-se poziţia* sintactică a numelui predicativ, poziţie cerută de verbul copulativ şi definită în raport cu acesta (vezi PREDICATIV^, c) în terminologia logicii formale, desemnează cuvintele folosite, indiferent de poziţia sintactică, pentru a indica o proprietate a unui individ sau o relaţie între indivizi, deci funcţionând ca predicate logice (vezi PREDICAT^, fie cu un singur argument (el este frumos / medic), fie cu două argumente (el este frate cu Ion; el este util altora). Un asemenea predicat ocupă poziţiile sintactice de nume predicativ, de element predicativ* suplimentar sau de apoziţie*. 7. Propoziţie ~ Specie de propoziţie lipsită de centru verbal, unde comunicarea unui fapt se realizează în exclusivitate printr-un nominal sau grup nominal. Apare fie în construcţii existenţiale de tip eliptic: In cameră, tăcere (vezi ELIPSĂ), fie în construcţii exclamative*: Ce fată frumoasă!, Năprasnic ger! G.RD. NOMINALIZARE în gramatica generativă* clasică, operaţie de transformare* a unei propoziţii autonome într-un G(rup) N(ominal) şi de încastrare* a grupului nou format într-o frază matrice; are ca rezultat apariţia complementelor nominalizate. De ex., propoziţia autonomă Tata pleacă la Cluj devine, ca efect al nominalizării, o construcţie nominalizată*, cu forma: plecarea tatei la Cluj, care poate fi încorporată în orice poziţie a unui nominal: în poziţia de subiect (ex.: Mă indispune plecarea tatei la Cluj); în poziţia de obiect direct sau indirect (ex.: El aminteşte de plecarea tatei la Cluj) etc. Operaţia de nominalizare implică, în acelaşi timp, procese morfologice şi procese sintactice. Morfologic, sunt implicate, în funcţie de limbă, toate mijloacele de convertire a radicalilor verbali în radicali nominali (în română, de ex., sufixare*, derivare regresivă*, conversiune*); sintactic, intervine pierderea autonomiei predicative, asociată cu modificarea statutului determinanţilor tipic verbali (vezi, de ex., apariţia genitivelor „subiective*" şi a celor „obiective*", precum şi a adjectivelor calificative provenind din adverbe module: plecarea tatei; citirea cărţilor; plecarea precipitată la Cluj). o în teoria lexicalistă* şi în GB‘, construcţiile nominalizate nu mai apăr ca efect al transformării de nominalizare, ci sunt introduse direct din bază*, centrele lor postverbale* constituind intrări (formative) distincte ale lexiconului*. 350 NOMINALIZA-A Regula sintacticăde nominalizare lasă locul unei regulrîn exclusivitate morfologice; de structură internă aAUnufcuvânfeOvIndiferent de modul de tratare; sintacticvsau morfologic, nominalizarea este o particularitate în funcţie de care; limbile manifestă grade diferite de sensibilitate. Româna se caracterizează printr-o mare sensibilitate faţă de parametrul nominalizării; susţinută prin următoarele fapte: varietatea şi productivitatea ridicată a procedeelor de nominalizare; fiindutilizate atât procedee de tip sufixai (derivate .cu sufixe vechi, darşi cu sufixe neologice:/o/orinţa resurselor; separaţia puterilor), cât şi procedeul conversiunii (forme diferite de conversiune cu acelaşi efect: infinitiv > substantiv; supin > substantiv; plecarea / plecatul în vacanţă) şi al derivării regresive (derivare regresivă postverbală: învăţ, dezvăţ, zbor); crearea paralelă, într-o relaţie de sinonimie parţială sau totală, a mai multor construcţii nominalizate (învăţare-în vă ţa t-în văi; îngropare-în-gropăciune; folosire-folosit (subst.) -folosinţă; adm inistrare-administraţie-admin istrat (subst.)); crearea unor forme paralele cu grade diferite de nominalizare (vezi infinitiv* lung şi scurt; supin* verbal şi nominal), româna dispunând de o scară bogată de diferenţiere â gradelor de nominalizare şi; implicit, a sensurilor abstracte. Vezi ABSTRACT (VERBAL); ACŢIUNE (NUME DE ■'£);; NOMINALĂ (FORMA Ă VERB ULUI); SUB STĂTTOV(I2) ARE. GP.D. NOMINALIZATrĂ (CONSTRUCŢIE ~) Construcţie organizată în jurul unor centre substantivale de provenienţă verbală rezultând dintr-o operaţie de nominalizare*. Specificul acestui grup nominal îl constituie amestecul de determinanţi de tip verbal şi de tip nominal, atât sub aspectul organizării sintactice, cât şi ca funcţii semantice în raport cu centrul de grup. Astfel, în construcţia: această citire rapidă a bibliografiei de către studenţi în preziua examenului, coeziunea* realizată formal prin acord şi prin genitiv, ca şi ocurenţa unui demonstrativ cu rol de determinare*, funcţionând fie anaforic, fie deictic, sunt particularităţi de tip nominal, în timp ce prezenţa rolurilor tematice de agent şi de pacient, precum şi a determinantului temporal sunt particularităţi de tip verbal. Vezi şi (GRUP) N^INAL; NOMINALIZARE G.P.D. NOMINATIV în accepţia gramaticală a cazului (vezi CAZj), este: forma luată de un nominal* în poziţia de subiect şi de nume predicativ sau atribuită adjectivului prin acordul* cu un nominal în nominativ. Este c^ul nemarcat* din limbile de tip acuzativ* (din limbile indo-europene). Prezintă un grad înalt; de ambiguitate*; exprimând,; în ;cazul verbelor dev acţiune*; fie agentul* (Ion citeşte cartea); fie pacientul*;.în construcţiile pasive sau ergative* (Cartea este citită de Ion;Pământul se învârte în jurul axei sale), fie instrumentul* sau forţa* (Mingea / Curentul a spart fereastra). în cazul verbelor de stare*, exprimă experimentatorul* (Idri iubeşte; Ion se entuziasmează), locativul* (Mă doare gâtul; Ion are o carte). în funcţie de bogăţia sistemului cazual, intră într-un sistem de omonimii* specific fiecărei limbi (în română, de ex., este generală pentru substantive omonimia N = Ac, iar la plural şi pentru unele clase de substantive, şi la singular, se adaugă şi omonimia suplimentară N = Ac = G = D). G.P.D. NONDEPENDENŢĂ Termen folosit în unele gramatici româneşti (vezi Valeria Guţu Romalo) ca sinonim pentru relaţie facultativă*; apare şi sub niimele de constelaţie", în terminologia hjelmsleviană, său de adordo-tiare; în terminologia altor lingvişti (vezi L Diacoriescu). Este tipul de relaţie* sintactică în care oricare dintre termeni poate fi substituit cu zero/înglobează relaţia de coodonare*, pe cea de echivalenţă sau dpozitivă*, precum şi relaţia care se stabileşte între cei doi termeni ai construcţiilor sintactice cu dublare*, deci între complement şi forma pronominală atonă*, „acoperind4* situaţii total diferite ca semantică a raportului, dar cu aceeaşi trăsătură formală a naturii lor facultative. Vezi CONSTELAŢIE; FACULTATIV; RELAŢIE. G.P.D. NONFACTIV Vezi FACTTV. NORMATIV,-Ă (GRAMATICĂ ~) Vezi GRAMATICĂ3. NORMĂ 1. lingvistică Sistem de reguli / instrucţiuni care priveşte, din mai multe puncte de vedere, uzajul unei limbi date. Norma lingvistică implică existenţa unor forme prohibite şi constituie obiectul oramaticii propriu-zise şi al gramaticii normative44 (vezi GRAMATICĂ). Limba are caracter normat prin însăşi structura ei, iar norma poate fi echivalată, după unii autori, cu însăşi structura limbii (I- Coteanu). Norma lingvistică înregistrează o stare de fapt la un moment dat (aspectul sincronic) fm istoria ei se constituie, în diacronie, dintr-o succesiune de stadii sincronice, iforma lingvistică priveşte toate nivelurile limbii: fonetică, gramatică, lexic; norma morfo-%ihtactică este; înregistrată în gramatici, cea fonetică^în dicţionarele ortografice: şi ortoepice, iar cea lexicală - în dicţionarele explicative (vezi DICŢIONAR). © Termenul este utilizat de unii tutori cu un sens special, întrucâtva diferit de semnificaţia sa curentă. E. Coşeriu defineşte norma lingvistică într-o ierarhie de patru niveluri: norma, sistemul, discursul şi tipul; toate la un loc reprezintă limba funcţională. Coşeriu delimitează tehnica virtuală - care cuprinde norma, sistemul şi tipul lingvistic (în terminologia lui F. de Saussure, aspecte ale limbii - langue) -tehnica realizată — care cuprinde vorbirea - parole.; Coşeriu duce, astfel, mai departe distincţia saussuriană dintre limbă şi vorbire, considerând norma ca pe un nivel intermediar între acestea. ; Norma şi sistemul corespund, în ansamblu, limbii saussuriene {tipul lingvistic însă este o ordine de structurare neidentificată ca atare de Saussure). Norma lingvistică cuprinde toate faptele de vorbire fixate din punct de vedere social, reprezentând uzul comun şi curent al unei comunităţi lingvistice, care poate fi considerat model de vorbire. Norma defineşte deci un anumit nivel de abstractizare lingvistică, rezultat din studierea uzului efectiv al unui idiom. Norma este rezultatul evoluţiei istorice, conţine tot ceea ce se realizează tradiţional şi permite să se interpreteze în sens istoric un fapt de limbă din sincronie. Schema în care Coşeriu încadrează norma lingvistică este următoarea: VORBIRE a’ NORMĂ SISTEM b’ c d’ C1--------------—----------D NORMĂ (continuare) 351 Conform acestei repartiţii: vorbirea reprezintă aspectul concret şi diferenţial individual al unui idiom; norma constituie primul grad de abstractizare şi cuprinde tot ceea ce are caracter social, eliminând ce este ocazional şi individual -elemente aparţinând vorbirii; în fine, sistemul reprezintă gradul cel mai înalt de abstractizare lingvistică, nucleul care reţine doar elementele comune categoriei limbii. Locul normei lingvistice se situează astfel la primul nivel de abstractizare, aceasta fiind dependentă de variaţiile sociale (fie propriu-zise - argouri, limbaje specializate, fie regionale) şi prin aceasta variabilă diacronic. Rezultă că şi pentru Coşeriu opoziţia principală se stabileşte tot între limbă* şi vorbire*, prima materializându-se în cea de a doua prin operaţii de determinare care aparţin tehnicii vorbirii. Vorbirea se referă totdeauna la anumite circumstanţe, pe când limba este acircumstan-ţială. Aceste circumstanţe privesc timpul şi spaţiul vorbirii raportate la un context* anumit (verbal ori extraverbai); este ceea ce Coşeriu numeşte „universul discursului44. 2. ~ literară (sau ^ a limbii literare) Expresie convenţională, la nivelul limbii literare, a unui anumit uzaj lingvistic dominant, impusă - cu o forţă coercitivă mai mare sau mai mică - oamenilor de cultură aparţinând unei comunităţi, atunci când redactează un text (I. Gheţie). în timp ce norma lingvistică înregistrează modul „cum se spune44, norma literară arată „cum trebuie să se spună44; având în oarecare măsură caracter coercitiv, norma literară exercită o anumită presiune asupra vorbitorilor sau a celor care o utilizează în scris. 9 Există norme particulare sau de amănunt (fonetice, morfologice, sintactice, lexicale) şi norma generală care le grupează îrttr-un sistem. © Caracteristicile normei literare privesc aspecte variate ale funcţionării sale sincronice / diacronice: a) caracter istoric: normele literare nu sunt imuabile, ci evoluează în istoria limbii literare; de aceea, la stabilitatea lor se ajunge greu. Normele literare sunt consemnate de obicei pentru un anumit stadiu (sincronic), în scrieri sau codificări momentane (tratate sau principii ortografice/gramaticale, dicţionare); o succesiune de asemenea consemnări cluce la înregistrarea istoriei normei literare; b) caracter convenţional şi concret, spre deosebire de norma lingvistică, naturală şi abstractă; norma literară este impusă de sus în jos şi acceptată diferit, în cursul istoriei limbii literare, de cei care redactează un text; 352 NUCLEU c) caracter muMpIu; norma literară este un ansamblu de norme; prescripţii care au în vedere diversele nivele ale limbii: norma fonetică şi ortografică; cea morfologică; cea sintactică şi cea lexicală» Gradul de rigurozitate al acestora este diferit după obiectul fiecăreia: norma ortoepică şi cea ortografică sunt mai riguroase, căci varianta literară se deosebeşte mult- de variantele individuale (semiculte; argotice, regionale etc;); norma morfologică are şi eă un caracter destul de fix, căci sistemul limbii, constituit istoric; este puţin mobil în raport cu variantele individuale / regionale; norma sintactică este mai liberă, deşi prevede reguli clare pentru limba literară în raport cu sintaxa populară, de ex.; norma lexicală este cea mai puţin riguroasă, variantele admise în cadrul acesteia sunt foarte numeroase, fie că e vorba de stilurile funcţionale (vezi STILj,), fie de alte limbaje speciale (argouri, limbaje populare / familiare / dialectale). Norma literară delimitează aceste categorii, care nu sunt acceptate de varianta literară decât cu funcţie expresivă1', în stilul beletristic; d) caracter supradialectal: norma literară este stabilită, în fiecare limbă literară, pe baza unui anumit dialect, fără a se confunda total cu acesta, în măsura în care acceptă şi particularităţi provenite din alte dialecte / graiuri ale limbii respective. 3. areală în concepţia lui M. Bartoli, regulă prin care se postulează natura conservatoare sau inovatoare a unei arii* lingvistice, în funcţie de o serie de caracteristici ale acesteia. Cele cinci norme stabilite de Bartoli sunt: norma ariei izolate, a ariei laterale, a ariei mai extinse, a ariei mai târzii şi a ariei mai puţin trainice. Toate aceste tipuri de arii conservă forme sau stadii mai vechi de evoluţie. Normele lui Bartoli au fost formulate pe baza analizei distribuţiei teritoriale a unor fapte lingvistice din domeniul romanic. Nu au valoarea unor „legi", ci sunt orientative. Aplicarea acestor norme necesită prudenţă; Bartoli însuşi a semnalat posibilitatea existenţei unor excepţii şi a insistat asupra necesităţii de a se ţine seama simultan de mai multe norme. Vezi şi ARIE (LINGVISTICĂ); GEOGRAFIE LINGVISTICĂ; NEOLINGVISTICĂ. AAV. (1); MM. (2); L.LR. (3). NUCLEU 1. în terminologia Iui A. Martinet, se opune lui satelit\ denumind acel monem* care, în grupurile de două moneme compatibile, poate apărea fără celălalt, permiţând deci suprimarea celui de al doilea. Astfel, în combinarea unui monem radical şi a altuia derivativ, monemul radical, care în cuvintele-bază există fără vecinătatea celui derivativ, are calitatea de nucleu (ex.: copil-asv drum-e/). 2; în gramatica generativă*, denumeşte structura sintactică alcătuită din G(rupul) N(ominal) subiect G(rupul) V(erbal) predicat, reprezentând structura propoziţiei de bază*. Vezi următoarele reguli de rescriere* {apud Em. Vasiliu; S. Golopenţia; 1967: # P # => AvP + Nucleu, unde AvP (adverb propoziţional, un adverb cu rol modalizator) este exterior Nucleului, şi Nucleu GN + GPred. G.P.D. NUMĂR Categorie gramaticală* prezentă atât în flexiunea substantivului, unde exprimă o distincţie naturală, cât şi în flexiunea adjectivului, a pronumelui şi a verbului, unde se impune formal prin fenomenul de acord*. La substantiv caracterizează numai clasa substantivelor numărabile* (numite şi discrete), cele nenumărabile* neparticipând la opoziţia/opoziţiile de număr. Exprimă, pentru substantiv, opoziţia „un obiect" vs. „mai multe obiecte numărabile", numărul de opoziţii diferind de la o limbă la alta, după cum, în cadrul „pluralităţii", se marchează gramatical distincţia dintre „două obiecte" vs. „mai multe decât două" sau dintre „două obiecte" vs. „trei obiecte" vs. „mai multe decât trei". Pentru adjectiv şi verb, categoria numărului este impusă prin acordul cu substantivul, respectiv cu nominalul subiect. Pentru pronume, exprimă o distincţie naturală a obiectelor la care pronumele trimite prin inter^ mediul antecedentului* sau prin raportare la situaţia de comunicare*, o Categoria de număr cunoaşte o manifestare paradigmatică*, în cadrul opoziţiei / opoziţiilor de număr, şi una sintag-maticq% în cadrul acordului, acordul îndeplinind, pe de o parte, o funcţie iterativă şi ierarhizatoare, de repetare a unei informaţii gramaticale şi de aşezare ierarhică a componentelor unui G(rup) N(ominal), iar, pe de alta, una conectivă, de asigurare a coeziunii sintactice din GN şi din grupul Subiect + Predicat. ® Exceptând câteva limbi, ca vietnameza şi chineza, care nu au număr gramatical, majoritatea limbilor se caracterizează prin distincţii gramaticale de număr, realizate fie printr-o singură opoziţie: singular* NUMĂRABIL 353 vs. plural* (ca în latină şi în limbile romanice), fie prin trei opoziţii, în cazul în care apare şi dualul* (ca în greaca clasică, arabă şi sanscrită), fie prin mai multe decât trei, în limbile în care apare trialul* (ca în fijiană). Singularul este termenul nemarcat* al categoriei, iar pluralul, respectiv dualul şi pluralul sau dualul, trialul şi pluralul sunt termenii ei marcaţi*. ® în limbile flexionare, categoria numărului se realizează prin fdesinenţă*,având ■ caracteristica exprimării solidare cu alte categorii (vezi AMALGAMARE: în flexiunea substantivului, se amalgamează cu cea a cazului* (ex.: (această) mas-a; (acestei) mes-e), Uneori, şi cu determinarea* (ex. mas-a; codr-ii, ultimul realizat fonetic ikodnf); în flexiunea adjectivului, se exprimă solidar cu genul şi cazul ((unei cârti) fi‘umoas-e); în flexiunea verbului, solidar cu persoana* (vezi rom. tu port-i, voi purta-ţi, exceptând pluralul perfectului simplu şi al mai mult ca perfectului, unde semnificaţiile de „număr” şi de „persoană” au mărci distincte: cânta-ră-m; cântase-ră-m). în română, limbă puternic marcată pentru categoria numărului, numărul se exprimă redundant (vezi REDUNDANŢĂ), realizându-se, în forma substantivului, prin desinenţă, articol, eventual şi prin alternanţă* (vezi cartea vs. cărţile), iar, suplimentar, prin acord, în forma altor cuvinte din combinaţiile sintactice. Se poate ajunge şi la opt mărci de număr pentru aceeaşi unitate de conţinut (ex.: Cărţile cele noi ale profesorului sunt prime le cu acest subiect). • Din punctul de vedere al categoriei numărului, există, în fiecare limbă, tipuri speciale de substantive: a) substantive singularia tantum\ clasă de substantive nenumărabile a căror caracteristică este că nu satisfac decât contexte de singular (se cuprind aici nume de materie sau masive* şi nume abstracte*; făină, lapte; curaj, entuziasm); b) substantive pluralia tantum*, clasă de substantive nenumărabile caracterizată prin imposibilitatea de a satisface contexte de singular (rom. moaşte, zorir icre, tăieţei); c) substantive invariabile*, care satisfac atât contexte de singular, cât şi contexte de plural, rămânând în ambele contexte cu aceeaşi formă (rom. acestlaceşti pui, genunchi); d) substantive care prezintă, pentru unul dintre numere, variaţia liberă* a două forme, fie ca semn al tendinţei de evoluţie a claselor de declinare* (vezi: roate-roţi, b oale-boli; lipse -lipsuri; vremi-vremuri) şi de diferenţiere lexicală a formelor (ex. nivele-niveluri), fie ca efect al adaptării* insuficiente a neologismelor (ex. basc-bascâ; bonbon-bomboană). Vezi şi NENUMĂRABIL; NUMĂRABIL; PLURAL; SINGULAR. G.P.D. NUMĂRABIL (SUBSTANTIV ~) Clasă lexico-gramaticală de substantive, opusă substantivelor nenumărabile*. Se caracterizează, lexical, prin prezenţa trăsăturii interne [+ Numă-rabil], înregistrată şi ca [-{- Discret], iar gramatical, prin trăsăturile: participă la opoziţiile categoriei de număr*; suportă combinarea cu numerale cardinale şi cu adjective ale pluralităţii (şapte mese; multe i puţine mese), o O serie de substantive nenumărabile trec în clasa celor numărabile, semnul gramatical al acestei treceri constituindu-1 apariţia formelor de plural (ex.: bunătate => bunătăţi; blană => blănuri), iar efectul lexical, apariţia unor devieri semantice (de la denumirea calităţii la „lucru de calitate bună”; de la nume de materie la „sort de blană”). Vezi şi NUMĂRABIL; NUMĂR. G.P.D. NUME Sin.: substantiv*. Termenul nume este preferat în unele gramatici (vezi engl. noun; fr. nom\ în timp ce în gramatica românească s-a utilizat cu precădere substantiv (în gramatica românească modernă, nume circulă alături de substantiv si de nominal). Vezi SUBSTANTIV G.P.D. NUMERAL în gramatica tradiţională, numeralul este definit ca partea de vorbire flexibilă cu ajutorul căreia se redă ideea de număr definit; ceea ce caracterizează numeralul este organizarea exprimării acestei idei în serii numerice teoretic infinite, care pornesc întotdeauna de la unitate: unu, doi, trei... n. ® Parte de vorbire controversată, numeralul a ocupat poziţii diferite în gramatici, întrucât el a fost plasat fie printre adjective (I. Heliade Rădulescu; cf. şi fr. adjectifs numeraux), fie printre pronume (nehotărâte). însăşi denumirea de numeral se fixează greu în timp; astfel, primele gramatici româneşti vorbesc despre numele numărului (I. Diaconovici Loga), ceea ce 356 OBUGATORIU.-IE OBLIGATORIU,-IE li Determinant ^ a) într-o accepţie sintactică, reprezintă determinantul nesuprimabil, a cărui prezenţă este impusă de constrângerile* de con** ; strucţie ale vecinătătilor; apare în grupurile sintactice exocentrice* în română, de ex., verbe ca a depinde şi a preconiza cer prezenţa obligatorie a complementului; în absenţa acestuia construcţia fiind rău-formată (*/on depinde; *Ion preconizează)^ grupuri nominale ca: acest elev-alt elev, predeterminantul, suplinind absenţa articolului, are statut de determinant obligatoriu, b) într-o accepţie semantică, reprezintă, în raport cu predicatul*, clasa actanţilor*/a argumentelor*, care apar ca trăsături inerente ale capului predicativ, fiind cuprinse în configuraţia* lui argumentală. Verbul a primi, de ex., ia trei argumente, cărora le atribuie rolurile* tematice ţintă*, temă*, sursă\ argumente care au statut obligatoriu. Determinanţii obligatorii se opun circumstanţialelor*, care sunt exterioare predicatului, nefiind determinate prin matricea lui sintactico-semantică. 2. Transformare ^ In gramatica generativă* standard, denumeşte tipul de transformări* a căror aplicare este absolut necesară pentru obţinerea unor structuri de suprafaţă bine-formate, întrucât ele se aplică unor structuri de bază imposibil de reperat într-o limbă reală. Se opune tipului de transformări facultative, care se aplică unor structuri de bază reperabile în limbă. Transformările obligatorii sunt anunţate îri bază de simboluri ca: Pas (= Pasiv), Refl (= Reflexiv), caracterizate prin coocu-renţa cu simbolurile pe care transformarea însăşi urmează să le modifice (ex. coocurenţele: [gvGN - Pas], [qWGN - Refl], adică Pas/Refl şi G(rupul) N(ominal) obiect sunt imposibil de reperat într-o limbă reală) (vezi şi TRANFORMARE). G.P.D. OCLUSIV,-A 1. Consoană a cărei rostire se caracterizează prin trei momente succesive: implozie*, produsă într-un anumit punct al canalului fonator* (vezi şi OCLUZIUNE), ţinută (tensiune*) şi explozie*. Sin. explozivă. 2. Serie consonantică prezentând această caracteristică articulatorie. Vezi şi CONSOANĂ. L.I.R. OCLUZIUNE închidere completă momentană a canalului fonator*, care determină o creştere a presiunii curentului de aer în spaţiul astfel creat. Poate avea localizări diverse: labială*, dentală*, pala-tală*, velară*. Caracterizează rostirea consoanelor oclusive*. Vezi şi IMPLOZIE. U.R. OCTOSELAB Vers* de 8 silabe, fără* cezură fixă: 4//4, 5//3, 3//5. Poate apărea independent: Gardurile dez-grâdite, t Turnurile răsâpite,I De-ijecitiesc cu ocară / Drumeţii ce trec prin ţară (Dosoftei); este însă mai frecvent în combinaţii Heterometrice*; uneori simple artificii de segmentare (grafică) a unui vers de 15-16 silabe: N-auziţi prin somnul vostru acel glas triumfător, / Ce se-nalţă pan'la ceruri din a hunei deşteptare, / Ca o lungă salutare / Cătr-un falnic viitor? (Alecsandri). MM, OCURENŢĂ Apariţie a unui element lingvistic într-un enunţ; redă engl., fr. occurrence. G.PD, OMOFON(E) Două sau mai multe cuvinte aflate în relaţie de omofonie*. A.B.V OMOFONIE Calitate a două sau mai multe cuvinte de a avea aceeaşi pronunţare. In limba română, omofonia este, de obicei, corelată cu omografia* şi determină constituirea omonimelor*: jalex „supărare**/ jale2 „nume de plantă**, lin\ „uşor*1 / lin2 „nume de peşte**. Puţine omonime româneşti nu sunt şi omofone*: copii / copii, mobilă f mobilă, veselă / veselă (dar sunt omografe*). Vezi OMOGRAFIE; OMONIM; OMONIMIE, o Ortografia serveşte, în unele limbi, la distingerea omofonelor, atât în cazul cuvintelor pronunţate identic (fr. compter „a număra** şi conter „a povesti**), cât şi în cazul semnelor grafice (fr. s, g, c, reprezintă fonemul /s/ în contextele si, ga cesse; la fel sp. c, z, în cero, celeste, azul, zagal), ® în prozodie* sau la nivelul figurilor* de sunet,: omofonia este un fenomen de corespondenţă sonoră, prin analogie de foneme; cele mai răspândite forme de omofonie sunt finala identică de vers (vezi OMOGRAF(E) 357 ■ ASONANŢĂ; RIMĂ) şi repetarea aceluiaşi sunet într-un context limitat (vezi ALITERAŢIE). A.B.V.;M.M. OMOGRAF(E) Doua sau mai multe cuvinte aflate în relaţie de bmografie*. A.B.V. OMOGRĂFIE Calitatea cuvintelor omonime* de a fi scrise Ia fekraportorj „cel care face un raport" şi raportor 2 „instrument de geometrie"; vânătă ţ „adj., fem., de o anumită culoare albastră" şi vânătă? „pătlăgea de un anumit tip"; ciocănaşl „ciocan mic", ciocănaş? „lucrător care sparge cu ciocanul în ocnele de sare". în română, puţine omografe* nu sunt şi omofone (veselă I veselă; cântă ind., prez., pers. a IlI-a sg. şi cânta, ind., perf. s. pers. a IlI-a sg.). Vezi OMOFONIE; OMONIM; OMONIMIE. A.B.V. OMONIM(E) Două sau mai multe cuvinte aflate în relaţie de omonimie*. A* Omonimele sunt considerate mai ales din punct de vedere lexical: cuvinte înregistrate în articole de diciţionar* diferite, ca o dovadă că, deşi au o formă identică, între sensurile cuvintelor respective nu mai există nici o legătură. Unele dicţionare au tratament omonimie, înregistrând sub cât mai multe intrări sensuri diferite; DEX, dimpotrivă, face economie la tratamentul omonimie. • Omonimele lexicale se pot clasifica din mai multe puncte de vedere. 1) Originea diferită garantează interpretarea ca omonime: păr^ din lat. pirus „pom" şi păr? din lat. pilus „podoabă capilară"; lac} „întindere de apă" şi lac2 „preparat lichid obţinut prin dizolvarea unor răşini" (germ. Lack). 2) Gradul de .identitate formală a omonimelor delimitează: a) omonimele totale care au toate formele identice: adv. mai şi subst. mai („Iun a“)Jale1 „supărare" şi jale? „nume de plantă"; b) omonimele care au numai unele forme identice sunt mult mai frecvente (pentru că limba preferă să evite ambiguitatea creată de omonimie, numită de obicei coliziune, ciocnire): cap desemnează mai multe omonime diferenţiate prin plural: capi, capuri, capete; Ia fel, corn cu pluralul conturi, coarne; ochi cu pluralul ochi, ochiuri; substantivul cer faţă de verbul indicativ prezent cer. 3) Relaţia dintre omonime, în funcţie de posibilitatea de a se întâlni în aceleaşi domenii sau contexte, deosebeşte: a) omonimele intolerabile, când unui dintre cuvinte este înlăturat: în regiunile româneşti (ca Muntenia) în care exista păcurar/ „vânător de păcură", s-a înlocuit păcurar? (din lat. pecorarius) cu cioban\ b) omonimele tolerabile, când cuvintele se folosesc în contexte diferite care diferenţiază precis sensul: a afecta( ,a atribui o sumă de bani" (Guvernul a afectat suma de... pentru...) şi a afecta? „a manifesta o stare sufletească negativă ca urmare a unui eveniment neplăcut" (este afectat de vestea (rea) primită). B. Omonimele morfologice sunt mor-femele* care au o realizare comună, cu condiţia să apară în zone diferite ale aceleiaşi paradigme, fiind diferite ca valoare şi ca funcţie; omonimele morfologice se disting prin raporturi paradigmatice diferite: articolul nehotărât un se opune lui nişte, iar omonimele lui intră în alte opoziţii: un ~ doi - numeralul, un ~ unu(l) - pronumele. Omonime morfologice sunt şi particulele sau elementele morfematice cu rolul de a deosebi părţi de vorbire distincte, cum sunt -ult -a, care apar cu rolul de a deosebi părţi de vorbire distincte ca pronumele (dânsul, dânsa), prepoziţia (înaintea). Omonimia morfologică este foarte importantă în clasificarea flexionară (vezi FLEXIUNE) a substantivului*, adjectivului* şi verbului*, care se face ţinând seama şi de omonimele comune, distincte sau specifice. C. Omonime sintactice sunt propoziţiile, sau grupurile sintactice care au aceeaşi componenţă şi organizare sintactică, dar care se deosebesc ca semnificaţie. Vezi OMONIMIE (SINTACTICĂ). A.B.V. OMONIMIE Relaţie dintre două sau mai multe cuvinte, mor-feme* şi construcţii care au aceeaşi formă (vezi OMOFONIE şi OMOGRĂFIE) şi sensuri diferite. Omonimia este în general lexicală şi, în limba română, este bine reprezentată (vezi OMONIM). Mai există însă şi omonimie gramaticală; el cântă l ei cântă, unei case / nişte case (vezi FLEXIUNE). « Omonimia în limba română, dar şi în alte limbi este datorată mai multor cauze: a) Convergenţa fonetică a două cuvinte distincte ca sens, de origini diferite: cârpe „căruţă" (< lat. 358 ONOMASIOLOGIE carrus)şicar2-i (-vierme care roade lemnul44); lint „uşor44 (dat.-tenis) şi lin2 („nume de peşte14 diurn si;)- b) Divergenţa semantică a sensurilor unui cuvânt polisemantic (vezi POLISEMIE), provocată/de/cauzei diferite pentru cuvinte cu aceeaşi origine: calcul{ „pietricică formată în mod accidental în anumite organe ale oamenilor, animalelor44şicalculf% socoteală/*; neologisme latino^romanice(în lai^ calculusînsemna atât ,-pietricică^, cât şi v,socoteală^4, socotelile făcân-du-se, la început, cu pietricele), yîj’f/c/im i jVerde bătând în galben; de culoarea fisticului44 dezvoltă un alt sens cu care şi-a rupt azi legătura „ciudat, nepotrivit44 (Ia un moment dat, această culoare însemna şi „fără gust, nepotrivit44); primul omonim s-a pierdut între timp. c) Derivarea realizează omonime diverse în română: fierărie j „lucruri de fier44 (fier + sufixul colectiv* -ărie) şi fierărie7 „prăvălia în care se vinde fier44 (fierar + sufixul nume de loc -ie). ® Limba română (şi alte limbi) apelează la mai multe mijloace pentru a rezolva relaţia de omonimie, considerată de mulţi lingvişti drept coliziune: a) mijloace formale, cum ar fi accentul (mobilă I mobilă; copii I copii), derivarea (porumb I porumbel), diferenţieri morfologice (batist! batistă, cartel! cartelă; bandă I bande! benzi, dată / date I dă ţi; doamne I domnule; a îndura ! a se îndura; a uita I a se uita; acord! acordez; absolv / absolvesc; b) diferenţierea prin determinări lexico-sintactice sau contextuale: lunăj de zile ! lună? de pe cer; cer} senin! cerj o carte ş.a- Procedeul este curent şi în diferenţierea sensurilor aceluiaşi cuvânt (vezi POLISEMIE) • ~ sintactică Caracteristică a structurilor sintactice cu organizare şi componenţă identice, dai* cu posibilităţi diferite de interpretare semantică. Fiecare limbă are propriul inventar de omonimii sintactice. în română, de ex., se vorbeşte despre omonimia construcţiilor reflexive, a construcţiilor cu gerunziu şi cu element predicativ suplimentar, a construcţiilor cu genitiv etc. Astfel, construcţia Ion şi Gheorghe se laudă poate fi interpretată activ sau reciproc, fie ca: „Ion se laudă pe sine şi Gheorghe se laudă pe sine44, fie ca: „Ion laudă pe Gheorghe şi Gheorghe laudă pe Ion44; Ion pleacă nemulţumit este interpretabilă cauzal sau copulativ: „pleacă pentru că este nemulţumit44 sau „pleacă şi este nemulţumit44. Construcţia chemarea profesorului poate fi interpretată ca refe-rindu-se la un agent „profesorul cheamă44 sau la un pacient „profesorul este chemat44 etc. * Există modele lingvistice care şi-au propus în mod expres captarea fenomenului omonimiei şi: găsirea explicaţiilor Iui sintactice. Este cazul gramaticii generativ*-transformaţionaIe (N. Chomsky, 1965), unde omonimia este atribuită în exclusivitate structurii de suprafaţă, ca rezultând din transformări*. Pentru sensurile diferite ale aceleiaşi organizări de suprafaţă sunt responsabile structurile de bază diferite, care, supuse unor transformări diferite, pot avea ca rezultat anomalii de suprafaţă de felul omonimiei sintactice. Astfel, sensului (1) din chemarea profesorului îi corespunde în bază profesorul cheamă, în timp ce sensului (2) îi corespunde Cineva cheamă profesorul (vezi şi AMBIGUITATE; GRAMA-TICĂ8; TRANSFORMARE). A.B.V; G.P.D. ONOMASIOLOGIE Disciplină şi metodă care studiază denumirile date unui concept sau unor concepte înrudite într-o limbă dată sau în mai multe limbi date. Onomasiologia se opune semasiologiei* sau semanticii* sub aspectul punctului de plecare în analiza sensului cuvintelor (care este un obiectiv comun). • Onomasiologia a fost creată de lingviştii germani, contribuţia cea mai importantă fiind adusă de Quadri. In această interpretare, onomasiologia are un caracter enciclopedic, eterogen, combinând cercetarea diacronică şi cea sincronică, sintetizând cunoaşterea istorică; socială şi etnografică (de ex., tot ceea ce se poate spune despre numele de rudenie într-o cultură dată). ® în lingvistica românească, premise ale onomasiologiei sunt constituite de studiile enciclopedice, ale lui B.P. Hasdeu în Etymo-logicum Magnum Romaniae. Dicţionarul limbii istorice şi poporane a românilor, I-III, Bucureşti, 1885-1893, unde fiecare cuvânt este reprezentat printr-o scurtă enciclopedie a cunoştinţelor istorice, etnografice, folclorice şi lingvistice. De asemenea, L. Şăineanu (1887) s-a ocupat de „tranziţiunea sensurilor44 în cazul cuvintelor care aparţin aceluiaşi domeniu semantic. S. Puşcariu reprezintă şi el o orientare onomasiologică, în măsura în care partea redactată de el la DLR face regulat asocieri semantice cu cuvântul-titlu. Acelaşi autor mai reprezintă onomasiologia românească prin hărţile lexicale ale unei noţiuni în diverse graiuri. Alte lucrări de onomasiologie ONOMASTICĂ 359 românească (vezi I. Coteanu-I. Dănăilă) prezintă termeni din variate domenii (părţi ale corpului» denumiri ale unor organe interne, termeni păstoreşti, denumiri de îmbrăcăminte, termeni de înrudire ş.a.), grupaţi în jurul unei noţiuni, cu informaţii în ce priveşte originea şi evoluţia lor în diferite etape, manifestări în diferite stiluri ori variante ale românei funcţionale sau regionale, motiv pentru care, în multe lucrări de onoma-siologie, studiul se face ^e baza ALR (vezi C3EOGRAFIE LINGVISTICĂ). • Ca principiu obiectiv de segmentare a vocabularului, onomasiologia se combină cu metoda câmpurilor* pentru a delimita o clasă lexicală (paradigmă, mulţime) în interiorul căreia se pot analiza mai riguros relaţiile de sens (vezi CÂMP; ANALIZĂ SEMICĂ). A.B.V. ONOMASTICĂ Disciplină lingvistică al cărei obiect de studiu este originea, formarea şi evoluţia numelor proprii de persoană (vezi ANTROPONIM), studiu diferenţiat de cel al altor nume proprii (cum ar fi cele ale numelor de locuri, mai puţine la număr, vezi TOPONIMIE; PROPRIU). Numele proprii de persoană pot să fie: 1) Nume de botez sau nume individuale (prenume) cu semnificaţie creştină prin instituţia botezului, fără ca numele în sine să fie motivat într-un fel anume de cei care îşi botează copiii: Ton, Măriei, Gheorghe. Numele de botez sunt practic nelimitate şi supuse modei. • S-a admis că avem nume moştenite direct din latină, dar cu totul izolat: Sânziene (din lat. sianctiis dies Johannis, „sfânta zi a lui Ion44). Unele nume latineşti ca Traian, Enea, Veturia au fost preferate în anumite regiuni ale ţării şi în anumite perioade. • Multe nume de botez circulă la noi în forma slavonă: Mihail, Niculai. Au intrat şi nume de persoană n. gr.: Stamate, Vanghele, Crina, Trandafir. ® Româna şi-a îmbogăţit fondul de nume de botez preluând nume comune: a) nume de plante: Brânduşa, Bujor, Crenguţa, Mugur, Viorica, Viorel; b) nume de animale: Mioara, Păun, Pitiu, Puica şi alte nume comune: Doina, Dorn, Luminiţa, Nora, Norocel. ® Româna a preluat şi nume occidentale: Ernest, Richard, Robert, Oliver, Denisa, unele chiar în forme neromâneşti: Jorj, Jean, Janeta. 2) Numele de familie sunt condiţionate de anumite epoci istorice. Numele de familie româneşti s-au instituţionalizat relativ târziu şi constituie o clasă relativ închisă (faţă de numele de botez), pentru că achiziţiile şi pierderile sunt nesemnificative. La început se foloseau numele de botez, apoi indicându-se numele tatălui sau al soţului, în construcţii de tipul: Ion al lui Gheorghe, Niculaie al Saftei s-a ajuns să se formeze nume de familie de tipul: Toma al lui Moş (care a devenit Toma Alimoş) sau Aioanei, Amăruţei (numele de la feminine fiind mai răspândite). Majoritatea s-au fixat în forma de nominativ singular (lonescu, Popescu), mai rar în forme de plural (Ioneştii sm alde Ion) şi de genitiv (Acatrinii). Numele de familie româneşti s-au format în diferite feluri: « Majoritatea se formează cu sufixe specializate -eseu, -eanu, adăugate Ia diferite baze’ (nume de botez: lonescu; nume de locuri: Moldoveanu, Olteana, Ploieşteanu; cuvinte de origine străină la care se adaugă -iu: Cadariu (magh. kadar „butnar44), Cheresteşiu (magh. kereszetes „cruciat44), Naghiu (magh. nagy „mare44): ® Mai puţin numeroase sunt compusele*: Dobrescu-Argeş, Rădulescu-Motru, lonescu-Siseşti sau Barbălată ş.a. Numele de familie se transmit din tată în fiu. Mai complicat se prezintă în România numele de familie al femeilor care până la căsătorie au numele tatălui şi apoi îl schimbă, în majoritatea cazurilor, cu cel al soţului, pentru a asigura unitatea de nume a familiei, mai ales în raport cu copiii; îşi păstrează neschimbat numele sau şi-l adaugă (neoficial) pe al soţului persoane feminine bine cunoscute (artiste, sportive, personalităţi - Irina Răchiţeanu Siriana). Sunt ţări (Franţa, Anglia, Ungaria) în care femeia căsătorită preia întreg numele soţului: Madame Georges Durând, chiar dacă o cheamă Mărie. Numele proprii de persoană de sub (1), (2) au o ordine prestabilită în anumite limbi. Limbile modeme, printre care şi româna, pun înainte numele de botez (1), ceea ce justifică denumirea de prenume, spre deosebire de chineză sau maghiară. în mod oficial, în acte (care induc la o ordine alfabetică), numele de familie (2) stau pe locul întâi. A.B.V. ONOMATOPEE Unitate lexicală (cuvânt sau locuţiune) creată prin imitarea unui zgomot din natură, uneori apropiată de interjecţie* (termenul desemnează, 360 OPACITATE în greacă, o ^creaţie de nume, de cuvinte44). Percepţia acustică;este în general asemănătoare, dar nutidentică; aslfel^în diferite limbii aceeaşi onomatopee poate avea realizări sonore uşor diferite: rom. cucurigu, fr. cocorico, it. chicchi-ric/izV engk cock-a-doodle~doo> © în funcţie;de naturaxreferentului^onomatopeele din limba română se disting în: 1) imitaţii de sunete sau zgomote din lumea organică^ reproducând: a) zgomote naturale produse de contactul dintre? diferite obiecte (pac!, pocii buf!, pleosc!i zbârr!) şi b) zgomote artificiale ale: unor instrumente sau produse umane (balang-balangl, ding-dangl, tic-tac!); 2) reproduceri ale sunetelor emise de vietăţi: a) mamifere (ham-ham!, miau!, mi or Iau!, muu!); b) păsări (cotcodac!, cucurigu!, cucul); c) alte vietăţi (o(r)ac-o(r)ac!, bzzlzzz!). ® Ono-matopeele se încadrează în mod obligatoriu în sistemul fonologie al limbii date, în sensul că ele recurg la fonemele limbii respective, chiar dacă realizează combinaţii de sunete cu distribuţii limitate: brrl, hm!, ptrul, ţţţl, zvrr! etc. O dată create într-o limbă anumită, onomatopeele pot deveni elementul de bază pentru formarea de noi cuvinte aparţinând diferitelor părţi de vorbire (verb: fr. cocoriquer, rom. zbârnâi; substantiv: tic-tac(ul), cloncânit(ul) etc.); uneori, se creează în limbă ample serii derivate, pomindu-se de la onomatopee: engl. splash, to splash,splasher, splashy, splashily; splashliness; rom. zvâc, zvâcni, zvâcneală, zvâcnet, zvâcnitură. în această situaţie, fiecare limbă poate dezvolta anumite tendinţe fonetice interne pentru amplificarea corpului fonetic al onomatopeelor; în română, de ex;, se poate distinge un fenomen de nazalizare* - rotacizare*; ţţ! devine prin nazalizare ţânţar, bz-bzdevine bărzăun etc. (S; Puşcariu). « Ipoteza originii onomatopeice a limbajului uman -ipoteză care a cunoscut o oarecare răspândire în sec. al XlX-lea (cf. H. Schuchardt) - a căzut în desuetudine, mai ales după formularea teoriei arbitrarului* semnului lingvistic de către F. de Saussure (vezi SEMN), crearea de cuvinte noi prin onomatopee rămâne o sursă marginală pentru istoria vocabularului. ® în limba română se pot identifica câteva procedee mai frecvente în urma cărora s-au produs onomatopee: a) cuvinte -„ecou44, create prin repetarea aceloraşi sunete ale limbajului infantil: ta-ta, ma-ma, pa-pa, pi-pi etc.; b) cuvinte propriu-zis imitative; în acest caz, repetiţia în aceeaşi formă (gâl-gâl, gulu-gulu) sau în forme rimate (tranca-fleanca, fâţa-mâţa, gâra-mâra) este adesea prezentă. • Unele onomatopee (scârf!, ptiu!) se folosesc cu valoare interjecţională (vezi INTERJECŢIE), C.C. OPACITATE 1; în morfologie se vorbeşte despre opacitatea cazurilori constând în ambiguitatea formelor cazuale, determinată atât de sincretismele* ca-zuale, cât şi de valorile multiple ale fiecărui caz (vezi CAZj); 2. în sintaxă, opacitatea caracterizează structurile sintactice obţinute prin depla-sarea* de constituenţi şi amalgamarea* grupurilor, în cazul în care noua organizare ajunge atât de depărtată de structura de origine, încât refacerea mentală a structurii iniţiale este dificil sau chiar imposibil de făcut. Ca efect al opacizării, în planul interpretării se propun blocurile sintactice neanalizabile, de tipul predicatului compus (vezi COMPUS3), iar în planul uzului lingvistic, apar falsele acorduri, vorbitorul simţind nevoia să motiveze sintactic noile structuri (vezi, pentru română, acordul verbelor impersonale: trebuiam să plec, păream nevinovat, eram să cad, m-am întâmplat acolo sau acordul adverbului şi al copulativului din construcţii impersonale: cărţile sunt grele de citit). 3. Termen utilizat în analiza discursului* pentru a desemna, din punctul de vedere al receptorului*, o trăsătură specifică discursului marcat, în grade diverse, de subiectivitatea emiţătorului*. Opacitatea este maximă în cazul poeziei lirice. Lectura acesteia implică transpunerea cititorului în postura de subiect al enunţării*, în condiţiile în care enunţurile* sunt puternic modalizate din perspectiva altei individualităţi (cea a autorului); ambiguitatea discursului este foarte ridicată. Opacitatea se defineşte în opoziţie cu transparenţa*. G.P.D. (l-2);LJ.R.(3). OPERATOR 1. Termen aparţinând limbajului logicii formale, unde circulă cu mai multe accepţii: a) sinonim perfect al lui conector I conectiv, vorbindu-se, în această accepţie, despre operator de conjuncţie, operator de disjuncţie, operator de implicaţie, operator de echivalenţă, operator de negaţie; b) parţial sinonim cu conector I conectiv, utilizat pentru a desemna conectorul monadic de negaţie şi a-1 distinge de ceilalţi conectori diadici (vezi 361 CONECTOR j); c) utilizat în legătură cu sistemul de modalitate*, unde se vorbeşte despre doi operatori modali: de necesitate (simbolizat ca „□“). şi de posibilitate (simbolizat ca „0“)» precum şi despre expresiile modalizate Da, Oa, care se citesc „a este necesar", respectiv „a este posibil"; d) utilizat pentru echivalentul logic al ciivintelor indiciale, deictice*, aşa-numitul operator pragmatic. « Prin extensiune, termenul operator s-a folosit şi pentru limbajele naturale, ' unde desemnează corespondentele lingvistice ale operatorilor logici. Curent se foloseşte pentru corespondentele lingvistice ale operatorilor modali, indicând totalitatea cuvintelor şi a construcţiilor care introduc semnificaţiile de modalitate; devine sinonim cu modalizator\ 2; în terminologia lui Z. Harris, preluată de M. Gross (1975) şi de alţi cercetători francezi, au calitatea de operatori verbele şi adjectivele care primesc argumente* pentru a forma structurile sintactice ale unei limbi. Operatorii pot fi: elementari, termen atribuit predicatelor cu argumente simple (cu un argument, cu două sau trei) pentru a forma o frază simplă (vezi, de ex., dor mir şi itre vie ioc, verb-operator, respectiv ădjectiv-operator, flecare cu câte un argument, şi manger, etre preş de, verb-operator, respectiv adjectiv-operator, fiecare cu câte două argumente); /mne/e/Hez/rari, termen atribuit argumentelor prepoziţionale sau realizate prin infinitiv pentru a forma o frază complexă (vezi, de ex., verbul-operator decider, care primeşte un argument propoziţional sau un infinitiv: J'ai decide qite nous partirons demain / ~ d'y aller). în această accepţie, operator corespunde Iui predicat* logic. G.RD. OPOZITE Diferenţa cu funcţie distinctivă între unităţile aparţinând unui anumit nivel al structurii unei limbi. Teoria opoziţiilor reprezintă cea mai imprtantă contribuţie a Şcolii de la Praga la dezvoltarea structuralismului* lingvistic. A fost creată pentru domeniul fonologiei şi aplicată cu precădere în acest domeniu, dar nu lipsesc nici aplicaţii ale acestei teorii în morfologie sau în semantică. Termenul opoziţie desemnează diferenţe cu funcţionare paradigmatică* (diferenţe între unităţi care pot apărea în acelaşi context), pentru diferenţele cu funcţionare sintagmatică* OPOZIŢIE 1 fiind utilizat termenul contrast. ® Tipologia opoziţiilor, propusă de Şcoala de la Praga şi ilustrată cu exemple din domeniul fonologiei, este următoarea: a) după baza de comparaţie a unităţilor (dată de trăsăturile comune), se disting opoziţii bilaterale (unităţile diferă printr-o singură trăsătură, celelalte fiind comune) şi multilaterale (unităţile diferă prin mai multe trăsături). De ex., opoziţia /f/ ~ /v/ vs. /f/ - /p/; b) după rolul în sistem, se disting opoziţii proporţionale (identificabile pentru mai multe perechi caracterizate prin aceeaşi diferenţă) şi izolate (prezente în cazul unei singure perechi). De ex;, opoziţia de sonoritate* ^ care grupează în perechi majoritatea consoanelor (/p/ ~ /b/, /t/ - /d/, /f/ - /v/ etc.) vs. opoziţia dintre sonatele /r/ şi /!/; c) după relaţia dintre termeni, se disting opoziţii privative (un termen posedă o trăsătură, absentă în cazul celuilalt; primul tip de termen este marcat*, celălalt -nemarcat; vezi şi BINAR), graduale (termenii opoziţiei sunt ordonaţi pe o scală, în funcţie de gradul în care posedă trăsătura considerată) şi echipolente (termenii sunt logic echivalenţi, necontrastând nici printr-o trăsătură binară, nici prin gradul în care posedă o trăsătură). De ex., opoziţia de sonoritate dintre /f/ ~ /v/ vs. opoziţia de apertură* dintre /a/ ~ fel ~ [ii şi, respectiv, opoziţia dintre /b/ şi /g/; d) după amploarea distribuţiei şi după persistenţa funcţiei distinctive, se disting opoziţii constante (opoziţia se manifestă în toate contextele în care sunt ocurente unităţile considerate) şi neutralizabile (opoziţia se suprimă în anumite contexte). Vezi NEUTRALIZARE. L.LR. OPOZIŢIONAL,-Ă 1. Complement circumstanţial ^ în sintaxa propoziţiei în limba română, printre complementele circumstanţiale a fost delimitat, în ultimul timp, complementul opoziţional; caracterizat mai ales la nivel semantic, acesta desemnează un obiect sau o situaţie care se opune celor exprimate prin altă parte de propoziţie: subiect, predicat, atribut (rar) sau complement (Mioara Avram). Se exprimă^ prin substantive sau substitute ale acestora: în loc de cărţi, mi-a adus caiete; In locul lui, ai venit tu; In loc de cinci (lei), mi-a dat trei\ prin infinitiv: în loc de a învăţa, se distrează; prin adjectiv: O văd disperată, în loc de voioasă. Construcţia complementului opoziţional este, în comparaţie cu alte 362 OPTATIV complemente; limitată la o structură fundamentală-realizată cu locuţiunea prepoziţională: în loc de (sau.m locuia). Alte tipuri, mai puţin răs-pândite;-inlerpretabile ca:false finale (A câştigat la încep utp entrata pierde la sfârşit) sau false modale (A încercat fără a reuşi), alături de o serie de construcţii e semantic echivalente (Au venit alţii, iar el nu) - sunt elemente ce pun în evidenţă insuficienţa mărcilor ce pot să individualizeze clasa complementului opoziţional; 2v Propoziţie subordonată circumstanţială ^ în sintaxa frazei; conform principiului aproape general în limba română al corespondenţei* dintre părţile de propoziţie şi propoziţiile subordonate, s-a identificat propoziţia circumstanţială opoziţională. Ea îndeplineşte funcţia de complement circumstanţial opoziţional al regentei; din punct de vedere semantic, ea relevă o alternativă a regentei: In loc să vină, pleacă. Elementele introductive sunt reduse la un singur tip: locuţiunea conjuncţională în loc să cu variantele sale pronominală sau adverbială: în loc de cine, în loc de cât, utilizate mult mai rar. Alte tipuri subsumate circumstanţialelor opoziţionale sunt stabilite numai pe criterii semantice şi reprezintă false modale, false condiţionale, false temporale, false locale, ce recurg la elemente de relaţie specifice acestor tipuri de circumstanţiale: În alţi ani rezultatele au fost slabe, în timp ce anul acesta au fost bune. CC. OPTATIV Semnificaţie modală* indicând că acţiunea sau starea este dorită de autorul ei sau de persoana afectată de stare (ex. Aş citi .un roman bun; Mi-ar plăcea să câştig). Sin. cu deziderativ\ • Se realizează diferit de la o limbă la alta, fie prin forme specializate ale categoriei gramaticale de mod* (vezi MODin) (este cazul limbii greceşti vechi, unde exista un mod verbal optativ), fie prin forme modale nespecializate (în latină, de ex., se exprima prin formele modului conjunctiv*, iar în limbile romanice, care şi-au creat o formă modală de condiţional*, se exprimă prin acesta), fie lexical, prin utilizarea unor verbe şi perifraze verbale introducând lexical semnificaţia optativă (rom. doresc să, am dorinţa să; fr. souhaiter + int> desirer + inf.). Vezi şi CONDIŢIONAL; MODUI. ORALrĂ 1. Canal .r Canal* care implică stabilirea şi menţinerea comunicării între emiţător* şi receptor* prin intermediul vorbirii. 2. Cod ^ Cod* care foloseşte pentru transmiterea mesajelor* semnalele acustice dintr-o limbă, combinate conform unor reguli specifice,: pentru a forma unităţi semnificative, la diverse niveluri structurale. Codul oral se caracterizează, în general, prin permeabilitate faţă de varietăţile* teritoriale şi sociale ale unei limbi. 3* Comunicare r Comunicare* realizată prin intermediul canalului oral. Folosirea ■ acestui canal are consecinţe asupra modului în care funcţionează toţi ceilalţi factori ai comunicării. Pentru comunicarea orală este specifică reversibilitatea rolurilor de emiţător şi receptor, deci biunivocitatea relaţiei dintre participanţi, deşi există şi situaţii, caracterizate printr-o relaţie univocă (presa vorbită, conferinţe, discursuri, expuneri). De obicei, se manifestă o mare libertate în alegerea variantei de cod utilizate, structura mesajului este retuşabilă, iar sensurile sunt negociabile între parteneri. Comunicarea orală se defineşte prin următoarele trăsături: prezenţa masivă a tiparelor mnemotehnice la toate nivelurile structurii lingvistice, inclusiv la cel al organizării discursive; constituirea structurilor discursive mai ales prin adăugare şi mai puţin prin subordonare, pentru că determinarea sensului nu este dependentă numai de gramatică, ci de ansamblul datelor situaţiei* comunicative; gradul ridicat de redundanţă* a structurilor discursive, pentru că discursul oral se caracterizează prin linearitate temporală; natura esenţial situaţională a comunicării, care determină un egocentrism explicit al discursului; caracterul emfatic şi participativ al comunicării, care determină bogăţia mărcilor „emoţionale" în discurs; caracterul mixt al mijloacelor de expresie: verbale, non-verbale, paralingvistice*, tăcere* etc (vezi MIXT/,-Ă (SINTAXĂ)). Normele comunicării orale nu pot fi determinate prin raportare la cele ale comunicării scrise, aşa cum se procedează în mod curent; comunicarea orală îşi are propriile sale norme, determinate de structura particulară a contextului situaţional care o defineşte: co-prezenţa, cel puţin temporală, a participanţilor, concomitenţa emiterii şi a receptării etc. 4. Stil ~ Caracteristică a stilului unor autori sau creaţii literare, rezultată din utilizarea unor forme şi procedee specifice limbii vorbite. Vezi şi ORALITATE. Stilul oral oferă posibilitatea unei reprezentări G.P.D. ORALITATE 363 acustice a discursului, opunându-se stilului scriptic, care implică o percepţie vizuală (textul nu poate fi urmărit prin „audiţie*1, ci numai prin lectură). Valorificând însuşirile limbii vii, curente, stilul oral produce impresia de spontaneitate, pe când cel scriptic, presupunând un mod sofisticat de expresie (inclusiv prezenţa unor creaţii ad-boc), pare uneori artificios; Vezi şi SCRIS. 5. Sunet ^ Sunet produs prin ridicarea vălului palatului, care închide accesul curentului fonator* £spre cavitatea nazală; în felul acesta; în timpul fonaţiei*; aerul este dirijat exclusiv spre cavitatea bucală. Sunetele orale se opun celor nazale*. în română, opoziţia oral / nazal nu are funcţie distinctivă în sistemul vocalic, ca în franceză, de ex.; în seria sonantelor*, această opoziţie distinge consoanele /!, r/ de /m, n/. 6. Timbru ^ Trăsătură articulatorie* a sunetelor, determinată de funcţionarea ca rezonator a cavităţii bucale. Opus timbrului nazal. Sunetele orale se caracterizează prin prezenţa timbrului oral. LJ.R. ORALITATE Caracteristică a stilului* unor scriitori, determinată de utilizarea unor forme şi procedee specifice limbii vorbite. Vezi şi ORAL^. Rezultat al intenţiei autorului de a potenţa impresia de autenticitate a discursului* artistic şi de a-şi individualiza personajele, oralitatea literară presupune selecţia şi „stilizarea4* elementelor de limbă vorbită, deci o evaluare, dozare şi prelucrare a acestora. Mărcile lingvistice ale oralităţii sunt, de obicei, reprezentate de: forme fonetice, gramaticale, lexicale cu caracter popular - uneori chiar regional -şi/ sau familiar; preponderenţa raporturilor de coordonare* şi a conectorilor* sintactici polifuncţionali; frecvenţa structurilor eliptice (vezi ELIPSĂ) şi / sau repetitive (repetiţii* pro-priu-zise, reluări, reformulări); prezenţa unor structuri anacolutice (vezi ANACOLUT); frecvenţa elementelor deictice* - inclusiv a vocativelor -precum şi a unor mijloace tipice de exprimare a afectivităţii: interjecţii, exclamaţii etc.; locuţiuni şi expresii populare, forme argotice etc. Trăsăturile extralingvistice* şi paralingvistice* care definesc discursul oral: tonul, debitul, ezitările, pauzele etc., sunt sugerate prin apelul la o diversitate de semne grafice (adesea combinate: semnul întrebării şi al exclamaţiej, semnul întrebării şi puncte de suspensie etc.). în proză, îndeosebi în cea modernă, oralitatea prezintă aspecte specifice în pasajele dialogale şi în cele narative propriu-zise. în dialog* (ca şi în textele dramatice), se face apel nu numai la forme şi procedee de felul celor menţionate, ci şi la tipurile curente de structuri şi strategii* conversaţionale (vezi CONVERSAŢIE); în naraţiune, intervine diversitatea procedeelor stilului indirect liber (vezi STIL^j) sau aŢormelor de implicare a cititorului în relatare. în poezie, dar şi în anumite tipuri de proză (basmul cult, de ex.), alături de mijloacele care îşi au sursa în comunicarea orală curentă, definitorii pentru ceea ce s-ar putea numi oralitate primară, este posibilă folosirea unor structuri şi procedee preluate din literatura populară orală, care definesc o oralitatesecundară (bazată pe preluarea rezultatelor unei prelucrări estetice anterioare a limbii vorbite). U.R. ORATORIC (STIL ~) Variantă a stilului înalt, în general neadmisă ca unitate independentă printre stilurile funcţionale ale limbii literare; vezi STILU. MM. ORDIN 1. Semnificaţie modală caracterizând construcţiile în care vorbitorul transmite interlocutorului o comandă, o dispoziţie. Este conţinută în semantica anumitor forme verbale ale categoriei de mod* (a modului imperativ*, dar şi a altor moduri, de ex., a conjunctivului*: plecaţi imediat!, să plecăm imediat!), precum şi în semantica internă a anumitor verbe şi locuţiuni verbale: a comanda, a ordona, a da ordin, a obliga etc., care, utilizate la pers. I, servesc ele însele la realizarea actului* comenzii (îti ordon să...) (vezi şi IMPERATIV; MODm; PERFORMAT1V). 2. Tip de act ilocuţionar* din clasa directivelor. Perfor-marea sa implică, drept condiţie preliminară, superioritatea emiţătorului* în raport cu receptorul*. G.P.D. (1);LJ.R. (2). ORDINAL (NUMERAL ~) Una dintre cele două subclase fundamentale ale numeralului*, cu ajutorul căreia se exprimă, prin numărare, ordinea obiectelor în spaţiu, în timp etc. Numeralele ordinale se subîmpart în: 1, ^ propriu-zis: întâi, al doilea, al treilea... al /f-lea. Formaţie complexă, numeralul ordinal propriu-zis este alcătuit din articolul posesiv al + numeralul cardinal articolul hotărât enclitic -le + 364 ORDINE particula deictică -a; Variaţiile de gen se realizează cu ajutorul formelor corespunzătoare de masculin şi feminin sg. ale articolului posesiv şi prin suprimarea (în cazul femininului) a articolului enclitic ^le: al douăzecilea^a doităzecea. Numeralul? ordinai propriu-zis este; adesea însoţit în limba standard de articolul adjectival / demonstrativ; proprietate combinatorie care; îi facilitează (uneori şi prin ocurenţa prepoziţiilor) flexiunea cazuală: cartea celui de al doilea; dau celui de al doilea: Din punct de vedere sintactic; numeralul ordinal propriu-zis se comportă fie substantival, fie adjectival: Cel de al doilea a venit; Cel de al doilea copil a venit, 2. ** adverbial (de repetare) Exprimă prin intermediul unei cifre exacte repetabilitatea acţiunii: a venit a doua oară. Numeralul ordinal adverbial se construieşte uneori cu prepoziţiile: de şi pentru: am cântat de prima oară, am cântat pentru prima oară. C.C. ORDINE 1* cuvintelor Termen utilizat pentru a da indicaţii asupra aşezării cuvintelor în lanţul* vorbirii, făcându-se deosebirea între ordinea lineară, adică aşezarea în raport cu vecinătăţile, şi ordinea structurală (ierarhică), adică aşezarea cuvintelor în cadrul ierarhiilor (al relaţiilor sintactice) din lanţ (vezi şi LANŢ; LINEARITATE; POZIŢIE). Sinonim cu topică, ultimul fiind termenul preferat în lingvistica românească (vezi TOPICĂ). 2. narativă. Vezi NARATIV,. G.RD. ORDONARE Caracterizează modelele formale*, indicând constrângeri* asupra ordinii de aplicare a regulilor, cu scopul obţinerii unor construcţii bine-formate. Are rolul de filtru*, eliminând o parte dintre structurile rău-formate (vezi şi BLOCARE). De ex., în gramatica generativ*-transformaţională a limbii române, a fost introdusă următoarea indicaţie de ordonare a regulilor de transformare*: nominalizarea*, pentru construcţiile tranzitive, se aplică numai după aplicarea altei transformări, fie a pasivizării*, fie a unei transformări de nedefinire (ştergere*) a subiectului şi / sau a obiectului. în absenţa acestei constrângeri de ordonare, s-ar produce construcţii rău-formate de tipul: *citirea elevului a cârtii. Vezi şi BLOCARE; CONSTRÂNGERE,. G.RD. ORNANT (EPITET ~) Vezi EPITET. ORONIM Nume de munţi, parte importantă a toponimiei*. Din motive extralingvistice (proeminenţa, importanţa geografică şi socială), oronimele sunt foarte vechi; stabile şi cu o etimologie greu de determinat (vezi TOPONIM): Oronime traco-dacice sunt rom; Carpaţi şi; probabil; Bucegi, Parâng ş.a. Oronimele slave sunt în număr mic: G/ava < sl. g/ava ,,cap“); • Multe oronime cuprind epL tete* arătând culoarea, forma, aspectul exterior: rom. Piscu-Nalt, Piatra-Ar să, Retezat; altele reprezintă metafore antropomorfe: Omul, Babele. Numeroase oronime româneşti se bazează pe antroponime*: Negoiu, Moldoveanu. A.B.V. ORTOEPIE 1. Sistem de norme referitoare Ia pronunţarea* literară a unei limbi; accepţia etimologică este „pronunţare corectă". Normele au caracter oficial, se elaborează, se impun şi se aplică prin convenţie explicită, fiind consemnate şi explicate în lucrări ştiinţifice speciale (îndreptare, dicţionare etc.). în limba română contemporană, normele ortoepice concordă parţial cu normele ortografice (vezi ORTOGRAFIE); sunt mai puţin ferme decât acestea, în anumite situaţii fiind admise variante de pronunţare (dialectale, socioculturale etc.). Contribuie la realizarea şi la menţinerea unităţii lingvistice. 2. Disciplină lingvistică având ca domeniu ortoepia. (vezi 1). C.S. ORTOFONIE Pronunţare* corectă fiziologic. Se opune articulării cu deficienţe (bâlbâială, graseire etc.). C.S. ORTOGRAFIC (SEMN ~) Semn grafic auxiliar al ortografiei*. în scrierea* limbii române actuale se utilizează ca semne ortografice: apostroful*, bara oblică*, cratima*, linia de pauză*, pauza albă* şi punctul*. C.S. ORTOGRAFIE 1. Sistem de norme referitoare la scrierea* unei limbi literare; accepţia etimologică este „scriere OSCILOGRAF 365 corecta". Normele preexistă uzului scris, au caracter oficial, se elaborează, se impun şi se aplică prin convenţie explicită, fiind consemnate si explicate în lucrări ştiinţifice speciale (îndreptare, dicţionare etc.); corespund parţial normelor ortoepice (vezi ORTOEPIE); sunt prescriptive în mod categoric (cele mai multe reguli sunt obligatorii). Contribuie la realizarea şi la menţierea imitaţii lingvistice. • în ortografia limbii române se dMizează lin inventar de elemente grafice -literef (vezi şi ALFABET), semne ortografice* -şi reguli de redare grafică ă cuvintelor său a grupiiriior de cuvinte care se rostesc fără pauză (nn-î)^ Ortografia românească actuală se bazează pe câteva principii (criterii de scriere): principiul fonetic, fundamental (fiecare literă notează un riinet-tip distinct, forma scrisă a cuvintelor redă pronunţarea lor literară: pom [pom]; principiul silabic (literele c, g au valori fonetice diferite în contexte grafice diferite, vezi DIACRITIC^); principiul etimologic sau tradiţional-istoric (norma de scriere a anumitor cuvinte menţine ; parţial sau integral, prin tradiţie, grafia lor • originară, etimologică: e- [je] în eu,el, ea, ei, ele, eşti, este, e, eram, erai, era, eraţi, erau - cuvinte vechi din fondul latinesc moştenit-; neologismul quasar < engl., ff. quasar); principiul morfologic : (în scriere se ţine seama de structura internă şi de caracteristicile flexionare ale cuvintelor: după ch, gh se scrie ea când există forme alternante cu e în flexiune şi / sau în derivate - cheag / închega, gheată / ghete, ghetuţă - şi se scrie ia când nu există forme alternante - chiar, glii aur); principiulsintactic (cuvintele se delimitează în scris conform statutului lexico-gramatical şi sensului exprimat: niciodată / nici odată / nici o dată); principiul simbolic (unele cuvinte au grafie dublă -cu iniţială majusculă* / minusculă* - după cum se utilizează ca nume proprii, respectiv comune şi / sau primesc în context o valoare specială, diferită de cea curentă: Poartă, Poarta otomană „reşedinţa, curtea sultanului sau a unui paşă; Imperiul otoman" vs. poartă în celelalte situaţii). Despărţirea cuvintelor la capăt de rând se face după reguli fonetice (de despărţire în silabe: i-nel) şi / sau morfologice (avându-se în vedere elementele constitutive: in-egal, nu i-negal). ® Cele mai vechi texte păstrate care conţin reguli de scriere a limbii române cu litere chirilice şi latine datează de la sfârşitul sec. al XVIII-lea. După adoptarea oficială a alfabetului latin (1860, 1862), scrierea s-a caracterizat prin lipsă de unitate şi prin preponderenţa criteriului etimologic. Prima ortografie oficială, generală şi obligatorie a fost votată de Academia Română în 1881. Modificările ulterioare (1904, 1932, 1953) au simplificat treptat scrierea pe baza principiului fonetic. în 1965 s-a stabilit utilizarea literei â pentru cuvintele din familia numelui etnic român (marcându-se grafic originea în lat. romanus), iar în 1993 s-a decis revenirea Ia grafia tradiţională cu â în interiorul cuvintelor şi cu u în formele sunt {suntem, sunteţi). 2. Disciplină lingvistică având ca domeniu ortografia (vezi 1). C.S. OSCILOGRAF Aparat care permite studiul variaţiilor de presiune ale vibraţiilor acustice în funcţie de timp şi de intensitate. Oscilografele au cunoscut continuu o evoluţie tehnică. Primele dispozitive transformau variaţiile de presiune în vibraţii mecanice (oscilograful lui P.J. Rousselot, 1880). Ulterior, aparatele de acest fel au transformat variaţiile de presiune ale aerului, captate de microfon, în variaţii de tensiune electrică. Recent, oscilografele catodice se bazează pe variaţii luminoase în ritmul variaţiilor semnalului electric, captate cu ajutorul unei camere de luat vederi. C.C. OSCILOGRAMĂ Reprezentare grafică; realizată cu ajutorul aparatului numit oscilograf, a variaţiilor de intensitate a mesajului vocal; oscilograma permite să se determine cu precizie structura unui sunet emis. C.C OSTENSIV,-Ă (DEFINIŢIE ~) Modalitate de a reda sensul unui cuvânt indicând fie cu mâna, fie în alt fel referentul* cuvântului respectiv: (aceasta este o vacă / o masă). A.B.V. OXIMORON Figură* sintnctico-semantică realizată ca asociere între doi termeni cu sensuri (aparent) opuse ori incompatibile; formă particulară a antitezei*. în sensul său restrâns, oximoronul este interpretat ca relaţie sintactică (determinare, coordonare) a două antonime* (O. Ducrot-Tz. Todorov); într- 366 OXITONrĂ o încadrare comparativă lărgită, el poate fi considerat variantă (sintagmatică) a antitezei (frastice/ extrafrastice): Cette obscure clarte qui tombe des etoiles m^această întunecată lumi-nozitate care cade din steleu(Comeille). ® Gele mai simple forme de oximoron se realizează prin coordonare sau prin determinare; Pot fi coordonate ori cel puţin introduse în acelaşi context antonime* propriu-zise; dar şi termeni incompatibili/incoordonabilidintr-un punct oarecare de vedere: ornamente frumoase si slute; eusunt mortul, eu groparii: Ascultări noaptea de safir si lut; Aşa e jocul, începe cu moarte (Arghezi). In raportul sintactic de determinare, oximoronul apare fie datorită contrastului dintre determinat şi determinant (muta şoaptă - Heliade; bulgări fluizi, moarte vie - Eminescu), fie unei opoziţii semantice existente între două determinări ale aceluiaşi determinat (,suferinţă, tu, dureros de dulce; ucigătoare visuri de plăcere - Eminescu; o undă... tot mai lămurit nedesluşită -Arghezi). Aceste variante epuizează clasele oximoronului identificabile dintr-o perspectivă restrânsă, o în poezia modernă, opoziţia constituită de oximoron tinde să se extindă şi asupra altor asocieri, care depăşesc simpla alăturare de antonime. Contraste de natură diversă se pot astfel identifica şi subsuma oximoronului în sens lărgit: a) asocierea între termeni concreţi şi abstracţi: si ţi-am golit de oaspeţi / viaţa, pragul, tinda; s-auzi In ce tăcere, / cu zumzete de roi, / frumuseţea si cu moartea / lucrează peste noi (Blaga); b) asocierea între afirmaţie şi negaţie, într-o expresie paradoxală: Ocări frenetici sunt o desmierdare / Şi desmierdarea deveni insultă (Eminescu); vezi şi PARADOX; c) epitetul" impropriu (vezi EPITET): alb auz (Barbu); lapte albastru (Blaga); d) sinestezia* (asociere de tip contrastiv între termeni care numesc aspecte senzoriale diferite): C-auzu-zm n-o să-l mai întuneci / Cu-a gurii dulci suflări fierbinţi (Eminescu); e) polarizarea, în context, spre două câmpuri semantice opuse: pe trupu-i alb o bubă pământească;/?/ ca o apă pură în care se ascund ! Nămolurile negre cu pietrele la fund (Arghezi); f) asocierea de termeni aparţinând la registre lingvistice diferite ca expresivitate*: (de ex.v un termen poetic şi unul vulgar / argotic): [fluturii) suave cârpe astrale (Arghezi): • Funcţia oximoronului este dublu interpretabilă, în sensuri diferite: se consideră fie ca acesta are funcţia de a marca brutal contrastele, fie dimpotrivă, că ar avea în text un rol conciliator al diverselor aspecte descrise ori al termenilor opuşi. în primul caz se demonstrează mai ales relaţia oximoronului cu antiteza, în cel de al doilea cu paradoxul* şi cu antifraza*. ® în unele limbi, oximoronul există în expresii idiomatice (Gh. Dragomirescu): e tare slab; e bun rău; vezi şi secvenţa curat caraghioz, curat mişel, curat murdar (Caragiale). MM. oxiton,-ă Cuvânt ^ Cuvânt care are accentul* pe ultima silabă: cânta, basmâ, noroc. • Accentuare ^ Manieră de accentuare a cuvântului, astfel încât accentul să cadă pe ultima silabă. Accentuarea oxitonă nu este specifică pentru limba română; majoritatea cuvintelor accentuate pe ultima silabă este alcătuită din verbe la infinitiv [cântă, tâceâ, citi, coborî') şi din substantive împrumutate din limba turcă [basmâ, cafeâ, bac lavă f halvâ). Tendinţa limbii române de deplasare a accentului către (ante)penultima silabă este evidentă în paradigma unor verbe: masori > măsuri, rămăserăm > râmâserăm. « Rimă ** Rimă masculină monosilabică: foc t noroc; vezi RIMĂ. Vezi şi ACCENT. MM. p •PACIENT 1. în teoria actanţială a Iui L. Tesniere, reprezintă unul dintre acţanţi*; în teoria cazuală a Iui Ch. J. Fillmore, reprezintă unul dintre cazuri* (vezi CAZU); în teoria rolurilor* tematice, unul dintre roluri. Este actantul / cazul / rolul cel mai intim legat de predicat, exprimând obiectul implicat sau rezultat din acţiune (ex.: citesc o carte; zidesc o casă), precum şi conţinutul sau obiectul unui eveniment psihologic (ex. mă uimeşte prostia). La Ch J. Fillmore, apare sub numele de obiect(ivY\ în GB*, sub numele de temă*. Sintactic, se realizează fie ca obiect direct, în construcţiile tranzitive active* (citesc cartea), fie ca subiect gramatical, în construcţiile pasive* (cartea este citită de...), în construcţiile verbelor psihologice* (mă uimeşte prostia; îmi place cartea). 2. în naratologie, rol* / funcţie actanţială (vezi ACTANT2) pe care un personaj / actor îl îndeplineşte în structura narativă a unui text; pacientul este personajul / obiectul asupra căruia se exercită acţiunea unui agent*. Celelalte două funcţii actanţiale sunt, în concepţia Iui V.I. Propp, agentul şi beneficiarul\ Datorită faptului că orice acţiune narativă implică în mod necesar o prezenţă animată (vezi definiţia NARAŢIEI), secvenţa narativă este fragmentată în enunţuri ca: Vrăjitoarea îl învinge pe Ivan sau Ivan aruncă oglinda fermecată; acestea presupun intervenţia unui agent şi a unui pacient (ori obiect). Rolul de pacient este gramatical marcat atât de fraze la diateza activă (Ivan o ajută pe fata împăratului), cât şi de formulări pasive (Zmeul este omorât de Făt Frumos). G.P.D. (I); MM. (2). PALATAL,-Ă 1, Localizare specifică rostirii anumitor sunete (vocale* sau consoane*). 2. Vocală ^ Vezi ANTERIOR,-OARĂ2; PREPALATAL,-Ă. 3. Consoană -Consoană a cărei rostire presupune crearea unui obstacol la nivelul palatului (dur sau moale). în funcţie de punctul din zona palatului dur în care se produce fie o ocluziune, fie îngustarea maximă a canalului* fonator, se distinge între consoane prepalatale (anteropalatale; în română, fricativele* /ş, j/ şi africatele* /c, g[) şi palatalele propriu-zise (mediopalatale; în română, oclu-sivele* /Ic, g7). în zona palatului moale sunt articulate consoanele velare*, numite şi postpalatale (în română, oclusivele /k, g/). 4. Serie* de localizare, distinsă atât în cadrul clasificării* articulatorii* a vocalelor, cât şi în cadrul clasificării articulatorii a consoanelor. în română, include vocalele /e, i/, respectiv, consoanele /ş, j, c, g, k', g7. Velarele sunt considerate, de obicei, o serie aparte. L.I.R. PALATALIZARE 1. Caracteristică a unor consoane de a prezenta o articulaţie suplimentară palatală (vezi (ÎN)MU-IAT, PaLaTALIZAT). Există grade diferite de palatalizare a consoanelor, în funcţie de gradul de apropiere a limbii de bolta palatului. (în)muierea* consoanelor reprezintă cel mai avansat grad de palatalizare, presupunând o ocluziune completă a limbii pe palat. 2. Modificare a articulaţiei de bază a unui sunet, produsă în anumite condiţii. în cazul vocalelor - transformarea lor în vocale (pre)palatale*. Fenomenul se înregistrează, dit ex., în istoria idiomurilor galoromanice (lat Jire y; murus > ff. mur). De obicei însă, priijrîntr-o talizare se înţelege deplasarea loculuk contra-culare al unei consoane din orice, 37 te uram palatul dur. Această modificare s^ăci te iubesc majoritatea cazurilor, sub ini?ea figurii se află următor (primar sau secunda^ termeni (cuvânt / în evoluţia diverselor lintfţeles în sensul său laritate regională. Palat^sens figurat, astfel încât un proces^complex, fSă fie inedită şi paradoxală, De ex., în trecer® paradoxul se deosebeşte de romanice s-a pgjg are comun asocierea apa-velare (/k, g/j^aste; însă, pe când oximoronul M8 Mi.muzfli,-Â sonantelor /l/ şi /nA Pentru oclusivele velare şi dentale; deplasarea locului de articulare spre palat a fost urmată de dezvoltarea unei articulaţii fricative, care a condus spre transformarea acestor consoane în africate. în română, rezultatul unui prim grup de fenomene de palatalizarea fost crearea africatelor dentale /ţ ; d/,iar rezultatul unor palatalizări ulterioare; crearea africateior prepaîatale /c; g A în numeroase dialecte şi graiuri, toate consoanele din seria* labialelor* (inclusiv labio-dentalele) sau numai unele dintre ele apar palatalizate. Stadiile de palatalizare înregistrate în dialectele şi graiurile române de ex., sunt diverse: fie stadii mai puţin avansate, de grup consonantic ([pK, bg, mii, fK, vy]), fie stadii finale, de consoană simplă ([K, g, rî, K, y,s, z]). Prezenţa lui iot determină dezvoltarea unui element fricativ palatal după labială; acesta se poate transforma ulterior în oclusivă palatală, iar apoi la-biala poate fi eliminată diri grupurile consonantice create. în dacoromână, palatalizarea afectează regional şi oclusivele dentale /t, d/, transformate fie în oclusive palataje (notate prin [t’, d*]), fie în africate prepaîatale (notate prin [c, d). l.lr. descriptiv. De exemplu, în descrierea unei toalete (pantonim), termenului central i se subordonează ■ în text alte elemente descriptive, apartenenţe la acelaşi câmp semantic*: rochie, catifea, decolteu, dantelă, garnitură> guler, evantai etc.: Anna nu era îmbrăcată într-o rochie violetă, cum şi-o închipuise Kitty; ci într-una de catifea neagră, cu wtt decolteu mare (;.) Rochia avea o garnitură de dantele veneţiene. Pe cap, în părul negru, natural, purta o mică ghirlandă de pansele. Avea o ghirlandă asemănătoare şi pe cordonul negru al rochiei; mfre dantele albe. (...) Nici rochia aceea neagră cu dantele vaporoase nu-ţi atrăgea pred mult atenţia,Toaleta era numai cadrul (Tolstoi). % îii pasajele descriptive mai ample, fiecare dintre elementele subordonate pantdhi-mului în descrierea-cadru se poate constitui; la rândul său, în pantonim pentru descrierea derivată. De exemplu, pentru o descriere-cadru al cărei pantonim ar fi privelişte, câmpul semantic se poate compune din seria: deal, drum, gard, casă, grădină etc.; într-o extindere a descrierii, termenul grădină devine el însuşi pantonim, dezvoltând o nouă serie lexicală: flori, pomi, tufişuri, iarbă, alei etc. Veri DESCRIERE; PALATALIZAT,-A (CONSOANA ~) în unele lucrări, denumire sinonimă cu consoană (jn)muiată*. în alte lucrări; se admite existenţa uneit consoane: în cazul consoanelor palatalizate, limba se apropie de palat in grade diferite, dar nu execută o ocluziune completă; între partea anterioară şi cea poşterioară a bolţii palatului se creează un culoar îngustat. Consoana propriu-risă se află într-un contact strâns cu elementul palatal următor, care produce articulaţia suplimentară, fără însă a fuziona cu acesta, aşa cum se întâmplă în cazul consoanelor (în)muiate. Consoanele palatalizate se opun consoanelor dure. în româna literară, există alofone* palatalizate ale consoanelor, care se realizează înaintea vocalelor prepaîatale. Vezi şi PALATALIZARE. L.LR. PALINDROM Vezi ANAGRAMĂ. PANTONIM în teoria descrierii*, termenul unificator din punct de vedere semantic, prezent ori absent din text, care numeşte subiectul / tema* unui fragment MM. PARABOLĂ Figură de gândire bazată pe analogie, specie de alegorie*, în care o anumită teză ori afirmaţie se ilustrează printr-o scurtă naraţie simbolică; parabolă reprezintă o figură de compoziţie atunci când naraţia care o cuprinde este independentă şi urmată de o concluzie morală ori religioasă. Parabola biblică (preluată în numeroase variante de literaturile modeme) constituie exemplul tipic de parabolă compoziţională (parabola „fiului risi-pitor“, a „seminţei4*, a „bunului samaritean41 etc.): Isus a spiis pilda aceasta: „Semănătorul a ieşit să-şi samene sămânţa. Pe când sâmăna el, o parte din sămânţă a căzut pe lângă drum: a fost călcată în picioare şi au mâncat-o păsările cerului. O altă parte a căzut în mijlocul spinilor; spinii au crescut împreună cu ea şi au înecat-o. O altă parte a căzut pe pământ bun şi a crescut, şi a făcut rod însutit. “ După ce a spus aceste lucruri, Ii sus a strigat: „Cine are urechi de auzit să audă(...) Iată ce înţeles are pilda aceasta: „ Sămânţa este Cuvântul lui Dumnezeu" (Luca, 8). Veri ALEGORIE; SIMBOL. MM. PARADIGMATIC,-Ă 1. Relaţie ^ în teoria structuralistă a relaţiilor*, desemnează relaţiile de tipul disjunctiei logice (de tipul «sau...sau»), adică relaţiile dintre termeni alternativi, acei termeni care nu^poT apărea simultan-în acelaşi context. în terminologia lui F. de Saussure, corespunde relaţiilor Asociative* sau dintre termeni „in absentia**; în i ieiininologia Iui L, Hjelmslev, corespunde corelaţiilor* sau funcţiilor* din cadrul sistemului*. Se (fiecare termen omonime*); se * de număr a aer elevul-elevii.' texte din care i (vezi şi CATEC NE). 2. într-c clasa termen acelaşi context” intrând si formând clase de ^LEUSM 371 }$u / Şi m-am S Je-l-arpara, p jigălbenit ’2 8 I 2>pulară CC s ^ ~ 5 o. nu C3 1C3 •—> rj &0 ; dti; § S §ta in iciub.» j. substituţie*. în aceasta opune relaţiei de tip sintagmatic*.- © Un principiu-general structuralist postulează că orice unitate/ lingvistică, indiferent de nivel* (fonologie, mor/ fologic, sintacticTlexical), se angajează simultan în relaţii par^dîgnTatice şi sintagmatice şi că individualitatea fiecăreia este dată de cele două tipuri de relaţii. Astfel, morfemul gramatical de gerunziu*, realizat în română ca -ând (cântnnd) sau And (citind), intră în acelaşi timp în relaţie paradigmatică cu alte morfeme flexionare ale clasei verbului şi în relaţie sintagmatică cu radicalii* de tip verbal. 2. Axa ^ Ansamblul relaţiilor paradigmatice (vezi 1) dintr-o limbă. Pentru L. Hjelmslev, axa paradigmatică include trei tipuri de relaţii: complementaritate*, specificare*, autonomie* şi caracterizează sistemul*; are ca pandant, în planul procesului*, axa sintagmatică. Pentru funcţionalişti, în special pentru A. Martinet şi şcoala lui, axa paradigmatică este mai importantă decât cea sintagmatică, pentru că ea evidenţiază, în fiecare punct al lanţului lingvistic, inventarul posibilităţilor de alegere, alegerea fiind dictată de informaţia / funcţia diferită pe care o procură fiecare element ales. Vezi si RELAŢIE; SINTAGMATIC. G.RD. accepţie, în lexic se admit paradigmele lexico-s semantice, care reunesc termenii unui cTrrfp* lexico-semantic (vezi, de ex., paradigma numelor de culori sau a numelor de rudenie), şi paradigmele antonimiee*, iar, după unii cercetători, şi cele sinonimice* (vezi paradigmele antonimice: bolnav-sânătos; dragoste-ură şi paradigma sinonimică: vorbăreţ-guraliv-limbut—locvace). La nivel sintactic, se vorbeşte, în aceeaşi accepţie, despre paradigmele funcţiilor sintactice* (sau ale părţilor de propoziţie*), reunind realizările diferite ale fiecărei funcţii. Paradigma subiectului, de ex., reuneşte în română substantive în nominativ, substitute ale acestora (pronume şi numerale), precum şi echivalentele lor sintactice: construcţii nominalizate, forme verbale nepersonale (infinitiv, supin sau chiar gerunziu), propoziţii subiective conjunctionale si relative (vezi si PARADIGMATIC). G.P.D. PARADOX Figură* de stil realizată sub forma reunirii a două idei în aparenţă ireconciliabile: Pour reparer des ans Pirreparable outrage --„Ca să repari ireparabila ofensă a anilor*1 (Racirie). © Gramatical, PARADIGMĂ 1. în limbile cu flexiune*, reprezintă ansamblul formelor flexionare ale aceluiaşi cuvânt, cuprinzând totalitatea variaţiilor de flexiune pe care un cuvânt flexibil, într-o limbă dată, le poate avea, forme ale declinării* cuvântului sau ale conjugării* Iui, după cum cuvântul ^considerat aparţine clasei numelui sau verbului. în sens mai restrâns, reprezintă ansamblul formelor unui cuvânt flexibil care exprimă variaţiile unei singure categorii gramaticale*. Astfel, se vorbeşte despre paradigma substantivului elev, incluzând în română şi articularea, adică formele: elev, elevi, elevul, elevului, elevule, elevii, elevilor paradoxul se poate constitui: a) într-o propoziţie ale cărei părţi se contrazic: germ. Einntal ist Keinmal - „o dată e [ca] niciodată**; In fiecare sunet tăcerea ta se-aude (Arghezi) sau b) într-o frază în care regenta se află în aparentă contradicţie cu subordonata / subordonatele: Şi te uram cu-nversunare I Te blestemam, căci te iubesc (Eminescu). Semantic, justificarea figurii se află în faptul că cel puţin unul dintre termeni (cuvânt / propoziţie) nu trebuie înţeles în sensul său propriu, ci presupune un sens figurat, astfel încât semnificaţia asocierii să fie inedită şi paradoxală, dar nu imposibilă. © Paradoxul se deosebeşte de oximoron*, cu care are în comun asocierea aparentă de contraste; însă, pe când oximoronul 370 PARAFRAZA alătură în context doi termeni cu sens opus, paradoxul reprezintă O: asociere logică între două fragmente de enunţ Figura se bazează întotdeauna pe stricta dependenţă semantică faţă de context a elementelor sale/ căci paradoxul este; de -.^fapt^p-iaparenf^de.contradicţiefvneutralizatăla o mai profundă analiză; vezi lat Festina lente-,;grăbeş te-te încet? « Funcţia paradoxului ca figură: este asemănătoare cu aceea a chiasmului*, căci paradoxul poetic dă textului o valoare sentenţioasă, figura fiind: utilizată atunci când în intenţia autorului se află o exprimare aforistică / filozofică; Este oare ceva mai plin de înţeles ca neînţelesul? (Blaga). MM. PARAFRAZĂ 1. Operaţie metalingvistică (vezi METALIMBAJ) sau lingvistică, realizată prin producerea unei unităţi discursive semantic echivalentă cu altă unitate produsă anterior. Parafraze pot fi para-sirionimele*, definiţia* lexicografică sau reformu-larea unei fraze păstrându-i-se sensul aproape intact Parafraza poate fi o activitate de substituţie naturală (adică non-ştiinţifică), dar şi una ştiinţifică. ® în Iexicografie*, definiţia cuvân-tului-intrare este alcătuită din una sau mai multe parafraze. Cuvâhtul-ihtrare va avea atâtea parafraze câte accepţii are, condiţia fiind ca parafrazele să nu fie sinonime între ele. ® Parafraza se manifestă şi Ia nivelul frazelor; de ex., construcţia activă (elevul citeşte cartea) reprezintă o parafrază a construcţiei pasive (cartea este citită ffe elev). Gramatica generativă este, în mod esenţial, o gramatică a parafrazei; o clasă de parafraze se caracterizează printr-o structură de adâncime* unică,'generată de un ansamblu de parafraze care îi corespund în structura de suprafaţă*. Dincolo de retorică, în lingvistică parafraza nu se delimitează prin criterii precise şi consecvente. 2. în retorică, figură* de gândire, apropiată de acumulare*, prin care se dezvoltă şi / sau se reformulează în aceeaşi frază mai multe (variante ale unor) idei aparţinând aceluiaşi nucleu semantic.:• Parafraza se bazează pe realitatea lingvistică ce face ca, în fiecare limbă, unui enunţ să-i poată corespunde mai multe enunţuri, parţial sau contextual sinonime (vezi TEXT). Este însă dificilă stabilirea gradului de sinonimie* dintre două enunţuri. ® Nu orice parafrază este figură de stil. Cu valoare expresivă, comentariile sau dezvoltările prin parafrază sunt retorice şi specifice discursului oratoric, textului poeziei ori prozei descriptive: Doctorul Tucia (...) avea una din acele figuri cari plac şi se par frumoase la întâia vedere; mai cu seamă pentru un nefizionomist, dar resping pe uiv cunoscător prin un nu-ştiu-ce egoistic, mârşav, viclean; un nu-ştiu-ce săpat în liniile frunţii, în îndoitura nasului, în trăsăturile buzelor, în schimonsitura zâmbetului; în focul ochilor;! maii In sfârşit, un nu-ştiu-ce întipărit în toate deodată şi cu neputinţă de a se analiza în amănunţime (Hasdeujk Vezi şi PERIFRAZĂ^: v vM* ■>'..v A.BV.(1);MM. (2). PARALELĂ în clasificarea tematică a descrierilor* (P. Fon-tanier), formă compoziţională care alătură două descrieri, consecutive sau amestecate; paralela apropie două obiecte cu scopul de a se reliefa asemănarea ori deosebirea dintre ele. Este o formă de descriere ilustrată în Antichitate de Plutarh (Vieţile paralele); literatura modernă foloseşte procedeul încadrat în contexte mai restrânse. Ex.: O clipă mi se năzări căjolosindu-se de învălmăşeala unei cirezi tâmpe de malaci, se strecuraseră într-un ţarc două fiare hămesite. Era un a din ace le împ erech eri strânse, da tori te de obicei vidului, aşa strânse că de la un dinp nu se mai pot închipui singuri cei ce le alcătuiesc. De bună seamă tot viţiul trebuia s-o fi înnădit şi pe aceasta, căci altceva ce ar fi putut apropia doi oameni atât de deosebiţi? Unul în vârstă, cănit şi ferchezuit la deznădejde, purta pe im trup înţepenit dar zvelt încă, un cap cum veacul nostru nu-şi mai dă cazna să plăsmuiască şi părea chiar întors din vremuri de altădată acel chip aprig ale cărui trăsuri semeţe purtau pecetea răzvrătirii şi a urii. Celălalt, mai tânăr mult, coclit însă şi buhav, care legăna pe nişte picioare subţiri arcuite în afară o burtică ascuţită, oglindea pe faţa-i rânjitoare şi botoasă josnicia cea mai murdară. Cel dintâi, foarte re-ce, îşi rotise încet privirea posomorâtă pe deasupra capetelor, celui de al doilea îi jucau fără astâmpăr ochişorii vioi şi refecaţi sclipind de vicleană răutate. în tot, impresia ce o da acesta din urmă era numai în paguba lui, iar alăturarea de domnul cel trufaş făcea să-i reiasă şi mai respingătoare mutra obraznică de marţafoi (Mateiu Caragiale). ® într-un exces de clasificare, PARALELISM 371 retoricile din secolul al XlX-lea disting două focu, / Mi-am lăsat casa şi locu / Si m-am tipuri de paralelă: similitudinea - paralelă între îngălbenit ca socu. // De urât, bate-l-ar para, două obiecte sau personaje considerate sub ra- Mi-am lăsat locu şi ţara / Şi m-am îngălbenit portul asemănărilor dintre ele; disimilitudinea - ca ceara. Ca şi în poezia cultă, în lirica populară paralelă între două obiecte diferite ori prezentare i paralelismul constituie elementul organizator nu a aceluiaşi obiect privit sub două aspecte diverse; \ numai la nivel sintactic, ci şi semantic; există exemplui din Mateiu Caragiale aparţine acestui \astfel, după raporţiil...„s£mantic stabilit între ultim tip. Vezi DESCRIERE. MM. PARALELISM (~ SINTACTIC/ GRAMATICAL) Figură sintactică realizată prin reluarea simetrică â unor unităţi sintactice sau metrice (numite membri) într-un context de dimensiuni variabile (propoziţie / vers, frază / strofă, succesiune de propoziţii/fraze alăturate). Cele două condiţii ale dispunerii membrilor în paralelism sunt repetiţia şi simetria: O! desmiardă, pân-ce fruntea-mi este netedă si lină, / O! desmiardă, pân-eşti jună ca lumina cea din soare, / Pân-eşti clară ca o rouă, pân-eşti dulce ca o floare, / Pân’ nu-i faţa mea zbârcită, pan’ nu-i inima bătrână (Eminescu). « în ansamblul figurilor retorice, paralelismul trebuie privit ca o figură emblematică, realizată contextual în diverse variante, m: în funcţie de /u/rnoni/Tmităţilorrepetate şi de poziţia lor în structura frazei. Astfel, numeric - paralelismul se clasifică în: bimembru, trimembru, cvadrimembru, multiplu (repetiţie*, enumerare*); poziţional - în: anaforă*, epiforă*, anadi-ploză\ epanadiploză*, chiasm* (vezi şi FIGURA). © Paralelismul a fost asociat întotdeauna cu ideea de poezie, atât cu creaţia populară, cât şi I cu formele primitive ale poeziei culte (ebraică biblică, orientală veche, medievală europeană). R, Jakobson precizează astfel independenţa dintre paralelism şi textul poetic: „trebuie să ţinem permanent seama de faptul irecuzabil că, la toate nivelele limbii, esenţa - în poezie - a tehnicii artistice rezidă în reveniri repetate". © în poezia populară, paralelismul constituie o figură structurantă a textului; el poate avea un număr diferit de membri - cel mai adesea 2-3, alcătuiţi din 1-3 versuri fiecare -, dar în folclorul românesc, de ex., paralelismul poate cuprinde construcţii ample, cu până la 9 membri (clasificare şi exemple la Liliana Ionescu-Ruxăndoiu): Cu umbra mă răcoreai, / Cu tulpina m-ascundeai / Si cu frunza mă-nvăleai; De urât bate-l-ar i 7 termeni, paralelisme sinonimice {inimioară cu dor mult, / N-aiiaiunieriicrezămant / Inimioară cu dor mare, / N-ai la nimenea crezare), anto-nimice (Ţie, mândră-ţi cântă cucul, / Da mie-mi îmbine tunul. // Ţie-ţi cântă păsărele, / Mie puşti mitraliere) şi enumerative (Am beut din tin-o dată, / Şi-am lăsatmămaşi tată // Am beut de două ori, / Şi-am lăsat fraţi şi surori). ® înî literatura cultă, paralelismul a apărut dini Antichitate şi a caracterizat textul poetic de la! poezia biblică până în perioada contemporană. Figura nu se limitează la reluarea membrilor simetrici într-o acoperire lexicală identică, ci poate afecta structura sintactică a frazei / frazelor fără ca repetiţia că fie extinsă în mod obligatoriu şi asupra cuvintelor^ propriu-zise. în această accepţie lărgită a figurii sintactice, conform căreia orice formă de simetrie este un amestec de invariante şi de variabile, pot intra în paralelism elemente aparţinând de toate nivelurile limbii: a) unităţile de versificaţie (versul*, dar şi emistihul*): Ce privelişte de jele pentru inimi sâmţâtoare - / Acest trup lungit pe ţărnâ şi lipsii de-a sa suflare, l Acei ochi tiegri ca mura, acea gură ca robi nul, / Acel sân ca trandafirul, acei grumazi albi ca crinul, f Acele mâni ca zăpada, acele fragede braţă (Conachi); Măcar câteva crâmpeie, I Măcar o ţandâră de curcubee, i Măcar niţică scamă de zare, / Niţică nevi-novăţie, / Niţică depărtare (Arghezi). b) figurile fonetice / de sunet; corespondenţele fonetice apar de obicei între cazurile directe şi cele oblice ori între derivate diferite sau paronime*: Că-i visul unei umbre şi umbra uma vis; Repaos lung la lunga mea durere (Eminescu); Hai in zbor de şoarec sur (...)!Pe arc torsfără cusur / îndoieşte şi întinde / Zborul tău de şoarec sur (Barbu); c) categoriile gramaticale (număr, caz / funcţie sintactică, persoană, timp, mod, diateză); paralelismul acoperă astfel o dublă realizare gramaticală, morfologică şi sintactică: Eu văz în tine pe-mplinitorul / Acelii drepte urgii cereşti, I Eu văz în tine pe păzitorul / Vechii restrişte cei strămoşeşti (Heliade); De-aş fi paşă 372 PARÂLINGVISTlCrĂ sau vizin / N-aş avea sileafdefir (...). / Aş veni la voi aici /Cuo ceată de voinici ! Si-as fura, făr-de păcat / Fata popii din Galaţi (Bolin-tineanu); Zică toţi ce vor să zică, / Treacă-n lume cine-oŢreee (Eminescu); Ce s-a mutat, ce s-a pierdut / Din timpul viu în timpul mut (Blaga); Pierdut e totu-n zarea tinereţii / Şi mută-i gura dulce-a altor vremuri(Eminescu); Din acest punct de vedere* paralelismul poate fi dublu; atunci când simetria-cadru se realizează între două Versuri- iar în interiorul acesteia apare simetria celor două emistihuri, în paralelism direct sau încrucişat: Tu veneai de sus, / eu veneam de jos. / Tu soseai din vieţi, / eu veneam din morţi (Arghezi) - ex. care întruneşte paralelismul persoanei, al timpului, al determinărilor contrastive duble, al versului şi al emistihului); d) modelul sintactic al sintagmei / propoziţiei / frazei, independent de acoperirea sa lexicală: An cu an împărăţia tot mai largă se sporeşte, / Iară flamura cea. verde se înalţă an cu an. / Neam cu neam urmându-şi zborul şi sultan după sultan, / Astfel ţară după ţară drum de glorie-şi deschid (Eminescu); Scuturarea frunzelor nu l-a îngropat, / Vântul nu l-a înecat, / îngheţul nu l-a împietrit, / întunericul nu I-a înnegrit (Arghezi); e) cuvintele izolate, cu antrenarea unui raport semantic între ele: Arătatu-i-am iubire, ochii ei posomorăsc, / Arătatu-i-am răceală, pe loc să sălbăticesc (Conachi); Ce sufăr mi se pare că fi este de durere. I De faţă-n tot ce naşte, de faţă-n tot ce piere» / Apropiată mie şi totuşi depărtată, / Logodnică de-a pururi; soţie niciodată (Arghezi); f) semnificaţiile membrilor, fie în opoziţie de tipul animat / inanimat; pozitiv / negativ, fie în reluări sinonimice (vezi supra, ex, din lirica populară): apar, astfel, paralelismul antitetic şi cel sinonimic: La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă (/«.) / Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns... / Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns (Eminescu); Este timpul reînvierii, este timpul re’nnoirei (Alecsandri); g) figurile semantice (tropii*) sau cele sin-tactico-semantice (poliptoton*, parigmenon*); vezi, de ex., paralelismul metaforic în: Inima mi-e drumul cu ploile, / Mi-e drumul cu praful şi oile, (...) / Mi-e via strâmbă pe har aci, / Mi-e satul cu câinii, mi-e bătătura, / Cenuşa din brazde şi arătura, / Mi-e cireada care paşte pământ;i Mi-e cârdul de ciori din vânt. I Mi-e bivolul sculat din noroi (Arghezi). Din aceste paralele apare uneori aforismul*, care conservă schema gramaticală, lexemele modificate aflându-se în raport sinonimic sau antonimie; Glossa de Eminescu ilustrează amplu acest tip de p ăralelism: Vreme trece, vreme vine / Toate-s vechi rf nouă;toate; ! Ce e rău şi ce e bine / Tu te-ntreabă socoate. • Tendinţa poeziei modeme este de a şterge limita dintre tipurile de paralelism realizate în variate forme si la diferite niveluri ale limbii; extinzând figura până la a o transforma în procedeu esenţial de organizare a textului, rafinat amestec de valori pur siniactice şi implicaţii semantice. în acelaşi timp, schemele retorice nu mai sunt foarte fixe (vezi FIGURĂ), căci construcţiile sintactice care alcătuiesc paralelismul prezintă o oarecare mobilitate faţă de modelele clasice, formele acestuia (anafora, epifora, anadiploza, epanadiploza şi chiasmul) nemaiputând fi identificate cu precizie. Rezultă o amplificare a rolului structurilor paralele -la nivelul generai al textului întrucât simetria tinde să depăşească limita propoziţiei / frazei şi să achiziţioneze funcţia de mijloc compoziţional extrafrastic, organizator al secvenţelor de fraze; astfel, în poezia modernă paralelismul poate cuprinde întregul text; se pot cita, în acest sens, poeme de Arghezi (din Cuvinte potrivite) şi, mai ales, numeroase dintre postumele lui Blaga. • Forma cea mai amplă a paralelismului este refrenul*. Vezi FIGURĂ; REFREN; REPETIŢIE; TEXT. MM. PĂRALINGVISTIC, Ă (ELEMENT ~) Element prezent în procesul comunicării* verbale orale*, aparţinând nivelului structurării fonice a enunţurilor. Elementele paralingvistice nu constituie însă nici unităţi segmentale*, nici unităţi suprasegmentale*. Aparţin acestei categorii aspecte legate de calităţile vocii şi de „vocalizareau propriu-zisă: timbrul, volumul şi inflexiunile vocii (şoptită, stridentă, şuierătoare, murmurată, mormăită), tonul, cursusul, ritmul, tăieturile cuvintelor şi ale frazei, pauzele, modul de articulare a sunetelor. Ele nuanţează expresia, permiţând transmiterea unor semnificaţii suplimentare sau chiar modificarea sesului literal al enunţurilor. Elementele paralingvistice oferă receptorului* repere utile pentru decodaj*. LJ.R. PARANTEZĂ 373 PARANTEZĂ [(...)] / [[.••]] / [«...»] 1. Semn de punctuaţie*. în româna contemporană standard, parantezele numite rotunde [(,..)] izolează de regulă: a) cuvinte, propoziţii, fraze, semne de punctuaţie ce exprimă o informaţie suplimentară, un comentariu sau o atitudine a vorbitorului faţă de cele enunţate - recunoaşte o artă veche: [(]futurismul, expresionismul, cubismul; dadaismul[)]şi o artă nouă ce începe cu integralismul (E. Cbvinescu); voia să clea examen de a Vil-a [(]![)] {G. Călinescu) - b) indicaţii scenice - Sineşti [(Jcu o mânie ascunsă, sever[)]: Nu înţeleg ce vrei să spui,., (Camil vPetrescu) - c) componente ale cuvintelor (în stilul ştiinţific -pom[(]i[)]~ paranteza indicând aici alternativa şi ierarhizarea formelor cuvântului. în situaţiile (a), (b), notează o pauză* în rostire şi o intonaţie caracteristică. Atunci când izolează explicaţii sau completări, alternează cu linia de pauză şi cu virgula*, evitându-se repetiţia şi procedeul parantezei în paranteză. Parantezele numite drepte, franceze sau croşete [[...]] marchează în text: a) inserările ce nu aparţin autorului -f[[]ilozof[][f(MaioTescu) - b) omisiunile ce nu aparţin autorului şi lacunele, semnalate prin puncte de suspensie (vezi PUNCT). 2. Semn grafic convenţional în lucrările ştiinţifice. Parantezele drepte indică: a) transcrierea fonetică - ă [[]a[]] - b) o trăsătură semantică şi/sau gramaticală - [[] + animat []], [[] + timp []] - c) elementele asupra cărora se atrage atenţia (vezi indicarea semnelor ortografice*, de punctuaţie şi a altor semne grafice convenţionale în lucrarea de faţă). Parantezele numite unghiulare sau ascuţite [<...>] în general marchează inserări ce nu aparţin autorului: Tată[<]l[>] (Codex Sturdzanus); în concurenţă cu parantezele drepte. 3. Secvenţă (susceptibilă de a fi) cuprinsă între paranteze (vezi 1, 2). Punctul*, semnul de exclamaţie*, semnul de interogaţie* ce marchează sfârşitul propoziţiei / frazei dintre paranteze (vezi 1, 2) se plasează în faţa ultimei paranteze: [QDefapt, istroromâna este un dialect al limbii române care se destramă, după ce a devenit un idiom mrn[,)] (Ai. Rosetti). Nu se Iasă pauză albă între paranteze (vezi 1,2) şi elementele pe care ie încadrează, între ultima paranteză şi semnul de punctuaţie imediat următor (exceptând linia de pauză), între parantezele din interiorul unui cuvânt şi literele* care le precedă şi / sau le urmează în cuvântul respectiv. 4. în modelele formale GG* şi GB\ parantezele drepte sunt utilizate alături de arbori* pentru reprezentarea grafică a ierarhiilor structurale, parantezele cuprinzând sub formă lineară ceea ce arborii prezintă în spaţiu, pe mai multe niveluri. Se includ în aceeaşi paranteză componenţii dominaţi de acelaşi nod*; există şi tehnica indicării, printr-un simbol înregistrat în stânga parantezei, a nodului dominant, deci a nodului imediat superior. Vezi, de ex., reprezentarea fragmentului propoziţional dintr-o frază complexă tranzitivă: Ioni speră [p, că [p [Gn ejevii luij [GV reuşesc lcprep examen)j]]], 5. în retorică, figură* de construcţie cu implicaţii semantice, formă de hiperbat*, care se realizează prin intercalarea în enunţ a unei propoziţii / unui cuvânt străine de construcţia iniţială a frazei; de obicei, această întrerupere a fluxului sintactic normal cuprinde o reflecţie, o sentinţă sau o reacţie emoţională şi posedă intonaţie independentă: Mais un fripon d'enfant (cet âge est sans pitie) / Prit la fronde, et df un coup tua plus d'â moitie / La volatille malheureuse - „Dar un ştrengar de copil (vârsta aceasta e fără milă) / Luă praştia şi, dintr-o lovitură, aproape ucise / Nefericita zburătoare" (La Fontaine). Vezi HIPERBAT. C.S. (1-3); G.RD. (4); MM. (5). PARASINONIMIE Identitate parţială a două sau mai multe lexeme* (sau cvasisinonime) care se pot substitui numai în anumite contexte*: dur este sinonim cu aspru numai în contextele om, vorbe; uscat cu deshidratat numai în contextele faţă, ten. ® Unele exemple de parasinonimie privesc diferenţele de registru* stilistic chiar pentru termeni* specializaţi: de pildă, gălbinare, sinonim prin conţinutul semantic cu hepatită, nu îl poate substitui pe acesta decât în limbajul* familiar şi nu în cel literar-şti-inţific. o Parasinonimie nu este un termen frecvent în lingvistica românească; cei care îl utilizează consideră că nu există sinonime decât la nivelul sememelor*, deci m limbă*, nu în vorbire*. A.B.V. PARATAXĂ 1. Raport sintactic de coordonare*, realizat prin simpla alăturare a unor elemente având aceeaşi funcţie în propoziţie (Caietul, cartea sunt necesare elevului) sau a unor propoziţii de acelaşi fel 374 PAR IG IVI E N O N înfiază {Mănâncă r doarme tot timpul, nu ştiu ce sămă fac); din punct; de vedere ortografic, între aceste elemente este obligatorie virgula. Adesea, parataxa se utilizează într^o relaţie de coordonare! complexă;: când primii termeni sunt numai alăturaţi, iar ultimii doi sunt legaţi printr-o conjuncţie coordonatoare (de exv; copulativă): Cartea, caietul şi creionul sunt necesare elevului;Mănâncă; doarme şi se plimbă tot timpul; Svx; juxtapunerea 2> în retorică; vezi ASINDET; ELIPSĂ. ' . CC. PARIGMENON Figură* lexico-sintactică (formă de repetiţie*) realizată prin utilizarea în enunţ a mai multor derivate de la acelaşi radical"; Şi Narcis, vă-zându-şi faţa in oglinda sa, izvorul, i Singur fuse îndrăgitul, singur el Îndrăgi torul (Eminescu). în limbajul curent, complementul* intern este o formă de parigmenon: am visat un vis, am scris o scrisoare. Prin reluarea radicalului, parigme-nonul se încadrează figurilor etimologice, ca şi poliptotonuP (vezi FIGURĂ), e Destul de limitat ca efect, parigmenonul poate fi sursa antitezei*, în secvenţă afirmativ-negativă: De-atuncea câte nu s-au lămurit şi câte I N-au început a se nelă-muri (Philippide); la seama, sire, I Cîntăreşte-ţi necântăritele cuvintele (Minulescu); Descuie şi încuie, deschide ri închide / Cu chei palide şi livide (Arghezi). Vezi si POLIPTOTON. MM, PARpNIM(E) Cuvinte foarte asemănătoare ca formă (gr. para „lângă, aproape de“ + onoma „riume“), dar deosebite în ce priveşte sensul. • Diferenţele de formă se situează: a) la începutul cuvântului: enerva „a deveni nervos44 / inerva „în medicină, a produce o stare de excitaţie a unui organ sau ţesut4*; eminent „foarte bun44 / iminent „inevitabil44; investi „a plasa mijloace materiale într-o întreprindere44 / învesti „a acorda cuiva în mod oficial un drept44; insera „a introduce, a adăuga ceva la un text44 / însera „a veni seara44; b) în interiorul cuvântului: albastru „culoare44 / alabastru „o varietate de piatră44; conjunctură „împrejurare44 / conjectură „presupunere, supoziţie44; evalua „a preţui44 / evolua „a se schimba, a se dezvolta44; calitate „totalitatea însuşirilor care definesc un lucru44 / caritate „atitudine plină de generozitate faţă de cineva44; covertă „parte superioară a unei nave44 / cometă „în trecut navă de;război44; corobora „a sprijini, a consolida44 / colabora ^ participa alături de alţii la o activitate44;: c) la: &iala cuvântului: atlas (geografic) / numele unei ţesături44; a/ma/ „în fiecare an4^ anuală44; orar „program44 / oralcare se transmite verbal44; orî-ginalcareiese din comuni/originarcare este de loc din..;44 « între paronime se manifestă o atracţiei (paronimică), care face ca termenul mai frecvent în limbă să-l atragă pe cel mai puţin cunoscut, substituindu-i-se: termenul tehnic şasiu (fr. chassis) e incorect înlocuit de banalul saşiu (de origine turcă). • în cazul unor paronime intervine etimologia populară": din neologismul* remuneraţie (fr, remuneration) cu sensul „plată, răsplată, retribuţie, onorariu44 s-a creat printr-o falsă apropiere de sens (, .numărarea banilor44) paronimul remuneraţie (Caragiale). Pentru analiză şi exemple, vezi Th. Hristea. A.B.V, PARONIMIE Relaţia dintre două paronime*. A.BY. PARONOMAZĂ / PARONOMASIE Figură lexico-sintactică în care sunt apropiate două cuvinte paronime* a căror asemănare fonetică poate fi întâmplătoare sau justificată etimologic: Traduttore, traditore - „traducător, trădător44; Cwe-mparte, parte-riface; sin. anomi-natie\ o în paronomază se pot asocia: a) cuvinte cu sensuri total diferite: II a compromis son bonheur, mais pas ro/i honneur (Fontanier); Am vrut să nu fui eu de vină / Că am avut numai atâta rădăcină f Cât a rodit o rodie, şi-atât (Arghezi), dar şi b) termeni apropiaţi semantic ori legaţi prin istorie derivativă: La toată răscrucea e-o cruce (Arghezi); O Iove! O life! - „O, iubire! O, viaţă!44 (Shakespeare); vous vous abandonnez au crime en criminel „Te laşi pradă crimei ca un criminal44 (Racine). « Caracterul strict mecanic al paronomazei, sursă de aliteraţie*, este completat în poezia modernă prin rafinate legături contextuale de sens, realizate pe suportul fonetic asemănător al cuvintelor: Naiadă înainte de-a fi nai, / ţii minte, Sirinx, când cutreierai / Arcadia (Philippide) - aluzie la PAROXITON,-A 375 legenda mitologică a nimfei transformată în trestie; Şi sufeream, / Eu cred că sufeream de prea mult suflet (Blaga). © La baza utilizării / figurii se află raţiuni complexe ţinând de sono-; iritate, de calambur*, de figura etimologică (vezi FIGURĂ) şi de asocierea semantică inedită. ^Paronomaza a . fost uneori apropiată de antanaclază*, însă aceasta reuneşte cuvinte identice sub raport sonor şi având sensuri diferite, pe; când: paronomaza asociază doar termeni cu; aspect fonetic asemănător. Vezi si-:ANAGRAMA; ANTANACLAZĂ; PARIG-MENON; POLIPTOTON. MM. PAROXITON,-A Cuvânt ^ Cuvânt care are accentul* pe silaba penultimă: întâlnire, pleacă, merge, lumină. © Accentuare Modalitate de accentuare a cuvintelor, astfel încât accentul să cadă pe penultima silabă. Pentru limba română, sunt specifice accentuările paroxitonă şi propa-roxilonă*, în acest sens manifestându-se şi unele tendinţe de a schimba locul accentului în paradigma verbului sau în forme flexionare ale ' substantivului (vezi OX1TON). « Rimă ^ Rimă feminină bisilabică: moâr tel poarte, amară!pâră; vezi RIMĂ. Vezi şi ACCENT. MM. PARTE DE PROPOZIŢIE Termen al sintaxei tradiţionale româneşti, desemnând componente ale propoziţiei, constituite dintr-o parte* de vorbire sau, în prezenţa instrumentelor* gramaticale, din două părţi de Vorbire, purtătoare ale unei funcţii* sintactice: de predicat, de subiect, de complement etc. în terminologia modernă, îi corespund poziţie* sintactică, funcţie sintactică. © Definirea părţilor de propoziţie diferă de la un tip de gramatică la altul. Definiţiile tradiţionale, lipsite de o viziune globală, sunt neunitare, criteriul de definiţie fiind diferit în funcţie de partea de propoziţie considerată: definiţia este formală, bazată pe calitatea morfologică a regentului, în cazul atributului*; este predominant semantică, în cazul circumstanţialelor*; este vag semantică, dar şi cu elemente formale, în cazul complementelor necircumstanţiale*; este logicizantă, păstrând datele din logică, în cazul părţilor principale de propoziţie, subiect şi predicat. în gramatica structuralistă românească (Valeria Guţu Romalo (1973)), s-au propus definiţii unitare, strict relaţionale, orice parte de propoziţie reprezentând, în plan paradigmatic, o clasă de substituţie*, în care unul dintre termeni este considerat definitoriu, iar în plan sintagmatic, o poziţie constantă şi o relaţie specifică fie ca tip de relaţie, fie ca formă de realizare. Modelele generative* adoptă şi ele o accepţie relaţională, considerând că informaţia procurată de părţile de propoziţie este integral deductibilă din cea relaţională, mai exact, din poziţia pe care un termen sintactic o ocupă în indicatorul* sintagmatic: relaţia [GN, P], de ex., defineşte subiectul, iar relaţia [GN, GV] defineşte obiectul. Perspectiva funcţională* insistă asupra combinării viziunii relaţionale cu cea funcţională, partea de propoziţie (sau corespondentul ei, poziţia sintactică) presupunând, în acelaşi timp, un specific relaţional şi unul funcţiona], întrucât se stabileşte în cadrul unei ierarhii de relaţii, în raport cu un cap* de grup, şi priveşte funcţia atribuită de capul de grup sau stabilită în relaţie cu acesta. « Inventarul de părţi de propoziţie diferă de la o limbă la alta şi de la o gramatică la alta fie ca urmare a unei diferenţe obiective de organizare sintactică a limbilor, fie, mai frecvent, ca urmare a unor diferenţe de interpretare a aceluiaşi material de fapte, derivând dintr-o anumită concepţie şi teorie lingvistică. Astfel, în română se poate vorbi, în raport cu limbile romanice, de o altă structură de părţi de propoziţie în construcţiile: Ion mă învaţă carte, Ion mă întreabă rezultatul, ca urmare a conservării din latină a unui tipar sintactic pierdut în alte limbi romanice. Deosebirea are, în acest caz, o bază obiectivă. Dar faptul că aceeaşi structură Ion mă învaţă carte este interpretată în gramatica românească fie ca având două obiecte directe, fie ca având un obiect direct şi unul de alt tip (vezi şi SECUNDAR^) nu mai ţine de latura obiectivă, ci de teoria care stă la baza interpretării. Un principiu funcţionalist postulează că nu pot exista în aceeaşi construcţie două nominale necoordonate care să aibă aceeaşi funcţie sintactică. Soluţia funcţionalistă converge cu interpretarea relaţională, structuralistă, care evidenţiază, pentru cele două nominale, caracteristici relaţionale proprii. Ambele teorii au impus interpretarea celor două obiecte ca reprezentând părţi de propoziţie distincte. Gramatica modernă a readus în discuţie problema inventarului de părţi de 376 PARTE DE VORBIRE propoziţie^ urmarindu-se justificarea ^fiecăreia prin criterii relaţionale şi funcţionale. în consecinţă; s-au propuspărţidepropoziţie noi în comparaţiei cu; inventaruL-c tradiţional sau au fost grupate sub aceeaşi etichetă mai multe părţi de propoziţie•£ tradiţionale; vdacăi individualitatea fiecăreia nu. s-a putut proba şi cu argumente relaţionale (vezLiValeri Guţu Romalo (1973), Gabriela Dindelegan (1974,1976,1992)). Vezi şi FUNCŢIE (SINTACTICĂ); POZIŢIE (SINTACTICĂ). ’ G.P.D. PARTE DE VORBIRE Clasă de cuvinte rezultată din organizarea lexico-gramaticală proprie a vocabularului* fiecărei limbi, prezentând trăsături semantice, sintactice şi flexionare comune pentru toţi membrii clasei. Semantic, dincolo de diferenţele lexicale dintre cuvinte, există o constantă a clasei (de ex., substantivul denumeşte obiecte; adjectivul exprimă calităţi ale obiectelor; verbul exprimă procese; pronumele este lipsit de referinţă proprie, procu-rându-şi-o prin fenomenul de anaforă* sau prin deixis* etc.). Sintactic, membrii unei clase au posibilităţi combinatorii comune şi îndeplinesc funcţii specifice aparţinând, în linii generale, aceleiaşi clase de distribuţie*. Flexionar, fiecare clăsă prezintă categorii gramaticale* proprii, iar pentru categoriile comune mai multor clase există uri conţinut specific şi / sau mijloace proprii de realizare: Ponderea criteriilor sintactic / flexionar în definirea şi delimitarea claselor depinde de tipul structural de limbă şi de tipul de parte de vorbire avut în vedere; criteriul flexionar devine nerelevant pentru limbile lipsite de flexiune şi pentru cele predominant analitice*, dar şi pentru părţile de vorbire neflexibile* (adverbe, prepoziţii, conjuncţii), e în structuralism*, definirea şi delimitarea părţilor de vorbire a abandonat viziunea tradiţională semantico-gramaticală, orientându-se spre criteriul formal distribuţional al contextului diagnostic*, fiecare parte de vorbire fiind constituită dintr-o clasă de cuvinte care satisface un anumit context, cel considerat de cercetător drept diagnostic. în lingvistica structuralistă românească, s-au propus definiţii dis-tribuţionale pentru substantiv (Paula Diaco-nescu), verb (Valeria Guţu Romalo), prepoziţie (Laura Vasiliu), adverb (Georgeta Ciompec), numeral (Sanda Golopenţia-Eretescu). Procedeul contextului diagnostic s-a dovedit extrem de util pentru părţile de vorbire cu comportament eterogen (adverb şi numeral), precum şi pentru încadrarea într-o clasă sau alta a cuvintelor şi a formelor cu statut multiplu (vezi, pentru română* încadrarea infinitivului, a supinului, a unor cuvinte considerate prin tradiţie ca adverbe etc*). • Glasificarea; părţilor de vorbire distinge două mari categorii; aY flexibile*+ caracterizate prin realizarea fiecărui membru al clasei ca mulţime de; forme;=forme reprezentând variaţiile flexionare sau paradigma* cuvântului; b) neflexibile I invariabilem; caracterizate prin lipsa paradigmei, adică priit realizarea fiecărui membru printr-o unică formă. în română, substantivul, adjectivul, verbul, pronumele, numeralul reprezintă părţi de vorbire flexibile, iar prepoziţia, conjuncţia, interjecţia, adverbul, părţi de vorbire neflexibile. ® Inventarul părţilor de vorbire prezintă diferenţe de la o limbă la alta (există limbi care nu au articol*) şi diferenţe de interpretare între cercetători şi între şcolile lingvistice (în limbile în care există articol, acesta este interpretat fie ca parte de vorbire distinctă, fie ca mulţime de afixe* gramaticale, marcând categoria determinării*; numeralul*, dată fiind eterogenitatea lui, este considerat ca parte de vorbire autonomă sau distribuit la alte părţi de vorbire: adjectiv, pronume, substantiv, adverb). Probleme teoretice de interpretare şi de delimitare a claselor au existat în toate gramaticile, apărând în jurul claselor cu funcţie exclusiv gramaticală sau semantico-gramaticală (particule*, prepoziţii*, conjuncţii*), ai claselor cu natură - eterogenă (numerale, adverbe şi chiar adjective), al claselor recent gramaticalizate (este cazul articolului) sau fiind ridicate de cuvintele cu statut intermediar (vezi formele verbale nepersonale: infinitiv, supin, cu statut de verb şi de nume). în gramatica limbii române, ca răspuns la asemenea dezbateri, s-a susţinut fie teza tradiţională cu zece părţi de vorbire, atribuindu-i-se articolului statut independent, fie teza cu nouă părţi de vorbire, fără articol, fie cea cu opt părţi de vorbire, fără articol şi fără numeral. • Cercetările modeme din perspectivă dinamică* şi funcţională* au atenuat ideea graniţelor de netrecut dintre părţile de vorbire tradiţionale, subliniind eterogenitatea claselor şi interferenţa acestora. Trecerile de la o clasă Ia alta sunt posibile în orice limbă, fie că îmbracă forma conversiunii*, cu manifestare gramaticală completă a trecerii la altă clasă, fie că îmbracă forma PARTICIPIAL,-A 377 unei treceri incomplete» cuvintele păstrând, în grade diferite, caracteristici ale ambelor clase (este cazul construcţiilor nominalizate*, al formelor verbale nepersonale etc.). Sub aspect funcţional, clasele sunt eterogene. Clasa adjectivului*, de ex., include adjective cu rol de calificare*, dar şi adjective cu rol de determinare* şi de cuantificare* (vezi şi ADJECTIV). Şi, invers, aceeaşi funcţie poate fi îndeplinită prin elemente dih clase diferite; funcţia de determinare, de ex., s6 realizează prin articol, dar şi prin cuvinte din clasa adjectivelor pronominale. Chiar şi clasele considerate a fi mai omogene s-au dovedit a fi neunitare. Din clasa substantivului, de ex., s-au diferenţiat abstractele*, masivele*, colectivele*, numele proprii*, subclase distincte de restul substantivelor atât sub aspect semantic, cât şi morfosintactic. G.PD. PARTICIPIALrĂ 1. Adjectiv ^ Formă de participiu* trecut având toate caracteristicile gramaticale şi semantice ale adjectivului. în română, exceptând participiile invariabile din componenţa formelor verbale compuse*, celelalte participii (mai puţin ale verbelor neergative*) se comportă adjectival şi ^pot fi numite adjective participiale (vezi şi ADJECTIV; PARTICIPIU). 2. Construcţie -absolută Construcţie organizată în jurul unui participiu*, păstrând disponibilităţi combinatorii de tip verbal (construcţia cu dativul, cu nominalul nume predicativ şi predicativ suplimentar, cu determinanţi prepoziţionali şi propoziţionali, unde apar restricţiile de regim* ale verbului, inclusiv construcţia cu subiect propriu), construcţie izolată în frază, dar lipsită de autonomie de comunicare (ex.: O dată începută ploaia, a renunţat la plimbare) (vezi şi ABSOLUT). G.PD. PARTICIPIU Formă nepersonală* (sau nominală’) a verbului, cu comportament dublu: verbal şi adjectival. Comportamentul verbal constă în păstrarea parţială a disponibilităţilor combinatorii ale verbului şi a restricţiilor de caz, de prepoziţie şi de conjuncţie impuse nominalului subordonat sau propoziţiei subordonate (vezi: carte dată elevilor; studentă rămasă repetentă; studentă interesată de istorie; fată hotărâtă să protesteze). Comportamentul adjectival se manifestă prin prezenţa categoriilor de gen, număr şi caz, impuse prin acord*, şi prin combinarea cu morfemele comparaţiei* («acestei cărţi mai căutate decât altele). o Dintre formele participiului latinesc, franceza şi provensala au păstrat două participii: prezent şi perfect, în timp ce româna, numai participiul perfect, cu acelaşi sens de adjectiv verbal ca în latină, o Participiul românesc cunoaşte o utilizare invariabilă în structura formelor verbale compuse*, şi una variabilă, în toate celelalte apariţii. Forma lui are o structură morfematică binară: radical (cu actualizarea din formele de perfect) + sufixul participiului (cu actualizări diferite în funcţie de conjugare*: -at, -ut, -s, -1, -it, -ât). La forma binară a participiului se adaugă desinenţele de tip adjectival. După tipul de accentuare, se deosebesc participiile slabe, cu accentul pe sufix, generale la conjugările I, a Il-a, a IV-a, prezente şi la unele verbe de conjugarea a IlI-a (ibătut, trecut), şi participiile tari, cu accentul pe radical, caracterizând, în româna actuală, numai verbe de conj. a IlI-a (ars, mers, copt, fript). în istoria dacoromânei, sunt cunoscute treceri de la tiparul accentuai tare la cel slab, simţit ca regulat (fâpt(u) > făcut). 9 Sub aspectul informaţiei de diateză*, ea apare ca trăsătură inerentă a formei. Participiul verbelor intranzitive* - în cazul în care verbul intranzitiv considerat acceptă utilizarea ca participiu adjectival (om plecat, dar *om murit) - este activ. Majoritatea participiilor de Ia verbele tranzitive* sunt inerent pasive (vezi PASIV (LEXICAL)); ex.: copil lăudat, carte citită). Câteva au sens activ (om avut) sau au citiri duble, active sau pasive, în funcţie de context (om citit (activ), dar roman citit (pasiv)). Vezi şi MODm; NOMINAL5. G.P.D. PARTICULĂ Clasă de cuvinte insuficient lămurită teoretic, cu următoarele trăsături: este o clasă închisă*; aparţine cuvintelor invariabile*; este o categorie funcţională*, şi nu lexicală, cu toate caracteristicile decurgând din aceasta (sens abstract, dependent de context; restricţii de distribuţie*; imposibilitatea de a constitui un cap* lexical de grup). Apare dificultatea delimitării de alte clase: adverbe (mai ales unele specii modale), prepoziţii, conjuncţii şi de clase mai noi: clitice*, preverbe*. 9 în limbile cu flexiune, funcţionează paralel cu morfemele gramaticale, specializându-se, în 378 PARTITIV raport cu acestea; ca mărci modale şi de modalitate^ mărci aspectuale- graduale sau de discurs (gramatica germană şi gramaticile limbilor slave recunosc existenţa- a numeroase: particule)* în limbile lipsite de flexiune (chineză; japoneză; vietaameză); în absenţa mărcilor flexionare; rolul particulelor este mult diversificat (în japoneză, de ex., există particule postpuse substantivului pentru marcarea funcţiilor sintactice: ,5a; pentru subiect; vvo; pentru obiectul direct;;în chineză; se vorbeşte ;despre particulele determinare, de aspect sau posesive etc.) în lingvistică românească, termenul s-a utilizat (vezi Al. Ionaşcu şi I. Iordan (1956)) pentru a include câteva adverbe cu funcţie modală şi intensivă. Mai târziu, din insuficienţa unei clarificări teoretice, s-a renunţat la concept, exceptând cazul particulelor de i etice* \ sintagma desemnează un element care şi-a pierdut total autonomia*, încorporându-se în structura altor forme: adverbe şi pronume (acuma, aicea, asemene a; acestora, acestuia). In gramatica românească mai recentă, s-a propus un concept mai apropiat de caracteristicile cu care termenul circulă în alte gramatici, cel de semiadverb* (G. Ciompec (1985)), care acoperă subspecia particulelor adverbiale. : G.P.D. PARTITIV în unele limbi (de exM fino-ugrice), caz prin care se exprimă o parte a unui întreg; în latină, partitivul este o valoare a cazului genitiv, transmisă din indo-europeană, care cunoaşte un proces de restrângere continuă: parum Jrumenti („foarte puţin grâu“), fiind concurată de o exprimare prepoziţională. în limbile modeme se mai vorbeşte de partitiv ca valoare posibilă, mărcile proprii dispărând; de ex., în franceză se regăseşte un articol partitiv: du, de la, (boire du lait, manger de la viande), iar în română pentru exprimarea ideii de partitiv se utilizează substantivul nearticulat la singular (mănânc pâine) sau adjectivul nehotărât nişte cu substantive nume de materie (am cumpărat nişte carne). C.C. PASIV,-Ă 1. Diateză Numită şi pasivul sintactic, reprezintă unul dintre termenii categoriei gramaticale a diatezei*, opunându-se, în funcţie de limba considerată, fie activului* (într-un sistem cu doi termeni), fie activului şi mediului* sau activului şi reflexivului* (într-un sistem cu trei termeni). Se caracterizează, în raport cu activul, printr-o orientare a procesului asupra pacientului*, pacientul fiind aşezat în poziţia subiectului gramatical, în timp ce agentul* este sintactic marginalizat prin neexprimare: sau trecere într-o poziţie subordonată. Pasivul este o categorie: cu largă răspândire: în greaca veche; se opunea activului şi mediului; în latină, medio-pasivuf se opunea activului;: în limbile romanice; se opune activului şi reflexivului; în română; după tari; s-ar opune şi impersonalului*; după altele, impersonalul apare ca ; subordonat pasivului* o Diateza pasivă priveşte, îrt egală măsură, domeniile sintactic, morfologic şi pragmatic şi interesează atât construcţia de ansamblu a propoziţiei, cât şi forma verbului. Sintactic, se manifestă printr-o organizare specială a propoziţiei, aşa-numita construcţie pasivă, în care ' pacientul se aşază în poziţia subiectului gramatical, iar agentul rămâne sau neexprimat, sau într-o poziţie de complement prepoziţional, numită complement de agent*; elevul este lăudat de profesor. în numeroase limbi, construcţia pasivă se limitează semantico-sintactic la verbe bivalente tranzitive, agentive* şi de percepţie*. Există limbi în care limitarea la verbele tranzitive nu funcţionează, fiind construite pasiv şi verbe intranzitive* (latină, turcă, arabă, ebraică). Chiar şi pentru română, tot mai mulţi cercetători interpretează reflexivul impersonal al verbelor intranzitive (tipul: se vine, se merge, se ajunge) ca pasiv (vezi C. Dobrovie-Sorin (1994)). Morfologic, se manifestă prin selecţia unei forme a verbului diferite de cea activă nemarcală, fiecare limbă având forma sa proprie de pasiv. în unele limbi, are o realizare sintetică* (cu desinenţe speciale, ca în latină; cii infix, ca în maghiară); în altele, o realizare analitică*, utili-zându-se auxiliare diferite (a fi, în română şi în alte limbi romanice; ser şi estar, două corespondente ale lui a fi, în spaniolă şi portugheză; în italiană, în condiţii semantico-sintactice determinate, se folosesc şi andare şi venire; a deveni, în persană). Există limbi, ca latina, care cunosc ambele tipuri de realizări: cea analitică, la aspectul perfectum*, şi cea sintetică, la aspectul infec-tum\ Sunt limbi, ca româna şi franceza, în care, alături de exprimarea cu auxiliar, se foloseşte o formă de reflexiv pasiv* unde cliticuP reflexiv, nestabilind o relaţie anaforică, devine marcă pasivă; forma reflexiv-pasivă este preferată în PASIVIZARE 379 condiţiile neexprimării agentului (ex.: rom. Car-tea se citeşte cu plăcere; fr. En Italie, Iespâtes se mangent fermes). La nivel pragmatic, diateza pasivă reprezintă unul dintre cele mai importante mijloace sintactice de tematizare*, adică: de deplasare a componentelor în enunţ ■pentru aşezarea unuia dintre ele, a pacientului, în poziţie tematică. 2. ^ lexical Forme gramaticale sLlexico-gramaticale ale verbului, dar şi din alte clase morfologice, având toate o relaţie morfologică cu un verb tranzitiv, caracterizate prin includerea trăsăturii [+ Pasiv] ca trăsătură semantică inerentă, fără nici un semn morfologic exterior. Există o corelaţie între această trăsătură semantică internă şi o particularitate distribu-tionalâ a formelor, anume: posibilitatea de a se bdnstrui cu un adjunct prepoziţional reprezentând complementul de agent*. în română aparţin pasivului lexical următoarele forme: infinitive* lungi, adjective participiale, supine* (substantivale şi verbale), derivate postverbale* cu sufixul -bil, în condiţiile în care există o relaţie morfologică a acestor forme cu un verb tranzitiv (ex.: rezolvarea problemelor de către,,.; probleme rezolvate de către...; e dificil de rezolvat problemele de către...;problemă rezolvabilă de oricine; spălatulVa/e/or de către...). Vezi şi ACTIV; DIATEZĂ. G.P.D. PASIVIZARE Trecerea unei construcţii active* într-una pasivă* sau, în funcţie de limba considerată, şi într-una impersonală* şi reflexiv-pasivă, constând în modificarea construcţiei sub trei aspecte: al formei verbului; al modului de codificare a celor doi ac-tanţi, agentul şi pacientul; al topicii nominalelor în raport cu verbul. 0 în GG*, desemnează un tip de transformare obligatorie*^, anunţată în bază de prezenţa simbolului Pasiv. în română, aplicarea acestei transformări cunoaşte constrângeri* semăn tico-sintactice: numai verbele tranzitive* agenţive* şi de percepţie* suportă pasivizarea, pasivizarea fiind blocată (vezi BLOCAREA) în cazul tranzitivelor de posesie* {el are o carte => *cartea este avută de el), al tranzitivelor psihologice* şi de senzaţie fizică (mă doare capul => 'sunt durută de cap; mă entuziasmează filmul => msunt entuziasmată de film, ultima construcţie fiind- posibilă, dar nu cu sens pasiv). 0 în GB*, pasivele lexicale sunt introduse din bază, constituind intrări distincte în lexicon* (vezi LEXICALIST). Pasivele sintactice, rezultate din deplasarea* obiectului, au următoarele caracteristici: (i) rolul* tematic extern, deci rolul subiectului, este „absorbit14; (ii) cazul* structural al verbului este „absorbit11, obiectul nemaiprimind caz; (iii) nominalul căruia i se atribuie rol tematic, adică nominalul obiect, se deplasează într-o poziţie unde i se poate atribui caz; (iv) deplasarea nominalului obiect este obligatorie sub constrângerea filtrului* de caz; (v) deplasarea nominalului în noua poziţie este posibilă, căci poziţia subiectului a rămas vidă. G.P.D. PATRONIMIC Supranume* antroponimic (vezi ANTROPONI-MIE), format prin diverse procedee de Ia numele / supranumele individual al tatălui. Multe patronimice s-au fixat ca nume de familie. ® Procedeele prin care se indică în română descendenţa paternă sunt în parte comune cu latina şi cu limbile romanice; constau din construcţii cu genitivul ori cu prepoziţie sau din formaţii sufixale. O construcţie specific românească, având caracter popular, este alde Ion, alde Popescu. 0 Patronimicele nesufixale frecvente sunt cele de tip nemarcat în nominativ, juxtapus prenumelui: au atestări vechi şi se păstrează până azi ca nume de familie: Ion Nicoară. ® Patronimicele sufixale sunt răspândite în română mai ales la numele de familie, de ex. cele în -eseu (de origine traco-dacă sau latină), mai vechi şi predominant din sec. al XV-lea îh Moldova: Dulcescul, Popescu(l), Sârbescu, dar ceva mai târziu şi în Muntenia: Cotescul: prin -eseu se poate indica şi apartenenţa la grup, dar şi singularul în raport cu pluralul -eşti, care fucţionează ca o marcă specifică numelor de persoană: Popeştii sunt „toţi cei din familia Popescul A.B.V. PAUZĂ 1. întrerupere a vorbirii. Are durată variabilă şi se notează prin semne de punctuaţie*. Funcţionează ca mijloc fonetic de realizare a relaţiilor sintactice, marcând (împreună cu intonaţia): a) absenţa verbului la mod predicativ -Eu, acasă -; b) distincţia dintre unităţile sintactice izolate şi cele neizolate - Problema dificilă a rămas nerezolvată (atribut determinativ de identificare / calificare), Problema, dificilă, a rămas nerezolvată 380 PEIORATIVA (atribuit explicativ cu nuanţă circumstanţială de cauză). 2; ^ albă /^ grafică / spaţiu alb / blanc. • Semn ortografic* „negativ", reprezentat prin absenţa oricărui semn ortografic. In ortografia* românească actuală; separă cuvintele şi are rol distinctiv, de diferenţiere a secvenţelor identice sub aspectul sunetelor constitutive (deîmpărţit-un singur cuvânt, substantiv de împărţit -îmbinare de două cuvinte; prepoziţie şi verb la modul supin). e Semn (auxiliar) de punctuaţie. Prin dispunere şi prin dimensiuni realizează un anumite mod de aşezare în pagină (mai ales a textului poetic). 3. Linie de ^ [-].• Semn ortografic. Se utilizează în scrierea* cuvintelor româneşti compuse care au în alcătuire şi / exclusiv compuşi ortografiaţi cu cratimă* (nord[-]tiord-vest, vest-german[-]suedez, vest-ger mau [-] sud-african). Indică structura binară a acestor formaţii. Nu este precedată şi urmată de pauză albă. o Semn de punctuaţie. în româna contemporană standard notează o pauză (vezi 1) şi are următoarele funcţiuni: a) precedă (în concurenţă cu virgula* şi cu două puncte, vezi PUNCT) sau intercalează (în concurenţă cu virgula şi cu parantezele* - vezi 1) o apoziţie explicativă -Nici natura [-] cadrul de acţiune a ţăranului [-] nu e privită ca o finalitate proprie (E. Lovinescu) -, o secvenţă incidenţă - Veţi veni voi înşivă la Berlin la vară [-] aşa sper (Maiorescu) b) marchează absenţa verbului la mod predicativ (în concurenţă mai ales cu virgula). - Diredorul: Da... Eu, totdeauna aştept. Bucşan: Totdeauna [-] şi mai ales astăzi? (Sebastian); c) marchează (în concurenţă cu virgula) o schimbare de intonaţie, corelată cu exprimarea atitudinii afective a vorbitorului - Dacă-i iei lui Lohner îtivăţătua [-] ce mai rămâne din el? (Maiprescu); d) apare cu valorile „spre", „până la (iriclusiv)", „dintre... şi‘\ în notaţia cifrică a datelor calendaristice de tranziţie şi a duratei {noaptea de 30[-]31 mai „...30 spre 31...“, în perioada 30[-]31 mai „...30 până la 31... inclusiv" - în concurenţă cu bara* oblică), în exprimarea asocierii (relaţia expresiej-fconţinut „...dintre expresie şi conţinut" - în Concurenţă cu bara oblică, şi cu cratima). în situaţia d) nu este precedată şi urmată de pauză albă. 4. ^ fonetică, gramaticală întrerupere mai mult sau mai puţin îndelungată în fluxul vorbirii, după un grup de sunete sau la sfârşitul unei propoziţii; coincide, în principiu, cu şirul raţionamentului şi este marcată intonaţional printr-o coborâre a tonului. Pauza gramaticală este importantă în unele limbi, ea putând constitui elementul decisiv în determinarea funcţiei gramaticale a unei secvenţe; de ex., în rusă, unde verbul copulativ lipseşte, iar relaţia subiect-nume predicativ este marcată doar prin pauză, aceeaşi secvenţă poate avea — fără întreruperea şirului vorbirii “funcţie de sintagmă atributivă: zenor-krasayica y„femeia este frumoasă", dar lena krasăvica „femeie frumoasă" 5; -r ritmică / metrică întrerupere sau moment de tăcere apărut în interiorul versului (cezura*) sau la finalul acestuia. Periodicitatea pauzei metrice este sursă de ritm* îh poezie şi; de asemenea; element fundamentai în proza ritmată; vezi şi METRIC,-Ă. C.S.(l-3);MM.(4-5). PEIORATIV,-Ă Sens afectiv negativ, depreciativ, care marchează o atitudine defavorabilă, asociat altor sensuri (vezi AUGMENTATIV); se exprimă prin sufixe, baze sau derivate în ansamblul lor. Peiorativele nu se identifică întotdeauna cu augmentativele. Sensul augmentaliv-periorativ este exprimat de mai multe sufixe* (-anie: arătanie „stârpitură", dihanie, jelanie, păţanie, petrecanie; -ol: băboi, fătoi). Unele sufixe sunt numai peiorative: -ăreţ (băgâreţ, descurcăreţ); -ălău (mutălău, prostă-lău); -oc, -og, -oagă (piciorog, terfeloăge). Unele elemente dau valoare peiorativă formaţiei, fără să aibă independent sens depreciativ (care provine şi de la bază sau din combinaţie): -(o)man (cap-,y0tfîa/r„căpăţânos“, gogoman „prost"). A.B.V. PENTASILAB Vers* de 5 silabe, rar utilizat independent, dar frecvent în heterometrie, îh combinaţii cu versuri mai ample: într-o grădină, / Lâng-o tulpină / Zării o floare ca o lumină, I S-o tai, se strică! / S-o las, mi-e frică / Că vine altul şi mi-o ridică (Ienăchiţă Văcărescu). Pentasilabul poate fi considerat variantă catalectică* a hexasilabului*, cu care apare în combinaţii strofice heterometriee: Am văzut doi aştri I Strălucind albaştri / Sub o frunte-n vis (Eminescu). MM. PEON în versificaţie, picior* metric cvadrisilabic, în care singura silabă accentuată poate ocupa poziţii diferite în schema metrică: peon I (- v v v), peon PEQNIC 381 II (v - v v), peon III (v v - v) şi peon IV (v v v -). Impropriu pentru prozodia perioadei modeme (ca şi în general pentru versificaţia românească), peonul poate fi, eventual, descompus în două picioare bisilabice, dintre care unul nu se realizează: un troheu* / iamb* şi un picior format din două silabe neaccentuate (I. Funeriu): Dintre sute de catarge vv-v/vv-v Sare lasă malurile vv-v/-vvv Câte oare le vor sparge vv-v/vv-v Vânturile, valurile? - v v v/ - v v v (Eminescu) M.M. PEONIC Vezi PEON; PICIOR; RITM. PERCEPŢIE (VERB DE ~) Clasă lexico-gramaticală de verbe caracterizată prin trăsătura inerentă [+ Percepţie], oscilând gramatical între comportamentul verbelor non-agentive şi al celor agentive*, după cum percepţia este nonintenţională (*vede cu atenţie) sau intenţională (priveşte cu atenţie). Comportamentul de graniţă constă în: admit pasivizarea*, ca orice verb agentiv; admit combinarea cu instrumentalul*, fie un instrumental caracterizat printr-o relaţie de posesie inalienabilă*, în cazul percepţiei nonintenţionale (am văzut cu ochii mei; am auzit cu urechile mele), fie un instrumental general, în cazul percepţiei intenţionale (priveşte prin telescop); suportă imperativul, cu condiţia unor devieri de semnificaţie, de la percepţia „fizică14 la cea „intelectuală14 (Vezi să nu cazi!, Ascultă şi pe alţii!); admit sau nu construcţia progresivă, după tipul de percepţie Veste ui curs de a vedea, dar este în curs de a obsenfa). • O trăsătură comună, indiferent de tipul de percepţie, este apariţia în construcţii caracterizate prin ridicarea* subiectului din subordonată în poziţia de obiect direct, verbele acceptând vecinătatea unui gerunziu ca element predicativ suplimentar: l-am văzut!auzit / ascultat / simţit / obsenfat! plângând. G.P.D. PERFECT 1. ^ simplu în limbile neolatine, timp sintetic, continuând perfectul latin; indică o acţiune trecută încheiată. în aceste limbi, în faza lor modernă, se constată fie dispariţia preteritului*, fie restrângerea utilizării acestuia în vorbire şi circumscrierea sa la anumite zone stilistice sau la anumite arii dialectale. în limba română literară, perfectul simplu este un timp „cult44. începând din sec. al XVI-lea, în textele traduse redă aoristul slav; din sec. al XlX-lea, este utilizat în stilul beletristic ca timp al naraţiei, probabil după model francez. Este însă şi un timp folosit regional, mai ales în graiurile olteneşti, unde desemnează un trecut recent, o acţiune petrecută în ultimele 24 de ore. 2, ^ compus în limbile modeme neolatine, clasă de forme creată după modelul unui timp analitic (cu auxiliarul a avea, în română, cu a avea şi a fi, în franceză, italiană, şi participiul* verbului de conjugat), având extensiuni variate în sfera trecutului în raport cu sistemul valorilor verbale ale fiecărei limbi în parte. în română, în zona semnificaţiei de trecut, perfectul compus reprezintă, ca trecut perfectiv*, termenul nemarcat, el putând exprima orice valoare: trecut recent (Abia a vizitat Muzeul Satului), trecut neutru cu valoare generală (A vizitat Muzeul Satului), trecut îndepărtat (A vizitat demult Muzeul Satului, înainte de a-l vedea tu); perfectul compus intră, aşadar, într-o relaţie sinonimică cu perfectul simplu pentru prima valoare şi cu mai mult ca perfectul* pentru ultima. C.C. PERFECTIV Valoare a categoriei gramaticale a aspectului* prin care se indică o acţiune încheiată. în limba română, această valoare este asociată cu valorile temporale ale formelor verbale; timpuri care exprimă acţiuni perfective sunt, de ex., perfectul compus: am dormit, mai mult ca perfectul: dor-misem saiiyiitorul anterior: voi fi dormit aparţinând modfgrtii indicativ; ele se opun timpurilor imperfective*: prezent, imperfect, viitor din cadrul aceluiaşi mod. Vezi ASPECT:’ C.C. PERFECTUM Unul dintre termenii opoziţiei pe care A. Meillet a aşezat-o la baza grupării timpurilor modului indicativ în limba latină. Timpurile perfectam sunt perfectul: laudavi, mai mult ca perfectul: laudaveram şi viitorul anterior: laudavero; ele se opun timpurilor infectam\ Această schemă de clasificare continuă să fie utilizată şi astăzi în 382 PERFORMANTĂ f toate istoriile limbii latine/chiar dacă, uneori, s-a remarcat caracterul ei rigid (G. Ronconi). Vezi INFECTUM. . - ac. PERFORMANŢĂ Ţermen introdus de N.; Chomsky pentru a desemna folosirea- efectivă a limbii în situaţii concrete; Performanţa se defineşte în opoziţie cu competenţa, cunoaştere intemalizată a regulilor unei limbi de către vorbitorii nativi ai acesteia. Conceptul de performanţă corespunde, în esenţă, celui de vorbire* de la F. de Saussure, dar dihotomia competenţă / performanţă nu se suprapune cu dihotomia saussuriană limbă / vorbire (vezi COMPETENŢĂ). Performanţa nu constituie o reflectare directă a competenţei, pentru că în procesul concret de utilizare a limbii intervin o serie de factori nerelevanţi gramatical, de natură psihologică (limitări ale memoriei, fluctuaţii ale atenţiei sau ale centrelor de interes etc.) şi fiziologică (erori întâmplătoare sau caracteristice în realizarea unor forme). Studiul performanţei presupune considerarea interacţiunii unei mari diversităţi de factori, în condiţiile existenţei unei competenţe unice. Teoria performanţei, este distinctă de aceea a competenţei, fiecare operând cu concepte specifice. Conceptul de gramatica-litate* aparţine teoriei competenţei, cel de accep-tabilitate* - teoriei performanţei. Ambele exprimă proprietăţi gradabile, dar scalele de evaluare a acestor proprietăţi sunt diferite, acceptabilitatea fiind numai parţial determinată de gramaticalitate. După Chomsky, observarea uzului lingvistic poate oferi unele argumente în favoarea anumitor soluţii de descriere a sistemului de reguli subiacent, stăpânit şi pus în funcţiune de cei care folosesc o limbă, dar nu poate constitui obiectul lingvisticii. Spre deosebire de teoria competenţei- care implică elaborarea unui model unic pentru ambii participanţi la procesul comunicativ (Chomsky are în vedere un vorbitor-ascultător ideal, plasat într-o comunitate* lingvistică omogenă), o teorie a performanţei implică elaborarea.unor modele distincte pentru emiţător* şi pentru receptor*. în opinia lui Chomsky, o teorie a performanţei nu se poate dezvolta decât pe baza unei gramatici gene- i rative. în ultimele decenii, studiul performanţei a / devenit obiectul preocupărilor pragmaticii* şi al_ unor cercetări interdisciplinare: sociolingvistica^ psiholingvistica* etc. • PERFORMATIVrĂ Termen introdus de J.L. Austin în formularea teoriei actelor* de limbaj. 1. Enunţ ^ Enunţ a cărui emitere implică realizarea practică a acţiunii exprimate prin verbul din propoziţia regentă. Enunţurile performative se opun celor co/wtatartve prin aceea că nu au caracter descrip^ : tiv şi nu ppt fi calificate ^ saufalse, ci numai drept reuşite sau nereuşite (vezi REUŞITĂ); Gfi,'de ex.^Promit^-ri aduc cartea enunţ performativ, prin a cărui rostire se îndeplineşte actul de a promite, vs. Mănânc un măr -enunţ constatativ; a cărui rostire descrie o stare de fapt. • Caracterul performativ al unui enunţ poate fi marcat explicit prin verbe performative (vezi PERFORMATIV ^ j^Entinţurile performative sunt metalingvistice*; ele îşi etichetează propria forţă ilocuţionară* şi implicit clasifică actul de limbaj realizat. Dacă iniţial J.L. Austin a conceput clasa enunţurilor performative drept o clasă limitată, identificabilă îndeosebi în situaţii ceremoniale şi rituale, ulterior atât J.L. Austin, cât şi J.R. Searle au susţinut că pentru orice enunţ se poate reconstitui un enunţ corespunzător cu performativ explicit (vezi PERFORMATIV3). 2« Verb ** Verb a cărui folosire la pers. I sg. indicativ prezent activ, de obicei în propoziţii regente, implică mi numai desemnarea unei acţiuni,.ci şi realizarea aceşteia^în..aceaşţă clasă intra verbe ca: a afirmata ordona, a porunci, a se scuza, a invita, a promite, a mulţumi Verbelor performative le este specifică asimetria dintre forma gramaticală menţionată - singura cu valoare performativă - şi toate celelalte forme din paradigmă - care au valoare descriptivă -, asimetrie ce nu funcţionează pentru restul * verbelor. Verbeleperformativexepregintă forma tipică de expresie a forţei ilocuţionare a unui enunţ. De aceea, unele clasificări ale actelor ilocuţionare, ca de ex. clasificarea lui J.L. Austin, sunt de fapt clasificări ale verbelor performative dintr-o anumită limbă (din engleză, în cazul lui 1 Austin). 3. Ipoteză ^ Ipoteză conform căreia, în ; reprezentarea semantică de adâncime a fiecărei 1 propoziţii, verbul principal este un verb perfor-/ mativ. Ea constituie formularea în termenii unui model generativ* a ideii posibilităţii de a reconstitui pentru orice enunţ un enunţ corespunzător \ cu performativ explicit (prezentă la J.L. Austin şi ' J.R. Searle). Apare la R. Lakoff, J.R. Ross, J.M. Sadock. în felul acesta, forţa ilocuţionară PERIFRASTIC,^ 383 desemnată prin performative este redusă la o problemă de natură semantico-stilistică. © Ipoteza performativă nu se bucură astăzi de o prea largă aderenţă. Principalele obiecţii se întemeiază pe faptul că forţa ilocuţionară a enunţurilor este motivată strict pragmatic; nu există o corespondenţă ^biunivocă între o anumită forţă ilocuţionară şi o anumită structură gramaticală a enunţurilor. în aceste condiţii, restituirea performativului din regentă ridică numeroase dificultăţi. LJ.R. perifrastic,-Ă 1. Exprimare ^ Modalitate aleasă de subiectul vorbitor de a se exprima prin perifrază*. 2. Construcţie Structură morfologică complexă, formată dintr-un auxiliar şi un verb la mod nepersonal, echivalentă din punct de vedere semantic cu un timp verbal. Aceste structuri mai poartă şi numele dq forme supracompuse. Deşi ca alcătuire viitorul anterior (voi fi văzut), : conjunctivul perfect (să fi văzut), condiţionalul perfect (aş fi văzut), prezumtivul prezent (voi fi văzând) şi prezumtivul trecut (voi fi văzut) • îndeplinesc condiţiile unei formaţii perifrastice, / termenul a fost consacrat în lingvistica românească mai ales pentru desemnarea unor forme analitice atestate în limba veche: era văzut (imperfect),/«/ lucrând, fu venit, au fost zicând • (perfect), au fost murit, au fost grăit (mai mult ca perfect), se vrea fi, au vrut fi (condiţional perfect), care fie au dispărut, fie cunosc astăzi o circulaţie populară sau regională. Vezi PERIFRAZĂ; COMPUS. C.C. PERIFRAZĂ Procedeu lingvistic prin care un termen/concept unic este substituit cu o secvenţă de cuvinte/o locuţiune; figură* de stil bazată pe acest procedeu: cetatea eternă - „Roma"; oglinda albastră -„lacul", e Perifrazele se clasifică în: a) gramaticale - formele perifrastice de exprimare : a timpului / modului / aspectului (vezi PERI-FRASTIC); b) tabu* - înlocuirea unui niime de obiect / noţiune / persoană care, din cauza unor interdicţii variate, nu se poate utiliza: Ucigă-l crucea I toaca - „diavolul"; c) literare s?pw/ ,,puterea; forţa armată", aluzie la revolta Eteriei împotriva Imperiului Otoman: b) sinecdocă: L’esclavage en silence I Obeit ă leurs voix dans cette viile immense (Vbltaire) - unde substantivul esclcivage „sclavie** este utilizat cu sensul de „sclavi*4, personificare şi sinecdocă totodată; c) metaforă:}Şi priveşte cu-ntristare i Cum se plimbă prin răstoace / Iarna pe un urs călare, / Iarna cu şepte cojoace (Alecsandri). ® în funcţie de obiectul figurii, se pot izola, în textul poetic, două tipuri de personificări: a) a abstractelor - specifică poeziei clasicizante şi situată uneori la limita dintre personificare şi antonomază*, dacă abstractul este personificat sub forma unei figuri mitologice / istorice / ideale: Amor care adoarme şi legi şi datorie (Alexandrescu); Şi deodată Aurora se iveşte radioasă (Alecsandri); Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie. / Tânără mireasă, mamă cu amor (Eminescu); b) a elementelor decorului natural - mult mai frecventă, existentă în poezie din Antichitate până în perioada contemporană: Natura toată doarme (Heliade); Şoapta liopţii se aude suspinând încetişor; voioasă Iiţnca râde (Alecsandri); Frunzişului veşted i doar vântul glas sâ-i dea; Se leagăn visătorii copaci de chiparos / Cu frunza lor cea neagră uitân-du-se în jos; Norii roşesc de ruşine şi fug iar vântul se culcă (Eminescu): ® în sintagma nominală substantiv-adjectiv, personificarea se realizează sub forma epitetului* personificator (vezi EPITET); notele murinde; vis misterios şi blând; lutul palid; noaptea tristă (Eminescu): • Personificarea există şi în limba curentă, în formulări lexicalizate apropiate de catacreză*: crivăţ duşmănos, pârâu zglobiu, lătrat vesel. MM. PERSPECTIVĂ (~ NARATIVĂ) Vezi NARATIV4; FOCALIZARE;,. PERTINENT,-A 387 PERTINENT,-Ă (TRĂSĂTURĂ ~) 11 Vezi DISTINCTIV,-Ă. 2. Pentru unii lingvişti, distinctiv şi pertinent nu sunt termeni sinonimi. Trăsăturile pertinente nu au rol distinctiv, dar însoţind realizările curente ale diverselor foneme facilitează identificarea acestora (de ex., în diverse limbi; printre care şi româna, labiali-zarea*, fără a fi trăsătură distinctivă, însoţeşte sistematic realizarea vocalelor posterioare*). LJ.R. PICIOR Element prozodic, grupare de silabe dintre care una singură este accentuată. împărţirea versului* în picioare nu se realizează decât în limbile care cunosc opoziţia cantitativă dintre vocalele lungi si cele scurte (latina şi greaca), transformată în versificaţia limbilor modeme în opoziţie de intensitate, între silabele accentuate şi cele neaccentuate (în limbile romanice, engleză, germană, rusă etc.); vezi şi MĂSURĂ. © Dispoziţia diferită a silabelor accentuate / neaccenluate determină apariţia următoarelor picioare metrice, existente şi în poezia românească: a) bisilabîce: troheu* (-v), iamb* (v-); b) trisilabice: dactil* (-v v), amfibrah* (v - v), anapest* (v v -); c) cvadrisi-labice: peon* I(-vv v), II (v - v v), III (v v - v) şi IV (v v v -). © Moştenite din versificaţia clasică, dar înlocuind cantitatea silabică prin accent* de intensitate, se realizează foarte rar în română alte două picioare metrice, spondeul (- -) şi ereticul (- v -), cu câte două silabe accentuate. Pentru versificaţia românească, spondeul poate fi considerat o abatere de ritm (vezi SPONDEU). • Predominarea unui anumit tip de picior metric determină schema ritmică a unui vers (vezi RITM); există, astfel, ritmuri bisilabice (trohaic*, iambic*), trisilabice (dactilic*, amfibrahic*, ana-pestic*) şi cvadrisilabice (peonic*). MM. PICTOGRAMĂ / SEMN PICTOGRAFIC Desen figurativ, utilizat cu o funcţie comunicativă; se reproduce gândirea sau vorbirea prin scene figurative sau simbolice, cu caracter de semne vizuale, care încearcă să redea imaginea obiectului. Pictograma reprezintă unul dintre cele mai vechi tipuri de scriere*, pusă în relaţie cu cea ideografică (vezi IDEOGRAMĂ), cu care este considerată echivalentă în esenţă pentru că ambele traduc direct ideile prin semne. Pictogramele sunt păstrate în unele inscripţii egiptene care conţin imagini pictate sau gravate. © Un sistem relativ elaborat de pictograme se întâlneşte la eschimoşii din Alaska: atunci când îşi părăsesc casa, aceştia lasă deasupra porţii un mesaj desenat indicând direcţia în care au luat-o. Unele desene ajung să fie schematizate prin utilizare şi pot pierde legătura cu imaginile reproduse. Specialiştii nu delimitează strict pictograma i ideograma i hieroglifa. Vezi SCRIERE. A.B.V. PIDGIN Limbă vehiculară non-matemă, cu structură mixtă, servind, în mod nesistematic, ca mijloc de comunicare între vorbitori cu limbi materne diferite. După J. Fishman, pidginurile se caracterizează prin valori negative ale tuturor atributelor specifice diverselor tipuri de varietăţi* lingvistice folosite într-o comunitate: standardizare, autonomie, istoricitate şi vitalitate. Unele pidginuri au dispărut, altele au evoluat în direcţia creolizării (vezi CREOLĂ). Pidginurile au un vocabular mai restrâns decât creolele, dar mai variat sub aspectul domeniilor semantice reprezentate decât sabirurile*, şi o structură gramaticală foarte simplă, caracterizată printr-o masivă reducere a formelor paradigmatice şi prin extinderea analitismului. La baza lor stau - îndeosebi sub aspect lexical - limbi europene modeme: engleza, franceza, italiana, portugheza, spaniola, limbile indigene putând furniza însă nucleul organizării gramaticale (de ex., pidgin English, cu vocabular englez şi bază gramaticală furnizată de chineză). Apărute încă din sec. al XVI-lea, pidginurile mai au circulaţie îndeosebi în Africa şi în Asia de sud şi sud-est. L.l.R. PLANIFICARE (~ LINGVISTICĂ) Acţiune oficială, complexă şi sistematică, având caracter normativ şi prescriptiv, prin care se urmăreşte dirijarea proceselor lingvistice dintr-o anumită comunitate. Este un aspect al politicii lingvistice. Planificarea lingvistică se întemeiază pe considerarea scrisului drept cod primar, de sine stătător, care poate influenţa vorbirea membrilor comunităţii. Ca urmare, această acţiune are în vedere: crearea unor alfabete şi / sau sisteme ortografice pentru limbile care nu au fost consemnate încă în scris sau nu dispun de sisteme 388 PLEONASM adecvate de scriere; impunerea unei variante literare- dacă aceasta nu există, sau cultivarea* variantei literare existente, prin elaborarea de gramatici, dicţionare, îndreptare ortografice şi ortoepice; crearea şi dezvoltarea unor limbaje de specialitate, care să corespundă necesităţilor ştiinţei modeme- rezolvarea unor probleme ale comunicăriirih comunităţile bilingveişi multilingve etc. Soluţiile propuse trebuie să satisfacă următoarele criterii de bază: eficienţă (forma aleasă să fie uşor de învăţat şi de folosit); adecvare (să răspundă nevoilor comunităţii), accep-tabilitate (în comunitatea considerată); Scopul planificării lingvistice nu este elaborarea unui cod absolut uniform, ci asigurarea unui echilibru între uniformitate şi diversitate. Realizarea obiectivelor propuse presupune cu necesitate colaborarea între lingvişti, sociologi, antropologi, psihologi. L.l.R. PLEONASM 1. în exprimarea curentă a unor vorbitori doar relativ instruiţi, tip de redundanţă* care constă în repetarea aceluiaşi semnificat* prin semnificând* diferiţi; pleonasmul se realizează ca o repetiţie de sens în anumite condiţii sintactice. • Pleonasmul este o abatere de la exprimarea corectă, care prezintă grade diverse de inadecvare: a) unele pleonăsmd s-au impus în limbă la un moment dat şi nu pot fi combătute decât dacă se face apel la explicaţii etimologice: rom. mujdei de usturoi din must + de + ai (< lat. alium „usturoi1*)- Multe dintre pleonasmele care pot fi puse în evidenţă numai prin explicaţii etimologice (numite „latente" de Th. Hristea) circulă în mai multe limbi, repetiţia de sens fiind mascată: a cronometra timpul (gr. kronos „timp"), caligrafie fru-moaşă (gr. kalos „frumos"), muncă laborioasă (lat. labor „muncă"), a avansa înainte (fr. s’avancer „a se apropia de un punct") a aduce aportul (fr. apporter „a aduce"); b) alte pleonasme sunt parţial justificate dacă unul dintre cuvinte are mai multe sensuri, iar contextul specifică diferenţierea: culesul recoltei nu este un pleonasm dacă sintagma se utilizează cu sensul „cantitate de roade dintr-o anumită perioadă", dar este pleonasm dacă are sensul „culegere, strângere a recoltei", ca de ex. în contextul Prima recoltă de roşii, al cărei cules a început în aprilie. e Majoritatea pleonasmelor sunt considerate intolerabile (Hristea, Mioara Avram): a) când; apare repetiţia evidentă chiar şi numai a unor forme apropiate: fapt ce a făcut ca...; prevăzuta în vederea; legi ce urmează a fi abolite în urma iniţiativei; a fost dezvelită o placă comemorativă în memoria eroilor; uleiurilor . li se adaugă diferiţi aditivi; b) când sinonimi mele se află în strictă vecinătate: starea ) excepţională continuă să fie menţinută; au} posibilitatea nemijlocită de a lua contact direct# cu marfa; adunarea festivă, consacrată sar-1 bătoririi lui X. Extrem de combătut este pleo- l nasmul mijloace mass media: mass media m pătruns în română din engleză, unde reprezintă o scurtare â sintagmei mass media of communi-cation „mijloace de masă ale comunicării", adică presă, radio, televiziune; din mass media ± mijloace de comunicare în masă a rezultat în : română mijloace mass media; c) când se repetă ■ sensul unui element formativ (prefix*/prefixoid*) printr-un determinant (cu acelaşi sens): s-a sinucis singur; a revenit din nou; autobiografia mea; a se bifurca în două; a convieţui laolaltă / împreună. • Pleonasmele mai pot fi ? clasificate şi în funcţie de numărul de limbi în care circulă; pleonasmele cu origine multiplă ; sunt cele întregistrate în mai multe limbi: a vedea cu ochii proprii (în latină şi în franceză); a-şi trăi viaţa, a prezice viitorul, dună de nisip, a coborî (în) jos, a îngheţa de frig (în franceză şi în română). 2. în retorică, figură* de gândire bazată; pe repetarea redundantă a două sau mai multe cuvinte care au acelaşi sens ori aparţin aceleiaşi sfere semantice (vezi CÂMP); reluarea are drept scop să formuleze cu mai mare forţă ekpresivă o idee sau o argumentare. • Cu valoare poetică, pleonasmul accentuează, prin acumulare de determinări, ideea exprimată: Puisse-je de mes yeux y voir tomber la foudre - „De-aş putea „ vedea cu ochii mei căzând trăsnetul" (Comeille); Eu ţi-s frate tu mi-eşti frate, / în noi doi un suflet bate (Alecsandri); Cobori în jos, luceafăr blând, I Alunecând pe-o rază (Eminescu). O formă poetică acceptabilă a pleonasmului este epitetul* pleonastic (vezi EPITET): aburi uşori, fumuri cenuşii, urgie crudă (Alecsandri). • Redundanţa prin pleonasm este utilizată uneori ca mijloc comic de caracterizare a vorbirii personajelor: Este chiar el însuşi în persoană; Vai de mine! monşerul meu! mi-l omoară! (Caragiale). o Pleonasmul este opusul elipsei*. A.B.V.(l);MM.(2). PLEREM 389 PLEREM în teoria glosematică* a lui L. Hjelmslev, unitate minimala distinctivă în planul conţinutului (figură* de conţinut, în termenii autorului). Termenul este format pe baza v. gr. pleos „plin", exprimând faptul că pleremele sunt unităţi cu semnificaţie, spre deosebire de ceneme*. Diversitatea infinită a semnelor* este rezultat al varietăţii combinaţiilor posibile ale unui număr s iîniitat de plereme. pleremâtică în teoria glosematică* a Iui Hjelmslev, studiu al pteremelor*. Plerematica este o investigaţie a formei conţinutului. L.l.R, PLETORĂ SEMANTICĂ Cumul de sensuri grupate în junii aceluiaşi cuvânt, cea mai mare parte fiind utilizări datorate afectului: curcan desemnează de la „răufăcător1* până Ia „poliţist**, „dorobanţ**; a crăpa dezvoltă *- sensurile „a suferi mult**, „a mânca enorm** şi „a -muri**; a arde de la acţiunea legată de foc desemnează „suferinţă fizică şi morală1*, „pagubă materială** ş.a. Pletora semantică se explică prin faptul că un obiect / un fenomen / o acţiune are mai multe caracteristici şi se simte nevoia unor creaţii metaforice (vezi METAFORĂ; ARGOU) pentru desemnarea fiecăreia dintre ele. | Vezi POLISEMIE. PLURAL Unul dintre termenii categoriei gramaticale de număr*; intră în opoziţie fie numai cu singularul*, dacă limba considerată are numai două numere, fie cu singularul, dar şi cu dualul*, eventual, şi cu trialul*, când apar mai multe numere. Semnificaţia pluralului se structurează diferit, în funcţie de numărul de opoziţii, exprimând, în limbile fără dual, mai multe obiecte, în condiţiile în care pluralitatea este privită ca num arabilă, şi nu ca o colectivitate (vezi COLECTIV). La clasele de cuvinte care marchează formal numărul prin : fenomenul de acord, pluralul indică o relaţie ' v sintactică a adjectivului cu un nominal cu formă : • de plural sau a verbului cu un nominal subiect cu • |v formă de plural, a în planul formei lingvistice, marcarea pluralului este diferită de la o limbă la alta. în română, limbă considerată ca având o sensibilitate deosebită faţă de categoria pluralului, acesta se marchează redundant prin desinenţă, eventual şi prin alternanţă* (sau alternanţe), şi este reluat în forma articolului (a articolelor, în cazul coocurenţei mai multor tipuri de articol hotărât), în forma adjectivului (sau a adjectivelor, în cazul mai multor adjective) şi a predicatului (ex.: cărţile noi ale profesorului sunt ieftine si utile), • O situaţie specială de plural au substantivele pluralia tantum. Vezi şi NUMĂR; PLURALE TANTUM. G.RD. PLURALE TANTUM (SUBSTANTIV ~) Clasă gramaticală restrânsă de substantive caracterizate printr-o paradigmă incompletă de număr, fiind defective* de singular; în plan sintagmatic, satisfac numai contexte de plural (ex.: rom. zori, tăiefei, icre; fr. fiangailles/fiinerailles, depens, tenebres). în cazul românei, dată fiind caracteristica neutrului* românesc, substantivele pluralia tantum care satisfac contextul de masculin (ex. zori luminoşi, tăiefei gustoşi), aparţin masculinului; cele care satisfac contextul de feminin (viscere bolnave) au genul nedeterminat, fiind incluse în aşa-numitul arhigen*. Vezi DEFECTIV; NUMĂR. G.RD. PLURILINGVISM Vezi MULTILINGVISM. POETIC,-Ă (FUNCŢIE ~) Vezi FUNCŢIE (A LIMBAJULUI). POETICĂ 1. în sensul tradiţional, ansamblu de codificări normative elaborate de reprezentanţii unui curent sau ai unei mişcări literare - reguli practice a căror întrebuinţare devine obligatorie pentru direcţia respectivă (O. Ducrot-Tz. Todorov). 2. într-un sens mai recent, teorie internă a literaturii, care tratează aspectele generale legate de natura şi de funcţia textului literar (poezie sau proză). Cele două semnificaţii nu sunt, în fond, foarte depărtate una de alta, căci amândouă au în vedere opera literară; diferenţa îşi are sursa în Poetica lui Aristotel, care făcea distincţia dintre arta discursului oratoric (obiect al retoricii) şi 390 POLIFONIE arta ev ocări i imag inare v con formă principiului imitaţiei ^mimesisfde care se ocupa poetica). 1; PoeticUe diverselor curente literare descind din principiul poeticii aristoteliciene (vezi şi Terminologie, poetică, retorică, 1994), fiind realizate ca sisteme de norme proprii operelor literarei Aceste norme privesc domenii diferite; metricăf şl versificaţie^ procedee stilistice legate de vocabular ori de sintaxă; dar conţin şi principii mai apropiate de estetica sau de filozofia textului literar. Declarat sau nu; poeticile clasicismului, ale romantismului ori ale modernismului sunt concepute astfel încât să normeze, dar şi să clarifice - în perspectivă sincronică şi diacronică - activitatea scriitorilor reprezentativi pentru fiecare curent literar; de ex., Arta poetică a lui Boileau este o poetică a clasicismului, tot aşa cum Prefaţa la Cromwell de V. Hugo conţine principiile poetice ale romantismului. Acest tip de poetici elaborează categorii care să permită înţelegerea simultană a unităţii şi a varietăţii operelor literare; de aceea, în perspectiva poeticilor tradiţionale, opera literară are statut de exemplu pentru ilustrarea unui ansamblu de reguli şi / sau categorii, dar aceste norme şi codificări nu-şi propun niciodată descrierea unui text în particular (Ducrot-Todorov). 2. A doua accepţie a termenului este cea Fixată de Şcoala formalistă rusă (vezi FORMALISM) şi/ în continuarea acesteia, de studiile consacrate poeticii din anii 1960-1970, realizate în spaţiile culturale francez^ (vezi Tz. Todorov, Poetica) şi anglo-saxon. în această perspectivă, obiectul poeticii îl constituie discursul* / textul* literar studiat în opoziţie cu ale texte / discursuri non-literare; pe de altă parte, între funcţiile limbajului stabilite de R. Jakobson, funcţia poetică rămâne una dintre cele mai importante pentru mesajul literar centrat asupra lui însuşi (vezi FUNCŢIE). în esenţă, poetica este deci ştiinţa literarităţii textului (B. Tomaşevski, R. Jakobson), disciplină care identifică mijloace de descriere / analiză a textului literar, inventariind totodată procedeele care izolează acest tip de text în ansamblul tipologiei textuale. în studiul acestor mijloace şi procedee, poetica a împrumutat, în anii 1960-1970, instrumentele de lucru ale lingvisticii structurale (vezi STRUCTURALISM), reuşind să realizeze o adecvare a acestora la studiul operei literare (vezi, în acest sens, şi contribuţia lui AJ. Greimas la analiza textului literar din perspectivă semantică şi semiotică). Au luat, astfel, naştere analiza dis- J cursului / textului pe nivele lingvistice, a apărut § studiul structurilor semnificaţiei (în poezie -semantica figurilor de stil, vezi FIGURĂ), s-au | aplicat categoriile de mod, timp şi persoană în 1 descrierea narabei* (vezi NARATIV), textul a fost | definit şi analizat cu mijloace care îl consideră o | expansiune a gramaticii de tip fhistic (vezi GRA^tj MATICĂ14) ş.a. Rezultatele au dus, prin analogie j cu fazele istoriei literare, la stabilirea şi de-^| scrierea unor poetici legate de diferite epoci cuLif turale („poetica medievală") sau la statuarea unorll poetici subordonate genurilor şi / sau speciilor | literare; se vorbeşte, astfel, de o „poetică a roma- ^ nului", de o „gramatică a poeziei" (Jakobson) sau -„a prozei" (Tz. Todorov, Gramatica Decamero- ; nuliii) etc. în aceeaşi direcţie de cercetare, diacronică se înscrie - în studiile modeme de poetică - fundamentarea unei poetici istorice; bazată pe ideea că formele literare au posibilitatea de a evolua, în tendinţa lor de adecvare la anumite curente / mişcări / creaţii individuale. Deceniile 6-7 ale sec. al XX-lea au reprezentat • momentul de maximă înflorire a poeticii în această accepţie a termenului; a existat, în această perioadă, o fructuoasă interferenţă a studiilor consacrate poeticii cu stilistica*, retorica*, semantica*, semiotica* şi critica literară, mai ales în spaţiul lingvisticii şi al retoricii contemporane de expresie franceză. MM. \ 4 POLIFONIE în naratologie*, termen împrumutat din muzică de M. Bahtin şi aplicat analizei romanului; structură (compoziţională) ce are în vedere diversificarea naraţiei* în componente relativ autonome. Există, astfel, în romanul polifonic diversificări temporale, spaţiale, de voce*, de focalizare* şi de registru narativ (vezi NARATIV). • Conceptul de polifonie se leagă strâns de dialogism*, pe care îl include ca procedeu esenţial; Bahtin a analizat din această perspectivă romanele lui Dostoievski. Naraţiile de largi dimensiuni realizează modernizarea polifonică în multiple variante: secvenţa temporală uniformă poate fi alterată iar spaţiul amplificat, acţiunea se desfăşoară în planuri paralele, uneori legate de personaje (sau chiar de generaţii) diferite, focalizarea scoate în evidenţă anumite personaje ori nuclee ale acţiunii, registrele discursive se mişcă între dialog, monolog POLIPTOTON 391 (interior) şi stil indirect liber în planul naratorului. • Relaţiile interactive dintre personaje sunt, astfel, privilegiate, ca şi raportul acestora cu -naratorul, ceea ce face ca personajul să achiziţioneze un statut mai important în ansamblul Narativ. Pe de altă parte, limita dintre planurile Oprimare (narator/ personaje) devine difuză, avănd Ică rezultat o naraţie ambiguizată din punctul de i^dere al vocii / focalizării dominante. în afară lllrbmanele lui Dostoievski analizate de Bahtin, iaî'Utilizat tehnica polifoniei, în măsură mai mare fsauîmaiimică, Th;Mann în Familia Budenbrook ipA J* Galsworthy în Forsyte Saga . MM. POLIPTOTON Figură* lexico-sintactică (formă de repetiţie*) realizată prin reluarea în enunţ a mai multor forme flexionare ale aceluiaşi cuvânt; în măsura în care radicalul* se repetă, poliptotonui este tot-v odată o figură etimologică (vezi FIGURĂ). Schimbarea formelor gramaticale poate privi ca--zuL numărul, timpul sau modul verbal: Dar ce nu pot pricepe ea pricepu, de plânge? (Arghezi). în limbajul curent, superlativul* popular realizat prin repetarea substantivului este o formă de poliptoton: frumoasa frumoaselor, prostul proştilor. « Procedeu de insistenţă prin repetiţie, poliptotonul devine sursă pentru jocul de cuvinte ■ sau pentru expresia paradoxală (vezi PARADOX): fSr ne-am iubit / Si-azi toată lumea ştie / Că ne iubim... Dar cât ne vom iubi, l Nici noi nu ştim. / Nici lumea nu va şti (Minulescu). Când ■ sensurile cuvântului se modifică (parţial) la reluare, poliptotonul se apropie de antanaclază* sau de diaforă*; în versurile: Tu eşti şi-ai fost mai mult decât in fire I Era să fii, să stai, să viefu-ieşti. / Eşti cn un gând, şi eşti şi nici nu eşti, / între putinţă şi-ntre amintire (Arghezi), jocul gramatical se combină cu variaţia contextuală de sens a verbului a fi („existenţă vs. non-existenţă", „apartenenţă", „determinare ipotetică / potenţi-âlă“, dar o singură dată apare delexicalizarea presupusă de verbul copulativ). Vezi şi PARIGMENOM. MM. POLISEMIE Capacitate a majorităţii cuvintelor din limbile naturale de a avea mai multe sensuri (în opoziţie cu unităţile limbilor artificiale). Conceptul de polisemie se înscrie într-un dublu sistem de opoziţie: opoziţie dintre polisemie şi omonimie* şi cea dintre polisemie şi monosemie. Aproximativ 80% din cuvintele lexicului activ al unei limbi (vezi FOND LEXICAL) sunt polisemantice. Polisemia este redată în dicţionare* prin înregistrarea sensurilor sub cifre sau semne grafice diferite, dar în limitele aceluiaşi articol (sau cu-vânt-intrare). Polisemia este mai bine reprezentată în unele dicţionare (despre care se spune că sunt de concepţie polisemică, cum ar fi DEX). Polisemia are cauze diferite: tendinţa de economie lingvistică (utilizarea unui număr mai mic de corpuri sonore), când se opune sinonimiei*; evoluţia semantică a unor cuvinte după legi şi tipuri (vezi TROP); necesitatea de a delimita denotaţia* de conotaţie*. Lingviştii stabilesc o corelaţie între dezvoltarea unei culturi şi îmbogăţirea polisemică a cuvintelor (M. Breal). între polisemie şi frecvenţa cuvintelor se stabileşte un raport direct: cu cât o unitate este mai frecventă, cu atât are mai multe sensuri diferite (relaţie care poate fi descrisă matematic, vezi STATISTICĂ LEXICALĂ). « Diferenţierea (dezambiguizarea) sensurilor cuvintelor polisemantice se face la nivelul componentelor de sens (vezi SEM), dar şi la nivelul unor contexte specifice: a afecta1 (care nu are nici un sem comun cu a afecta j; „a destina o sumă de bani cu un scop anume") se diferenţiază cu următoarele sensuri: sensul 1: „a suferi efectele unei întâmplări negative"; supărarea /-a afectat; sensul 2: „a simula o stare sufletească": pare să afecteze tristeţe, şi sensul 3: „a suferi efectele materiale ale unei stări negative": cutremurul a afectat Japonia. O asemenea diferenţiere funcţională a polisemiei de omonimie rămâne, pentru dicţionare, o problemă esenţială greu de rezolvat. Contextele sunt fundamentale pentru diferenţierea sensurilor cuvintelor polisemantice. Adjectivul blând are sensul „atitudine favorabilă, calmă" în combinaţie cu substantive desemnând fiinţe (oameni şi animale): ohi! câine blând şi sensul, „agreabil, convenabil", cu referire Ia substantive cn anotimp, natură, climă, iarnă. La fel, sensul 1 ai cuvântului farmacie „ştiinţă care se ocupă de prepararea medicamentelor" necesită un context precum: Farmacia este o ştiinţă veche, faţă de sensul 2: „locul unde se vând sau se prepară medicamente": Cumpăr de Ia farmacie medicamente. De aceea, fără contexte, dicţionarele explicative nu pot fi convenabile în ce priveşte polisemia nici din punct 392 POLISINDET / POLISINDETON de vedere descriptiv; nici normativ. * După felul în care se^ asigură legătura dintre sensuri prin componenta (semul) comun(ă), există următoarele tipuri de; polisemie: a) polisemie în lanţ, când legătura se face de la un sens la altul; ca în cazul adjectivului slab:(1) lipsit de un strat de grăsime*'; (2) lipsit de forţăm- caracter slab; (3) „lipsit de valoare'1 - carte slabă, (4) „lipsit de elemente caracteristice4'—vin! acid! cafea slab(ă)\ b) polisemia radiată, când relaţia dintre sensuri se face prin cel puţin un element al sensului de bază, ca în strigăt: (1) „sunete intense produse de om4\ (2) „sunete intense produse de alte fiinţe (animale / păsări)44: strigătul păsării!leului... (3) sunete intense produse de colectivităţi: strigătul mulţimii. Legătura dintre sensurile unui cuvânt polisemantic este mascată uneori de tropii pe care îi reprezintă sensurile secundare (vezi, în ex. slab, sensurile 2,3,4, ca metafore*). ® Echilibrul dintre sensurile cuvintelor polisemantice este asigurat de denotaţie*, în raport cu care se delimitează conotaţiile*. Vezi CONOTATIE; MONOSEMANTISM. ♦ * A.B.V. POLISINDET / POLISINDETON Figură* sintactică bazată pe coordonarea multiplă a unor unităţi sintactice prin conjuncţii abuziv utilizate; în această construcţie sindetică, opusă celei dsindetice (vezi ASINDET), elementul conjuncţional nu leagă doar ultimii doi termeni ai seriei, ci apare înaintea fiecărui membru al unei fraze / enumerări; conjuncţia repetată este aproape întotdeauna aceeaşi - şi: Si lui Ste-făniţă-vodă ii era pre drag, şi-1 ţine pre bine, şi tot la masă îl pune, şi să giuca in cărţi cu dânsul, şi la sfaturi, că era atunce grammatic la dânsul (Neculce): « Termenii antrenaţi în poli-sindet pot fi: a) cuvinte izolate: Şi s-a-ntors din zarea largă / Slut, şi-ntins şi mort, pe targă (Arghezi) sau b) grupuri de cuvinte/părţi de frază: în adâncu-i se pătrunde I Si de lună, şi de soare, / Şi de păsări călătoare, / Şi de lună, şi de stele, / Şi de chipul dragei mele (Eminescu); Simt muşterii buni, băieţi cu dare de mână, şi cântă, şi râd şi fac fel de fel de nebunii (Caragiale). Efectul expresiv al polisindetului este de insistenţă prin repetiţie*, « Figura opusă polisindetului este asindetul, suprimare a elementelor de relaţie între (părţi de) propoziţie / frază. Vezi ASINDET. M.M. POLITEŢE 1. Categorie sociolingvistică stabilind relaţia dintre un comportament social politicos şi marcarea lui în plan lingvistic. Există mari diferenţe între limbi sub raportul gradului şi al tipului de marcare lingvistică a comportamentului politicos; Unele limbi sunt extrem de sensibile faţă de acest parametru; gradele de politeţe fiind marcate nu numai la nivel lexical; prin formule nuanţate de adresare; ci şi Ia nivel gramatical, prin sisteme gramaticale proprii. Basca; de ex,; dispune de o conjugare de politeţe, utilizând desinenţe verbale diferite după cum adresarea este familiară sau reverenţioasă. Coreeana utilizează forme verbale de politeţe, diferenţiate după statutul social al persoanei care vorbeşte, al persoanei cu care se vorbeşte şi al persoanei despre care se vorbeşte. Româna aparţine grupului de limbi cu sensibilitate faţă de acest parametru, recurgând, în plan gramatical, la: a) un sistem pronominal specializat (vezi 2); b) forme verbale modale şi temporale încărcate cu valori suplimentare de politeţe (vezi, de ex., am să te rog să..., voiam să..., te-aş ruga să...). 2. Pronume de ^ Sistem pronominal, prezent numai în anumite limbi, specializat pentru marcarea distincţiilor de politeţe; intră în opoziţie cu pronumele personale* propriu-zise. e Dacoromâna şi-a creat târziu, cu mijloace interne proprii (compunere*), un sistem bogat de pfotjume de politeţe, corespunzător persoanelor a ll-a şi a IlI-a. La persoana a Il-a, se disting două grade de politeţe: tu - dumneata - dumneavoastră. Presiunea acestei organizări a fost atât de puternică, încât s-a creat o treaptă intermediară de politeţe şi pentru persoana a IlI-â (el - dânsul - dumnealui), fiind atrase în sistem formele personale dânsul — dânsa, cărora, în aria sudică a dacoromânei neliterare actuale, li s-a adăugat o valoare suplimentară de reverenţă. 3. în pragmatică, termenul are o semnificaţie mai largă şi mai profundă decât aceea atribuită în mod curent. Desemnează o componentă esenţială - o constantă - a comportamentului comunicativ, determinată de obiectivele sociale implicate de orice activitate de natură cooperativă. Pragmatic, politeţea nu are un caracter prescriptiv, impus de o anumită normă socială. Ea este înţeleasă fie ca una dintre maximele* conversaţionale (vezi R. Lakoff, G. Leech), fie ca prevedere inclusă într-un contract conversaţional permanent negociabil (B. Fraser), fie ca rezultat al preocupării participanţilor la un act PORTRET 393 comunicativ de a nu aduce prejudicii imaginii lor publice (R Brown şi S. Levinson). Ultima interpretare caracterizează cea mai închegată teorie pragmatică a politeţii. Conceptul de imagine publică a individului (engl. face), pe care se întemeiază această teorie, este preluat din cercetările de sociologie a comunicării ale lui E; Goffman- Există un conflict implicit între : donnţa fiecăruia de a se bucura de aprecierea şi acordul semenilor săi (positive face), pe de o - - parte, şi dorinţă de a acţiona conform propriilor -icieiv şi intenţii; (negative face), pe: de alta. / Diversele clase de acte! de limbaj se deosebesc şi după potenţialul lor agresiv intrinsec (cf., de ex.t solicitări; ordine vs. mulţumiri, complimente), putând să pună în pericol imaginea individuală reciprocă a coloculorilor şi să afecteze astfel relaţiile dintre aceştia. Asemenea efecte pot fi prevenite numai printr-o alegere strategică a mijloacelor şi formelor de comunicare. Aprecierea măsurii în care un act de limbaj afectează eul interlocutorului se realizează în funcţie de trei variabile extralingvistice: distanţa socială (relaţie simetrică, determinată de atribute sociale - stabile, dar şi de frecvenţa schimburilor verbale şi de domeniile în care acestea se realizează), puterea (relaţie asimetrică, exprimând direcţia exercitării controlului comunicării: dinspre emiţător* sau dinspre receptor*) şi gradul de interferenţă al actului respectiv, în raport cu dorinţa de autonomie sau de aprobare a colocutorului (mărime condiţionată situaţional, dar şi de specificul sociocultural al comunităţii considerate). însumarea valorilor acestor variabile îi permite emiţătorului să decidă asupra nivelului optim de politeţe pentru performarea unui anumit act verbal şi să aleagă strategia pe care o consideră adecvată situaţiei comunicative date. Natura alegerii strategice permite distincţia între o politeţe negativă, a menţinerii distanţelor, care frânează relaţiile sociale, şi o politeţe pozitivă, integrativă, care accelerează aceste relaţii. Politeţea negativă constituie nucleul comportării deferente, pe când politeţea pozitivă constituie nucleul comportării glumeţe, familiare. Pentru ambele tipuri, formularea enunţurilor* presupune, pe lângă exprimarea neambiguâ a intenţiilor comunicative, prezenţa unor acţiuni redresive, explicite, în cazul politeţii negative, şi implicite, în cazul politeţii pozitive. Există însă şi posibilitatea exprimării indirecte a intenţiilor comunicative, de obicei prin apelul la figuri* de stil, care fac semnificaţia enun- ţurilor negociabilă. Strategiile politeţii negative se întemeiază pe mecanisme de atenuare a prejudiciului produs interlocutorului, implicând trecerea emiţătorului într-un plan secund; strategiile politeţii pozitive au la bază sublinierea emfatică a aprobării şi interesului pentru tot ce se leagă de persoana receptorului, a punctelor comune cu acesta, a raporturilor de cooperare (vezi STRATEGIE). Introducerea conceptului de politeţe pozitivă constituie cea mai importantă inovaţie a pragmaticii în cercetarea fenomenelor legate de politeţe. ® Principiul ^ţii Principiu de bază în pragmatică, complementar cu principiul cooperativ*. Reglementează comunicarea în sensul menţinerii echilibrului social şi a unor relaţii de bunăvoinţă între colocutori. Guvernează alegerea strategică a modalităţilor de expresie lingvistică, în funcţie de datele concrete ale situaţiei* de comunicare, reclamând apelul la forme directe sau indirecte de transmitere a intenţiilor comunicative, la acţiuni redresive implicite sau explicite etc. Se concretizează prin câteva maxime, centrate asupra emiţătorului, respectiv, a receptorului (vezi MAXIMĂ^). G.RD. {1-2); LA.R. (.3). PORTRET într-o clasificare tematică (P. Fontanier), acceptată de cercetători până în secolul XX, descriere* de trăsături morale şi fizice ale unei fiinţe animate, reale ori imaginare; portretul reprezintă reuniunea a două moduri fragmentare de descriere a persoanelor / personajelor, prosopografia* şi etopeea*. Ex.: Era frumos — de-o frumuseţe demonică. Asupra feţei sale palide, musculoase, expresive, se ridica o frunte senină si rece ca cugetarea unui filozof. Iar asupra franţei se zburlea cu o genialitate sălbatecă părul său negru-strălucit, ce cădea pe nişte umeri compacţi şi binefâcuţi. Ochii săi mari caprii ardeau ca un foc negru sub nişte mari sprâncene stufoase şi îmbinate, iar buzele strâns lipite, vinete, erau de-o asprime rară. Ai fi crezut că e un poet ateu, unul din acei îngeri căzuţi, un satan, nu cum şi-l închipuiescpictorii: zbârcit, hidos, urâ-cios, ci un satan frumos, de-o frumuseţe strălucită, un satan mândru de cădere, pe-a cărui frunte Dumnezeu a scris-geniul, şi Iadul îndărătnicia - un satan dumnezeiesc (Eminescu). e în retoricile din secolul al XlX-lea, portretul este considerat diferit de caracter, primul descrie un individ, cel de al doilea o generalitate, apropi-indu-se astfel mai mult de etopee, cu care totuşi 394 POSESIE nu se confundă- O dată cu secolul al XlX-lea şi cu sporirea influenţei ştiinţelor exacte asupra literaturii, tehnica portretizării cunoaşte o mare varietate (de exemplu, sub forma//z/o/ogiei sau a caricaturii); -Prezumţia de la carevw-plecat majoritatea autorilor de portrete din secolul trecut rămâne aceea că trăsăturilor morale ale unui personaj ar trebui să le corespundă anumite caracteristici fizice şi fizionomice. Vezi DESCRIERE; ETOPEE; PROSOPOGRAFIE. MM. POSESIE 1. ^ inalienabilă Vezi ALIENABIL. 2, Codare a ^ei Serie de mijloace de care dispune o limbă pentru exprimarea posesiei, existând diferenţe semnificative între limbi. în limbi din familia uralo-altaică (Finlandeză, maghiară), posesia se exprimă gramatical, în cadrul paradigmei substantivului. în alte limbi (latina şi limbile romanice), se exprimă prin forme de caz", prin genitiv* şi dativ* (vezi, de ex., în latină, genitivul posesiei: domus Ciceronîs „casa lui Cicero44 sau dativul posesiv cu esse: Sunt mihi bis septern Nimphae „am de două ori şapte Nimfe44, în traducere literală „îmi sunt de două ori...44). Se exprimă şi prin seria de adjective şi pronume posesive (vezi POSESIV^). Posesia are şi modalităţi lexicale de expresie, prin verbe purtătoare ele însele ale semnificaţiei posesive (vezi POSESIV4: axa o carte). în absenţa verbului a avea (este, de ex., cazul limbii arabe), posesia se exprimă prin construcţii prepoziţionale specializate, posesorul apărând în poziţia unui caz locativ* (vezi CAZ^), construcţie asemănătoare cu rom. „la mine, cartea “. Vezi şi POSESIV. G.P.D. POSESIV,-Ă 1. Adjectiv ^ Clasă de adjective pronominale* care exprimă o relaţie de posesie", fiincţionând în acelaşi timp şi ca mărci de determinare": asigură actualizarea substantivului în vorbire şi restrânge clasa de indivizi desemnată prin substantiv la un obiect cunoscut vorbitorului, aflat în posesia acestuia (1cartea mea). Aparţine clasei cuvintelor nonreferenţiale, funcţionând deictic", în cazul persoanei I şi a Il-a, şi anaforic* în cazul persoanei a IlI-a (vezi deosebirea dintre: L-am întâlnit pe Ionaspectul său, m-a neliniştit (anaforic) vs. Astăzi, intenţia mea este să... (deictic)). Parametrul adjectivului posesiv permite distingerea limbilor în raport cu: a) poziţia adjectivului posesiv faţă de capul de grup; b) distribuţia adjectivului şi a articolului. Româna, în raport cu franceză, italiana, portugheza, spaniola, se caracterizează prin aşezarea postsubstantival ă a adjectivului posesiv, confirmâhdu-se, şi pentru acest grup sintactic; că româna aparţine limbilor de tipul ;,head first44, în care capul de grup se află pe prima poziţie (vezi TOPICA); în română, spre deosebire de franceză, adjectivul şi articolul hotărât sunt coocurente, ceea ce constituie un nou argument pentru susţinerea sensibilităţii românei în raport cu parametrul determinării*. ® Gramatica structuralistă românească (Maria Manoliu, 1968) a propus, pe baze strict distribu-ţionale, reinterpretarea adjectivului posesiv, lansând ideea considerării acestuia ca variantă accentuată a genitivului^pronumelui personal* sau reflexiv*. 2. Pronume Clasă de pronume* caracterizată prin indicarea unei relaţii de posesie* între un posesor şi un obiect posedat, a căror identificare se obţine anaforic*, în cazul obiectului posedat, prin legarea de un antecedent* (ex. Maria mi-a cerut un ceas{; al, său se stricase), şi anaforic sau deictic", în cazul posesorului, fie prin legarea de un antecedent (Mariaj mi-a cerut un ceas; al săUj se stricase), fie prin trimiterea la situaţia de comunicare* (al meuk s-a stricat şi el). « Pronumele posesiv serveşte drept parametru de individualizare a limbilor, permiţând distingerea a două clase de limbi, după cum limbile deosebesc formal seria adjectivelor posesive (vezi 1) şi a pronumelor posesive (ca în franceză sau spaniolă; vezi fr. mon / ton / son livre vs. le mien / letien / le sien) sau, dimpotrivă, utilizează aceleaşi forme pentru adjectiv şi pronume (ca în română şi portugheză). Pentru română, distingerea formală a adjectivului şi a pronumelui se realizează parţial prin articolul posesiv (vezi 3) (ex.: caietul meu vs. al meu s-a terminat), fără însă ca articolul să constituie un formant diferenţiator obligatoriu, căci el poate apărea şi în contexte adjectivale (ex. aceste caiete ale mele). • Gramatica structuralistă românească (Maria Manoliu, Valeria Guţu Romalo) a dezbătut chestiunea structurii analizabile a pronumelui posesiv, propunând, pe baze strict distribuţionale, segmentarea acestuia într-un centru pronominal şi un modificator pronominal al centrului. 3. Articol ^ Sinonim cu (articol) genitival (vezi GENITIVAL). 4, Clitic ** Desemnează, în unele POSIBILITATE 395 limbi, un clitic* pronominal cu formă de dativ (sau cu formă oblică, în limbile care nu disting dativul şi acuzativul) exprimând o relaţie de posesie (rom. Mi-am pierdut cartea; fr. Je me suis casse la jambe). S-au semnalat diferenţe între limbi privind: a) tipul de relaţie de posesie, fie numai posesia inalienabilă*, fie orice tip de - posesie, inalienabilă şi aliehabilă*; b) distribuţia idilicului; c) frecvenţa şi extinderea tiparului de ^construcţie; Româna se caracterizează astfel: ^exprimarea prin clitic atât a posesiei inalienabile, I cât şi a celei alienabile (Şi-a pierdut cartea, alături mteŞi-a rupt piciorul); ataşarea cliticului atât la un suport verbal, cât şi Ia unul nominal sau prepoziţional (Mi-am pierdut cartea, alături de în viaţa-mi; înainte-mi); extinderea construcţiei prin cuprinderea oricărui nominal din grupul verbal, obiect direct, subiect sau obiect indirect prepoziţional (Mi-am pierdut cartea (obiect direct); Mi-au plecat copiii (subiect); Mi-am ivăzut de treburi (obiect indirect) (vezi şi ALIENABIL; AVANSARE). 5. Verb - Clasă lexj-y co-semantică de verbe bivalente (vezi VALENŢĂ) care exprimă o relaţie de posesie între doi actanţi, imul având rolul de posesor, iar celălalt, de obiect ¥ posedat Actualizarea sintactică a actanţilor diferă v de la o limbă la alta şi de la un verb la altul. în fromână, de ex., verbe ca: a avea, a poseda, a ^stăpâniaşază posesorul în poziţia subiectului şi ; obiectul posedat în poziţia obiectului direct (Ion are o carte), iar un verb ca a aparţine aşază obiectul posedat ca subiect şi posesorul ca obiect indirect (Cartea aparţine lui Ion). în teoria lexicalistă*, posesorul este interpretat ca ,,sediu“ al relaţiei de posesie, deci ca locativ' (vezi CAZin). Unele limbi se disting prin nelexicali-zarea verbului a avea (vezi araba). 6. Transformare ^ Denumită şi transformarea „sum pro habeo“, desemnează, în varianta clasică a generativismului*, o transformare' facultativă* care are ca efect convertirea unei construcţii cu semnificaţie posesivă conţinând verbul a avea în altă construcţie cu verbul a fi. Captează relaţia de sinonimie, existentă în unele limbi, între o construcţie cu a avea şi una cu a fi (Ion are cartea -Cartea este a lui). G.PD. POSIBILITATE 1. Semnificaţie modală conţinută în semantica modurilor conjunctiv* şi condiţional* (vezi şi MODjij). 2. Reprezintă una dintre cele două valori ale sistemului de modalităţi* clasice, exprimând faptul că o propoziţie este adevărată / falsă în mod posibil; se opune necesităţii\ în funcţie de caracterul puternic sau mai slab ai sistemului de modalităţi, posibilitatea poate fi stabilită în raport cu toate lumile posibile (posibilitate alethică) sau poate fi empirică, stabilită în raport cu sistemul de cunoştinţe existent la un moment dat, cu datele experienţei vorbitorului şi a colectivităţii din care acesta face parte (posibilitate epistemică). ® Operator de - Vezi OPERATOR. G.P.D. POSTADJECTIVAL,-Ă Derivat regresiv prin care se obţine un verb pornind de la un adjectiv; deosebi din deosebit; vezi DERIVARE3. MM. POSTERIOR,-OARĂ 1. Serie ^ Serie de localizare specifică vocalelor, în română, include vocalele /o, u/; sin.: serie velară. 2. Vocală ~ Vocală din seria posterioară, a cărei rostire presupune un spaţiu de rezonanţă amplu, situat între partea posterioară a muşchiului lingual şi zona posterioară a palatului. Muşchiul lingual se retrage, iar rădăcina acestuia se apropie de vălul palatului. Vezi şi VELAR,-Ă; VOCALĂ. L.I.R. POST POZIŢIE Existentă într-un număr restrâns de limbi (limbi turcice, japoneză, birmaneză, unele limbi africane: G. Lazard (1994)), desemnează un clitic* cu rol gramatical având, în multe cazuri, rolul de marcă actanţială, adică de marcare a raporturilor cazuale. Spre deosebire de prepoziţii*, utilizate în limbile de tip analitic* cu acelaşi rol, postpoziţiile au o aşezare proclitică*, ataşându-se, în funcţie de limbă, la nume sau la verb. Nu există o limită tranşantă între postpoziţii şi sufixele cazuale de tip aglutinant* (vezi CLASIFICARE (A LIMBILOR)). G.P.D. POSTPUNERE în grupurile de termeni, marchează aşezarea unui component după alt component: a determinantului după centrul de grup, a auxiliarelor şi a cliticelor după cuvântul suport etc. Se utilizează, 396 POSTSUBSTANTIVAU-A îh opoziţie cu antepunere*, pentru indicarea unei preferinţe de topică* într-o anumită limbă (se vorbeşte; de ex.; pentru română, despre postpunerea articolului* hotărât sau a adjectivului calificativ*). Se utilizează, de asemenea; pentru a indica o schimbare de topică motivată stilistic sau pragmatic (vezi, de ex., postpunerea subiectului personal şi dublarea lui în varianta populară a limbii române: Vine el tata). G.PD. POSTSUBSTANTIVALrĂ Derivat regresiv prin care se obţine un nou cuvânt (substantiv) pornind de la un alt substantiv: portocal din portocală; vezi DERIVARE3; sinonim parţial cu deverbal. Vezi DEVERBAL. MM. POSTVERBAL,-Ă 1. Cu referire la topică*, indică poziţia cliticelor, a auxiliarelor sau a determinanţilor în raport cu verbul (vezi POSTPUNERE). 2. Derivat regresiv prin care se obţine un substantiv pornind de la un verb: avânt din avânta (vezi DERIVARE3). G.PD. POTENŢIAL,-A 1. Sin. cu posibilitate*; este o semnificaţie modală conţinută în semantica unor moduri* verbale sau a unor forme lexicale. 2. Propoziţie ^ în gramatica limbii române, într-o clasificare a propoziţiilor după modalitate* (vezi PROPOZIŢIE), desemnează o subspecie a propoziţiilor enunţiative* şi a celor interogative* exprimând, prin valori modale ale verbului predicat, posibilitatea în viitor sau irealitatea în trecut (ex.: Mai bine acceptam; E cineva care să mă accepte?), G.P.D. POZITIV,;Ă 1, Grad ^ în cadrul opoziţiilor categoriei gramaticale a comparaţiei*, reprezintă termenul nemarcat* al categoriei, cel care este luat că punct de referinţă pentru comparativ* şi superlativ*. în raport cu ultimii termeni, pozitivul nu primeşte mărcile gramaticale ale categoriei, reprezentând forma de dicţionar a adjectivului sau a adverbului. Pozitivul poate exprima contextual o comparaţie de egalitate, prin legarea de o construcţie com- gramaticii româneşti, unde se utilizează ca sino-^ nim al lui afirmativ* (propoziţie afirmativă*). Se opune lui negativ* (propoziţie negativă). G.P.D. POZIŢIE 1. Locul ocupat în lanţul* vorbirii de o unitate lingvistică în raport cu vecinătăţile sale. Sunetele unei limbi pot ocupa, de ex,, o poziţie finală I medială ! iniţială ln cuvânt. Cliticele*, în raport cu suportul lor, pot apărea ca proclitice*, enclitice* sau intraclitice. • Dintr-o perspectivă disiqbuţio-nală (vezi DISTRIBUŢIE), poziţia unui element în lanţ este definită prin înregistrarea contextului* în care acesta apare îh enunţul considerat sau prin indicarea distribuţiei, adică a totalităţii contextelor în care elementul analizat poate apărea într-o limbă. Există, pentru o unitate lingvistică sau pentru o clasă de unităţi, câte o poziţie specifică, numită context diagnostic*, în care numai unitatea sau clasa de unităţi considerată poate apărea, fiind excluse toate celelalte (vezi CONTEXT; DISTRIBUŢIE). 2.sintactică Concept al sintaxei modeme, unde desemnează, în cadrul unei structuri* (organizări) sintactice, locul ierarhic ocupat de o unitate sintactică în raport cu un cap* de grup sau în ansamblul propoziţiei (de ex., poziţia de predicat* sintactic în ansamblul propoziţiei). • într-o sintaxă de tip structuralist*, o anumită poziţie este determinată şi distinsă de altele pe baze strict relaţionale, precizându-se tipul de relaţie în raport cu un cap de grup sau mijlocul specific de manifestare, într-o limbă dată, a relaţiei; • într-o sintaxă de tip funcţionar, determinarea unei poziţii se face pe baze funcţionale, stabi-lindu-se funcţia atribuită de capul de grup sau îndeplinită de o unitate sintactică în ansamblul propoziţiei. • în GB* se face distincţia între poziţia argumentală* şi cea nonargumentală (vezi ARGUMENTAU,), opunându-se construcţia El citeşte o carte, unde nominalul carte ocupă, în raport cu verbul, o poziţie argumentală, construcţiilor Cartea este citită de Ion şi Cartea trebuie citită, unde acelaşi nominal, ca efect al deplasării*, ocupă poziţii nonargumentale. G.P.D. PRAGMATICĂ Disciplină al cărei obiect îl constituie limba, parativă introdusă prin ca: neagră ca noaptea \ privită nu ca sistem de semne, ci ca acţiune^si (vezi COMPARAŢIE). 2. Propoziţie/* Termen aK^^teracţiune comunicativă. Pragmatica este ^ PREDETERMINAM! 397 lingvistică a uzului - cu multiple implicaţii inter-1 disciplinare - examinând efectele diverselor componente ale contextului (vezi CONTEXT2) asupra producerii şi receptării enunţurilor*, atât sub aspectul structurii, cât şi al semnificaţiei acestora. Termenul (< gr. prăgma „acţiune", în acest caz -utilizare a limbii) a fost introdus de Ch. Morris, ^pentru a desemna unul dintre nivelurile procesului \ tgliniozei: nivelul relaţiei dintre semne şi cei care l •||finter^retează;^.^ Constituirea pragmaticii ca sftjjneniudecercetam specific este rezultatul acţiunii mai rimltor factori^ îndeosebi al modificărilor de perspectivă produse în lingvistică şi în filozofia limbajului.:Pragmatica a apărut ca o reacţie atât faţă de lingvistica chomskyanâ; cât şi faţă de pozitivismuriogic * Prima sa versiune este reprezentată deleona actelor* de limbaj, formulată de J.L. Austin şi dezvoltată de J.R. Searle. Domeniul de investigaţie al pragmaticii a cunoscut ulterior o continuă extindere şi diversificare, fapt care a ■determinat apariţia unor opinii divergente asupra 'statutului acestei discipline. Orientările actuale se situează între polii reprezentaţi de înţelegerea pragmaticii drept componentă a unei teorii generale integrate a limbii - alături de sintaxă, fonologie şi semantică - şi de înţelegerea acesteia drept modalitate particulară de analiză şi interpretare a oricăror date lingvistice, indiferent de nivelul de structură cărora le aparţin. Există deosebiri teoretice şi metodologice între pragmatica britanică şi americană, pe de o parte, şi cea „continentală", pe; de alta. Dacă în concepţia „continentală4 activitatea enunţiativă (deci cea de la polul emiterii) este factorul esenţial al organizării lingvistice, pragmatica reprezentând, în esenţă, o cercetare a limbii realizată dintr-un punct de vedere extern, dificil de distins ca domeniu de psiholingvistică* şi de sociolingvistică*, în concepţia specialiştilor britanici şi americani, pragmatica descrie dubla natură: acţionaiă şi interacţională, a comunicării verbale. La baza concepţiei „continentale4 4 asupra pragmaticii stă distincţia enunţ*-enunţare*, cercetarea fiind orientată în direcţia identificării în enunţ a mărcilor activităţii enun-Jţiative. Pentru pragmatica britanică şi americană, semnificaţia unui enunţ este rezultat al unor procese de negociere între emiţător* şi receptor*, întrucât comunicarea verbală presupune intenţii reflexive, nefiind posibilă în afara recunoaşterii exacte a acestora de către parteneri. ® Indiferent de orientare, pragmatica îşi defineşte identitatea prin câteva elemente: a) distingerea sistematică între procesele care au loc la polul emiterii şi la cel al receptării; b) rolul esenţial atribuit contextului*, ale cărui componente influenţează atât structurarea discursului, cât şi constituirea semnificaţiilor discursive, c) relevarea naturii intenţionale şi raţionale a comunicării verbale, prin referirea la concepte ca reuşită şi eficientă (vezi ACT (DE LIMBAJ)) sau strategie* comunicativă. Relaţia de complementaritate dintre pragmatică şi semantică, afirmată prin definirea obiectului pragmaticii drept „meaning minus semantics" (S. Levinson), este o relaţie complexă, atât pentru că nici unul dintre cele două domenii nu este autonom în raport cu celălalt, cât şi pentru că pragmatica studiază semnificaţiile într-un cadru mai larg, transfrasdc, al enunţurilor interconectate prin mecanisme particulare. Diversitatea terminologică specifică actualmente pragmaticii nu poate fi interpetată drept reflex al unei insuficiente definiri sau al lipsei de coerenţă a sferei de preocupări a acesteia. Pragmatica are o problematică proprie, care include aspecte referitoare la: organizarea pragmatică a discursului: acte de vorbire, deixis*, forme ale implicitului conversaţional (presupoziţii*, implicaturi*); principiile şi strategiile comunicative; analiza* conversaţiei. L.I.R. PREDETERMINANT Termen al sintaxei modeme folosit în legătură cu structura G(rupului) N(ominal). Desemnează clasa de adjuncţi nominali cu funcţie de individualizare* şi de cuantificare*, strângând ceea ce gramatica tradiţională numeşte adjective pronominale şi articole (ex. rom. toţi aceşti elevi; engl. aii the time). în teoria X-BARA* şi în GB\ termenul a fost înlocuit prin specificator*, ultimul lărgindu-şi accepţia la oricare dintre grupurile sintactice (vezi SPECIFICATOR). G.RD. PREDICAT I. ^ logic a) în concepţia logicii clasice, care analizează propoziţia în subiect + predicat, se opune subiectului, subiectul reprezentând „despre ceea ce se vorbeşte", iar predicatul, „ce se spune despre subiect44, b) în logica formală, denumeşte componentul propoziţiei care asociază unui individ o proprietate sau care îl pune într-o relaţie determinată cu alt sau alţi indivizi. 398 PREDICAT (continuare) Predicatele care exprimă proprietăţi au un singur Ioc (sau un singur argument*) şi se numesc monădice (ex. Ion este silitor; Ion este el ev; Ion aleargă)^ Predicatele care stabilesc relaţii au doua sau trei locuri (sau argumente) şi se numesc diadice,respectiv triadice (ex. de predicate diadice: Ion este frate cu Gheorghe; Ion este supăratpe Gheorghe; Ion laud* pe Gheorghe). Predicatul este numit şi funcţie propoziţionalâ (de o variabilă, de două sau de trei, după cum valoarea de adevăr a propoziţiei depinde numai de valoarea concretă a subiectului sau, pentru predicatele cu mai multe locuri, depinde şi de valoarea concretă a celorlalte argurriente). • Funcţionează ca predicate logice cuvinte din clasa verbului, a adjectivului şi a substantivului şi, în unele ipostaze, cuvinte din clasa adverbului sau a prepoziţiei; spre deosebire de primele, adverbul şi prepoziţia sunt predicate de rang înalt, căci denotă proprietăţi ale proprietăţilor, incluzând ca argument alt predicat. In expresia Ion scrie corect apare predicatul verbal scrie, cu un singur argument: scrie (Ion), şi predicatul adverbial de rang înalt corect, care, ca şi primul, primeşte un singur argument, având însă caracteristica de a fi el însuşi predicat: corect (scrie (Ion)). Pentru fiecare dintre clasele de cuvinte indicate, există folosiri predicative şi nepredicative. Substantivul, de ex., este folosit predicativ în: El este profesor, dar nepredicativ, ca argument al unui predicat, în: L-am întâlnit pe Ion. Prepoziţia funcţionează ca predicat de rang înalt în: cartea a căzut pe masă, dar riepredicativ, ca termen care asigură legarea unui argument, în: L-am văzut pe Ion. Un verb funcţionează ca predicat, când se află la un mod personal (7on citeşte o carte), dar devine nepredicativ, funcţionând ca argument- când se află la infinitiv, supirii gerunziu şi ocupă poziţiile de subiect sau de obiect (Este o bucurie a citi o carte). • Predicatul, asociat cu unul, două sau trei argumente, atribuie acestora, potrivit trăsăturilor lui inerente, funcţii* / roluri* tematice diferite: agent*, pacient*, locativ*, sursă*, ţintă* etc. Fiecare predicat are schema argumentală proprie, purtând următoarele informaţii: numărul de poziţii argumentate pe care predicatul şi te asociază; rolurile tematice atribuite fiecărui argument; obligativitatea sau neobligativitatea saturării* fiecărei poziţii (vezi şi ARGUMENT; LEXICON); 2. sintactic Poziţie* sintactică (sau, altfel spus, parte de propoziţie*) reprezentând nucleul / pivotul propoziţiei*, ale cărei caracteristici definitorii sunt: suprimarea Iui, exceptând cazurile de elipsă*, duce la dezorganizarea propoziţiei; este pus în legătură, în numeroase limbi, cu fenomenele sintactice de acord* (acordul cu subiectul sau; m unele limbi; (şi) cu obiectul) şi de recţiune* (impunerea cazului* morfologic şi a prepoziţiei); fenomene care asigură, în cel mai înalt grad, coeziunea* propoziţiei; determină; în anumite limite, organizarea categorială a propoziţiei (structura şi forma componentelor) prin relaţiile şi restricţiile de formă sau de topicăype care le impune componentelor; determină organizarea funcţională a propoziţiei prin funcţiile pe care le atribuie; nu permite, în limitele aceleiaşi propoziţii, repetarea poziţiei prin coordonare*; prin relaţia de predicativitate, grupul organizat în jurul lui are autonomie de comunicare; se actualizează, în mod caracteristic, printr-un verb Ia mod predicativ* o Pentru unii sintacticieni (vezi E. Vasiliu, Sanda Golopenţia (1969)), predicatul formează nucleul propoziţiei împreună cu grupul nominal subiect; pentru alţii (L. Tesniere sau, în lingvistica românească, G. Dindelegan, 1974, 1976), constituie singur nucleul propoziţiei subordonându-şi nu numai complementele, ci şi nominalul subiect*. • în lingvistica românească, s-a dezbătut teoretic problema calităţii predicative sau nepredicative a modurilor nepersonale*. Unii sintacticieni susţin, pe baza organizării sintactice complete a grupurilor al căror centru îl formează (cu subiect şi obiect propriu), calitatea lor predicativă. Alţii, observând lipsa de autonomie în comunicare a aceloraşi grupuri, care, pentru a exista autonom, au nevoie obligatoriu de alt suport predicativ, contestă funcţia lor predicativă. Dacă predicativitatea, deci relaţia care asigură autonomie de comunicare, este inclusă în definiţia sintactică a predicatului, atunci modurile nepersonale, exceptând rarele situaţii când pot forma centrul unui grup autonom (ex.: A nu se călca pe iarbă!),nu au calitate de predicat sintactic. 3. ** pragmatic într-o organizare a enunţului sub aspectul informaţiei procurate de componente în procesul comunicării şi al relaţiei lor cu fragmentele anterioare din discurs* sau din text*, predicatul corespunde, în construcţiile normale, comentariului* (sau remei*), fiind componentul care aduce informaţia nouă, adică adaugă ceea ce este nou la ceea ce este'tteja cunoscut. Se opune temei*, actualizate frecvent PREDICATIV,-A 399 prin componentul / componentele preverbale, Care, în multe limbi cu structura S(ubiect)-V(erb)-0(biect), reprezintă grupul subiectului (vezi şi COMENTARIU^, TEMĂ2). 4. în GB*, se adoptă, în esenţă, teoria predicatului logic (vezi l)ţ ca operator* asociat cu unul sau mai multe argumente, cărora le atribuie câte un rol* tematic. GB face următoarele specificări: predicatul atri-, - - buie complementelor câte un theta-roP intern, iar Hfşubiectului un thela-rol extern, plasând subiectul, . îii raport cu complementele, într-o poziţie exterioară; majoritatea predicatelor atribuie subiectului un theta-rol, dar există şi predicate care nu atribuie subiectului rol tematic (estd cazul predicatelor pasive* şi ergative*; al predicatelor cu subiect expletiv*: engl. ît rains; fr. ii pleut; al celor cu subiect „ridicat": Ion. pare (e^) să fie bolnav (vezi şi EXPLETIV; RIDICARE)). G.RD. PREDICATIV,-Ă 1. Adverb ^ Clasă semantico-sintactică de adverbe* şi de locuţiuni adverbiale caracterizate, semantic, prin funcţia lor de modalizare (vezi MODALIZATOR), introducând atitudinea vorbitorului (îndoială, siguranţă) în legătură cu cele enunţate, iar, sintactic, prin dominarea propoziţiei centrale, pe care şi-o subordonează prin conective* conjuncţionale (ex.: Poate / De bună seamă că va veni). Apar şi sub denumirea de (adverbe) propoziţionale*. 2, (Element) ** suplimentar Termen introdus în sintaxa românească pentru a desemna o poziţie* sintactică purtătoare, în limitele unei propoziţii, a unei predicaţii* logice, alta decât predicaţia sintactică, lipsită, în raport cu ultima, de mărcile sintactice ale pre-dicaţiei. Se caracterizează sintactic prin dublă subordonare: faţă de un component verbal şi faţă de unul nominal. Apare şi sub denumirea de predicativ suplimentar; nume predicativ circumstanţial; atributiv* transformat, iar, pentru unele r construcţii, complement al calităţii. Tiparul sintactic, sub alte denumiri, este prezent şi în alte limbi (fr. je le vois partir; engl. Mary returned home liappy). « Se obţine prin amalgamarea sin-tactică a două propoziţii, fie ca efect al suprimării* unor componente (ex.: Ea s-a întors obosită; Părinţii l-au învăţat respectuos), fie ca vi efect al ridicării* de componente din subordonată i; în regentă (ex.: Pepenii s-au nimerit copţi; ■ \ Cartea mi se pare interesantă) sau prin adăugarea la predicaţia principală a unei forme verbale nepersonale* (ex.: S-a întors plângând). Se realizează prin: nominal sau adjectiv în nominativ (S-a întors profesoară / bolnavă); formă verbală nepersonală (l-a văzut plângând; filmul merită văzut; o consider a fi ştiut rezultatul); construcţie prepoziţională cu prepoziţiile ca, drept, de (l-au trimis ca profesor); adverb de loc sau de mod (îl ştiam acolo). Efectul amalgamării celor două propoziţii îl constituie pierderea, în grade diferite, a transparenţei sintactice, manifestată prin ambiguitatea* unora dintre construcţii (vezi a plecat supărată, interpretabilă ca: „a plecatei era supărată" sau „a plecat fiindcă era supărată") sau prin crearea unor blocuri sintactice neanalizabile sau dificil de analizat (vezi COMPUS (PREDICAT VERBAL); ex.: cărţile trebuiau citite). (Vezi şi AMALGAMARE; OPACITATE; PREDICAŢIE).3. Grup - a) Grup sintactic constituit în jurul unui verb la un mod predicativ (vezi 4); b) în GG\ corespunde engl. Predicate-Phrase şi desemnează categoria care domină G(rupul) V(erbal) şi Aux(iliarul), sepa-rându-le de G(rupul) N(ominal) subiect, aşezat în afara G(rupului) Pred(icativ). 4. Mod ^ Mod care asigură grupului verbal autonomie în comunicare (vezi MODjjj). în limba română, funcţionează ca moduri predicative indicativul*, condiţional-op-tativul*, conjunctivul*, prezumtivul", imperativul*. Conjunctivul, deşi specializat ca mod al subordonării, poate apărea şi în construcţii în care funcţionează independent (ex. Să plecăm mai repede!). Se opune modurilor nepredicative / nepersonale*, care nu asigură grupurilor pe care le creează autonomie în comunicare, cerând prezenţa obligatorie a altui suport predicativ (citind o carte...; de citit o carte...; a citi o carte...;). 5. Nume ~ Componentul substantival, adjectival sau adverbial al predicatului nominal*, fie că există un suport verbal copulativ* (ex.: el este / ajunge / rămâne profesor), fie că acesta este subînţeles* (ex.: feţişoara lui, spuma laptelui), având rolul de calificare (el este inteligent) sau de identificare a subiectului (el este Ion), e într-o sintaxă de tip structural, este interpretat ca poziţie sintactică* distinctă de cea a verbului copulativ, poziţie cu următoarele caracteristici: este cerută de vecinătatea verbului copulativ; participă la o structură ternară, angajând obligatoriu relaţii cu verbul copulativ şi cu numele subiect; relaţia cu subiectul se manifestă, când morfologic este 400 PREDICAŢI VIZARE posibil; prin acord*; are ca realizări caracteristice adjectivul şiunnominal în nominativ, altul decât subiectul; se păstrează şf în condiţiile unui verb copulativ Ia o formă verbală nepersonală (Fiind bolnavv/1-ttventi la şcoală);semn că depinde de vecinătatea copulativului, şi nu de calitatea predicativă a grupului, • ; în gramatica franceză; apare sub numele de atribut (al subiectului); în gramatica^transfonnaţionalăa a limbih române (Gabriela Dindelegan; 1974; 1976), s-a propus denumirea deatributiv* de bază, pentru a sugera, pe de o parte, relaţia de dependenţă a numelui predicativ faţă de numele subiect, iar, pe de alta, diferenţa de atributivul transformat, denumire care acoperă elementul predicativ suplimentar (vezi 2; vezi şi ATRIBUTIV; NOMINAL (PREDICAT). 6. Propoziţie ^ Specie de propoziţie subordonată necircumstanţială* care apare în vecinătatea unui verb copulativ*, la mod personal sau nepersonal, şi corespunde, în planul frazei, poziţiei de nume predicativ (vezi 5) (ex.: El a ajuns ce şi-a dorit; Ajungând ce şi-a dorit, şi-a uitat datoriile morale). Se introduce prin conective* relative {El a ajuns ce / cum şi-a dorit) sau conjuncţionale {Dorinţa lui este să plece), 7. Sintagmă Sintagmă* alcătuită din grupul subiect + predicat; este denumită, în unele lucrări, şi sintagmă minimală*. 8. Verb ~ (vs. copulativ) Clasă semantico-sintactică de verbe caracterizată, semantic, prin calitatea de a fi ele însele purtătoare ale predicaţiei* şi de a atribui roluri* tematice, iar, sintactic, prin imposibilitatea de a se construi, în structuri de bază*, cu un adjectiv sau un nominal în nominativ, altul decât subiectul. Ca inventar, sunt mult mai numeroase decât cele copulative, constituind o clasă deschisă (ex.: ninge, aleargă, citeşte, se plimbă, agonizează etc.) (vezi şi COPULATIV). G.PD. PREDICATIVIZARE Procedeu sintactic constând în ataşarea mărcilor sintactice ale predicaţiei* (morfeme* de timp şi de mod personal, de număr şi persoană) la componente verbale nepredicative (forme verbale nepersonale*) şi la oricare dintre componentele funcţionând ca predicate logice* (adjective şi substantive) din poziţii sintactice nepredicative. Are ca efect apariţia unei noi propoziţii* (în accepţie sintactică), principală sau subordonată (ex.: Ion se întoarce profesor > Ion se întoarce şi este profesor: Orice copil bolnav şi plângând mă impresionează > Orice copil care este bolnav şi plânge mă impresionează). Corespunde fenomenului de expansiune*. Se opune depredicativizării* (sau contragerii*). Vezi EXPANSIUNE^ PREDICAŢIE. G.P.D. PREDICAŢIE • ~ logica Atribuirea unei proprietăţi obiectelor / indivizilor sau stabilirea unei relaţii în tre obiecte / indivizi. • ~ sintactică Asocierea predicaţiei logice (vezi 1) cu mărcile sintactice ale predicaţiei. Când predicaţia este de tip verbal sau de tip nominal, ultima având ca suport un verb copulativ, sunt obligatorii morfemele de mod (personal) şi de timp, iar, pentru limbile în care există acord între subiect şi predicat, şi morfemele de număr şi persoană (Elevii văzuseră filmul). Când predicaţia este lipsită de suportul verbal, se asociază o intonaţie specială, numită „predicativă44 (ex.: La dreapta! Foc!), 9 Sunt cunoscute fenomenele de predicativizare şi de depredicativizare, după cum unele componente adaugă mărci sintactice ale predicaţiei sau, dimpotrivă, le pierd. Elementul predicativ* suplimentar apare, de ex., ca efect al depredicativizării, prin suprimarea indicilor sintactici predicativi, păstrându-se numai calitatea de predicaţie logică suplimentară {Ion se întoarce profesor). Şi, invers, trecerea de la formele verbale nepersonale la forme personale (ex. L-am văzut plângând L-am văzut cum I când I că / plângea) înseamnă introducerea unei predicaţii sintactice suplimentare (vezi şi CONTRAGERE; EXPANSIUNE2). 9 ~ semantică Particularitate semantică internă a verbelor manifestată în cadrul relaţiilor actanţiale (verb + actanţi*). în funcţie de trăsăturile semantice interne [schimbare], [agentivitate], se disting trei tipuri de predicaţie: a) predicaţie de stare, caracterizată prin [- Schimbare], [- Agentivitate] (ex. îmi place cartea, urăsc minciuna); b) predicaţie de proces*, caracterizată prin [+ Schimbare]; [- Agentivitate] (ex. preţurile cresc, pădurea se usucă); c) predicaţie de acţiune*, ale cărei caracteristici sunt [+ Schimbare], [+ Agentivitate] (ex.: Ion aleargă, Ion sparge lemne). Fiecare tip de predicaţie cunoaşte mai multe sub-tipuri în funcţie de prezenţa unui aniiîniţ rol*/ caz în structura actanţială. Astfel, predicauile de PREFIX 401 proces sau de acţiune pot fi, Ia rândul lor, „locative", atunci când structura actanţială a verbului include un Locativ* (ex.: Ion ajunge la . scoală), „benefactive", când include un Beneficiar* (ex.: Ion găseşte o carte, Ion mă învaţă carte) etc. (vezi şi PROCES; STARE; VERB). G.P.D. "ăntepiis bâzei*, cu valoare lexicală în limba / (iSfeână^ câre-cireeazau de obicei fără ă-i schimba categoria* lexicb-gramaticală. Valoăreă prefixelor româneşti este numai lexicală (nu şi gramaticală). Prefixele din română se clasifică în funcţie de originea şi vechimea lor în limbă sau în funcţie de productivitate: • Prefixele vechi (latineşti şi slave) sunt puţine Ia număr, dar productive în mod constant de la teme româneşti vechi: în- îm- creează frecvent derivate* denominative* (formează verbe de la nume-substantive şi adjective) şi parasintetice (împreună cu sufixul): înnopta (de la noapte), . înverzi (de la verde), împietri (de la piatră); ne-^ formează negative de la adjective şi substantive: nefiresc, nebun, necinstit, necredinţă, neom, necinste; des- dez-; dezrobi, desfiinţa, desface; râs-, răzrăzbate, răstălmăci, răscruce; stră-: străbate, străbunic, strămoş; pre-: preface. • Prefixele noi, numeroase, prezente însă mai ales în împrumuturi Iatino-romanice (unde sunt mai mult sau mai puţin analizabile), au o frecvenţă mare în limbajul literar (standard* sau specializat, vezi TERMINOLOGIE): ante- (antebraţ, antetren); and- (andciclon, anticorp); con-, co-(coasociat, confrate, colocatar, comesean), i-, in-(ireal, incorect, ilogic, invizibil, inofensiv); • în limba română, în ultimele decenii, se remarcă o creştere cantitativă a formaţiilor cu prefixe, mai ales în limbajele cultivate sau specializate şi în presă; numeroase formaţii sunt împrumuturi analizabile sau după model străin. Aceasta înseamnă o creştere a importanţei procedeului, dar nu de aşa natură încât să depăşească sufixarea*. Vezi şi DERIVARE; FAMILIE DE CUVINTE; MORFEM. A.B.V. PREFIXARE Procedeu intern de îmbogăţire a vocabularului cu unităţi lexicale noi, constând în antepunerea unui prefix* la un morfem independent. în limba română, prefixarea nu este un procedeu cu mare frecvenţă, din cauza numărului mic de prefixe şi a valorilor limitate ale acestora; majoritatea formaţiilor noi cu prefixe este realizată după model străin (latino-romanic). Importanţa prefixării este, de aceea, mai mică atât ca procedeu în sine, cât şi prin raportare la sufixare*. Majoritatea formaţiilor cu prefixe sunt limitate Ia stilurile tehnico-ştiinţifice. Vezi şi PREFIX; DERIVARE; FAMILIE DE CUVINTE. A.B.V. PREFIXOID / PSEUDOPREFIX Element formativ asemănător cu prefixele* recente, care, aşezat înaintea morfemului* independent sau a rădăcinii, dă naştere unor cuvinte noi prin schimbarea sensului lexical. Prefixoidele apar în română mai ales în formaţii care au model străin, multe dintre ele fiind analizabile în română; de aceea, unii cercetători (I. Coteanu) admit formaţiile cu prefixoide ca un procedeu de îmbogăţire lexicală internă. Valorile lexicale ale prefixoidelor sunt mai concrete decât ale prefixelor: tele- „departe", foto- „lumină", pseudo-„fals"; ele reprezintă cuvinte cu sens din limbile greacă şi latină. Unele prefixoide pot fi aşezate şi după rădăcină, când îşi schimbă forma (dar nu şi sensul sau funcţia): dinamo- / -dinamic (dina-motermic I termodinamic), termo- / -termic (termoelectric ! electrotermic). Prefixoidele sunt de origine latină şi greacă (unde constituie cuvinte propriu-zise, cu sens), dar au circulaţie internaţională; de aceea, multe prefixoide apar în cuvinte neanalizabile în română: telefon, telegramă, anamneză, aerodrom ş.a. • Principalele prefixoide din limba română sunt: aero- (aeroport, aerogară),filo- (filofrancez), micro- (microfilm), mono- (monorimă), poli- (policlinică, polige-neză), proto- (protocarbură), pseudo- (pseu-dopoet), radio- (radioşcoală), senii- (semicerc, semiconsoană); tete- (telecomunicaţie, teleenci-clopedie), tri- (triferment), zoo- (zootehnic). • Unele prefixoide sunt circumscrise unor limbaje specializate (vezi TERMINOLOGIE): ana- „din nou, înapoi" (anacronic), epi- „deasupra" (epifenomen), semi- = hemi- — denii- „pe jumătate" (semifabricat, hemipareză), micro- = mini- (microfaitnâ, mini calculat or), pluri- = mulţi- = poli- „mai mulţi" (pluricelular, multidimensional, multimilionar, polivitaminâ), 402 PREPALATAL,-Ă sub- = hipo- „mai puţin*- (subdezvoltat, subfe- poziţie sintactică de subordonare*, şi care, în brilirhipoglicemiethipdsensibilitate); supra- = unele apariţii, au şi calitatea de purtătoare ele /nper-mai mulL4f; (supraalimentaţie, supraetaja, însele de informaţie semantică, exprimând relaţii /irpertenwme; /upera/wMtate); .==' drV„doi“ circumstanţiale. Prepoziţia este generatoare de (bimembru; dicotiledonat), endo- - intra- „înă- griip sintactic (vezi (GRUP) PREPOZIŢIONAL), untru“* (endoparazit-endoplasmăi intracranian, participând, în limitele grupului, la fenomenul intramolecidari intraglandular),^Sferade cir- sintactic de guvernare* şi impunând cuvântului culaţie a?formaţiiIoiv cmprefixoide este condi- guvernat; atunci când morfologic este posibila ţionată în parte tocmai de statutul lor analizabil forma unui caz regim, adică alt caz decât nomi-şi de domeniul de folosire. Cu caracter cult şi nativul (vezi CAZj). în română, de ex., prepo-ştiinţific, majoritatea circulă îh limbajul literar ziţiă, în funcţie de subclasa căreia îi aparţine, mai mult sau mai puţin specializat (vezi şi selectează unul dintre cazurile: genitiv (asupra TERMINOLOGIE). Prin capacitatea de a alcătui casei, contra războiului; înaintea prânzului), serii, prefixoidele întăresc sentimentul pre- dativ {datorită mie, graţie f/c), acuzativ (cu tine, fixării*, chiar dacă lingvistic nu se integrează /a mine, pentru tine). Utilizarea prepoziţiilor acestui procedeu. într-o limbă este dirijată, de la o apariţie la alta; Vezi PREFIX; DERIVARE; COMPUNERE. de reguli sintactice, morfosintactice sau semăn- A.B.V. tice. Diferenţele de statut sunt captate, într-un model sintactic, prin aşezarea prepoziţiei în pozi-PREPALATAL,-Ă ţii distincte în ierarhia sintactică, fie sub domi- 1* Vocală Vezi ANTERIOR,-OARĂ, PALA- nanţa poziţiilor actanţiale (de complemente TALrĂ2 4. 2. Consoană - Vezi PALATALrĂ3t4. necircumstanţiale*), fie sub dominanţa poziţiilor circumstanţiale*, ultimele fiind exterioare G(ru-PREPOZITIE pului) V(erbal) sau G(rupului) Adj(ectival), ca în Clasă de cuvinte invariabile* cu comportare următorul arbore*: clitică* îndeplinind, în cadrul propoziţiei, un rol • în limba română prepoziţia îndeplineşte roluri conectiv şi ierarhizator, de legare a două compo- multiple, apărând în următoarele ipostaze: a) go-nente şi de aşezare a unuia faţă de celălalt într-o lită de sens, marchează, în condiţii limitate 403 gramatical şi stilistic, relaţii cazuale de genitiv si de dativ (este situaţia prepoziţiilor a şi la din construcţiile cu numeral cardinal: absenta a doi copiii dau la doi copii sau din construcţii de limbă neliterară: uşa la biserică; b) golită de sens, funcţionează, în condiţii lexicale şi seman-. .. ([ce speciale, ca marcă a complementului direct* :(este cazul prepoziţiei pe, utilizate în condiţiile îvvuhUi complement direct personal individualizat: pe Ion); c) golită de sens, funcţionează, \simuitan» ca marcă morfologică şi marcă sintactică în cazul infinitivului*, prepoziţia a apărând ca morfem* al acestuia, dar şi ca mijloc de legare a infinivului de regent (vezi şi COMPLEMEN-TIZATOR); d) cu sens foarte abstract, funcţionează ca marcă actanţială, adică de legare a diverşilor aclanţi* nominali de capul* de grup, fie impusă de regimul capului (un cap verbal: ape-lec^ă la, ii arde der se bizuie pe, se sinchiseşte de sau unul adjectival: capabil de, dornic de, gelos pe), fie impusă de anumite forme din paradigma acestuia (pasivul, de ex., alege prepoziţiile de şi de către pentru introducerea agentului); e) purtătoare de informaţie semantică, mai ales temporală şi locativă, funcţionează drept cap* lexical de grup, cerând ea însăşi complemente {lucrează lângă / sub / în / după / pe.,.)« în (a) şi (c), . apariţia prepoziţiei răspunde unor restricţii mor-fologice şi morfosintactice sau, special pentru ; (a); uzului stilistic legat de anumite condiţii sintactice; în (b), se justifică prin reguli sintactice (poziţia de obiect direct), lexicale (apartenenţa la genul personal*) şi semantice (condiţia de indivi-^ diializare*); în (d), este impusă prin reguli strict ■ sintactice, prepoziţia fiind integral predictibilă \pirdiri; informaţia sintactică a regentului; în (e), utilizarea are justificare semantică, alegerea prepoziţiei fiind determinată de sensul pe care vorbitorul doreşte să-l introducă. ® Prepoziţia este o clasă prezentă în majoritatea limbilor. Ca parametru tipologic, poate deosebi limbile în funcţie de: a) ponderea care revine prepoziţiei în realizarea relaţiilor de caz (limbi analitice* vs. sintetice*); b) poziţia preferată în raport cu termenul suport (limbi în care predomină pre-poziţiile, ca limbile romanice, şi limbi în care predomină post-poz/m/e*, ca limba japoneză). în română, deşi predominant este statutul proclitic*, există şi cazuri izolate de grupare enclitică* a prepoziţiei, în care prepoziţia îşi pierde capacitatea de impunere a formei de caz nominalului PREPOZIŢIONAL,^ următor (vezi construcţiile de gradare* conţinând grupurile: aşa de, atcit de, suficient!insuficient de, potrivit de, destul de etc., unde adjectivul rămâne neinfluenţat de regimul prepoziţiei: ea este destul!suficient de înţeleaptă). G.P.D. PREPOZIŢIONAL,-Ă 1. Grup - drup* sintactic organizat în jurul unei prepoziţii şi dirijat de aceasta în calitate de cap* de grup prin fenomenul sintactic de guvernare* şi de atribuire de caz*, grup care poate apărea în poziţii distincte în ierarhia sintactică a unei propoziţii fie în poziţii actanţiale (deci strâns legate de regent), fie în poziţii circumstanţiale (deci slab legate de regent) (vez şi PREPOZIŢIE). ® Teoriile sintactice modeme insistă asupra situaţiilor în care prepoziţia funcţionează drept cap lexical de grup, ceea ce înseamnă, din punct de vedere logico-semantic, calitatea de predicat* logic, unul de tip relaţional, iar, din punct de vedere sintactico-semantic, calitatea de a-şi atrage complementele, cărora le atribuie rolul* tematic şi cazul. în grupurile prepoziţionale în Iaşi şi între Iaşi şi Vaslui, aşezate obligatoriu în vecinătatea altui predicat logic (verbal sau adjectival), prepoziţiile au o structură argumentată proprie: primesc două, respectiv trei argumente, dintre care unul este el însuşi predicativ, iar celălalt / celelalte sunt argumente nominale, cărora prepoziţia le atribuie roiul tematic locativ* şi cazul morfologic acuzativ*. în lexicon*, ele vor apărea ca: în, prepoziţie: între, prepoziţie: 1 2 predicat GN 1 2 3 predicat GN GN Vezi şi LEXICON; PREDICAT (LOGIC); PREPOZIŢIE. 2. Locuţiune ^ Grup fix de cuvinte, incluzând şi elemente străine de clasa prepoziţiilor (adverbe, substantive etc.), care funcţionează ca neanalizabil, îndeplinind, global, funcţiile prepoziţiei*: de legare a două componente în cadrul propoziţiei şi de ierarhizare, adică de aşezare a unuia dintre ele într-o poziţie de subordonare. Ca şi prepoziţiile, sunt generatoare de grup sintactic (vezi I), determinând, în calitate de cap de grup, fenomenul de guvernare şi de atribuire de caz. In română, locuţiunile prepoziţionale 404 PRESUPOZIŢIE 1 selectează cazul morfologic genitiv (în faţa, din cauza, în ciuda, în locul, în privinţa, de jur-împrejunil) sau acuzativ (cu privire la, în loc de, afară dev împreună cu)i■ *Inventarul locuţiunilor prepoziţionale este deschisv procesul de creare şi de intra ducere de noi grupuri cu funcţie prepoziţională desfăşurându-se continuu. In româna actuală, noi grupuri libere de cuvinte tind a se transforma în locuţiuni (vezi statutul' grupului cu tot/toată, pentru exprimarea raportului concesiv) şi noi grupuri cu statut prepoziţional se introduc prin împrumut* sau prin calc* (vezi grupurile vizavi de (+ Acuzativ), în materie de (+ Acuzativ), în curs de (+ Acuzativ, + Infinitiv), în cursul (+ Genitiv), în măsură de (+ Infinitiv), în măsura (+ Genitiv), la nivelul (+ Genitiv) etc.). G.P.D. PRESUPOZIŢIE Concept important în lingvistică şi în filozofie, a cărui definiţie constituie încă obiect de controversă. în esenţă, desemnează acele ipoteze în afara cărora un enunţ nu apare ca raţional. • In linii generale, se poate distinge între definiţii semantice ale presupoziţiilor, care au în vedere conţinutul prepoziţional, şi definiţii pragmatice, care au în vedere situaţia în care sunt utilizate enunţurile sau cadrul discursiv. în semantica logică, presupoziţia este o relaţie de sens între propoziţii, asemănătoare cu implicaţia, dar cu unele particularităţi. O propoziţie P presupune semantic o propoziţie Q dacă şi numai dacă în toate situaţiile în care P este adevărată, Q este adevărată, şi m toate situaţiile în care P este falsă, Q este adevărată. De ex., propoziţia Fratele meu este elev presupune propoziţia Eu am un frate. Propoziţia presupusă rămâne adevărată indiferent dacă propoziţia asertată este adevărată sau nu. O asemenea definiţie a presupoziţiei este depedentă de conceptul de condiţie de adevăr. Criteriul de identificare a presupoziţiilor şi de distingere a acestora de alte tipuri de implicaţie îl constituie negaţia. Dacă un enunţ asertează o propoziţie P şi presupune o prepoziţie Q, negaţia lui va aserta non-propoziţia P şi va presupune propoziţia Q. • Din perspectivă pragmatică, presupoziţiile nu sunt inerente enunţului, ci ţin de emiţător. Ele au fost definite fie în raport cu ideea existenţei unui fond de informaţii comun interlocutorilor (R. Stalnaker) sau a unui context cognitiv mutual — subansamblu situaţional al acestui fond (D. Sperber si D. Wilson), fie în raport cu un ansamblu de condiţii de coerenţă* discursivă (O. Ducrot). Deşi primul tip de definiţie menţine condiţionarea presupoziţiilor în sfera epistemicului,; el: se distinge de definiţiile semantice ; propriu-zise prin conceperea dinamică a relaţiei dintre informaţiile comune interlocutorilor şi enunţ; Această relaţie variază de la o situaţie comunicativă la alta* modificându-se în funcţie dev evoluţia discursului. Absenţa raportării la condiţiile de adevăr permite explicarea posibil lităţii de variaţie; a presupoziţiilor unui enunţ Aii doilea tip de definire pragmatică a presupoziţiilor le atribuie funcţia de fixare a cadrului discursiv; Comunicarea verbală implică acceptarea acestui cadru. Respingerea de către receptor a setului de presupoziţii propus de emiţător poate echivala cu refuzul comunicării sau poate determina activarea unor mecanisme polemice. Forma de introducere a presupoziţiilor depinde de abilitatea emiţătorului. Distincţia dintre conţinutul asertat şi cel presupus al enunţurilor explică funcţionarea relaţiei dintre condiţia de progres şl cea de coerenţă a oricărui discurs. Existenţa presupoziţiilor şi conservarea lor în cazul perechilor de adiacenţă* asigură redundanţa* necesară pentru reuşita comunicării. Ca tip de deducţie pragmatică, presupoziţiile se deosebesc de implicaturi* prin dependenţa mult mai activă faţă de forma de expresie lingvistică. O serie de unităţi lexicale şi de structuri gramaticale au funcţia unor declanşatori de presupoziţii. Din acestă clasă fac parte: descrierile definite (nume proprii sau nume însoţite de articol definit sau de determinări restrictive), verbe sau predicate factive*, care exprimă atitudini (regret, mă bucur, îmi pare bine, îmi pare rău etc.), verbe şi predicate implicative (ani reuşit, am evitat, am uitat), verbe incoative* (a începe, a termina, a continua etc.), cuvinte sau locuţiuni care exprimă iteraţia (din nou, iar, încă o dată, de cinci ori, a reveni, a se reîntoarce), verbe de opinie (a acuza, a lăuda, a critica, a certa), subordonatele temporale, construcţiile comparative, condiţionalele ireale, construcţiile interogative etc. Având mărci în structura enunţurilor, presupoziţiilor nu sunt calculabile, proprietate care le distinge de implicaturi*. L.LR. PRETERIT Termen de origine latină (lat: praeteritum „tre-culu), utilizat în special în fran^ăsfincepând cu sec. al XlII-lea), care desemnează o forniă verbală 405 temporală cu valoare de trecut; în sens restrâns» prin preterit s-a denumit» în special» perfectul simplu* (A. Meillet). Mai recent» este apropiat de aoristul* grecesc» care avea o valoare aspectuală specială de continuu; această apropiere se face pe baza constatării că preteritul englez corespunde imperfectului şi perfectului simplu francez. Vezi AORIST. CC. PRETERIŢIE Figură* de gândire frecventă în stilul oratoric» apropiată de reticenţă*» prin care vorbitorul / scriitorul îşi anunţă în mod explicit intenţia de a eluda unele aspecte legate de obiectul discursului; fără însă ca această intenţie să fie respectată; efectul preteriţiei în enunţ este întărit de aparenta reţinere, întrucât se atrage» de fapt, atenţia asupra fragmentului care ar fi trebuit omis: Aşadar, fii pe pace; n-am să aştern aci tot ce ar trebui să se afle în acea monografie filozofică, istorică, literară şi estetică a vânătoriei. Nu zic că această idee nu mi-a trecut un moment prin creieri şi că n-am început chiar a citi, cu acest scop, tractatele în proză ale lui Xenofon şi al complinitorului său Arrian... (Odobescu). o Figură bazată pe restrângerea aparentă a enunţului» preteriţia se poate realiza în forme apropiate de ironie* (Gh. Dragomirescu); Păzea, să nu te-aştern pe-o filă / Şi-n roca unui vers masiv I Să te-ncrustez definitiv / Ca pe-o fosilă! I Păzea, să nu-ţi înfig în coastă / O epigramă ca un cui! Să-ţi sparg în cap o odă proastă, / Să faci cucui! // Să nu-ţi arunc în ochi o stanţă / Cu versuri mici, / Să nu te ard de la distantă I C-un hexametru ca un bici! (Topârceanu). Vezi si RETICENTĂ. « T M.M. PREVERB Clasă de elemente invariabile*, preverbale ca poziţie, legate sau separate de suportul verbal, oscilând între statutul de prefix* şi cel de clitic* prepoziţional. îndeplinesc, de Ia caz la caz, o funcţie lexicală, de localizare şi orientare a procesului, sau o funcţie sintactică, de specificare a relaţiilor actanţiale ale verbului. Apar în limbi diverse (A. Rousseau,1995): latină, maghiară, germană, rusă, poloneză, franceză. în franceză, de ex.» sunt purtătoare ale sensurilor modale şi aspectuale (incoativ*: s’endormir; durativ*: poursuivre; iterativ*: r edonner; indicarea PRETERITIE i aprecierii: suvevaluer, sous-evaluer) sau sunt formanţi de tip delocutiv (vezi DELOCUTIV; fr. embrasser). în maghiară, în afară de valori lexicale de orientare a procesului, îndeplinesc şi funcţii sintactice de schimbare a tranzitivităţii verbului. G.P.D. PREZENT 1. Denumire utilizată pentru acele clase ale conjugării verbului care exprimă concomitenţa cu momentul vorbirii. Un timp prezent se întâlneşte Ia majoritatea modurilor personale: indicativ, conjunctiv, condiţional şi prezumtiv; dintre modurile nepersonale, numai infinitivul prezintă opoziţia temporală trecut/prezent. © în română, indicativul prezent este un timp* sintetic cu un sufix variabil după clasa de verbe: -ez / -eaz, la unele verbe de conj. I, şi -esc / -est, la unele verbe de conj. a IV-a, şi fără sufix, la alte clase, şi desinenţe personale (dintre acestea, desinenţe generale apar numai la pers. a Il-a sg. şi pl. şi I pl.) Din punctul de vedere al semnificaţiei temporale, indicativul prezent (în limbajul uzual: prezentul) are mai multe valori: a) o valoare temporală de „actualitate*4, care evidenţiază că acţiunea se petrece în momentul vorbirii. Acum plec; b) o valoare omnitemporală, care evidenţiază faptul că acţiunea se poate petrece în orice moment al axei timpului; gramaticile româneşti au stabilit două tipuri de prezent omnitem-poral: gnomic (al definiţiilor): împărţirea este o operaţie matematică, şi etern (vizând o acţiune periodică repetată): Avionul de Paris are 5 curse săptămânal; c) în vorbirea familiară indicativul prezent poate fi utilizat pentru o acţiune care urmează să se producă (o valoare similară cu cea a viitorului): Mâine plec la Constanţa; d) în stilul beletristic, prezentul apare îh naraţiune, desemnând o acţiune trecută, în vederea actualizării ei în mintea cititorului: Şi merg ei ce merg şi de ce mergeau... Dat fiind că prezentul indicativ poate exprima toate valorile temporale fundamentale, el este considerat termenul nemarcat al categoriei gramaticale a timpului. 2, Valoare temporală de bază, care constituie centrul axei temporale în reprezentarea grafică a timpului lingvistic. Prezentul, exprimând caracterul actual al unei acţiuni, se opune altor două valori fundamentale ale acestei axe: trecut şi viitor. Trecut O Viitor -------------1------------2S=- Prezent CC. 406 PREZUMTIV PREZUMTIV Din v deceniul al 5^-lea al secolului:• al XX-lea, majoritatea gramaticilor româneşti descriptive au consfinţit^ alături de modurile personale tra-diţiohal&(mrf^^ condiţionakdptativ conjunctiv eţc.), lin noii mod Verbal denumit preziimtiv, care se defineşte în planulcoriţinutulm priii aceea că prezintă acţiunea ca presupusă, bănuită] sau nesigură. Din punctul; de; vedere al formei, în descrierile iniţiale,^prezumtivul; a structurii conjunctivului şicondiţional-optativu-lui, cU două timpuri de bază: prezent (vă (o) fi venind, ar fi venind, să fi venind) şi trecut (va (o) fi venit, ar fi venit, să fi venit). Dat fiind faptul că, pe de o parte, prezumtivul prezintă o omonimie totală sau parţială cu forme ale conjunctivului, condiţional-optativului şi indicativului viitor (o veni), iar, pe de altă parte, el exprimă nuanţe valorice ale posibilităţii (posibilitate, posibi-litate-dorită, posibilitate-îndoielnică, posibili-tate-bânuită, posibilitate-irealiiabilă etc.), în gramatica românească se ajunge la o dispersare morfologică, în exprimarea posibilităţii putând exista atâtea modalităţi câte valori de întrebuinţare şi efecte de sens există. C.C. PRINCIPAL, Ă 1. Parte de propoziţie Denumire dată subiectului* şi predicatului*, părţi de propoziţie considerate de tradiţia gramaticală ca fiind indispensabile pentru existenţa unei propoziţii, definindu-se una prin cealaltă şi condiţionând existenţa părţilor secundare. în sintaxa modemă de. tip actanţial (începând cu L. Tesniere), predicatul este considerat centrul, nucleul propoziţiei, el subordonandu-şi nu numai complementele, ci şi subiectul. în această viziune, numai predicatul are statut de parte principală de propoziţie (vezi şi PARTE DE PROPOZIŢIE). 2. Propoziţie - Tip sintactic de propoziţie* a cărui caracterisică este de a nu depinde de altă propoziţie fie că are o autonomie totală, fie că reprezintă, în cadrul unei organizări mai complexe (vezi FRAZA), nucleul ei sintactic, componentul faţă de care se subordonează alte propoziţii. Se opune propoziţiilor subordonate*. După relaţiile în care se angajează, se disting următoarele tipuri de propoziţii principale: principale independente, propoziţii care au autonomie totală, nestabilind relaţii cu alte propoziţii; principale coordonate, propoziţii care, în cadrul unei fraze, intră în relaţie de coordonare* cu altă sau alte propoziţii principale; principale regente*, propoziţii principale în care cel puţin unul dintre componenţi are statutul de re-gentpentru o propoziţie subordonată. Astfel, în textul: A sunat clopoţelul. Profesorul a terminat oră şi copiii du ibşfcîn ctirteă şcolii: Ei erau nerăbdători să Înceapă: joaca, primul enunţ este redat printr-o propoziţie principală independentă; al doilea, prin două principale: coordonate; al treilea este alcătuit dintr-o principală regentă şi o subordonată (vezi şi FRAZĂ; SUB5RD0NARE). G.P.D. PRINCIPIU în înţeles general filozofic, cauză primară, izvor primordial, punct de plecare, bază, temei. în legătură cu metodele* deductive, denumeşte adevărul primar de la care porneşte gândirea şi care serveşte ca fundament al raţionamentului deductiv. © în lingvistica modemă, desemnează ipotezele fundamentale ale unei teorii lingvistice, cele care servesc Ia construcţia teoriei, nefiind deductibile din aceasta (vezi, de ex., principiile structuralismului*, reunite în dihotomiile: limbă- vorbire; sincronie - diacronie; relaţie (funcţie) - substanţă; paradigmatic - sintagmatic). • în GB*, ideea principiilor, înlocuind pe cea a regulilor*, se bazează pe ipoteza chomskyană că orice vorbitor nativ este echipat din naştere cu un sistem universal de principii, gramatica propu-nându-şi descoperirea şi explicitarea acestui sistem. GB a însemnat trecerea de la o gramatică de reguli la o gramatică de principii, ceea ce a determinat universalizarea gramaticii. Principiul proiecţiei*, de ex., se situează dincolo de variaţiile din limbile particulare, aparţinând teoriei gramaticii universale (vezi GRAMA-TICĂl0 u). « în pragmatică, principiile au un caracter foarte general, fiind aplicabile oricărui tip de activitate care prespune colaborarea între indivizi, nu numai activităţii verbale. în cazul comunicării prin limbaj, ele definesc o retorică interpersonală, care guvernează planificarea şi interpretarea enunţurilor*. Deşi, în ultima vreme, există o tendinţă de a spori numărul acestor principii, două rămân fundamentale: principiul cooperativ*, formulat de H.P. Grice, şi principiul politeţii*, analizat în detaliur^P. Brown şi S. Levinson (vezi POLITEŢE). Complementaritatea lor reflectă corelaţia specifică dintre pro 407 obiectivele ilocuţionare* şi cele sociale ale comunicării. Principiile se concretizează sub forma unor maxime* specifice, o G. Leech admite existenta unor principii de ordin secund, cum ar fi principiul ironiei*, a căror funcţionare nu poate fi explicată decât în termenii celor două principii 'fundamentale menţionate. < G.RD.;L.LR. pro - în GB*, simbol: numit „ micul pro** (engl. little pro), pentru a-1 distinge de „marele PRO*4 (vezi PRO). Reprezintă una dintre categoriile vide*, adică fără realizare fonetică, desemnând subiectele pronominale nelexicalizate din limbi ca româna şi italiana, care acceptă neexprimarea subiectului (rom. pro citesc). Corespunde, în terminologia gramaticii româneşti, subiectului inclus*. Vezi şi pro-VRO?; INCLUS; VID. G.RD. PRO în GB*, simbol numit „marele PRO** (vezi şi pro\ numit „micul pro**), indicând una dintre categoriile vide* ale acestei gramatici, categorie fără realizare fonetică. Desemnează subiectele nelexicalizate (neexprimate) din completivele infini-. tivăle şi subjonctive, subiecte controlate (vezi CONTROL) de un nominal subiect sau obiect al regentului, subiecte a căror referinţă este deductibilă prin coindexare* cu nominalul controlor. în română, unde există şi construcţii completive exprimate prin supin*, PRO apare ca subiect ai complementelor exprimate prin infinitiv, conjunctiv şi supin (ex.: Ioni doreşte [PROj să plece / apleca]; Ion{ termină [PROj de învăţat]). G.RD. PROBABILITATE Valoare modală din zona posibilităţii*, legată mai degrabă de posibilitatea epistemică* decât de cea alethică*. Un eveniment, în raport cu cunoştinţele vorbitorului şi ale comunităţii lingvistice, este mai probabil / mai puţin probabil / improbabil, ■ după cum este apreciat de vorbitor ca mai sigur a se întâmpla / mai puţin sigur / neaşteptat să se întâmple (vezi: E posibil ca România să câştige campionatul mondial de fotbal, dar e puţin probabil). Se actualizează prin adverbe şi locuţiuni adverbiale. Vezi şi EPISTEMIC; MODALITATE; POSIBILITATE. G.RD. PROCES 1. în teoria glosematică a lui L. Hjelmslev, termen definit în raport cu acela de sistem*. Procesul desemnează o ierarhie relaţională, adică o clasă de funcţii de tip şi... şi (conjuncţie logică) stabilite între anumite clase de unităţi. In linii generale, sfera conceptuală a termenului corespunde cu aceea a termenului sintagmatic* (sistemul* desemnează domeniul reprezentat de paradigmatic*). Proces şi sistem sunt pentru Hjelmslev noţiuni foarte generale, care depăşesc cu mult domeniul semioticii*. în cazul limbii, procesul este reprezentat de ceea ce Hjelmslev numeşte text*, iar sistemul - de limbă. Pentru orice proces trebuie să existe un sistem corespunzător, care permite analiza şi descrierea acestuia, pornind de la un set circumscris de premise. Procesul poate fi descompus într-un număr limitat de elemente, care se repetă sub forma unor combinaţii variate. între proces şi sistem există o relaţie de determinare* (în sensul lui Hjelmslev), sistemul reprezentând constanta. Existenţa sistemului constituie o premisă necesară pentru existenţa unui proces. Sistemul guvernează procesul, determinându-i posibilităţile de realizare. Procesul este direct accesibil observaţiei, pe când sistemul trebuie descoperit în spatele procesului, printr-un anumit procedeu. Procesul are un caracter mai concret decât sistemul, iar sistemul este mai închis decât procesul. 2. a) Trăsătura semantică cea mai importantă a verbului*, legată de timpul* şi de aspectul* verbal, adică de desfăşurarea în timp a acţiunilor, a stărilor, a evenimentelor şi de gradul lor de realizare, b) După alţi autori, este o trăsătură semantică a unei anumite clase de verbe, verbe de acţiune* şi verbe durative*, adică verbe care exprimă acţiuni şi care presupun o durată de desfăşurare a acţiunii. Circumscrierea clasei se face prin posibilitatea asocierii cu adverbe şi grupuri prepoziţionale exprimând durata (ex. construieşte o casă în timp de o lună; învaţă o poezie de la ora 5 la ora 7) şi prin imposibilitatea asocierii cu adverbe şi grupuri prepoziţionale exprimând o acţiune punctuală, momentană ('construieşte o casă la ora 7 fix!). Se opun 408 PROCLITIC verbelor; momentane, instantanee, c) Categorie mai largă, presupunând durată? şi succesiune în desfăşurare, categorie Iexicalizată m mod curent printverb, dar şi prin substantive abstracte*, cele care includ sufixe procesuale (vezi rom. -izare: conştientizare). d) în multe lucrări modeme de semantică a verbului, se distinge o clasă a verbelor de proces circumscrisă nu pe baza unei trăsături; aspectuale (vezi (b))* ci pe bazav trăsăturii O Schimbare] (redată şi ca [+ Dinamic]), d?) Sunt autori (W. Chafe, 1970) care, definind această clasă numai prin trăsătura [+ Schimbare], disting o subclasă a verbelor de acţiune-proces şi una a verbelor de proces, după cum există sau nu în structura actanţială a verbului un agent*. Astfel, a se naşte, a se usca, a ajunge sunt verbe de proces, iar a dansa, a alerga, a repara, de acţiune-proces. d”) Pentru alţi autori (S. Dik, 1987, J. FranOois, 1989, S. Baudet, „Langages" 100), clasa verbelor de proces se defineşte pe baza a două trăsături semantice: [+ Schimbare, - Agentivitate], incluzând numai verbe fără agent, în această accepţie, verbele de proces apar şi sub denumirea „verbe de eveniment". Ele se opun atât verbelor de stare*, caracterizate prin [- Schimbare, - Agentivitate] (tipul: a plăcea, a urî, a pasiona), cât şi celor de acţiune*, caracterizate prin [+ Schimbare, + Agentivitate] (tipul: a alerga, a repara). Circumscrisă astfel, clasa verbelor de proces cuprinde verbe cu un singur argument [+ O(biectiv)] (ex.: a se naşte, a creşte: venitul creşte), dar şi verbe cu două argumente, dezvoltând una dintre următoarele structuri actanţiale: [+ Exp(erimentator) + O(biectiv) (ex.: a zări, a auzi); [+ Ben(eficiar) + O] (ex.: a găsi, a pierde); [+ O + Loc(ativ)] (ex. a ajunge, a cădea). LI R. (1);GP.D. (2). PROCLITIC 1. Clitic* care se grupează fonetic şi morfo-sintactic cu termenul care urmează. 2. Articol ^ Clasa de articole* aflate, faţă de substantiv, în procliză*. în gramatica limbii române, corespunde, ca specie, articolelor nehotărâte*. Articolele hotărâte* sunt, în cele mai multe apariţii, enclitice*, dar, în anumite situaţii circumscrise lexical (vezi (GENUL) PERSONAL), apar şi ca proclitice (vezi PROCLIZĂ). G.P.D. PROCLIZĂ Cu referire la clitice*, indică gruparea fonetică şi; morfosintactică a cliticului cu termenul care; urmează sau, altfel spus, antepunerea* cliticului în raport cu termenul suport*. Se opune enclizei*. -în comparaţie cu encliza, procliză este o poziţie care conservă în mai mare măsură autonomia | cliticului. • în română, se vorbeşte despre pro-i cliza prepoziţiei, a multor clitice pronominale (îlj vârf, Vamvâzut), a cliticelor adverbiale (şi Ion cm plecat; nu pleacă; mai vine o dată), a articolului! nehotărât, iar, în unele situaturi a celui hotărâţii în cazul aceluiaşi tip morfologic de clitic, opo-5 ziţiă procliză / encliză poate să dobândească o funcţie specială; vezi, în română, procliză articolului hotărât*, care, în raport cu encliza acestuia, marchează numele proprii* de persoane masculine, cu tendinţă de extindere la întreaga clasă de nume aparţinând genului personal* (lui Ion, lui Maria, lui văru-meu, lui maică-mea, Iu1 şefii1). G.P.D. pro-DROP Sintagmă abreviată a limbii engleze, unde înseamnă „cădere a pronumelui", utilizată ca atare în GB* şi intrată în numeroase studii actuale de tipologie* lingvistică. Desemnează un parametru tipologic, dar şi un tip sintactic de limbă stabilit pe baza acestui parametru. Denumeşte parametrul „neexprimării subiectului pronominal" (numit şi parametrul „subiectului nul") şi distinge tipul sintactic al limbilor care acceptă ne-exprimarea subiectului (numit tipul „pro-drop"), din care fac parte româna şi italiana, de tipul sintactic al limbilor care nu admit neexprimarea subiectului (numit tipul „non-pro-drop"), căruia îi aparţin franceza actuală şi engleza. Vezi şi pro; INCLUS; TIPOLOGIE. G.P.D PRODUCTIVĂ Cu referire Ia forme, clase flexionare, structuri sintactice, procedee lingvistice, desemnează calitatea acestora de a fi, într-o limbă dată şi într-o anumită etapă din evoluţia ei, bine reprezentate numeric, dar şi extrem de „active", în măsură să atragă, în clasa pe care o reprezintă sau după modelul lor de producerejoumeroase alte creaţii lingvistice. Este o caracteristîcăsde tip cantitativ-dar şi calitativ, care priveşte uzulvlingvistic, dar: PRO-FORMĂ 409 sx sistemul unei limbi, întrucât reflectă atât frecvenţa de apariţie a formei (sau a procedeu-Iui), cât şi ponderea pe care forma, clasa, procedeul o au în ansamblul sistemului. Aprecierea productiv-neproductiv poate fi făcută în mod absolut, în afara oricărei comparaţii, pe baza unor biiţerii strict statistice (inventarul unei clase, dxepvenţa unei forme, numărul de apariţii în ||drul formaţiunilor neologice etc.), dar şi în InodJrelativ, prin comparaţie, în interiorul unei îinibi sau între mai multe limbi, ajungându-se, în îadest caz, la constatarea gradelor de producti-Statei forma / procedeul a este mai productiv(ă) ;decât b, dar mai puţin productiv(ă) decât c sau niai productiv(ă) în limba a decât în limba bV Aprecierea productiv-neproductiv variază în timp, un procedeu, o formă putând să înceteze, la uri moment dat, de a fi productiv(ă) sau, dimpotrivă, să-şi sporească gradul de productivitate. * în lexic, aprecierea productiv-neproductiv se atribuie sufixelor şi prefixelor, precum şi diverselor procedee de creare de cuvinte noi (derivare*; compunere*, conversiune* sau, în cadrul derivării, sufixare*, prefixare*, derivare regresivă*). în română, de ex., se consideră că sufixul fle agent -tor este general productiv; sufixul neologic -ha este extrem de productiv în româna actuală; sufixul -ciune, dimpotrivă, şi-a redus treptat productivitatea, ajungând un sufix total neproductiv. Dintre procedeele de formare a cuvintelor, sufixarea a fost şi rămâne procedeul cel mai productiv al limbii române. Compunerea este; în ansamblul limbii române, un procedeu mai puţin productiv, deşi, în româna actuală, sunt semne ale creşterii gradului ei de productivitate. Conversiunea este, în română, mai puţin productivă decât în engleză etc. o în morfologie, aprecierea productiv-neproductiv priveşte clasele si subclasele de flexiune (conjugări şi declinări). In română, de ex., conj. I este mai productivă decât a IV-a cu sufixul infinitival -i, iar aceasta, Ia rândul ei, mai productivă decât a IV-a cu sufixul infinitival -î sau decât conj. a Il-a. ® în sintaxă, anumite tipare sintactice sunt mai productive decât altele. Se vorbeşte, de ex., despre productivitatea ridicată a tiparelor de construcţie cu element predicativ* suplimentar. Nominalizarea*, ca procedeu sintactic, este, în ansamblul limbii române, productivă (trepte diferite de nominalizare; mijloace multiple de realizare; frecvenţa ridicată a fiecărui mijloc), dar există, în cadrul nominalizării, procedee mai productive decât altele, cel mai productiv fiind nominalizarea prin infinitiv* lung. G.PD. PRO-FORMĂ Termen utilizat m lingvistica actuală pentru a include întreaga clasă de cuvinte lipsite de referinţă proprie, care îşi procură referinţa contextual, în contextul lingvistic, prin legarea* de un component plin referenţial, numit sursă* referen-ţială. Interferează ca semnificaţie cu anaforic* / anaforă*, cataforă*, pronume* şi substitut*. în raport cu aceşti termeni, pro-forma are avantajul unei semnificaţii unice şi, în plus, avantajul de a nu da nici o informaţie asupra naturii morfologice, nici asupra caracteristicilor sursei, termenul fiind extrem de cuprinzător. Pentru clasificarea pro-formelor, se iau în consideraţie parametri referitori la natura pro-formei, a sursei şi la raportul dintre ele. a) După clasa morfologică prin care se realizează pro-forma, se disting: pro-forme pronominale, adverbiale, numerale, adjectivale; vezi Lx-am întâlnit pe Ioni cu carcj am stat de vorbă (pronume); A mers {la facultate)(şi de aco!ol la teatru (adverb); A avut o copilărie dramaticăr O asemenea, copilărie l-a marcat pentru toată viaţa (adjectiv), b) După natura morfologică şi extinderea sursei, se disting: pronumele, care „stau“ pentru nume, deci ţin locul numelui: pro-adjectivele, care „stau“ pentru adjective; pro-grupurile, stând pentru sintagme; pro-frazele, înlocuind o întreagă propoziţie sau frază (vezi, de ex., deosebirea dintre: M-ani întâlnit cu Mariar O, ştiu din copilărie (pronume) vs. {Că este bolnavă)^ o ştiu de mult (pro-frază). c) După aşezarea sursei în raport cu pro-forma, se disting anaforicele*, în cazul cărora sursa precedă pro-forma, de cataforice*, în cazul cărora o urmează (vezi Profesorul, a mers cu elevii luij în tabără (anaforic) vs. Pentru a-şi. distra elevii, profesorul! a organizat o excursie (cataforic)): d) După distanţa şi poziţia ierarhică a pro-formei în raport cu sursa, unele pro-forme se găsesc în limitele aceleiaşi propoziţii cu sursa, altele nu; în cadrul ierarhiilor sintactice, unele pro-forme sunt înrudite cu sursa, altele nu. în funcţie de ultimul criteriu, în GB* s-au distins pronominalele* de anafore, păstrându-se termenul anaforă numai pentru pro-formele legate de sursă în limitele aceleiaşi propoziţii şi în 410 PROFUND,-Ă categoria lor de guvernare (vezi LEGARE). Se realizează astfel distincţia dintre anaforicul reflexiv se (Ioni se^ l^ttdă) şi pronominalul lui (în exemplul Ionj mi-a vorbit despre copiii Iuiit deşi apar în limitele aceleiaşi propoziţii* pronominalul şi sursa sunt neînrudite ierarhic; în exemplul M-am întâlnit cu Ion^VorbeleXm^m-au supărat^ sursa apare în afara propoziţiei). . . Vezi şi ANAFORĂ; ANAFORIC; CATAFORĂ; PRONOMINAL; PRONUME; SUBSTITUT; TEXT. G.PD. PROFUND,-A 1. Caz ^ Caz* în accepţia semantică a lui Ch. J. Fillmore (vezi CAZn). 2. Structură ^ Sinonimă cu structură de adâncime (vezi ADÂNCIME; GRAMATICĂg). ' G.PD. PROGRESIV,-Ă 1. în fonetică, accident fonetic- condiţionat de un sunet precedent (de ex., asimilare* progresivă). 2. în gramatică, formă verbală care desemnează o' acţiune în curs de desfăşurare; din punct de vedere ăspectual, progresivul se caracterizează prin faptul că desemnează o acţiune neîncheiată (de ex., în engleză, forma verbală compusă din auxiliarul be şi verbul cu sufixul -ing: I am 8°^g)r,3. în sintaxă, tip de circumstanţială de mod de măsură* (progresivă). C.C. PROIECŢIE . I. Regulă de ^ în semantica generativă (J.J. Katz, J. Fodor (1963)); JJ. Katz, P. Postai (1964)), denumeşte regulile prin care se realizează recompunerea semnificaţiei globale a frazei din semnificaţiile parţiale, operând, succesiv, de la simbolurile terminale până la simbolul iniţial P şi reţinând, în fiecare etapă, numai acele semnificaţii compatibilexu relaţiile sintactice. Regulile de proiecţie realizează, succesiv, pe grupuri sintactice, amalgamul semnificaţiilor, până la amalgamul frazei globale (vezi AMALGAMARE). ^ 2. ~ a capului lexical în teoria X-BARA*, încorporată în GB*, denumeşte expansiuni* ale capurilor* lexicale, reprezentate, în arbore, prin categorii aflate în poziţii superioare, deci în poziţii de dominare*. Cum teoria prevede două niveluri de dominare, prima proiecţie (numită minimală*) cuprinde capul lexical + complementele (determinanţii obligatorii), iar a doua proiecţie (numită maximală) adaugă la prima Specificatorul* şi Adjuncţii* (determinanţii facultativi, exteriori); corespunzând expansiunilor celor; mai largi ale categoriilor GV, GN, GAj, GPrep; 3; Principiu al rei în GB^, principiu care postulează că trăsăturile cuvintelor sunt „proie-? tate“ integral din lexicon* în sintaxă şi din D-Struc-tură* în S-S truc tură* sau; altfel spus, p ostulează că toate trăsăturile argumentale; si tematice ale elem^ritelof lexicale se conservă te; toate nivelurile de reprezentare; inclusiv în S-Structură. Tehnic, această conservare se obţine prin intermediul urmelor*, care, pentru componentele deplasate, indică poziţia originară şi conservarea trăsăturilor originare. Astfel, în reprezentarea de suprafaţă: fatai pare [să înţeleagă [ej urmările], urma, simbolizată prin ep semnalează, pe de o parte, că structura s-a obţinut printr-o deplasare* de constituent, iar, pe de alta, că păstrează caracteristicile sintactice ale predicatului să înţeleagă (vezi şi DEPLASARE; GB; URMĂ). G.P.D. PROLATIV Unul dintre cazurile locative*, asociind o valoare ablativă* şi una alativă*; este acceptat de verbe şi de prepoziţii de mişcare* generală, neorientală (merge, se plimbă, aleargă; prin, printre, de-a lungul). Există limbi cu o flexiune cazuală bogată (finlandeza, de ex.) care au o formă flexionară de prolativ. în cele mai multe limbi, se realizează prepoziţional sau, mai rar, apărând în poziţia obiectului direct, se realizează prin acuzativ (fr. longer le jardin; suivre le sentier). Vezi şi CAZin. G.P.D. PROLEPSĂ în naratologie, formă de a(na)cronie* narativă în care ordinea din text a evenimentelor narate este tulburată prin anticipare, prin evocarea sau introducerea în naraţia primară (de bază) a unor pasaje referitoare la momente posterioare din secvenţa evenimentelor (reale ori fictive) povestite; opusul analepsei* în structura temporală a nai^tidjAstfel de anticipări au funcţia de a menţine atenţia cititorilor prin-aluzii la desfăşurarea I: ulterioară a secvenţei narative. M.ult mai puţin V frecventă decât analepsa, prolepsa\e realizează PROMOVARE 411 de obicei prin fraze ca: Această întâmplare va avea o deosebită influenţă asupra desfăşurării evenimentelor; Fata aceasta, al cărei nume şi avere puteau să-i permită mamei sale speranţa că se va căsători cu un prinţ regal încoronând opera lui Swann şi a soţiei lui, îşi alese mai târziu ca soţ un obscur scriitor şi făcii familia să coboare mai jos decât punctul de unde plecase (Proust). • Ca şi anâlepşele;^prolepsele pot Fi interne sau externe planului năraţiei; primare. Epilogul anticipat poate; fi. considerat, de asemenea, o formă de prblepsă: Fără să ştie, cu o singură frază, în^ clipa aceea îşi condamnă iubitul la moarte. Vezi A(NA)CR0N1E; ANALEPSĂ. MM. PROMOVARE ^ Concept sintactic al gramaticii relaţionale (vezi GRAMATICĂpj^), sin. cu avansare (vezi AVANSARE). G.P.D. PRONOMINAL,rĂ • 1. Se referă la pronume, ceea ce caracterizează său aparţine pronumelui (ca în sintagmele: desinenţă pronominală, flexiune pronominală). 2. Adjectiv Clasă gramaticală şi semantică de~ adjective cu provenienţă pronominală, avănd ' deci forme identice sau apropiate de cele ale pronumelui, care, în cadrul G(rupului)N(pminal), îndeplinesc rolul general de determinare* a numelui, opunându-se adjectivelor cu rol de calificare* (vezi ADJECTIV). Se numesc şi determinative*. Sintactic, se disting prin restricţii de topică în construcţia cu substantivul şi prin restricţii de articulare impuse acestuia, iar, morfologic, se caracterizează prin absenţa comparaţiei* şi prin trăsături comune cu flexiunea pronominală. în gramaticile structuraliste, au fost înregistrate sub numele de predeterminând*, iar în teoria X-BARA* şi în GB\ ca specificatori* ai : v numelui. Se subclasifică, în funcţie de specia de .^•'•pronume din care provin, în: posesive*, demon-f strative*, de întărire*, interogative*, relative*, nehotărâte*, negative*. în cadrul rolului general de determinare a numelui, fiecare tip se distinge . printr-o funcţie proprie (întărire a numelui, exprimarea relaţiei de posesie în care intră numele, situarea în spaţiu sau în timp a acestuia, :;£-;?mărcarea interogaţiei parţiale) şi o semantică proprie (vezi, de ex., deosebirea semantică dintre nehotărâte şi negative) (vezi şi ADJECTIV; (GRUP) NOMINAL). 3. Diateza activă - După unele interpretări ale ‘gramaticii româneşti (S. Stati, GLR) şi ale celei franceze, sintagma priveşte construcţiile în care pronumele reflexiv* apare în poziţia sintactică a. obiectului direct sau indirect, constituind una dintre posibilităţile lor de realizare. Caracteristicile acestor construcţii sunt acceptarea dublării* complementului (se laudă pe sine; îşi impune sieşi) şi posibilitatea substituţiei reflexivului cu alte forme pronominale în acelaşi caz (se laudă, dar şi îl laudă; îşi impune, dar şi îmi impune). Construcţiile sunt interpretate ca aparţinând diatezei active şi sunt opuse^construcţiilor cu reflexiv obligatoriu (vezi REFLEXIVj, atribuite diatezei reflexive. După alte interpretări (Ecaterina Teodorescu; Gabrieia Dindelegan (1992)), construcţiile aici în discuţie, singurele care intră în opoziţie cu activul (se laudă vs. îl laudă), sunt atribuite diatezei reflexive, iar reflexivele obligatorii sunt considerate ca neparticipând la opoziţiile de diateză (vezi şi DIATEZĂ; REFLEXIV). 4. Utilizat ca substantiv, denumeşte, în GB\ o clasă aparţinând categoriei generale a nominalelor, care se opun, în cadrul acesteia, pe de o parte, nominalelor referenţiale, pe de alta, anaforelor*/ anaforicelor. Pronominalele şi anaforele / anaforicele au în comun lipsa referinţei proprii şi procurarea ei prin legarea* la o sursă referenţială, deosebirea dintre ele privind poziţia sursei (vezi şi ANAFORĂ). Principiul legării pronominalelor cere ca acestea să fie libere în categoria lor de guvernare, ceea ce înseamnă că sursa, în cazul pronominalelor, se situează fie în afara propoziţiei (M-am întâlnit cu Ion.. El./ Aceastai m-a salutat), fie în limitele aceleiaşi propoziţii, dar nelegată de pronominal prin guvernare* (Ion. mi-ct prezentat studenţii lui,). (Vezi ANAFORA; LEGARE). G.RD. PRONOMINALIZARE în GG*, varianta generativ-transformaţională*, regulă care înlocuieşte un nominal printr-un pronume, aşezând pronumele în poziţiile sintactice ale substantivului. Reflexivizarea* şi ciiti-cizarea*, adică aşezarea unui pronume reflexiv*, respectiv a unui clitic* pronominal în poziţiile sintactice ocupate de un nominal, sunt cazuri 412 PRONOMINATIE i speciale de pronominalizare, impunând deplasarea* în raport cu poziţia nominalului. Vezi şi CLIT1CIZARE; REFLEXIVIZARE. G.P.D. PRONOMINATIE Figură* semantica asemănătoare cu antonomaza* şi cu perifrază*, prin care un nume de fiinţă sau de obiect este desemnat aluziv printr-o calitate specifică sau printr-o acţiune care o evocă: stăpânul fulgerelor - ;Jupiter“; arborele Mi-nervei - „măslinul**. • Pronominaţia se apropie, totodată, şi de eufemism*, In măsura în care ocoleşte exprimarea directă a unei idei: însuşi domnul naturei zisese altădată / Că pentru-un drept el iartă Gomora vinovată (Alexandrescu). MM. PRONUME Clasă închisă de cuvinte lipsite de referinţă proprie care, aşa cum sugerează şi denumirea lor, „stau4* pentru un nume, procurându-şi referinţa fie prin raportare la un substantiv prezent în enunţ sau în text, fie prin raportare la situaţia de comunicare*. Aparţine clasei mai largi a pro-formelor* (vezi şi ANAFORĂ; ANAFORIC, LEGARE, PRO-FORMĂ; SUBSTITUT), constituind subclasa cea mai numeroasă de pro-forme, al cărei specific este dat, pe de o parte, de natura substantivală a termenului cu care se leagă şi de la care îşi procură referinţa, iar, pe de alta, de natura gramaticală a pro-formei, care, în cazul pronumelui, este o parte de vorbire* flexibilă*, preluând informaţia de gen, eventual şi de număr de la substantiv (vezi ACpRD2; ex.: M-am întâlnit cu Ionr EIt /Acestaj / Dumnealui, m-a salutat). Clasa pronumelui interferează şi cu cea a deicticelor*, trimiţând, prin unii dintre membrii ei, Ia situaţia de comunicare (ex.: Da-mi-/ pe acesta din dreapta!), • Pronumele nu este o clasă omogenă, existând diferenţe de la o limbă la alta, de la o specie la alta, de ia o folosire la alta. în măsura în care este posibilă o caracterizare generală, trăsăturile clasei sunt: a) Din punct de vedere semantic, pronumele este lipsit de referinţă proprie, comportându-se, pentru obţinerea referinţei, fie anaforic, fie deictic. Există forme specializate pentru utilizarea anaforică (relativele* din propoziţiile atributive cu antecedent, de ex., sunt numai anaforice); altele, pentru utilizarea deictică (pronumele personale* şi posesive* de pers. I şi a Ii-a funcţionează deictic); altele se utilizează când anaforic, când deictic (vezi, de ex., demonstrativele*). Există limbi şi utilizări în care clasa pronumelui include şi forme vide refereriţial (vezi VID), nestabilind nici o relaţie cu o sursă referehţială. în acest caz, ele funcţionează fie numai cu rol sintactic, de umplere a unor poziţii obligatorii (vezji expletivelel; pronominale subiecte din franceză ^engleză: iii pleut; it is snowing), fie cu rol de formant obligatoriu; uneori şi cu rol stilistic (este cazul cliticelor reflexive şi personale din română care nu ocupă poziţii sintactice; vezi, pentru reflexivele obligatorii* REFLEXIV^ exi se gândeşte; se întâmplă; vezi şi (DATIV) ETIC; (DATIV; ACUZATIV) NEUTRU; ex. el mi ţi-o înşfacă; a $ luat-o la dreaptă), b) Din punct de vedere s i n t a c t i c , pe lângă trăsături comune cu ale substantivului (au multe poziţii în comun), prezintă şi trăsături proprii. In calitate de centre de grup, pronumele sunt generatoare de grupuri mai restrânse, cu expansiuni mult limitate, uneori foarte limitate (este cazul pronumelui personal ca centru de grup: * el frumos, *el din dreapta), în limbile în care există clitice pronominale, aşezarea cliticelor este diferită de a substantivelor corespunzătoare (vezi îl spăl vs. spăl covorul). c) Din punct de vedere flexionar, pronumele are, pe lângă trăsături comune cu ale substantivului (participă la opoziţii comune), şi; caracteristici proprii, grupate sub numele de flexiune pronominală. Trăsăturile flexiunii pronominale diferă de la o limbă la alta. în română, caracteristicile ei cele mai importante sunt: prezenţa categoriei persoanei, circumscrisă la anumite specii de pronume; absenţa categoriei determinării / individualizării; prezenţa, pentruo unele specii, a distincţiei suplimentare accentuat* i vs. aton* (sau neaccentuat; sau clitic*); frecvenţa paradigmelor individuale, specifice unui singur r tip de pronume, chiar unei singure forme pronominale; prezenţa formelor supletive*; distincţii cazuale mai numeroase decât la substantiv şi} unele desinenţe proprii (este cazul desinenr ţelor pentru genitiv-dativ: -ui(a), -ei(a)t -or(a)). d) Din punct de vedere pragmatic, este o parte de vorbire mai relevantă decât celelalte, trimiţând, prin subclasa deicticelor, la situaţia de j comunicare, iar, prin subclasa anaforicelor, la elementele de recurenţă din construcţia textul lui* (sau din discurs*), e) Din punct de vedere^ 413 s o ciolingvistic, este o clasă care poate marca diferenţele de mentalitate dintre comunităţile lingvistice (vezi, de ex., marcarea, prin pronume specializate, a comportamentului politicos si a gradelor de politeţe*), f) Din punct de vedere tip o Io g i c , clasa pronumelui în ansamblu şi anumite caracteristici ale fiecărui tip pot fi luate drept parametru de distingere structurală a limbilor (vezi TIPOLOGIE). După prezenţa sau absenţa pronumelui, se separă o clasă puţin numeroasă de linibi în care nu există pronume (vezi japoneza), înraport cu criticele pronominale, se deosebesc limbile care cunosc aceasta clasă de foifne (vezi limbile romanice) şi altele în care nu există clitice (vezi latina său rusa). După posibilitatea nelexi-calizării subiectului pronominal, se disting limbile de tip „pro-drop*", care admit neexprimarea subiectului pronominal (româna şi italiana; vezi (SUBIECT) INCLUS) şi limbile „non-pro-drop", în care subiectul pronominal este obligatoriu exprimat (ca în franceza actuală şi engleză). în funcţie de numărul de opoziţii gramaticalizate prin pronume, există limbi care gramaticalizează, suplimentar, opoziţiile politeţii*, distingând uneori mai multe trepte de politeţe (este, de ex., căzui românei). Sunt limbi care gramaticalizează opoziţia „inclusiv" vs. „exclusiv" cu referire la pers. I plural, marcând diferit includerea / excluderea interlocutorului din pluralitate (vezi PERSOANĂ). Există limbi care marchează, cu ajutorul pronumelui, distincţiile animatului*, selectând forme pronominale diferite după cum substituie nume de persoană sau de inanimate, de animale (mari sau mici) (vezi ANIMAT). • Clasificarea pronumelui are, în general, o bază funcţională, fiecare specie de pronume adăugând la caracteristicile generale câte o funcţie / semnificaţie specială. Astfel, tipurile de pronume care trimit obligatoriu la actul enunţării, definindu-se în raport cu participanţii la enunţare {personal, de politeţe, de întărire, posesiv, demonstrativ), se deosebesc între ele după funcţia specială adăugată de fiecare (de marcare a politeţii, de întărire a persoanei, de exprimare a relaţiei de posesie, de indicare a poziţiei în spaţiu şi timp a participanţilor la comunicare în raport cu vorbitorul). Unele pronume au ca funcţie specială marcarea interogaţiei, indicând enunţurile interogative* parţiale (vezi pronumele interogative). Altele asigură legarea sintactică a două propoziţii, funcţionând ca mărci conective* de subordonare (vezi PRONUNŢARE/PRONUNŢIE » » relativele*). Există pronume ai căror rol special este de a indica identitatea referenţială a actan-ţilor (vezi reflexivele*). Unele sunt purtătoare ale semnificaţiei negative, indicând inexistenţa persoanei sau a obiectului în poziţiile sintactice de subiect şi de complement (vezi pronumele negative*). Altele exprimă, suplimentar, o semnificaţie cantitativă (este cazul nehotărâtelor*), funcţionând drept cuantificatori* universali sau existenţiali. Fiecare limbă cunoaşte organizări proprii ale claselor pronominale. Există tipuri de pronume specifice unei limbi (româna, de ex., în context romanic, şi-a creat un pronume distinct de întărire), iar altele, deşi comune, au manifestări diferite de Ia o limbă la alta (demonstra-tivuLromânesc, în raport cu cel din latină, a pierdut referirea la persoană, iar, în raport cu cel romanic, şi-a creat o formă specială de „diferenţiere": cestălalt (pop.) vs. acesta; celălalt vs. acela). Vezi şi ANAFORIC; ANAFORĂ; CLITIC; DEICTIC; DEMONSTRATIV; INTEROGATIV; ÎNTĂRIRE; LEGARE; NEGATIV; NEHOTĂRÂT; PERSOANĂ; PERSONAL; POLITEŢE; POSESIV; PRO-FORMĂ; REFLEXIV; RELATIV; SUBSTITUT. G.P.D. PRONUNŢARE / PRONUNŢIE 1. Emitere (producere) de sunete articulate (cu ajutorul organelor vorbirii). Circulă şi cu denumirile pronunţie, rostire. 2. Mod de pronunţare (vezi 1). ® Reguli de ~ Vezi ORTOEPIE; ORTOFONIE. C.S. PROPAGARE I. în fonetică, caz particular al asimilării*, care se realizează prin apariţia într-un cuvânt a unui sunet identic cu alt sunet din acelaşi cuvânt; sunetul care se „propagă" trebuie să fie plasat într-o silabă anterioară faţă de sunetul nou apărut. Creată prin opoziţie cu anticiparea, propagarea este un accident fonetic rar; în istoria limbii române singurul fenomen cu caracter de „serie" limitată este propagarea lui n în anumite cuvinte latineşti, propagare care, adesea, a fost urmată de o disimilare parţială; lat, genuculus > rom. genunchi, lat. minutus > rom. mânunt > mărunt, lat. canutus > rom. *cănunt > cărunt; acest fenomen are şi unele prelungiri dialectale, de ex., lat. *cinusia > sbd. crişean, cearunsă. De regulă 414 PROPAROXITON,-A însă;: când; fenomenul se înregistrează pentru alte sunete, el este izolat şi are caracter strict local: Qltebiiţa, colindrând;VeziASIMILARE. 2. în mişcarea* / dinamica* lingvistică; extinderea unei inovaţii*, care, plecând de Ia un punct de iradiere (reprezentat fie de o creaţie individuală; fie de o particularitate dialectală);; ajunge să cuprindă vorbitori mai numeroşi,; proveniţi din arii lingvistice din ce .în ce mai largi, deci să-şi mărească frecvenţa de apariţie, fiind posibilă* în final, chiar generalizarea, adică impunerea ei ca normă* a limbii literare sau ca regulă* a unei limbi, • Propagarea unei inovaţii este uri proces îndelungat, realizându-se mai lent sau mai rapid în funcţie de stilul funcţional în care se produce mişcarea (limbă populară* sau literară*), de zona din paradigmă afectată, de „avantajele** noii forme în ansamblul sistemului (rezolvarea omonimiilor; întărirea claselor productive* şi, dimpotrivă, eliminarea celor neproductive; simplificarea flexiunii etc.). Propagarea unei inovaţii presupune, ca etapă obligatorie, apariţia fenomenului de variaţie liberă* (vezi LIBER1 VARIAŢIE2), fenomen caracterizat prin cooexisfenţa, în aceeaşi perioadă istorică, în aceeaşi arie lingvistică, uneori chiar în exprimarea aceluiaşi vorbitor, a formei propagate (inovatoare) şi a formei vechi, pe cale de a ieşi din uz, într-un raport înclinând, de la o persoană Ia alta, de la un registru stilistic la altul, de Ia un moment la altul, în favoarea formei vechi sau a celei inovatoare (vezi, ca exemplu, propagarea deiotacizării*, inovaţie ajunsă astăzi la faza de generalizare în limba literară). Nu orice proces de extindere se încheie cu adoptarea fenomenului lingvistic propagat; sunt inovaţii lingvistice „respinse11 de uzul lingvistic, a căror propagare se întrerupe înainte ca noua formă să ajungă să se generalizeze. Vezi ASIMILARE; DINAMICĂj p C CXI): G.P.DX2) PROPAROXITON,-Ă o Cuvînt ^ Cuvânt care are accentul* pe silaba antepenultimă: întrerupere, pădurile. ® Accentuare ^ Modalitate de accentuare a cuvintelor, astfel încât accentul să cadă pe antepenultima silabă Alături de cea paroxitonă*, accentuarea pro-paroxitonă este specifică limbii române. ® Rimă ^ Rimă feminină trisilabică: gemene I semene, codruţule I drăguţule; vezi RIMĂ. Vezi si ACCENT.’ MM. PROPOZIŢIE Unitate de bază a sintaxei*, pentru care s-au propus, numeroase definiţii (peste 200), distin-gându-se următoarele direcţii: a) definiţii inspirate din logica clasică, în care se insistă asupra calităţii propoziţiei de comunicare completă şi asupra prezenţei celor două componente esenţiale, subiectul şi predicatul, definiţii de felul: i propoziţia este o comunicare coirigletăîn care se | spune ceva despre subiect cu ajutorul predi-/: catului; b) definitii plecând de la logica modernă; în care propoziţia, concepută ca funcţie propor Ş ziţională determinată (determinarea se obţine® prin substituţia variabilei individuale cu indivizi concreţi), ia valori de adevăr, putând fi, prin raportare la o stare de fapt, adevărată sau falsă (de ex., predicatul „violonist", asociat individului Ion, dă propoziţia Ion este violonist, care este adevărată în cazul lui Ion Voicu, dar falsă, în cazul lui Ion Ţiriac); c) definiţii de orientare structuralistă, formală, care insistă asupra autonomiei formale a propoziţiei: o autonomie fonetică, realizată prin demarcatori prozodici (cele două pauze care delimitează propoziţia şi conturul intonaţional complet) şi o autonomie sintactică, manifestată prin faptul că în limitele propoziţiei se satisfac toate valenţele* elementelor componente, nici unul dintre constituenţi necontractând relaţii* sintactice în afara propoziţiei; d) definiţii care preiau elemente din mai multe orientări, asociind trăsături legate de autonomia formală cu cele legate de autonomia de comunicare sau cu cele legate de condiţiile de adevăr. Termenul propoziţie acoperă realităţi diferite, după cum se recunosc, ca în gramatica română sau engleză, trei niveluri de organizare sintactică: frază*-propoziţie-grup* sintactic (cărora, terminologic, le corespund în engleză: Sentence-Clause-Phrase) sau numai două niveluri, nediferenţiindu-se nivelul frazei, alcătuit din mai multe propoziţii legate semantic şi sintactic, de cel al componentelor ei prepoziţionale. Există gramatici (vezi GB*) care introduc al patrulea nivel de organizare sintactică, numit „Small Clause" (= propoziţia mică), acoperind construcţiile cu predicate suplimentare (ex.: I saw her leave; Ştefan considers Ben foolish / ^ a fool; apud R. Borsley (1992), ceea ce înseamnă abandonarea condiţionării unei propoziţii de ;; prezenţa unui verb la un mbd personal. în gramatica limbii române; care recunoaşte trei nive- ; luri de organizare sintactică şi menţine condiţia verbului la mod personal, acceptând însă şi o predicaţie* realizată altfel decât verbal (este predicaţia sintactică realizată prin intonaţie), propoziţia corespunde atât unităţii sintactice independente cu un singur predicat (vezi şi (PROPOZIŢIE) INDEPENDENTĂ), cât şi componentelor cu un singur predicat din construcţia frazei (vezi PRINCIPALĂ REGENTĂ; (PROPOZIŢIE) SUBORDONATĂ). © Terminologic, lucrurile s-au complicat şi mai mult în momentul ^introducerii perspectivei enunţării*, având ca ■ rezultat distingerea propoziţiei, unitate sintactică •abstractă, aparţinând sistemului*, de enunţ* y unitate concretă, rezultată din procesul enunţării, într-o situaţie de comunicare* dată. Pentru unii autori (Z. Harris, iar în lingvistica românească, Valeria Guţu Romalo), termenul enunţ este preferat celui de propoziţie, având avantajul că acoperă orice unitate sintactică autonomă concretă, indiferent de întinderea ei ca frază sau ca propoziţie şi independent de modul de realizare, după structura clasică (grupul subiectului + grupul predicatului) sau realizare incompletă (numai grupul subiectului), eventual neanali-zabilă (o interjecţie, un adverb de afirmaţie sau de negaţie), © Pentru clasificarea propoziţiilor s-au propus numeroase criterii: a) după modul de comunicare instituit de locutor (vezi MODH), propoziţiile se împart în: enunţiative* / asertive*, interogative*, imperative*, exclamative*; b) după structură, se împart în: analizabile vs. neanalizabile; verbale vs. nominale*; bimembre vs. monomembre*; dezvoltate vs. simple; complete vs. eliptice; c) după afirmarea sau negarea predicatului propoziţiei, se disting cele afirmative* (sau pozitive*) şi cele negative*; d) după cuprinderea sau necuprinderea în structuri mai ample şi după tipul de relaţie sintactică în care se angajează, se disting propoziţiile independente* de cele sintactic legale, ultimele fiind, la rândul lor, principale* sau secundare* (subordonate), principale regente* sau principale coordonate; e)după poziţia sintactică ocupată în ierarhia subordonării, se disting necircumstanţialele* de circumstanţiale*; fiecare tip, la rândul lui, se sub-; clasifică fie după semantica specială a raportului circumstanţial (vezi diversele tipuri de circumstanţiale), fie după natura morfologică a capului* de grup şi după poziţia exactă ocupată în raport cu acesta (vezi diversele tipuri de necircumstanţiale). ; în acest cadru general, se pot introduce detalii şi specificări numeroase, existând mari diferenţe de la un autor la altul, de la o gramatică a unei limbi la alta. PROPOZITIONAL 415 i Vezi si ASERTIV; CIRCUMSTANŢIAL; ENUNŢ; EXCLAMATIV; FRAZĂ; IMPERATIV; INTEROGATIV; MODALIZATOR; MONOMEMBRU; NECIRCUMSTANŢIAL,; NOMINAL?; PRINCIPAL^ REGENTy, SUBORDONAT,. G.P.D. PROPOZITIONAL,-Ă Ceea ce priveşte o propoziţie sau se realizează printr-o propoziţie, © Adverb ^ Clasă de adverbe şi de locuţiuni adverbiale cu rol modalizator*, introducând atitudinea vorbitorului faţă de conţinutul factual / descriptiv al comunicării. Sintactic, apar fie legate printr-un conectiv* con-juncţional subordonator de o întreagă propoziţie (ex.: Sigur că P; Probabil că P; De bună seamă că P), fie introduse parantetic, incident*, deci izolate sintactic de propoziţie (ex.: Sigur P; De bună seamă, P). © Argument ^ în teoria structurii actanţiale / argumentate a propoziţiei, reprezintă acel actant*/argument* căruia îi corespunde o propoziţie (ex.: Mă doare că sunt nedreptăţit; îmi pare bine că te-am cunoscut). în teoriile logico-semantice, apare sub denumirea de argu-ment-eveniment al unui predicat. S-a extins ca utilizare şi Ia propoziţiile nonasertive, nonfinite, din poziţii actanţiale, realizate în română prin conjunctiv {îmi place să citesc; Doresc să citesc). © Verb de atitudine ^ Clasă de verbe şi de locuţiuni verbale îndeplinind acelaşi rol modalizator cu adverbele propoziţionale (vezi 1); introduc atitudinea vorbitorului faţă de conţinutul factual al propoziţiei (ex. consider că...; cred că,..; îmi pare bine că...; mă îndoiesc că... etc.). Vezi şi ATITUDINE; MODALIZATOR. G.P.D. PROPRIU (NUME / SUBSTANTIV ~) Clasă specială de substantive*, distincte de substantivele comune* prin trăsături semantice, pragmatice şi gramaticale. Semantic, se caracterizează prin: calitatea de a desemna o persoană sau un obiect unic, ca şi cum i-ar lipi o etichetă specială, având deci un referent, dar nu şi un sens; lipsa conofapei*. Pragmatic, se disting prin categoria deixis-ului*, trimiţând obligatoriu la cunoştinţe comune locutorului şi interlocutorului. Gramatical, au următoarele caracteristici: posibilitatea utilizării fără articol (dacă articolul este prezent, acesta îndeplineşte alt rol decât cel de determinare*); nu 416 PROSOPOGRAFIE participă Ia opoziţii de număr, având formă fie de singularele de plural (Breaza, dai Bucureşti) sau formă de plural; dar utilizare contextuală de singular (ex.: Bucureşti este; un oraş cu peste două milioane de locuitori); numeroase restricţii de distribuţie* şi; implicit; expansiun i* mai restrânse decât ale substantivelor comune; dacă totuşi adjuncţii (determinanţii) apar; aceştia au fie rolul de dezambiguizare, intrând în „eticheta" desemnării şi formând substantive compuse (ex.: Bruegel cel Tânăr;Ştefan cel Mare; Ludovic al XVI-Iea; Ion ul Catrinei); fie rolul de mărci de afectivitate, de marcare a „apropierii^ sau, dimpotrivă, ă „distanţării" locutorului faţă de humele exprimat (vezi bietul meu Ion vs. Acest I6n mă agasează), fie rolul de a schimba, priii metonimie*, clasa substantivului, orientându-1 spre substantivele comune (ex.: Un Luchian ca acesta nu vezi in fiecare zi); în unele limbi, sensibile faţă de categoria animatului*, pot apărea particularităţi speciale de flexiune ale substantivelor proprii de persoane sau de animale (vezi, pentru română, trăsături ale (sub)genului personal*). • Clasificarea substantivelor proprii urmează criterii semantice regăsibile şi la cele comune, partiţia lor realizându-se în funcţie de trăsături semice ca: [+ Animat]; [+ Sex], iar, pentru cele inanimate, [+ Loc] etc. Se disting: clasa numelor proprii de persoană (numite antroponim(ic)e*), a numelor proprii de animale, a numelor proprii geografice (numite toponimie*, ultimele incluzând hidronimele*, numele de râuri; oronimele, numele formelor de relief; astronimele, numele de corpuri cereşti), clasa numelor proprii de instituţii etc. Dintre acestea, antroponimele, prin interferenţa cu parametrul animatului, au caracteristicile cele mai speciale, fiind o subclasă total diferită de celelalte. Vezi şi ANTROPONIM; TOPONIM. G.P.D. PROSOPOGRAFIE în clasificarea tematică a lui P. Fontanier, parţial reluată de cercetările modeme, tip de descriere* care are drept obiect prezentarea calităţilor fizice ale unei persoane / unui personaj: corpul uman, figura, trăsăturile, ţinuta, mişcarea; caracte- , risticile pot fi reale sau fictive. împreună cu etopeea*, prosopografia intră în componenţa portretului* clasic. Ex.: Mini privi pe frumoasa doamnă Halippat stăpâna casei, Leonora! Mâinile ei albe şi catifelate păreau azi mai lungi, mototolind cu nervozitate un ziar Figura ei de JJ păpuşă blondă, de păpuşă de Niirenberg, cu$ gura roşie şi mică, cu obrajii de porţelan roz, era 1 crispată, şi ochii mari, albaştri, ochii de sticlâ% limpede erau plânşi, ondulările regulate aleii parului oxigenat, auriu ca o perucă, erau defor-% mate şi corpul măjestuosiplih; totdeauna con^§ ştient de statura lui bogată, sta lânced; obosit^ învelit fără grijă în chimoneitl de dimineaţă|l (Papadat-Bengescu); o Una dintre cele marrăsij pândite forme în alcătuirea căreia intră proso-lj pografia a fost, în secolul al XlX-Iea, fiziologiaf (ca specie independentă sau ca parte componentă! a unei naraţii — nuvelă ori roman). i Vezi DESCRIERE; ETOPEE; PORTRET. MM. v PROSOPOPEE Figură* semantică (trop), formă extinsă a personificării* (cu care nu se confundă), prin intermediul căreia se atribuie obiectelor / abstractelor / elementelor naturale ori supranaturale caracteristici ale fiinţelor animate: Ai tăi suntem! Străinii! Te-ar pierde de-ar putea; I Dar când te-am pierde, Doino, / ai cui am rămânea? (...) Rămâi, câne eşti doamnă / Şi lege-i al tău glas; / învaţă-ne să plângem i C-atât ni-a mai rămas! (Coşbuc). • După unii cercetători, prosopopeea se suprapune total cu personificarea (J. Dubois, F.L. Carreter); după alţii, figura este ilustrată de fabulă sati de alegorie*, specii în care sunt animate ori evocate figuri abstracte, personaje mitologice, persoane absente ori moarte (Fontanier, H. Lausberg, Gh. Dragomirescu). Diferenţa faţă de personificare constă în faptul că prbso-popeea se extinde dincolo de limitele unei figuri izolate, cuprinzând uneori un întreg text (Coşbuc -Doina, Eminescu - Luceafărul) sau o operă în totalitate, situaţie în care avem a face, mai curând, cu alegoria propriu-zisă (Le Roman de la rose, D. Cantemir - Istoria ieroglifică). Vezi PERSONIFICARE. MM. PROTAZĂ Parte componentă a perioadei*, propoziţie sau propoziţii subol^Qnate^plasate în frază înaintea regentei lor (pumităNapodoza*), faţă de care se află în raport de dependenţă semantică: în absenţa apodozei, protaza rămâne cu un sens incomplet. Protaza are funcţia de a crea o tensiune sau o aşteptare, pe care apodoza o rezolvă în PROTEZA 417 finalul construcţiei sintactice: Cine ar şti să ^descrie toate perfecţiunile, tot farmecul acestor trei opere, cine ar putea să rostească ţtbt cespun ochiului şi minţii (= protaza), acela arfdce cel mai minunat panegiric al acestei arte, Nacela ar fi totodată rapsodul, trubadurul şi fosalmistul seminţiei lui Nimrod (= apodoza) ^Hbbescu). • în accepţie restrânsă, unele defini-:^|jg.;protazei (H. Lausberg) limitează posibili-S^ţea de inversare a ordinii regentă / subordonată !|||eHbadă la propoziţiile condiţionale ori concesive antepuse, eventual în construcţie core-ilSţivă (idacă... atunci, deşi,,, totuşi): Quoique ^aiesuivi une route un peii dlifferente de celle t^ cet auteur pour la conduite de Paction (= prâtăza),yc nai pas laisse d'enrichir ma piece de tbut ce qui nici păru le plus eclatant dans la sienne - „Deşi am urmat un drum întrucâtva diferit de cel al acestui autor în dirijarea acţiunii (= protaza), mi-am îmbogăţit piesa cu lot ceea ce mi s-a părut mai strălucit într-a sa“ (Racine). Vezi APODOZA; PERIOADĂ. MM. PROTEZĂ Accident fonetic* care constă în adăugarea unui sunet neetimologicja iniţiala cuvântului pentru a-i uşura rostirea. în mod curent, proteza este definită ca adăugare a unei vocale la începutul cuvântului: alămâie, (a) amirosi, deoarece proteza vocalică este mai frecventă; fenomenele de proteză consonantică sunt mai rare: zbici (pentru bici), scoborî (pentru coborî) şi au un caracter popular sau regional. Fiind mai productivă, proteza vocalică a determinat crearea unor serii de cuvinte acceptate de limba literară; de ex., în franceză, apare un e- (iniţial) înaintea unor grupuri consonantice al căror prim element este s; etoile (< lat. st el la), epaule (< lat. spatulum) etc., . iar în română înaintea monosilabicelor consonantice apare, de regulă, un î- protetic, cf. pronumele: îmi, îţi, îşi, îl sau formele verbale: îs, îi. • Frecvenţa protezei într-o anumită arie lingvistică poate să individualizeze acea arie; astfel, proteza lui a- este considerată o particularitate specifică dialectului aromân: arau, armân etc. C.C. PROTOLIMBĂ In sistemul de clasificare" genealogică a limbilor, : limbă primară comună din care derivă un grup de limbi înrudite. în structura arborelui* genealogic ~ modalitate de reprezentare a descendenţei limbilor, acreditată de metoda comparativ-istorică* protolimbile constituie nodurile care se ramifică în urma proceselor de diversificare lingvistică. Protolimbile pot fi atestate (de ex., latina, din care derivă limbile romanice) sau neatestate (de ex., slava comună sau vechea germanică, din care derivă limbile slave, respectiv, germanice). Metoda comparativ-istorică permite reconstrucţia* protolimbilor neatestate, L.l.R. PROTOTIP Teză mai veche în filozofia limbajului, fundamentată ştiinţific de E. Rosch şi B. Lloyd, care susţin că prototipul este cel mai bun reprezentant comun asociat unei categorii, ale cărei proprietăţi tipice le redă. Este un sens diferit de accepţia din tehnică („primul exemplar al unui model, mecanism, vehicol“), Pentru categoria fruct se dă ca prototip mărul şi ca cel mai puţin reprezentativ măslina; se delimitează o scară de reprezentaţi vitate pe care se plasează pruna, ananasul, fixigii, de ex. Statutul de prototip este acordat în versiunea standard (G. Kleiber, G. Lakoff, M. Riegel, P. Kay ş.a.) pe baza unei frecvenţe ridicate care garantează stabilitatea interindivi-duală necesară pertinenţei sale în mod general la mai mulţi vorbitori; se delimitează o scară de prototipicaiitate a organizării interne în categorii. Conceptul de prototip se bazează pe mai multe teze: categoria are o structură internă prototipică, gradul de reprezentativitate a unui exemplar corespunde gradului său de apartenenţă la o categorie, apartenenţa Ia o categorie se face prin gradul de asemănare cu prototipul, categoriile nu operează în mod analitic, ci în mod global. Membrii unei categorii sunt apreciaţi în funcţie de condiţiile necesare şi suficiente (CNS), cum ar fi proprietăţile „capabil să zboare44, „să aibă pene44, „să aibă aripi44 ş.a. pentru categoria pasăre şi prototipul vrabie. Prototipul funcţionează ca o referinţă cognitivă; din acest punct de vedere, prototipul se diferenţiază de stereotip după schema: subcategorie referenţială extensiune pro otip concept intensiune i. stereotip Prototip (uzaj standard) 418 PROZODIE Prototipulş;implica o ^relaţie de hiponimie*, bazându-se pe relaţia dintre categoria de bază şi categoriile subordonate: SUPRAORDONAT animal fruct mobilă NIVEL DE BAZA câine măr scaun NIVEL SUBORDONAT boxer golden taburet: Există şi o versiune extinsă a semanticii* prototipului (D; Geeraert, Ch.L Fillmore), diferită în principii şi fiincţionare de cea standard şi care admite că: o categorie poate trimite la referenţi diferiţi (pasăre trimite la vrabie, vultur, struţ); grupările de sens se bazează pe asemănarea de familie ca teorie a categorizării. Se disting mai multe tipuri de prototipuri, prototipul fiind un fenomen de suprafaţă. Versiunea extinsă a prototipului se ocupă de cuvinte polisemantice şi de aceea se apreciază că nu e o teorie a categorizării, ci o teorie semantică lexicală, care descrie relaţiile dintre diferite accepţii. Semantica prototipului constituie tema unor întâlniri ştiinţifice privind relaţiile dintre semantică şi cunoaştere interesante deopotrivă pentru semantică*, lexicologie şi lexicografie*. A.B.V. PROZODIE L In sensul cel mai vechi, pronunţare regulată a cuvintelor, care respectă accentul* şi cantitatea* (durata), constituind baza metricii*; organizare vocalică şi consonantică a unui text. 2. Disciplină care studiază variaţiile de înălţime a sunetului, modificările de intensitate, tempo şi ritm*, de accent şi intonaţie, în orice realizare a limbii vorbite, inclusiv în sensul tradiţional presupus de trăsăturile metrice* ale versificaţiei*. 3. In lingvistica modernă, prozodia constituie una dintre cele două părţi ale fonologiei\ cealaltă fiind fonematica (studiul fonemelor*, posibilităţile lor combinatorii, dar şi studierea fenomenelor melodice ale lanţului vorbirii: energie, înălţime melodică, durată - adică tot ceea ce afectează segmente care nu coincid în mod necesar cu fonemul). în această structurare, prozodia se ocupă de trăsăturile care se raportează la unităţi lingvistice de mai mare întindere (accentul, intonaţia, tonul, ritmul). Unităţile proozodice sunt numite în lingvistica europeană (A. Martinet şi şcoala fonologică) prozodeme, iar în lingvistica americană nnităti suprasegmentale (vezi SUPRA-SEGMENTAL,-A). Vezi şi METRICĂ; VERSIFICAŢIE. PSEUDONIM Nume al unei persoane, schimbat în anumite situaţii, faţă de numele obişnuit, moştenit (vezi ONOMASTICĂ): pe Anatole France îl chema Thibaud; Aurore Dupin, baroană Dudevant, şi-a luat pseudonimul George Sand; poeţii/). Angliei şi St. 0i Iosifc lucrând împreună, au folosit pseudonimul carn&ti a semnat multă vreme Arator (numele unui gramatic ' vestit diriGrieciaveche).': PSEUbOPREFIX Vezi PREFIXOID PSEUDOSUFIX Vezi SUF1XOID. PSIHOLINGVISTICĂ Studiu interdisciplinar, al cărui obiect îl constituie relaţia dintre structura mesajelor* şi procesele psihice specifice indivizilor care le produc şi le interpretează într-o situaţie* comunicativă dată. Psiholingvistica analizează felul în care gândirea, memoria, afectele, temperamentul intervin în structurarea şi receptarea mesajelor, rolul componentelor situaţionale, modul de percepere a codului* lingvistic de către cei care îl utilizează, factorii care influenţează, în decursul timpului, formele activităţii comunicative a unui individ (educaţia, cultura, bilingvismul*, profesia etc.), efectele unor stări patologice asupra activităţii comunicative etc. Psiholingvistica are în vedere nu numai utilizarea codului verbal, ci şi a altor tipuri de coduri comunicative (gestuai, mimic etc.), examinând relaţia, ponderea şi funcţiile fiecărui tip de cod în procesele de comunicare. Metoda de studiu este aceea folosită curent în psihologie: formularea unei ipoteze, observaţia şi experimentul cu funcţia de testare a ipotezei, validarea sau invalidarea acesteia. Psiholingvistica şi-a dovedit utilitatea îndeosebi printr-o serie de aplicaţii pe care le-a dezvoltat în domenii de cercetare înrudite (dialectologie, stilistică etc.) sau în anumite domenii practice (traducere, predarea limbii materne şi a limbilor străine etc.). LJ.R. PSIHOLOGIC (VERB ~) Clasă semantico-sintactică de verbe şi de construcţii perifrastice verbale care aparţin verbelor şi construcţiilor nonagentive (vezi AGENT1V) de MM. PSIH O MECANICA 419 stare*, exprimând o stare fizică sau psihică şi un sentiment, şi care primesc doi actanţi*/ două roluri*, unul reprezentând experimentatorul*, iar celălalt, conţinutul stării / senzaţiei (- obiectivul*), în teoria localistă* (vezi CAZin), experimentatorul este interpretat ca sediu „interiori4 al stării/senzaţiei, deci ca locativ*. Cele două roluri se actualizează diferit de la o limbă ia alta (fr. ycii faini, Vai honîe vs. rom. Mi-e foame, Mi-e ruşine), daf şi în interiorul aceleiaşi limbi, de la un verb lâ altul, de la o construcţie perifrastică la alta (în română, de ex;, experimentatorul / locativul poate apărea ca subiect: Ion iubeşte, urăşte, ca obiect indirect: îi place, i se urăşte, îi arde de sau ca obiect direct: mă doare, mă enervează). Sin. cu verb de sentiment I de senzaţie. G.RD. PSIHOMECANICĂ Vezi PSIHOSISTEMATICĂ. PSIHOSEMIOTICĂ Domeniu ştiinţific interdisciplinar, greu de delimitat, care implică cercetări asupra psihologiei limbajului. Psihosemiotică se bazează pe integrarea parţială sau totală a unor domenii înrudite (de ex., integrarea analizelor lui Freud în semiotică*), ocupându-se şi de analiza universului individual (idiolectal), opus universului colectiv (sociolectal). în psihosemiotică se stabilesc tipologii ale personalităţilor / registrelor / timbrelor / vocilor, domeniu de experimentare considerat de interes pentru viitor. Vezi PSIHOLINGVISTICĂ; SEMIOTICĂ. A.BV. PSIHOSISTEMATICĂ Psihosistematica sau psihomecanica sunt denumirile utilizate pentru a desemna teoria limbii şi tehnica de analiză elaborate de G. Guillaume în deceniile 3-6 ale sec. al XX-lea. Spre deosebire de F. de Saussure, care a creat o lingvistică a opoziţiilor, G. Guillaume a creat o lingvistică a poziţiilor; aceasta porneşte de Ia ideea că în elaborarea formelor lingvistice există o linie continuă, pe care se succedă, în diferite poziţii, momentele gândirii; misiunea lingvisticii este să circumscrie şi să reprezinte tocmai aceste momente. Astfel, în concepţia lui G. Guillaume, lingvistul trebuie să definească morfemele printr-un singur sens, care să fie capabil să dea seama de toate întrebuinţările (efectele de sens) acestuia în discurs. Fiecare valoare a limbii este concepută ca o mişcare inconştientă a gândirii. Efectele de sens se produc în raport cu momentul în care valoarea este interceptată de conştiinţă, mai aproape sau mai departe de momentul declanşării ei în gândire. © Curentul lingvistic creat, iniţial în Franţa, în jurul psihosislematicii a dezvoltat o serie de direcţii şi şi-a găsit aplicaţii în istoria limbii (J. Teyssier, G. Moignet etc.), în stilistică (M. Wilmet, M. Hirsch), în didactica contemporană (R. Lessage) sau în problemele traducerii (G. Garnier). C.C. PUNCT [.] 1. Semn ortografic*. în ortografia* românească actuală marchează absenţa unor litere* în anumite tipuri de abrevieri, fiind: a) obligatoriu în cele rezultate din suprimarea părţii finale a cuvintelor (ian[f „ianuarie", a[.]c[J „anul curent"), b) facultativ în compusele din litere iniţiale (0[JN[.]U[.]I0NU „Organizaţia Naţiunilor Unite") şi c) exclus în celelalte formaţii (dl „domnul", TAROM „Transporturile Aeriene Române"), inclusiv în abrevieri / simboluri ştiinţifice şi tehnice cu structură diferită (m „metru", Mg „magneziu"). Aceste reguli ortografice prescriptive / prohibitive au în româna actuală numeroase excepţii. 2. Semn de punctuaţie*. în româna contemporană redă o pauză* (vezi 1): a) după propoziţii enunţiative independente -E mai mult decât o lovitură[f (Sebastian); b) după fraze formate din propoziţii enunţiative -Aşa ne duceam băieţii şi fetele unii la alţii cu lucru, ca să ne luăm de urât, ceea ce la ţară se cheamă şezătoare, şi se face mai mult noaptea, lucrând fiecare al său[.]. (Creangă); c) între propoziţii enunţiative în raport de coordonare sau de subordonare şi alcătuind o frază fragmentată -Multe se spune că a mai făcut prin străinătate, pe acoloff Dar ce anume şi cine e, nu ştie nimeni. (Camil Petrescu); d) după propoziţii interogative indirecte - ne întrebam care din cei trei nasturi de la haină va lipsi[.] (Sebastian); e) după (grupuri de) cuvinte echivalând cu o propoziţie enunţiativă independentă - Da[f înainte de punct (vezi 1, 2) şi după punctul interior din structura abrevierilor nu se lasă pauză albă. © - şi virgulă [;] - Semn de punctuaţie. în româna contemporană redă o pauză (vezi 1) cu 420 PUNCTUAŢIE durată "intermediara între pauzele notate prin punct (vezi 2), respectiv prin virgulă*. Delimitează îm frază (grupuri de) propoziţii, asigurând Claritatea construcţiei. Este preferatra) în fraze lungi, mai ales după intercalări - îmi spunea bucuria lui nebună;când se întâmpla arareori să sosească vreun om cu târlia, cu bilet de la stăpânâ-sUt să-i dea voe să încarce niscaiva '■^dM^i[fî]:idraS0Stea;cuxarerl::duceaim-casâ si-i dă de toate câte avea şi cum nic4veniasâd măi lase să P^cdl! (Brătescu-Vbiheişti); b) după vorbirea indirectă intercalată îritr-o comunicare directă '- Omul acesta al meu a fost vrednic gospodar, încheie ea[;] se cuvine sâ-i faceţi o asemenea cinste. (Sadoveanu). înainte de punct si virgulă nu se lasă pauză albă. e Două [:] Semn de punctuaţie. în româna contemporană atrage atenţia asupra secvenţei pe care o introduce. Marchează: a) o comunicare directă, fiind urmat sau nu de ghilimele*, de linie de dialog*, de alineat* (vezi 1) -/l zis şi el[: f,]Tari bini, băieţu (Sadoveanu); Şi cum dormea, sărmanul, cu faţa în sus, îi pune cărbunele pe pieptul gol, zi-cândf: -/ Nai satură-te de făcut şagă cu mine, cârpaciule! (Creangă); b) un citat, fiind urmat facultativ de ghilimele şi/sau de alineat (vezi 1) -ne întâmpină următoarea cugetare[: „JSchema cursului naturii este un cerc de forme prin care materia trece ca prin puncte de tranziţiune” (Vianu); c): o interjecţie - La ieşirile mele entuziaste, vorbind despre aceşti mari înaintaşi, ei îmi opuseseră nişte silabe de îndoială[:] Nda! Hm! (Sadoveanu); d) o enumerare-El mi-a făcut întăile jucârii[:] tilinci, speteze de zmeu, căru-doare (Brălescu-Voineşti); e) o explicaţie sau o precizare introdusă frecvent prin cuvintele astfel, aşa etc. - Pătlăgelele aşa se fac[:J cureţi vinetele de pieliţă ca de obicei, le dai în undă, le scurgi de apă (Călinescu); f) o concluzie, o consecinţă - In curând se deschide sezonul iepurilor[:] mergem şi la iepuri... (Sadoveanu); g) absenţa verbului Ia mod predicativ - „Noi învăţăminte de pe frontul occidental “ se numea ima’Alta[f „Rolul artileriei în războiul actual (Camil Petrescu), în concurenţă cu linia de pauză şi cu virgula. Notează o pauză (vezi 1) cu durată intermediară între pauzele redate prin punct (vezi 2), respectiv prin virgulă. înainte de două puncte nu se lasă pauză albă. ® de suspensie [...] Semn de punctuaţie. în româna contemporană standard are următoarele funcţiuni: a) marchează întreruperea intenţionată/ne-iritenţionată a vorbirii: - Da, domnule prim-pro-căror [:..]ne-am cunoscuţi...J fără voia noastră, ca să zic ăşafc:.f (Gamil Petrescu); uneori, împfeunăfcu Semniif de^ exclamaţie* şi / sau cu semnul de interogaţie* c^e le precedă^ punctele v de;■ suspensie sugerează mimica ce înlocuieşte uri răspuns verbaiM De ce s-ăi întors* [71...]; b) indică absenţa verbului la mod predicativ (în ş concurenţă cu linia de pauză şi cu virgula) Mitiielulf:.] ai dumneavoastră? (Caragiale); c) marchează în text omisiunile care nu aparţin autorului şi lacunele - [[...]] re acestea orrb[[...]J (Codicele Voroneţean). între punctele suspensie şi secvenţa care le precedă nu se lasă pauză albă. Circulă şi cu denumirea SEMNE DE ÎNTRERUPERE.' C.S. PUNCTUAŢIE 1. Sistem de semne grafice convenţionale ce marchează segmentarea textului în unităţi sintactice, intonaţia, pauzele* (vezi 1). 2. Mod de utilizare a punctuaţiei (vezi 1). 3. Ramură a gramaticii având ca domeniu punctuaţia (vezi 1). ® Semn de ~ Semn grafic convenţional al punctuaţiei (vezi 1). Forma, funcţiunea şi inventarul semnelor de punctuaţie variază de Ia o limbă la alta, începând cu perioada antică. Punctuaţia (vezi 1) utilizată în scrierea majorităţii limbilor moderne a apărut după descoperirea tiparului. Semnele de punctuaţie întrebuinţate (izolat şi / sau în combinaţii) în româna contemporană sunt: bara* oblică, cratima*, linia de dialog*, semnul de exclamaţie*, ghilimelele*, semnul de interogaţie*, parantezele*, pauza albă, linia de pauză, punctul*, punctul şi virgula*, două puncte, punctele de suspensie, virgula*. Cele mai vechi texte româneşti care conţin inventarul complet al semnelor de punctuaţie sunt tipărituri din Transilvania şi datează de Ia începutul sec. al XlX-lea. Normele de punctuaţie (vezi 2) ale limbii române contemporane sunt consemnate în lucrări ştiinţifice speciale (îndreptare, gramatici etc.). Nu sunt prescriptive în mod categoric, multe reguli având caracter facultativ. C.S. R RADICAL - ^ Cu privire la structura cuvintelor flexibile*, desemnează secvenţa obţinută după îndepărtarea flectivuluiV secvenţă purtătoare a semnificaţiei lexicale a cuvântului. Ca accepţie, se apropie de rădăcină*, cu care se identifică în cazul cuvintelor primare, nederivate (vezi radicalii pădur-, floar- din pădure, floare), dar de care se deosebeşte în cazul cuvintelor derivate*, căci, spre deosebire de rădăcină, radicalul include şi afixele derivative, sufixe lexicale şi prefixe (vezi radicalii frumuseţ-, înflor- din frumuseţe, înflori) în studiile structuraliste destinate flexiunii, termenul radical este preferat lui rădăcină, având avantajul de a fi indiferent faţă de structura lexicală internă a cuvântului, dar semnificativ sub aspectul flexiunii. Vezi şi ANALIZĂ (MORFE-MAT1CĂ); FLECTIV; RĂDĂCINĂ. G.RD. RANDAMENT (~ FUNCŢIONAL) Capacitate a unei opoziţii* fonologice care ; funcţionează într-o limbă de a se realiza într-un număr variabil de unităţi semnificative. Este un fapt statistic şi nu de sistem, reflectând importanţa relativă a opoziţiilor în limba considerată. Se calculează pentru opoziţiile între două foneme distinse printr-o singură trăsătură, fie în funcţie de frecvenţa în lexic* (pe baza dicţionarelor), fie în funcţie de frecvenţa în discurs* (pe baza textelor). Opoziţiile cu randament funcţional redus sunt mai susceptibile de a fi eliminate dintr-o limbă, îndeosebi dacă această caracteristică se corelează cu altele, cum ar fi gradul scăzut de integrare în sistem (opoziţia este izolată). Generalizările nu sunt totuşi posibile: există opoziţii cu randament scăzut care se menţin (de ex., opoziţia dintre fricatlvele interdentale din engleză) şi altele cu randament ridicat, care sunt totuşi eliminate în timp (de ex., opoziţie de forţă din seria sonan-telor dentale, dispărută în evoluţia românei). L.I.R. RANG L în lingvistica structurală, nivel* condiţionat de interpretarea limbii* ca o stratificare* ierarhică; fiecare rang este subordonat altuia imediat superior: a) rangul frazei* sau nivelul frastic*, constituit din sintagme*, alcătuite, la rândul lor, din unităţi de rang inferior, morfemele*. De ex., enunţul elevul bun studiază mult este alcătuit din două sintagme: elevul bun şi studiază mult, fiecare sintagmă este formată din morfeme: elev-ul, bun-d, stud-iază; b) fiecare morfem este constituit din unităţi elementare de rang imediat inferior, fonemele: elevul este format din combinaţia [e]+[l]+[e]+[v]+[u]+[l]; c) rangul fonemului este dat de trăsăturile distinctive, non-seg-mentabile; astfel, [e] este definit prin trăsăturile distinctive vocală, anterioară, semi-deschisă, [l]-consoană, sonantă, laterală etc. 2. în analiza statistică a vocabularului* (vezi STATISTICĂ LEXICALĂ), rangul reprezintă locul ocupai de un cuvânt într-o listă în care cuvintele sunt date în ordine descrescândă a frecvenţei lor. între rang şi frecvenţă, relaţia este invers proporţională. A.B.V. RAPORT (~ SINTACTIC; ~ SINTAGMATIC) Sin. cu relaţie. Vezi RELAŢIE. RĂDĂCINĂ Termenul a fost utilizat, mai ales, în gramaticile tradiţionale, până la F. de Saussure, pentru a denumi fie un morfem* lexical comun unei clase flexionare, fie baza cuvântului de Ia care se obţin prin derivare cu afixe lexicale cuvinte noi. Lingvistica structuralistă post-saussuriană a preferat pentru primul caz radical* sau bază*. Termenul se mai foloseşte astăzi doar în descrieri lexicografice globale (de ex. Dicţionarul rădăcinilor indo-europene) sau în scop didactic. Vezi BAZĂ; RADICAL. C.C. 422 RECENT R^ r), :■ .. Nuanţă, temporală a valorii de trecut, în unele limbi, trecutul recent şi-a creat o paradigmă specială, fie recurgând la formaţii perifrastice (fr. ilvientdemourir), fie specializând una dintre clasele temporale deja existente (în graiurile, din Oltenia, de ex., perfectul simplu exprimă o acţiune care s-a petrecut în ultimele 24 de ore); în general, însă; trecutul recent este marcat cu ajutorul determinanţilor adverbiali (acum, de curând, recent etc.), asociaţi formelor „neutre" de trecut; în limba română standard, de ex., o asemenea fornţă este perfectul compus: acum am venit. C.C. RECEPTOR în teoria comunicării, unul dintre factorii procesului comunicativ. Vezi şi FUNCŢIE (A LIMBAJULUI). Termenul îl desemnează pe cei care primeşte şi decodează un mesaj*, cunoscând codul* folosit de emiţător*. în analiza* conversaţională, desemnează rolul complementar celui de emiţător. în mod obişnuit, sinonim cu destinatar*. Unele cercetări disting însă între receptor şi destinatar, pentru că este posibil ca acesta din urmă să nu acţioneze întotdeauna ca un receptor (să nu urmărească mesajul transmis de emiţător); pe de altă parte, este posibil ca receptorul să nu Fie şi destinatar al mesajului. Vezi şi AUDITOR. Pentru reversibilitatea rolurilor de emiţător şi receptor, vezi EMIŢĂTOR. L.LR. RECIPROCĂ 1. Diateză ^ Termen al categoriei diatezei*, subordonat, în anumite limbi (vezi româna), diatezei reflexive*, indicând, în raport cu activul*, că procesul este simultan repartizat asupra a doi protagonişti, fiecare jucând rolul de agent şi de pacient (ex. Ion şi Gheorghe se laudă (unul pe altul), sau de agent şi de beneficiar/ ţintă (ex. Ion şi Gheorghe îşi trimit scrisori). Se actualizează printr-o construcţie reciprocă, ale cărei caracteristici sunt: prezenţa subiectului multiplu sau a subiectului cu formă de plural, a verbului cu formă de plural şi a mărcii de reciprocitate. Marca reciprocă diferă de la o limbă la alta, fiind, în română, realizată printr-un clitic* reflexiv obligatoriu (X şi Y se apără; îşi zâmbesc; Işi daii mâna), însoţit, facultativ, de un grup pronominal reciproc sau de un adverb exprimând lexical reciprocitatea (se apără unul pe altul / ~ reciproc). în alte limbi (vezi engleza), unde nu există o relaţie cu reflexivul, se realizează printr-un grup pronominal reciproc obligatoriu (ex.: They Iove each other). f iri gramatica românească, unde marca reciprocă este reflexivăv^diateza reciprocă a suscitat discuţii de încadrare, fiind, în cele mai multe interpretări, subordonată diatezei reflexive. Subordonarea faţă de- reflexiv se susţine nu numai prin marca reflexivă* ci şi prin observaţia că verbele apte de a satisface diateza reflexivă şiinlyîn egală măsură, apte de a satisface construcţia reciprocă (vezi El se laudă pe sine - Ei se laudă reciproc; El îşi impune sieşi - Ei işi impun reciproc). (Vezi şi DIATEZĂ; REFLEXIV). 2. Verb / Adjectiv inerent ^ Clasă semantico-siniactică de verbe şi de adjective caracterizate prin prezenţa trăsăturii semantice inerente [+ Reciproc], al cărei reflex sintactic este apariţia obligatorie în contextul a două nominale, aşezate fie în poziţia subiectului multiplu sau cu formă de plural, fie unul în poziţia de subiect, iar celălalt de obiect prepoziţional (X şi Y se învecinează I sunt vecini = X se învecinează / este vecin cu T). Sin. cu simetric*. • Verbele inerent reciproce nu-şi asociază obligatoriu caracteristica reflexivităţii, unele fiind reflexive (a se asemăna (cu), a se învecina (cu), a se solidariza (cw)), altele, nereflexive (a coincide (cu), a convieţui (cu), a semăna (cu)). Verbele inerent reciproce nu participă la opoziţiile de diateză. 3. Anaforă ^ în GB*, specie de anaforă* care, alături de cea reflexivă*, se caracterizează prin fenomenul legării*, deci al existenţei unui antecedent* în limitele aceleiaşi propoziţii; este legată în categoria ei de guvernare (ex.: rom. Eleviii se{ admiră (unii pe alţii).; engl. [The members of the team)i admire [each other]-). (Vezi ANAFORĂ; LEGARE). G.P.D. RECIPROCIZARE Tip special de pronominalizare*, al cărui rezultat este apariţia mărcii reciproce, fie, ca în română şi franceză, cliticul* reflexiv, dublat facultativ de o grupare pronominală (rom. Ei se lovesc unul pe altul; fr. Ils sefrappent Pun Pautre), fie, ca în engleză, numai gruparea pronominală (They hit each other). ® In GG\ desemnează o transformare obligatorie*, anunţată în bază de prezenţa simbolului Reciproc, transformare constând în comprimarea într-o singură propoziţie a două propoziţii coordonate care conţin nominale coreferenţiale, dar aşezate în poziţii sintactice ^inversate (vezi pentru română: Ion loveşte pe Gheorghe şi Gheorghe loveşte pe Ion => Ion şi Gheorghe se lovesc (unul pe altul)). (Vezi şi RECIPROC). G.P.D. RECONSTRUCŢIE ^1; în lingvistica tradiţională, unul dintre rezul-s tateie principale ăte aplicării metodei compa-rativ-istorice*. Se pot reconstrui: protolimbile* (neătestate (de ex., in do-europe an a, slava comună, vechea germanică etc.); unităţi lingvistice neconsemnate în texte, aparţinând unor proto-iimbi atestate, care explică forme din limbile derivate (de ex., forme neatestate, ca lat. *plovia, *cascabundus1 care stau la baza unor cuvinte romanice); aspectul cel mai vechi al unor limbi modeme, ulterior desprinderii lor din protolimbi, dar anterior primei lor atestări (de ex., româna comună). Reconstrucţia este posibilă îndeosebi la nivel fonetic. Realizarea ei presupune selectarea celor mai vechi forme din limbile considerate şi compararea sunet cu sunet a acestor forme, ţinând seama de legile* fonetice specifice fiecărei limbi. în morfologie, se reconstituie mai cu seamă rădăcinile, pentru că desinenţele se pot pierde în cursul evoluţiei (dacă latina nu ar fi atestată, comparaţia limbilor romanice nu ar permite reconstrucţia desinenţelor nominale şi verbale din limba-bază a acestora). Imposibilitatea reconstituirii integrale a formelor primare reduce posibilităţile de reconstrucţie la nivel sintactic. în semantică, reconstrucţia implică, de asemenea, numeroase dificultăţi, dat fiind faptul că în acest domeniu nu acţionează, ca în fonetică, un principiu al regularităţii schimbărilor. Rădăcinilor diverselor protolimbi - mai ales celor foarte vechi (indo-europeana, de ex.) - li se atribuie fie sensuri foarte generale, fie sensuri multiple, admiţându-se că, de regulă, evoluţia semantică s-a produs de la concret spre abstract. Reconstrucţia trebuie înţeleasă ca aproximare a structurii unor limbi primare, în măsura în care nu se poale afirma cu certitudine existenţa formelor reconstituite. Limbile reconstituite reprezintă modele ale unor limbi reale, care surprind trăsăturile esenţiale ale acestora şi nu aspectele de detaliu. Formele refăcute pot aparţine unor RECONSTRUCŢIE 423 » stadii diferite din evoluţia unei protolimbi sau pot avea caracter dialectal (dacă numărul limbilor comparate este relativ restrâns). Unele similarităţi între limbi pot reprezenta rezultate ale împrumutului reciproc sau ale dezvoltării paralele independente a anumitor tendinţe specifice pro-tolimbii comune. în general, este necesară o anumită prudenţă în efectuarea reconstrucţiei, evitându-se proiecţia în trecut a unor realităţi actuale. Sunt însă numeroase cazurile în care cercetările ulterioare au confirmat unele reconstrucţii (descoperirea relativ recentă a hititei a validat rezultatele de bază ale reconstrucţiei indo-europenei; unele forme reconstruite din latina populară au fost identificate apoi în texte etc.). 2, în lingvistica modernă, se disting două tipuri de reconstrucţie, aflate în raport de complementarii late: reconstrucţia comparativă (cea tradiţională) şi reconstrucţia internă. Reconstrucţia internă formulează concluzii de ordin diacronic exclusiv pe baza datelor furnizate de descrierea sincronică a limbilor. Punctul de plecare îl constituie ideea că alomorfismul (vezi ALOMORF(Ă)) paradigmatic* este rezultat al unor evoluţii istorice, de obicei al unor schimbări* fonetice condiţionate. Prin compararea alomorfelor se încearcă reconstruirea formei celei mai vechi şi a schimbărilor specifice care explică existenţa acestora. Dificultăţile reconstrucţiei interne se leagă de faptul că anumite forme sunt rezultat al acţiunii cumulate a mai multor schimbări fonetice, iar segmentul fonic care condiţionează o schimbare poate fi afectat, la rândul său, de o altă schimbare. Cea mai importantă limită a reconstrucţiei interne o constituie necesitatea ca sistemul sincronic să păstreze o dovadă a unei anumite schimbări, ceea ce nu se întâmplă în cazul proceselor de fuziune* totală a unor forme morfologice. Reconstrucţia internă poate substitui reconstrucţia comparativă atunci când aceasta nu este realizabilă, dar ea oferă informaţii numai despre schimbarea fonetică pe baza căreia se explică o anumită trăsătură sincronică şi nu despre sistemul mai larg în care se integrează schimbarea respectivă. L.I.R. RECŢIUNE Reprezintă, alături de acordul* gramatical, o formă de manifestare a constrângerilor sintactice în cadrul relaţiei de subordonare*, regentul* impunând termenului subordonat o restricţie de 424 RECURSIV.-A caz* sau de prepoziţie. Se aseamănă cu acordul prin caracterul orientat al relaţiei (un termen impune res tricţi a; iar cel alai L se supune ei) şi prin caracterul ei obligatoriu (termenii legaţi prin recţiune se asociază în orice' apariţie a lor cu aceeaşi restricţie; de formă gramaticală); Se deosebeşte de acord prin impunerea unei trăsături gramaticale inexistente îh forma regentului, în timp ce, m cazul acordului; trăsătura impusă repetă informaţia gramaticală a regentului. Exemple tipice de recţiune sunt cele de recţiune carnală (regentul impune subordonatului informaţia de caz) şi de rectiune prepoziţională (subordonatului i se impune construcţia cu o anumită prepoziţie). în limba română, sunt legate prin recţiune grupuri sintactice ca: Prepoziţie + Nominal (prepoziţia impune cazul: acuzativ, genitiv sau dativ; ex. despre mine, asupra lor, gratie mie) şi Verb + Nominal (verbul impune nominalului cazul: îmi aparţine, te vede sau construcţia cu o anumită prepoziţie: depinde de tine, se bizuie pe tine). Ca semnificaţie, se apropie de guvernare*, selecţie*, constrângere* / restricţie sintactică. Vezi şi ACORD; REGENT; SUBORDONARE. G.P.D. RECURSIV,-Ă 1. Procedeu ^ al limbilor naturale Procedeu sintactic constând în apariţia aceluiaşi tip de unitate sintactică în poziţii ierarhic diferite ale frazei (ca regent şi ca subordonat); vezi; de ex., rangul* diferit al propoziţiilor relative din fraze cav Elevul care a intrat în clasa care re afla lângă intrarea care îmi era atât de cunoscută... 2. Gramatică ^ Tip de gramatică formalizată care utilizează simboluri şi reguli recursive* (vezi 3 şi 4). GG* (gramatica generativă) este tipul cel mai cunoscut de gramatică recursivă. 3. Regulă ** Regulă a modelelor* formalizate, aparţinând regulilor de structură* a frazei, caracterizată prin includerea aceluiaşi simbol în stânga şi în dreapta săgeţii. Regulile recursive permit repetarea aplicării unor reguli şi reluarea ciclului generativ. Vezi, pentru GG, reguli de tipul: GN Art Nominal (GN) (GPrep). 4. Simbol ^ Simbol care apare, într-o regulă de structură a frazei, în stânga şi în dreapta săgeţii. Simbolurile recursive ale gramaticii generative sunt P (= simbolul iniţial) şi G(rup) N(ominal). G.RD. RECURSIVITATE 1. Proprietate a limbilor naturale de a utiliza procedee recursive (vezi RECURSIVj). Recurşi-vitatea stă la baza creării, în limbajul natural, a unor fraze complexe ca organizare şi ca întindere; incluzând acelaşi grup la nivelurile diferite ale ierarhiei sintactice\(ca regent şi ca subordonat). Recursivitatea este infinită la nivelul competenţei* lingvistice, dar limitată la nive-lu 1 performanţei*. Aşa se explică faptul că fraze ample, cu numeroase propoziţii; relative* sau cu numeroase construcţii genitivale, deşi respectă regulile de construcţie a frazei, sunt inacceptabile din punctul de vedere al uzului lingvistic (vezi şi ACCEPTABILITATE; GR AM ATI CALITATE). 2. Proprietate a modelelor formalizate*, constând în utilizarea simbolurilor recursive şi a regulilor recursive (vezi RECURSIV3.4). Captează proprietatea de sub 1. G.RD. REDRESARE (~ RITMICĂ) Vezi SUBSTITUIRE (~ RITMICĂ). REDUNDANT, -Ă Trăsătură sau unitate care, preluând informaţii exprimate prin alte componente ale unui mesaj*, facilitează receptarea corectă a acestuia. Vezi REDUNDANTĂ. 9 LA.R. REDUNDANŢĂ Termen din teoria informaţiei, pus în circulaţie de cercetările de lingvistică matematică. Desemnează caracteristica anumitor unităţi ale unui cod* de a nu transmite informaţie în anumite contexte, prin aceea că existenţa unor restricţii combinatorii face apariţia lor, în contextele respective, uşorpredictabilă sau chiar previzibilă cu certitudine. Redundanţa şi cantitatea de informaţie sunt două mărimi gradabile, invers proporţionale, care definesc structura unui cod, inclusiv a codului lingvistic. Redundanţa este necesară pentru a mări siguranţa transmiterii mesajului*. Orice cod trebuie să transmită o cantitate cât mai mare de informaţii, dar în acelaşi timp, să prevină efectele negative ale pertur-baţiilor şi distorsiunilor care intervin în procesul comunicării acestor informaţii. De aceea, orice cod trebuie să prezinte un grad suficient de redundanţă. Elementele redundante nu sunt deci REDUPLICARE 425 inutile, ci îndeplinesc un rol important în procesul comunicării. în cazul limbilor naturale*, ele constituie un indice de specificitate, semnalând aspectele faţă de care fiecare limbă manifestă sensibilitate. Pentru orice limbă naturală, formularea regulilor de distribuţie a fonemelor 6au descrierea sistemului gramatical echivalează : cu descrierea redundanţei fonologice, respectiv, gramaticale, specifice acesteia. Explicitând restricţiile în apariţia diverselor tipuri de unităţi lingvistice - deci limitând alegerea între diverse variante, definitorie pentru informaţie -, asemenea reguli fac predictabilă prezenţa anumitor unităţi în anumite contexte, în română, de exemplu, anumite grupuri consonantice nu pot apărea în poziţie iniţială: Ib, rn, est, net; altele nu pot apărea în poziţie finală: fr, bl, zdr, zgl vr (predicţie facilitată). De asemenea, prezenţa lui [i] asilabic (devocalizat) marchează în mod : necesar finala de cuvânt (predicţie sigură). Alter-: nanţele* vocalice şi consonantice prezente în flexiunea nominală şi verbală constituie mărci redundante ale unor categorii gramaticale ale £ căror mărci de bază sunt desinenţele. în morfo-sintaxa numelui, genul, numărul şi cazul sunt ^ marcate nu numai la substantiv, care constituie centrul unui GN, ci şi Ia determinanţii acestuia: •o Dau flori unei fete frumoase / fiicei mele celei mari i acestei fete etc.; redundanţa este foarte v ridicată. La fel în cazul regulii dublării* obiectului :■ direct şi indirect prin pronume personale atone: Cartea i-cun dat-o Măriei. ® Versiunile mai vechi ; ale : modelelor* generativ-transformaţionale (Chomsky - Halle, 1968) disting un grup al regulilor de redundanţă lexicală. Acest grup se subsumează regulilor de reajustare, a căror funcţie este de a pune în relaţie componenta sintactică şi componenta fonologică, pe care o precedă. Regulile de redundanţă lexicală se referă exclusiv la structura internă a formativelor*, operând numai cu trăsături fonologice. Ele permit ■ derivarea formelor flexionare neregulate (de ex., perfectele tari din latină sau perfectele neregulate din engleză şi germană, în cazul cărora simbolul [perfect] nu are realizarea „normală"), LJJt REDUPLICARE Tip de flexiune arhaică ce caracterizează faza premergătoare dezmembrării unităţii lingvistice indo-europene; reduplicarea constă în realizarea flexiunii prin dublarea unei silabe. De redupli-care se vorbeşte, mai ales, în flexiunea verbală. Urme ale reduplicării sunt vizibile în latină la conjugarea a IlI-a, la indicativ prezent: gi-gn-o şi la perfect: de-di, ste-ti; formele romanice cu reduplicare sunt în continuu regres; urme se mai înregistrează în limba română {dădui, stătui), unde nu mai sunt analizabile din perspectiva vorbitorului; ele sunt percepute ca radicale neregulate: stăteam, stătui, stătusem. C.C. REFERENT 1. Entitatea, „lucrul" extralingvistic pe care cuvântul îl denumeşte, la care se referă (vezi DENOTAŢIE). Pentru unii lingvişti (J. Lyons), referentul reprezintă lucrurile ca obiecte gândite, nu reale, numite sau semnificate de cuvinte. Definiţia referentului nefiind unitară, este imposibil să se elaboreze o teorie satisfăcătoare, susceptibilă de a reda ansamblul fenomenelor considerate. ® Majoritatea cuvintelor au un potenţial de referinţă care reprezintă capacitatea de a desemna un anumit număr de lucruri printr-o convenţie arbitrară, care se menţine neschimbată o perioadă lungă de timp. Dar relaţia referenţială nu e prezentă în conţinutul tuturor cuvintelor. Conceptul de „obiect" nu e foarte clar în semantică şi el se prezintă inegal în cazul lui cuţit („obiect material"), al lui roşit sau a alerga. în cazul termenilor abstracţi sau al cuvintelor gramaticale desemnând relaţii logice (prepoziţii, conjuncţii) nu e cazul să se caute un referent; pronumele* şi deicticele* nu au un referent fix, trimiţând, de fiecare dată, la obiecte diferite. De aceea, trăsătura de existenţă fizică este esenţială pentru identificarea referentului şi presupune delimitarea unui inventar de proprietăţi fizice ale obiectului respectiv. Existenţa unui raport între semn şi realitatea extralingvistică nu trebuie însă confundată cu referentul; între limbi diferite pot exista deosebiri privind anumite informaţii asupra referentului, indicate de o limbă şi neglijate de alta (de ex., o limbă va cere notaţia sexului, alta va lăsa acest lucru facultativ); rezultă că există o percepţie culturală diferită a referentului în fiecare limbă, chiar dacă anumite „lucruri" corespunzătoare semnelor lingvistice par a fi universal decupate (exprimate). Se ajunge la cate-gorizarea lumii prin limbaj (E. Benveniste, E. Sapir-B.L. Worf). ® Una dintre cele mai 426 REFERENTIALĂ 1 cunoscute interpretări ale referentului se leagă de teoria saussuriana a semnului* şi de reprezentarea lui printr-un triunghi semiotic (C.K; Ogden-I.A. Richards): Referinţă (concept ; ;v^ sau sens) Simbol------------------- Referent (corp fonetic) (lucrul, obiectul denumit, denotatul) Latura stângă „simbolizează4*. Latura dreaptă „raportează4*, „referă*4, „trimite Ia,./4, operaţie la fel de importantă ca „a semnifica4*. Există o legătură directă între semnificat şi referent (obiectele lumii), marcată de linia plină dreaptă. Linia punctată dintre simbol (sau dintre imaginea acustică) şi referent arată că relaţia lor e indirectă, forma fiind legată de referent prin intermediul semnificaţiei conceptuale (sens), asociate una de alta, dar independent. Nu se poate ajunge la referent decât trecând prin punctul de referinţă, prin concept; iar la simbol nu se ajunge decât pe calea referent-referinţă. Pentru unele semne, ca iconul; semnificantur reprezintă analogic referentul; (vezi SEMN LINGVISTIC). • Filozofii, logicienii sau lingviştii au insistat asupra necesităţii de a distinge referentul unui semn de semnificatul lui (sau de sens), iar opoziţia saussu-riană dintre semnificat şi referent se bazează pe două raporturi posibile dintre cuvânt şi realitatea extralingvistică: a) raportul dintre semnificaţia cuvântului şi reprezentările intelectuale corespunzătoare: albsau om semnifică ideea de „albeaţă44 sau: de „umanitate*4; b) raportul care uneşte cuvântul cu obiectele exterioare pe care le desemnează; nu au această proprietate decât anumite cuvinte, mai ales substantivele (nu şi adjectivele sau verbele), deşi toate au semnificaţie*. Se delimitează referentul extern real (iSoarele e mai mare decât luna) de referentul extern imaginar (Ahile era fiul lui Thetis), în opoziţie cu referentul intern care se referă la evenimente din mintea vorbitorului (Ipotezele pe care le-ai făcut ieri nu mă conving). 2. într-o interpretare mai specială, referentul este exclusiv legat de context* şi de text*; vezi ANAFORIC, © Se mai delimitează referentul discursurilor literare, care poate fi un referent fictiv sau imaginar; se construieşte referentul intern al textului literar. 3. Se consideră că referentul unui fonem* este reprezentat de o anumită porţiune a lanţului vorbit. Vezi- FUNCŢIE; SENS; SEMNIFICAŢIE; SEMANTICĂ. \ A£.V. REFERENTIALĂ (FUNCŢIE -) Vezi FUNCŢffi (A LIMBAJULUI). REFERINŢĂ 1; Relaţie care leagă cuvintele de lucruri ori de referenţii* iof sau relaţia dintre semne şi realitate; raportul referenţial este numit şi denotaţie*-Referinţa mai poale fi considerată (E. Vasiliu) că actul prin care un agent „ataşează** un semn A unui obiect X, act ce presupune o convenţie în care intervine conceptul de care semnul A este legat în mod sistematic (pornind de la inten-siune*); referinţa are în vedere utilizarea semului de către vorbitori, ceea ce face ca actul de referinţă să fie de natură pragmatică. Raportul de referinţă nu există în mod obligatoriu pentru toate cuvintele din orice limbă; cuvinte ca inteligentă, bunătate nu au o referinţă exactă. Imprecizia referenţială este admisă chiar pentru cuvinte că deai / colină, pui / găină, pentru care există limite referehţiale, dar nedeterminate. în general însă se consideră că trăsătura de existenţă fizică este esenţială pentru raportul semantic de referinţă (vezi REFERENT). * Unii lingvişti (J. Lyons) caracterizează relaţia de hiponimie* prin noţiunea de referinţă: hiperonime* ca floare nu au referinţă ca atare, spre deosebire de hiponime* care au (de ex. lalea, trandafir). 2. Relaţie dintre fraze, propoziţii şi stări de lucruri: într-o limbă dată un enunţ comportă o referinţă la o anumită stare de lucruri sau la o anumită persoană. Relaţia de referinţă, ca relaţie particulară dintre limbă si lume, nu se poate realiza decât prin context*. în cadrul enunţului, referinţa se stabileşte prin procedurile de anaforizare. Pe plan gramatical, numai substantivele permit referinţa dacă intră într-o sintagmă nominală purtătoare de determinări diverse destinate actualizării*: acest copil, copilul meu, copilul vecinului. Contextul localizează în timp şi spaţiu, cuantifică, determină gradul de generalitate al unui cuvânt. © în sens mai specializat, referinţa reprezintă raportul dintre un text şi partea non-iingvistică a practicii în care este produs şi interpretat, raport care nu REFLEXIV,-A 427 e static, ci e un proces complex, o Cu un alt sens specializat, referinţa se utilizează pentru a desemna relaţiile care există între: Scuzaţi! Mulţumesc! etc. şi diversele situaţii la care se referă (vezi ACT (DE VORBIRE);' ILOCUŢIO-NAR; POLITEŢE). Vezi SEMNIFICANT; SEMNIFICAŢIE; SENS. A.B.V. REFLEXIV,-Ă l.KClitic ^ Clasă de forme neaccentuate de pronume reflexiv (vezi 3), prezentă în limbile care cunosc clitice* pronominale, distribuită pe lângă un suport* verbal (ex. rom. se gândeşte; îşi dă seama; fr. il.se lave), iar, în română, şi pe lângă unul substantival (ex.: C-acel demon plânge, râde, neputând s-auză plânsu-si (Eminescu)) sau prepoziţional (asupră-şi). O caracteristică a limbii române este „încărcarea41 cliticului reflexiv cu funcţii numeroase şi extrem de diferite: a) funcţia de marcă a diatezei reflexive (vezi 2), realizată în cazurile în care cliticul participă la lanţuri* de coreferenţialitate la distanţă, grupând subiectul, cliticul şi obiectul direct / indirect (ex.: Ion. sej spală (pe sinef); loni işi| impune (sieşi.) (vezi 2 şi 5); b) funcţia de marcă a diatezei reciproce* (sau a subdiatezei reciproce), prezentă în construcţiile în care cliticul participă la lanţuri de coreferenţialitate, grupând un subiect multiplu, un clitic reflexiv şi un obiect direct / indirect pronominal reciproc (ex.: (Ion şi Gheorghe)i se. laudă (unul pe altul) t; (Ion şi Gheorghe)i îşi, scriu (unul altuia)); c) funcţia posesivă din construcţii cu dativ posesiv*, în care cliticul participă Ia lanţuri de coreferenţialitate antrenând şi un genitiv (sau un adjectiv posesiv) din structura grupului nominal obiect direct / indirect (ex.: Iont şi,-a pierdut cartea (sa.); Ionţ nu-ş\{ crede urechilor (salejj); d) funcţia de marcă pragmatică din construcţii în care cliticul a pierdut relaţia coreferenţială cu antecedentul, rolul său plasându-se în planul afectivităţii şi al creşterii implicării actanţiale (ex.: el se bosumflă; se hlizeşte; se izmeneşte; îşi râde); e) valoarea de formant lexical din construcţii cu reflexiv obligatoriu (vezi 4), unde, în absenţa unui subiect personal, cliticul nu are nici o relaţie cu subiectul (vezi: a se întâmpla, a se cădea); f) funcţia de marcă pasivă* şi impersonală*, realizată în construcţii în care cliticul nu stabileşte nici o relaţie de coreferenţialitate cu un antecedent (ex.: cărţile se citesc; se merge pe jos). Utilizarea cliticului cu valori diferite are ca efect, în ansamblul limbii române, ambiguizarea grupului [clitic reflexiv + verb]. Dezambiguizarea* se obţine prin mijloace sintactice, lexicale, pragmatice. 2. Diateză ^ Unul dintre termenii categoriei gramaticale a diatezei*, opunându-se activului* şi pasivului*; indică, în raport cu activul, corefereţialitatea a doi participanţi Ia predicaţie, fie agentul şi pacientul, actualizaţi ca subiect şi obiect direct (ex. Ioni se{ laudă), fie agentul şi beneficiarul/ţinta, actualizaţi ca subiect şi obiect indirect (ex. Ioni îşii impune). Marca diatezei reflexive este cliticul reflexiv (vezi 1), numit în GB* anaforă reflexivă (vezi 5), clitic angajat în lanţuri* de coreferenţialitate la distanţă, care, în funcţie de limbă, grupează doi sau trei termeni fonetic plini. în română, limbă caracterizată prin fenomenul dublării* obiectului, cliticul leagă trei termeni: subiectul - cliticul reflexiv - obiectul direct / indirect, ultimul fiind realizat ca formă accentuată* de reflexiv (ex.: Ion! se. laudă pe sine.; Ion. îşi! impune sieşi^; în franceză, care nu acceptă dublarea, cliticul reflexiv leagă numai doi termeni fonetic plini (ex. Jean, se. lave (e;.)). Verbul care satisface construcţia diatezei reflexive participă obligatoriu şi la cea activă, iar, dacă este tranzitiv, şi la cea pasivă (ex.: Ion se laudă - Ion laudă pe altcineva — Ion este lăudat de cineva). • In cadrul categoriei diatezei, reflexivul este termenul care a suscitat cele mai aprige dispute, determinate, pe de o parte, de funcţiile multiple ale cliticului reflexiv (vezi 1), iar, pe de alta, de diferenţe în conceperea diatezei. Dacă prin diateză se înţelege capacitatea aceluiaşi verb de a participa la construcţii opozabile, diferite între ele prin relaţiile deosebite în care se angajează subiectul - verbul - obiectul, atunci diateza reflexivă are accepţia de la (2). Dacă diateza este concepută şi în afara unor opoziţii, singura condiţie fiind prezenţa cliticului reflexiv, atunci aparţine diatezei reflexive tipul 4 de construcţii, iar cele de sub (2) sunt subordonate activului, fiind numite active pronominale*. 3. Pronume ^ Specie de pronume* caracterizată prin coreferenţialitate cu subiectul, dar care, în ipostaza de clitic*, ajunge să funcţioneze şi cu alte valori (vezi supra 1). Inventarul, caracteristicile flexionare şi valorile fiecărei forme sunt diferite de la o limbă Ia alta. în română, se caracterizează 428 REFLEX1VIZARE flexionar prin: forme proprii numai pentru pers. a IlI-a; celelalte persoană folosind forme omonime cu ale pronumelui personai11; forme distincte pentru cazurile dativ şi: acuzativ; prezenţa, ca şi în > cazul pronumelui personal; a distincţiei accentuat^/neaccentuat (sau aton*) şi a seriei duble de reflexive atonei -şr (sau f/-); pentru varianta legată fonetic; vs. îşi* pentru varianta nelegată (vezi şi-a spus vs;îşi spune). 4; Verb obligatoriu r Clasă sintactică de verbe caracterizată prin ocurenţa obligatorie a cliticului reflexiv, clitic care funcţionează ca formant verbal, neagajându-se într-un lanţ* coreferenţial. Verbele obligatoriu reflexive nu participă la opoziţiile de diateză*. Din punct de vedere semantic, clasa este eterogenă, trăsătura sintactică a vecinătăţii reflexivului asociindu-se cu trăsături semantice inerente diferite: cu trăsătura [+ Impersonal*], ca în cazul verbelor a se întâmpla, a se cuveni, a se cădea, cu trăsătura inerentă [+ Reciproc*], pentru verbe ca: a se asemăna, a se învecina, a se solidariza, cu trăsătura [+ Eventiv*] a verbelor: a se îngrâşa, a se înroşi etc. 5. Anaforă ^ în GB*, component nominal lipsit de referinţă: proprie, care cere obligatoriu ocurenţa unei surse referenţiale şi care răspunde principiului A al teoriei legării*, fiind legat în categoria lui de guvernare (vezi ANAFORĂ, LEGARE). G.P.D. REFLEXIVIZARE Tip de pronominalizare* intervenind îri condiţiile cdreferinţei constituenţilor nominali. După cum limba considerată posedă sau nu clitice* pronominale, reflexivizarea are ca rezultat fie forme unice de reflexiv* (vezi e.ng\.Johni washes himself.), fie forme accentuate* şi neaccentuate (numite şi atone* sau clitice*), ca în română şi franceză, în funcţie de poziţia sintactică şi de particularităţile distribuţionale ale limbii. în română, în poziţiile sintactice de obiect direct şi de obiect indirect în dativ, sunt selectate, ca rezultat al reflexivizării, cliticele dublate facultativ de forme accentuate (ex.: îoni se spală (pe sinej)), în timp ce în franceză apar numai formele clitice (ex.: Jeani se. lave). în alte poziţii sintactice, sunt selectate numai formele accentuate (vezi; de ex., poziţia după prepoziţie: ioni crede în sine^ Ion] vorbeşte despre sine.). Oricare reflexiv accentuat este rezultat al reflexivizării, dar nu orice clitic reflexiv are la origine o reflexivizare; compară: Ioni [cv sei [v laudă]]; Ion [Cv [v se teme]]. ® în GG*, reflexivizarea se obţine, ca şi pasivizarea* sau reciprocizarea*; printrio; transformare obligatorie* anunţată în bază de prezenţa simbolului special Refl, simbol carele află sub domiriariţa directă a G(rupului) V(erbal), deci coocurent cu un G(rup) N(ominal): Vezi şi REFLEXIV; (TRANSFORMARE) OBLL GATORIE. G.RD. REFONOLOGIZARE Transformare a unei opoziţii*, fonologice în alta, ca urmare a unor modificări fonetice. Prin refonologizare se schimbă poziţia unuia sau a mai multor foneme* în sistem, fără ca sistemul în ansamblu să se lărgească sau să se restrângă. O opoziţie izolată poate fi inclusă într-o corelaţie existentă, o opoziţie proporţională poate deveni izolată, o corelaţie se poate transforma în alta. De ex., trecerea în castiliană de Ia realizarea [s] a fonemului /x/ la realizarea [h] a determinat modificarea relaţiilor în sistem, fonemul nemaifiind raportat la /c/, ci la /k/; în româna comună, corelaţia consoană simplă vs. consoană geminată din latină a fost menţinută în seria sonantelor dentale sub forma corelaţiei consoană slabă vs. consoană forte. Sin.: transfonologizare\ U.R. REFREN Repetare identică sau cu o uşoară variaţie a unui cuvânt/sintagmă/vers/distih Ia anumite intervale sau la sfârşitul fiecărei strofe a unui poem. Dimensiunile refrenului pot fi extinse până la o întreagă strofă. Refrenul se încadrează - ca formă extremă - paralelismului* sintactic, în măsura în care, prin revenirea periodică a aceluiaşi fragment de enunţ, dă textului o structură simetric-repetitivă, în cazul particular ciclică. ® Forma mai mult sau mai puţin fixă a refrenului a existat în limbajul poetic din Antichitate, în poezia religioasă, în epica sau lirica medievală şi în literaturile modeme; a fost cultivată de diverse curente literare, de la romantism la simbolism şi la poezia contemporană; este, de asemenea, o formă frecventă în poezia populară, unde are în plus funcţia mnemotehnică impusă de circulaţia REGENT,-A 429 orală a textelor folclorice. ® Tipurile principale de refren sunt: a) popular - în general nemodificat sau puţin variat la reluare (Foaie verde-a bobului / sălcioarâ; lene, ie ne, scaloiene; Frunzuliţa plopului etc.) şi b) cult- refren care poate cunoaşte modificări lexicale considerabile în versurile repetate la intervale variabile. « Legătura refrenului cu textul se stabileşte în diverse .grade (T. Vianu); refrenul este uneori integrat - strofei din punct de vedere gramatical* semantic şi metric, dar alteori formează în text o unitate aparte; interesează în special modul în care refrenul se înscrie semantic în ansamblul textului, căci modificările de formă, cu implicaţii.asupra sensului, pot avea ca rezultat un joc de semnificaţii, eventual modificate în desfăşurarea enunţului poetic. Există, din acest punct de vedere: a) refrene independente de text sau, cel puţin, a căror legătură cu textul nu mai poate fi urmărită; de ex., refrenul din Ballade des dames du temps jadis de Fr. Villon (Mais ou sont Ies neiges d'aman! - „Dar unde sunt zăpezile de odinioară!14) apare la sfârşitul fiecărei strofe a ; baladei, fără să fie în toate cazurile legat sintactic şi semantic de restul textului; la fel - în poezia lui G. Bacovia, Pălind - Sunt solitarul pustiilor pieţe, reluare simetrică a versului în poziţii fixe ■din corpul anumitor strofe. Forma extremă a ■ 'acestui refren mecanic a fost folosită de I. Barbu, ; la care funcţia reluării prin refren (parţial lipsit de sens) este pur ritmică şi sonoră, asimilabilă cu ^aliteraţia* sau rima* (interioară): Lir-liu-gean, lir-Iiu-gean / Ca trei pietre date dura / Pe dulci lespezi de mărgean. // Lir-liu-gean, lir-liu-gean. / Râs al pietrelor de-a dura / Pe trei trepte de mărgean; b) refrene modificate parţial, paralel cu evoluţia textului poetic; în această situaţie, legătura gramaticală şi/sau semantică a refrenului cu textul este mai puternică: Bucurâ-te, foarea mărului, bucurăte-te! U Bucurâ-te, floare ca ghiocul, şi dumireşte-te // Bucură-te, floarea mărului, şi nu te speria de rod! (Blaga); Am scris iubire? Iartă... citeşte: adorare... // Iar scriu iubire! Iartă... citeşte: disperare! (Voiculescu) - într-o reluare gradată care apropie refrenul de climax*; c) refrene modificate total până la substituirea completă a elementelor lexicale în cadrul aceluiaşi model sintactic: în poemul Rar, de G. Bacovia, refrenul iniţial -Singuri singur, singur! se modifică în corpul textului, păstrând doar modelul sindetic (vezi POLISINDET) şi repetitiv: Plouă, plouă, plouă H Nimeni, nimeni, nimeni ii Tremur, tremur, tremur ii Veşnic, veşnic, veşnic. La acest tip de refren, independenţa faţă de text este doar relativă; d) refrene adversative faţă de restul poemului - stabilesc un raport semantic de opoziţie: Mais ou sont Ies neiges d'antanl; e) refrene con-clusive (sau rezumative) - au rolul unei reluări finale rezumative, mai mult ori mai puţin explicite, reprezentând un fel de concluzie pentru întregul text, uneori sub aspectul metaforei* / al simbolului: Ca să-ajung până la tine, i-am zis calului: Grăbeşte... // Ca să-ajung până la tine, i-am zis vântului: Dâ-mi mâna... H Ca să ajung până la tine, i-am zis morţii: Mergi'nainte... // Ca să-ajung până la tine. / Pentru tine-au obosit / Calul, / Vântul, / Moartea - Toate mi-au făcut pe voie (Minulescu). în poezia lui L. Blaga, Fântânile, refrenul are la început formă neutră -Sapă, filate, sapă, sapă / Până când vei da de apă, iar la reluare formă simbolică: Sapă, numai, sapă, sapă / Până dai de stele-/i apă. Vianu observa că această lărgire către apariţia tropilor reprezintă funcţia de bază a refrenului în textul poetic. e Refrenul se află în legătură şi cu formele fixe ale poeziei: balada* în special, dar şi glosa*, rondelul* sau gazelul* se bazează prin definiţie pe reluări de versuri / hemistihuri / distihuri. MM. REGENTrĂ în organizarea sintagmatică* a propoziţiei, intră în relaţie cu un (element) subordonat (sau guvernat; vezi şi GUVERNARE), desemnând componentul angajat într-o relaţie de subordonare* de care depinde termenul subordonat sau, altfel spus, a cărui prezenţă în lanţul sintagmatic este cerută de termenul subordonat. Ca termen regent, pot apărea numai cuvinte aparţinând acelor clase morfologice sau subclase apte de a-şi subordona alte componente; conjuncţiile, unele adverbe, unele adjective nu pot apărea în calitate de regente. Cuvintele regente îşi subordonează fie alte cuvinte (ex.: casa vecinului; văd o casă; necesară studiului), fie componente prepoziţionale (ex.: credinţa că va reuşi; vede că a greşit; dornică să plece). în funcţie de natura relaţiei de subordonare (mai strânsă sau mai laxă), de calitatea morfologică a regentului şi de cea a subordonatului, termenul regent impune termenului subordonat constrângeri* (sau restricţii) de formă 430 REGIM gramaticală: de acorclŢ, de caz* (vezi RECŢIUNE) sau de topică*; Se spune că termenul regent ,,regi-sează* (sau;,guvernează*) termenul subordonat. Regentul ^corespunde; în A al te terminologii, capului*: (sau: centrului*) de grup sinţacticv nucleului* de sintagmă^guvemorului (vezi GUVERNARE), regisantului (fr. regissant) (vezi şi CONSTRÂNGERE^; StJBC^ONÂRE). • Propoziţie în clasificarea prepoziţiilor* după tipul de relaţii în care se angajează şi după poziţia ocupată în: relaţie; desemnează propoziţia de care depinde altă propoziţie, incluzând cuvântul regent căruia i se subordonează o întreagă propoziţie. în fraza: Gândul} I că nu va reuşi? I l-a deprimatj I, propoziţia 1, care conţine cuvântul regent gândul, este, în raport cu 2, o (propoziţie) regentă, iar 2 este subordonată. O propoziţie regentă poate avea calitatea de principală* regentă, dacă nu depinde de altă propoziţie, sau de subordonată* regentă, dacă, la rândul ei, depinde de un cuvânt aflat în altă propoziţie (vezi fraza: El este un orgolios t / pe care gândul2 / că nu va reuşi3 / l-a deprimat2 I, unde propoziţia 1 este principală şi regentă în raport cu 2, iar propoziţia 2 este subordonată, dar regentă în raport cu 3). Vezi şi (PROPOZIŢIE) PRINCIPALĂ. G.P.D. REGIM 1. Termen - într-o relaţie de subordonare*, denumeşte termenul / elementul aflat în poziţia de dependenţă sintactică; sin. cu subordonat*. Se opune regentului* sau, în terminologia franceză, regisantului. în funcţie de clasa morfologică a regentului şi de cea a elementului regim, se supune unor restricţii* de formă gramaticală semantice şi selecţionate* impuse de regent (vezi şi REGENT; SUBORDONARE). 2. Caz - Vezi CAZ^ G'P.D. REGIONALISM Fapt lingvistic specific unei regiuni, ţinând de forma fonetică / gramaticală, de sensul şi de circulaţia pe arii determinate a unor termeni caracteristici. o După nivelul limbii la care se manifestă, regionalismele sunt: a) fonetice: pronunţii diferenţiate în funcţie de aria dialectală: palatali-zarea labialelor în Moldova (hier, hire, hierbe, chiatră, ghine■,„fier, fire, fierbe, piatră, bine11), palatalizarea dentalelor în aria de vest (d’int’e „dinte11), iotacizarea verbelor cu radicalul în d, t, n la indicativ / conjunctiv prezent în Muntenia (văz, auz, să scoată, să primă, să spuie); b) gramaticale: forme gramaticale, specifice anumitor arii dialectale: viitorul moldovenesc cu auxiliarele oi , a (oi merge , a face „voi merge, va fâce-Oî; fonne ■ de prezent specifice anumitor regiuni: iii;;este; simt** în Moldova, lucră, mancă vilucireâză;? mănâncă**; în Transilv ania; ^ fdfmb ale demonstrativului: aistai, aiasta, aiştia> ăiesteam Moldova, ăsta, aia, ăştia, astea în Muntenia; dezăcorduî subiect-predicat: ei face, ei este în Muntenia; c) lexicale: cuvinte; care cunosc o circulaţie limitată, în principiu^ la o anumită arie dialectală: moldovenisme: omăt „zăpadă4*, boghet „moţat1*, păpuşoi „porumb1*, catrinţă „fotă*1, colb „praf* a (re) sfădi-sfadă „a (se) certa - ceartă11, a sudui - sudalmă „a înjura - înjurătură11, oleacă „puţin1*, scrob „omletă1*, raclă „sicriu11, hulub „porumbel11; muntenisme: niţel „puţin11, pâclă „ceaţă11, peşchir „prosop11, canea „cep11, ciuşcâ „ardei iute11, lele „femeie, mătuşă11, mesală „faţă de masă11; ardelenisme: copârşeu „sicriu11, papa radă „omletă11; d) semantice: sensuri diferite ale aceluiaşi cuvânt, repartizate pe arii dialectale: ginere are în aria nordică sensul „ginere11, iar în aria sudică şi sensul „mire11; mereu „încet11 în Banat; guşă „bărbie1* în Muntenia; măşini „chibrituri1* în Crişana. • Stilistic, regionalismul are, ca şi arhaismul*, o funcţie de evocare ori de caracterizare a vorbirii personajelor; întâmplător sau cu caracter; intenţionat expresiv, regionalismul există în literatura română începând din cronicile ; moldoveneşti (în special la I. Neculce) şi munteneşti până la scriitorii din sec. al XlX-lea şi al XX-lea (I. Creangă, I.L. Cragiale, I. Slavici, M. Sadoveanu, L. Rebreanu sau M. Preda), T. Vianu analizează, de ex., expresivitatea limbajului personajelor din opera lui Caragiale în funcţie de doi factori: unul diacronic (posibilitatea de datare a acţiunii prin limbaj, pe baza utilizării unui fond lexical vechi, alcătuit din arhaisme sau cuvinte ieşite din uzul curent în a doua jumătate a sec. al XlX-lea) şi altul sincronic (localizarea acţiunii şi a personajelor, luându-se în considerare doar trăsăturile lingvistice specifice); astfel, unele schiţe se plasează în aria lingvistică moldovenească (High life, Telegrame), altele în cea ardelenească (suita Un pedagog de şcoală nouă), iar majoritatea în aria dialectală a Munteniei, repartizarea realizându-se exclusiv pe REGISTRU 431 baza unor trăsături lingvistice regionale. în planul autorului, funcţia evocatoare a regionalismului moldovenesc este semnificativă - în grade diverse - la autori ca I. Creangă sau M. Sadoveanu. MM, REGISTRU ^ Termen definit în mod diferit, în funcţie de dis-; i ciplina în cadrul căreia este folosit sati de şcoala ; ;: jingvistică. 1. Iii stilistica* funcţională, de obicei sin. cu limbaj*. 2. In sociolingvistică*, desemnează, la anumiţi autori (J. Fishman), orice varietate* a limbii selectată de vorbitor în funcţie de situaţia* de comunicare. Registrele nu sunt varietăţi marginale sau speciale ale limbii, ci ele acoperă întreaga sferă a activităţii de comunicare verbală. Distincţiile lingvistice dintre registre sunt de ordin lexical şi sintactic. Criteriile de clasificare a registrelor sunt: domeniul discursului* (registre tehnice şi nontehnice), mijloacele şi modul acestuia (registre specifice limbii scrise şi limbii vorbite), stilul discursului, determinat de relaţia dintre participanţi (registre specifice stilului oficial şi stilului colocviul). • Alţi autori desemnează un concept similar prin termenul stil* (W. Labov). 3. în lingvistica franceză, pomindu-se de la dihotomia saussuriană ‘ limbă* - vorbire*, se distinge între niveluri, care aparţin limbii, şi registre, care aparţin vorbirii (J. Dubois et ai). Registrul reprezintă un mod de utilizare concretă, de către fiecare vorbitor, a nivelurilor de limbă existente (definite ca diferenţe condiţionate social într-o anumită limbă). U.R. REGULAT,-Ă (FORMĂ PARADIGMĂ ~) în limbile cu flexiune*, forme flexionare şi paradigme* care respectă regulile şi tipurile flexionare ale limbii considerate; sunt formele şi - paradigmele care, prin caracterul repetabil în cadrul unei părţi de vorbire*, constituie regula* / morfologică şi în funcţie de care se stabilesc clasele şi subclasele flexionare (declinări* şi - conjugări*). Se opun formelor neregulate* (sau neregularităţilor flexionare), acestea din urmă fiind, în raport cu primele, forme izolate, puţin numeroase, care se abat, într-un grad mai mare ' • sau mai mic, de la regulile de flexiune. V Vezi şi NEREGULAT. G.P.D. REGULĂ 1. ^ lingvistică Expresie metalingvistică a constrângerilor* de tot felul existente în limbă, constrângeri diferite de la un domeniu lingvistic la altul (fonetic, fonologie, morfologic, sintactic etc.), dar manifestate cu regularitate în cadrul aceluiaşi domeniu pentru o anumită limbă. Formularea unei reguli lingvistice este, indiferent de tipul de gramatică, un act teoretic, presupunând trecerea de la observarea faptului lingvistic la interpretarea lui. Modul de formulare a regulilor, tipul de regulă şi domeniile pe care le reglementează sunt diferite de la o orientare lingvistică la alta. în gramatica tradiţională, predominante sunt regulile de tip normativ, corectiv, având ca obiectiv utilizarea corectă a limbii, adică împiedicarea devierii uzului lingvistic de la ceea ce este considerat, într-un anumit moment istoric şi în conformitate cu o anumită tradiţie literară*, ca reprezentând uzul corect sau norma literară (vezi şi NORMĂ). în gramaticile comparativ-istorice, regula corespunde legii fonetice, înregistrând regularităţile fonetice manifestate în evoluţia de la Jimba de origine la limbile descendente, precum şi corespondenţele fonetice existente între limbi ale aceleiaşi familii* (vezi şi (METODĂ) COMPARAŢI V-ISTORI CĂ; LEGE)! în structuralism \ regula reprezintă o ipoteză asupra organizării şi funcţionării sistemului* lingvistic (a codului*), iar în generativism*, o ipoteză asupra organizării şi funcţionării competenţei* lingvistice. O dată cu structuralismul şi continuând cu generativismul, apare clară distincţia dintre regulile „ascunse" ale limbii, intuite, trebuind a fi „descoperite" de lingvist, şi regulile modelului propus de acesta în cadrul construcţiei teoretice pe care o creează, ultimele captând intuiţiile lingvistice ale cercetătorului şi aproximând, în grade diferite, regularităţile din planul realităţii lingvistice (vezi MODEL; MODELARE), în curentele actuale de tip pragmatic*, nouă este recunoaşterea regularităţilor şi, implicit, a regulilor şi dincolo de competenţa chomskyană, pentru ceea ce pragmaticienii numesc competenţă* comunicativă, reguli care stabilesc corespondenţe între tipuri de situaţii de comunicare* şi anumite forme lingvistice sau surprind regularităţi în organizarea şi funcţionarea discursului* şi a conversaţiei*. Noua orientare gramaticală din GB* renunţă la ideea de regulă, considerată prea direct legată de manifestarea unei limbi 432 REGULĂ (continuare) particulareiîrifavoarea principiilor*, constrângeri multimârgenerale şi mai; abstracte, privind nu structura şi funcţionarea unei limbi anume, ci a limbilon mgeneral^ constrângerii; aparţinând gramaticii universale* (vezi GRAMATIGAjQi j t). • Preocupările de clasificare a regulilor au mers în următoarele direcţii: a) în sensul distingerii tipurilor de reguli; cu specificul fiecăruia,; după domeniul lingvistic pe care îl reglementează (reguli de pronunţie, de scriere;fonolbgice; mor-fofonologîce, morfologice; sintactice; lexicale, semantice; pragmatice); b) în sensul deosebirii regulilor limbajului natural de cele ale limbajelor artificiale* şi ale modelelor teoretice; c) în sensul stabiliriilinei tipologii mai generale, comune tuturor formelor de activitate şi de comportament uman, inclusiv activităţii lingvistice, tipologie care distinge reguli constitutive vs. normative (sau, din altă perspectivă, reguli descriptive vs. corective, prescriptive). Spre deosebire de limbajele artificiale şi de modelele lingvistice, amândouă create de lingvist pe baze strict deductive, ale căror reguli sunt de tip explicit, fiind fixate o dată cu construcţia propusă, regulile limbajului natural au un caracter subiacent, fiind de tip implicit. Lingvistica modernă îşi propune „descoperirea" şi explicitarea regulilor subiacente într-o formă cât mai riguroasă şi mai obiectivă, apelând, în acest scop, la strategii metodologice adecvate: la formalizare* şi modelare*. Dintre modelele lingvistice formalizate, gramatica generativă (vezi GRAMATICĂg) a creat sistemul cel mai complet şi mai riguros de reguli, distingând, ca primă partiţie, regulile de rescriere*, responsabile de producerea structurilor de bază*, şi cele de transformare, care convertesc structurile de bază în structuri de suprafaţă*. în cadrul regulilor de rescriere, a deosebit alte trei tipuri de reguli: regulile de structură a fi'azei* (numite şi reguli de subcategorizare*, care, la rândul lor, includ subcategorizarea noncontextuală şi pe cea contextuală, strictă şi selecţionată*, şi regulile de inserţie* lexicală (vezi INSERŢIE; RESCRIERE; STRUCTURĂ (A FRAZEI); SUBCATEGORIZARE; TRANSFORMARE). Cea de a doua opoziţie: constitutiv! normativ are în vedere distingerea regulilor care reglementează activităţi imposibil de conceput în afara regulilor înseşi, de reguli care guvernează activităţi existând şi independent de regulile considerate, a căror violare nu împiedică desfăşurarea activităţii. Cu referire specială la activitatea lingvistică, regulile de construcţie şi ; de funcţionare a sistemului* (sau, în terminologie chomskyană, a competenţei*) sunt de tip constitutiv,^ timp ce regulile cu forma: „e corect X şi incorect Y“, care reglementează zonele fluctuantei instabile ale limbii, sunt de tip normativ. Privite sub aspectul modului de formulare şi al obiectivului; pentru care: au fost formulate,. regulile: constitutive sunt: de tip descriptiv, sin- : gurul lor obiectiv fiind; constatarea şi înregis- ; trarea unei aumite organizări, iar celelalte sunt de ! tip corectiv, prescriptiv, având rolul de a recomanda, pentru zona fluctuantă, o formă „corectă** ^ şi de a sancţiona forma „incorecta" corespunzătoare. Dintr-o perspectivă modală deontică*, orice reguli lingvistice, fie de tip constitutiv, fie reguli explicite din limbajele artificiale sau din : modelele lingvistice, pot fi apreciate ca reguli normative, îndeplinind următoarele două condiţii: a) emană de la un agent responsabil, cel care impune instrucţiunea sau constrângerea şi care poate fi o persoană (un profesor, de ex., care are ca obiectiv cultivarea* limbii, sau un cercetător, care propune modelul sau concepe limbajul artificial), dar şi o colectivitate (colectivitatea lingvistică în care o anumită limbă se vorbeşte şi care impune semenilor săi constrângerea socială, supraindividuală, a respectării codului lingvistic) şi b) se orientează, ca tip de constrângere şi de recomandare, spre un destinatar, care, la rândul lui, poate fi o persoană (de ex;, persoana unui şcolar obligat să respecte ; norma literară), o colectivitate lingvistică întreagă, constrânsă, prin sancţiunea extremă a imposibilităţii realizării comunicării, să respecte regulile codului, dar şi o maşină (un automat), concepută să execute Ia infinit instrucţiuni conforme cu regulile unui anumit limbaj artificial. 2. ^ sociolingvistică Regulă care specifică trăsăturile sociale implicate în emiterea şi receptarea unui enunţ, precum şi modul de integrare a acestuia într-un anumit eveniment verbal şi context* comunicativ. • Se disting trei tipuri principale de reguli sociolingvistice: a) reguli de alternare - specifică selectorii sociali (identitate, statut relativ, ocupaţie, vârstă, sex etc.) care guvernează alegerea lingvistică efectuată de vorbitor într-o anumită situaţie de comunicare; acest tip de reguli permite, de ex., predicţii asupra utilizării concrete a formulelor de adresare dintr-o limbă; b) reguli de succesiune - specifică RELATINIZARE 433 ordinea temporală a unităţilor componente şi a participanţilor în cadrul diverselor tipuri de evenimente verbale (de ex., succesiunea actelor de vorbire şi a interlocutorilor în cadrul unei convorbiri telefonice, al unei consultaţii medicale etc.)î c) reguli de coocurenţâ: 1. orizontală -specifică restricţiile de combinare între componentele discursului (de ex., într-o expunere :. ştiinţifică, nu se pot combina termeni tehnici şi Vtegionali sau de argou\ iar în sintaxă nu pot : apărea construcţii specifice limbii vorbite, cum ar fi anacolutul*); 2. verticală - specifică restricţiile privind realizarea unităţilor care compun discursul^ la fiecare nivel al structurii limbii (de ex., într-o expunere ştiinţifică, un termen tehnic trebuie să aibă realizarea fonetică şi morfologică din limba standard şi trebuie să fie utilizat în construcţii sintactice admise de limba standard). Regulile de coocurenţă permit, în esenţă, delimitarea registrelor" unei limbi. Regulile sociolingvistice sunt specifice fiecărei comunităţi, definind competenţa* comunicativă a membrilor acesteia. Apartenenţa la o anumită comunitate este reflectată de capacitatea indivizilor de a recunoaşte şi interpreta devierile de Ia regulile sociolingvistice specifice. Mobilitatea geografică sau socială a vorbitorilor obligă la însuşirea altor sisteme de reguli sociolingvistice. 3. ^ a accesului la cuvânt Vezi ACCES LA CUVÂNT. G.P.D.{l);L.LR.(2l RELATINIZARE Proces care are în vedere introducerea în limba română, pe cale cărturărească, în perioada premodernă şi modernă, a unor cuvinte de origine latină sau romanică (vezi NEOLOGISM). Ponderea acestor elemente este foarte importantă, astfel încât, în raport cu masa vocabularului, ele reprezintă astăzi aproximativ 40%. O consecinţă a - acestui proces este apariţia dubletelor* etimo-• logice. Sin. reromanizare. C.C. RELATIV,-Ă LI. Clasă de cuvinte care îndeplinesc rolul de conective* frastice şi de mărci de subordonare*, asigurând legarea a două propoziţii şi aşezarea celei de a doua într-o poziţie de subordonare, şi W care, simultan, funcţionează ca substitute*, v substituind un nominal din subordonată, mai rar, şi unul din regentă. Prin caracteristica de conec-tiv frastic subordonator, se apropie de conjuncţiile subordonatoare*; se deosebesc de acestea prin natura de substitut, ceea ce determină apariţia lor în poziţia sintactică a nominalului substituit şi, implicit, includerea în organizarea sintactică a subordonatei, eventual, şi a regentei, în funcţie de trăsăturile lor gramaticale (flexibil vs. nonflexibil; aşezarea într-o anumită poziţie sintactică) şi de trăsăturile semantice ale nominalului substituit, relativele aparţin fie clasei pronumelui* şi a adjectivului pronominal*, fie clasei adverbului*. « Pronume adjectiv pronominal ^ Tip de pronume care, pe lângă statutul de substitut, înlocuind un component nominal din subordonata neinterogativă, eventual, două componente, unul din subordonată şi celălalt din regentă, ^are şi rolul de conectiv frastic subordonator. îşi acomodează forma (de caz sau prepoziţională) după poziţia sintactică a nominalului substituit. Forma cazuală / prepoziţională a relativului pronominal marchează integrarea sintactică într-o anumită poziţie. Astfel, în construcţia Elevul căruia i-am dat bursă..., relativul pronominal are formă de dativ, inte-grându-se în structura subordonatei în poziţia de complement indirect; în fraza: împrumut cărţi (ori)cui îmi solicită, relativul pronominal {oricine, care are calitatea de dublu substitut, îşi acomodează forma după poziţia ocupată faţă de regentă (complement indirect), şi nu după cea ocupată în subordonată (subiect). Când introduce o subordonată atributivă*, relativul pronominal este legat de un antecedent* din regentă, adică o sursă referenţială, de la care, o dată cu referinţa, preia şi informaţia de gen şi de număr (ex.: elevul căruia..., dar eleva căreia...). Inventarul de pronume relative, ca şi caracteristicile lor gramaticale şi de structură diferă de Ia o limbă Ia alta şi de la o etapă de limbă la alta (vezi formele arhaice: cari, carele, carea). în româna actuală, se disting pronume relative simple {care, cine, ce, câţi / câte) şi relativul compus ceea ce. Se disting pronume variabile {care, cine, câţi I câte), cu flexiune mai dezvoltată sau mai restrânsă (cine, de ex., are numai două forme flexionare: cine - cui), şi pronume invariabile (ce, ceea ce, pop. de). Unele pronume relative pot apărea şi ca adjective pronominale (ex.: Mă gândesc la care hotel voi trage). « Adverb - Specie de adverbe care introduc propoziţii subordonate şi care substituie, în subordonată, grupuri nominale 434 RELATIVIZARE prepoziţionale aflate în poziţii circumstanţiale* (exu Vinecând este nevoie de el; Vine unde este c/iemaO- Inventarul cuprinde lexeme diferite în funcţie de semantica grupului nominal substituit: mpdi(cw/?i)v timpKcn^d), loc (unde);/cantitate (cdr)^ 2. Propoziţie ^ Specie de propoziţie subordonată circumscrisă după-tipul de: ^ incluzândv orice subordonată;: introdusă;; prin relativ pronominal^ adjectival sau adverbial (vezi 1); Se deosebeşte de^ subordonatele conj riale, introduse prin conjuncţii subordonatocUe-Poate ocupa orice poziţie sintactică în; structura frazei: circumstanţială* vs, noncircumstanţială/ completivă* (compară: Priveze spre cine îl strigă (circumstanţială) - Cunoaşte pe cine a intrat (completivă directă)); atributivă vs. subiectivă etc. (compară: Rezultatul ce s-a anunţat (atributivă) - îmi convine ce s-a întâmplat (subiectivă)). în română, prezenţa relativului, aşezat la începutul subordonatei, este absolut necesară, în timp ce în alte limbi, în condiţiile existenţei unui antecedent*, relativul poate lipsi (vezi engl. the book I read). IL Superlativ ^ Vezi SUPERLATIV. III. Timp - Se opune timpului absolut*. Exprimă valori temporale finite, de perfect sau de viitor, şi are drept caracteristică raportarea la momentul enunţării* prin intermediul altei forme temporale de trecut sau de viitor (ex.: Mâncasem când ai venit tu; îşi va fi făcut efectul până va veni medicul) (Vezi şi ABSOLUTt; MAI MULT CA PERFECT; VIITOR). GRD. RELATIVIZARE în gramatica generativă*, tip de transformare* al cărei rezultat este formarea unei subordonate atributive relative, propoziţie relativă* care modifică un cap* nominal. în variantele timpurii ale gramaticii, se obţine printr-o transformare de încastrare* a unei propoziţii independente în structura unui G(rup) N(ominal) din propoziţia matrice, transformare care se aplică în condiţiile existenţei unui nominal coreferenţial în ambele propoziţii (ex.: (1) Ion întâlneşte pe Gheorghe^ (2) Gheorghei cunoaşte adevărul O Ion întâlneşte pe Gheorghep carei cunoaşte adevărul). In variantele mai târzii (vezi Em. Vasiliu, Sanda Golopenţia, 1969), relativizarea devine o transformare obligatorie*, anunţată în structura de bază prin simbolul Rel dominat de un GN, ca într-un indicator* sintagmatic de tipul: GN Nominal elevul ţ în GB*, regula de relativizare este înlocuită de principiul „deplasării* grupului relativ (numit grup vv/i-, în engleză, grup qu-, în franceză) în : fruntea propoziţiei relative*, deplasare marcată de apariţia urmei* în poziţia de origine; vezi elevul. [despre carei am întrebat{e[)J. G.RD. RELATOR Utilizat puţin în lingvistica românească (I. Dia-conescu, 1986, 1992), termenul redă ff. relateur şi desemnează totalitatea mărcilor de subordonare frastică*, adică elementele care realizează legarea subordonatelor. Are avantajul de a include în aceeaşi clasă atât conjuncţiile şi locuţiunile conjuricţionale subordonatoare*, cât şi relativele* (vezi RELATIV j). La unii autori (T. Cristea, 1975), este folosit şi pentru mărcile de subordonare de la nivelul propoziţiei, incluzând şi prepoziţiile*. Cu sens mult lărgit (vezi G. Lazard, 1994), se utilizează pentru orice tip de marcă actanţială, desemnând toate modalităţile de legare a actanţilor* sau, altfel spus, de exprimare a relaţiei dintre actanţi şi predicate. în această accepţie mult lărgită, include mărci de tip flexionar (desinenţe de caz, articole cu funcţie ca-zuală), mărci sintactice (diferite de la o limbă la alta: prepoziţii, postpoziţii, ordine a cuvintelor) sau mărci suprasegmentale (intonaţie diferită), corespunzând, în gramatica fillmoriană a cazurilor* (vezi CAZjj), simbolului IC din regula: Caz => K°GN. G.P.D. RELAŢIE I. Exprimă raporturile, legăturile care se stabilesc între unităţile* lingvistice, indiferent că este vorba de unităţi nedotate cu semnificaţie (între foneme*) sau de unităţi care au calitatea de semn* lingvistic (între morfeme*/ moneme\ sintagme*, propoziţii*). Raporturile pot apărea între termeni care se succedă în lanţul lingvistic (raporturi sintagmatice*, numite, în terminologia lui F. de Saussure, „in praesentia") sau între termeni care se substituie în acelaşi punct al lanţului (raporturi , . paradigmatice*, numite de Saussure asociative* ; sau „in absentia“). Aceeaşi unitate se angajează A simultan în relaţii de succesiune şi de înlocuire, f : intrând într-o reţea de reiaţii al cărei specific (ca ;:tip de raport sau ca formă de manifestare) poate : constitui un criteriu formal, obiectiv, de definiţie si de diferenţiere a fiecărei unităţi. © Fără să le fi dat aceeaşi importanţă sau să le fi privit din aceeaşi perspectivă, toate şcolile lingvistice au vorbit, într~un fel sau altul, de relaţiile dintre unităţi. Se datorează însă structuralismului* elaborarea unei teorii a limbii bazate în exclusivitate pe o concepţie relaţională: limba este concepută ca o reţea de relaţii, în care unităţile componente nu există prin ele însele, ci numai în virtutea relaţiilor pe care le angajează în cadrul ansamblului. Variaţia sau schimbarea uneia dintre ele este determinată de presiunea celorlalte şi determină, la rândul ei, variaţia altora şi reorganizarea întregului. Structuralismul, prin reprezentantul de frunte al glosematicii*, L. Hjelmslev, a elaborat o teorie a relaţiilor de maximă generalitate, stabilind şi definind, pe baza aceluiaşi principiu formal, toate tipurile de relaţii, indiferent de nivelul lingvistic la care se manifestă, teorie aplicabilă atât planului expresiei, cât şi formei conţinutului sau raportului dintre cele două planuri (vezi funcţia semn*, privită ca raport de solidaritate* între forma conţinutului şi forma expresiei). Structuralismul îşi întemeiază întreaga metodologie (vezi METODĂ) şi întregul eşafodaj procedural pe studierea relaţiilor lingvistice în diversele lor manifestări. în acest sens, se vorbeşte despre formalismul* structuralist, care v/y; asigură teoriei caracter ştiinţific, iar metodologiei A structuraliste, obiectivitate (vezi şi STRUCTU-: RALISM). 9 S-au propus diverse modalităţi de : clasificare a relaţiilor lingvistice, s-au dat denu- miri şi definiţii diferite pentru fiecare tip. v Tipologia propusă de L. Hjelmslev rămâne cea ; mai generală şi cea mai precis elaborată. Ei ; stabileşte aceleaşi tipuri de relaţii: determinări* A (sau dependenţe* unilaterale), interdependenţe* (sau dependenţe reciproce), constelaţii* (sau • relaţii facultative*), atât în cadrul procesului* (pe axa sintagmatică), cât şi în cadrul sistemului* RELAŢIE (continuare) 435 (pe axa paradigmatică), pe care însă le diferenţiază terminologic după cum se manifestă în proces (vezi selecţie*, solidaritate*, combinare*) sau în sistem (vezi specificare*, complementaritate*, autonomie*). Diferenţele dintre tipuri se exprimă schematic prin: A B (în cazul dependenţei unilaterale), A <£=> B (în cazul interdependenţei) şi A B (deci coocurenţe posibile, dar nu necesare, A putând apărea şi fără B, în combinaţie cu C, D, E, iar B putând apărea şi fără A, în combinaţie cu P, R, S* situaţie caracteristică relaţiilor facultative). Diferenţele pot fi puse în evidenţă prin procedeul suprimării (sau al substituţiei* cu zero). Tipologia lui L. Hjelmslev este valabilă pentru oricare nivel lingvistic (fonologie, morfologie, sintaxă, lexic). Dintre nivelurile lingvistice, sintaxa este domeniul în care s-a acordat maximum de interes studiului tipologiei relaţiilor. Sintaxa tradiţională distinge: coordonarea* şi subordonarea*, la care, ulterior, s-au adăugat relaţia apozitivă' şi inerenta*. Sintaxa modernă, de inspiraţie hjelmsleviană, distinge: interdependenţe, dependenţe unilaterale şi relaţii facultative (numite, de unii autori, nondependenţe), ultimele incluzând, ca relaţii de tip special, coordonarea şi relaţia apozitivă. Se recunosc şi incompatibilităţile, tot ca formă de manifestare a relaţiilor dintre componente. Sintaxa modernă insistă asupra realizării gramaticale a relaţiilor, distingând acordul* şi recţiunea*, tipuri de constrângeri* gramaticale manifestate în cadrul subordonării, de cazurile în care relaţia nu cunoaşte constrângeri de formă, ci constă în obligativitatea determinantului. Sintaxa modernă adaugă la tipul curent, binar, de relaţie, pe cel ternar, caracterizat prin legarea obligatorie a trei termeni (vezi, de ex., relaţia temâră în care se angajează numele predicativ*). © In sintaxa poststructuralistă de tip generativ*, relaţia de subordonare este captată sub forma relaţiei de dominare, care exprimă ierarhiile sintactice în indicatorul sintagmatic*. Orientările semanticiste (L. Tesniere, Ch. Fillmore, J.M. Anderson şi alţii) aduc ca noutate distingerea între relaţiile profunde*, de tip semantic, numite, în funcţie de autor şi de şcoală, fie relaţii actanţiale (vezi G. Lazard, 1994), fie relaţii cazuale (vezi CAZU; CAZţjj), fie relaţii tematice sau argumentate (vezi GB*), şi reiaţii de suprafaţă*, sintactice, manifestate sub forma constrângerilor gramaticale (de caz, de prepoziţie, de topică etc.), impuse de capurile* lexicale componenţilor nominali ai 436 RELEVANT.-Ă grupurilon Interesantă este propunerea din GB de încorporare, în acelaşi model, a viziunii semanticiste (cuprinse: în; teoria theta*-rolurilor) şi a celei sintactice (cuprinse în teoria guvernării* şi în teoria; cazurilor; vezi GAZjy; GRAMATICĂ^; GUVERNARE)* II. 1. Complement de -în/ gramatica limbii române;; specie de complement circumstanţial*' care, determinând un verb, adjectiv sau adverb de mod; are rolul semantic de limitare a unei acţiuni; a unei calităţi sau a caracteristicii unei acţiuni; adică;de precizare a predicaţiei* vagi; restrângând-o numai Ia unele dintre manifestările ei (bun de gură; superioară cantitativ; i-a întrecut la matematică) sau numai în raport cu anumiţi indivizi (adevărată pentru mine). Are o expresie variată, realizân-du-se prin substantive sau pronume precedate de prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale, specializate sau nespecializate (bună la matematică; bună în privinţa matematicii), prin adverbe (superioară cantitativ), prin forme verbale nepersonale (supin: De scris, a reuşit să scrie; infinitiv, în construcţii livreşti: bun în a organiza producţia). 2. Propoziţie de ~ în gramatica limbii române, specie de propoziţie circumstanţială* care, îndeplinind rolul semantic de limitare a predicaţiei verbale sau adjectivale, corespunde, în planul frazei, complementului de relaţie (vezi II. 1.) (ex.: Exagerează în ce te priveşte). G.P.D. RELEVANT,-Ă (TRĂSĂTURĂ -) Vezi DISTINCTIV; PERTINENT. RELEVANŢĂ 1. într-o teorie pragmatică întemeiată pe filozofia limbajului: maxima relevanţei - una dintre cele patru maxime* ale principiului cooperativ* (H.RGrice). 2. într-o teorie pragmatică de tip cognitivist: principiul relevanţei - principiu de bază al comunicării, conform căruia orice act de comunicare inferenţială prezintă o garanţie de relevanţă optimă (Deirdre Wilson şi D. Sperber). Acest principiu, privit ca un substitut (mai puternic) al maximei lui Grice, este considerat suficient pentru a construi o teorie pragmatică explicativă. Principiul relevanţei pleacă de la premisa că indivizii acordă atenţie numai informaţiei relevante. O persoană care comunică ceva, prin simplul act de a solicita atenţia unui auditoriu, sugerează faptul că informaţia pe care o oferă, prelucrată într-un context considerat accesibil partenerului, este suficient de relevantă pentru a;merita atenţia acestuia; cu alte cuvinte, orice informaţie comunicată prezintă garanţia relevanţei O informaţie este relevantă pentru un destinatari dacă intră în interacţiune, într-un anumit fel; cu ipotezele acestuia despre lume. Garanţia relevanţei oferă; pe de o parte; adecvarea contextuală;pe de altă parte, codarea informaţieim de către emiţător* într-o asemenea manieră; încât să nu ceară din partea receptorului* un efort de prelucrare nejustificat Uri enunţ respectă principiul relevanţei sub aspectul interpretării dacă un emiţător raţional se aşteaptă ca enunţul să aibă relevanţa optimă pentru receptor, cu alte cuvinte să realizeze un set corespunzător de efecte contextuale cât mai economic posibil. Orice; enunţ are cel puţin o interpretare în concordanţă cu principiul relevanţei. în viziunea autorilor, introducerea conceptului de relevanţă oferă posibilitatea de a construi o teorie pragmatică mai simplă şi mai eficientă, care permite explicarea reuşitei şi a eşecului în dezambiguizarea semantică a enunţurilor. în plus, o serie de concepte considerate esenţiale, cum ar fi implicatură* sau maxima calităţii, îşi pierd utilitatea. LJĂ RELUARE în gramatica limbii române, limbă caracterizată prin fenomenul dublării* complementelor direct şi indirect, desemnează fenomenul sintactic al dublării celor două complemente aşezate înaintea verbului printr-o formă de clitic* pronominal în acelaşi caz (ex.: Pe Ion,, \-arn văzut; Lui Ion! \-arn spus). Are drept corelativ fenomenul anticipării*, constând în dublarea complementelor direct şi indirect postpuse verbului prin cliticul corespunzător antepus (ex. L^am văzut pe Ion^ Ij-am dat lui Ion,). Reluarea este posibilă în română ca urmare a altor două caracterisici sintactice: existenţa cliticelor pronominale şi topica* liberă a complementelor. Fenomenul sintactic al reluării interferează cu fenomenul semantic al determinării*/ definirii, stabilindu-se următoarea relaţie: reluarea complementului direct este obligatorie în română în cazul unui obiect direct antepus şi definit, dar imposibilă în cazul unui obiect antepus, dar nearticulat sau, lexical, nedefinit (compară: Pe Ion îl ştiu; Pe trei dintre ei îi cunosc; Oraşul acesta îl ştiu; Cărţile le vrea, REMATIZARE 437 unde reluarea se asociază cu un obiect individualizat, şi Pâine cumpără; Copii educă; Ceva face; Orice ştie, unde reluarea nu este posibilă, deşi obiectul este anlepus). Vezi şi ANTICIPARE; CL1TIC; DUBLARE. GRD. REMATIZARE rUtiiizăreă unor mijloace speciale pentru aşezarea lubeipărţi din enunţ îir poziţia remei*, poziţie care Concentrează informaţia nouă şi;^ implicit, informaţia ^ de Iocutor ă Fi mai impor- tantă (vezi şi FOCUS; FOCALIZARE). Mijloacele diferă de la o limbă la; alta ca inventar şi ca pondere, fiind de tipul particulelor*, ca în araba clasică (apud G. Lazard, 1994), de tip accentuai, Ca în multe limbi, inclusiv în română, unde accentul sintactic se poate deplasa în interiorul frazei, sau de tip sintactic, recurgându-se la o ordine diferită a componentelor şi la turnuri diferite de frază (vezi, de ex., rolul relativei scindate* în franceză: C’est une correction que je vais lui administrer sau, mai rar, în română: Ceea ce aştept de la tine este puţină înţelegere). G,P.D. REMĂ Cu referire la structura enunţului* privită din perspectiva dinamicii comunicative, denumeşte acea parte din enunţ care, pentru a asigura avansarea procesului de comunicare, adaugă o informaţie nouă Ia ceea ce deja a fost comunicat. Corespunde în terminologia franceză lui commen-taire, rheme, propos (vezi şi COMENTARIU^, iar în cea engleză, lui comment, rheme. Se opune temei* (sau, în altă terminologie, topicului). i Rema a fost privită din dublă perspectivă: prag-matico-funcţională şi gramaticală. Sub aspect pragamtico-ftincţional, rema este total dependentă de discurs*, numai în cadrul discursului fiind posibilă distingerea a ceea ce este vechi, cunoscut ca informaţie, de ceea ce este informaţie nouă, adăugată în limitele unui enunţ. în consecinţă, acelaşi enunţ, în funcţie de poziţia diferită într-un text* sau în procesul conversaţiei*, permite decupări diferite ale remei, respectiv ale temei (compară: a) Ce face Ion după-masă? I După-masă, Ion (temă) - pregăteşte un examen de fizică (remă) cu b) Ce examen pregăteşte Ion după-masă? / Pe cel (tem&)—de fizică (remă)). Din punct de vedere gramatical, interesează modalităţile curente de codare*, într-o limbă dată, a remei, precum şi procedeele de care dispune limba pentru marcarea specială a informaţiei noi. în mod curent, codarea sintactică a remei se realizează, în limbile indo-eu-ropene, prin grupul verbal, constituit din verb şi complementele sale. Există însă şi procedee speciale de marcare a remei, adică de aşezare a componentelor în poziţia remei, procedee subordonate parţial disponibilităţilor gramaticale ale limbii considerate (vezi şi FOCUS; FOCALIZARE; REMATIZARE; TEMA). G.RD. REORDONAREIREPOZIŢIONARE în gramatica generativ-iran sformaţion ai ă (vezi GRAMATICĂ^), redă engl. reposition şi denumeşte tipul de transformare* al cărei rezultat este o nouă aşezare a componentelor, însoţită sau nu de schimbarea ierarhiilor sintactice. Transformarea de coordonare şi cea de ridicare* a subiectului în poziţia de obiect sunt exemple de repoziţiona-re, prima păstrând poziţia sintactică a componentului repoziţionat (ex. Ion citeşte şi Gheorghe citeşte => Ion şi Gheorghe citesc), a doua, modificând-o (ex.: Ion consideră că Gheorghe este cinstit => Ion consideră pe Gheorghe cinstit). Vezi şi RIDICARE; TRANSFORMARE. GP.D. REPETIŢIE 1. Figură* sintactică (de construcţie) care constă în reluarea de două sau mai multe ori a aceluiaşi sunet, radical, cuvânt ori grup de cuvinte: Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare, / Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare (Emi-nescu). Repetiţia este, ca şi paralelismul* sintactic (de care se deosebeşte greu, în anumite realizări), o figură emblematică întrunind variante diverse; fiecare dintre acestea are, în retorică, o denumire proprie, dar criteriul reluării propriu-zise (sau, cel puţin, al repetării tiparului sintactic) rămâne definitoriu pentru toate formele figurii. ® în funcţie de nivelul lingvistic la care se manifestă, repetiţia poae fi fonetică, lexicală şi gramaticală. Uneori, graniţele dintre niveluri nu sunt bine delimitate, astfel încât o figură se poate ataşa fie unui tip, fie altuia: 1. repetiţia fonetică se realizează exclusiv la nivel sonor şi are în vedere sunetele izolate; astfel apar figuri de sunet, ca aliteraţia* sau asonanţa*; rima* este şi ea interpretabilă ca figură sonoră; 2. repetiţia lexicală poate 438 REPETIŢIE (continuare) avea forme mai - puţin organizate din punctul de vedere al dispunerii în text;; dar şi forme simetrice, condiţionate poziţional (încadrate, de obicei;: paralelismului); primele: apar în egală măsură: în proză r- limbă vorbită ori proza artistică- şi în poezie, celelalte revin cu precădere în poezie/proza poetică; a)reforma cea mai simplă a repetiţiei poartămumele de epizeuxis şi nu se caraterizează printr-o topică specifică: Enigel; Eriigel, / ţi-am adus dulceaţă, iacă (Barbu); Păreri de rău, păreri de rău - Voi sunteţi negrele tarife (Minulescu). Sensul repetiţiei poate fi superlativ sau poate marca o nuanţă intensivă: Greierii părinţilor f mulcom cântă, mulcom mor (Blaga); de obicei, repetarea obsesivă a epitetului* are acest caracter de intensificare a expresiei poetice: că sunteţi roşii, roşii (Blaga). Atunci când elementele care se repetă sunt separate în text prin alte cuvinte, varianta repetiţiei se numeşte epanalepsâi*: Dormeau adânc sicriele de plumb. / Şi flori de plumb, şi funerar mormânt (Bacovia). Oricare dintre aceste forme de repetiţie este, în subsidiar, sursă de rimă* (interioară), eventual şi de aliteraţie: îţi văd iarăşi morile-iuxlte I cu aripi tot alte şi alte (Blaga). Cu o structură apropiată, la fel de puţin organizată, enumerarea* este şi ea considerată formă de repetiţie, chiar dacă nu se reia acelaşi cuvânt: schema relaţiei paratactice (vezi PARA-TAXĂ) dintre mai multe nume / adjective / verbe rămâne neschimbată. Valorile expresive ale enumerării variază şi în funcţie de elementele - figurative sau lexicale-care o compun (determinări, contraste, corespondenţe, sinonime relative, simboluri etc.): Când m-oi întoarce iarăşi pe pământI- Cu florile, cu viermii, cu fluturii, cu iarba (Philippide); Sub înfloririi arbori, sub ochiul meu uimit, I Te-ai resorbit în sunet, în linie, în culoare (Barbu). Atunci când există o gradaţie ascendentă de sens în enumerare, avem a face cu figura numită climax*: In elegii cu meşteşug subtili Cântai femeia, stelele şi zeii (Philippide); b) Formele organizate ale repetiţiei sunt specifice poeziei / prozei poetice şi prezintă anumite regularităţi poziţionale în raport cu versul / unitatea sintactică în care apar (vezi şi PARALELISM): amfora* - repetare a aceluiaşi cuvânt / sintagmă la începutul unităţilor succesive (a\../*...): Se-ntind domol părinţii pe subt pietre, / în timp ce în lumini mai adăstăm, f în timp ce fericiri ne-mprumutăm / şi suferinţi şi apă vie pe la vetre (Blaga); epifora* - repetare la sfârşitul unităţilor succesive (..a'/..~v/...x); Silită poezie-a vremii noastre. / într-adevăr prea mult a vremii noastre / Şi prea puţin a vremurilor toate (Philippide): Combinaţii între anaforă şi epifora suni anadiploza* Ci.xfx...): N-a fost nimic din ce-a putut să fie I Şi ce-a putut să fie, s-a sfârşit (Minulescu) şi epanadiploza* (x.../...x); Menestrel tristei'.! Mult îndărătnic menestrel (Barbu); O altă combinaţie între cele două: forme ; de bază ale repetiţiei condiţionate poziţional este simptoca, figură rară şi: greu; de; ilustrat cu exemple modeme . riguros realizate, în care unitatea sintactică/metrică începe - anaforic- cu acelaşi cuvânt şi se încheie - epiforic - cu alt cuvânt, de asemenea repetat (x„.y/x.„y): O, n-aş mai fi atunci atât de singur / - Singur chiar lângă vechi prieteni, I Singur chiar lângă dragostea mea / - Dragostea mea cu care stau alături (Philippide). Se observă că anafora şi epifora sunt forme de bază ale repetiţiei poziţionale; ele dau naştere unei interferenţe de figuri greu definibile după canoanele retorice clasice* figuri care nu au întotdeauna o denumire specială, dar care dau scriitorilor prilejul unor exerciţii de virtuozitate - reluări de cuvinte/ra-dicale cu sensuri identice sau schimbate: Cheia ce mi-ai dat aseară - / Cheia de la poarta verde I Ani pierdut-o chiar aseară!... / Dar ce cheie nu se pierde? (Minulescu); 3. repetiţia gramaticală - este sursa figurilor etimologice (vezi FIGURA), provenite din reluarea aceluiaşi radical în cuvinte diverse sau a aceluiaşi cuvânt în forme gramaticale diferite. In limba vorbită, figurile etimologice nu au caracter de trop*, ci marchează doar o nuanţă de insistenţă - fie că sunt exprimate ca atribute (om de omenie), fie că sunt complemente interne (a cânta un cântec) - sau o nuanţă superlativă, probabil de origine cultă şi exprimată de obicei prin construcţii genitivale: Cântarea Cântărilor, la urma urmelor, minunea minunilor (L. Gâldi). Figurile etimologice sunt: antanaclaza*, cu varianta sa - diafora*, polip-totonul* - reluare a aceluiaşi cuvânt într-o altă formă flexionară; parigmenonur - reluarea aceluiaşi radical sub forma unor părţi de vorbire diferite; chiasnnd* - combinaţie între repetiţia poziţională şi cea gramaticală, întrucât funcţiile sintactice se intervertesc la reluare; parono-maza* - apropiere a două cuvinte cu aspect fonetic asemănător, uneori presupunând şi un joc REPLICĂ 439 de cuvinte. H. Lausberg deosebeşte poliptolonul de figurile etimologice, încadrând în acestea doar repetarea aceluiaşi radical (parigmenonul, de ex.). © Sub raport semantic, repetiţia poate fi: a) pur enumeraţi vă: Bate vântul, bate vântul, / Bate vântul, mişcă crângul (pop.); Bucură-te, floarea mărului, bucură-te (Blaga); b) sinonimică: A^a m-dm hotărât să fiu,! Cât voi trăi, cât voi fi viu (A. Văcărescu); şi-un suflet îi răscoli, / Cu gândul lui de-atunceari trupul lui de ieri (Pillat); c) antonimieă; Ş-în iarnă cu tine sunt toate-nfloritev / Ş-în vară* când mie şti sunt toate pierite (N.: Văcărescu); Copacii albi, copeicii negri, / Cu pene alb sperie negre / Şi frunze albe, frunze negre / Decor de doliu ■ funerar (Bacovia). ® Indiferent de forma pe care v o ia figura, funcţia stilistică a repetiţiei, în general omogenă, este de intensificare prin insistenţă / redundanţă, cu sau fără valoare superlativă evidentă. în variantele mai complicate, repetiţia poate avea drept rezultat şi o relativă ambigui-zare a textului, în special în cazul figurilor în care sensul contextual al termenului se modifică la reluare. Vezi ANAFORĂ; CLIMAX; ENUME-• RARE; EPANALEPSĂ; EPIFORĂ; PARALELISM. 2. Din perspectivă comunicativă, se distinge între repetiţia monologică - reluare a unui / unor element(e) formal(e) în cursul intervenţiei* aceluiaşi participant la interacţiunea* verbală, şi repetiţia dialogică - reluare a unui / unor elemente) formal(e) din intervenţia locutorului* precedent în intervenţia locutorului curent. Ambele tipuri de repetiţie reprezintă o caracteristică a comunicării orale*. Ele pot constitui un simplu mijloc de a câştiga timp pentru o mai bună planificare a propriei intervenţii, dar pot îndeplini şi funcţii complexe, extrem de diversificate. Este vorba despre funcţii cognitive (legate de producerea şi înţelegerea enunţurilor, precum şi de sublinierea unor aspecte esenţiale sau problematice), textuale (de creare a coeziunii între enunţuri şi intervenţii succesive, de comentare sau rezumare, de citare), stilistice (emfază, implicare emotivă), argumentative (amplificare a eficienţei şi a notelor specifice ale argumentării), conversaţionale (asigurarea progresului firesc al conversaţiei, a accesului la cuvânt sau cedarea cuvântului unui succesor), interacţionale (semnal al atenţiei şi al implicării în schimbul comunicativ, al acumulării unor informaţii, al acordului sau dezacordului, al surprinderii, mijloc de a solicita corectarea sau precizarea unor elemente din intervenţia precedentă). MM. (/); L.l.R. (2). REPLICĂ 1. Unitate minimală constitutivă a dialogului*, reprezentată de o intervenţie*' a unui participant, în anumite lucrări, termenul de replică este folosit cu referire la dialogul scris, rezervându-se pentru dialogul oral termenul de intervenţie. ® în cursul dialogului, replicile diferiţilor participanţi se succedă rapid, având, de obicei, dimensiuni relativ reduse, şi se condiţionează reciproc. Replicile pot fi verbale, neverbale (gesturi, mimică, tăcere) sau cu structură mixtă. Replicile verbale nu coincid în mod necesar cu propoziţiile sau frazele: o unitate sintactică poate fi compusă din replicile a doi emiţători* diferiţi, poate fi segmentată şi repartizată în replici diferite ale aceluiaşi emiţător sau poate fi lăsată neîncheiată (când se presupune că receptorul* poate face completarea necesară). în textul scris, există posibilităţi de a semnala natura mijloacelor de expresie folosite într-un dialog (în textul narativ, intervenţii ale naratorului sau anumite semne de punctuaţie; în textul dramatic - didascaliile*). 2. în sens restrâns, termenul desemnează numai intervenţiile care reprezintă reacţii (răspunsuri) la o intervenţie anterioară a altui participant la dialog. L.I.R. REPREZENTATIV (VOCABULAR ~) Termen propus de M. Sala şi colectivul pentru a desemna cuvintele* mai importante într-o limbă*; importanţa (sau reprezentativitatea) este apreciată după trei criterii, care nu sunt toate obligatorii, ceea ce duce Ia un număr mai mare de cuvinte în vocabularul reprezentativ (2 581 de cuvinte în vocabularul reprezentativ al limbii române). Cele trei criterii sunt: frecvenţa (apreciată după un dicţionar de frecvenţă), puterea de derivare (cuvântul din vocabularul reprezentativ trebuie să aibă minimum trei derivate) şi bogăţia semantică (cuvântul din vocabularul reprezentativ trebuie să aibă cinci sensuri, care să nu fie regionale, dialectale, învechite). Cuvintele care îndeplinesc în limba română toate cele trei criterii sunt puţine (207), fiind în general cuvinte din fondul* vechi. Cuvintele româneşti care răspund la două criterii sunt mai numeroase: uzaj 440 REROMANIZARE şi bogăţie semantică (468 cuvinte), uzaj şi putere de derivare (166); bogăţie semantică §i putere de derivare (112); Mai numeroase sunt cuvintele româneşti care satisfac un: singur criteriu: uzajul (1 Q10)i bogăţia semantică (252) şi puterea de derivare (310). Prin aplicarea flexibilă a celor trei critem, în vocabularul reprezentativ al românei sunt incluse şi neologisme: asigura; cerceta, ştiinţă, dezvolta^ funcţionar, doctor, artă, artist facultate, explozie ş.a. şi derivate** sărăcie, socoteală, înflori, adâncime, apusean ş.a. Prin criteriile utilizate pentru a determina importanţa cuvintelor, vocabularul reprezentativ este un termen echivalent îri mai mare măsură decât vocabularul fundamental* şi vocabularul (lexicul) de bază şi în mai mică măsură, cu fondul principal lexical*. AJ9V REROMANIZARE Termen introdus în lingvistica românească de S. Puşcăria pentru a desemna relatinizarea*. RESCRIERE (REGULĂ DE ~) în gramatica generativă* (vezi GRAMATlCĂg), sintagmă prin care sunt denumite regulile* componentului* de bază, cele care produc derivaţiile* sintactice, respectiv structurile de adâncime*. Se deosebesc de regulile de transformare* aparţinând componentului transformaţional*, care covertesc structuri de adâncime în structuri de suprafaţă*. Specificul regulilor de rescriere este de a se aplica unor simboluri categoriale* pe care le convertesc în alte simboluri categoriale sau în tr-o succesiune de simboluri, spre deosebire de regulile de transformare, aplicate numai succesiunilor de simboluri. Au fie forma: X -4 Y / W-Z sau X .-4 XY/ W-Z, dacă regula este condiţionată contextual (W-Z notează contextul), fie forma: X -4 Y sau X -4 XY, pentru regulile libere de context. în varianta generativă clasică (N. Chomsky, 1965), au caracteristica recursi-vităţii*, incluzând şi simboluri de tip recursiv*, simboluri aflate, în cadrul aceleiaşi reguli, la stânga şi la dreapta săgeţii, deci dominându-se pe ele însele (tipul: X -4 XY). Asigură, tehnic, caracterul generativ al gramaticii, stând la baza producerii (generării) structurilor de adâncime. (Vezi şi (COMPONENT DE) BAZA; DERIVAŢIE; GRAMATlCĂg; RECURSIV). G.P.D. RESTRICŢIE Sin.: constrângere. Vezi CONSTRÂNGERE. RETICENŢA - Figură* de gândire specifică stilului oratoric, realizată prin întreruperea bruscă a enunţului înainte ca ideea să fie complet formulată, vorbitorul / scriitorul lăsând totuşi sa se înţeleagă ceea ; ce nu a spus explicit: Căci fără să vreau, aflasemm şi eu păcătosul câte ceya din tainele călugăreşti. .. umblând vara cu băieţii după... bureţi prin părţile acele de unde prinsesem şi eu gust la călugărie,.* Ştii, ca omul cuprins de evlavie (Creangă); 11 se propose encore... Mais il est peitî-etre temps de laisser Ies commentaires - „îşi mai propune... Dar poate că e timpul să lăsăm deoparte comentariile** (Camus). De obicei, reticenţa ascunde o dificultate de exprimare (H. Lausberg) sau o formă de ironie; este apropiată de preteriţie* prin funcţia retorică şi de elipsă* sau suspensie* prin formă. Vezi ELIPSĂ; PRETER1TIE. ' > MM : \ RETORICĂ Artă şi ştiinţă a elaborării discursului în general, având funcţie primordială persuasivă, dar şi funcţie justificativă, demonstrativă ori deliberativă. Apare din Antichitate, în Sicilia sec. al V-lea î.e.n., s-a dezvoltat la Atena în sec. al IV-lea î.e.n; (Aristotel, Retorica) şi a fost preluată de oratorii din Roma antică (Cicero; Quintilian, De insti-tutione oratoria, sec. I). De la o artă / ştiinţă „de a vorbi bine1*, retorica evoluează treptat către o artă a ornârii discursului oratoric şi a „împătritei modalităţi** (quadripartita ratio) de a-1 formula (Quintilian): adăugire ( John seems to like Maiy; a”) cu adverbe modalizatoare de apreciere din construcţii impersonale: rom. este greu de convins studenţii —> studenţii sunt greu de convins; engl. it is likely that... —> John is likely to be irritating); b) ridicarea subiectului în poziţia de obiect direct, în vecinătatea unor verbe „de judecată44 şi „de percepţie44 (vezi rom. X îl consideră pe Ion cinstit; engl. He believes John to be honest). în literatura generativă se vorbeşte şi despre ridicarea cuantificatorului*, în construcţiile în care se deplasează un G(rup) N(ominal) cuprinzând un nominal şi un cuantificata- (ex. Toţi elevii par obosiţi; Fiecare carte este greu de procurat), iar pentru unele limbi şi despre ridicarea negaţiei*, referitoare la construcţiile în care negaţia nu priveşte verbul vecin, ci verbul din completivă (vezi engl. / don’t think he's coming, echivalent cu / think hes not coming). Un capitol special formează ridicarea relativului* şi a interogativului* din subordonată în fruntea întregii construcţii relative, respectiv, interogative, corespunzătoare, în engleză, ridicării grupului wh- sau, în franceză, a grupului qu-(vezi rom. Cine crezi că va reuşi?; Cartea pe care ai venit s-o cumperi...). ® în GB\ „ridicarea44 este concepută ca deplasare* a subiectului din completivă într-o poziţie mai înaltă, o poziţie nonargumentală, subiectul lăsând o urmă* în poziţia de origine (vezi rom. Eleviij par [ei obosiţi]; engl. Johfij seems [e{ to like Mary]). Deplasarea în poziţia de subiect a fost posibilă ca urmare a faptului că structura de bază impersonală presupune fie un subiect expletiv* ca în engleză sau franceză (it seems that...; ii semble que...), fie o poziţie fonetic vidă, ca în română (pare că...), ambele situaţii reprezentând poziţii nonargumentale, în care nu se atribuie rol tematic. Fiind poziţii nonargumentale, aşezarea noului component nu violează constrângerea impusă de criteriul theta-rolurilor (vezi DEPLASARE (A LUI a); THETA-ROL). G.RD. RIMĂ în formele versificate ale enunţului, identitate fonică (omofonie*) a finalelor de vers* începând cu ultima vocală accentuată şi cuprinzând toate fonemele caie îi urmează: Dat-a frunza fagului IP lisam cruce satului / Şi coadă baltacului / Că am gândul dracului / Asupra bogatului (pop.); dacă identitatea nu e perfectă, finala de vers nu se realizează ca rimă, ci ca asonantă* (necoinci-denţă în domeniul consoanelor de după vocala accentuată - gând I sfânt, cridă !zugrăvită) sau 444 RIMA (continuare) consonanţă (lipsă - de coincidenţă a vocalelor accentuate pe lângă consoane identice - pd/a/î-jen l stânjen; mână ! plină). împreună cu ritmul* şi măsura*; rima constituie un factor esenţial ul versificaţiei modeme. 1.^ Perspectiva asupra rimei este dublă: ca realitate fonologică, rima e un factor mecanic constitutiv al regulilor prozodice şi aparţine; totodată; figurilor de sunet (vezi FIGURĂ); alături de aliteraţie* şi asonanţă; ca realitate fono-semantică, rima impune însă studierea cuvintelor-rimă (Olimpia Berea); cu toate implicaţiile pe care raportul bilateral dintre cei doi termeni ai cuplului numit rimă Ie presupun: relaţiile semantice între termeni, relaţiile sin-tactico-semantice cu restul versului sau chiar cu strofa*, statutul tuturor rimelor în poezia cu formă fixă (sonet*, rondel*, gazel*). • Există o strânsă legătură între studierea rimei şi a ritmului: rima nu există în poezia latină şi greacă, ea începe să devină pertinentă în poezia medievală, când se renunţă treptat la acompaniamentul melodic, iar versul se structurează prin organizarea regulată a silabelor tonice (M. Dinu). După majoritatea autorilor* rima devine elementul structural al versului poeziei romanice în sec. al Xll-lea, realizândii-se nu numai prin omofonia ultimei vocale accentuate; dar şi a tot ce urma acestei vocale (M; Grammont). Este interesant şi faptul că numele r/we/ provine din acel al ritmului: lat. rhythmus (la bază gr. fythmos) a luat în latina medievală sensul de „vers‘\ fiind apoi aplicat la rimă pr6priu-zisă, în modul ui care ea este înţeleasă astăzi (H. Morier). IL Clasificarea rimelor se poate face în funcţie de: 1. întindere - lungimea lanţului fonetic identic constituie bogăţia şi adâncimea rimei; identitatea sonoră definitorie în rimă (lanţul care începe cu ultima vocală accentuată) nu este decât o condiţie minimă în realizarea acesteia, necesară pentru ceea ce se numeşte rimă suficientă: somn / domn, cuvântIpământ, loc/ noroc. Rimele bogate sunt rime care au mai multe sunete identice în afara celor strict necesare pentru îndeplinirea condiţiei definitorii; în această situaţie, identitatea sonoră înaintează către stânga vocalei accentuate; să se compare rări vâr, ridică / adică, mortar I portâr, băltăreţ i săltăreţ, accidental I occidentâL Bogăţia rimei nu este, însă, întotdeauna un indicativ al calităţii ei (Dinu, Berea); 2. expresia morfologică - în funcţie de clasele morfologice prin care se exprimă, rimele sunt: sincategoriale - rimează cuvinte aparţinând aceleiaşi clase morfologice* heterocategoriale - rimează cuvinte aparţinând la clase morfologice diferite şi compuse •- rimează un cuvânt cu un ansamblu de două / trei cuvinte; ex; în I. Funeriu: a) rime sincategoriale (sau categoriale); substantive {mâtidruWţă ! cosiţă, pămâ'ntul! vâ'titul), adjective {frumos / duiâs)r verbe (yVnă ! suspi'năp. creste! înfloreşte) etc; ;• b) rimeheterocategoriale m (sau noncategoriale): substantiv / adjectiv (turn hunăI semnă);substantiv7;verb {poveste! este), substantiv / adverb {lăudă! cumva), verb/ pro^ nume {zăreâ / eâ). Funeriu a realizat o statistică a frecvenţei evolutive/involutive a celor două; categorii de rime, demonstrând creşterea nume- ; rică a rimelor heterocategoriale, mai expresive;; în defavoarea celor sincategoriale: Rime Rime sincategoriale heterocategoriale Heliade 62% 38% Alecsandri 61% 39% Eminescu 42% 58% Barbu 40% 60% Arghezi 40% 60% Inovaţia se plasează în momentul poeziei lui Eminescu, după care - cel puţin statistic - situaţia rimei se dovedeşte relativ staţionară; c) rime compuse - rezultă, la unul dintre termenii cuplului, din adăugarea unei forme pronominale neaccentuate pe lângă un verb de care se leagă sintactic {iâtă-U Tatăl, arât-o I adorăto, consâ-cră-mi / lâcrămi, si'ne-mi li'nemi, Correggio I înţelege-o), din legarea verbului copulativ în formă prescurtată de cuvântul precedent {nă-s I răpus, ies I ce-s, mi-i I statui) sau din inversarea formelor verbale analitice (Ti'sa / plânsu-mi -sa, du-te I urate). • Prin definiţie încadrată într-un cuplu paradigmatic, rima tinde să se încadreze şi contextului, devenind sintagmatică; procesul de sintagmatizare a rimei se accentuează în epoca modernă (O. Berea), concretizându-se sub forma unor virtuale relaţii sintactice între constituenţii cupulului: subiect / predicat, {săfi'e / stafi e), predicat / complement {moarte I să poarte, aproâ-pe / ne-ngroâpe); 3. structura metrică - determină următoarele categorii de rime, în funcţie de poziţia silabei pe care cade accentul (ex. în Funeriu): A) masculine (sau oxitone) rime monosilabice în care accentul cade pe ultima silabă: nemuritor / dătător, prâ'zi l lăzi, roţi / poţi, stâng I plângt RIMA (continuare) 445 ţ-unip i scump; sunt rime majoritar terminate în consoană, excepţie făcând doar cuvintele termi- V. nate în diftong / vocală acentuat(ă): venea / avea, S: răsâi / bălâi, mei I femei, potai I tai; B) feminine -rime în care accentul cade pe penultima silabă " sau pe oricare dintre silabele precedente ultimei silabe; pot fi: a) paroxitone - rime bisilabice, în Secare accentul se află pe penultima: lumi hă / bi-'t|t; fzdntThă, exilâiâl curăţă, licoârea / privighetoâ-.ţlff^reat fyptâ (sau dăctilice, întrucât v v) - rime trisilabice, care accentul Cade pe prima dintre cele trei si-Hv labe: gândurile/pământurilemâlurile/ vălurile. 4- succesiunea în strofă (arbitrar, se ia în consideraţie catrenul*) - dă naştere următoarelor tipuri de rimă: a) alăturate - aabb: bobului / codrului I sfârşeşte / se lungeşte; b) încrucişate - abab: poveşti i niciodată / împărăteşti i fată; c) îmbrăţişate ~ abba; Veneţii i baluri / portaluri I păreţii; d) monorima - aaaa: clocotici I voinici I pe-aici i poteci; 5, corectitudinea - din acest punct de vedere, rimele sunt: a) perfecte - conform definiţiei, sunt rime cu identitatea sonoră începând cel puţin cu ultima vocală accentuată şi b) imperfecte — rezultate ale unei aproximări sonore, după vocala accentuată identică urmând o serie de sunete întrucâtva diferite; se numesc asonan-: ţe*: mărgărint / anotimp, umbră I undă; dânsa / aprinsă (consonanţă); 6. factori semantici - se ăpoate stabili o relaţie de sens între cuvintele din firmă, fie pentru că acestea au sensuri apropiate - l ori se încadrează în aceeaşi sferă semantică, fie § pentru că sensurile lor sunt diferite ori chiar ilopuse. Sensurile diverse ale cuvintelor din rimă ^sporesc efectul acesteia, rimele antonimice fiind fmai expresive decât atunci când rimează cuvinte f / cu sensuri apropiate (Dinu); a) în prima categorie intră rime banale; de ex. generalizarea diminuti-1 vuluiîn rimă, model preluat din poezia populară: fiDe-aş avea o mândruliţă / Cu flori galbene-n cosiţă, / Cu flori roşii pe guriţa (Alecsandri); cel mai adesea nu se repetă însă şi forma gramatical-# derivativă a cuvintelor, ci se realizează doar o apropiere semantică între termenii rimei, ajun-gându-se uneori până la rime sinonime: Roz-alb-auroră, cu bucle de aur / Sclipinde-n rubin, / Revarsă din ochii-i de lacrimi tezaur / Pe-al florilor sân (Eminescu); în văzduhul diafan / Ca un punct aerian (Topîrceanu); b) rimele mai expresive semantic cuplează cuvinte cu sensuri diferite / opuse - rimele antonime: cer!piper, interlopă i popă, lapte I noapte, soare I ninsoare, sfârşit / infinit (Topîrceanu); o strofa întreagă sau un distih-refren* pot cumula rime semantice (Dinu): Atârnând de bolta goală / Ca un uger de catran / Unde pruncii lui Satan / Vin plângând, să sugă smoală (Topîrceanu); Unda îngroape-Ie, / Valul dezgroape-Ie (Blaga). III. Expresivitatea stilistică a rimei nu este independentă de contextul versului întreg, astfel încât valori absolute ale rimei sunt greu de stabilit (L. Gâldi). în general, în română rimele feminine sunt mai des utilizate decât cele masculine şi aceasta pentru că variantele feminine sunt mai muzicale (vocalice) şi mai întinse din punctul de vedere al corpului rimei (vezi supra 3B), dar şi pentru că accentul natural în limba română cade adesea pe penultima silabă, cuvintele fiind majoritar paroxitone (ceea ce face ca ultima să rămână neaccentuată). Nu se poate însă vorbi de uniformitate în alegerea rimei, dat fiind faptul că alternanţa rimelor feminine cu cele masculine există atât în poezia populară (unde octosilabul* trohaic* poate alterna cu heptasilabul* trohaic, ceea ce presupune schimbarea rimei feminine cu cea masculină într-un cuplu de două versuri), cât şi în poezia cultă, încă din primele faze ale romantismului: Tăcere este totul şi nemişcare pli nă; / Incântec sau descântec pe lume s-a lăsat; /Nici frunza nu se mişcă, nici vântul nu suspi nă / Şi apele dorm duse şi morile au stat (Heiiade). Secvenţa de rime exclusiv feminine este mai rară şi considerată mai muzicală decât alternarea; a fost utilizată în simbolism: Sub luna plfnă, / cu farmecul ce-n jos se lăsă. / Oricare coperiş de casă / E haltă de lumi'nă (Macedonski). Rimele masculine, în schimb, cu ultima silabă accentuată, prelungesc pauza* metrică şi au un caracter elegiac (L. Gâldi): Din valurile vremii, iubita mea, răsâi / Cu braţele de mar mur, cu părul lung, bălâi; O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi / Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi (Eminescu). o ~ interioară Rimă realizată la cezură, îndeplinind - cu excepţia poziţiei în vers - toate condiţiile rimei; se amplifică, astfel, melodicitatea textului, căci în două versuri rimate, de ex., apar nu două rime, ci trei: linele, colinele /strâng de sus luminile (Blaga). în sens larg, se poate interpreta ca rimă interioară orice revenire a fonemelor din rimă în corpul Versului, chiar dacă reluarea nu se situează la cezură*: Răsai asupra mea, lumfnă lfnă; Şi eu astfel mă 446 RITM uit din jeţ pe gâ'nduri; / Visez la basmul vechi al zânei Docilii I în jiiru-mi ceaţa creşte râ'n-duri-râ'nduri (Eminescu); vezi şi ALITERAŢIE. • r ecou sau concentrică Rimă cu aspect fonetic perfect asemănător; această asemănare poate privi două cuvinte omonime sau acelaşi cuvânt reluat în rimă; conform acestei distincţii, rimele-ecou sunt: a) omonimice: Se-aşterne bruma peste vii. I De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii? (Emi-nescu) - pluralul substantivului vie rimează cu pers: a Il-aa indicativului prezent de la verbul a veni. Efectul rimelor-ecou este cu atât mai puternic, cu cât - de cele mai multe ori - ele sunt totodată rime heterocategoriale: Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri (...) / Să stai visând la foc, de somn să picuri (Eminescu) -substantiv / verb la conjunctiv; b) identice - rime realizate prin reluarea aceluiaşi cuvânt: Eu te-am iubit îmi pare-un veac, tu nici măcar din când în când / Şi nici n-ai vrut să alinezi al meu amor din când în când; Când te doresc, eu cânt în-cet-încet / Plec capul la pământ încet-încet /Şi glasul meu răsună tânguios i Ca tristrul glas de vânt, Incet-înceţ (Eminescu); c) incorporate -rime care cuprind în întregime cuvântul cu care rimează: crâtalină / alină, ochii / rochii / Dochii (Eminescu), Antile / mantile, eline / manue line, Kidd / tfejchid (Barbu). Raritatea şi expresivitatea rimei interioare se combină cu perspectiva semantică în perceperea rimei, atunci când ea e privită în contextul versului / strofei întregi (vezi 6): „Vis al galeşei Floride şi-al ostroavelor Antile", / Orchidee! nu eşti însăşi arta marelui Matei; / Cu a selbelor cădere în corole şi mantile, / Sau cu Auzii albi, în funduri, ca o moarte de Protei?" (Barbu). IV. Ca şi ritmul, rima există ca procedeu de fixare a anumitor expresii* în limba vorbită, de unde au fost preluate şi eventual îmbogăţite de unii scriitori (I. Iordan): feciori de ghindă, fătaţi în tindă; a tunat şi i-a adunat; de la vlădică până la opincă; dacă n-ai carte, n-ai parte; fitga-i ruşinoasă, da-i sănătoasă; nici o faptă fără plată; la vale cu poprele şi la deal cu opintele (Creangă); mănâncă pe datorie, bea pe veresie; când am mirosit ceva, cumva; cai verzi pe pereţi (Caragiale). Aceste formule cuprind adesea, pe lângă ritm şi rimă, aliteraţii sau consonanţe; de voie, de nevoie; multe şi mărunte; vrând-nevrând; că vodă prin lobodă. RITM în sens larg, orice formă de periodicitate percepută (P. Servien), reluare mai mult sau mai puţin regulată a unui reper constant, indiferent de natura acestuia; în succesiunea discursului*, revenire; periodică, la intervale sensibil egale, a unui element determinat. Ritmurile sunt (H. Morier): naturale (ale elementelor cosmice); fiziologice - situate probabil la originea ritmului (ale fenomenelor fiziologice umane sau animale) şi artificiale (ale muzicii şi ale poeziei). în poezia antică, ritmul rezulta din repartizarea silabelor lungi şi/sau scurte în picioare* metrice; în poezia modernă după dispariţia acompaniamentului muzical (din epoca medievală), elementul primordial şi definitoriu în alcătuirea ritmului poetic rămâne dispunerea accentului* de intensitate în economia versului; în versificaţia modernă, un rol important îl are şi stabilirea unor determinante raporturi între unităţile sintactice şi cele metrice (obiect de studiu al sintaxei poetice). • în textul literar, pot fi identificate două surse de provenienţă a ritmului, care determină două tipuri fundamentale de ritmuri: 1. sintactice, provenite din recurenţe de natură sintactică, existente atât în poezie, cât şi în proză şi 2. tonice-prezente în special în poezie şi bazate în general pe distribuţia regulată a silabelor accentuate şi atone; ritmurile tonice se află în dependenţă de anumite unităţi de versificaţie: accente, cezură*, pauze* la intervale sensibil regulate, sunete identice sau asemănătoare la sfârşitul versurilor (vezi RIMA), uneori aliteraţii* etc.; la acestea se adaugă 3. ritmurile aritmetice, în care regularităţile provin din numărul unităţilor sonore avute în vedere (se ia în consideraţie, ca unitate minimă, silaba*); ritmurile aritmetice sunt prezente în poezie sub forma măsurii*, iar în proză constituie un element definitoriu pentru proza poetică în general şi pentru specia poemului în proză în particular. 1. Ritmul sintactic dă naştere doar la forme incipiente, potenţiale, de ritm. Provine din numeroasele realizări ale repetiţiei*, începând cu simpla enumerare* şi terminând cu variatele realizări poziţionale ale paralelismului* (anafora*, epifora*, anadiploza*, epanadiploza*, chiasmuT): Tufitseseşi altariul rudirei crivăţului cu pustia, a bărbăţiei cu mintea, a slobozeniei cu puterea (Russo); O, cine eşti? îmi spune, de ce mă prinzi în braţe. / De ce zâmbirea lină e-amor şi e dulceaţă? / De ce cuvântul buzei e lamură de miere? / De ce-mi întinzi tu gura, când MM. RITM (continuare) 447 sufletu-mi te cere? (Eminescu); După marginea curbă a mării, unde se închide orizontul, acolo unde încep apele albastre ale Bosforului, e o altă . lume şi tu de acolo ai venit. Multe lucruri ciudate ce dorm în sufletul meu de acolo mi le-ai V: adus. Nostalgia ce o resimt în faţa marilor ape, când; văd o pânză albă, fâlfâind ca o aripă de W:lalbatros, de \ii tine trebuie să-mi vie. îngustele WScdiceţcu şirul for de vâslaşi, plecaţi pe rame, de farmecă. De după marginea curbă a late te de marrn oră cob oară cu ^0eptele ldr până în valuri, de acolo, ca valurile ; - aceste ce călătoresc şi murmură necurmat, \mi vin amintirile (Ârighei). 2. Ritmul tonic este un ritm calitativ (în opoziţie cu cel cantitativ al Versificaţiei antice), specific fazelor modeme din dezvoltarea poeziei, şi are ca unitate ritmică silaba» Proprie ritmului tonic este succesiunea regulată a silabelor accentuate şi neaccentuate, combinate într-o unitate compusă de versificaţie, piciorul*. (Ritmul cantitativ, propriu poeziei latine şi greceşti, de ex., avea la bază o altă unitate minimală - mora\ echivalând cu o silabă scurtă; ' silaba lungă dura două more.) în versificaţia calitativă, nu mai interesează timpul necesar pronunţării silabei, ci calitatea acesteia de a fi sau nii accentuată; mora dispare, astfel, ca unitate de măsură, iar succesiunea accentelor determină gruparea silabelor în diferite tipuri de picioare matrice. ® în versul românesc, măsura* ritmică poale fi formată din 2, 3, 4 (rar 5, 6) silabe; în consecinţă ritmurile pot fi: a) binare: ritmul tmfiaic - unitatea metrică este troheul* (- v): Cântă, Gruio, nu te teme (- v/- v/-v/-v/) (pop); . hi bordei, pe masa-ntinsă, doarme astăzi Lae Chiorul (v v/ - v/ -v/ -v/ -v/ - v/ - v/ - v) (Goga); Morţi în crucea nopţii? Nu cred (- v/-V/ -v/ -v) (Arghezi); ritmul iambic — unitatea metrică este iambul* /v -): Iubită dulce, o, mă flăsă (v-/v-/v-/v -v) (Eminescu); Clipire-nchisă-ntre suspine (v - / v - / vv / v-v) * / (Macedonski); b) ternare: ritmul dactilic -unitatea metrică este dactilul* (-v v): Viforul bubuie, zboară (-v v/ -v v/-v) (Heliade); Soa-rele, lacrima domnului l Cade în mările somnului (-v v/-vv/-vv/-vv/-vv/-vv) (Blaga); ritmul anapestic^ (antidactilic) - are la bază un anapest* (v v-); într-o lume de neguri (v v - / v v - v) (Eminescu); ritmul amfibrahic - bazat pe un amfibrah* (v - v); Din marginea lumii a nopţii regină (v - v/ v - v/v - v) (Alecsandri); Nimicul zăcea-n agonie (v - v/ v - v / v - v) (Blaga); ritmul eretic - bazat pe unitatea eretică (- v -): Să-mi fie somnul lin (v - v - v -) (Eminescu); c) ritmurile cuaternare I peonice — constituite din unităţi ritmice de patru silabe: peon* l (-vvv): Vânturile, valurile (~~vvv/ -vvv) (Eminescu), peon ÎI (v - vv): Okeanos se plânge pe canaluri (v - vv/v - vv/v - v) - id.; peon III (vv-v): Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate (vv - v/vv - v/vv - v/vv - v) (Alexandrescu); peon IV (vvv-): Şi de-ai putut să mă arunci (vvv—/vvv—) (Conachi); Pe lucitoarele cărări (vvv-/vyv-) (Eminescu). în aceeaşi categorie se înscrie şi ritmul coriambic, în componenţa căruia intră un coriamb (-vv—), picior reductibil la un troheu şi un iamb: Sara pe deal buciumul suna cu jale(- vv -/- vv/- vv /-v) (Eminescu); d) din cinci silabe este alcătuit ritmul mesomacru (vvv - v), extrem de rar utilizat în poezia românească: Pe-un prund de oseminte (v - / vvv - v) (Blaga); e) ritmul senar, de asemenea foarte rar, rezultă din unităţi metrice de şase silabe (v v v - v v), este o dezvoltare prin adăugarea unei silabe în plus a ritmului mesomacru: Privea în zare cum pe mări ( v v v - v v/v-) (Eminescu). 3. Ritmurile aritmetice sunt regularităţi definitorii ale poeziei; având în vedere numărul de unităţi ritmice, ele se suprapun în text cu măsura* şi reprezintă o cerinţă obligatorie a versului tradiţional. Mai semnificativă este identificarea în proză a acestui tip de periodicitate fonetică, întrucât ea coincide cu apariţia speciei intermediare cunoscută sub numele de proză poetică: Somn lung, somn greu, somn fără vise (Petică) - 2 + 2 + 5; O, notele triste, o, madona părăsită, o, cântecul uitat (id.) - 6 + 8 + 6; şi clopotele, clopotele acelea care în oraşul tăcut al laşilor întovărăşesc toate împrejurările vieţii, clopote pentru viaţă şi clpote pentru moarte, clopote pentru dureri şi clopote pentru bucurii (Anghel) - 3 + 4, 3 + 4, 3 + 4, 3 + 5. Regularitatea care dă naştere ritmurilor aritmetice se află în strictă dependenţă de structurile sintactice recurente. ® ** al vorbirii Formă de ordonare, câteodată simetrică, a elementelor cursului vorbirii; ritmul vorbirii se realizează din combinarea succesiunii silabelor accentuate / neaccentuate cu aliteraţia, cu rima sau cu asonanţa, în formule mai mult sau mai puţin fixe: am ales pân-am cules; cu căţel, cu purcel; marea cu sarea; sfară-n ţară; din ţânţar armăsar; a face hai de necaz. MM. 448 RITMICi-Ă Ritmic,-Ă Redresare r Vezi SUBSTITUIRE. R9L 1. în terminologia lui D.T. Langendoen (1970) şi în întreaga şcoală americană; denumeşte relaţiile semantice în care se angajează participanţii la acţiune sau stare sau; altfel spus, ftincţiile semantice îndeplinite de nominale în raport cu predicatul. Concepţia rolurilor pe care predicatul şi Ie asociază apare în măi multe teorii lingvistice, variaţiile terminologice marcând deplasăiea de la o teorie la alta, precum şi interferenţa acestora: sintagma rol cictanţial aminteşte de actanţii* lui L. Tesniere; rol cazual (sau, simplu, cai*) trimite la cazurile fillmoriene (vezi CAZ{I), iar rol tematic (sau theta-rol), la teoria theta*-rolurilor din GB\ • Fără a exista un consens asupra numărului de roluri, a denumirii şi definiţiei fiecăruia, sunt recunoscute roluri ca: agent* (actor), pacient* (obiectiv sau temă), instrument*, locativ*. Pe lângă rolurile simple, corespunzătoare situaţiilor în care relaţia semantică nominal - predicat este neambiguă, s-au propus şi roluri multiple (vezi Langendoen), pentru cazurile în care acelaşi nominal, în raport cu acelaşi predicat, poate primi două interpretări (vezi ex.: Ion bate cuiul cu ciocanul, unde nominalul cuiul poate fi interpretat ca obiect afectat de acţiune, deci ca pacient, dar şi ca locativ, specificând locul unde acţionează bătaia ciocanului, situaţie rezolvată prin introducerea rolului multiplu pacient/locativ. • Structură de ^uri Circulă, în funcţie de teorie şi de autor, şi sub denumirea de schemălgrilă!configuraţie actanţialâ (carnală, tematică, argumentală)i specificând, pentru fiecare predicat, numărul de actanţi (sau de argumente sau de nominale) pe care le primeşte şi rolul semantic al fiecăruia. Reprezintă informaţia semantică procurată de fiecare predicat în legătură cu vecinătăţile sale, informaţie cuprinsă obligatoriu în lexicon* (vezi şi (STRUCTURĂ) ARGUMENTALĂ; CONFIGURAŢIE, LEXICON). 9 în concepţia lui Gh. J. Fillmore şi D.T. Langendoen, aşezarea rolurilor în poziţii* sintactice de suprafaţă, de tipul subiect, obiect direct etc., revine regulilor de transformare*. Există reguli particulare de actualizare sintactică a rolurilor, specifice fiecărui predicat şi fiecărei limbi, de tipul: în limba română, pentru verbele de senzaţie fizică, experimentatorul se actualizează ca obiect indirect în dativ, iar în franceză, ca subiecţii (compară: rom. mi-e foame, fr. j9 ai faini). Ele se | adaugă regulilor generale, de tipul; a) Dacă unit agent este exprimat în structura de suprafaţă; el|f| devine subiect* în construcţiile active, şi obiedt; J prepoziţional, în cele pasive (ex;! Ion citeştefz lecţia vSi Lecţia este citită delori); b) Dacă un t agent nu este exprimat, dar există un instru-|:f| mental; acesta trebuie să devină subiect (ex;:i| Microfonul amplifică vocea); c) Dacă nici agehS|§ tnl; nici instrumentalul nu sunt exprimate? îrtâ suprafaţă, atunci pacientul devine subiect (ex;: § Profitulse dublează; Fântânile seacă; vezi şi f (VERB) ERGATIV). a GB* preia concepţia > rolurilor pe care predicatele şi le asociază, elaborând, într-un modul* special, o amplă teorie a theta-rolurilor (vezi GRAMATICĂ^; THETA-ROL). a - narativ (vezi NARATIV,-A). Vezi şi ACTANT; ARGUMENT; CAZjj. 2. Termen împrumutat din sociologie. Desemnează un mod de acţiune posibil în cadrul unei comunităţi*, presupunând drepturi şi obligaţii reciproce implicit identificate şi acceptate de membrii acesteia. Rolurile se caracterizează prin indici perceptuali (atribute), constând în diacritice (etichetă, îmbrăcăminte, o anumită gestică, dar şi un anumit comportament verbal), şi prin nume, a căror menţiune oferă informaţii prealabile asupra comportamentului aşteptat. Unele diacritice sunt relevante pentru perceperea rolului de către membrii comunităţii, altele nu schimbă această percepere, având caracter periferic. într-o comunitate se pot recunoaşte roluri ca: tată, preot, profesor, student, vânzător etc. Totalitatea rolurilor care funcţionează într-o comunitate constituie matricea de comunicare a acesteia. Fiecare rol se actualizează într-o anumită situaţie* de comunicare. Identificarea relaţiei de rol pe care o stabilesc la un moment dat este, pentru membrii unei comunităţi, parte a nucleului unic de norme şi de comportamente care delimitează acea comunitate. Realizarea unei asemenea identificări este reflectată de variaţia adecvată a modului de exprimare al unui individ (vezi SCHIMBARE DE COD). Relaţiile de rol se manifestă fie în cadrul unor interacţiuni tran- I zacţionale, care reclamă sublinierea continuă a | drepturilor şi obligaţiilor reciproce ale parte- ; neţilor, fie în cadrul interacţiunii personale, care, | de obicei, nu implică o astfel de cerinţă. Tipul de | interacţiune, ca şi tipul de comunitate favorizează ^ RONDEL 449 fie compartimentarea rolurilor (interacţiunile tranzacţionale, comunităţile tradiţionale), fie fluiditatea acestora (interacţiunile personale, comunităţile modeme). G.P.D. (1);LJ.R. (2). IRONDEL fHorină fixă de construcţie a unui poem; rondelul Ieste alcătuit din 13 versuri, grupate în 3 strofe (2 tfSatrene* şi ultima de 5 versuri), are 2 rime şi se lelefineşte prin reluarea unor versuri în maniera Sîeffenului*: primele 2 revin la mijlocul textului fy(v. 1-2 din prima strofă = v. 7-8 în strofa a doua), apoi doar primul vers reapare la sfârşitul , poemului (v.l = v.13). Secvenţa rimelor este, în catrene, abbci i abab, iar în ultima strofă abbaa: 1 în crini e beţia cea rară a 2 Sunt albi, delicaţi, subţiratici - b 3 Potirele lor au fanatici - b 4 Argint din a soarelui pară. a 5 Deşit când atinşi sunt de vară, a 6 Mor pâlcuri, sau mor singuratici, b 7 în crini e beţia cea rară: a 8 Sunt albi, delicaţi, subţiratici. b 9 în moartele vremi, mâ-mbătară, a 10 Când fragezi, şi primăvărateci, b 11 în ei mă sorbiră, extatici, b 12 Şi pe aripi de rai mă purtară. a 13 în crini e beţia cea rară a (Macedonski) Pentru utilizarea rondelului în literatura română, volumul lui AL Macedonski Poema rondelurilor ^constituie exemplul cel mai semnificativ. MM. ROSTIRE Vezi PRONUNŢARE. ROTACISM y Fenomen de transformare a unei consoane în [r], în anumite condiţii contextuale. în fonetica istorică a limbii latine, de exemplu, prin rotacism se y desemnează trecerea lui [s] intervocalic (pronunţat sonor, ca [z]) Ia [r], în formele de infinitiv: *amase jjamaze] > amare. în dialectologia italiană, se vorbeşte despre rotacismul lui [1] intervocalic (cf. milanez gora vs. it. Iii. go\a; în Latium, tawara vs. ;it. lit. tavo\a etc. în lingvistica românească se distinge, de obicei, între rotacism şi rotacizare*. Termenul de rotacism desemnează transformarea lui [n] intervocalic în [r], în cuvintele de origine latină. Fenomenul are caracter dialectal. în limba veche, a fost atestat în textele provenite din jumătatea nordică a teritoriului dacoromân; actualmente, se află în vădit regres (înregistrat sporadic numai în ţara Moţilor şi în nordul Crişanei, în vorbirea femeilor şi a vârstnicilor). Este specific istroromânei. în română, rotacismul a fost diferit datat de specialişti, fiind considerat fenomen de substrat (pe baza similarităţilor cu albaneza), inovaţie regională din epoca română comună (încheiată în momentul exercitării influenţei slave), dar şi inovaţie posterioară românei comune, cu evoluţie independentă în ariile în care a fost înregistrată. Cercetările mai noi pun fenomenul în legătură cu menţinerea din latina târzie a corelaţiei de forţă în seria sonantelor, în româna comună, [n] intervocalic, în cuvintele latine, a devenit o consoană slabă, ceea ce a favorizat rotacismul (în cuvintele slave sau de alte origini, [n] a avut tratamentul unei consoane forte şi în poziţie inter-vocalică). Rotacismul este un fenomen complex, produs în mai multe etape, corelat cu procesul nazalizării* vocalei precedente. A. Avram distinge faza de prerotacism (caracterizată prin debilitarea lui [n] intervocalic şi nazalizarea vocalei precedente: [lună]), prima fază a fenomenului (nazala debilitată se transformă în vibrantă, iar nazalitatea vocalei precedente se menţine: [lură]), şi ultima fază (caracterizată prin denazalizarea vocalei precedente: [Iură]). LJ.R. ROTACIZARE în fonetica istorică a limbii române, termenul desemnează transformarea lui [1] în [r] în poziţie intervocalică, în cuvintele de origine latină (lat. so\em > rom. soare, lat. mo\a > rom. moară, lat, gu\a > rom. gură etc.). O transformare similară ca rezultat se înregistrează regional şi în alte limbi romanice, de ex., în italiană, unde [r] poate corespunde însă atât unui [1] simplu din latină, cât şi unui [11] în poziţie intervocalică (vezi şi ROTACISM). Spre deosebire de celelalte limbi romanice, în care această transformare constituie o inovaţie dialectală, în română ea are statutul unei legi* fonetice specifice. Aceasta justifică distincţia terminologică între rotacizare şi rotacism*, utilizată numai în lingvistica românească. 450 ROTACIZARE în descrierile altor limbi, se foloseşte numai termenul rotacisim • Rotacizarea se explică prin menţinerea în româna comună a opoziţiei de forţă din latina târzie* în seria sonantelor dentale: [1] simplu intervocalic a avut tratamentul unei consoane slabe (spre deosebire de [11]* tratat ca un [1] forte);,Absenţa fenomenului din cuvintele de origine slavă; nu dovedeşte încheierea sa înaintea exercitării acestei influenţe - aşa cum s-j susţinut în lingvistica mai veche ci numa faptul că [1] slav a fost tratat ca un [l] forte. Lips; atestărilor modificării în discuţie în documentele literare sau epigrafice latine de pe teritoriu! daco-moesian permite datarea acesteia după sec al VI-iea. :llr s 1§SABIR Şv'liimbă vehiculară (nori-materriă), cu o structură ^mixtă, extrem de simplificată, servind ca mijloc d'de comunicare cu funcţii foarte restrânse, îndeosebi în porturile de la Marea Mediterană. în perioada contemporană, sabirurile sunt practic ieşite din uz. Se deosebesc de pidginuri* mai ales prin sursele foarte diverse ale vocabularului: franceză, provensală, spaniolă, catalană, italiană, greacă, arabă, turcă, prin numărul foarte redus de domenii semantice reprezentate (comerţ, navigaţie) şi printr-o structură gramaticală rudimentară (câteva reguli de combinare a cuvintelor). Sin. lingua franca. LJ.R. SATELIT în terminologia funcţionalismului* francez (A. Martinet), tip de monem* care cere obligatoriu prezenţa altui monem, numit nucleu*, sau, altfel spus, este termenul suprimabil al unei sin-., tagme endocentrice’; sin. cu modificator\ determinant facultativ*. în cele mai multe apariţii ale lor, circumstanţialele* au, în raport cu regentul*, statutul de sateliţi, fiind determinanţi suprimabili. Vezi şi FACULTATIV p MODIFICATOR. G.P.D. SATEM Grup de limbi indo-europene incluzând indo-iraniana, armeana, balto-slava etc., situate în aria . estică a acestui domeniu lingvistic. Spre deosebire de limbile din grupul centurn*, limbile satem se caracterizează prin fricatizarea oclusivelor pa-m latale [Y, g'] şi prin pierderea apendicelui labio-V vel ar al oclusivelor [kw, gw]. Numele grupului ;;; este dat după cel al numeralului „sută“ în avestică. LJ.R. SATURAŢIA r Termen împrumutat din chimie, o dală cu valenţă*, pentru a sugera, după modelul caracteristicilor de combinare a atomilor, posibilitatea ca unele legături (combinaţii sintactice) să rămână libere (nesatisfăcute sau neactualizate) într-un enunţ dat, dar să fie satisfăcute (actualizate) în alte enunţuri. Se numeşte saturată o valenţă a unui cuvânt dacă o legătură sintactică a acestuia este satisfăcută prin actualizarea (exprimarea) determinantului şi nesaturată dacă legătura sintactică nu se actualizează în enunţul considerat, determinantul rămânând neexprimat. Dintr-o perspectivă logico-semantică, actantul’ / argumentul* este saturat în momentul în care predicatul’ are argumentul (căruia i-a atribuit şi rolul’ tematic) exprimat. Saturarea unei legături sintactice înseamnă trecerea de la o disponibilitate (virtualitate) de combinare, existentă inerent în matricea* sintactico-semantică a oricărui predicat, la actualizarea (lexicalizarea) ei, prin exprimarea complementului. Propoziţiile: Ion citeşte ziarul şi Ion citeşte cu plăcere se disting prin saturarea vs. nesaturarea valenţei de acuzativ (vezi şi VALENŢĂ; ABSOLUT,) sau, din altă perspectivă, prin saturarea vs. nesaturarea argumentului intern (vezi şi ARGUMENT). De saturarea sau nesaturarea unui predicat este responsabil predicatul însuşi, trăsătura fiind specificată în lexicon*. în plan strict sintactic, distincţiei saturat / nesaturat îi corespunde distincţia (determinant) obligatoriu* vs. facultativ*. Unele predicate acceptă nesaturarea complementelor (a valenţelor), deci determinanţi suprimabili, iar altele nu admit determinaţi suprimabili, ci numai determinanţi obligatorii. ® în GB\ se vorbeşte despre saturarea structurii argumentate şi tematice a itemilor lexicali în sintaxă, saturare asigurată, pe de o parte, prin criteriul theta-rolurilor’, iar, pe de alta, prin principiul proiecţiei*. Criteriul theta-rolurilor, postulând faptul că fiecărui argument i se atribuie un singur rol tematic şi că fiecare rol tematic este atribuit unui singur argument, evită încărcarea unui argument cu mai multe theta-roluri, precum şi prezenţa unui 452 SCHEMA argumentfără a fi primit şi rol tematic. Principiul proiecţiei asigură; prin mecanismul categoriilor vide*, păstrarea intactă (deci saturată), la oricare nivel de reprezentare; a structurii argumentale şi tematice originare a itemilor lexicali (vezi PROIECŢII^ ; TOHTA-ROL) SCHEMĂ 1. sintăctică; ractanţială / argumentată Convenţie de prezentare grafică; aparţinând unei şcoli lingvistice, unui tip de gramatică, unui lingvist, alcătuită din simboluri, linii, litere şi cifre, utilizată pentru marcarea organizării sintactice şi sintactico-semantice a propoziţiilor şi frazelor, a) în schemele de tradiţie didactică, liniile din plan vertical marchează subordonarea, legând termenul regent, aflat la un nivel superior în schemă, de termenul subordonat, aşezat la nivelul imediat inferior, iar liniile orizontale marchează relaţiile de coordonare. De ex., frazei: Cine doreştej / să obţină rezultate bune2 I şi să dobândească o pregătire de înalt nivel3 / trebuie4 / să acorde atenţie studiului din prima zi de şcoa-lâ.51 îi corespunde schema sintactică următoare: 3 CD unde simbolurile S şi CD semnifică propoziţia subiectivă, respectiv completiva directă, b) Gramaticile modeme introduc schemele actanţiale (sau argumentale), diferite ca formă şi cu obiective diferite de la o şcoală la alta, de la un cercetător la altul. ChJ. Fillmore, de ex., înregistrează organizarea cazual-semantică a propoziţiilor (vezi şi CAZn) în scheme de tipul: [- O (I) (Â)], [- D (I) (A)], unde O, I, A, D semnifică actanţiiV cazurile obiectiv*, instrument(al)* agent*, dativ*, parantezele rotunde indică posibilitatea absenţei unui actant din structurile superficiale, iar semnul X, posibilitatea alegerii fie a lui I, fie a Iui A, fie, coocurent, a amândurora. G. Lazard (1994) înregistrează schematic structurile actanţiale tipologice ale limbilor, având, pentru verbele monovalente (deci cu un singur actant), forme ca: N0 V0 creolă, chineză, dyirbal; Nj V0 birmâneză, drehu; N0 Vn; latină, franceză, persană, avară; % Vn t>aţ etCi/'>\:'■ ' unde Nj semnifică actantul marcat printr-un indice actahţial (caz, topică, postpoziţie etc.), iar Nq, pe cel lipsit de marcă actanţială; Vn semni^ fică verbul care poartă un indice coreferenţial cu actantul (este deci acordat), iar Vo, pe cel care nu poartă acest indice etc. (Vezi şi ARBORE; PARANTEZĂ2; STEMĂ). 2. - lingvistică în terminologia lui L. Hjelmslev, corespunde limbii* saussuriene sau sistemului*, opunându-se vorbirii* sau uzului lingvistic (vezi LIMBĂ; SISTEM). G.P.D. SCHIMB în modelul conversaţional integrativ al lui W. Edmondson, unitate minimală a interacţiunii sociale, definită ca succesiune de mişcări* performate de interlocutori diferiţi şi aflate în raporturi de relevanţă secvenţială. Este o unitate „închisă'*, care produce un rezultat. Iniţierea unui schimb este marcată prin producerea unei mişcări de Ofertăi iar încheierea - prin producerea unei mişcări de Satisfacere (vezi MIŞCARE). Tipul cel mai simplu de structură a unui schimb, caracterizat prin succesiunea Ofertă-Satisfacere, este ilustrat prin perechile de adiacentă*. Structură schimbului se complică însă dacă interlocutorul produce, după mişcarea de Oferiă, o mişcare de Respingere. Iniţiatorul schimbului poate răspunde printr-o mişcare de Satisfacere, care echivalează cu retragerea ofertei şi, în acest caz, rezultatul schimbului este negativ. Este posibilă însă şi menţinerea ofertei iniţiale, prin producerea unei mişcări de respingere de către iniţiator. Dacă interlocutorul continuă printr-o mişcare de Satisfacere, schimbul se încheie prin menţinerea ofertei iniţiale. Dacă interlocutorul produce o mişcare de Contracarare a ofertei iniţiatorului, mişcarea de Reofertare a acestuia are valoarea unei mişcări de Satisfacere. ® Schimburile reprezintă constituenţii fazelor* conversaţionale, caracterizate prin unitate tematică. Schimburile care alcătuiesc o fază pot fi coordonate prin înlănţuire ori prin reciprocitate sau pot fi legate prin relaţii de subordonare: schimbul de bază SCHIMBARE 453 • poale subordona schimburi preliminare, ulterioare sau inserate în structura sa. ® Schimburile preliminare iniţiază un schimb de bază, îndeplinind o dublă funcţie strategică: de verificare a posibilităţii ca receptorul să producă o mişcare de Respingere sau de Contracarare şi de asumare a rolului de emiţător, pentru că iniţiatorul lor va iniţia şi schimbul de bază. De ex.: 4. Pled mâine la Braşov? ) schimb preliminar B.Da. 1 p A. Ii poţi duce o carte lui Ion? j schimb debază B. Sigur că da. \:i Schimburile ulterioare validează rezultatele schimbului de bază, având adesea un caracter ritual. De ex.: A. Ne întâlnim mâine la ora 5. } schimb de bază B. Da. 1 ; A. Discutăm atunci totul. B. Bine. Schimburile inserate precedă intervenţia care aduce rezolvarea schimbului de bază, furnizând informaţii absolut necesare pentru formularea acestei intervenţii. De ex.: A. Aveţi cozonac? B. Simplu sau cu nucă? } schimb ulterior A. Simplu. i B. Da. schimb inserat schimb de bază L.I.R. SCHIMBARE ; 1- ^ lingvistica în sens larg, fenomen cu caracter : general, orice limbă având o infinită filiaţie de : stadii din ce în ce mai vechi. în sens restrâns, modificare produsă la oricare dintre nivelurile structurii unei limbi. Vezi şi DINAMICĂ, INOVAŢIE. Variaţia* lingvistică este o consecinţă a schimbării lingvistice, © Schimbarea lingvistică a fost abordată fie din perspectiva istoriei interne a limbilor, fie din perspectiva istoriei lor externe. începând cu neogramaticii, s-au formulat teorii diverse asupra schimbării lingvistice. Problemele principale avute în vedere sunt: cauzele, mecanismul, direcţia şi existenţa unor constrângeri universale asupra schimbării lingvistice. Neogramaticii au studiat cu precădere schimbările fonetice, subliniind regularitatea acestora (vezi LEGE FONETICĂ); de asemenea, ei au pus în evidenţă rolul analogiei* ca factor de modificare a limbii. Schimbările au caracter individual, producându-se Ia nivelul idiolectelor* şi extinzându-se printr-un mecanism de tipul avalanşei, în cadrul unei comunităţi. Difuzarea lor evidenţiează funcţionarea unei ipoteze a conformităţii, care împiedică minoritatea să se îndepărteze prea mult de limbajul general. Multe teorii ulterioare - unele de orientare structurală - menţin opinia asupra originii individuale a oricărei inovaţii, dar subliniază faptul că schimbarea limbii presupune acumularea şi dirijarea într-o direcţie unică a modificărilor individuale (E. Sapir, L, Bloomfield). Această idee este corelată cu aceea a existenţei în oricare sistem lingvistic a unor zone tari şi a unor zone slabe, caracterizate prin toleranţă mai ridicată faţă de variaţia* liberă şi printr-un randament* funcţional mai redus ai opoziţiilor*. Un punct de vedere deosebit apare la transformaţionalişti, pentru care schimbări lingvistice sunt numai acelea care afectează competenţa*, modificările care privesc performanţa* nefiind luate în consideraţie. Schimbările constau în adăugări, eliminări sau reordo-nări ale unor reguli ale gramaticii considerate. © Teoriile modeme ale schimbării lingvistice îşi propun să formuleze constrângeri asupra formelor de tranziţie posibile de la un stadiu de evoluţie la altul şi să precizeze ce schimbări nu pot avea loc. Dacă cercetările de lingvistică de diverse orientări s-au referit la schimbările încheiate, sociolingvistica îşi concentrează analiza asupra schimbărilor în curs, întemeindu-se pe aşa-numita doctrină uni-formitară, conform căreia ambele tipuri de schimbări au cauze şi mecanisme similare. 2. ^ de cod* (engl. code switching) Trecerea de la o limbă*, un dialect* sau un stil* la altele, în cursul interacţiunii verbale. ® în funcţie de factorii care o condiţionează, se distinge între schimbarea de cod situaţională (engl. sitiiatiorial switching) şi cea metaforică (engl. metaphorical switching). Schimbarea situaţională se bazează pe existenţa unor relaţii precis determinate între anumite varietăţi* ale limbii şi anumite caracteristici ale situaţiei* de comunicare. Ea poate fi personală, când participanţii Ia interacţiunea verbală se manifestă ca indivizi, sau tranzacţională, când relaţia dintre participanţi are caracter oficial. Schimbarea situaţională este curentă în comunităţile* bilingve şi diglosice (vezi BILINGVISM; DIGLOSIE). Schimbarea metaforică are o motivare individuală, emfatică sau de contrast, presupunând nu numai existenţa unui set comun de norme situaţionale, ci şi o concepţie similară asupra inviolabilităţii acestora. Dacă această condiţie nu este satisfăcută, 454 SCINDARE intervine riscul înţelegerii greşite a schimbării de codi Ironia*, gluma pot avea Ia bază schimbarea metaforică; • In concepţia lui E. Sapir, denumită shifti desemnează unadintre formele de bază ale scldmbării lingvistice. Constă în abandonarea idiomului matern de către o anumită comunitate, în favoareai altui- idiom; este; condiţionată extralingvistic. Se distinge de evoluţia lentă normală a unei limbi, denumită drifii (vezi SCHIMBARE lingvistică). L.I.R. SCINDARE Termen folosit în fonologia diacronică tradiţională, pentru a desemna anumite tipuri de modificări condiţionate contextual (engl. split). Se distinge, de obicei, între scindarea primara, prin care o alofonă* a unui anumit fonem devine alo-fonă a altui fonem (de ex., [u] precedat de [î,r] devine în româna comună alofonă a lui [b])T şi scindarea secundară, prin care alofonele unui fonem se fonologizează (vezi FONOLOGIZARE). L.I.R. SCINDAT^^ (CONSTRUCŢIE RELATIVĂ ~) Construcţie relativă, utilizată în varianta cultă a limbii, în special în limbajele ştiinţific şi publicistic, ca procedeu de rematizare*, de focalizare*, de mise en relief. Termenul corespunde engl. cleft construction. în raport cu structura corespunzătoare neemfatică, se caracterizează prin scindarea unei construcţii unipropoziţionale în doua componente, unul introdus printr-un relativ pronominal, celălalt legat prin copulativ (sa se compare; îmi place munca şi Ceea ce îmi place este munca). Fragmentul pus în relief este, de obicei, aşezai după copulativ: Ceea ce îmi place este munca, dar, în condiţiile unei accentuări sintactice speciale, poate fi aşezat şi înaintea copulativului: Munca este ceea ce / cea care îmi place. Se asociază şi cu alte procedee de emfază: topică* inversată, intonaţie*, accent sintactic*. Vezi şi EMFAZĂ; FOCALIZARE; REMATIZARE. G.RD, SCOP L Complement circumstanţial de - Specie de complement circumstanţial* exprimând scopul în vederea căruia se realizează acţiunea indicată de un regent verbal. Este limitat contextual la clasa verbelor de acţiune* sau, din altă perspectivă, a verbelor agentive*. Se exprimă prin: a) substantive şi pronume precedate de prepoziţiile pentru, spre, în(fru)s\ locuţiuni prepoziţionale specializate (ex.. M-a căutat pentru contract I ~ în vederea încheierii contractului); b) infinitive şi supine precedate de prepoziţiile penfru,după (ex.: Pleacă/ pentru a câştiga / r după cerşit); c) pronume demonstrative cu valoare neutră precedate de prepoziţia de, tinzând a se constitui în locuţiuni adverbiale (ex.: De asta / De aceea se ascundea; casănii fie descoperit). 2. Propoziţie circumstanţială de ^ / finală Specie de propoziţie circumstanţială* care îndeplineşte, în construcţia frazei, rolul unui complement de scop (vezi 1), exprimând scopul pentru care se realizează acţiunea din regentă. Raportul final se exprimă joncţional (vezi JONCŢIUNE), utilizându-se elemente de relaţie conjuncţionale: conjuncţiile să, ca să, de (popular) şi locuţiunea conjuncţională pentru ca să. Modul de construcţie este conjunctivul* (ex.: A venit să / ca să / pentru ca să ne ceară socoteală), exceptând finalele introduse prin de. în măsura în care construcţia cu de este de tip subordonator (există şi opinii că ar aparţine coordonării), de este singurul conectiv* care admite în subordonată şi imperativul (ex.: Vino de te spală!). Vezi şi CIRCUMSTANŢIAL. G.PD. SCRIERE 1. Sistem de senine grafice convenţionale destinat uzului scris al limbii. Exista sisteme de scriere numite „fonetice (fonologice)u şi „nonfonetice (nonfonologice)44, după cum semnele grafice au sau nu referinţă fonetică. • ~ alfabetică (literală) Vezi ALFABET; ALFABETIC; LITERĂ. * ~ sila-bică Sistem de scriere în care semnele grafice notează grupuri de sunete (în general, silabe); unele semne sunt la origine ideograme (vezi scriere IDEOGRAFICĂ) ce notează sensul cuvintelor monosilabice, identice, la nivelul expresiei, cu o silabă din structura altui cuvânt. Atestată, începând cu epoca veche (de ex., primele inscripţii greceşti, sec. al XV-lea - al XHI-lea î.e.n.), până astăzi (silabarul limbii cherokee, caracterele japoneze kana etc.). • - ideograiîcă Sistem de scriere în care semnele grafice, numite ideograme, au referinţă semantică şi caracter abstract, convenţional. Are la bază scrierea pictografică (cel mai vechi sistem de scriere, în care semnele grafice, numite SCRIITURA 455 piclogramef indică obiecte şi constau în desene simple, stilizate ale acestora). în general sistemele de scriere ideografică includ şi semne de alt tip. Scrierea hieroglifică este un sistem în care semnele grafice, numite hieroglife (în greacă „scriere sfântă41)» sunt de trei tipuri: ideograme, simboluri ale consoanelor şi semne determinative (fără valoare fonetică, având rolul de a diferenţia cuvinte ; : identice, de a indica sensul acesora). E folosită în { . egipteana veche (2900-2000 î.e.n.), cu un inventar de 3 000 de semne (dintre care 600 uzuale), dispuse de la dreapta lâ stânga, de la stânga lâ dreapta sau de sus în jos. Scrierea hieratică (gr. hieratekos „sacru") este un tip de scriere cursivă şi simplificată a hieroglifelor. S-a utilizat în egipteana medie (după 2000 î.e.n.) exclusiv de către preoţi şi de către scribi. E atestată mai ales în documente comerciale. Scrierea demotică (gr. demos „popor") este de asemenea cursivă; semnele grafice sunt hieroglife mult simplificate; se notează şi vocalele, v A înlocuit scrierea hieratică după sfârşitul sec. al { Vl-lea î.e.n. şi s-a utilizat în neoegipteană până în V sec. ai V-Iea e.n. Semne grafice similare cu hieroglifele egiptene au fost întrebuinţate în scrierea ^ maya etc. ® - logografica Sistem de scriere în care V semnele grafice, numite logograme, notează cuvinte şi nu direct obiecte sau noţiuni (de ex., unele caractere din scrierea chineză - derivată v: dintr-o scriere ideografică şi pictografică - sau v caracterele japoneze kânji - care îşi au originea în scrierea chineză). • ~ cuneiformă Metodă de scriere. Semnele grafice, în formă de cuie, sunt • derivate din simboluri pictografice; dispuse iniţial de sus în jos, apoi de la stânga Ia dreapta. S-a y utilizat în sisteme (non)fonetice de scriere (de ex., în scrierea sumeriană, akkadiană, babiloniană, : asiriană, hilită etc.). Atestată din mileniul 4 î.e.n. până în sec. I î.e.n. 2. (învechit) Ortografie*. C.S. SCRIITURĂ Trăsătură caracteristică a enunţului literar, situată la graniţa dintre limbă* şi stil*; fr. ecriture. Conceptul a fost introdus de R. Barthes (Le degre zero de /'ecriture, 1953) şi utilizat în definirea statutului literaturii în relaţie cu istoria şi societatea: „între limbă şi stil există Ioc pentru o altă realitate formală: scriitura; (...) Limba şi stilul sunt obiecte; scriitura este o funcţie: ea e raportul dintre creaţie şi societate, este limbaj literar transformat de destinaţia sa socială". în unele lucrări consacrate teoriei literare sau naratologiei*, sensul conceptului de scriitură se suprapune peste acela de „stil individual" al autorului. MM, SCRIS,-Ă I. Canal ~ Canal* care permite stabilirea şi menţinerea comunicării între emiţător* şi receptor* prin intermediul scrierii. 2* Cod Cod* caracterizat prin folosirea pentru transmiterea mesajelor* a unor semnale grafice, care transpun formele şi structurile dintr-o anumită limbă. Apelul la codul scris implică „prelucrarea" modului curent de exprimare, impunând, de regulă, uzul variantei literare a unei limbi. Deschiderea faţă de elementele regionale, populare, argotice, familiare, justificată prin intenţii de ordin artistic, caracterizează numai beletristica. Vezi şi ORALITATE. 3. Comunicare ^ Comunicare realizată prin intermediul canalului scris. Folosirea acestui canal determină ireversibilitatea rolurilor de emiţător* şi de receptor*, deci uni-vocitatea relaţiei dintre participanţii la actul comunicării. Există restricţii în alegerea variantei de cod utilizate, iar structura mesajului implică formulări definitive, care exclud negocierea sensurilor între parteneri. Comunicarea scrisă se caracterizează prin: ponderea deosebită a structurilor bazate pe subordonare, pentru că determinarea sensului este dependentă în exclusivitate de gramatică; orizontalitatea paradigmatică* a discursului, care reduce redundanţa* structurală a acestuia; preponderenţa funcţiei de informare şi reducerea funcţiei fatice*; abstragerea emiţătorului din contextul comunicativ concret, singurul context semnificativ fiind cel verbal; o anumită impersonalizare a discursului, produs al izolării emiţătorului şi al tendinţei de obiectivare a acestuia (beletristica reprezintă un caz aparte). Vezi şi ORAL,-Ă. L.I.R. SCURT, -Ă 1. Formă ^ Cu referire Ia formele pronominale ale limbii române; sin. neaccentuat*. 2. Infinitiv - în gramatica limbii române, termen utilizat pentru a desemna o formă creată prin reducerea infinitivului lung moştenit din latină. Scurtarea infinitivului este o inovaţie ulterioară epocii românei comune, prezentă în dacoromână şi istroromână. (Vezi INFINITIV). 3. Vocală - 456 SECUNDAR,-A Articulatoriu, vocalele scurte au o durată de rostire-mai redusă decât cele lungi*. Fonologie, se opun acestora din urmă* m limbile care posedă corelaţia* de cantitate*. ■ KiJC SECUND ARj-Ă 1^ Obiect r în; sintaxa româneasca; modernă, termen folosit (Gabriela Dindelegan; 1974; 1976; Valeria Guţu Romalo, 1973) pentru ă denumi cei de al doilea obiect, cel nonanimat, din structurile considerate de sintaxa tradiţională ca având dublu obiect direct (ex.: Ion mă învaţă carte; mă întreabă rezultatul; mă anunţă ora plecării). Termenul nou propus: (obiect) secundar vs. direct a urmărit să diferenţieze cele două obiecte, interpretate ca reprezentând funcţii* (poziţii*) sintactice distincte, dintre care numai obiectul personal îndeplineşte caracteristicile structurale de obiect direct*. Argumentele esenţiale pentru susţinerea acestei idei sunt următoarele: este imposibilă coordonarea celor două obiecte; pasivi-zarea’ şi dublarea* nu afectează decât obiectul personal (vezi: Sunt învăţată de Ion carte; Carte mă învaţă pe mine Ion); celor două obiecte li se atribuie roluri* tematice diferite (Verb + Beneficiar /Ţintă + Rezultat(iv) / Obiectiv). 2. Parte de propoziţie propoziţie ^ în tradiţia sintaxei româneşti, se opune lui principală) t desemnând o parte de propoziţie* sau o propoziţie* aflată în poziţie de subordonare* sintactică faţă de un termen regent*; sinonim cu subordonară) (vezi şi PARTE DE PROPOZIŢIE; SUBORDONARE). GR.D. SEGMENT Component dintr-o succesiune mai amplă de elemente lingvistice. în funcţie de nivelul* considerat, segmentul poate fi fonetic, morfologic, sintactic, textual. GR.D. SEGMENTARĂ Clasă de unităţi fonetice definite prin imposibilitatea de a contracta raporturi de dependenţă hetero-siritagmatică. Include vocalele* şi consoanele*, unităţi care constituie segmentul fonic. Clasa unităţilor segmentate se opune celei a unităţilor suprasegmentale*. L.I.R. SEGMENTARE Operaţie esenţială în investigările lingvistice de tip analitic*, constând din împărţirea succesivă a unui lanţ lingvistic - în; componente mai mici, până la decuparea unităţilor minimale* proprii fiecărui nivel investigat Operaţia de segmentare presupune trecerea de la continuului sintagmatic la discret*-ul paradigmatic; Pentru segmentare, se utilizează proceduri şt tehnici diferite;; în: funcţie de tipul de i gramatică în care se lucrează, existând o: relaţie directă între teoria gramaticală adoptată şi metoda* ; şi procedurile utilizate, fe gramatică structuralistă*, de ex., sriu folosit metoda analizei în constituenţi imediaţi şi a analizei dislribuţionale (vezi ANALIZĂ^), iar, ca proceduri formale de segmentare, substituţia* şi comutarea*. Vezi şi ANALIZĂ; GRAMATICĂ (STRUCTURA- • LĂ; TAXINOMICĂ). GR.D. SELECŢIE 1. în terminologia lui J. Hjelmslev, denumeşte tipul de relaţie de determinare* manifestat în cadrul procesului*, adică între termeni aflaţi în succesiune (sau între termeni coocurenţi). Astfel, la nivel morfologic, relaţia dintre morfemul independent (morfemul radical*) şi morfemele dependente (flective* şi derivative*) este una de selecţie, căci un flectiv sau un derivativ „selec-teazău (cere obligatoriu) un morfem independent, dar nu şi invers. La nivel sintactic, relaţia dintre o prepoziţie şi o formă de caz vecină este una de selecţie, căci prepoziţia „selectează" (impune obligatoriu) nominalului cu care se combinări anumită formă de caz (în română, poate fi genitivul, dativul sau acuzativul: vezi şi CAZj), dar forma cazuală considerată poate fi selectată şi în alte condiţii decât în vecinătatea unei prepoziţii (vezi RELAŢIE). 2, în terminologia funcţionalistă a lui A. Martinet, desemnează operaţia pe care un vorbitor o are de efectuat în fiecare punct al lanţului sintagmatic, o operaţie de alegere, în raport cu rolul jucat în comunicare, dar şi cu unele preferinţe personale, a unui element dintr-o clasă de substituţie*; o dată „selectat", elementul este acomodat ca formă la constrângerile de tip sintagmatic (vezi şi PARADIGMATIC^). 3. Regulă de ^ / selecţională Vezi SELECŢIONAL. 4. Tip de solidaritate* lexicală, delimitată de E. Coşeriu în care arhilcxemuP lexemelor* determinante funcţionează ca trăsătură distinctivă în - lexemele SELECŢIONATA 457 determinate. De exemplu pentru ol. Varen, solidaritatea se stabileşte cu un nivel mai jos (numai despre vehicole care se deplasează pe apă), spre deosebire de germ. fahrent „a se deplasa cu un vehicol în general". Vezi SOLIDARITATE; AFINITATE; IMPLICAŢIE. G.RD.(J-3);A£.V.(4) şselecţional5-ă Constrângere / Trăsătură ^ Tip de trăsătură* fgontextual-semantică prezentă In matricea* f sin tac tic o-seman tic ă a fiecărui Iexem* din clasa verbului sau â adjectivului; indică restricţiile (constrângerile*) semantice pe care verbul sau adjectivul considerat le impune nominalelor obiect şi subiect în combinaţiile cu acestea sau, altfel spus, denumeşte compatibilităţile* semantice ale verbului şi ale adjectivului în combinarea cu numele. Astfel, verbe din seria: a adnota, a afăna, a agonisi, a amenaja, a ara... se caracterizează prin trăsăturile selecţionale [- Animat; - Abstract]GN_0D, adică impun obiectului direct constrângerea semantică de a se actualiza numai prin nominale nonanimate şi nonabstracte (concrete); verbe, din seria: a admonesta, a amnistia, a apostrofa, a aresta, a deporta, a mitui, a ofensa.,, se caracterizează prin trăsăturile selecţionale: [+ Animat; + Uman]GN_0D, adică prin acceptarea în poziţia de obiect direct numai a nominalelor animate şi umane; verbe din seria: a adăpa, a potcovi, a ţesăla... au caracteristicile selecţionale [+ Animat; - Uman]GN_OD, adică Acceptă, în aceeaşi poziţie sintactică, numai ’■ nominale animate, dar nonumane etc. Violarea restricţiilor selecţionale reprezintă, în limbajul : poetic*, una dintre sursele curente de creare a figurilor* semantice (vezi şi CONSTRÂNGERE; RESTRICŢIE; TROP). 2. Regulă - în gramatica generativă* clasică, tip de regulă de subcatego-rizare* contextuală aplicată categoriilor lexicale (vezi CATEGORIE-,), după aplicarea integrală a subcategorizării stricte*. Captează constrângerile selecţionale (vezi 1), rescriind categoriile lexicale V (= verb) şi Adj (= adjectiv) în termenii trăsăturilor semantice ale argumentelor* nominale, atât ale argumentelor interne (complemente), cât şi ale argumentului extern (subiect). Regulile selecţionale garantează buna-formare a propoziţiilor sub aspectul compatibilităţilor (congruenţei) semantice. Regulile selecţionale au forma: [+ - Gn] -» [±AnimalGN] [+ - Gn] -» [±UmanGN] etc. (vezi şi GRAMATICĂg; SUBCATEGORIZARE). G.P.D. SEM Componentă a sensului* unui cuvânt* ori Iexem*, considerată trăsătură semantic distinctivă sau pertinentă',’ prin analogie cu analiza fonologică (vezi' ANALIZĂ; FONOLOGIE; COMUTARE), într-o interpretare strictă, semul reprezintă unitatea minimală de semnificaţie*, non-susceptibilă de realizare independentă, care se manifestă numai într-o configuraţie semantică sau semem*, al cărui element constitutiv este. Valoarea distinctivă a semului se stabileşte relativ la un ansamblu dat de lexeme. Termenul seni este preferat de semantica* europeană (B. Pottier, A.J. Greimas, E. Coşeriu, F. Rastier, J. Picoche), iar cel de componentă sau constituent de lingvistica americană. Caracterul minimal al semului nu este întotdeauna evident, fiind, de multe ori, interpretabil, ceea ce face ca formularea semelor să fie discutabilă din mai multe puncte de vedere. Condiţia de a fi minimal apare numai în relaţia dintre sensurile unei clase lexico-semantice date, în interiorul căreia pot apărea diferenţe între seme. De ex., în clasa a privi, a scruta, a contempla, semul (semele) comune „activitate senzorială vizuală*" sunt discutabile sub aspectul minimal (formularea unitară, deşi complexă, fiind convenabilă pentru că reuneşte clar termenii într-o singură clasă). în schimb, semul „± Volitiv" se prezintă clar sub aspectul formulării minimale şi distinctive. O altă definiţie a semului, care încearcă să depăşească problemele formulării, este cea mai mică diferenţă dintre două sememe (sau doi semnificaţi) sau o trăsătură diferenţială formulată cât mai economic. Din acest punct de vedere, clasa lexemelor a asculta, a auzi, care se defineşte ca „activitate senzorială auditivă", se opune clasei lexemelor a privi, a scruta, a contempla numai prin semele „auditiv" vs. „vizual". Considerat ca o diferenţă de sens, semul nu e autonom, substanţial, ci relaţional, în funcţie de opoziţiile concrete în care sunt antrenate lexemele: a scruta se diferenţiază prin semul 458 SEIV! (continuare) ^intensitate mare44 faţă de a contempla, pentru care e distinctiv semul „durată lungă44; seme indiferente Iui a vedea, caracterizat în plus doar prin ;,± Volitiv-, Procedura delimitării şi formulării semelor se bazează pe comparaţia sensurilor din clasa semantică dată (cîmp*, paradigmă* Iexico-semantică, antonimie*; sinonimie*) şi este o construcţie metalingvistică* Semul nu corespunde decât rar unor realizări lexicale în limbile naturale(,,volitiv*?, „generaţie-,„galben- ş.a.), fiind, în general, o entitate construită: semul „cu braţe14 (delimitat de B. Pottier şi preluat de analizele semice ulterioare) este distinctiv pentru fotoliu în opoziţie cu scaun (vezi ANALIZĂ; ARHILEXEM; ARHISEMEM; MINIMAL); semul „cu braţe44 reprezintă altceva decât cuvântul francez sau românesc bras „braţ“. în formularea unor seme se face apel la cuvinte ale limbii utilizate cu aproximativ acelaşi sens, dar considerate univoc în metalimbaj*: „galben44, „roşu44 (vezi CÂMP) sau „masă44 (ca formulare economică pentru semul comun lexemelor birou, tejghea,... „obiect alcătuit din 1-4 picioare cu o suprafaţă plană sprijinită pe ele, cu o anumită destinaţie44, vezi ANALIZĂ7). Alte seme sunt parafraze* cât mai economice: „cu destinaţie intelectuală44 (distinctiv pentru birou) „cu destinaţie comercială44 (distinctiv pentru banc); asemenea parafraze nu sunt seme în sine, ci numai prin raportare Ia ansamblul de semnificaţii lexicali care desemnează tipuri de „mese4V o Caracterul diferenţial şi distinctiv al semului se verifică, după modelul analizei fonologice, prin comutare*: se înlocuiesc semele, stabilindu-se identităţile dintre lexeme (variantele* în relaţie de substituţie) şi diferenţele (invariantele* în relaţie de comutare). Similar cu practica comutării în planul expresiei*, când înlocuirea unui sem poate fi urmată sau nu de modificări de conţinut, în analiza semantică se substituie un sem cu altul urmărindu-se efectele în planul expresiei. De ex., formula semică a adjectivului calci este „caracteristică14, „privitoare la temperatură44, „apreciere în plus44, „grad nedeterminat44. Dacă substituim semul „grad nedeterminat44 cu „grad foarte mare44, obţinem o modificare în planul expresiei reprezentată de adjectivul fierbinte. De asemenea, dacă substituim semul „apreciere în plus44 cu „apreciere în minus44, obţinem lexemul rece. Schimbările de sens pot fi verificate prin includerea termenilor în contexte caracteristice, de pildă supă caldă, dar nu fierbinte, sau supă rece. Adjectivul galben se defineşte semic prin „apreciere cromatică44, „de un anumit tip (galben)44, „fără aproximare44, iar gălbui prin „apreciere cromatică44, „galben44, „cu aproximare în . minus44; înlocuirea lui galben cu gălbui în con-textuljerseu galben / jerseu gălbuiantrenează o modificare de sens. « Analiza bazată pe seme s-a practicat în clase lexico-semantice speciale;# cum ar fi câmpurile* (E. Coşeriu, H. Geckelerpi G. Mounin, J. Picoche, Angela Bidu-Vrănceanu); analiza unor părţi de vorbire cum ar fi adjectivul # (M: Bierwisch, S. Stati, Narcisa Forăscu), i sinonimia şi antonimia (J. Picoche, F. Rastier, R. Martin, Narcisa Forăscu), clasele descrise exhaustiv fiind în număr restrâns indiferent de limba exemplificată. Cercetătorii au exprimat ■ dezideratul unui inventar al semelor finit şi inferior ca număr semnificaţilor lexicali, deziderat greu realizabil chiar dacă se interpretează semele ca universalii*. în condiţiile unui număr relativ mic de analize semice concrete indiferent de limbă, utilitatea acestui tip de analiză apare numai în măsura în care lexicografia* modernă (mai ales computerizată) este obligată să opereze cu seme. Numărul semelor este finit numai în clasele determinate alese pentru analiză. Pentru a satisface condiţiile unei formulări mai obiective a semelor, s-au propus clasificări din mai multe puncte de vedere: I. în funcţie de relaţia dintre definiţia lexicografică şi cea semică: 1) seme lexicale sau seme de categorizare gramaticală (preluate ca atare din definiţia lexicografică), de tipul care, privitor la, asemănător cu în cazul unor adjective ca agil* „care se mişcă uşor; repede44, afectiv „privitor la afect sau sentimente44, cald, „privitor Ia temperatură44 şi 2) seme semantice (sau de substanţă), elemente eterogene sub aspectul punctului de vedere din care se face aprecierea privind prezenţa sau absenţa unei caracteristici şi care pot fi: a) seme descriptive cum ar fi „activitate vizuală44, „activitate auditivă44, „obiect44, „de un anumit tip44 sau b) seme scalare privind gradul de manifestare a unei însuşiri: gălbui faţă de galben este caracterizat prin semul scalar „grad inferior44 sau „apreciere în minus44; a ţipa, a striga au ca distinctiv semul scalar „intensitate mare44 faţă de a vorbi, nemarcat ca „intensitate44. II. Prezenţa constantă sau variabilă în funcţie de context a semului; denumirile şi definiţia variază după autori: SEMANTEIV1 459 1) A.J. Greimas delimitează a) semele nucleare -elemente de semnificaţie care se păstrează în orice context şi b) semele contextuale - com-/ ponenle ale semnificatului relevante numai în / anumite contexte. Din altă perspectivă, în v gramatica generativă* semele contextuale sunt /numite trăsături selective, fiind atât de natură /semantică, cât şi sintactică: a admira cere un i; subiect animat uman a azvârli operează o selecţie |fatât în ce priveşte subiectul, cât şi obiectul; 2) La şB^Pottier, E Rastîer, apar alte categorii de seme: I â) seme inerentet de natură strict semantică, care / definesc tipul sau sunt atribute cu valoare tipică. De ex., în corb, atributul „culoare*4 are ca valoare tipică „negru44, care e un sem inerent; cal are ca seme inerente „animat4/ „nonuman4/ „patruped44. La unii autori (Rastier), definiţia semelor inerente este formulată mai strict în cadrul unei teorii semantice: extremitate a unei relaţii simetrice între două sememe aparţinând aceluiaşi taxem*; b) seme aferente - extremitate a unei relaţii antisimetrice între două sememe aparţinând unor taxeme diferite; pot fi două feluri: (a) notează relaţii aplicative într-o clasă minimală de sememe; de ex., membrii taxemului //bărbat, femeie// au ca aplicare taxemul //forţă, slăbi-ciune//. Această aplicare ţine seama de feno-Z menul numit conotatie* ca şi de prototipicalitate (vezi SEMANTICĂn7; PROTOTIP). Relaţiile de / acest tip depind de norme sociale diferite de /sistemul limbii. Semele aferente de acest tip sunt / social normate şi pot avea un caracter definitoriu, •• ca şi semele inerente. Ele nu sunt actualizate / decât în virtutea preferinţelor din context. De ex., semul „peiorativ44 aferent lui corb va fi actualizat în un corb de rău augur; (p) al doilea tip de seme aferente rezultă doar din propagarea semelor în ’ context, fiind numite, de aceea, seme aferente contextuale. Modul lor de actualizare le distinge radical de precedentele, căci pun în joc doar raporturile dintre ocurenţe*; c) seme generice -elemente ale clasemului, marcând apartenenţa sememului la o clasă semantică (taxem, domeniu sau dimensiune); d) seme specifice - elemente ale semantemului, opunând sememul unuia sau mai multor sememe ale taxemului căruia îi aparţin. De ex., „sex feminin41 pentru femeie. Pe baza semelor de sub (II. 2) se pot face delimitări între sensuri şi accepţii*. Accepţiile diferă prin cel puţin un sem aferent social normat. în Lipsesc un minut accepţiile Iui minut au două seme social normate „1/60 dintr-o oră44 şi „scurt interval de timp44. Sensurile se delimitează prin cel puţin un sem inerent: fr. blaireau înseamnă „animal44 şi „insLrument de bărbierit44, trăsăturile generice inerente „mamifer44 şi „pensulă, pămătuf4 permiţând să se opună cele două sensuri. III. în funcţie de relaţia în semem, considerat o formă semică neîntâmplătoare, semele pot să fie 1) comune -cele prezente în toate semele unei clase (de ex., „rudenia44 pentru tată, marnă, fiu, fiică, bunic, frate, cumnat) sau 2) variabile - semele care constituie diferenţa semantică, distinctivă în funcţie de relaţie: tatăl mamă, fiu i fiică se opun prin semul „sex44, tată se opune Iui bunic prin semul „generaţie44, fi'ate se defineşte prin „rudenia naturală44 în raport cu cumnat, pentru care e pertinentă „rudenia socială44, © Alte clasificări ale semelor au o circulaţie izolată. (Vezi ANALIZĂ7; ARHILEXEM; ARHISEMEM; MINIMAL; SEMEM). A.BX SEMANTEM 1. Formă cu semnificat* lexical: în cânt-ă-m, cânt- este semantem (Ch. Bally); semantemul apare în diverse forme gramaticale: cânt-ă-m, cânt-a-ţi, cânt-a-se-nu 2. Pentru unii reprezentanţi ai lingvisticii actuale, care consideră morfemul* ca unitate minimă a formei lingvistice, semantemul nu se mai opune morfemului pentru că atât cânt-, cât şi -a- sau -se- sau -m sunt morfeme (vezi MINIMAL). De aceea, în lingvistica actuală, semantemul nu este un termen curent, 3. Pentru alţi lingvişti (B. Pottier), semantemul este unul dintre elementele componente ale sememului*, alături de clasem*, constituind ansamblul semelor* specifice ale unităţii considerate: pentru cuvântul scaun, semantemul va cuprinde trăsăturile specifice care îl disting de alte cuvinte ale paradigmei „scaunelor44 (vezi ARHILEXEM). A.B.V. SEMANTIC,-Ă «Câmp ^ Vezi CÂMP. © Nivel -Vezi NIVEL. © Trăsătură - Vezi TRĂSĂTURĂ. SEMANTICĂ Ramură a lingvisticii*, dar şi a altor ştiinţe (filozofie, logică, psihologie), al cărei obiect de studiu este sensul*. Ca disciplină lingvistică, semantica este ultima creată (în sec. al XlX-lea), 460 SEMANTICA (continuare) acesta fiind şt unul dintre motivele considerării ei ca, ,rudă săracă" a ling visticiL Gel ăl alt motiv al acestei calificări provine din dificultăţile cercetării: obiective şi cu metode: strict lingvistice a sensului; unitate greu deubordat dintr-operspec-tivă unică şi unitară. în funcţie de diversele aspecte al sensului luate în consideraţie, se delimitează I) semantica lingvistică şi II) semantica aparţinând altor ştiinţei chiar dacă interferenţele dintre diferite tipuri sunt curente. L Semantica lingvistică este cu precădere descriptivă, căci se poate dezvolta numai în interiorul unei limbii privind o perioadă limitată de timp din evoluţia ei. Acest tip de semantică a apărut (IVI. Breal, 1897; L. Săineanu, 1887) si s-a menţinut (St. Ullmann, 1952; IC. Baldinger,' 1957; R Guiraud, 1964) ca o disciplină istorică, preocupată de tipurile şi de cauzele modificărilor de sens ale cuvintelor sau ale unităţilor lexicale izolate (este numită şi semantică lexicală tradiţională). 1) Evoluţia semantică a cuvintelor este explicată prin tropi* (metaforă*, sinecdocă*, metonimie*), ca mecanisme prin care se ajunge la două mari categorii de schimbări: lărgirea şi restrângerea sensului (la care se pot adăuga degradarea şi înnobilarea lui): lat. anima „principiu de viaţă" a devenit rom. inimă „parte a corpului în care se manifestă acest principiu de viaţă"; s-a produs o modificare de sens care reprezintă în egală măsură o restrângere de sens şi o metonimie; lat. passer însemna „vrabie" şi, prin lărgire de sens, înseamnă în română „orice fel de pasăre". Cauzele schimbărilor de sens pot fi de natură extralingvistică (schimbarea realităţii în diverse feluri, dispariţia, transformarea, apariţia unor obiecte, modificarea relaţiilor social-istorice ori de natură lingvistică (etimologia* populară, omonimia*, sinonimia*). Semantica istorică îşi propune să reducă varietatea schimbărilor de sens individuale la câteva legi sau tendinţe generale analoge cu cele din fonetica* istorică. 2) Semantica lexicală sau semantica cuvântului cunoaşte şi o formă de manifestare sincronică, aflată în relaţie cu structuralismul*. Bazele acestui tip de semantică au fost puse de F. de Saussure, J. Trier (1931; vezi CÂMP) şi de L. Hjelmslev (1943), ultimul propunând şi termenul de plerematică pentru studiul structural al conţinutului. Semantica lexicală sincronică se ocupă de sensul lexical al cuvântului izolat de / din enunţ. Apelul la context sau text apare, în general, sumar şi implicit, o atenţie mai mare acordată contextului fiind prezentă inegal la unii autori (E. Coşeriu - solidarităţile* lexicale sau semantice, A J. Greimas - isoto-piile*, F. Rastier - mezo- şi macrosemantica*). Semantica lexicală sincronică este numită şi paradigmatică pentru că studiază structural clasele lexicale (câmpuri*, sinonime*, antoni- > me*). Principiile pe care se bazează acest tip de semantică sunt: a) relaţiile lexicului* cu realitateam (cu lumea); ţin de individualizarea proprietăţilor reale care îşi găsesc reflectarea în cuvânt; de ex^: i atunckcând se;defineşte semantic substantivul; :J scaun, se specifică proprietăţile necesare şi sufi- i ciente pe care un obiect trebuie sa le aibă pentru a se numi astfel. în acelaşi timp, pentru semăna: tica lexicală structurală, analiza sensului unui semn este rezultatul relaţiilor acestui semn cu alte semne, motiv pentru care scaun se defineşte în opoziţie cu fotoliu, taburet (vezi ARHILEXEM). b) Semantica lexicală structurală analizează cu precădere relaţiile dintre cuvinte: rece este anto- ■ nimuP lui cald, a muri este sinonim cu a deceda, sensul lui cal este în relaţie de hiponimie* cu animal. Toate aceste relaţii sunt stabilite în clase ; paradigmatice (vezi CÂMP; PARADIGMĂ; AN- fi TONIM) în care se identifică opoziţii şi identităţi de sens bazate pe seme* (sau trăsături semantic J distinctive); se degajă structuri* a căror descriere urmăreşte economia descriptivă. Analiza sensului cuvântului în trăsături distinctive (analiza ;;; semică sau componenţială, vezi ANALIZĂ7) se ^ face după model fonologie (vezi FONEM) ceea ; ce înseamnă că se adoptă, măcar parţial, teza isomorfismului* celor două planuri ale limbii* ;• (expresia* şi conţinutul*). Semantica structurală operează cu unităţi ca: sem*, semem*, arhise- ; mem*, arhilexem* şi practică proba comutării*. ; Reprezentanţii de bază ai semanticii lexicale structurale sunt A.J. Greimas, B. Pottier, E. Coşeriu (care o mai numeşte şi lexematică). Principalele obiecţii la adresa acestui tip de semantică privesc aplicarea limitată la anumite taxinomii* şi, mai ales, neglijarea enunţului*, enunţării* şi a condiţiilor concrete ale comunicării* lingvistice. De aceea, semantica lexicală structurală variază după autori, care au încercat, implicit sau explicit, remedierea acestor neajunsuri şi perfecţionarea metodelor de analiză. Se consideră că semantica lexicală structurală a modernizat semantica lingvistică, în momentul de faţă principiile şi rezultatele ei fiind indispensabile lexicografiei* computerizate. 3) Desprinse din semantica lexicală structurală sunt semantica diferenţială, semantica interpretativă şi semantica unificată (F. Rastier), care îşi propun să SEMANTICISM 461 unifice descrierea lexicală (semantica structurală), sintaxa de adâncime şi structurile textuale, corespunzător palierelor descrierii lingvistice: cuvânt*, frază*, text* (unifică toate disciplinele care se ocupă de studiul sensului). Consideră semnificatul* ca având specificitate în raport cu conceptul logic şi cu conceptul psihologic; de Vaceea, trebuie elaborate semantici specifice ffiecărei limbi naturale, iar caracterul sistematic S^buie justificat la nivelul fiecăreia dintre ele. ^Semantica diferenţial a tratează în primul rând referinţa*, descriind constrângerile contextului asupra sensului, dar preluând şi rezultatele semanticii structurale (vezi sub 2). 4) Semantica sintactica se ocupă de sensul enunţului*, propoziţiilor*, sintagmelor*. în acest tip de semantică, unitatea de analiză - sensul - este numai aparent aceeaşi cu cea din semantica lexicală, ca fiind, de fapt, rezultatul unor date mult mai complexe. în sintagma, cântecul privighetorii, semantica sintactică analizează raportul de subordonare* dintre două substantive, valoarea de „agent" a cuvântului privighetoare, valoarea de „acţiune" a lui cântec, relaţia de sinonimie dintre această sintagmă şi propoziţia Privighetoarea cântă. Semantica enunţului studiază ■ sinonimia* sintactică, omonimia sau ambiguitatea sintactică, varietatea semnificaţilor sintactici, raportul cu referentul* sau referinţa*. Se stabileşte matricea* Iexico-sintactică (semnificaţii lexicali şi funcţiile sintactice asociate lor). 5) Semantica generativă constituie o parte a teoriilor generative* (J.D. McCawley, G. Lakoff, R Rbss) în care se urmăreşte ca unităţile şi configuraţiile sintaxei să constituie elemente pertinente şi plecând de la ele să se construiască sensul. Semantica generativă nu e propriu-zis o „teorie semantică", ci, mai curând, o teorie a ansamblului generativ. Manifestă interes pentru universalii*, e Alte tipuri de semantică lingvistică, precum semantica discursivă, semantica narativă (A.J. Greimas) s-au manifestat izolat. II. 6) Semantica logică are o îndelungată tradiţie. Se bazează pe pozitivismul logic şi îşi propune să aprecieze condiţiile de adevăr ale enunţurilor (A. Tarski, B. Russell, R. Camap, E. Vasiliu). Ba-zându-se pe formalizarea logică, se mai numeşte semantică formală. Nu se ocupă de semnificaţi, dar a obţinut informaţii privind semantica frazei şi a textului. Studiul sensului se face cu ajutorul logicii matematice (care furnizează concepte şi o notaţie simbolică, utile analizei limbajului): 7) Semantica psihologică defineşte semnificaţia ca raport între semne şi operaţiile mentale. în lingvistică, a avut influenţă în teoria tipicalităţii dezvoltată de E. Rosch. S-a elaborat semantica prototipului (G. Kleiber). Se caută o imagine mentală statistic operantă, cu o justificare logico-şti-inţifică, capabilă să evoce condiţiile necesare şi suficiente ale uzajului şi să indice întrebuinţarea unităţilor lexicale de către locutor (cu dificultăţi în ceea ce priveşte uzajul spontan al lexicului). Lista condiţiilor „prototipice" nu e ierarhizată, motiv pentru care nu poate satisface exigenţele structurale ale unui studiu al semnificaţiilor. Se consideră că întrebuinţarea este reglată de condiţiile psihologice care acţionează în limbaj: vrabie are o semnificaţie privilegiată, motiv pentru care e considerat prototip*. 8) Semantica cognitivă ar putea apărea ca o dezvoltare a semanticii psihologice, căci defineşte semnificaţia ca pe o reprezentare mentală (descrierea experienţei). Are printre reprezentanţi lingvişti (G. Lakoff, R.W. Langacker). Se orientează spre teoriile subiectului trascendental, având o serie de probleme comune cu filozofia. 9) Sematica filozofică (R. Camap, B. Russell, E. Cassirer) este profund marcată de empirismul logic al lui L. Wittgenstein. îşi propune să formuleze propoziţii ştiinţifice şi să le transforme în propoziţii echivalente, susceptibile de a fi supuse controlului lumii gnoseologice. 10) Semantica generală este un curent filozofic (considerat aplicaţie şi vulgarizare a semanticii filozofice, dezvoltat în SUA de A. Korzybski şi de elevii săi). Cercetează impactul semnificaţiilor cuvintelor asupra conceptelor, mentalităţilor şi sentimentelor oamenilor care le adoptă. Se ocupă mai ales de cercetări teoretice, urmărind caracterele universale, existente dincolo de o limbă dată. Consideră că limba are un rol în toate sferele activităţii umane, fiind responsabilă de o serie de deficienţe sociale. Vezi SEMASIOLOGIE; SENS; SEMNIFICAŢIE. A.B.V. SEMANTICISM Orientare filozofică americană (A. Korzybski) care consideră că anumite cuvinte exercită o tiranie asupra oamenilor, mai ales cele din sfera socială (de ex., fascism, ocupaţie); se caută soluţii pentru a se apăra comunitatea lingvistică de manipulările verbale (vezi SEMANTICĂ). A.B.V. 462 SEMANTICITATE SEMANTICITATE Relaţie de compatibilitate pe care o întreţin două elemente ale nivelului* semantic, datorită căreia acestea pot fi prezente împreună îhtr-o unitate ierarhic superioară; # în lingvistica, generativă şi transformaţională, semănticitatea unui enunţ* corespunde posibilităţii pe care o are de a primi o interpretare semantică; acesta fiind unul dintre criteriile accep taibilităţii. AiBM SEMANTISM Conţinutul semantic al unei unităţi lingvistice (morfem* sau enunţ*). AA.V. SEMASIOLOGIC,-Ă (METODĂ ~) Metodă care codifică unitatea lexicală prin semni-ficanlur grafic: fiecărui semnifîcantîi este asociat un ansamblu de semnificaţi* pe care acest sem-nificant este susceptibil să îi vehiculeze. Se opune metodei onomasiologice (vezi ONOMASIOLO-GIE), după cum rezultă din analiza cuvântului cap făcută (de U. Ricken) din ambele perspective: direcţia semasiologică -----1.........---- idivid, ins, om -—5» cap vârf al unui obiect n / şef parte extremă cu care / \ / începe ceva / / / /căpetenie parte superioară (sau / / // anterioară) a corpului / \ conducător persoană care conduce o .— superior instituţie, organizaţie ----------------------—----->>. direcţia onomasiologică Direcţia semasiologică are în vedere polisemia* cuvântului cap, iar direcţia onomasiologică toate numele (sinonime*) care desemnează un anume sens („persoană care conduce o instituţie, o organizaţie4*). Relaţia dintre metoda semasiologică şi cea onomasiologică a fost utilizată în analiză de numeroşi reprezentanţi ai semanticii* lexicale europene (E. Coşeriu, K. Baldinger). A.B.V. SEMASIOLOGIE Nume cvasisinonim cu semantica*, reprezentând studiul ştiinţific al sensului cuvintelor, îh relaţiile cu onomasiologia*, o în sens restrâns, semasiologia este interpretată ca echivalentă numai cu semantica lexicală diacronică sau tradiţională. A apărut în sec. al XDC-lea (C.C. Reisig, L. Şăinenau) şi este practicată numai izolat în sec. al XX-lea (H. Kronasser, K. Baldinger). A£M SEMEM V Ansamblu ^cieseme* care^iedăjsemhificatulunufî cuvânta şi aredrept €ore%3ridenţ;fo^ iriiii*. Formula semicâ a sememului are o stiuc-tură determinată şi este rezultatul analizef semănticianului. Sememul se află în interdepen-; denţă cu definiţia* lexicografică, dar nu-i corespunde obligatoriu: sememul „scaun44 comportă semele „obiect44, „pentru a se aşeza44, „pentru o singură persoană44, „cu picioare44, „cu spătar44. Unii autori consideră că sememul corespunde numai denotaţiei*; alţii sunt de părere că fiecare dintre sensurile unui cuvânt polisemantic reprezintă un semem. • După B. Pottier, sememul este substanţa* morfemului şi se descompune în seme distinctive după modelul: seme virtuale Ansamblul semelor generice, inerente şi aferente v (vezi SEM) sunt regrupate în clasem*, în timp ce ansamblul semelor specifice este inclus în semantem*; sememul este astfel alcătuit din clasem şi semantem; de ex., sp. tragaderas („gâtlej, beregată44) se descompune în semante-mul (/orificiu/ + /pentru a înghiţi/), clasem (/material animal/) şi virtuernul* reprezentând conotaţia „popular44. • După A.J. Greimas, sememul corespunde accepţiei* sau sensului particular al unui cuvânt. Astfel, lexemul masă comportă (în plus faţă de sememul desemnat de dicţionare ca „suprafaţă plană44, „sprijinită pe unul sau mai multe picioare44) alte sememe recognoscibile în expresii ca masă rotundă, masă de operaţie. Sememul are un nod semic reprezentând ceea ce îi este propriu, restul venind din context. Vezi ANALIZĂ7; ARHILEXEM; ARHISEMEM; SEM. A.BM SEMIADVERB Termen propus în lingvistica românească (Georgeta Ciompec, 1985) pentru a denumi o subclasă specială de adverbe*, distinsă prin trăsături distribuţionale şi de accent, trăsături care SEMIAUXILIAR 463 indică o pierdere parţială a autonomiei acestor cuvinte şi gruparea lor sinlactico-accentuală cu un cuvânt autonom sau cu o propoziţie-suport. a) Distribuţional, se caracterizează prin capacitatea dea apărea în vecinătatea unor cuvinte din clase morfologice foarte diferite (chiar, doar, vine; chiar, doar profesorul; chiar, doar el; chiar, doar doi dintre ei; chiar, doar bună; chiar, doar astăzi), inclusiv a unei propoziţii Mţdorea doar să-l întâlnească), depăşind cu mult ^trăsăturile de combinare ale clasei adverbului. Se | disting, de asemenea, prin restricţii de topică în fraport cu termenul suport, utilizarea lor fiind guvernată de reguli morfologice stricte, ca, de ex., inserarea în structura formelor verbale compuse* (am tot cântat; am mai cântat; am şi cântat) sau aşezarea fixă în raport cu cliticele* pronominale (să-l mai văd; să o tot supăr), trăsături care le deosebesc considerabil de libertatea de aşezare în ; enunţ a adverbelor propriu-zise. b) Sub aspectul accentului sintactic, semiadverbele se grupează cu termenul suport, întregul grup primind accentul în frază (Si ea a fost; Lipseşte doar astăzi). c) Semantic, semiadverbele sunt purtătoare ale unor semnificaţii modale (de negaţie: nu vorbeşte; de intensificare: chiar el, şi el; de aproximare: mai toţi, cam bolnavă; de restrângere a extensiunii predicatului: numai doi au venit) sau ale unor semnificaţii aspectuale (de continuitate sau de repetare; a tot mersi''să mai încerce). > Prin trăsăturile care marchează pierderea parţială a autonomiei, semiadverbele se includ în clasa mai largă a cliticelor*, comportându-se ca proclitice*. Limba română, caracterizată prin existenţa clasei cliticelor şi printr-un inventar bogat de clitice, are, în afara cliticelor pronominale, şi clitice adverbiale (vezi CLITIC). Prin particularitatea distribuţională a combinării cu •termeni suport aparţinând diverselor clase morfologice, semiadverbele apar ca lexicalizări ale categoriei mai largi a specificatorilor*, categorie prezentă în proiecţia* maximală a oricărui grup sintactic (pentru GAj (= grupul adjectival), de ex., proiecţia minimală are structura: utilă studenţilor, iar cea maximală: chiar utilă studenţilor, vezi şi SPECIFICATOR). G.RD. SEMIAUXILIAR (VERB ~) Termen adoptat în gramatica românească, distinct de auxiliar\ pentru a sugera terminologic caracteristica acestor verbe de a-şi fi pierdut numai parţial autonomia*, situându-se între calitatea de verb autonom şi cea de marcă gramaticală (de auxiliar). Distincţia semiauxiliar vs. auxiliar reflectă, în primul rând, o diferenţă de grad de gramaticalizam*: gramaticalizarea auxiliarelor este completă şi se manifestă prin modificări de trăsături la toate nivelurile (fonetic, flexionar, sintactic, semantic), iar cea a semiauxi-liarelor este parţială, cu manifestări numai în plan sintactic şi semantic. Semantic, clasa semi-auxiliarelor este specializată pentru exprimarea contextuală (în vecinătatea altui verb) a valorilor modale şi aspectuale (vezi şi (VERB DE) ASPECT; (VERB) MODAL). Sintactic, semiauxi-liarele se disting de verbele autonome prin trăsături ca: limitarea valenţelor*; controlul* subiectului celui de al doilea verb; deplasarea cliticelor sau a subiectului verbului al doilea în faţa întregului grup (ex. l-am putut ajuta, i-am putut spune, se poate gândi; copilul trebuia să plece); schimbarea statutului morfosintactic al primului verb din impersonal* în personal* (copiii trebuiau să plece), trăsături care indică fuziunea sintactică a grupului semiauxiliar + verb principal, conducând la interpretarea grupului ca bloc sintactic neanalizabil (vezi (PREDICAT VERBAL) COMPUS). ® Deşi ideea gramati-calizării ca proces cu faze intermediare (vezi GRAMATICALIZARE) este general acceptată de lingvişti, în momentul stabilirii concrete a inventarului de semiauxiliare din română apar dificultăţi şi divergenţe de interpretare, limita dintre semiauxiliar şi verbul autonom fiind dificil de fixat atât teoretic, cât şi practic. Analiza amănunţită a fiecărui verb cu semnificaţie modală şi aspectuală a condus la rezultate diferite, în funcţie de gradul diferit de fuziune a grupării verb modal / aspectual + verb principal şi de manifestarea sintactică a acestei fuziuni. In urma examinării trăsăturilor grupului, sunt cercetători care au contestat calitatea de semiauxiliar pentru cea mai mare parte a verbelor aspectuale (Valeria Guţu Romalo), considerând a-şi fi păstrat încă autonomia sintactică. Au recunoscut această calitate pentru o parte a verbelor cu semnificaţie modală, considerate ca prezentând suficiente modificări de comportament sintactic pentru a fi cuprinse în sfera mărcilor gramaticale. Vezi şi AUXrLIAR; AUTONOMIE; DINAMICĂ^ GRAMATICALIZARE. G.P.D. 464 SEMICALC SEMICALC E)enumir&'.utilizata: (mai ales în deceniile 5-6) în lingvistica românească; ■ pentru a denumi un procedeu mixt de îmbogăţire a vocabularului, primcare ummodeb lexical extern? este parţial tradus; parfal împrumutat; de zx;; fa detenu este parţial preluat (de-), parţial tradus (-r/nwr), în forma deţin ut. Deo arece situaţiile concrete sunt extrem de variate -ri atât din punctul de vedere al formei; cât şi din punctul: de Şedere al conţinutului-, cercetătorii prefera astăzi sintagma calc parţial, pe care o supun în continuare unor noi subclasificări. SEMICONSOANĂ în mod curent, sinonim, mai rar utilizat, al termenului se mi vocalăm. «La unii autori, termenii semiconsoană şi semivocală desemnează clase de sunete asemănătoare sub aspect articulatoriu şi acustic, dar diferite ca distribuţie. Semicon-soanele apar în poziţie postvocalică. L.I.R. SERlICOPULATIV (VERB -) Termen utilizat în unele lucrări de gramatică pentru a denumi întreaga clasă a verbelor copulative* cu excepţia lui a fi. Separarea semi-copulativelor (a deveni, a se face, a ieşi, a rămâne, a părea etc.) dea fi, considerat singurul verb copulativ propriu-zis, are o justificare strict semantică; în viziunea cercetătorilor care fac această diferenţiere terminologică, ă fi are înţelesul lexical zero, în timp ce semicopulativele îşi păstrează, integral sau parţial, înţelesul lexical, participând Ia semantica globală a predicatului nominal*. Semicopulativele sunt numite şi copule lexico-gramaticale, în raport cu a fi, care reprezintă copula gramaticală. Vezi şi COPULATIV^ G.P.D. ŞEM1IIWEPENDENT (PRONUME ~) în gramatica românească, termen propus (Maria Manoliu; Valeria Guţu Romalo; Gabriela Din-delegan) pentru a desemna o clasă restrânsă de pronume*, a căror caracteristică sintactică este imposibilitatea de a apărea singure, neînsoţite de determinanţi, formând centrul unor grupuri nominale exocentrice* (grupuri în care determinantul nu poate fi suprimat). în această situaţie se găsesc cel şi al în contextele în care centrul substantival lipseşte, ele preluând funcţia centrului (ex.: Cartea elevului este nouă; a profesorului este veche; Cartea din dreapta este nouă, cea din stânga este vecfief Cel se foloseşte ca variantă* contextuală a pronumelui demonstrativ* de depărtare acela, deosebiridii-se numai prin restricţia specială ^apariţiei în vecinătatea urnii determinant obligatoriu* Pronumele nf impune rem stricţii distribuţionale mai numeroase; cerând* în afara unui determinant obligatoriu, vecinătatea unui determinant în genitiv său posesiv (ex. Ai casei au plecat). Ai cunoaşte numai folosiri anaforice*; cel apare atât cu folosiri anaforice, cât şi deictice* (Studenţi^ au lipsit, numai ceij din anul întâi au venit (folosire anaforică) vs. Dă-mi-l pe cel din dreapta! (folosire deictică)). Vezi şi ANAFORIC; DEICTIC; PRONUME. G.P.D. SEMIOLOGIE Ştiinţa marilor unităţi* semnificante* ale discursului* sau studiul general al sistemelor de semne*, definiţie care o apropîeTteSemiotică*. Semiologia postulează în manieră mai mult sau mai puţin explicită medierea limbilor* naturale în ceea ce priveşte semnificaţii* aparţinând semioticilor non-lingvistice. • într-o primă formă, aşa cum a fost delimitată de E de Saussure, semiologia cerceta viatasemnelorîn societatejingvis-tica* fiind o ramură a ei. Printre alte sisteme* semiologice, Saussure enumeră riturile şi obiceiurile. Codul* politeţii este şi el un sistem semiologic pentru că semele de politeţe sunt utilizate în funcţie de^reguli, şi nu cu valoare intrinsecă. • L. Hjelmslev înţelege prin semiologie mela-semiotica* ştiinţifică, al cărei obiect este o semiotică neştiinţifică; astfel el exclude limbajele conotative şi limbajele logice, e Termenul semiologie este frecvent folosit în Franţa (R. Barthes, C. Levi-Strauss), Unii reprezentanţi (L. Prieto, G. Mounin) consideră semiologia ca o disciplină anexă a lingvisticii. Conţinutul metodologic al semiologiei s-a diferenţiat progresiv de cel al semioticii. Semiologia devine o justificare a teoriei ideologiilor. AB.V. SEMIOCLUSIV, -Ă Vezi AFRICATĂ. SEMIOTICA 465 SEMIOTICĂ Ştiinţă care studiază semnele*1 din perspectiva strategiei comunicării* de orice tip; uneori, termen cvasiechivalent cu semiologie\ o în sens larg, semiotica ne informează asupra funcţionării diverselor coduri*, fiind ştiinţa care are ca obiect semioza* (U. Eco). în sens mai restrâns, semiotica este suprapunerea adecvată a unei semiotici-obi-ect şi a; unui limbaj; de descriere; delimitarea stabilită astfel între semiotica-ştiinţă (1) şi se-rmiotica-obiect (2) este cea mai importantă pentru definirea riguroasă* 1) Dată fiind diversitatea sistemelor de semne; semiotica este concepută ca o ştiinţă complexă, chiar eterogenă, deşi se consideră că e, în primul rând, o formă*. în orice tip de semiotică, o limbă naturală oarecare are un rol foarte important, privilegiat pentru două motive: a) limbile naturale sunt singurele în care alte semiotici pot fi explicitate sau traductibile şi b) lingvistica* este studiul cel mai elaborat al sistemelor de semne. Semiotica-ştiinţă presupune adoptarea anumitor teorii, dincolo de perspectiva generală rezultată din funcţionarea tuturor semioticilor particulare. Teoria semiotică explici-tează, sub forma unei construcţii conceptuale, condiţiile de producere şi de înţelegere a sensului*. Orice teorie semiotică trebuie să dispună de un limbaj* formal minimal (termeni-simbol, termeni-operativi, un calcul al enunţurilor* şi al enunţării*) şi de proceduri de analiză bazate pe concepte ca: semne, tipuri de semne, semioză, cod*, codificare*, decodare*, comunicare*, emiţător*, canal*, destinatar*, actant*, discurs*, referent*, referinţă*. 2) Semiotică-obiect este orice ansamblu semnificant* cu o organizare internă, autonom descrierii sale. în semiotică-obiect se face distincţia, nu întotdeauna foarte netă, între semiotica „naturală" şi semiotica „construită". în general, în semiotica naturală intră două ansambluri semnificante: a) limbile naturale şi b) lumea naturală, numite astfel pentru că nu sunt create de om. Atât limbile naturale, cât şi lumea naturală, sunt locul de manifestare a numeroase semiotici (de ex. semiotica spaţiului îmbină spaţiul „natural*4 cu cel „construit**, ultimul cuprinzând diferite tipuri de semne). Din perspectiva semioticii-obiect, intervine ca eficientă distincţia în raport cu semiotica ştiinţifică (de ex., ştiinţele naturale - care se bazează pe taxinomii*; algebra, logica - bazate pe formule). Semiotica ştiinţifică în sensul larg al termenului este o semiotică-obiect tratată în cadrul unei teorii semiotice explicite sau implicite. © S-au propus mai multe tipologii ale semioticii, în funcţie de diferite criterii care vizează posibilităţile de abordare: 1) Numărul planurilor limbajului din care e construită o semiotică duce, după L. Hjelmslev, la delimitarea: a) semioticilor mono-plane, adică semioticile sistemelor de simboluri, care pot fi ştiinţifice (de ex., algebra) sau non-ştiinţifice (de ex., jocurile), de b) semioticile biplane (sau propriu-zise), care pot fi ştiinţifice sau nu, şi de c) semioticile pluriplane, semiotici biplane din care cel puţin unul dintre planuri este o semiotică-obiect. S-a propus următoarea schemă: semiotici pluriplane non-ştiinţifice (sau semiotici conotative, unde se ţine seama fie de conotaţiile* sociale, Fie de conotaţiile individuale) ştiinţifice (sau melasemiotici*) metasemiotica ştiinţifică (a cărei semiotică-obiect este o semiotică ştiinţifică) semiologii (a căror semiotică-obiect este non-ştiinţifică) 2) în funcţie de raporturile mai strânse cu lingvistica, de locul şi rolul limbilor naturale, se delimitează: a) semioticile lingvistice de b) cele non-lingvistice. Printre semioticile non-lingvis-tice se înscriu semiotica imaginii, a picturii, a arhitecturii, semiotica planară (o semiotică vizuală care tratează afişul, fotografia, tabloul, planul arhitectului, zoosemiotica*, cibernetica, bionica ş.a.). Unele semiotici, precum semiotica teatrală, au o poziţie intermediară între semioticile lingvistice şi cele nelingvistice: discursul teatral este mai întâi text, oferit unor execuţii variate; este un discurs cu mai multe voci, o succesiune de dialoguri, care ţine de semiotica literară. în semiotica teatrului, interesează tot ceea ce se petrece pe scenă în momentul spectacolului, adică toate limbajele de manifestare care contribuie la producerea sensului: gestualitatea orală (intonaţia), gestualitatea vizuală (mimică, atitudini, gesticulaţie), proxemică (punerea în scenă a actorilor, obiectelor, decorurilor), programarea cromatică (jocuri de lumini) şi discursul 466 SENliOZĂ verbal pe mai multe voci. Fiecare dintre aceste limbaje are un semnificat autonom; care contribuie parţial la articularea unei semnificaţii comune şi globale. Spectacolul presupune un spaţiu tridimensional închis; implică prezenţa unui actant*-observator. Tipologia semioticilor este relativă, din cauza interferenţelor care caracterizează cu precădere acest tip de ştiinţă; Se mai pot face clasificări în funcţie de canalele de comunicare sau transmisie a semnelor, după natura semnelor etc. • Semiotica este o ştiinţă relativ recentă care, în jurul anilor 1960/70, îşi căuta încă drumul (A.J. Greimas). Se consideră că a apărut ca ştiinţă relativ independentă o dată cu Ch. Peirce, care pune accent pe funcţia logică a semnului. Peirce atribuie semioticii rolul de teorie generală a culturii, care poate fi înţeleasă mai bine dacă e abordată din această perspectivă, în acelaşi timp, Peirce înglobează în semiotică orice studiu ştiinţific - matematică, algebră, chimie, anatomie. Multe dintre aceste puncte de vedere sunt acceptate şi astăzi. O altă sursă a semioticii modeme este E. Cassirer, care se ocupă de limbajul verbal cu rol de instrument şi în alte sisteme din sfera umană (mitul, religia, ştiinţa, arta etc,). Relaţia cu logica a contribuit la dezvoltarea semioticii şi prin G. Frege, B. Russell, R. Camap, Ch.W. Morris. Semiotica s-a dezvoltat, mai ales după al doilea război mondial, în mai multe direcţii: în SUA se descriu sistemele simbolice, altele decât limbajul (gesturi, zoosemio-tica), cu reprezentanţi ca T. Sebeok, R. Jakobson, Ch.W Morris; în ex.-URSS, semiotica se dezvoltă m relaţie cu cibernetica şi cu teoria informaţiei; în Europa, coexistă orientări diverse: în Franţa (R. Barthes, CI. Levi-Strauss, A.J. Greimas, Julia Kristeva), în Belgia (E. Buyssens, N. Ruwet), în Italia (U. Eco, C. Segre, P. Fabri), în România (S. Marcus, P. Miclău). A.B.V. SEMIOZĂ Relaţie de interdependenţă între semnificam* şi semnificat* capabilă să producă semne*. Orice act de limbaj presupune o semioză. Semioza se poate înţelege şi ca o categorie semică desemnând: a) cei doi actanţi* ai comunicării*, b) desti-natorul şi destinatarul în naraţiune, c) destina-torul-subiect faţă de alte tipuri de destinator. U. Eco concepe semioza în dublu sens, ca temă şi ca protagonist, ca proces prin care indivizii comunică, proces condiţionat de mai multe sisteme de semnificare. Semioza este astfel obiectul semioticii*. A.BM SEMIVOCALĂ Sunet* aparţinând unei clase care prezintă ase-mănări parţiale: atât cu vocalele*, cât şi cu con^ soanele*Sin. (mairar utilizat): semiconsoanâ*m Semivocalele sunt similare sub aspect articulatoriu* cu vocalele, dar se caracterizează prin intensitate şi durată de emitere mai reduse (vezi şi SUNET). Funcţional însă, se deosebesc de vocale, asemănându-se cu consoanele, întrucât nu pot constitui nuclee silabice (vezi SILABĂ) şi nu pot primi accent*. Acustic*, ele sunt caracterizate prin trăsăturile [- Vocalic] (deoarece, spre deosebire de vocale, nu prezintă o structură net definită a formanţilor*), [- Consonantic] (deoarece absenţa unui obstacol în calea curentului fonator determină o concentrare a energiei acustice mai mare decât cea specifică pentru consoane). Semivocalele apar în secvenţă cu vocalele, constituind diftongi* şi triftongi*. Poziţia semivocalei faţă de vocală constituie un criteriu de clasificare a diftongilor. Fonologie, semivocalele au fost interpretate sau ca foneme independente sau ca alofone* ale vocalelor corespunzătoare. Semivocalele româneşti [j, w, e, o], de exM au primit interpretări diferite, admiţân-du-se fie acelaşi statut pentru toate membrele seriei (variante ale fonemelor vocalice [i, u, e, o]), fie statute diferite pentru [j, w] şi, respectiv, pentru [e, o]: [j, w] - foneme consonantice; [e, o] -foneme semivocalice sau elemente dependente de consoanele precedente, împreună cu care constituie segmente monofonematice diezate*, respectiv, bemolate*. L.I.R. SEMN LINGVISTIC Termen fundamental în orice ştiinţă a limbajului*, utilizat cu accepţii* mai mult sau mai puţin diferite: a) reuniunea celor două laturi, semnificam* şi semnificat*; b) relaţia dintre semnificam şi semnificat; c) în interpretări mai izolate, semnul se reduce la semnificam. Semnul vizează în general un element percg^ubij^a^căm funcţie este de a reprezentaturi altul non-perceptibil: de ex,t în funcţionarea sema^fofuIui7//^n7/a verde înseamnă „cale liberă", lumina verde este SEMN LINGVISTIC (continuare) elementul perceptibil, care reprezintă elementul non-perceptibil ncale liberă"; lumina verde este distinctă de „cea roşie" sau de „cea galbenă", fiind o manifestare perceptibila vizual a semnifi-cantului; iar informaţia „cale liberă" este opusă informaţiilor „trecere interzisă" sau „iminenţa interdicţiei de trecere", care reprezintă semnificatul. Ansamblul constituit de semnificam şi § semnificat este semnul (în ex. dat, semnul rutier). iSemnul este întotdeauna instituţional; el nu sexistă decât pentru un grup de vorbitori, Intr-o / societate datăf fără de care nu e semn. La fel, suita de foneme* /pom/ şi suita de grafeme*/?0m sunt manifestarea semnificantului asociat semnificatului care exprimă ideea, conceptul de „pom". Semnele lingvistice (ca şi alte semne) sunt achiziţionate ca atare de o colectivitate lingvistică, au un caracter social-istoric, fiind transmise din generaţie în generaţie în interiorul unei colectivităţi care vorbeşte aceeaşi limbă. • Definiţia semnului lingvistic (şi numai prin diferenţiere a celorlalte semne) a fost dată de F. de Saussure: semnul este entitatea cu două feţe (şemnificantul şi semnificatul), în relaţie de presupunere reciprocă, conform metaforei foii de hârtie (nu se poale decupa nici una dintre feţele foii, fără a o decupa şi pe cealaltă). Saussure nu a luat în consideraţie realitatea extralingvistică, pentru că semnul, în ansamblul lui, stă pentru această realitate, necuprinsă în semn. Semnul face numai referinţă la lumea extralingvistică reală sau imaginară. De aceea, semnul are o valoare*, definită numai în raport cu valorile altor semne. De fapt, în semn se reunesc două realităţi extralingvistice care sunt exterioare lui, rămân în afara lui: Conform acestei scheme, semnificatul „pom" este asociat constant cu şemnificantul POM, care evocă în mintea vorbitorilor români ideea generală, abstractă, de „plantă cu anumite caracteristici (rădăcină, tulpină, corolă)", neglijând o serie de detalii (de ex., faptul că într-un anumit moment, pomii nu au fructe etc.). Semnul are o 467 referinţă* concretă numai în enunţ*; pomul din faţa casei. Caracterul binar al semnului, condiţie prevăzută de Saussure, rezultă din rolul lui de intermediar între gândire şi sunete, dat fiind că ideile se delimitează între ele numai în măsura în care sunt asociate cu anumite complexe sonore. Saussure a propus reprezentarea semnului printr-o parabolă, care redă tocmai caracterul lui binar: © Contribuţia Iui L. Hjelmslev Ia teoria semnului priveşte două aspecte: a) semnul e rezultatul semi-ozei* şi b) natura semnului se bazează pe reuniunea dintre forma expresiei* şi forma conţinutului*. © Interpretarea semnului lingvistic sub aspectul complexei lui relaţii cu realitatea extralingvistică a dus la complicaţii în reprezentarea lui B. Ogden şi LA. Richards au propus triunghiul semiotic: semnificat Simbolul —-....................Referentul sau atât ca formă lucrul numit semnificantă, cât şi ca imagine acustică « Semnul lingvistic are mai multe caracteristici, dintre care primele trei au fost propuse de F. de Saussure şi reluate de majoritatea lingviştilor, iar celelalte au fost adăugate de alţi cercetători: 1) Semnul lingvistic are un caracter binar sau este reuniunea interdependentă dintre un semni-ficant (complex sonor, imagine acustică) şi un semnificat (concept, sens*), Saussure consideră că semnul are un caracter binar pentru următoarele motive: a) limbile naturale nu trebuie interpretate ca o nomenclatură şi b) rolul limbii este de a servi ca intermediar între gândire şi sunetele unei limbi, în aşa fel încât să ducă la delimitarea reciprocă de unităţi. Există şi lingvişti care nu dau o interpretare binară semnului lingvistic: a) Pentru B. Pottier, semnul lingvistic este tripartit (vezi P .„W nnm<( 4- POft/t 0 A8* „pUlli T 1 W1Y1 ----------------- M 1 A B C D realitatea semnificatul şemnificantul realitatea exterioară extralingvistică sau inventarul sunetelor limbii române 468 SEMN LINGVISTIC (continuare) SEMNIFICAT); b) Pentru Hjelmslev, semnul e cvadripartit; pentru că flecare latură are două feţe (substanţă şi expresie*); c) Pentru E. Vasiliu, semnul lingvistic este monopartit; pentru că el este interpretat ca o fonie: în actul vorbirii umane se sesizează; înprimul rând, sunetele produse de cel care vorbeşte (ceea ce nu înseamnă că orice sunet produs de om este fapt:de vorbire; de ex., vocaliza nu e vorbire). O fonie este o suită constituită din unul sau mai multe sunete care se află în corelaţie sistematică cu un anumit obiect sau cu o clasă de obiecte: CASĂ este în corelaţie sistematică cu „un anumit tip de construcţie, cu o anumită formă, cu o anumită destinaţie*4; când este auzit acest complex sonor, se ia act de obiectul & ceea ce înseamnă că prima caracteristică a semnului lingvistic este de a fi fonie. 2) Semnul lingvistic este arbitrar sau convenţional, caracteristică ce garantează buna lui funcţionare. Saussure a arătat că semnificantul este arbitrar în raport cu semnificatul, în sensul că nu există nici o legătură necesară între complexul sonor şi conceptul pe care îl exprimă. Aceasta înseamnă că nimic din natura conceptului nii impune exprimarea: printr-un anumit complex sonor. Argumente pentru această interpretare sunt: a) faptul că acelaşi concept se poate exprima prin măi multe sinonime într-o anumită limbă (rom. pom, copac, arbore); b) acelaşi concept se exprimă prin cuvinte diferite în diverse limbi (rom. masă - fr. table = it. tavola -germ. Tzjc/i). Diversitatea limbilor demonstrează că legătura dintre semnificant şi semnificat nu e condiţionată de necesităţi naturale nici în ceea ce priveşte realitatea extralingvistică (nici chiar onomatopeeie* nu se exprimă exact la fel în toate limbile). Legătura dintre sunete şi sens sau dintre semnificant şi semnificat este nu numai convenţională, ci şi culturală, presupunând un acord colectiv între vorbitorii aceleiaşi limbi la un moment dat. Există doar câteva categorii de cuvinte pentru care semnul apare parţial motivat sau parţial determinat (vezi MOTIVAT): a) motivaţie fonică în onomatopee, omofone*, rime*; b) motivaţie morfologică (în derivate); c) motivaţie semantică (în relaţia dintre sensul propriu şi sensul figurat). • între arbitrar, motivare şi convenţie există o strânsă legătură. Caracterul arbitrar se opune celui motivat şi îl are drept corolar pe cel convenţional, dat fiind că, în absenţa oricărei motivări, doar convenţia asigură funcţionarea semnului. Dar caracterul convenţional nu îl exclude pe cel motivat, caracterul convenţional fiind primordial pentru semn, iar cel motivat fiind secundar. De aceea, chiar atunci când există; motivarea tinde să se şteargă, să dispară. 3) Caracterul imuabil al semnului ling^ vistic (imutabilitâtea / mutabilitatea acestuia) este x determinat de caracterul lui arbitrar şi convenţional, care impune să nu fie schimbat sau înlocuit de vorbitorii unei anumite limbi; Relaţia* dintre un anumit semnificant şi un anumit semnificat trebuie să fie, în principiu, mereu aceeaşi; ceea ce înseamnă introducerea caracterului social al relaţiei semn - referent; este ceea ce determină caracterul imuabil al semnului. Imuabilitatea v; semnului înseamnă, de fapt, caracterul lui stabil; asigurat prin manifestarea socială: colectivitatea nu alege semnele, ci le foloseşte prin transmitere de la generaţie la generaţie, împreună cu regulile la care se supun. Timpul alterează însă, mai mult sau mai puţin, semnele lingvistice. Factorii de alterare sunt numeroşi, dar sunt exteriori limbii. Schimbările pot fi fonetice, morfologice, sintactice sau lexicale şi duc la mutabilitatea semnului lingvistic care se poate manifesta în: a) schimbarea raportului dintre semnificant şi semnificat (lat. passer „vrabie41 înseamnă în română „orice vrabie14) şi b) modificarea unor laturi ale semnului (prost însemna în româna veche „simplu41, iar azi înseamnă „lipsit de inteligenţă44); 4) Semnul lingvistic e liniar, ceea ce înseamnă că e unidimensional sau că se desfăşoară într-o singură direcţie, fie că e perceput vizual (adică în scris, când se desfăşoară în spaţiu), fie că e perceput auditiv (când e rostit şi se desfăşoară în timp). In felul acesta, semnul lingvistic se opune unor semne multidimensionale (cum ar fi cele maritime). Când a caracterizat semnul ca liniar, F. de Saussure a avut în vedere mai ales semnificantul; semnificatul nu e nici liniar, nici non-liniar, neexistând ca realitate temporală sau spaţială. 5) Unii lingvişti (E. Vasiliu) consideră că numai semnele lingvistice au particularitatea de a fi „articulabile41 sau de a se combina între ele pentru a da naştere altor semne: casă + -oi( căsoi), casă + -uţă (căsuţă). Pe baza acestei proprietăţi există posibilitatea de a forma un număr foarte mare de semne lingvistice complexe, ceea ce înseamnă o economie de semne în sistemul lingvistic. Nu orice combinaţie de semne are ca rezultat alt semn, deoarece există restricţii de combinare a semnelor prevăzute de SEMNAL 469 gramatică*. « O clasificare frecventă a semnelor face delimitarea între: 1) Icon (sau semnul iconic) ca semn non-arbitrar al cărui semnificam reprezintă analogic referentul, asemănarea fiind fie naturală, fie culturală. Iconul presupune aceeaşi calitate sau aceeaşi configuraţie a caii-taţilor pe care un obiect le denotă (de ex., ono-; matopeele* sau diagramele care reproduc relaţiile ; dintre proprietăţi). Semitele iconice sunt prezente h în limbile cu scriere ideogrăllcă (vezi IDEO-GRAMĂ) în diverse grade (ieroglifele nu sunt decât slab iconice). Unii lingvişti (J. Lyons) delimitează senine iconice de gradul întâi, cum ar fi sunetele păsărilor de tipul cucu (care se referă la sursa sunetelor); la fel, se presupune că ar fi existat în franceză un semn iconic de gradul întâi predând sunetele scoase de chouette „cucuvea*4, cuvânt care s-a pierdut în franceza actuală, unde există numai sensul „femeie bătrână, acră44; acest ultim sens este considerat un icon secundar sau de al doilea grad, bazat pe o legătură iconică primară V cu strigătul caracteristic păsării. Alţi cercetători (Ch. Peirce) propun alte subdivizuni ale semnelor iconice în imagini, diagrame şi metafore* (în privinţa ultimei categorii existând păreri contrare, care consideră iconul mai curând o sinecdocă* decât o metaforă). 2) Indice - semn al cărui sens nu poate fi asigurat decât relativ la o situaţie de comunicare* reală sau reprezentată de text*. Indicele din domenii nelingvistice se află el însuşi în contiguitate cu obiectul denotat (de ex., apariţia simptomului unei boli, scăderea barometrului, anumite gesturi). Limbile naturale nu au indici puri, ci semne indiciale ca demonstrativele*, posesivele* şi toate semnele cu întrebuinţare deictică (vezi DEIXIS). Pentru Peirce, indicele este un semn care pierde imediat trăsătura ce face * din el un semn dacă obiectul său nu mai există (de ex., un obiect în care un glonte a făcut o gaură poate fi un indice numai în anumite situaţii). Lyons consideră indice situaţiile în care există un raport suprapus sau stabilit între un semn A şi un obiect C, raport care face ca ocurenţa lui A să implice prezenţa sau existenţa lui C. 3) Simbol* - semn determinat prin obiectul său dinamic doar în sensul în care a fost interpretat sau care nu există ca semn fără interpretant. Simbolul este legat de triunghiul semiotic (cuvânt / concept / lucru), unde denumeşte relaţia care uneşte conceptul de lucru. Simbolul se referă la ceva prin forţa unei legi, condiţie îndeplinită de majoritatea cuvintelor unei limbi. 4) Semnal* - ca tip de semn este un fapt imediat perceptibil care informează asupra a ceva ce nu e imediat perceptibil. Două condiţii sunt necesare pentru ca un semn să poată fi considerat semnal: a) să fie produs pentru a servi indicele, cu o intenţie determinată şi b) cel căruia îi e destinată indicaţia conţinută în semnal să poată să-l recunoască. Un semn-semnal e voluntar, convenţional şi explicit. • Semnele lingvistice sunt clasificate de E. Yasiliu în funcţie de: 1) numărul de obiecte Ia care se raportează extensiunea* unui cuvânt, când pot fi: a) semne individuale, ca numele proprii (vezi PROPRIU), pronumele* personale (eu, tu...); b) senine generale care sunt reprezentate de substantive, adjective, verbe (creion, albt albeaţă, a merge), pentru care extensiunea este alcătuită întotdeauna de clase de obiecte, iar intensiunea de concepte generale; 2) prin raportare la realitatea extralingvistică rezultă: a) semnele descriptive care se raportează Ia realitatea extralingvistică şi b) semnele logice, care se definesc exclusiv prin raportare la sistemul lingvistic din care fac parte. Semnele logice nu au o extensiune de natură obiectuală care să le corespundă. Vezi ARBITRAR; LINEAR; MOTIVAT; SEMNI-FICANT; SEMNIFICAT; SEMNAL; SIMBOL. A.B.V. SEMNAL în teoria comunicaţiei, tot ceea ce este transmis de-a lungul unui canal* de comunicare* oarecare şi poate fi interpretat de receptor ca punere în cod* a unui mesaj. Semnalul reprezintă punerea în cod a semnelor*. Semnalul transmis poate să difere de semnalul primit din cauza distorsiunilor introduse de zgomote în canal. Semnalele telefonice sunt transmise printr-un fir, semnalele vocale utilizate în vorbire sunt transmise sub forma unor unde sonore în aer. * Aplicat în semiotică*, semnalul capătă mai multe accepţiuni, în funcţie de autori. Pentru L. Hjelmslev, semnalul este un indicator care poate fi totdeauna atribuit cu certitudine unui anumit plan al semioticii; Hjelmslev numeşte semnal unităţile de manifestare minimală ale semioticilor mono-plane (algebră, jocuri etc.): J. Prieto consideră că semnalul intră în categoria generală a indicilor (vezi SEMN LINGVISTIC), ciim ar fi semnalele rutiere sau cele marine, « în limbă, trebuie făcută deosebirea dintre semn şi semnal: când discutăm 470 SEMNIFICAM! limbaxa formă de semnalizare; cuvântul e un este, în acelaşi timp, arbitrară sau nemotivată semnal^-când; considerăm limba ca mijloc de (vezi ARBITRAR; MOTIVAT). în diacronie*, sem-stnicturare logico-semantică, complexul sonor în nificântul se poate modifica; de ex., rom. masă e întregime este semnv Cuvântul e considerat sem- rezultatul modificărilor lat. mensa > measă > nai îndeosebi în vorbirea exterioară, Semnalul masă; L, Hjelmslev a adoptat dicotomia semni-lingvistic reprezintă sinteza a două serii de fapte: ficant-semnifîcat în termenii planurilor limbii*, categorii;;:efementeJal^'psifdcdl^ dând^senmifîcantiilui numele deiplăn ăl expresiei* 'Hye;;eţc*Kşi|;;aIteTm şi ^emnificaiului cei de pian ^ conffiublui. ^ codifică atât semnul cu văib^e logică, cât şi sem- seimpticaţ, reuniunea semnificantului cu semni-nul; că element al riistemulm^ ficaţii! este numiiăsenu^ Emiterea semnalului Mesaj gândit: concept+ ■ y Organizarea semnelor m : ’ y' Semnal - V Propagarea imagine acustică (semn) 7 semnale = codificarea gândirii 7 acustic 7 semnalului B. Primirea semnalului Transformarea semnalului Decodificarea*: analiza ---> Mesaj gândit: acustic în imagine acustică semnalului în semne concept + imagine Lingviştii de inspiraţie saussuriană consideră Vezi SEMN LINGVISTIC; SEMNIFICAT; SUB-semnalul în categoria non-semnelor. STANŢĂ. A.B.V. AJB.V. SEMNIFIC ANT Una dintre cele două laturi interdependente ale semnului* lingvistic; este considerat latura materială- spre deosebire de semnificat*, care este latura ideală. • Unităţile semnificantului sunt fonemele*; pe baza lor se constituie complexul sonor, care are manifestare orală sau scrisă; se susţine că există şi alte manifestări ale semnificantului (cum ar fi limbajul surdo-muţilor). • Semnificantul lingvistic este succesiv în timp (vezi LINEAR), caracteristică prin care s-ar deosebi de semnifî-cariţii altor sisteme semiotice (de ex., semaforul, vezi SEMIOTICĂ). Indiferent de forma de manifestare, semnificantul apare materializat la nivelul percepţiei (audiţie, lectură, vizualizare); • Semnificantul este virtual comun unei colectivităţi de vorbitori, adică indiferent la variaţiile individuale de timbru, de defecte de pronunţare eta, pentru că un fenomen sau un grafem conservă aceeaşi funcţie distinctă. • Conceptul de semnificant a fost introdus de F. de Saussure şi definit ca imagine acustică sau suită de foneme cu caracter specific. Legătura dintre semnificant şi semnificat este indisolubilă, conform metaforei* foii de hârtie, propusă chiar de Saussure (semnificantul şi semnificatul sunt ca faţa şi reversul unei foi de hârtie). Relaţia dintre semnificant şi semnificat SEMNIFICANŢĂ Termen aparţinând semioticii*; desemnează acel aspect al semnului* care îi permite să intre în discurs şi să se combine cu alte semne. Semnificaţia este o activitate de diferenţiere, de stratificare şi confruntare, practicată în limbă de către subiectul-vorbitor asupra unui lanţ semnificant, gramatical structurat. Semnificanţa aparţine enunţării, urmăreşte producerea sensului şi confruntă limba* cu uzajul şi cu sistemul* logico-conceptual al semnificatului*. A£.V. SEMNIFICAT Una dintre cele două laturi ale semnului lingvistic*, definită prin relaţia de presupunere reciprocă cu semnificantul*. Este frecvent utilizat cu o valoare apropiată celei pe care o are, în uzajul curent, termenul sens*. F. de Saussure a considerat semnul constituit dintr-o imagine acustică {semnificantul), ca latură materială, şi un concept (.semnificatul), ca latură ideală. Natura exactă a conceptului, relaţia sa cu sensul, semnificaţia*, valoarea* sunt probleme insuficient clarificate de Saussure, reluate ulterior de semantică* sau de alte discipline ştiinţifice. Relaţia dintre semnificant şi semnificat este arbitrară (vezi ARBITRAR; MOTIVAT); raportul dintre semn (semnificant şi semnificat) şi realitatea extralingvistică este necesar şi, de asemenea, nemotivat. Filozofii, lingviştii, logicienii au insistat asupra necesităţii de a distinge referentul* de semnificatul său: semnificatul lui cal nu este un cal concret, nici : „ansamblul cailor1*-, ci conceptul de „cal44. Există însă şi o concepţie referenţială asupra semnifica-„ tului, care îl defineşte ca pe o relaţie convenţională, stabilă pentru o comunitate lingvistică; exemplul convingător îl constituie limbajele ^tehnice, unde semnificatul coincide cu desemnarea*, deoarece aceasta este obiectiv determinată de lucrurile înseşi. ® O definiţie mai complicată a semnificatului prin raportare la semn a fost propusă de B. Pottier: semnificatul este compus dintr-o substanţă specifică şi o formă generică, egal interdependente; substanţa* semnificatului este constituită dintr-un ansamblu de trăsături* semantice, iar forma* semnificatului se caracterizează prin trăsăturile clasificatoare care consti-V tuie baza părţilor de vorbire. Aceste delimitări în cadrul semnificatului sunt redate de schema: semn = substanţa + forma semnificatului semnificatului semnificant ■ Pentru E. Coşeriu, semnificatul este conţinutul unui semn aşa cum e redat într-o limbă ; determinată (sau prin intermediul acelei limbi). Pentru că semnificatul e legat de o limbă determinată, se defineşte prin opoziţiile reciproce cu alţi semnificaţi, condiţionate de diverşi factori care conduc la diferenţe între limbi. De ex., semnificatul „zăpadă44 este desemnat în limbile ' eschimoşilor prin douăzeci de unităţi diferite, în funcţie de vechimea căderii zăpezii, de temperatură, de manifestarea ei etc. Chiar în limbi europene (cum ar fi franceza) pot apărea diferenţe regionale şi sociale pentru acelaşi semnificat (de ex., schiorii fac diferenţa între fr. la poadreuse, la glace, le carton, ca tipuri diferite de zăpadă). AU exemplu este cel al termenilor cromatici, care segmentează diferit şase, patru sau două secţiuni din spectru; această segmentare nu reprezintă o diferenţă de percepţie vizuală (vezi CONŢINUT; EXPRESIE; SUBSTANŢĂ), ci doar o diferenţă în maniera în care limba clasează sau structurează semnificaţia culorilor în funcţie SEMNIFICAŢIE 471 i de relaţia dintre ele, după cum rezultă din schema propusă de H.A. Gleason: fr. indigo bleu vert jaune orange roage basa hui ziza (limbă din Liberia) Segmentările distincte de la o limbă la alta se bazează pe generalizări diferite ale semnificatului în cele două limbi. în plus, există în franceză un număr mult mai mare de culori specifice, cum ar fi ecarlate, vermilion, pourpre, care desemnează diferite tipuri de „roşu intens44, definite în raport cu „roşu-prototip44; româna nu dispune de corespondent exact pentru aceşti termeni, deci semnificatul lui „roşu44 în română are altă segmentare. © Unii lingvişti delimitează mai multe tipuri de semnificat: a) prin restrângere, semnificatul de bază (le signifie de paissance, J. Picoche, G. Guillaume), se opune semnificaţilor numiţi „de efect44 (ies signifies d'effet); când există un singur semnificat de efect rezultă monosemia, iar când apar mai mulţi semnificaţi de efect se ajunge la polisemie*; b) prin extindere, se vorbeşte uneori de semnificatul gramatical, de asemenea, organizat diferit în funcţie de limbi; de ex., „determinarea44 nu are acelaşi statut în latină şi în limbile romanice (fr., rom., it.), care dispun de clase morfologice speciale pentru a exprima acest semnificat. Semnificatul este un concept de bază al semanticii. Vezi ACCEPŢIE; SENS; SEMNIFICAŢIE; VALOARE. AB. K SEMNIFICAŢIE Termen cvasisinonim cu sensul* (de care este disociat doar de către unii lingvişti), utilizat cu interpretări variate (polisemantic): L Cvas-iechivalenţa cu sensul sau semioza*: 1) Cea mai simplă definiţie a semnificaţiei este considerarea ei ca însuşi obiectul denumit: semnificaţia cuvântului creion este însuşi obiectul „creion44. Dar, pentru aceasta, e necesar să existe o imagine generalizatoare care să ne scutească de a avea în faţă obiectul propriu-zis. Imaginea generalizatoare este numită de unii lingvişti semnificaţie (vezi DENOTARE; DENUMIRE; DESEMNARE), iar de alţii sens. 2) Ca sinonim al semiozei, semnificaţia este reuniunea sem-nificantului şi a semnificatului, este actul prin care unui obiect i se atribuie un nume. 472 SENS II; Disocierea termenilor sens şi semnificaţie, pentru a Ie conferi autonomie: 1) Semnificaţia este, pentru P. Guiraud, procesul care asociază un obiectv o fiinţă; o noţiune, un eveniment unui semn susceptibil să îl evoce; semnificaţia este o cunoaştere a realităţii, fiind un proces psihologic; spre deosebire de sensi care este o valoare; statică* o imagine mentală^^rezultată din proces. Semnificaţia ar trebui studiată de psihologie, iar sensul de semantica lingvistică. 2) Pentru St. Ullmann, evocarea reciprocă dintre nume şi sens este faptul fundamentul al oricărei semantici; el numeşte acest raport semnificaţie. 3) Semnificaţia este condiţionată, pentru majoritatea cercetătorilor, de procesul comunicării*, care are loc numai dacă persoana care comunică atribuie o semnificaţie identică semnelor utilizate. Semnificaţia depăşeşte cadrul semnului lingvistic, este un ansamblu de variabile semantice.(delimitate în raport cu constanta semantică care e sensul), care se realizează numai în discurs*, cu ajutorul enunţării*, fiind caracteristică unităţilor superioare sintagmei*. în schimb, sensul este un ansamblu de unităţi semnificative (seme*) existente şi independent de enunţ. Semnificaţia se realizează în şi prin context (situaţional sau verbal) şi se plasează ca interes între semantică* şi pragmatică*. De aceea, semnificaţia şi conotaţia se presupun reciproc. 4) Dimpotrivă! pentru alţi lingvişti (E. Coşeriu, F. Rastier), semnificaţia este semnificatul unei unităţi lingvistice definite, făcând abstracţie de contexte şi de situaţii concrete; semnificaţia se opune sensului, care este un ansamblu de seme inerente şi aferente actualizate într-o suită lingvistică, fiind dependent de context şi de situaţia ori practica socială. Pentru F. Rastier, semnificaţia este sensul sărăcit pentru că este scos din contextul său, părere opusă celorlalţi reprezentanţi ai semanticii franceze (care consideră sensul - şi nu semnificaţia - conţinutul cuvântului izolat de context). Vezi SENS; SEMNIFICAT; ACCEPŢIE. » A.B.V. SENS Concept ambiguu, greu de definit, care coincide, în mare măsură, cu semnificatul*, obiect de studiu al semanticii*, dar şi al altor discipline lingvistice şi nelingvistice. Ca reprezentant al laturii semnificat* a semnului*, sensul este raportat la unitatea lexicală izolată de enunţ* şi se compune din sensul lexical (denotaţie* şi cono-taţie*, intensiune* şi extensiune*) şi din sensul gramatical (vezi GRAMATICAL (SENS); PARTE DE VORBIRE). Sensul este, aşadar, o grupare ordonată de unităţi semnificative. Toţi lingviştii sunt de acord că sensul este propriu sistemului* lingvistic al oricărei limbi naturale şi că sensul cuvântului; se leagă în mod particular de specificul fiecăreiadintre aceste limbi; «Considerat izolat de enunţ, sensul; ca obiect ai semanticii* se diferenţiază de semnificaţie* (cu care poate fi sinonim în limbajul curent şi chiar în cel ştiinţific) şi este cvasiechivalent cu termenii accepţie* şi înţeles. S-a propus o distincţie între aceşti ; termeni, făcându-se apel la diferite tipuri de sens* (vezi SEMNIFICAŢIE). ® Se mai delimitează sensul unui enunţ, care provine din sensul lexical al morfemelor sale constitutive şi din relaţiile sintactice care se stabilesc între aceste unităţi, cu respectarea condiţiilor de gramaticalitate*. De aceea, acest aspect mai complex al sensului (vezi DECLARATIV; INTEROGATIV; IMPERATIV), diferii ca obiect de sensul cuvintelor, nu constituie obiectul discuţiilor obişnuite despre sens. o Sensul cuvintelor şi sensul enunţurilor au în comun faptul că permit operaţia de parafrază* sau transcodaj*. I. Numeroasele definiţii date sensului (imposibil de prezentat integral) pot fi grupate în mai multe categorii: 1) Definiţiile care consideră sensul ca pe ceva exterior cuvântului (stoicii, G. Frege, L. Hjelmslev, E. Vasiliu). O asemenea definiţie este importantă pentru lexico-grafie*, deşi nu e sigur că o serie de trăsături ale obiectelor corespund în planul limbii ca trăsături pertinente ale conţinutului lexical. 2) Pentru F, de Saussure şi structuralişti, sensul a fost identificat cu semnificatul, considerat ca imagine mentală ataşată semnific an tul ui* care îl exprimă. Sensul semnului masă va fi deci semnificatul său, conceptul de „obiect de lemn (sau alt material), cu o formă precisă, servind unui scop determinat14. Sensul astfel conceput se defineşte prin relaţiile cuvântului masă cu lexeme* înrudite ca birou, tejghea, banc, gheridon (vezi ANALIZĂ7). Relaţia dintre semnificant şi semnificat este reprezentată printr-un triunghi: Sens(ul) simbolizeaz se raportează Ia Numele Lucru(l) reprezintă SENS (continuare) 473 3) Definiţiile ideaţionale ale sensului au în vedere ideeat conceptul, noţiunea semnificată, pentru că sensul cuvântului (susţin lingvişti ca . - - K. Heger, O. Duchacek) este reflectarea însuşiri-- lor generale şi esenţiale ale unei categorii de obiecte, fenomene etc. Destul de mult discutata, relaţia dintre noţiune şi sens pare să fie cel mai corect 3 interpretată prin intersecţia a două sfere (care nu 3- pste suprapunere sau incluziune). 4) Definiţiile 3 operaţionale care raportează sensul la semnul : ; lingvistic au în vedere faptul că el este ceva care 3 reglementează uzul semnului (E. Vasiliu); mai 3 exact, sensul este corelaţia sistematică a unui obiect-semri cu un număr de obiecte reale; sensul semnifică clasa obiectelor reale respective pentru care e necesară o generalizare a proprietăţilor. în creionul de pe masă e roşu, cuvântul creionul stă în locul altui obiect; sensul cuvântului este obiectul în al cărui loc stă cuvântul respectiv. Operaţia de extragere a caracteristicilor esenţiale pentru o clasă de obiecte este făcută în condiţii social-istorice determinate (vezi INTENSIUNE; EXTENSIUNE; ETIMOLOGIE). Sensul cuvântului este ceva aproximativ, nici chiar sensul de dicţionar*, care acţionează ca un filtru (vezi DEFINIŢIE), nu este perfect, pentru că definiţia lexicografică nu e sensul, ci îl descrie aproximativ. II. Tipologii diverse ale sensurilor pot contribui la definirea şi delimitarea termenului: 1) Vechea distincţie dintre cuvinte pline (cele care exprimă noţiuni - substantive*, adjective*, verbe*) şi cuvinte goale (cele care exprimă numai relaţii dintre cuvinte, precum prepoziţiile, conjuncţiile) . face apel la importanţa preponderentă a sensului lexical faţă de cel gramatical. 2) Diferenţierea monosemiei* de polisemie* prezintă importanţă generală pentru semantică, lexicologie*, lexicografic*, fiind implicată parţial şi în tipologiile următoare. 3) Sensul cognitiv şi sensul afectiv se - suprapun în mare parte cu sensul propriu şi sensurile figurate (vezi TROP). Formulele generale de distribuţie a sensurilor (delimitate până acum) în cuvânt (după I. Coteanu) sunt: a) sens denotativ + sens gramatical; b) sens denotativ + sens conotativ + sens gramatical; c) sens conotativ; d) sens conotativ + sens gramatical; e) sens relaţional. 4) Sensul de bază sau sensul fundamental reprezintă ceea ce un cuvânt are specific în sine în orice context*, iar sensurile secundare sunt strict dependente contextual (vezi ACTUALIZARE). 5) Opoziţia se/îs uzuallsens ocazional se bazează pe gradul de răspândire şi de stabilitate a sensurilor (atât principale, cât şi secundare) în limba comună. Sensurile ocazionale aparţin unor contexte izolate. 6) Opoziţia sens general - sens folosit în toate stilurile* limbii şi sens special - sens utilizat numai în anumite sfere funcţionale ale limbii (vezi TERMEN; TERMINOLOGIE). • Din perspectivă strict diacronică, sensul cuvintelor a interesat sub aspectul 1) cauzelor care determină evoluţia lui şi 2) al tipurilor de modificare semantică. 1) Cauzele pot fi de ordin lingvistic (etimologie populară*, pierderea legăturii cu familia* de cuvinte, trecerea unui cuvânt din limbajul tehnic în cel uzual, vezi TERMINOLOGIE) sau de ordin so-cial-istoric (vezi ETIMOLOGIE). 2) Tipurile de evoluţie semantică sunt delimitate în funcţie de aspecte diferite: a) sfera de cuprindere a sensului ajunge la restrângeri de sens - (anima însemna în latină „principiu de viaţă**, iar în română inimă înseamnă „parte a corpului în care se manifestă acest principiu4* sau lărgire de sens {passer în latină însemna „vrabie**, iar în romană înseamnă „orice pasăre**), în acelaşi timp, modificările diacronice ale sensului cuvintelor se pot repartiza unui tip de trop* {anima şi-a modificat sensul în rom. inimă printr-o metonimie*). III. Majoritatea lingviştilor admit că sensul este rezultatul unei articulaţii a gândirii şi a materierfonice în interiorul unui sistem lingvistic dat. în detaliu însă, poziţia privind importanţa sensului în lingvistică diferă de la un cercetător la altul, plasându-se între două puncte extreme: A) respingerea lui totală şi B) acceptarea lui ca obiect al analizei lingvistice. A) Behaviorismul american nu consideră sensul important în analiza lingvistică; pentru L. Bloomfield, sensul unei unităţi e suma situaţiilor în care el apare ca stimul pentru interlocutori. întrucât suma acestor răspunsuri nu poate fi stabilită, se refuză analiza sensului, atribuită unei psihologii a comportamentelor. B) Cei care acceptă sensul ca obiect al analizei lingvistice se plasează pe poziţii diferite: 1) Lingvistica structurală (vezi STRUCTURALISM) face apel indirect la sens în analiza fonologică prin aplicarea probei comutării*: /p/ şi /b/sunt foneme diferite pentru că, în acelaşi context, substituţia lor antrenează o schimbare de sens, cum rezultă din /pat/ vs. /bat/. Prin extindere, s-a adoptat teza isomorfismului* dintre planul conţinutului* şi planul expresiei* (L. Hjelmslev), 474 SERIE sensul fiind definit şi el ca o sumă de trăsături distinctive (seme ; care alcătuiesc sememui-): femeie şi fată au m comun seinele /+ Uman// -Masculin/* dar sex disting prin / ;± Adult/ (vezi ANALIZA; ARHISEMEM; ARHILEXEM), Partizanii sensului în analiza lingvistică îi; acordă importanţă maximă m discipline ca semantica*, lexicologia*, lexicografia*, onomasiologia*, terminologia* 2) în lingvistica distribuţioiială (Zi Harris), sensul este;o funcţie a distribuţiei*: verbe ca a spune, a declara, a explica etc. au toate un sens T,dicendi“ şi un mare număr de contexte în comun, ceea ce înseamnă că studiul vecinătăţilor poate fi pus în relaţie cu sensul. 3) în gramatica generativă, sensul este ansamblul a trei tipuri esenţiale de unităţi de sens: mărci semantice, diferenţiatori şi restricţii selective. Acestui tip de sens i se adaugă sensul gramatical provenit din reguli sintactico-semantice. Sensul nu trebuie să participe la elaborarea modelului*. 4) Independent de gramatica generativă, dar ţinând seama de ea, se dezvoltă o semantică distributională sau o semantică interpretativă, în care sensul este obţinut din interpretarea structurilor sintactice (vezi SEMANTICĂ). Vezi SEMNIFICAT; SEMNIFICAŢIE; DENOTAŢIE; CONOTÂŢIE; INTENSIUNE;’ EXTENSIUNE; ACCEPŢIE; VALOARE; A.BM SERIE Clasă de foneme* caracterizată prin aceeaşi trăsătură pertinentă*. De ex., în română, seria vocalelor palatale* (caracterizată prin localizare anterioară), reprezentată de /e, i/; seria vocalelor închise (caracterizată prin gradul cel mai scăzut de apertură*), reprezentată de /i, î, u/; seria consoanelor africate* (caracterizată printr-un anumit mod de articulare), reprezentată de /c, g, ţ/ şi, regional, /d/, seria consoanelor sonore sau surde (caracterizate prin prezenţa uneia dintre aceste trăsături) etc. Sunt frecvente situaţiile în care modificările produse în diacronie* sau regional afectează întreaga serie. De ex.: seria velarelor cu apendice labiovelar/kw, gw/ din latină a evoluat, în trecerea la română, fie în direcţia pierderii apendicelui labiovelar (quinque > cinci; stinguere > stinge), fie în direcţia labializării (aqua > apă, lingua > limbă); în seria labialelor se înregistrează, regional, fenomenul palatalizării*. LJ.R. SEXTINĂ 1. în sensul mai vechi, în sec. al XH-lea-al XHI-lea ale literaturii provensale, poem pe două rime alcă-tuit din 39 de versuri, grupate în 6 strofe* de câte * 6 versuri şi încheiat cu o terţină*; forma -inven^ ^ tată de trubaduri — a trecut în sec. al XlII-lea-al XlV-Iea în literatura italiană, fiind utilizată de Dante şi Petrarca (M. Aquien). în mai mică măsură, există până în poezia sec,, al XX-lea; a fost ilustrată la noi, într-o variantă mai liberă (strofe de 6 versuri, dar fără număr fix), de G. Coşbuc (de: exv, în Calul Dracului). 2. Prin; extensie* poem în care se utilizează strofa de 6;^ versuri, cu rimele dispuse în formă riguroasă {ababcc); apoi, strofă de 6 versuri. I. Budai-Deleanu a scris Ţiganiada în sextine: Armele lor • cele mai cumplite / Erau furci şi rude de şatră, y / La vârf cu fier ager ţintuite; I Cu acestea îndată trântea de vatră / Pe vrăjmaş, de aproape şi de departe, / Acolo să vezi capete sparte. ® G. Coşbuc, Gh. Topîrceanu şi O. Goga au ilustrat, în poezia românească, strofa de 6 versuri, în variantă izo- sau heterometrică (vezi STROFĂ); Nu mai sunt şesuri netede în ţară, / Câmpii de grâu, ca marea-nşelătoare, I întinse mirişti fără de răzoare, I Ce-n strălucirea razelor de soare, / îşi legănau în pragul altor zile, I Cu leneş ritm, podoaba legendară (Goga) - sextină izometrică; Azi am să-ncrestez în grindă - i Jos din cui acum : oglindă! I Mama-i dusă-n sat, cu dorul / Azi e singur puişorul, / Şi-am închis uşa la tindă I Cu zăvorul (Coşbuc) — sextină heterometrică. mm: SIGLĂ Literă iniţială sau grup de litere iniţiale constituind abrevierea* anumitor cuvinte care desemnează organisme, partide politice, asociaţii, cluburi sportive, state etc.: PD (Partidul Democrat), SUA (Statele Unite ale Americii). Operaţia formulării de sigle asigură prezenţa fiecărui constituent în unitatea sintagmatică fie prin prima literă a fiecărui compus, fie printr-o fracţiune silabică foarte redusă. Astfel, motivarea constitutivă a siglei rezultă din transpunerea determinărilor care stau la baza unităţilor sintagmatice în formă lexematică: SNCFR (Societatea Naţională a Căilor Ferate Române), RATB (Regia Autonomă de Transporturi Bucureşti). Se poate considera că formarea de sigle oferă un mijloc de a crea o nouă materie fonică, noi baze pentru derivare* {ceferist). 9 Unele sigle sunt realizate pe SIGMATIC,-A 475 baza cuvintelor din alte limbi: UNESCO (< United Nations Educaţional Scientific and Cultural Organisation), iar pentru un vorbitor român secvenţa silabică nu corespunde decât unui semn global definit prin materia fonică a semnificantului* şi prin semnificat*. Siglele ^aparţin, în general, categoriei nominale şi interesează creativitatea* lexicală (vezi CREA-TIVÎTATE3). ; Vezi ABREVIERE. A£.V SIGMATIC,-Ă La verbele româneşti de conj. a III-a, formă de perfect simplu (eventual şi de participiu) cu sufixul -s; verb din această categorie: a culege -culese, a prinde - prinse, a scrie - scrise. • Se disting două categorii (I. Coteanu): a) verbe sigmatice complete, care primesc acelaşi sufix -■ s - la perfectul simplu şi la participiu: a duce -duse - dus, a ninge - ninse - nins, a trage - trase ; - tras şi b) verbe sigmatice incomplete, care au perfectul simplu în -s, dar participiul în -t: a frige %-fripse -fript, a înfige - înfipse - înfipt, a rupe ; - rupse - rupt. • Verbele de conj. a IlI-a care ! îşi: formează perfectul simplu / participiul cu alt sufix decât s - se numesc asigmatice: a cere -ceru - cerut; a face - făcu - făcut; a naşte -născu - născut; a trece - trecu - trecut. MM. SILABAŢIE Ş Descompunerea cuvintelor conform structurii lor silabice. Regulile de silabaţie sunt de natură : fonetică şi stau la baza despărţirii în scris a cuvintelor, fie la capăt de rând, fie pentru redarea pronunţării* sacadate. în româna contemporană se despart în silabe diferite: a) vocalele în hiat (a-er); b) o vocală şi un diftong ascendent (semi-consoană + vocală - do-uă) sau un triftong (semiconsoană + semiconsoană + vocală, semiconsoană + vocală + semiconsoană - so-ioa-să, tâ-iai); c) un diftong descendent (vocală + semiconsoană) sau un triftong (semiconsoană + vocală + semiconsoană) şi o consoană (doi-nă, ho-ţoai-că); d) prima consoană şi următoarea / următoarele din grupurile de două-trei consoane • precedate de semiconsoană (trais-tă, mais-tru); e) vocală şi o consoană (inclusiv elementele consonantice redate prin x, qu) urmată de vocală sau de diftong (ca-săt a-sea-ră, ia-xi, se-quo-ia); f) prima consoană şi următoarea / următoarele în grupuri de două (inclusiv consoanele duble), de trei sau de patru consoane precedate de vocală şi urmate de vocală / diftong (cer-nea, în-no-ra, între, mon-stru); fac excepţie, formând silabă cu vocala următoare sau cu diftongul, grupurile alcătuite din consoanele b, ct d,f, gf h,pf tt v, k, w, ca prim element, şi l, r, ca al doilea element (1co-dru, a-flai), grupurile ce notează consoane unice -ch [k’] (o-che-lari), gh [g’] (ve-ghea), tch [c] (ke-tchup) etc.; se despart după a doua consoană grupurile Ipt (sculp-ta), mpt (somp-tu-os), mpţ (pre-emp-ţi-u-ne), ncş (sfinc-şii), net (puncta), neţ (punc-ţi-e), ret (arc-tic), rtf (jertfa), grupurile de trei consoane în care primele două reprezintă o consoană dublă sau notează un sunet unic (watt-me-tru, tech-ne-ti-u - ch [h]), unele grupuri de patru consoane în cuvinte neologice (trans-gre-sa); se desparte după a treia consoană grupul rstn (vârst-nic); g) primele două consoane şi următoarele în grupuri intervocalice de cinci consoane (opt-spre-ze-ce). Norma românei contemporane recomandă ca despărţirea la capăt de rând a cuvintelor legate prin cratimă, a compuselor, a derivatelor cu prefixe, a derivatelor cu tema terminată în grup consonantic şi cu un sufix având iniţială consonantică să se facă nu după reguli fonetice de silabaţie, ci după reguli morfologice, conform structurii formative (într-în-sul, despre, nesta-bil, ber-batit-lâc). Regulile morfologice nu sunt obligatorii şi au caracter cult. în conformitate cu criteriul unităţii lexicale, se recomandă să nu se despartă Ia capăt de rând abrevieri ca ONU, ş.a., numeralele ordinale cu notaţie mixtă - cifrică + literală (al II-lea). VeziCRATIMĂ; ORTOGRAFIE. C.S. SILABĂ Secvenţă fonica minimală, caracterizată printr-un singur accent*, plasat întotdeauna în acelaşi loc. Locul fix al accentului în silabă (spre deosebire de cuvânt, unde poate fi mobil) este determinat de.structura acesteia, care include un nucleu sau centru, reprezentat în mod obişnuit de o vocală (deşi în anumite limbi există şi lichide silabice) -singura componentă susceptibilă de a primi accentul - şi o parte marginală, reprezentată de consoane. Consoanele care precedă nucleul silabic se numesc explozive*, cele care urmează după acesta se numesc implozive\ Sunetele care aparţin aceleiaşi silabe sunt ftomosilabice, cele 476 SILEPSĂ care aparţin Ia silabe distincte sunt heterosi-labice. Silabele terminate în vocală se numesc deschise*; cele terminate ui consoană --închise*. Nu există limbi caracterizate numai priit silabe închise; de altfel, în multe limbi, acest tip structural s-adezvoltat tardiv, ca urmare a unor modificări ale silabelor deschise, tipul primar, universal, de structură silabică; Silaba reflectă posibilităţile combinatorii ale vocalelor şi consoanelor din tr-o limbă. în rostireatdiverselor silabe dintr-un cuvânt sau dintr-un enunţ; există deosebiri de intensitate, ton; durată. • Existenţa silabei ca unitate cu identitate definibilă ca natură a constituit obiect de dispută. Cercetătorii mai vechi i-au atribuit o realitate psihologică, dar au contestat identitatea sa fonetică, întrucât silaba nu coincide, de obicei, cu actul expirator (excepţie fac cuvintele monosilabe emise izolat: da, nu etc.). Studiile experimentale au pus însă în evidenţă unele trăsături articulatorii şi acustice care ar demonstra existenţa fonetică a silabei (îndeosebi, un grad mai ridicat de coarticulare între nucleu şi elementele marginale). • Limita dintre silabe {tăietura silabică) nu poate fi întotdeauna determinată univoc, în funcţie de structura segmentului fonetic considerat (mai ales în cazul anumitor segmente intervocalice complexe; vezi şi INTERLUDIU); Criteriile utilizate sunt fie de natură articulatorie (graniţa dintre implozie şi explozie; dintre apertura sau tensiunea descrescătoare şi cea crescătoare; momentul de întrerupere dintre două serii de vibraţii glotale; după un minimum de expiraţie etc.), fie de natura distribuţională (legate de analiza structurii grupurilor consonantice mediale în raport cu cea a grupurilor iniţiale şi finale diritr-o limbă). Determinarea locului tăieturii silabice este o problemă distinctă de aceea a despărţirii cuvintelor în silabe, care ţine de domeniul ortografiei*, fiind soluţionată prin introducerea unui sistem convenţional de reguli. Vezi SILABAŢIE. • Tăietura silabică este una dintre formele de manifestare a joncturii*. Conceptul dej o net ură silabică a fost folosit de E. Vasiliu în descrierea sistemului fonologie al românei. Semivocalele româneşti au fost descrise ca variante ale vocalelor corespunzătoare, precedate sau urmate de jonctura silabică. Aceasta a fost interpretată ca un fonem independent, simbolizat prin /+/, realizat fonetic ca un zero consonantic (echivalând cu absenţa unei consoane dintre două vocale). SILEPSĂ 1, Acord logic în gen şi număr, deosebit faţă de forma corectă presupusă de acordul* gramatical; acest acord după sens se realizează, de obicei, pe • lângă substantivele colective, a) Silepsa genului: Sus; în casele domneşti; stau adunaţi, cu o cucernică smerenie împrejurul trupului împodobit al V răposatului; tonte căpeteniile ţării (Odobescu); | b) silepsa numărului: Atunci xiasten cir data po-'S runcăi Eşind de prin locurile strâmte l in trei co-~$i Ioane merg înainte (Budai-Deleanu). 2. în retorică; f|| figură* prin intermediul căreia acelaşi cuvânt repe- Ş tat în enunţ are două sensuri, unul propriu şi altul : figurat; se poate realiza prin sinecdocă* / metonimie* sau prin metaforă*: Rome n'estplus dans Rome, elle est toute oujesuis-„Roma nu mai este Ia Roma, e toată unde sunt eu" (Comedie); substantivul Rome are două sesuri distincte, unul propriu - „cetatea" şi celălalt figurativ - „poporul, locuitorii Romei", silepsă prin metonimie; copil abia-nflorit i Cu fruntea răsturnată, cu visul risipit i Ca o dantelă scumpă pe trupu-ţi adormit (Arghezi), silepsă prin metaforă (Gh. Dragomi-rescu), substantivul visul având concomitent sensul propriu „vis" şi pe cel figurat „aspiraţie". MM. SILOGISM Figură* a argumentării în oratorie, bazată pe logică şi realizată în următoarele etape (H. Lausberg): 1. propositio (propoziţie) - prezentarea scopului demonstraţiei: Socrate este muritor; 2. rationes (probele), care se numesc şi praemissae (premise) - fazele situate înaintea concluziei, care cuprind raţionamentul: a) praemissa maior (premisa majoră), cu un sens mai amplu decât cel din propositio: Toţi oamenii sunt muritori şi b) praemissa minor (premisa minoră) - cu un sens mai restrâns, limitat faţă de cel din premisa anterioară: Socrate este om; 3. conclusio (judecata finală): Socrate este muritor, a cărei identitate faţă de propositio este de obicei subliniată prin adaosul quod erat demonstrandum (ceea ce era de demonstrat). • Silogismul complet este rar utilizat în literatură, dar pot fi citate forme parţiale în discursurile argumentative ale teatrului clasic (H. Lausberg): Sunt în Verona astăzi o mulţime / Mai tinere ca tine măritate, / Femei cu vază, şi au şi copii. / De nu mă-nşel eram şi eu ca ele / La vârsta care tu eşti fată încă, / Intr-un cuvânt: Paris îţi cere mâna (Shakespeare). MM. v L.I.R, SIMBOL 477 SIMBOL X. Unitate ştiinţifică (lingvistică, semiotică, poetică ş.a.) cu valori diverse: la F. de Saussure si alţi adepţi ai săi, conceptul este utilizat atunci când există o relaţie de motivare, o legătură natu-. rală între semnificat* şi semnificantul* său; pentru L. Hjelmslev, este o mărime a semioticii* mono-plane, care: operează cu sisteme de simboluri; Gh. Peirce defineşte simbolul ca bazat pe o convenţie socială, în opoziţie cu iconur şi indicele (vezi SEMN LINGVISTIC), simbolul notând un raport constant într-o cultură dată; la C.K. Ogden ştl.A. Richards, simbolul corespunde semnifi-cantului saussurian; în sfârşit, în metasemiotică* simbolul este un grafism convenţional (utilizând figuri geometrice, litere etc.) care desemnează, în manieră unică, o clasă de mărimi. ® In diverse domenii ştiinţifice, simbolurile sunt utilizate cu valori diferite după diversele discipline: algebra sau logica, de ex., utilizează simboluri pro-priu-zise, iar chimia simboluri care se apropie de abreviere* sau siglă*. Unele simboluri au valori diferite în funcţie de textul ştiinţific în care apar: P poate fi simbolul „fosforului" în chimie, al „puterii" sau al „fluxului energetic" în fizică, al •,protonului" în fizica nucleară, iar în muzică este o abreviere pentru plano, o Gramatica generativă (vezi GRAMATICĂ) recurge la simboluri pentru a-şi formula regulile (vezi CONSTITUENT). 2. în retorică*, figură* semantică (trop*), nume al unui obiect concret, ales în mod convenţional pentru a desemna o întreagă clasă de obiecte, o noţiune abstractă sau o însuşire predominantă cu care poate fi pus în legătură. Simbolul ca figură are ; deci două caracteristici esenţiale, în comparaţie cu alţi tropi: este un nume extras întotdeauna din sfera semantică a numelor de obiecte concrete şi se bazează pe o substituire întotdeauna motivată de trăsăturile semantice comune ale simbolizatului şi simbolului: Toată floarea cea vestită a întregului Apus I Tot ce stă în umbra crucii, împăraţi şi regi s-adună / Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună (Eminescu); O mână nevăzută în mine a deschis / Cutia cu păcate a Pandorei (Philippide) ® Din punctul de vedere al frecvenţei, determinate de uzul lingvistic, simbolurile sunt de două feluri: a) convenţionale ! consacrate şi b) poetice / contingente (H. Morier). a) Simbolurile convenţionale sunt simboluri a căror frecvenţă a determinat desemnarea lor ca semne pentru anumite categorii abstracte: albina simbolizează „hărnicia", câinele - „fidelitatea", leul „curajul", laurul „gloria", vulpea „viclenia" etc. Simbolurile consacrate sunt uneori polivalente, deoarece obiectul-simbol nu posedă o singură calitate în virtutea căreia a fost ales: leul este simbolul curajului, dar şi al forţei, frumuseţii, nobleţei etc. Datorită frecvenţei şi caracterului lor consacrat, simbolurile convenţionale nu se află în relaţie de dependenţă cu contextul în care sunt utilizate (H. Morier). b) Simbolurile poetice sunt mai dependente de context şi nu au o frecvenţă suficient de mare pentru a se fixa în uz; ele există, în principiu, într-un unic text şi, de aceea, posedă o ambiguitate sporită faţă de simbolurile convenţionale, apropiindu-se prin aceasta de metafora* implicită. Criteriul formal unic în virtutea căruia se poate realiza diferenţa dintre simbol şi metafora simbolică (implicită) îl constituie frecvenţa: o metaforă devine simbol, lărgindu-şi conotaţia*, atunci când iese din domeniul figuraţiei proprii unui scriitor, intrând în sfera simbolurilor publice, naturale, proprii reprezentanţilor unui întreg curent din istoria literară (R. Wellek- A. Warren); vezi, de ex., întunericul, ceaţa, somnul, simboluri ale morţii în literatura europeană din romantism până în perioada modernă, o Simbolul poetic există numai în relaţie cu contextul* de unde şi denumirea de contingent care i s-a atribuit uneori: Ziua de ieri s-a ţinut după mine (...) Cine şi-a pierdut o zi cât o viaţă / S-o caute repede. Se înnoptează. Se lasă ceaţă (Arghezi); Ai pierdut-o. Ce-ai făcut? / Tu n-ai ospătat, calul n-a păscut. / Ai căutat steaua polară / Te-a aşteptat aici până aseară (id.). Elementul simbolizat poate rămâne parţial obscur, ceea ce dă simbolului literar un caracter ambiguu în comparaţie cu simbolurile convenţionale; cazul extrem al acestei independenţe semantice îl constituie simbolurile autarhice: In cer l Bate ora de bronz si de fier. / într-o stea / » • * Bătu ora de catifea. I Ora de pâslă bate I In turla din cetate. / în ora de lânăJ S-aude vremea bătrână / Şi se sfâşie / Ora de hârtie. / Lângă domnescul epitaf! Bate glasul orei de praf. / Azi noaptet soră, I N-a mai bătut nici o oră (Arghezi). Simbolurile din ultimul exemplu fac parte din seria metonimică a simbolurilor temporale, dar determinările specifice rămân obscure şi nu se pretează unei decodificări precise. Simbolul poetic se dovedeşte, astfel, apropiat de metonimie* prin rapbrtul logic şi prin motivare. Dependenţa sa totală de context, ca şi analogia pe care se bazează, îl situează însă în 478 SIMBOLISM FONETIC seria figurilor dominate de metaforă, cu care adesea coexistă în text. • Suita simbolurilor coerente semantic dă naştere alegoriei*; AB.V.U);MM.{2) SIMBOLISM FONETIC 1. Posibilitate a sunetelor de a evoca anumite reprezentări; 2. Teorie care presupune că se poate atribui sunetelor o valoare semantică denotativă* sau conotativă\ • Relaţia sunet-sens este cel mai uşor sesizabilă în onomatopee*, dar cuvintele dotate cu simbolism foneric nu se confundă cu acestea, deşi ambele situaţii intră în categoria cuvintelor expresive (I. Iordan). Astfel, s-a emis ipoteza că în limbile romanice anumite vocale sunt dotate cu valori semantic-expresive speciale: i ar avea, de ex., sensul „mic“ / „apropiat": rom. mic, aici, iL piccino, qui, fr. petit, ici; a, dimpotrivă, sensurile „mare" / „departe": rom. mare, de-parte, it. gratide, lâ, sp. grande, allă (K. Jespersen, M. Grammont). Consoanele pot avea şi ele valoare expresivă, în afara celei pur imitative existentă în unele aliteraţii* (S. Puşcariu) sau în onomatopee; /, r, de ex., eventual în combinaţie cu alte consoane; sugerează „lichidul", „curgerea": Auzi, ploaia plânge pe drum (Bacovia). Sunetului i se atribuie astfel o ipotetică ftincţie de simbol*, de unde şi niimele valorii / teoriei. Acest punct de vedere se apropie de teoria originii naturale a limbajului, opusă originii convenţionale (arbitrare) a acestuia. Vezi ALITERAŢIE; ABRITRAR; EUFONIE. MM. SIMETRIC 1. Predicat Tip de predicat logic (vezi PREDICAT j) cu două locuri (său două argumente*) a cărui caracteristică este de a-şi păstra valoarea de adevăr în condiţiile inversării ordinii argumentelor: f(x, y) este echivalent cu f(y, x). Cu această caracteristică apăr verbe ca: a se înrudi, a se împrieteni, a coincide, a semăna din construcţiile: X se înrudeşte / se împrieteneşte, coincide, seamănă / cu Y, adjective ca: sincron, sinonim din construcţiile: Evenimentul X este sincron cu Y, Termenul X este sinonim cu T, substantive că: frate, prieten, vecin din construcţiile: Ion este fixatele I prietenul, vecinul/ lui Gheorghe. 2.Verb / Adjectiv/ Substantiv ^ Sin. cu verb / adjectiv / substantiv inerent reciproc. Vezi RECIPROC.,. G.P.D. SIMPLOCĂ Figură* sintactică realizată sub forma combinaţiei dintre anaforă* şi epiforă*: la începutul şi la sfârşitul unei unităţi sintactice ori metrice se repetă acelaşi cuvânt / grup de cuvinte, după | schema xVezi lumile urzindu-se, : popoare de stele aprinzându-se şi alergândpemm căile fără urmă ale infinitului ~ş\ n-auzi nimic, j Vezi munţii înălţându-se, întunecimi de codri | crescând să-i învăluie - şi n-auzi nimic (Vlahuţă, | apud Gh. Dragomirescu). în poezia modernă i simploca ia forme mai puţin riguroase, men- y ţinând totuşi procedeul esenţial al repetării cuvintelor la iniţială şi Ia finală de vers: Dorurile mele I N-au întruchipare, / Dorurile mele-s / Frunze pe cărare... /Spulberate şi strivite frunze pe cărare (Goga). Vezi REPETIŢIE. t MM. SIMPLU, -Ă 1. Propoziţie ^ într-o clasificare a propoziţiilor* după structură, propoziţie alcătuită numai dini || părţi principale* de propoziţie, fie că sunt prezente amândouă (ex. Copilul aleargă, Copilul este vesel), fie că apare una singură, predicatul sau subiectul (ex. Ninge, Ger!). Se opune propoziţiei dezvoltateNtz\ DEZVOLTATj; PROPOZIŢIE. 2. Parte de propoziţie ~ Parte de propoziţie* exprimată printr-un singur component (uri singur cuvânt, însoţit sau nu de un instrument sintactic: prepoziţie, articol, verb copulativ), şi nu prin componente aflate într-o relaţie de coordonare*. Se opune părţilor multiple* de propo- f ziţie: subiect multiplu, nume predicativ multiplu etc.; vezi deosebirea dintre: Ion a reuşit (subiect simplu), faţă de Ion şi Gheorghe au reuşit (subiect multiplu); El este inteligent (nume predicativ simplu), faţă de El este inteligent fi harnic (nume predicativ multiplu). G.P.D. SINAFIE Figură* sintactică (de construcţie), formă de S polisindeton* în care se reia o conjuncţie -copulativă (de obicei şi, uneori cu valoare adverbială): Zeii Daciei acolo locuiau - poarta solară! în a oamenilor lume scările adânci coboară - / şi în verdea-ntunecime a pădurilor s-adun;/ şi pe negre stânci trunchiate stau ca-n SINALEFA 479 tron în verdea lumei şi din cupe beau auroră cu de neguri albe spume (Eminescu). Vezi POLISINDET(ON). MM ŞINALEFĂ în fonetică şi în versificaţie, fuziune dintre vocala ; finală a unui cuvânt şi vocala iniţială a cuvântului imediat următor, astfel încât, în urma contopirii, acesteâ formează o singură silabă; suprimarea se : poate realiza prin căderea uneia dintre vocale sau prin contopirea celor două în una singură; de ex.: în franceză, articolul îşi pierde vocala înaintea unui substantiv cu iniţială vocalică (Varbre); it. varii „diferiţi" se reduce la vâri. Necesităţi de versificaţie determină uneori apariţia sinalefei: ■ Lună, tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci I Si gândirilor dând viatăt suferinţele întuneci (Eminescu), unde măsura de 16 silabe impune ; fuziunea stăpână a > stăpân-a. MM. SINCOPĂ Accident fonetic care constă din căderea unei vocale (de obicei neaccentuate) în interiorul cuvântului. Cauza acestui fenomen este simpli-; ficarea pronunţării şi economia mişcărilor articulatorii în ritmul vorbirii. Iniţial fenomen al vorbirii individuale, sincopa se poate extinde pe |ării mai mult sau mai puţin întinse. în limba | română actuală, în vorbire apare mai frecvent sincopa vocalelor / şi e: iepur’le, laminuar' le. O sincopă în serie apare în vorbire, în limba |actuală, şi în formele de participiu din structura perfectului compus: am vin't, am văz't etc., caz în care, în anumite exemple, se poate sincopa chiar vocala accentuată, iar accentul îşi schimba locul. ; • Din perspectivă diacronică, se remarcă existenţa unor perioade în care sincoparea este mai activă şi se produce în serie, în contexte fonetice similare; astfel, pentru latina populară târzie sunt semnalate asemenea serii de sincope: calida non calda; vetulus non veclus; oculus non oclus; duris non oricla; angulus non anglus (Appendix Probi), a căror generalizare este demonstrată de reflexul din limbile neolatine (cf. rom. cald, it. caldo, fr. chaiid etc.). C.C. SINCRETISM 1* în limbile flexionare* (vezi şi CLASIFICARE A LIMBILOR), asociere a două semnificaţii care nu permit separarea în planul expresiei; sin. cu amalgamare\ în gramatica românească, de ex., se vorbeşte despre sincretismul semnificaţiilor de „gen", „număr" şi „caz" din flexiunea adjectivului sau despre sincretismul semnificaţiilor de „număr" şi „persoană" din flexiunea verbului. 2. în paradigma* cuvintelor flexibile*, caracteristică a două sau mai multe forme corespunzătoare unor valori diferite de a fi identice, forme cărora, în cazul altor cuvinte din aceeaşi clasă morfologică sau din clase înrudite, le corespund expresii diferite; sin. cu omonimie* morfologică. Formele identice din paradigmă se numesc sincretice sau omonime. Raportând, de ex., flexiunea verbului a sui la cea a verbelor a sări, a iubi, se poate vorbi, în cazul celui dintâi, despre sincretismul formelor I sg. = II sg. (eu, tu sui) şi III sg. = III pl. (el, ei suie) sau al formelor modale de indicativ şi conjunctiv (suie = să suie). 3. Unii autori folosesc termenul de sincretism ca sinonim al iui neutralizare\ S-a subliniat însă faptul că neutralizarea este un fenomen condiţionat contextual (deci de tip sintagmatic), pe când în cazul sincretismului condiţionarea este de natură paradigmatică: în prezenţa unor trăsături semantice simultane, o anumită opoziţie nu se mai manifestă (de ex., în prezenţa trăsăturilor „feminin", „singular", ojpoziţia dintre genitiv şi dativ nu se manifestă). In cazul sincretismului este vorba despre absenţa unei anumite mărci, pe când în cazul neutralizării este vorba despre suprimarea opoziţiei produse de prezenţa şi, respectiv, absenţa unei mărci (de ex., prezenţa vs. absenţa sonorităţii îşi pierde valoarea distinctivă în anumite contexte). G.P.D. (1-2);L.I.R.(3). SINCRONIE Termen introdus de F. de Saussure şi definit în opoziţie cu termenul diacronie\ Sincronia desemnează un anumit stadiu de limbă, aspectul unei limbi la un moment dat. Studiul sincronic al limbii presupune o perspectivă, statică asupra acesteia; limba este concepută ca un sistem imobil, care poate fi studiat în sine, nu ca rezultat al unei evoluţii. Saussure afirmă primatul sincroniei, considerând că fiecare fapt de evoluţie a funcţionat Ia un moment dat într-un anumit sistem. Lingvistica sincronică este prin excelenţă o lingvistică descriptivă şi structurală. Dacă, după Saussure, între sincronie şi diacronie există o antinomie radicală, în lingvistica modernă se susţine că această dihotomie este, în esenţă, de 480 SINECDOCA natură; metodologică;; aspectele statice şi cele dinamice coexistând în mod dialectic* Distincţia dintre; acesteareflectă, de fapt; distincţia dintre funcţionarea şi constituirea oricărei limbi; L.I.R. SINECDOCĂ Figură* semantică (trop*) şi procedeu lingvistic; formă particulară de metonimie?; realizată prin înlocuirea unui nume cu altul pe baza unei relaţii cantitative între cei doi termeni: Am văzut în depărtare o pânză* Raportul logic pe care se sprijină sinecdoca este cel stabilit între parte şi întreg, în ambele sensuri. • Sinecdoca rezidă, de fapt, în utilizarea unui cuvânt într-un sens care reprezintă o parte din alt sens al aceluiaşi cuvânt (Tz. Todorov). în aceeaşi ordine de idei, metafora* este şi ea interpretabilă ca o dublă sinecdocă: un sens intermediar (partea identică a celor două sensuri - metaforizat şi metaforic) funcţionează ca în cazul sinecdocei; de ex. [flexibil] este o sinecdocă pentru trestie şi pentru fată, ceea ce permite să se dea cuvântului trestie sensul metaforic „fată*4 în formularea metaforică o trestie de fată (Grupul |i). Metonimia este şi ea, în aceeaşi concepţie, o dublă sinecdocă, dar în sens inVers: fiecare dintre cele două semnificaţii ale termenilor implicaţi este o sinecdocă pentru al treilea, care le înglobează; de ex; metonimiile un Rembrandt, un Balzăc pentru „un tablou de Rembrandt44 şi „un român de Balzac41 sunt posibile doar prin raportare la un câmp mai vast, care include viaţa şi opera autorilor respectivi. Reliefarea celor două sensuri este datorată faptului că amândouă aparţin aceluiaşi ansamblu semantic (Todorov). e Sinecdoca poate lua două forme principale: a) parte pentru întreg („pars pro toto44) — sinecdoca particularizantă: o pânza la orizont „corabie41; ţi-aş da catarg lângă catarg/ Oştiri spre a străbate / Pământu-n lung şi marea-n larg (Eminescu); trăiesc sub acelaşi acoperiş; o cireadâ de o mie de capete; b) întreg pentru parte („totum pro parte44) - sinecdoca generali-zantă: a băut un vin bun „un pahar, o sticlă de vin44; mină de lucru „om44; fr. un boeuf „o bucată de came de vită44* • în acelaşi sens al substituirii » cantitative, se realizează: a) sinecdoca numărului (singular pentru plural): Românul e născut poet (Alecsandri); Le Franţais, ne mălin, forma le vaudeville (Boileau); Şi de-aceea tot ce mişcăm ţara asta, râul, ramul I Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este (Eminescu); sinecdoca pentru desemnarea naţionalităţii este curentă în toate limbile europene; b) sinecoca materiei -apropiată de metonimie: fier „armă, cuţit11; bronzstatuie44/ • Ca şi metafora ori metonomia, sinecdoca poate: deveni prin uz clişeu*, sub forma catacrezei*:;fr* plume, it; penna, sp; pluma (ne^ diminutivale), rom. peniţă (diminutiv) ,;obiect de metalsfolosit la; scrisei sens;derivat din cel ? iniţial „fragment din aripa unei păsări44 şi, de: asemenea, ;,obiectutilizat Ia scris44. Vezi CATACREZĂ; METAFORĂ; METONOMIE. MM, SINEREZĂ în fonetică*, fenomen de coarticulaţie* în urma căruia două vocale alăturate, plasate în silabe diferite, fuzionează într-un diftong, pronunţân-du-se deci în aceeaşi silabă. în limba română, sinereza apare accidental în pronunţarea individuală, iar în anumite situaţii se poate extinde: local pe arii relativ determinate: şu-ie-ram,fiu-iernam, re-u-ma-tism devin pe alocuri, în unele pronunţări individuale din graiurile vestice, flui-ram, şui-ram, reu-ma-tism (AFLR). în vorbirea literară, sinereza este admisă în fonetică sintactică şi vizează pronunţarea într-o singură silabă a unor cuvinte monosilabice, neaccentuate în frază; dintre care unul se sfârşeşte în vocală, iar celălalt începe de asemenea cu o vocală; unele cuvinte monosilabe au rol de instrumente gramaticale: le-am dat, şi-a adus aminte etc.; în acest cazi sinereza este marcată grafic prin cratimă*. c.c; SINESTEZIE / TRANSPUNERE SENZORIALĂ Figură* semantică (ansamblu de tropi*) realizată prin asocierea a doi sau mai mulţi termeni care desemnează senzaţii provenind din domenii senzoriale diferite; cealaltă denumire a sinesteziei, transpunere senzorială, arată că fiecare dintre termeni presupune o incursiune în domeniul celuilalt: voce dulce, culoare caldă, glas catifelat, miros ascuţit lacru, lumină dulce. Existentă şi în exprimarea curentă, sinestezia se poate realiza în diverse forme concrete, situate - toate - la nivelul figurilor semantice: epitet*, comparaţie*, metaforă*, hipalagă*/ hypallagon şi, uneori, cata-creză*. St. Ullmann consideră că sinestezia clasică se bazează pe perceperea unei analogii SINESTEZIE / TRANSPUNERE SENZORIALĂ (continuare) 481 oarecare între două senzaţii de ordin diferit, fiind încadrabilă - în schema schimbărilor semantice -în. categoria transferului unui semnificanf datorită similitudinii / analogiei semnificaţilor', ceea ce apropie sinestezia de metaforă. ® Se poate stabili o dinamică a asocierilor sinestezice, comună mai multor limbi (Ullmann) şi aplicabilă limbii române: respectându-se o ordine fixă intr-o Sschemă dată a celor şase domenii senzoriale lf posibile (căldura este disociată de tactil) şi având : în vedere că al doilea termen al sinesteziei m&nstibiitfitnmoriil ei (situat în partea inferioară a schemei), în timp ce primul este destinatarul (situat în partea superioară), caracteristicile statistice şi dinamice ale figurii sunt următoarele: \ a) -majoritatea transpunerilor senzoriale sunt vV orientate de sus în jos; b) ele provin mai ales din ;; domeniul tactil; c) se dirijează, în majoritate, î către domeniul auditiv. Categoria cea mai bine ;f reprezentată este deci T —»A, concurată în limba f română şi de categoria T —» V. • Sintactic şi > figurativ, forma principală a sinesteziei este f binară; chiar atunci când apare într-o combinaţie S plurimembră, sinestezia se poate reduce la două ; sau mai multe sintagme nominale alcătuite din câte doi termeni; de ex., glasul lui era moale şi catifelat ca amurgul (Sadoveanu) se poate des-compune în patru sinestezii binare: glas moale, glas catifelat, amurg moale, amurg catifelat. Aceste contexte largi sunt specifice, de obicei, sinesteziilor realizate în forma comparaţiei sau a metaforei (şi mai puţin celor construite ca determinare prin epitet),^ fără însă ca regula să aibă caracter general. ® în tratatele de retorică, sinestezia nu este menţionată ca figură, dat fiind faptul că nu are un statut independent. Ea se realizează însă la nivelul mai multor figuri semantice, în comparaţie, metaforă, hypallagon, şi, mai ales, în variate tipuri de epitete; epitetul sinestezic poate fi, în acelaşi timp, oximoron' (idurere dulce), epitet metaforic (d-aur jăratic) sau formă de catacreză, pseudo-sinestezie ori metaforă simbolica (gând amar, suferinţă dulce); vezi şi EPITET. ® în evoluţia limbajului poetic românesc, complicarea formală a sinesteziilor coincide cu ieşirea lor din cadrul exprimării prin epitet şi cu apariţia treptată a celorlalte figuri semantice care cuprind transpuneri senzoriale. Câteva forme mai rare apăruseră încă de la Iancu Văcărescu, C. Conachi sau Gh. Asachi: oximoronul sinestezic şi pseudosinestezic (dulce foc, dulce pătimire), sinestezia dublă (Şi-mpregiur sună dulce armonie / înseninând de-a ochilor ei rază — Asachi) sau sinestezii care ies din cadrul stereotip al domeniului gustativ - dulce, amar (lumină înfocată - Conachi; Pictore... / Fă miresme ca să ploaie - Asachi; lumina lor este lină - Heliade). în creaţia de maturitate a lui Eminescu, se produce saltul către sinesteziile inedite atât sintactic, cât şi ca sferă semantică a domeniului transpunerii; chiar atunci când domeniul gustativ se menţine ca factor al sinesteziei, aceasta este inedită prin celălalt termen al combinaţiei: Şi că-n Întunecata lor dulceaţă /Nu s-uită ochii de copil vodaf; Când coboară-n ropot dulce din tăpşanul prăvălatic; Un moale pas, abia atins de scânduri; Iară cornul prins de jale / Sună dulce, sună greu; împlu casa-ntunecoasă de-o mireasmă pipărată. Tot Eminescu este acela care inovează şi în structura sintactică a sinesteziei, depăşind cadrul combinaţiilor binare şi ieşind din stereotipia formulării traspunerii prin epitet; apar astfel sinestezii duble sau triple, de obicei comparaţii: Ei cer să cânt... durerea mea adâncă / S-o lustruiesc în rime si-n cadenţe / Dulci, ca lumina lunei primăvara; Murmura lunei / Netedă, palidă ca şi ea. Sinestezia îşi completează posibilităţile de expresie în poezia modernă, prin apariţia metaforei sinestezice, fără însă ca celelalte forme ale transpunerii senzoriale să dispară; metaforele sinestezice iau, de multe ori, forma unor metafore verbale, părăsind astfel sfera determinărilor limitate la grupul nominal: Văzduhul mă ustură, ca leuşteanul şi ceapa; Am îngheţat sub ţurţuri de lumină; E o tăcere moale de rugă de sfeştanii / Şi liniştea lânoasă se leagănă-n cântar (Arghezi); lumina lor mă doare; îmi pare / că stropi de linişte îmi curg prin vine (Blaga); când lampe din odăi i Burau lumină scumpă (Barbu). Determinările Tactil Căldură Gust Miros Auz Văz Tactil + + Căldură Gust Miros Auz Văz 484 SIMSTRATICrA SINONIM®); b) posibilitatea substituirii sinonimelorîn acelaşi context; c) identitatea referentului,cu condiţia ca substituirea să se facă în aceeaşi variantă stilistică;: nu sunt sinonime-varza şi curechiy cartofi şi barabule, pentru că ele nu se pot utiliza paralel în limba literară, ceL de-al doilea termen fiind regional « Se delimitează sinonimia în sens restrânSytimâ sunt îndeplinite toate condiţiile de sinonimie şi când analiza semică (vezi ANALIZĂ7) pune în evidenţă o identitate absolută (vezi SINONIM) şi sinonimia în sens larg, care se manifestă numai în vorbire sau în contexte, când se neglijează conştient unele diferenţe semantice sau contextuale, cum ar fi: am dormit bine pe acest pat sau pe acest studio sau pe acest divan, situaţie în care cele trei cuvinte reprezintă sinonimia în sens larg pentru că sunt interpretate cu un sens comun, aproximativ de „obiect pentru dormit" (negii-jând-se diferenţele de sens dintre ele). Sinonimia în sens larg este o neutralizare contextuală, realizată între anumite limite care să permită înţelegerea şi varietatea exprimării. 2. ~ sintactică Relaţie care se stabileşte între construcţii cu organizare sintactică diferită (structură de constituenţi şi ierarhii diferite), dar echivalente din punct de vedere semantic. Fiecare limbă are propriul inventar de sinonimii sintactice. în română, de ex:., se vorbeşte despre sinonimia dintre construcţiile „reciproce" cu subiect multiplu şi cele cu complement prepoziţional (ex.: Ion si Gheorghe se salută / se întâlnesc / se ajută = Ion se salută i se întâlneşte I se ajută cu Gheorghe), dintre construcţiile cu subjonctivul şi cele cu infinitivul şi cu supinul (ex. rămâne să vedem - ~ a vedea = de văzut), dintre construcţiile participiale şi cele relative (exr. caiet pierdut '= caiet care a fost pierdut), dintre construcţiile cu element predicativ suplimentar şi structurile bipropozidonale corespunzătoare (ex.: Ion mă consideră corupt = Ion consideră că sunt corupt; Ion s-a întors profesor = Ion s-a întors şi este profesor) etc. Un tip special de sinonimie sintactică îl constituie variaţia liberă la nivel sintactic, manifestată fie ca variaţie de regim* a unor verbe (vezi a ajuta pe cineva I a ajuta cuiva; a spera ceva / a spera la ceva; a anunţa cuiva ceva / a anunţa pe cineva ceva), fie ca variaţie a construcţiilor sintactice în ansamblu (vezi Grădina abundă de fructe - Fructele abundă în grădină; El scapă din vedere ceva = Ceva îi scapă din vedere). Există modele sintactice care şi-au propus în mod special captarea fenomenului sinonimiei sintactice şi asigurarea explicaţiilor pe baze sintactice, a) în GG\ sinonimia sintactică este atribuită în exclusivitate structurilor de suprafaţă*v unde apare ca rezultat al transformărilor* Celor două sau trei structuri sinonime de supiafaţă le corespunde o singură structură de adâncimeV„răspunzătoare" pentruc echivalenţa semantică a construcţiilor sinonime; i Explicaţia fenomenului este tansformaţională; lam ei ajungându-se din următoarele posibilităţii teoretice: 1) o construcţie de suprafaţă obţinută prin transformare ajunge sinonimă cu o construcţie de bază menţinută neschimbată în suprafaţă (este explicaţia propusă pentru sinonimiile în care se angajează construcţiile cu element predicativ suplimentar); 2) o construcţie de suprar faţă rezultată dintr-o transformare obligatorie ajunge sinonimă cu una obţinută ulterior, din aplicarea unei transformări facultative (este explicaţia propusă pentru sinonimia celor două construcţii „reciproce" din română); 3) două construcţii de suprafaţă ajung sinonime ca urmare a aplicării de transformări diferite aceleiaşi construcţii de bază (vezi, pentru română, cele trei tipuri de complementizare', prin conjunctiv, prin infinitiv şi prin supin). b) Modelul generativ ; al lui Ch. J. Fillmore procură altă explicaţie fenomenului de sinonimie sintactică: aceeaşi structură profundă de cazuri' (vezi CAZn) permite actualizări de suprafaţă diferite, după tipul diferit de „subiectivizare" şi de „obiectivizare" care i se aplică, ceea ce înseamnă posibilitatea diferită de „aşezare" a cazurilor profunde în poziţii sintactice de suprafaţă. Astfel, pentru predicatul a spera, configuraţia cazuală profundă [Experimentator - Pacient] se poate actualiza în suprafaţă fie ca Subiect - OD, fie ca Subiect -OPrep (vezi a sj>era ceva / a spera la ceva) (vezi şi GRAMATICA8;9; TRANSFORMARE). AJB.V. (I), G.P.D. (2) SINSTRATI CM Vezi DIASTRATIC.-Ă. SINTAGMATIC, -A 1. Relaţie în teoria structuralistă a relaţiilor*, ? * relaţie de tipul conjuncţiei logice („şi... şi"), adică tipul de relaţie contractată între unităţi coocu-rente ale lanţului* lingvistic sau, în formularea Iui F. de Saussure, între termeni in praesentia; în terminologia lui L. Hjelmslev, corespunde SINTAGMA 485 relaţiilor contractate în proces*. Relaţiile de tip sintagmatic se stabilesc la oricare nivel lingvistic; fonemele*, morfemele*, cuvintele*, sintagmele*, asociindu-se în combinaţii mai largi, stabilesc, j în cadrul acestor combinaţii, relaţii sintagma- \ tice; Cele mai discutate însă sunt relaţiile sintag- / rnatice de la nivelul sintaxei, teoria sintagmatică j recuperând întreaga teorie tradiţională a relaţiilor1 ^sintactice. S-au propus mai multe criterii de I clasificare a relaţiilor sintagmatice, după tipul fde gramatică în care se face analiza şi după ni-yelui Ia care se manifestă relaţia, a) în funcţie de gradul de depenenţă dintre unităţi, L. Hjelmslev a distins, pentru orice nivel lingvistic, interdependenţe*, numite, în plan sintagmatic, solidarităţi*; dependenţe* unilaterale, numite, în plan sintagmatic, selecţii*, şi constelaţii* sau relaţii facultative, primind, pentru axa sintagmatică, denumirea de combinări*, b) La nivel sintactic, în funcţie de poziţia ierarhică a termenilor legaţi, s-au distins coordonarea* şi subordonarea*, c) în funcţie de semantica raporturilor sintactice, s-au introdus, în cadrul coordonării, distincţiile: copulativ*, disjunctiv*, adversativ*, conclusiv*, even-tual şi alternativ, iar, în cadrul subordonării, distincţii ca: temporal, locativ, cauzal, final, concesiv etc. d) în funcţie de manifestarea în planul formei lingvistice a relaţiilor de tip sintagmatic de la nivelul sintaxei, s-au distins relaţiile manifestate prin joncţiune* şi cele manifestate prin juxtapunere*, iar, după manifestarea specială a relaţiei de subordonare, s-au deosebit cele realizate prin acord* şi cele realizate prin rec-ţiune*. 2. Axă ^ Ansamblul relaţiilor sintagmatice sau de coocurenţă (vezi 1). Axa sintagmatică '-.■poate fi concepută sau ca succesiune de relaţii sintagmatice actualizate în fiecare lanţ lingvistic al unei limbi, sau, dintr-o perspectivă mai abstractă, ca totalitate a tipurilor de relaţii sintagmatice posibil de actualizat într-o limbă dată. • In procesul producerii enunţurilor, selecţia* (vezi SELECŢIE-,) operată de vorbitor în fiecare punct al lanţului prin alegerea unei anumite unităţi dintr-o întreagă clasă de substituţie*, deci din axa paradigmatică*, este numai parţial liberă şi subordonată semanticului, fiind, în fapt, limitată de constrângeri* distribuţionale impuse de alte unităţi ale axei sintagmatice. O dată selectată, unitatea impune, la rândul ei, constrângeri de formă şi de distribuţie altor unităţi ale lanţului (vezi şi PARADIGMATIC; RELAŢIE). G.P.D. SINTAGMĂ Concept structuralist rezultat din aplicarea metodei de analiză* în constituenţi imediaţi (vezi ANALIZA j). Semnifică un tip intermediar de unitate* lingvistică, situat între nivelul propoziţiei* şi cel al unităţilor minimale dotate cu sens (mor-feme*/ moneme*), unitate cu structură binară, alcătuită din asocierea a două componente aflate în relaţie sintagmatică*. Există numeroase diferenţe între lingvişti privind modul de concepere a îmbinării şi a componentelor, a) îmbinarea este privită concret, ca asociind două unităţi co-ocurente din lanţul* lingvistic. Componentele sintagmei sunt, după unii lingvişti, monemele / morfemele (de ex., A. Martinet), iar, după alţii, cuvintele* (vezi S. Stati, 1967). Grupări de tipul cas-ă, acr-u îndeplinesc la Martinet calitatea de sintagmă, iar la alţii devin sintagme numai prin asociere cu alte cuvinte (casă nouă; măr acru). Cercetătorii care privesc sintagma ca îmbinare de cuvinte se diferenţiază între ei după modul de concepere a cuvântului, fie limitat la cuvântul lexical plin, fie lărgit şi la cel gramatical prin includerea articolelor şi a prepoziţiilor (secvenţele ale elevului, în casă au, în viziunea unor cercetători, calitatea de sintagme, iar, pentru alţii, devin sintagme numai prin combinare cu un cuvânt lexical plin: caiet al elevului, intră în casă). Alte diferenţe, privesc tipul de relaţie care se stabileşte între componentele sintagmei: unii lingvişti acceptă numai sintagmele alcătuite pe baza relaţiilor de subordonare (carte nouă; citeşte o carte), iar alţii admit, pe lângă sintagmele de subordonare, şi pe cele de coordonare, apozitive sau de interdependenţă (tipurile: Ion şi Gheorghe; Ion,profesorul; Ion învaţă), b) Sintagma este concepută a b s t r a c t, ca invariantă* sintactică, fiind descrisă în termeni de categorii lexico-gramaticale şi de relaţii abstracte (vezi: Nominalnorn + Adj; Nominal^ + Nominalgen; V + Nominalac etc.). Fiecare sintagmă astfel concepută primeşte o infinitate de actualizări într-o limbă dată. * Sintagma stă la baza conceptului de grup* sintactic (rom. Grup Nominal, Grup Verbal; engl. Noun Piu ase, Verb Phrase), unitate alcătuită, ca şi sintagma, în jurul unui centru* / cap* de grup, cu singura deosebire că structura binară a sintagmei constituie numai una dintre actualizările posibile ale grupului sintactic, acesta cunoscând şi organizări mai ample decât cele de tip binar. Conceptele generative proiecţie* 486 SINTAXA minimală vs. maximală preiau această distincţie, captând posibilitatea actualizării unui grup sintactic fie ca sintagmă (structură binară), fie ca grup mai ampluv La lingviştii francezi, • sintagma se utilizează frecvent; şi cu? accepţia grupului, lărgindu-şiH accepţia • şi dincolo r de structurile binare. « Sintagmele s-au clasificat în mai multe feluri, deosebite după tipul de gramatică şi după modul de concepere a sintagmei* a) Distincţia sintagmă minimală (vezi MINIMAL^) sintagmă s-a introdus pentru a deosebi combinaţiile binare de morfeme (cas-ă; acr-it) de combinaţiile binare de cuvinte (casă nouă), b) Altădaşificâre priveşte calitatea morfologică a centrului, făcan-du-se distincţia între sintagme nominale (casă nouă) f verbale (citeşte o carte) I adjectivale (utilă vouă) I adverbiale (superior fiziceşte) I prepoziţionale (lângă uşă), c) După criteriul distribuţiei*, prin compararea distribuţiei sintagmei în ansamblu cu cea a elementelor componente, s-au distins sintagmele exocentricem şi cele endocentrice\ Vezi şi ENDOCENTRIC; EXOCENTRIC; GRUP (SINTACTIC); MINIMAL4.5; SINTAGMATIC; UN1TATE.: G.RD. SINTAXĂ 1. într-o concepţie asupra organizării stratificate, pe niveluri, a limbii, sintaxa reprezintă unul dintre niveluri, cel a cărui organizare se desfăşoară între cuvânt*, ca unitate minimală, şi combinaţiile acestuia: propoziţii* / fraze*, ca unităţi maximale. împreună cu nivelul morfologic (vezi MORFOLOGIE), formează nivelul mai amplu al gramaticii*. Dincolo de consensul lingviştilor asupra existenţei, în organizarea oricărei limbi, a nivelului sintactic, apar însă numeroase diferenţe privind numărul de niveluri acceptate şi repartiţia faptelor de limbă între niveluri, privind unităţile fiecărui nivel şi modul de concepere a acestora. La întrebări ca: „este morfologia un nivel distinct de sintaxă?44, „se poate lărgi sintaxa şi dincolo de nivelul propoziţiilor şi al frazelor, incluzând şi combinaţiile transfrastice?“, „există, în cadrul sintaxei, două niveluri intermediare, al sintagmei* şi al grupului* sintactic, sau numai unul singur?-4, „este enunţul* o unitate a sintaxei?44 etc., răspunsurile sunt mult diferite de la o şcoală la alta, de la un lingvist la altul, depinzând, în esenţă, de teoria lingvistică adoptată. 2. Sintaxa reprezintă o disciplină lingvistică, ramură a gramaticii, al cărei obiect de studiu îl formează nivelul sintactic (vezi 1), disciplină care studiază regulile de combinare a cuvintelor pentru obţinerea propoziţiilor şi â frazelor. Combinaţiile de cuvinte pot fi studiate din diverse perspective, cu; : diverse metode şi urmărind obiective diferite; fiecare perspectivă, metodă^jbiectiv nou determinând un tip diferit de sintaxă. în consecinţă, se poate vorbi de mai multe discipline sintactice (mai multe sintaxe), complementare sau inter-; ferente, investigând acelaşi nivel (domeniu) de limbă. Astfel, combinaţiile de cuvinte pot fi urmărite sub aspectul componenţei categoriale, al distribuţiei elementelor şi al relaţiilor sintagmatice dintre ele (sintaxă structurală sau categorială) sau din punctul de vedere al funcţiilor* pe care componentele le îndeplinesc în cadrul combinaţiilor (sintaxă funcţională), funcţia însăşi putând fi privită diferit, ca funcţie sintactică (sintaxă a părţilor de propoziţie*), ca funcţie actanţial-semantică (sintaxă actanţialâ), ca funcţie pragmatică (sintaxă discursivă) (vezi FUNCŢIEuhv.v). Combinaţiile pot fi urmărite până la nivelul frazei (sintaxă frasticâ*) sau dincolo de acest nivel, fiind cuprinse şi regulile de construcţie a textului* (sintaxă transfi'astică). Sintaxa frastică poate să-şi deplaseze interesul de la sintaxa părţilor de vorbire la sintaxa grupurilor sintactice sau la sintaxa frazelor complexe. Domeniul poate fi abordat dintr-o perspectivă pur descriptivă, de înregistrare neutră a compo^ nenţei structurilor (sintaxă descriptivă*) sau, dimpotrivă, dintr-o perspectivă prescriptivă şi corectivă, ultima introducând ideea de normă* sintactică şi de abatere* de la normă şi făcând să transpară atitudinea lingvistului de recomandare a normei şi de sancţionare a abaterii (sintaxă normativă*). Cercetarea se poale face cu metode analitice, prin descompunerea succesivă a frazelor până la unităţile minimale: cuvinte / părţi de propoziţie (sintaxă analitică*) sau, dimpotrivă, prin combinarea, din aproape în aproape, a unităţilor, pornind de la cuvinte şi ajungând la unităţi maximale (sintaxă sintetică* sau generativă*). Cercetarea poate privi domeniul sintactic al unei anumite limbi (sintaxă particulară) sau, dimpotrivă, îşi propune să extragă categoriile şi mecanismele sintactice care depăşesc valabilitatea unei singure limbi sau a unui grup de limbi, interesând organizarea limbilor în general SINTAXE IVI 487 (sintaxa universală*) etc. în esenţă, există atâtea tipuri de sintaxă câte tipuri de abordare gramaticală şi de modele gramaticale s-au propus (vezi GRAMATICĂm4). ® In numeroase cercetări de sintaxă modernă, graniţa dintre sintaxă şi mor-. fologie se estompează, mergând, uneori, până la , desfiinţare, ceea ce are ca efect o extindere a domeniului sintaxei şi asupra unor fapte de mor-ţfologiei precum şi o subordonare a morfolo-rvgiculuii faţă; de; sintactic. Există concepte ale .lingvisticii moderne care, prin esenţa lor, marchează această schimbare de optică asupra . raportului dintre morfologie şi sintaxă. Sintagma minimală*, de ex., concept al funcţionalismuiui francez (A. Martinet), sugerează că domeniul sintaxei coboară şi la nivel intralexical, incluzând combinaţiile de moneme* corespunzătoare cu-vântului flexibil* şi celui derivat*. Morfosintaxa*, : concept izvorât dintr-o perspectivă integratoare asupra celor două discipline, surprinde tocmai elementele de interferenţă, de contact între domenii, imposibil de atribuit unuia singur, Opunând în penumbră pe cele de autonomie, de fi' specific al fiecăruia. Gramatica generativă*, ca fi' model de tip sintagmatic, aduce, prin compo-nentu r său central, singurul cu rol generativ, ■ sintaxa în prim-planul interesului lingvistic, •fi subordonând sintaxei multe dintre faptele fi tradiţionale de morfologie. Gramatica universală* fi şi tipologia* lingvistică modernă aduc sintaxa în fi centrul lor de preocupări, fiind interesate de fi extragerea categoriilor, a mecanismelor sintactice, a parametrilor tipologici valabili tuturor : limbilor şi ignorează, cu bună ştiinţă, morfologia, fi care, pentru o bună parte a limbilor, cele lipsite fi de flexiune, nu mai are obiect. Vezi şi GRAMATICĂjMORFOLOGIE. G.P.D. SINTAXEM 1. La unii autori (S. Stati, 1967), denumeşte o invariantă* sintactică, cea care corespunde în planul sistemului* enunţului*; se actualizează, ca orice invariantă, prin variante*, numite alosintaxeme, constituite djn infinitatea enunţurilor reale ale unei limbi. în română, de ex., se poate vorbi de un sintaxem cu organizarea: Subiect - Predicat - OD, de altul cu organizarea: Subiect -Predicat - OPrep, de altul cu organizarea: Subiect - Verb copulativ - Nume predicativ etc., reprezenzând structurile fundamentale ale limbii. Sintaxemul cu organizarea: Subiect - Predicat -OPrep se actualizează printr-o infinitate de alosintaxeme, în funcţie de actualizările lexicale ale Predicatului (depinde, se gândeşte, constă, se bizuie...), în funcţie de actualizările lexicale ale actanţilor (Ion depinde de profesori. Copilul depinde de părinţi. Reuşita depinde de noroc...), de modificările morfologic distincte ale componentelor (Copilul I El I Acesta / Unul... depinde de...; Copilul depinde I a depins I va depinde... de...) sau de variantele stilistic distincte, marcate prin accent şi modificări de topică. (De mine vei depinde) etc. 2. în alte lucrări (vezi Ecaterina Teodorescu), termenul este atribuit cuvântului privit din perspectivă sintactică, mai exact din perspectiva funcţiei sintactice, pentru a-1 deosebi de lexemfi cuvântul privit din perspectivă lexicală, şi de cuvântul morfologic, deci ca formă flexionară. în această accepţie, corespunde părţii de propoziţie*, care numai uneori coincide cu un singur cuvânt (vezi Elevul I ascultă / lecţia); în multe alte situaţii, sintaxemul include şi instrumentele* sintactice: prepoziţii, articole (ex.: Cartea I de istorie I a elevului I celui nou). G.P.D. SINTEM în terminologia lui A. Martinet, grup de mo-neme* care în alte contexte funcţionează autonom, dar care în combinaţia dată şi-au pierdut autonomia*, nu pot apărea decât împreună, făcând obiectul unei alegeri unice din partea vorbitorului. Include clasa cuvintelor compuse* (fr. ponune de terre, vide-poche), si tu ându-se între moneme şi grupurile* sintactice (sintagme*). G.P.D. SINTETIC,-Ă I. Cercetare de tip ^ Opusă cercetării de tip analitic*, se distinge prin direcţia demersului ştiinţific şi prin obiective: se desfăşoară de la aspectele paradigmatice* spre cele sintagmatice*, adică de la inventarul de cuvinte, ca unităţi de bază, spre mulţimea de fraze, şi are ca obiectiv major generarea, pe baza unui sistem finit de reguli, a infinităţii de propoziţii şi fraze dintr-o limbă. Cercetările de tip sintetic sunt iniţiate de N.: Chomsky o dată cu lucrările de gramatică generativă* din deceniile 6-7 (1957; 1965). Gramaticile generative, în oricare dintre variante, SINTOPIC-Â 488 sunt modele de tip sintetic (vezi şi ANALITIC^ GRAMATIGĂg; MODEL). IL Mijloc - (de realizare a flexiunii) în iimbi cu flexiune*, denumeşte procedeul de marcare a flexiunii cu ajutorul afixelor* gramaticale (al flectivelor*) alipite la morfemul radical*, procedeu prin: care se obţine variaţiainternă a structurii cuvântului flexibil* Se opune mijlocului analitic (vezi ANALITIC^ j), care; apelând la cuvinte ajutătoare (prepoziţii) şi la auxiKareî; determină variaţia externă a cuvântuluiflexibil.: Vezi, de ex., distincţia dintre cartea elevei (unde cazul se realizează sintetic: desinenţă + articol fuzionat) şi cartea a trei eleve (unde cazul se realizează analitic: prepoziţie). 2. Formă Formă a flexiunii care include în structura internă una sau mai multe mărci sintetice, adică afixe gramaticale ataşate radicalului. în flexiunea verbului românesc, este sintetică o formă ca: mâncase -râm, care include şirul de afixe gramaticale -a-se-ră-m şi se opune formelor am mâncat, aş mânca, voi mânca, în structura cărora apare un auxiliar. Termenul se foloseşte şi pentru lexic, atunci când se compară formaţii ca: a atenţiona, a concluziona, a pactiza şi grupurile echivalente: a atrage atenţia, a trage o concluzie, a face un pact; primele, care includ în structura lor morfematică un afix* derivativ, sunt sintetice, iar ultimele, alcătuite dintr-un nominal* ataşat la un verb suport*, sunt de tip analitic (sau perifrastic*). 3. Limbă > Tip flexionar de limbă (vezi TIPOLOGIE) în care predominante, în ansamblul flexiunii, sunt mijloacele de tip sintetic (vezi II. 1), flexiunea realizâridu-se predominant prin variaţia internă (afixala) a formei cuvântului. Se opune tipului analitic de limbă (vezi ANALITIC^), unde frecvenţa cea mai mare o au mijloacele externe de variaţie a cuvintelor flexibile (auxiliare, prepoziţii). Despre limbile clasice, sanscrita, latina, greaca, se spune că sunt sintetice, în comparaţie cu cele modeme (limbile romanice, de exemplu), care sunt analitice sau mai analitice decât primele. Despre română, se spune că este mai sintetică decât alte limbi romanice (decât franceza, de ex.), dar mai puţin sintetică decât latina. Despre variantele limbii române, se spune că aspectul cult, în comparaţie cu cel popular, preferă şi extinde procedeele şi construcţiile sintetice. III. Propoziţie ^ în logica formală, tip de propoziţie în care predicatul nu presupune conceptual subiectul, predicatul atribuindu-se şi altui subiect decât cel din: propoziţia considerată (ex. Câinele este bolnav: Profesorul este ministru). Se opune propoziţiei analitice (vezi ANALITIC|n), în care predicatul are caracteristica de a implica noţiunea subiectului .(ex.: Câinele este iui animal; Profesorul este o fiinţă umană). Propoziţia sintetică pri-meşte valori de adevăr, fiind adevărată sau falsă în funcţie de: starea reală de fapt; în timp ce propoziţia analitică este totdeaunâ adevărată. G.P.D. SINTOPIC,-Ă Vezi DIATOPIC,-Ă. SISTEM Concept de bază al lingvisticii* modeme, care desemnează un ansamblu de unităţi* asociate între ele prin relaţii precis condiţionate. © Pentru unii lingvişti, sistemul este opus structurii*: sistemul este un ansamblu de unităţi în relaţie şi regulile de combinare a unităţilor (corespunzând noţiunii de cod* la R. Jakobson), iar structura reprezintă modul de organizare a sistemului; ansamblul de relaţii de dependenţă. Şcoala engleză (J.R. Firth) defineşte sistemul ca ansamblul unităţilor în relaţie paradigmatică, opus structurii, care e un ansamblu de unităţi aflate în relaţie sintagamtică. Sistemul şi structura sunt cvasisinonime* pentru structuralismul* operator, în cadrul căiuia contează relaţiile, nu elementele sau întregul. în această interpretare, termenul sistem este înlocuit ăt structură^ mai frecvent utilizat. © Termenul sistem a fost folosit din Antichitate şi aplicat la limbă de diverşi filozofi. Pentru J. Locke (sfârşitul sec. al XVII-lea* începutul sec. al XVIII-Iea), limba este un sistem de semne, determinat de un sistem de noţiuni, strâns legată de concepţia despre lume a unei colectivităţi. Termenul sistem este fundamental pentru lingvistica sec. al XX-lea, când se elaborează o teorie generală a sistemelor (J.C. Smuts, 1926), unitară pentru diverse ştiinţe. © în lingvistica sec. al XX-lea, sistem are o pluralitate de accepţii: a) F. de Saussure defineşte limba ca pe un sistem de semne, ca un tot coerent ale cărui elemente depind unele de altele. Sistemul limbii se prezintă ca relaţii diferenţiale şi opozitive, iar termenii sistemului întreţin între ei raporturi asociative, punând în evidenţă asemănările care le unesc şi diferenţele care le opun; b) pentru 489 Şcoala pragheză, unităţile fac parte din sistem în mod permanent (vezi FONEM; FONOLOGIE). Pentru N.S. Trubeţkoy, un sistem fonologie nu e o sumă mecanică a fonemelor izolate, ci un tot organic; c) Şcoala daneză (V. Brdndal, L. Hjelmslev) interpretează sistemul prin prisma relaţiilor; elementele unei clase pot fi constante sau variabile, la toate nivelurile*, iar sistemul este totalitatea invariantelor (obţinută prin reducerea {.variantelor); Pentru Hjelmslev, sistemul ca ierarhie corelaţibrială este fundamentai în lingvistică şi semiotică*; d) E. Coşeriu consideră -sistemul limbii ca pe unul dintre elementele de bâză ale limbii funcţionale (tehnică virtuală), alături de tipul lingvistic şi de normă*, opus tehnicii realizate sau vorbirii*. La Coşeriu, sistemul limbii, ca şi norma, corespund aproximativ limbii saussuriene: sistemul conţine numai opoziţii funcţionale, adică numai ceea ce e distinctiv pentru o tehnică idiomatică, fiind mai amplu decât norma; o limbă istorică funcţionează dă un sistem lingvistic. Pentru Coşeriu, sistemul nu are caracterul formal pe care îl are pentru Hjelmslev. A£M SITUAŢIE 1. ~ de comunicare Termen pus în circulaţie de {{sociolingvistică*. Desemnează o constructă care {implică trei componente: relaţia de rol* dintre {participanţii la interacţiunea comunicativă, locul {şi momentul în care se desfăşoară aceasta. Situaţia de comunicare limitează interacţiunea, {impunând constrângeri, acceptate socio-cultural, în realizarea drepturilor şi a îndatoririlor participanţilor Schimbarea situaţiei de comunicare este marcată prin schimbarea codului* utilizat, întrucât reprezintă unităţi culturale recunoscute ; într-o comunitate lingvistică, în stabilirea claselor de situaţii de comunicare se poate ţine seama şi de denumirile în uz în comunitatea considerată (de ex., slujbă religioasă, lecţie, discuţie prietenească, interviu etc.), deşi nu toate situaţiile au un nume. * Există tipologii diverse ale situaţiilor de comunicare. Se distinge, de ex., între situaţii formale (oficiale) şi informale (neoficiale), între situaţii orientate către statutul participanţilor şi situaţii orientate către: persoană. în funcţie de relaţia dintre cele trei componente, J. Fishman distinge între situaţii congruente, caracterizate prin compatibilitatea reciprocă a componentelor, SITUAŢIE recunoscute de membrii unei comunităţi, şi situaţii incongruente, caracterizate prin incompatibilitate între anumite componente. Dacă situaţiile congruente pun în evidenţă în mod clar şi sistematic normele de folosire a unei limbi în funcţie de situaţie, nici în cazul situaţiilor incongruente folosirea limbii nu este întâmplătoare sau haotică. Aceasta pentru că, uneori, după o scurtă perioadă de tatonări, în care se pot verifica soluţii de probă, situaţia incongruentă este reinterpre-tată, astfel încât să capete aparenţa de congruenţă şi să permită aplicarea unor norme recunoscute în comunitate. De ex., dacă doi îndrăgostiţi aflaţi după-amiază într-un parc se ceartă, comunicarea poate continua dacă relaţia de rol este reinter-pretată; cei doi se pot manifesta în calitate de colegi de muncă sau de studii, de vecini, de superior sau subordonat etc., fapt reflectat de schimbarea codului utilizat. 2. In pragmatică*, situaţia de comunicare este una dintre componentele contextului* comunicativ. 3. - narativă Vezi NARATIVr LJ.R. SOCIATIVrĂ 1. Caz Caz întâlnit în unele limbi, ca basca, prin care se exprimă o relaţie de însoţire; limba bască dispune de mijloace formale pentru marcarea acestei relaţii (de ex., -arekin într-un enunţ ca haurr-arekin da „el este cu copilul4*). 2. Complement circumstanţial Complement care indică fiinţa sau obiectul ce însoţeşte subiectul, fie în îndeplinirea acţiunii, fie pentru a suporta împreună efectele acţiunii. Elementul regent ai complementului circumstanţial sociativ este un verb (cel mai adesea) sau o interjecţie cu funcţie predicativă (mai rar): Merge cu mine; Haide cu mine. De obicei, complementul sociativ se exprimă printr-un nume (substantiv sau substitut al acestuia) şi se construieşte cu prepoziţia cu sau cu o locuţiune prepoziţională care are în structura sa această prepoziţie: împreună cu, la un loc cu, laolaltă cu etc. Analiza logică a tipurilor de asociere a arătat că este posibilă şi asocierea cu un complement direct şi - mai rar - chiar şi cu un complement indirect: l-am invitat pe toţi cu familiile lor; Ar fi fost mulţumit să scape de chiriaşi cu casă cu tot. 3. Propoziţie circumstanţială ^ Propoziţie care rezultă din dezvoltarea complementului circumstanţial sociativ şi exprimă asocierea la acţiunea regentei sau la suportarea efectelor acesteia. Propoziţia sociali vă 490 SOCIOLECT estefe introdusă; prin-pronume sau - adjective relative însoţite de prepoziţia cu: A luat-o cu ce a\ex, Ă litat-d cu ce avere avea; A venit cu care din ei a vru i; A venit cu care prietenă a vru t. SpCIOLECT Varietate- a unei limbi, semnificativă-pentru un anumit grup social. Ga structură,sociolectuleste definîTdrept cod* minimal uniform, caracterizat ? prin acele trăsături comune idiolectelor* membrilor unui grup social, dar absente din vorbirea membrilor altui grup. Analiză modului în care sociolectele se constituie, se organizează şi funcţionează intră în sfera de preocupări a sociolingvisticii*. Utilitatea termenului şi relevanţa sa descriptivă au fost puse la îndoială de unii autori. Folosirea lui este considerată justificată numai în măsura în care, integrându-se în seria idiolect* -dialect*, distinge una dintre dimensiunile variaţiei* lingvistice (cea socială vs. dimensiunea individuală, respectiv, regională). Dar asemenea distincţii au caracterrelătiv, pentru că varietăţi, ia origine, regionale ale unei limbi pot căpăta, în timp, o semnificaţie socială sau este posibil ca trăsăturile unui sociolect să coincidă cu acelea ale unui grai local. în plus, delimitarea sociolectelor, al cărei criteriu îl constituie recunoaşterea de către vorbitori a unor devieri de la norma* lingvistică de grup, este dificil de realizat, întrucât se pune problema stabilirii numărului de devieri posibile în limitele aceluiaşi sociolect. Faptul că în cadrul fiecărui sociolect apar diferenţe determinate de caracteristicile situaţiei de comunicare contrazice definiţia sa drept cod minimal, registrele* sau stilurilor* apărând ca subcoinponente ale acestuia. în acelaşi timp, nu toţi vorbitorii care folosesc acelaşi sociolect stăpânesc în egală măsură toate registrele sau stilurile subordonate acestuia. LJ.R. SOCIOLINGVISTICĂ Studiu inlerdisciplinar, al cărui obiect îl constituie variaţia corelativă sistematică a structurii unei limbi şi a structurii comuni lăţii* care o foloseşte. Variabilele lingvistice nu pot fi însă corelate mecanic cu anumite variabile sociologice, ci este necesar să se demonstreze relevanţa în plan lingvistic a fiecăreia dintre variabilele sociologice considerate. Denumirea pune mai bine în evidenţă decât altele, folosite uneori ca sinonime (mai ales sociologie* a limbii), natura > interdisciplinară a demersului pe care îl presupune, integrându-se într-o serie constituită, alături de etnolingvistică*, psiholingvistică* ele. Modul de folosire a limbii reprezintă un indice diagnostic al structurii sociale şi al proceselor de ş interacţiune specifice unei comunităţii pentru cât| selecţia formelor? lingvistice utilizate de vorbitoriii are la baza o informaţie sociologică: empirică* # inclusiv acea ierarhizare a variabilelor consenrtf sual admisă înti>o anumită comunitate. Socio-®| lingvistica urmăreşte să demonstreze că variaţiaw „liberă44, din terminologia structurală, este, de fapt, o variaţie condiţionată (extralingvistic), cu caracter sistematic şi modelabilă. Stabilirea unor modele generale ale variaţiei lingvistice, dar şi a unor modele ale performanţei diferitelor grupuri sociale constituie obiective importante ale socio- -.v? lingvisticii. Deşi sociolingvistica se preocupă prin excelenţă de aspectele diversităţii lingvistice ; şi de condiţionarea acesteia, nu sunt neglijate nici aspectele referitoare la factorii de uniformizare, i care determină constituirea comunităţii lingvis- ?: tice. Metoda principală de culegere a datelor este ; - ca şi în dialectologie* - ancheta", dar ancheta i sociolingvistică prezintă anumite particularităţi, în special în privinţa alegerii informatorilor şi a: ii chestionarului*. Sunt utilizate, de asemenea, şi O'M serie de teste, împrumutate din psihologie. Foiv | mularea concluziilor presupune întotdeauna pre-lucrarea statistică a materialului faptic. Cercetă- ) iile de sociolingvistică permit clarificarea unor ^ probleme importante dintr-o serie de domenii* i cum ar fi dialectologia, lingvistica istorică, stilistica. în acelaşi timp, ele au o aplicabilitate. î practică, furnizând date necesare pentru stabilirea politicii lingvistice a unei ţări şi, îndeosebi, H pentru găsirea unor forme adecvate de planificare* lingvistică. Predarea limbii materne şi a limbilor străine, traducerea pot beneficia, de asemenea, de constatările sociolingvisticii. Vezi şi ANTROPOLOGIE (LINGVISTICĂ); ETNOGRAFIA VORBIRII; ETNOLINGVISTICĂ. L.F.R. SOCIOLOGIE A LIMBII 1. Tip de sociologie particulară (alături de sociologia educaţiei, a literaturii, a culturii ele.), care urmăreşte explicarea unor caracteristici ale comportamentului social ţinând seama de elementele lingvistice care îl determină, îl însoţesc SOCIOSEMIOTICA 491 sau reprezintă consecinţe ale acestuia. Problematica sociologiei limbii include aspecte cum ar . fî: atitudinea indivizilor faţă de folosirea unei limbi sau varietăţi, comportamente lingvistice care permit determinarea identităţii de grup, factori care favorizează constituirea şi dizolvarea grupurilor, diferenţe de permeabilitate între reţelele* de comunicare etc. 2, In anumite lucrări, c denumirea sociologie a limbii este folosită ca / sirionim al celei de sociolingvistică*. O asemenea echivalenţă nu pare a se justifica, în măsura în c^e cele două denumiri reflectă preocupări cu finalităţi diferite. Sociologia limbii urmăreşte explicarea Unor tipare şi procese sociale, pe când sociolingvistica urmăreşte adâncirea cunoaşterii unor aspecte ale folosirii limbii în procesul comunicativ. Admiţând în principiu echivalenţa celor două denumiri, unii autori (J. Fishman) îşi exprimă preferinţa pentru aceea de sociologie a limbii. Ca argument se invocă faptul că „socie-tate“ este un concept mai larg decât „limbă44, iar termenul „sociolingvistică44 ar reduce statutul disciplinei la acela de varietate de lingvistică (socio-), mascând interesul sociologic pe care îl prezintă. Vezi şi ANTROPOLOGIE (LINGVISTICĂ); ETNOGRAFIE A VORBIRII; ETNOLINGVIS-TICĂ; SOCIOLINGVISTICĂ. L.l.R. I SOCIOSEMIOTICA • vRamură ştiinţifică subordonată atât semioticii*, cât ^'şi sociolingvisticii*, care se ocupă de vastul domeniu al conotaţiilor* sociale. Realizează o taxinomie* a limbajelor sociale, bazată pe categorii discrimi-■ natorii cum ar fi: „sacru44 / „profan44, „extern44 / „in-tem44, masculin44 / „feminin44, „superiori4/„inferiori4 • etc., care acoperă o morfologie socială stabilă. ; ;; Sociosemiotica este interesată de mass media. A.B.V. SOCIOTERMINOLOGIE ; Ramură ştiinţifică interdisciplinară care se ocupă \de practicile sociale, având ca scop normalizarea lingvistică în procesele tehnologice (vezi •: TERMINOLOGIE). A.B.V. SOLIDARITATE în teoria relaţiilor* lingvistice formulată de L. Hjelmslev, denumeşe relaţia de interdepen-: denţă* manifestată în proces*, adică relaţia care se stabileşte între doi termeni obligatoriu coocu-renţi, termenii presupunându-se reciproc pe axa sintagmatică*. De ex., între mărcile de determinare* (articole, adjective cu rol de determinare) şi clasa numelui*, relaţia este de solidaritate, căci actualizarea numelui în vorbire nu se poate face în afara determinării, iar mărcile de determinare se leagă, în cadrul grupului nominal, în mod necesar de substantiv, determinarea fiind o trăsătură care priveşte semantica numelui. Solidaritatea, ca tip de relaţie sintagmatică, se poate stabili între elemente ale oricărui nivel lingvistic. E; Coşeriu (1967) studiază „solidarităţile lexicale44, stabilind coocurenţe necesare la nivelul lexicului şi al semanticii, fie între lexeme (vezi, de ex., între a ţesăla şi cal, a lătra şi câine), fie între lexeme şi trăsături semantice ale vecinătăţilor (ca, de ex., între a se mărita şi trăsăturile [4- Uman; + Feminin] pentru nominalul subiect) etc. Vezi AFINITATE; IMPLICAŢIE; INTERDEPENDENŢĂ; SINTAGMATIC. G.RD. SOLILOCVIU Formă de monolog* dramatic, fără interlocutor determinat în interiorul textului; vezi MONOLOG. MM, SONANTĂ Consoană* a cărei rostire se caracterizează prin-tr-un zgomot expirator mai slab decât cel specific majorităţii consoanelor şi prin prezenţa unor tonuri muzicale, specifice în general producerii vocalelor. Ca şi vocalele, sonantele sunt întotdeauna sonore, fapt determinat de prezenţa vibraţiilor laringiene. în anumite limbi, cum ar fi ceha, ele pot constitui centru silabic. în română, sonantele nu au această caracteristică. ® Modul de articulare specific, descris mai sus, permite gruparea sonantelor într-o serie consonantică distinctă. în română, această serie include nazalele* [m, n] şi lichidele (orale) [1, r]; [1] este o consoană laterală (sprijinirea apexului de alveolele superioare permite scurgerea liberă a aerului pe laturile limbii), iar [r] - vibrantă (apexul vibrează, producând ocluziuni scurte şi repetate pe alveolele superioare). Ca localizare, [m] este bilabială, iar celelalte trei sonante sunt dentale. Descrierile unor limbi includ în clasa sonantelor si semivocalele* (sau semiconsoanele*). Vezi şi CONSOANĂ. LJ.R, 492SONET SONET Formă fixă de poezie; alcătuită din 14 versuri, grupate în 4 strofe; 2 catrene* şi 2 terţete* scrise în endecasilab-, în ritm iambici Sonetul reprezintă o inovaţie a şcolii siciliene din sec; al XlII-lea (Iacopo da Lentini, Piero delle Vigne etc;) şi a avut primii reprezentanţi în literatura italiană: Danie şi Petrarca, mai târziu Miche-langelo* Tassoşi Carducci au scris sonete; Datorită faptului că Petrarca a fixat forma definitivă a sonetului; varianta clasică a acestuia este numită sonet petrarchist. • Caracteristicile definitorii ale sonetului sunt: gruparea celor 14 versuri în 2 catrene şi 2 terţete; măsura de 11 silabe (endecasilabul); ritmul iambic; textul construit pe baza a două rime* în catrene (ab) şi două în terţete (cd); dispunerea după o schemă fixă a acestor rime(abba, abba, cdc, cdc), schemă realizată, o dată cu evoluţia formei fixe, în diverse variante (iabab), eventual cu apariţia unei a treia rime în terţet (cdef cde). Construcţia sonetului presupune şi cerinţe sintactico-semantice: catrenele şi, respectiv, lerţetele se caracterizează prin unitate sintactică, alcătuind adesea împreună o frază; sensul poetic al catrenelor este de obicei mai general / abstract, în timp ce lerţetele introduc nota personală a autorului, un joc semantic sau un final surprinzător. • Shakespeare a modificat sonetul petrarchist în privinţa structurii strofice şi a celei rimice: sbnetul shakespearian este compus diri trei catrene şi un distihYiar dispunerea rimelor este mai liberă, conservându-se a treia rimă în terţete. Utilizat în toate perioadele istoriei literare (clasicism, baroc, romantism) şi în întreaga literatură europeană (italiană, franceză, spaniolă, portugheză, germană, engleză), sonetul se eliberează treptat de unele rigori: măsura nu mai este obligatoriu în endecasilab, iar structura rimelor e facultativă (numărul lor rămânând totuşi limitat). în literatura română, sonetul a fost introdus de Gh. Asachi, sub influenţa directă a modelului italian petrarchist; în aceeaşi perioadă, au scris sonete Iancu Văcărescu şi I. Heliade-Ră-dulescu. Eminescu este însă acela care a dus la perfecţiune sonetul românesc: cele 26 de sonete ale sale sunt toate scrise în formula petrarchistă, atât ca structurare strofică a versurilor, cât şi ca respectare a măsurii endecasilabice ori a ritmului iambic; o oarecare libertate există în dispunerea rimelor, Eminescu folosind în catrene şi varian- tele abab, abab sau abba, baab, iar în terţete cdet cde: Când însuşi glasul gândurilor tace, a Mâ-ngână cântul unei dulci evlavii - b Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei? b Din neguri reci plutind te vei desface? a ii Puterea nopţii blând înseninatei ■ b J Cu och ii mări şi p urtătorî de pace ? a Răsaidin umbra vremilor încoace, a if Ca să te văd ven ind-ca-n vis; ăsa vii! y[r bă. Cobori înceta aproape, mai aproape, c Te pleacă iar zâmbind peste-a mea faţă, d A ta iubire c-un suspin arat-o. e ; Cu geana ta m-atinge pe pleoape, c Să simt fiorii strângerii în braţe — d Pe veci pierduto, vecinie adorato! e în sec. al XX-lea, au scris sonete în literatura română M. Codreanu şi V. Voiculescu. MM. SONOR,-Ă Vezi SONORITATE. SONORITATE Trăsătură a sunetelor, determinată, sub aspect articulatoriu, de vibraţia regulată a coardelor vocale (ca rezultat al unor deschideri şi închideri succesive ale glotei sub presiunea aerului sub-glotic acumulat). Ca şi nazalitatea*, nefiind influenţată de prezenţa sau absenţa ocluziunii în cavitatea bucală, sonoritatea este caracteristică atât vocalelor, cât şi consoanelor. Pentru vocale şi pentru consoanele sonante* este specifică prezenţa sonorităţii. Majoritatea consoanelor însă constituie perechi omorganice (caracterizate prin identitate sub aspectul modului şi al locului de ; articulare) surdă / sonoră (de ex., [p]/[b]; [f|/[v];vf [t]/[d]; [k]/[gj; [c]/[g] etc.). Fonologie, sono-\; ritatea reprezintă pentru acestea o marcă de corelaţie*, având funcţie distinctivă. în diverse limbi, există şi consoane care nu participă lâ corelaţia de sonoritate (de ex., în romana literară, [ţ] şi [h] nu au pereche sonoră). ® Din punct de vedere acustic, consoanele sonore se caracterizează prin suprapunerea, peste sursa care produce zgomotul consonantic, a unei surse armonice ; (determinate de vibraţiile coardelor vocale), care • are ca efect prezenţa unor formanţi* specifici. So- ; noritatea este un criteriu de clasificare articulatorie ; SPECIFICARE 493 si acustică a sunetelor. în anumite condiţii fonetice, sonoritatea se poate atenua sau pierde. Vezi AFON1ZARE (sin. asurzite, devocalizare). Aceasta justifică posibilitatea de a concepe sonoritatea drept o trăsătură gradabilă. Fonetic pot fi identificate nu numai consoane surde şi sonore, ci şi consoane semisonore, sonore-asurzite (în anumite contexte) sau medio-surde. U.R. SPECIFICARE în teoria relaţiilor’* lingvistice formulată de L. Hjelmslev, denumeşte relaţia de determinare* (sau de dependenţă* unilaterală) care se stabileşte între elemente în cadrul sistemului*, deci pe axa paradigmatică*. îi corespunde, în planul procesului*, pe axa sintagmatică*, selecţia*. De ex., în sistemul categoriei numărului*, relaţia dintre termenii dual* şi plural* sau dintre trial* şi plural este de specificare, căci dualul şi trialul, în limbile în care există aceste distincţii, cer, în mod necesar, prezenţa pluralului, dar nu şi invers; în numeroase limbi moderne dualul şi trialul lipsesc, valorile lor fiind preluate de plural. Vezi şi DEPENDENŢĂ; DETERMINARE3; PARADIGMATIC; RELAŢIE. G.PD. SPECIFICATOR Categorie introdusă de teoria X-BARA* şi preluată de GB*; denumeşte, în structura de constituenţi a oricărui grup* sintactic, o categorie care aparţine ultimului nivel de proiecţie* (proiecţie maximală), ocupând următoarea poziţie: Spec X0 Compl (unde X“ = GV, GN, GAj, GAv; iar X0 = V, N, Aj, Av, Prep). După clasa lexico-gramaticală a capului* de grup, se disting: specificatori nominali, lexicalizaţi prin cuvinte din clasa determinanţilor* (articole*, adjective demonstrative*, cuantificatori*; ex.: un elev, acest elev, câţiva elevi); specificatori adjectivali şi adverbiali, lexicalizaţi prin cuvinte de gradare şi de modalizare, adică prin unele adverbe şi semiadverbe* (ex.: prea nouţă), chiar nouţă)); specificatori verbali şi prepoziţionali, realizaţi prin adverbe şi semiadverbe cu rol modal şi aspectual (chiar pleacă, mai spune, chiar în parc). îi corespunde, în lucrări anterioare teoriei X-BARA, categoria predeterminanţilor*. Vezi şi X-BARĂ, PREDETERMINANT; PROIECŢIE. G.P.D. SPIRANTĂ Vezi CONSTRICTIV,-Ă; CONTINUU,-Ă; FRI-CATIV.-Ă. SPONDEU în versificaţia clasică, picior* metric alcătuit din două silabe lungi. Impropriu pentru versificaţia limbilor modeme (şi pentru cea românească), spondeul se poate realiza sub forma succesiunii a două silabe accentuate, fără ca acestea să intre obligatoriu în componenţa aceluiaşi picior; reprezintă, de obicei, un rezultat al abaterilor de la ritm*, cel mai adesea redresate în contextul imediat următor (I. Funeriu): Deşi ştiu c-a mea liră d-a surda o să bată (Eminescu): v — vv-v/v - VW -V. MM. S-STRUCTURĂ în teoria GB*, siglă pentru structura de suprafaţă* a acestui model. Se distinge, în cadrul modelului GB, de D-Structură*, iar, în raport cu modelul generativ* clasic, se distinge prin altă accepţie a structurii de suprafaţă (vezi ADÂNCIME; GRAMATICĂ^; SUPRAFAŢĂ). G.PD. STANDARD L Limbă* sau limbaj* ^ Este una dintre variantele stilistice* ale limbii literare* care reuneşte fapte lingvistice aparţinând tuturor vorbitorilor, utilizate în condiţii obişnuite, nemarcate de specializarea profesională sau de afectivitate. Limba standard este o constantă lingvistică, Ia care se pot raporta celelalte stiluri. 2. Normă ^ Reprezintă o deprindere uzuală, este o aproximare a uzului general al limbii, care se regăseşte în enunţurile cu cea mai mare frecvenţă. Norma standard este dată de gramaticile descriptiv-nor-mative. Vezi şi STIL; STILISTICĂ. A.B.V. 494 STARE STARE 1- Verb de - Clasă semantică de verbe care exprimă starea sau modul de a fi al indivizilor reprezentaţia prin ■ subiect. Se opune clasei verbelor de acţiune* Verbele de stare includ în matricea lor semantică trăsătura [+ Static]; iar, actanţial, se disting prin lipsa agentului* Sunt echivalente cu predicate ari^itice de stare, formate din copulativul; cr/î;+im nume predicativ, adjectiv sau substantiv, numele predicativ exprimând starea subiectului (ex,: a trândăvi; „a fi trândavu; a se învecina „a fi vecin"; a se asemăna „a fi asemănător"). Lipsa Agentului atrage coocurenţa altor trăsături: incompatibilitate cu Instrumentalul*; neacceptarea locuţiunilor adverbiale care „trimit" la Agent ('trândăveşte I*se învecinează cu atenţie, cu migală, cu grijă). în funcţie de natura stării, verbele de stare se împart (apud I. Evseev, 1974) în: verbe de stare fizică (mă ustură, mă furnică); de stare psihică, numite şi „psihologice*" (îmiplace, urăsc, mă uimeşte); verbe existenţiale (a fi, a exista, a dăinui, a persista);verbe poziţionale (a sta, a şedea, a se află); verbe de comportament (a lenevi, a trândăvi); verbe de relaţie, exprimând fie o relaţie de posesie* (a avea, a poseda, a deţine, a stăpâni, a aparţine), fie relaţii de cauză (a implica, a necesita), de asemănare (a se asemăna) etc. Sub aspect sintactic, exceptând câteva verbe de relaţie tranzitive, majoritatea verbelor de stare sunt intranzitive. « In analizele modeme de semantică a Verbului (W. Chafe, R. Jackendoff, J. Fran$ois, S. Baudet), se propune o clasificare tripartită în: verbe de stare, de proces* şi de acţiune, distincţia făcându-se în funcţie de trăsăturile [Schimbare], [Agentivitate]. în această accepţie, verbele de stare, caracterizate prin [- Schimbare, - Agentivitate] (tipul a plăcea, a urî; a lenevi), se opun, pe de o parte, celor de acţiune, caracterizate prin [+ Schimbare, + Agentivitate] (tipul: a alerga, a repara), iar, pe de alta, celor de proces, numite şi „de eveniment", caracterizate prin [+ Schimbare, - Agentivitate] (tipul: a se usca, a scădea: venitul scade). 2. Verb de schimbare de ^ Clasă semantică de verbe care exprimă o schimbare în starea sau în modul de a fi al indivizilor reprezentanţi prin subiect; sinonim cu (verb) de devenire; dinamic'; eventiv*. Se caracterizează, spre deosebire de verbele de la 1, prin trăsătura semică [- Static] (notată şi [+ Dinamic]), ceea ce explică echivalenţa lor cu predicate analitice conţinând seria copulativului a deveni (ex. ase înveseli „a deveni vesel"; a slăbi, „a deveni slab"; a se îngrăşa „a deveni gras"). Spre deosebire de 1, implică un Cauzal*, răspunzător de schimbarea stării, neactualizat însă ca subiect, ci ca determinant exterior subiectului (X se înve- ; seleşte din cauzax). lntxâ în opoziţie, pe de o parte; cu piedibatele de; stare (vezi 1); realizate ş verbal (a se îmbolnăvi vs. a boli) sau analitic; # nominal (a se îmbolnăvi vs. a fi bolnav), iaiv pell de alta, cu predicatele factitive*/ cauzative* (a se îmbolnăvi vs. a îmbolnăvi pe cineva) (vezi si # DINAMICni; EVENTIV; FACTITIV). în raport cu# verbele de stare, au în comun trăsătura nonagen-tivităţii, dar se deosebesc prin trăsătura [+ Dinamic / + Schimbare]. în raport cu verbele factitive, au în comun trăsătura [+ Dinamic], dar exclud apariţia Cauzalului ca subiect. Verbele de schimbare de stare sunt intranzitive, iar cele factitive sunt tranzitive. 3. Predicat de ^ Tip de predicat logic (vezi PREDICAT# incluzând, pe lângă predicatele verbale de stare (vezi 1), clasa predicatelor logice realizate adjectival şi substantival care exprimă stări fizice sau psihice, permanente sau momentane; vezi (este) bolnav, inteligent, vesel, îngrozit, entuziasmat, iubitor; (are) fiică, teamă, febră, greaţă, dureri, foame, sete etc. Predicatul de stare este deci mai cuprinzător decât clasa verbelor de stare. Pentru multe dintre predicatele de stare, există sinonimia* între o realizare verbală de stare, una adjectivală de stare şi una substantivală de stare sau numai între două dintre ele; vezi iubesc (animalele) = (sunt) iubitor (de animale) - (am) iubire (faţă de animale); (mă) îngrozeşte (examenul) = (sunt) îngrozită (de examen)- (am) groază (de examen); (sunt) înfometat = (am) foame etc. Predicatele de stare, indiferent de realizare, deci inclusiv predicatele adjectivale şi cele substantivale, exclud, din structura de roluri*, prezenţa agentului*, dar presupun prezenţa experimentatorului*, interpretat, în unele# teorii cazuale (vezi teoria localistă*), şi ca locativ* (mai exact, ca inesiv*), adică un „sediu interior" de manifestare a stării. Experimentatorul se realizează morfosinlactic fie ca subiect (vezi: Eu sunt îngrozită, Eu am groază), fie ca obiect#: indirect (Mi-e groază), fie ca obiect direct (Mă îngrozeşte), realizarea diferind de la o clasă de predicate la alta (vezi: Sunt îngrozită, Mi-e groază, Mă îngrozeşte) sau, dimpotrivă, fiind : STATISTICĂ LEXICALĂ 495 . aceeaşi (vezi construcţiile Iubesc animalele, Sunt iubitor de animale, Am iubire fată de animale, ..unde se realizează ca subiect inclus). Deşi posibilă oricare dintre actualizări, caracteristică limbii române este frecvenţa de actualizare a experimentatorului altfel decât ca nominativ ^.subiect: ca obiect indirect {Mi-e groază, îmi bplace, îmi pare răii, Mi-e neplăcut) sau ca obiect f direct {Mă îngrozeşte, Mă indispune), cu il specificară că âctualizârea că obiect direct nu peste posibilă decât în cazul predicatelor verbale ; de stare, clasa verbului fiind singura care, distribuţional, admite vecinătatea unui acuzativ. 4. Categorie a Mi Categorie semantică exprimând starea subiectului, gramaticalizată sau semigramaticalizată în unele limbi, rămasă însă la nivel lexical, în altele. Manifestările gramaticale, diferite de la o limbă la alta, constau în selecţia unor copulative diferite, după cum numele predicativ exprimă o stare permanentă sau o calitate temporară; vezi, în limbile ibero-romanice, distincţia dintre copulativele ser şi estar, sau în rusă, diferenţierea gramaticală a numelui predicativ (rus. on bol*noi - on bolen). în română, starea subiectului se exprimă lexical, cu ajutorul verbelor de stare (vezi 1) şi al predicatelor analitice de stare (vezi 3), ultimele având structura copulativ + adjectiv / substantiv {sunt îngrozit) sau conţinând o turnură specială de construcţie: dativ + a fi + substantiv nearticulat {mi-e groază). G.P.D. STATISTICĂ LEXICALĂ pMetodă de cercetare a vocabularului* sau lexicului*, bazată pe relaţii matematice între unităţi p ca: fi-ecventâ (f) - numărul de apariţii ale unui i cuvânt într-un text dat, rang (r) - locul pe care J îl ocupă un cuvânt într-o listă în care cuvintele • sunt date în ordinea descrescândă a frecvenţei, repartiţia - care indică numărul de autori sau de texte cercetate, disponibilitatea - stabilirea uşurinţei cu care un cuvânt vine în mintea vorbi- : torilor. Dintre relaţiile matematice care se stabilesc între aceşti termeni statistici, este cunoscută „legea lui Zipf * (într-un text destul de . lung, frecvenţa unui cuvânt în text este invers proporţională cu rangul acelui cuvânt într-o listă în care cuvintele textului sunt dispuse în ordinea descrescândă a frecvenţelor), adică f x r = constantă (sau / este invers proporţională cu • rangul şi produsul lor este o constantă); altă relaţie matematică stabilită este 2 f = c, adică numărul de semnificaţii pe care le poate avea un cuvânt sau extensia lui e direct proporţional cu rădăcina pătrată a frecvenţei sale, catul lor fiind o constantă. « Prin statistica lexicală, s-a încercat o stratificare a cuvintelor de importanţă diferită în vocabular, cu consideraţii asupra anumitor stiluri* (limbaje* sau variante funcţionale ale limbii), s-a descris stilul anumitor autori (vezi BOGĂŢIE; CONCENTRAŢIE); se opune stilul beletristic* stilului ştiinţific, cele două variante fiind invers proporţionale sub aspectul bogăţiei* şi concentraţiei sau se diferenţiază stilul prozei descriptive de cel al prozei narative. De asemenea, se mai urmăreşte relevanţa frecvenţei anumitor părţi de vorbire pentru anumite stiluri, de ex., frecvenţa mai mare a substantivului şi, în general, a numelui în poezie. A.B.V. STEMĂ ISTEMMA h în terminologia lui L. Tesniere, denumeşte un tip de reprezentare grafică a structurii propoziţiei, având aspectul unui arbore*, cu noduri* şi termeni subordonaţi legaţi de noduri prin linii verticale. Se aseamănă grafic cu schema* relaţională din gramatica tradiţională. Se deosebeşte însă de aceasta printr-o importantă schimbare de concepţie asupra structurii ierarhice a propoziţiei, Tesnitre recunoscând un singur nod central, cel al predicatului, faţă de care se subordonează nu numai complementele, ci şi subiectul. Vezi următoarea stemă: Vezi şi ARBORE; SCHEMĂ. 2. în filologie, schemă realizată sub forma unui arbore genealogic al manuscriselor / tipăriturilor prin care s-a transmis un text. De obicei, acestea sunt reprezentate printr-o literă majusculă (A, B, C...L= „lacunar" sau iniţiala proprietarului), iar intermediarele -de obicei - printr-o literă din alfabetul grec (a, p, 7). Unii autori utilizează ultimele litere ale alfabetului latin (x, y, z) pentru a desemna originalul sau un eventual arhetip pierdut, care trebuie reconstituit cu date din materialele existente. G.RD. (1); MM. (2). 43D SIIL STIL I. Manieră individuală sau colectivă de a marca personalitatea vorbitorului / autorului în enunţ*, prin utilizarea unonforme / procedee ale expresivităţii* „Limba exprimă, stilul subliniază4* (M; Riffaterre); ceea ce înseamnă că exista o funcţie stilistică a limbajului, j care subliniază trăsăturile semnificative ale enunţului (mesa^ jului) şi care scoate în relief structurile destinate realizării unui anumit obiectiv ;al comunicării*. • Toate modalităţile de definire: a stilului se bazează pe diferenţa fundamentală dintre sensurile denotative (vezi DENOTAŢIE) şi cele conotative (vezi CONOTAŢIE) ale cuvântului în context. 1. Stabilirea punctului de referinţă la care se raportează faptul de stil. Dezideratul este ca punctul de referinţă să fie fix şi, de aceea, el e identificat de obicei cu schema de structură a limbii, faţă de care se produc variaţiile stilistice individuale ori funcţionale (vezi II); dar faptul de stil mai poate fi definit şi prin raportare la un limbaj oarecare (standard*, ştiinţific sau poetic), iar această comparaţie între variante diferite între ele se dovedeşte în principiu concludentă, deoarece tipul de expresivitate specific fiecărui limbaj apare astfel cu mai mare claritate (I. Coteanu). 2. Modalitatea propriu-zisă de concepere â stilului. a) Stilul poate fi definit ca alegere {selecţie) îritr-o paradigmă. Această perspectivă paradrg-măticâ - inaugurată de Ch. Bally şi continuată de St. Ullmânni P. Guiraud, M. Cressot - porneşte de Ia ideea că există, m acelaşi timp, în limbă Variante stilistice şi neutre pentru a reda acelaşi concept; de aici rezultă posibilitatea alegerii în exprimare. Fiind vorba de adecvarea limbajului la conţinutul comunicării, contează intenţia celui care formulează un enunţ şi traducerea ei într-o formă adecvată: „cine spune stil spune alegere44 (Ullmann). Definiţia se aplică stilului atât ca variantă individuală, cât şi ca limbaj funcţional; vezi alegerea deliberată a formelor deviante gramatical în ex. ca: Apare luna mare câmpiilor azure; Prin limbile de flăcări ce-n valuri se frământ; Porni Luceafărul Creşteau I în cer a lui aripe (Eminescu) sau sinonimia unor fraze exprimate în variante funcţionale diverse: Hoţul a intrat îh apartament şi a furat mulţi bani (standard); Delincventul a comis o spargere şi a delapidat o sumă importantă (juridic-adminis-trativ); Şutul a dat o gaură şi a şterpelit lovelele (argou). Din mai multe paradigme virtuale, asupra cărora se operează o alegere, rezultă mai multe fraze, diferit marcate din punctul de vedere al registrului stilistic şi al gradului de expresia vitate, dar care comunică acelaşi conţinut. în? cazul variantelor funcţionale, elementele para- ! dîgmei nu se pot combina altfel fără intenţiei parodică, deoarece termenii fiecărei paradigmei comportă o oarecare specializare stilistică;! Acesta este* de fapt* principiul lui Rv: Jakobsorşl care adaugă alegerii şi factorul combinării selecţia şi combinarea sunt condiţii- esenţiale alegi limbajului; această perspectivă corectând împarte® caracterul unilateral al principiului selecţiei!# b) Conceperea stilului ca abatere (deviere) de laf norma curentă i se atribuie lui Paul Valery, dar a# fost preluată de Ch. Bally, de şcoala stilistică * franceză, de L. Spitzer şi de continuatorii lui. Definirea stilului ca abatare rezultă, în concepţia Iui Bally, chiar din stabilirea obiectului stilisticii** savantul genevez îşi propusese să demonstreze că nu întreaga stilistică se poate încadra în categoriile gramaticii tradiţionale, ci că există o clasă de fenomene determinabile numai prin gradări cu caracter afectiv. Diferenţa dintre acestea constă în faptul că formulele gramaticale sunt obligatorii, iar cele stilistice facultative; această a doua categorie însumează abaterile de la norma gramaticală; de ex., dislocarea* cu fiincţie expresivă (arhaizantă) din versurile Iui Arghezi: Puterea lui întreagă şi vitează i Ascultă-/* noaptea de safir şi lut, I Din depărtare, calul că-i nechează. / Care prin adieri l-a cunoscut. Orice figură* sintactică / semantică este interpretabiă ca deviere, în măsura în care realizează o distanţare contextual-determinabilă faţă de topica neutră ori de sensul denotativ. Obiecţia care s-a adus acestei perspective asupra faptului de stil este că produce o definire negativă a stilului şi nu acoperă în întregime expresivitatea enunţului; parafrazând ideea că „stilul este o greşeală, dar o greşeală voită44, J. Cohen replică: „stilul este o greşeală# dar nu orice greşeală este şi stil44, căci nu se poate alcătui un text integral numai din devieri de la normă (I. Coteanu), Pe de altă parte, norma la care se face referire (ca şi limba standard: invocată în definirea stilului ca alegere) nu este imuabilă în istoria unei limbi; ar urma ca faptul de stil să fie mereu altul considerat comparativ cu stadiul de limbă al scriitorului studiat, deci unul la Rabelais şi altul la Mallarme. Perspectiva diacronică (vezi DIACRONIE) în perceperea / interpretarea faptului de stil dă, astfel, naştere unor erori de evaluare (prin omisiune sau adaos) STIL (continuare) 497 ţjx interpretarea ca marcată stilistic a unei devieri de la normă (Riffaterre). Un exemplu de eroare prin adăugare îl oferă statutul arhaismelor* în textul literar, categorie de termeni care pot fi neutri în momentul redactării textului (în cronici, ;deex.)i dar nu mai sunt lipsiţi de valoare stilistică fritr-un text de Sadoveanu, unde utilizarea lor este fîeliberată şi expresivă. Erorile de omisiune au în Ipdere aluziile pe care lectorul modem nu le mai ihţelege; nu numai în texte îndepărtare în timp IŞhakespeare sau Rabelais), dar chiar în opera uhor scriitori mai recenţi (vezi de exM aluzia din jyîateiu Caragiale: „nu mai lăsaţi să-l pup .fraţilor, ne rugă, că-1 trimit la Govora44)- c) Stilul definit ca adaos la nucleul comunicării îşi are originea tot în teoria lui Bally, care afumase că la baza stilului se află adăugarea la enunţ a unei forme afective. Este o pespectivă greu de urmat, căci - dacă se poate susţine aceasta pentru un moment preexistent verbalizării mesajului - în forma finită a textului a greu de urmărit o asemenea distincţie, întrucât operaţia nu se produce în secvenţă şi nu există un text neutru precedat celui dotat cu expresivitate (I. Coteanu). d) Riffaterre defineşte stilul ca element al unei opoziţii, fapt de stil / context, introducând în teoria stilului principiul sintagmatic în locul celui paradigmatic. Alegerea este considerată un concept prea vast şi insuficient de adecvat, deoarece ea este presupusă cu necesitate în codificarea* oricărui mesaj lingvistic, indiferent dacă acesta are valoare expresivă sau nu. Nici devierea nu poate fî concludentă, întrucât calitatea de a fi deviantă a unei forme lingvistice nu e suficientă pentru a o face expresivă, în lipsa altor factori (intenţionalitatea, gruparea în context a mai multor fapte din aceeaşi categorie, sensurile conotative contextuale etc.), Pentru definirea stilului, Riffaterre introduce un factor poziţional, contextul*; acesta prezintă avantajul fundamental de a crea un model, pe care faptul de stil trebuie să-l modifice sau să-l spargă. Teoria lui Riffaterre asupra stilului se încadrează în concepţia lui Jakobson asupra procesului de comunicare a mesajului poetic; vezi FUNCŢIE (II); în suita cuvintelor care formează fraza, după primul element constitutiv se poate predicta cu o mai mare sau mai mică probabilitate continuarea secvenţei, ultimul constituent având cel mai ridicat grad de predictabilitate: Floarea are miros plăcut (dar nu şi abstract, albastru sau vesel). Contextul stilistic este astfel înţeles ca un model accidentat de prezenţa unui element nepredictibil (.Floarea are miros dulce ar introduce o sinestezie*), iar textul un lanţ de opoziţii binare cu termenii inseparabili context /fapt de stil. Exemplul utilizat de Riffaterre pentru a demonstra eficacitatea contrastului stilistic - invers proporţională cu predictibilitatea - este oximoronul*; Cette obscure clarte qui tombe des etoiles „această obscură luminozitate care cade din stele44 (Comeille); vezi CONTEXT3). 13. ^uri / Limbaje funcţionale Varietăţi ale limbii literare* comune, diferenţiate între ele prin funcţia pe care o îndeplinesc ca mijloace de comunicare în sfere determinate de activitate (Coteanu); fiecare stil funcţional totalizează un număr de procedee specifice, situate Ia toate nivelurile limbii. Stilurile funcţionale au caracter istoric şi îşi datorează apariţia unor factori extralingvistici: evoluţia culturală a societăţii, dezvoltarea diferitelor domeniii de activitate care au impus fixarea unor limbaje specializate. Identificarea unui anumit număr de stiluri funcţionale este, în consecinţă, o problemă de adecvare a formei lingvistice la conţinutul comunicării (scopul acesteia, obiectul, situaţia* de comunicare etc.). De aceea, numărul acceptat de stiluri funcţionale a variat, din momentul în care Şcoala de Ia Praga a introdus în discuţie conceptul, la începutul sec. al XX-lea (B. Havrânek, B. Skalicka, P. Trost), până la cecretările mai recente (Coteanu, 1973). Pentru limba română literară, se acceptă în general existenţa a trei stiluri funcţionale: beletristic (artistic), ştiinţific şi juridic-admin istra tiv; în afară de acestea, s-a mai vorbit de existenţa unor varietăţi neacceptate general şi încadrabile, eventual, în celelalte limbaje funcţionale: publicistic (Paula Diaconescu, D. Irimia), familiar sau colocviaL (I. Iordan, C. Maneca), oratoric (I. Iordan, P. Diaconescu), epistolar şi telegrafic (Lidia Sfârlea). Toate variantele funcţionale sunt reductibile în fapt la o opoziţie binară între artistic / non-artistic (Coteanu). înlr-o perspectivă comparativă, cele două tipuri de limbaje au următoarele caracteristici: Stilul artistic 1. limbaj conotativ*; 2. caracter individual; 3. unicitate şi inovare a expresiei; 4. din punct de vedere statistic, bogăţie lexicală (vezi STATISTICĂ); 5. sensuri multiple ale aceluiaşi cuvânt, contextual variabile. 498 STIL (continuare) Stilurile non-artistice 1. limbaj denotativ*; 2. carater colectiv; 3; expresie caracterizată prin utilizarea unor formule şi construcţii mai mult sau mai puţin fixe; repetabile la nivelul colectivităţii vorbitorilor; 4; statistic, concentraţie lexicală(vezi: STATISTICĂ); 5.sensuriunice ale cuvântului; independente (sau cât mai puţin dependente) de context; 9 Particularităţile specifice ale celor trei stiluri funcţionale se situează în toate compartimentele limbii, dar cele mai afectate de trăsăturile caracteristice rămân sintaxa şi lexicul; fonetica şi morfologia limbii literare se modifică mai puţin în uzul diferit al limbajelor specializate: a) stilul artistic (sau beletristic) se defineşte prin utilizarea limbajului figurat (vezi FIGURA), a procedeelor expresivităţii*; are sintaxa cea mai liberă, tolerează apariţia cu funcţie expresivă a tuturor sferelor vocabularului şi a tuturor celorlalte varietăţi funcţionale (inclusiv a limbajelor orale, a argoului* etc.; vezi ORALITATE); b) stilul ştiinţific este caracterizat prin terminologii specifice diverselor domenii de cercetare (matematică, medicină, fizică, dar şi arheologie, istorie, istorie literară, discipline mai puţin riguroase în alcătuirea terminologiilor), printr-o structură sintactică proprie şi, în planul expunerii, prin faptul că uzează de raţionamente (în opoziţie cu imaginea* artistică şi cu limbajul figurat); c) stilul juridic-administrativ are două varietăţi, întrucâtva diferite între ele: varianta juridică (texte de legi, împreună cu tratatele care le comentează) şi varianta administrativă (acte şi documente oficiale); ambele se caracterizează, în afara unei terminologii proprii, printr-o structură bazată pe formule, construcţii sintactico-lexicale cu caracter mai mult sau mai puţin fix, uşor de recunoscut ca „şabloane" ale acestui limbaj şi inexistente în alte stiluri funcţionale decât cu funcţie parodică sau aluzivă; vezi CLIŞEU. III. ^ al vorbirii (y direct si indirect / vorbire directă si vorbire * i indirectă) Ansamblu de procedee sintactice prin care vorbitorul / scriitorul reproduce o replică, în exprimarea curentă sau în textul literar. Se disting două categorii de sitluri: primare (direct şi indirect) şi derivate, formule mixte, rezultate din interferarea - în diverse variante - a celorlalte două (stilul / vorbirea directă legată, stilul / vorbirea i indirectă liberă etc.). o Stilurile primare au o trăsătură comună în redarea replicii: depind de un cuvânt de declaraţie, care face parte din categoria verbelor aşa-numite dicendi [a spune, a vorbi; a zice, a se adresa, a întreba, a răspunde; a striga, a ţipa, a răcni etc.), la care se adaugă expresiile şi locuţiunile din care aceste verbe fac parte ori al căror sens global se identifică cu sensul unui verb dicendi {a arunca: o vorbă, a scoate un ţipăt, a sări ! a se repezi cu vorba; a întoarce cuvânt; a băga de seamă etc.); ŞI alte verbe pot îndeplini, m unele împrejurări, rolul cuvintelor de declaraţie, prin extensia unor sensuri contextuale: a se mira, a râde, a face, a sări, a se întoarce, a se repezi, a se amesteca; a observa, a repeta. Există şi o caracteristică esenţială care deosebeşte cele două tipuri sintactice: reproducerea vorbirii (în stil indirect) se bazează pe un sistem gramatical (personal şi temporal) şi lexical diferit de acela al producerii vorbirii (în stil direct). Deoarece între producerea unei replici în procesul comunicării şi reproducerea ei se interpune un interval de timp, apar în sistemele respective ale limbii anumite modificări, determinate de faptul că reproducerea este întotdeauna consecutivă producerii. Din acest punct de vedere, stilul direct materializează, în principiu, o replică produsă, iar stilului indirect îi este specifică reproducerea replicii. în cadrul acestei diferenţieri, limba română se deosebeşte prin anumite particularităţi de restul limbilor romanice: în română, sistemul personal (la pronume şi verb) este afectat în mod obligatoriu de modificările survenite în trecerea de la un stil la altul, în timp ce modificările sistemului temporal al verbelor sunt facultative şi au un caracter mult mai riguros; variaţiile temporale în transpunere se manifestă mai ales la nivelul -lexical - al determinărilor adverbiale şi sunt paralele cu modificări ale determinărilor spaţiale. 1. Stilul direct / vorbirea directă redă replica exact în forma în care (se presupune că) aceasta a fost enunţată sau, cel puţin, într-o formă apropiată; rolul vorbitorului / scriitorului se limitează la introducerea cuvintelor redate printr-un verb dicendi, printr-o expresie sau printr-un alt cuvânt de declaraţie. Apar, astfel, două caracteristici ale vorbirii directe: dependenţa de un verb de declaraţie (limitată la sens) şi independenţa din punctul de vedere al subordonării sintactice; prezenţa elementelor intonaţionale completează STIL (continuare) 499 trăsăturile replicii în stil direct. Ţinând seama de faptul că stilul direct redă textual conţinutul unei comunicări, caracteristicile sale formale se rezumă astfel: a) este introdus în text prin cuvinte de ; declaraţie, care alcătuiesc o inciză plasată înain-, tea, în interiorul sau după cuvintele reproduse; rV trăsătura este comună cu stilul indirect, faţă de f; care diferă prin construcţia sintactică specifică: •gŞ însă mama ne mal dă atunci câteva pe deasupra 'fxşi mai îndesate; zicând: - Na-vă de cheltuială, î / ghiavoli ce sânteţi! Nici noaptea să nu mă pot - hodini de incotele voastre? (Creangă). Prezenţa în text / vorbire a verbului dicendi nu este obligatorie: Apoi cocoanele se suie cu puişorul în trăsătură şi pornesc în oraş: - La bulivar, birjar, Ia bulivar!.,. (Caragiale); b) prezintă o pauză în intonaţie, marcată în textul scris printr-un semn specific de punctuaţie (două puncte*): Zic: - Vai de mine! moare băiatul! (Caragiale); c) conservă intonaţia (interogativă, exclamativă, dubitativă) cu care replica a fost pronunţată. Intonaţia, grafic marcată de punctuaţie, reprezintă singurul element revelator constant al acestui stil; numai prin intermediul intonaţiei se distinge fraza redată în stil direct de restul enunţului, în cazul în care verbul de declaraţie lipseşte: niciodată n-aş fi gâcit că bătrâna astă ce purta ochilari şi priza din tabac era frumoasa doamnă B.t odinioară fala Chişinăului. - Cum, doamna mea, porţi ochelari? - Ce? ai pleşuvit? - Tragi tabac? -Ţ-au căzut dinţii? (Kegruzzi); d) păstrează, în redarea replicii, persoana pronominală şi / sau verbală din momentul enunţării ei; persoana a IlI-a are exclusiv funcţie referenţială: - Vai de mine, moşNichifor, avem să înnoptăm în pădure! (Creangă); e) consecinţă a mărcilor specifice menţionate, stilul direct se caracterizează prin independenţă sintactică: între inciză şi replică nu se stabileşte nici o relaţie sintactică de subordonare ori de coordonare. Dependenţa : se rezumă la o legătură de sens între verbul de declaraţie şi enunţul redat. 2. Stilul indirect / g Vorbirea indirectă se caracterizează prin raportare la stilul direct, uneori în opoziţie cu acesta. Stilul indirect constituie o transpunere, conştientă şi explicită sau nu, a celui direct; comparat cu acesta, stilul indirect are caracterul unei creaţii ulterioare din punct de vedere istoric, legată de construcţia propoziţiilor subordonate. Procesul se poate urmări atât pentru limba latină (Ch. Hyart), cât şi pentru evoluţia limbilor romanice (J.A. Vershoor). Statutul distinct al stilului indirect se bazează pe trăsături situate atât în planul conţinutului (vorbitorul având posibilitatea de a-şi manifesta atitudinea din exterior faţă de comunicarea reprodusă), cât şi în planul expresiei (o anumită folosire a formelor verbale şi pronominale). © Reproducerea vorbirii în stil direct comportă o serie de modificări în structura propoziţiei redate şi a frazei în genere; a) stilul indirect presupune prezenţa în frază a unui verb de declaraţie sau de percepţie, în mod obligatoriu tranzitiv, care nu poate fi suprimat, ca în stilul direct: După aceea, Flămânzilă a început a striga în gura mare că moare de foame (Creangă): b) sintactic, implică existenţa unui raport de dependenţă (subordonare), deci introducerea comunicării reproduse printr-o conjuncţie subor-donatoare sau printr-un element cu funcţie conjuncţională (pronume ori adverb relativ): că, să, cum, unde, când, care, ce etc. Conjuncţia ţine locul pauzei care, în vorbirea directă, separă verbul introductiv de enunţul reprodus; c) trecerea de la stilul direct la cel indirect face obligatorie transpunerea pronumelor personale şi a formelor verbale: l-a spus: - Du-te Ia culcare! se modifică în l-a spus să se ducă Ia culcare; d) adverbele de loc sau de timp şi pronumele/ad-jectivele demonstrative de depărtare sunt substituite prin adverbe/pronume de apropiere şi invers; pronumele / adjectivele posesive îşi schimbă, de asemenea, persoana. Mi-a spus: - Pleacă în momentul acesta! devine Mi-a spus să plec în momentul acela; Mi-a spus: - Vreau să-l văd pe tatăl tău! devine Mi-a spus că vrea să-l vadă pe tatăl meu; e) în stilul indirect se modifică structura sintactică a propoziţiei-replică, prin dispariţia elementelor adresării directe (vocativele devin complemente indirecte, iar imperativele se redau prin conjunctiv fără valoare imperativă): Mi-a spus: - Mamă, vin acasă! devine l-a spus mamei că vine acasă, iar Mi-a spus: - Pleacă imediat! devine Mi-a spus să plec imediat; I) intonaţia interogativă a replicii directe se pierde de cele mai multe ori (propoziţiile interogative independente devin interogative indirecte): Mă întreabă: ce vreau? (situaţie în care avem a face cu o formă mixtă, vorbirea indirectă intonată direct). Stilul indirect înlătură, în general, din enunţ elementele expresive, afective ale limbii şi forma personal-adresativă a exprimării (vocative, imperative, persoanele I şi 500 STILISTICA a Il-a) caracteristice stilului direct. Reprezentând o abandonare a redării textuale, stilul indirect marchează o tendinţă către abstracţiune şi către o sintaxă neutră. în limba română, sistemul temporal al verbelor nu este afectat de transpunerile dintr-un tip de vorbire în altul, aşa cum se întâmplă în celelalte limbi romanice; unde funcţionează regula consecuţief timpurilor; determinările spaţiale şi temporale se modifică în stilul indirect doar la nivelul adverbelor prezente în replică 3. Vorbirea directă legată (L. Spitzer, H. Jacquier) şi vorbirea indirectă intonată direct (Sanda Golopenţia) sunt forme de reproducere specifice pentru sintaxa populară, amestecuri ale stilurilor primare. Vorbirea directă legată / stilul direct legat este o formă mixtă, nerecomandată de limba literară; ea nu modifică produce de la persoanele I şi a Il-a către pers. a IlI-a: - Ce face aici jupâniţa noastră? Era uncheşul Petrea. O privea zâmbind, dar în ochii lui nu era prietinie.- Ce să facă? Se pregăteşte să ducă bunicului şi bunicăi vestea cea bună (Sadoveanu); c) conservă - din replica reprodusă - intonaţia interogativă/exclamativă a vorbirii directe; pronumele şi adverbele mieros gative/ca şi unele elemente?lexicale cu valoare? afec tivă/ apropiindu-se prin; această trăsăturădei stilul direct i Pe de altă parte , văzându-se scos dak selemet, l-a apucat pe kir Ianulea un fel dM groază..! Ce are să se facă el de-acuma, căzut în sărăcie, in necinste şi-n ocară? (...) Si încă treacă-meargă toate!... Dar ce te faci cu fata lui Hagi-Cănuţă?... (Caragiale). ® Sintactic, stilul indirect liber reprezintă, deci, o formă inter- trăsăturile gramaticale ale stilului direct (deoa- r^mediară între stilurile direct şi indirect. în litera-; rece păstrează nealterată replica), dar introduce tura beletristică, el se izolează însă în ansamblul; prin conjuncţie subordonatoare enunţul reprodus: celorlalte formule mixte ale vorbirii reproduse/ Jar el s-au zâmbit a râde şi au dzis că «de mult deoarece este un procedeu utilizat cu intenţie aşteptam eu una ca aceasta să vie» (Neculce). / stilistică, a cărui funcţie expresivă primordiala? Vorbirea directă legată constituie o formă hijJ constă în ambiguizarea vocii" narative, ca rezul-bridă, anacolutică (vezi ANACOLUT), specifică \ tat al apropierii / interferării planurilor de bază sintaxei populare şi, în general, unei expresii naraţ*ei* (al autorului şi al personajelor / orale: conservă uneori intonaţia interogativă/ex- ^replicii). 5. Intonaţia în stilurile direct şi clamativă a replicii directe, marcând-o ca atare n^jjpmdirect Conservarea intonaţiei (exclamativă, in-? ~ “ *'............. * terogativă propriu-zisă, interogativă exclamativă ori dubitativă) în redarea replicii este specificai stilului direct, constituind unul dintre elementele esenţiale de definire a acestuia fii raport cu stilul enunţ: Ce să zică, milostivă cucoană, răspunde unul. Ia, întreabă că muieţi-s posmagii? (Creangă). 4. Stilul indirect liber / vorbirea indirectă liberă corespunde, în planul stilului beletristic, formelor mixte prezente în sintaxa populară sau în exprimarea orală. Procedeu derivat din stilul indirect conjuncţional, stilul indirect liber împrumută şi reintroduce în redarea replicii unele elemente sintactice, lexicale şi intonaţionale care aparţin, în principiu, exprimării directe. Astfel: a) stilul indirect liber nu este introdus prin verb de declaraţie sau prin conjuncţie subordonatoare; caracterizarea liber se referă la absenţa conjuncţiei, ceea ce conferă enunţului independenţă sintactică, la fel ca în stilul direct: Se aflau neguţători vicleni care nu se sfiau să încredinţeze pe cine voia să-i asculte că totuşi, la acea privelişte, a fost o a treia împărătească. O aşteptau enuncii şi un ghînekeu al ei la Dafne, pe când doamna Irîna rămânea în Augusteon, iar cealaltă, adică amnianca, era mutată în pripă şi în ascuns la Halki (Sadoveanu); b) prezintă aceeaşi transpunere a persoanei (la pronume şi verb) specifică vorbirii indirecte; trecerea se indirect. Intonaţia dispare în reproducerea indirectă a replicii, la fel ca orice alt element legat de adresarea directă (vocativele şi imperativele, de ex.). Propoziţiile interogative din stilul direct devin, în transpunere indirectă, interogative in--; directe (completive directe sau subiective subordonate unui verb dicendi). în anumite forme mixte, intermediare între stilul direct şi cel indirect, specifice fie sintaxei populare, fie limbii vechi, intonaţia (în special cea interogativă) se conservă. Iau astfel naştere construcţiile mixte de tipul stilului direct legat cu intonaţie conservată şi al stilului indirect liber. MM. STILISTICĂ Disciplină care are drept obiect de studiu stilul*;; ştiinţă a stilului. Aplicată doar asupra limbajului şi exceptând celelalte domenii - artele plastice/ muzica, arhitectura etc. stilistica s-a dezvoltat; STRATEGIE 501 două direcţii: stilistica lingvistică (descrip-ţivăla expresiei), şi stilistica literară (individuală/genetică), © Stilistica apare la începutul sec. al XX-lea, ca urmare a unei transformări fundamentale, produsă lent începând de la sfârşitul sec. al XlX-lea: forma de bază de până atunci a studiului valorilor expresive, retorica*, îşi pierduse autoritatea normativă şi funcţia de driteriii estetic, sufocată în excesul de clasificări şi în rigiditatea propriei concepţii. Cele două stilistici; de fapt două tipuri de studii distincte şi paralelei au apărut concomitent, li Ch; Bally este creatorul stilisticii lingvistice modeme. Pornind de la dicotomia saussuriană langue-parole (sistem lingvistic, fapt social - uz individual), Bally fixează, în principiu, ca obiect al stilisticii studiul nivelului limbă, definind astfel noua disciplină: Stilistica studiază faptele de expresie ale limbajului organizat, din punctul de vedere al conţinutlui lor afectiv, adică expresia faptelor de sensibilitate prin limbaj şi acţiunea faptelor de limbaj asupra sensibilităţii4*; definiţia ia astfel în considerare cele două aspecte distincte din statutul mesajului lingvistic - producerea şi receptarea acestuia. Obiectul stilisticii este, după Bally, studierea conţinutului afectiv al limbajului tuturor („l’etude de la langue de tout le monde“), m măsura în care el reflectă nu ideile, ci emoţiile, sentimentele, voinţa, impulsiunile, adică limba tuturor ca mijloc de expresie şi acţiune. In acest feli în evoluţia concepţiei sale, Bally îşi depăşeşte propria delimitare iniţială, introducând - ca formă de comunicare a unei colectivităţi în manieră expresivă - aspecte ale celuilalt nivel, vorbirea. în stilistica lingvistică, există două etape în studiul faptelor de stil: delimitarea acestora (în context) şi identificarea lor (în absolut). Identificarea virtualităţilor expresive ale unei limbi presupune că afectivitatea* enunţului provine din: efecte naturale şi efecte prin evocare; pentru exemple situate la toate nivelurile limbii, vezi AFECTIVITATE; EXPRESIVITATE. în stilistica românească reprezentatul cel mai de seamă al acestei direcţii a fost Iorgu Iordan {Stilistica limbii române, 1940). 2. Stilistica genetică, individuală sau literară (cum feste numită prin opoziţie cu cea lingvistică) îşi fixează ca obiect de studiu stilul individual al scriitorilor. Reprezentantul principal al acestei direcţii în stilistică a fost Leo Spitzer, iar precursorii săi B. Croce şi K. Vossler. Punctul de plecare al stilisticii individuale în concepţia lui Spitzer îl constituie ideea că oricărei emoţii sau derogări de la starea psihică normală îi corespunde, în plan expresiv, o îndepărtare de la uzul lingvistic normal şi, invers, îndepărtarea de limbajul uzual este indiciul unei stări emoţionale deosebite. Ca şi în cazul studierii expresivităţii limbii (ca sistem), aceste modificări în uzul individual se pot situa la orice nivel, începând de la pronunţie / accent / modificare de sunet până la invenţii lexicale sau schimbări în sintaxă. Spitzer preia, astfel, de la Vossler ideea unei armonii prestabilite între expresia verbală şi complexul operei, ceea ce implică faptul că observaţiile făcute asupra expresiei pot fi extinse la întregul text. Ia astfel naştere metoda cunoscută sub numele de cercul filologic (sau metoda induc-tivă’deductivă) în analiza propriu-zisă a textului. Aceasta comportă trei faze: a) lectura repetată până la observarea unei particularităţi care revine cu o oarecare regularitate; b) descoperirea unui factor psihic capabil să explice această particularitate formală a expresiei; c) concluziile, extinse asupra întregii opere, analiza fiind apoi reluată pe un plan mai vast şi generalizator. © La baza teoriei lui Spitzer - pentru identificarea faptului de stil - stă tot conceptul de deviere (abatere), care determinase valorile expresive şi în perpectiva lui Ch. Bally asupra stilisticii, dar căruia Spitzer îi presupune şi o latură istorică, punând astfel bazele unei stilistici diacronice. Stilistica este, astfel, pentru reprezentanţii acestei direcţii, ştiinţa care umple golul dintre lingvistică şi istoria literară, în fond o altă ştiinţă a semnificaţiei*, aplicată la sistemul de semne pe care îl constituie opera literară. în domeniul românesc, stilistica individuală este reprezentată de studiile Iui Tudor Vianu, iniţiate în 1941 cu Arta prozatorilor români Până astăzi, stilistica practicată în domeniul românesc de cercetare, fie sub formă de monografii asupra scriitorilor, fie în studii consacratre diverselor procedee de stil, este în fond o stilistică genetică. MM. STRATEGIE (~ COMUNICATIVĂ) Formă de comportament comunicativ bazată pe manipularea structurilor interacţionale şi a mijloacelor verbale de concretizare a acestora, în scopul atingerii obiectivelor urmărite. Utilizarea unor strategii nu trebuie înţeleasă ca activitate de 502 STRATIFICARE comunicare^ deghiziată^ Transparenţa pentru politeţii negative presupun apelul Ia mecanisme ; receptori strategiilor folosite^de emiţător* este specifice de atenuare a prejudiciului adus inter* pusăuîn ; evidenţă^de existenţa mnor strategii locutorului, cum ar fi: exprimarea indirectă corespunzătoare; acestora Ia nivelul Teceptăriiv convenţională a forţei ilocuţionare*, reducerea decfcaunor strategii interpretative;^Ambeletipuri : gradului de interferenţă prin folosirea unor de;ştrategiiisunt recunoscute ep atare; de;; partir^ elemente sau:construcţii restrictive ori a litotei*, cipanţii la: interacţiunea comunicativă;; ceea; ce formularea directă de scuze; diminuarea pro-dovedeşte convenţionalizarea comportamentului priei personalităţi; în contrast cu exagerarea valorii interlocutorului; impersonalizarea enunţ i strate^c:almembril6rurietcomuhităţiă«0(de^ scriere detaliată şi completă a strategiilor comunicative este practic imposibilă; pentru că în acest domeniu se manifestă cu precădere creativitatea* indivizilor. Prezenţa unui comportament strategic al emiţătorului este, de obicei, semnalată de lipsa de concordanţă între structura interacţională de adâncime* (care reflectă competenţa* comunicativă a individului) şi secvenţele de acte* comunicative actualizate în structura de suprafaţă* (care reflectă competenţa socială). ® Cea mai mare parte a strategiilor comunicative sunt de tip anticipativ, bazate pe predicţii asupra atitudinii şi a reacţiei colocutorului. Din această categorie fac parte schimburile* preliminare, diversele tipuri de mişcări* de sprijinire a actului inter-acţional de bază (mişcările de motivare a ofertei emiţătorului, de amplificare a informaţiei despre ofertă şi de dezarmare a receptorului), dar şi procedurile care exprimă ezitarea, tatonarea (de exM în română, asemenea proceduri implică apelul la elemente ca: păi, aşat în fine, adică, vreau să spun, ştii (ce), uite ce etc.). Există, de asemenea, strategii de tip aditiv, constând în multiplicarea actelor care compun mişcarea de bază dintr-o intervenţie* comunicativă. • Acţiunea principiului politeţii* este în mod necesar legată de un comportament strategic, menit să „moduleze" efectul intrinsec al unei anumite intenţii comunicative asupra relaţiilor sociale. Strategiile politeţii pozitive şi negative se caracterizează prin exprimarea neambiguă a intenţiilor comunicative. Strategiile politeţii pozitive se caracterizează prin sublinierea emfatică a aprobării şi interesului faţă de tot ce se leagă de persoana receptorului, a punctelor comune cu acesta, a raporturilor de cooperare. Printre strategiile definitorii pentru politeţea pozitivă menţionăm: folosirea unor mărci de identitate care subliniază apartenenţa colocutorilor la acelaşi grup, abordarea unor subiecte de discuţie sigure (conversaţie; fatică*), reluarea (integral sau parţial) a replicilor interlocutorului, evitarea exprimării directe a dezacordului, gluma etc. Strategiile ţurilor etc. Există, de asemenea;; strategii ale exprimării indirecte a intenţiilor comunicative; bazate pe încălcarea evidentă a maximelor* conversaţionale; ; care declanşează implicaturi* Forma de manifestare a acestui tip de strategii o reprezintă figurile* de stil. Avantajul lor este că, prin ambiguitatea pe care o creează, oferă emiţătorului posibilitatea de a-şi declina responsabilitatea pentru anumite afirmaţii, reglând semnificaţiile în funcţie de atitudinea receptorului. L.I.R. STRATIFICARE 1, Principiu al lingvisticii* modeme conform căruia o unitate* de un anumit rang este formată dintr-o combinare de unităţi de rang imediat inferior, ceea ce determină o structurare a limbii sub formă de nivele*, „etaje", organizate ierarhic. Limba* ca sistem* constituie un ansamblu stratificat. Principiul stratificării pune în evidenţă faptul că unităţile diferă de la un nivel la altul, numărul unităţilor fiind mai mare pentru nivelele superioare: morfemele* sunt mai multe decât fonemele*, cuvintele* mai multe decât morfemele, iar numărul enunţurilor* este practic infinit. Ierarhizarea nivelurilor limbii este rezultatul unei operaţii de analiză. Conform principiului stratificării, nivelurile limbii sunt: a) nivelul trăsăturilor distincive, b) nivelul unităţilor monoplane (fonem, semantem), c) niveluri biplane, d) nivelul cuvântului (morfemele), e) nivelul enunţului. © Teoria stratificării a fost promovată de L. Hjelmslev, care a numit latura semnificat* -conţinut*, iar latura semnificant* - expresie*. Numărul straturilor sau nivelurilor identificate variază după teoriile lingvistice, dar nu coboară niciodată mai jos de două (semnificant şi semnificat). 2. în sociolingvistică*, stratificarea desemnează distincţiile operate în funcţie de niveluri sau registre ale limbii; A.BX STRATIGRAFIE 503 | STRATIGRAFIE (~ LINGVISTICĂ) I Cronologie a succesiunii termenilor care denumesc aceeaşi noţiune, pe un anumit teritoriu. Constituie unul dintre rezultatele aplicării principiilor geografiei* lingvistice, urmărind clarificarea unor aspecte ale „geologiei" limbii. Analiza hărţilor lingvistice permite observarea faptului că arii originar unitare sunt supuse unor scindări succesive, ca urmare a suprapunerii unor cuvinte noi (creaţii în interiorul limbii sau împrumuturi) peste cu-; vinte aparţinând vechiului fond local. Concurenţa dintre aceste cuvinte poate avea ca efect eliminarea unuia dintre ele. Etimologia* cuvântului este un indice esenţial pentru determinarea ordinii în care s-au succedat denumirile. Pe teritoriul dacoromân, de ex., peste vechea denumire f de origine latină ficat, în jumătatea nordică, s-a suprapus denumirea, împrumutată din maghiară, mai; ulterior, în partea de nord-est, a apărut denumirea plămâni negre, explicabilă fie ca o inovaţie internă (determinată de confuzia între termeni din aceeaşi sferă semantică), fie ca un calc* după ucraineană. Stratigrafia lingvistică : reprezintă o proiecţie în diacronie* a aspectului sincronic al unui idiom. V; ’ LJ.R. STRICT,-Ă (SUBCATEGORIZARE ~) E Vezi SUBCATEGORIZARE. ^ STROFĂ i Unitate compoziţională a poemului, imediat ii superioară versului*; se vorbeşte de strofă ■ începând cu o succesiune de 2 versuri, în prin-; cipiu fără limită numerică maximă, dar termenul ■ nu se utilizează pentru o secvenţă mai mare de 14 (O. Ducrot - Tz. Todorov). 9 Strofa este un sistem închis, care posedă coerenţă gramaticală, semantică şi metrică: în formele tradiţionale de versificaţie, se suprapune cu propoziţia / fraza; are sens global şi autonom; se caracterizează printr-o anumită structură a metrilor* şi a rimelor*, recurentă în corpul poemului; este separată prinlr-un blanc tipografic de celelalte unităţi compoziţionale, strofe sau versuri izolate, a Strofa este izometrică* atunci când toate versurile care o compun au aceeaşi măsură* şi heterometricâ* atunci când versurile componente au măsuri diferite. ® Clasificarea strofelor se poate realiza din două puncte de vedere: a) după numărul de versuri, strofele se împart în distihuri* (2 versuri), terţele* şi terţine* (3 versuri), catrene* (4 versuri), sextine* (6 versuri); strofele de 7, 8, 9 sau mai multe versuri nu au, în limba română, o denumire specifică; b) după rimele* utilizate, strofele sunt: simple - strofe în care sistemul de rime e complet şi închis cu ultimul vers (de ex., succesiunea celor 2 rime în catren: aabb, abab sau abba), prelungite - strofele în care la structura precedentă se mai adaugă un număr de versuri şi / sau rime (de ex., strofa de 5 versuri extinde catrenul cu un vers şi / sau o rimă) şi compuse - strofele care asociază mai multe sisteme complete (de ex., strofa de 8 versuri reprezintă o alăturare de 2 catrene cu rime combinate - abba, cddc, aaab, cccb, aabb, ccdd sau abab, cdcd etc. - şi a fost utilizată în poezia românească de G. Coşbuc, O. Goga sau I. Pillat. « Legătura dintre strofe se face, de obicei, pe baza recurenţei sistemului de rime, cu respectarea dispunerii şi a alternanţelor rimelor masculine / feminine, acolo unde este cazul. & Combinarea strofelor cu rimele în anumite succesiuni de tipare ritmice caracterizează formele fixe de versificaţie; astfel, rondelul* e construit pe 2 rime, cu 2 catrene şi o strofă de 5 versuri şi cu recurenţa unor versuri în poziţii fixe; balada* are 2 strofe cu aceeaşi rimă şi o dedicaţie finală, iar sonetul* e alcătuit din 2 catrene şi 2 terţele (în varianta petrarchistă) sau din 3 catrene şi un distih (sonetul shakespearean) -cu numeroase variaţii în dispunerea rimelor. MM. STRUCTURALISM Orientare lingvistică a sec. al XX-lea, apărută ca reacţie la istorismul, atomismul şi pozitivismul neogramaticiP, care îşi are originile în Cours de linguistique generale al Iui F. de Saussure (prelegeri ţinute la Geneva între 1906 şi 1911 şi publicate de elevii săi la trei ani după moartea profesorului, Paris, 1916), orientare care, dincolo de divergenţele dintre diferitele şcoli structuraliste, prezintă o unitate de idei şi de principii, constituind teoria structuralistă, şi o unitate metodologică, derivând din această teorie. 1. Concepţia structuralistă Ideile structuraliste cele mai generale, din care decurg într-un fel sau altul toate celelalte, sunt recunoaşterea caracterului de sistem* al limbii, implicând organizarea acesteia într-o structură* lingvistică, şi afirmarea dualităţii opozitive ca principiu general de funcţionare a sistemului, principiu care postulează că fiecare 504 STRUCTURALISM (continuare) element îisi stabileşte identitatea numai prin opoziţie, prin diferenţă, în raport cu alt / alte elemente; Tezele fundamentale ale teoriei structu-raliste pot fi concentrate în câteva dihotomii de provenienţă saussurianăi dar recunoscute, în esenţă^ de toţi structuraliştii, chiar dacă între ei apar unele deosebiri terminologice şi unele perspective; diferite (în privinţa aceloraşi con^ cepte. a) Dihotomia „limbă*" (fr. languef- „vorbire*" (ÎTi parole), redată, în alte terminologii, prin distincţiile: sistem*; schemă*, cod* vs. actualizare, realizare, utilizare (a schemeisau a codului"). „Limba1* reprezintă, în concepţia lui Saussure, latura socială a limbajului, supusă constrângerilor colective, independentă de individ, pe care individul, singur, n-o poate nici crea, nici modifica; reprezintă, din alte perspective, partea funcţional-pertinentă a limbajului, domeniul esenţelor, al generalului, al abstracţiilor teoretice; reprezintă domeniul unităţilor discrete* (discontinue*), cu graniţe precise şi opoziţii clare; este latura stabilă, statică a limbajului. „Vorbirea" constituie, dimpotrivă, latura individuală a limbajului; domeniul actualizărilor, al realizărilor concrete, cu bogăţia şi variaţia lor infinită; latura activităţii lingvistice; domeniul particularului, al observabilului, al continuu-lui*, fără graniţe precise, refractar segmentărilor şi clasificărilor rigide. Deşi recunosc interdependenţa „limbă" -„vorbire", structuraliştii susţin primordialitatea limbii în raport cu vorbirea, ajungând, metodologic, la limitarea interesului faţă de vorbire, iar, pentru unele şcoli (descriptivismul* american), la eliminarea vorbirii din sfera de interes a lingvistului. „Limba" nu se poate studia prin observaţie imediată, ci numai prin „descoperire" (deducere a schemei) din manifestările exterioare, infinite ale vorbirii. • Opoziţiei bipartite saussuriene „limbă" - „vorbire" E. Coşeriu îi adaugă, mai întâi, un nivel intermediar al normei*, corespunzător „realizărilor normale, comune, tradiţionale ale unei limbi, chiar dacă nu sunt funcţionale şi distinctive"; mai târziu, adaugă un nou nivel, al tipului lingvistic (vezi TIPOLOGIE), conţinând „principiile funcţionale" ale unei limbi şi „procedeele relevante", altfel spus, caracteristicile de structură cele mai generale care asigură includerea unei limbi particulare într-un anumit tip structural. Distincţia saussuriană bipartită „limbă" — „vorbire" ajunge, în concepţia lui Coşeriu, una cvadripartită: „tip" -„sistem" - „normă" - „vorbire", unde fiecare nivel corespunde unei trepte de abstractizare, de la vorbirea individuală, concretă şi observabilă, la inventarul cel mai abstract de procedee specifice unui tip lingvistic, b) Dihotomia i> invariantă*„ variantă* " derivă nemijlocit din distincţia (a) şi priveşte diferenţiat unităţile* lingvistice la nivelul sistemului şi al actualizărilor acestuia.Invarianta" este o unitate pertinentă funcţional; concepută ca o abstracţie pentru o clasă de variante, în timp. ce variantele sunt realizările concrete, observabile ale unei invariante, ale căror diferenţe nu au pertinenţă ^ funcţională. Inventarul de invariante, finit pentru fiecare limbă şi pentru fiecare nivel* lingvistic, se obţine printr-o procedură specială de abstractizări succesive, cunoscută sub numele de „reducţie a ; variantelor" (vezi şi ALOFON; ALOMORF; FONEM; MORFEM; VARIANTĂ), c) Dihotomia „formă*" - „substanţă*" este esenţială pentru stabilirea obiectului de studiu al lingvisticii, „substanţa", fie acustică, fie conceptuală, fiind eliminată din sfera de interes a lingvistului. „Limba", în sensul de sistem, de schemă (vezi (a)) este formă, şi nu substanţă, fiind înţeleasă ca reţea de relaţii*, ca ansamblu organizat în care componentele nu există prin ele însele, ci numai în virtutea locului ocupat şi a relaţiilor stabilite în cadrul ansamblului (tont se tieiît). L. Hjelmslev introduce specificarea că distincţia „formă" - ^ „substanţă" priveşte ambele planuri ale limbii, atât conţinutul, cât şi expresia, existând o formă ? şi o substanţă pentru planul expresiei, respectiv, o formă şi o substanţă pentru planul conţinutului. Fonologia*, ca disciplină a formei expresiei, aparţine lingvisticii, în timp ce fonetica*, disciplină a substanţei expresiei, nu interesează pe lingvist. Precizarea lui Hjelmslev a permis cuprinderea semanticii în sfera lingvisticii, creându-se o semantică* structurală ca studiu al formei conţinutului, d) Dihotomia sintagmatic*" - „asociativ" (sauparadigmatic*) derivă din modul general de concepere a structurii, ca aranjament de ansamblu, în care articularea elementelor se realizează atât pe axa sintagmatică, de succesiune a elementelor, axa relaţiilor de tipul „şi., şi", cât şi pe axa asociativă (numită de postsaussurieni paradigmatică), o axă a relaţiilor de tipul „sau... sau", în care elementele se exclud reciproc. Oricare unitate a reţelei de relaţii se angajează, simultan, în raporturi sintagmatice şi paradigmatice. Un termen îşi precizează funcţia* nu numai prin diferenţele pe STRUCTURALISM (continuare) 505 care le stabileşte în raport cu unităţile vecine, ci si în raport cu termenii clasei de substituţie* din care unitatea în discuţie a fost aleasă. Astfel, b din bat se diferenţiază nu numai de unităţile vecine a, respectiv f, ci şi îh raport cu unităţile cu care acesta se poate substitui: p (din pat), s (din sat), l (din lat) etc. e) Dihotomia „sincronie*" -„diacronie*" se asociază cu susţinerea autonomiei sincroniei în raport cu diacronia, iar, metodologic, cu deplasarea interesului asupra ^cercetărilor de tip sincronic. „Sincronia*■* reprezintă starea: limbii: la un moment dat, a cărei studiere se poate face autonom, procedându-se la o tăietură în timp, fără cunoaşterea stărilor anterioare (eventual, posterioare) de limbă. „Diacronia" reprezintă o succesiune de stări sincronice. © După o separare ireconciliabilă a sincroniei şi a diacroniei, structuralismul însuşi, prin contribuţiile lui N.S. Trubetzkoy, dar mai ales ale lui A. Martinet şi R. Jakobson, recunoaşte evoluţia sistemului lingvistic şi dinamica* sistemului în general, subliniind că sincronismul nu trebuie confundat cu staticul (vezi şi DINA-MlCĂj). Afirmarea principiului „diacroniei în sincronie" (N.S. Trubetzkoy şi R. Jakobson) înseamnă susţinerea ideii că factorii de evoluţie se află în interiorul sistemului însuşi, în „disi-metriile" acestuia, şi că semnele oricărei evoluţii îse surprind în starea sincronică a unei limbi, manifestându-se prin fenomenul variaţiei* libere. Coexistă, în aceeaşi stare de limbă, într-un raport de variaţie liberă, forma veche, pe cale de a ieşi din uz, şi forma nouă, pe cale de a se impune. Principiul „sincroniei dinamice14 (A. Martinet) ■ înseamnă afirmarea ideii că orice sistem lingvistic, dacă nu este al unei limbi moarte, se află în 5 continuă mişcare, determinată de nevoile vorbitorilor ca limba să funcţioneze şi să funcţioneze mai bine. © La distincţia saussuriană „sincronie -diacronie", E. Coşeriu adaugă distincţiile: „sintopie - diatopie", „sinstratie - diastratie", „sinfatie / sinfazie - diafatie / diafazie". El face precizarea că limba ca sistem (limba „funcţională", cum o numeşte E. Coşeriu) nu este numai o limbă sincronică, adică fără diferenţe istorice, ci şi o limbă sintopică*, fără diferenţe teritoriale, o limbă sinstratică*, fără diferenţe socioculturale, şi o limbă sinfatică / sinfazică\ fără diferenţe stilistice şi pragmatice. 2. Metodologia structuralista Indiferent de şcoală, structuralismul a creat o metodologie şi o terminologie adecvate teoriei, vădind o preocupare specială pentru aparatul tehnic şi metalimbajul terminologic. Toate definiţiile şi operaţiile structuraliste sunt imanente, adică fac apel în exclusivitate la factorii interni lingvistici, sunt formale, fie în sensul utilizării relaţiilor dintre componente, fie al utilizării factorilor de expresie lingvistică, şi sunt integral explicitate, fiind însoţite de justificarea fiecărei etape şi soluţii, a fiecărui detaliu de analiză. Imanenţa, formalismul şi explicitarea asigură caracterul obiectiv şi ştiinţific al metodologiei structuraliste. Metodele structuraliste se disting şi prin alte trăsături: au caracter analitic* (urmăresc segmentarea* succesivă a corpus-ului* în elementele componente până la nivelul unităţilor minimale*); au caracter sincronic (se aplică în sincronie; diacronia structurală nu înseamnă altceva decât compararea datelor obţinute în sincronie); au caracter descriptiv (urmăresc descrierea stării surprinse de corpus, fără consideraţii normative). Structuralismul a elaborat tehnici formale de analiză: distribuţie*, substituţie*; context diagnostic* etc., care stau la baza unor metode cu largi posibilităţi de aplicare şi de cuprindere: analiza în constituenţi* imediaţi, analiza distributivă*, analiza semică* (vezi şi ANALIZĂ j 2 7î METODĂ). 3. Şcoli structuraliste Dincolo de elementele principiale şi metodologice comune, au existat diferenţe importante între şcolile structuraliste, distingându-se net două curente: cel european, de tradiţie direct saussuriană, şi cel american, cunoscut sub numele de „distribuţionalism" sau „descriptivism american", descendent din lucrările lui L. Bloomfield. Cele două curente sunt ireconciliabile sub aspectul modului de a privi semnificaţia*. Pentru descriptivism, semnificaţia este exterioară lingvisticii; semnul lingvistic e o entitate monoplană, iar morfologia şi sintaxa nu sunt decât prelungiri ale fonologiei. Pentru structuralismul european, limba are două planuri: „semnificant" şi „semnificat", a căror legătură este asigurată prin semnul* lingvistic. în viziunea europeană, semnul lingvistic este o entitate biplană, fiind conceput fie ca asociind direct semnifîcantul de semnificat (F. de Saussure), fie, mai complex, ca relaţie de solidaritate* între forma conţinutului şi forma expresiei (L. Hjelmslev). în cadrul structuralismului european, se disting: Şcoala de la Praga, Şcoala de la Copenhaga, numită şi glo-sematică*, Şcoala londoneză, Şcoala funcţiona-listă franceză. Contribuţia Şcolii de la Praga priveşte, în primul rând, domeniul fonologiei. 506 STRUCTURALISM (continuare) Prin lucrările lui N.S; Tmbetzkoy, se pun bazele unei noi discipline:; fonologia, elaborându-se principiile şi conceptele ei fundamentale (opoziţie*; corelaţie*; trăsătură; distih vsi nemarcat; neutralizare*)- Prin lucrările lui A. Martinet şi R. Jakobson, structuralismul praghez recuperează şi perspectiva diacronică; Scoală de la Praga constituie şi punctul de plecare al structuralismului funcţionalisti aducând în prim-planul interesului lingvistic funcţia* elementelor în cadrul comunicării*; R; Jakobson formulează celebra teză a funcţiilor generale ale limbajului (vezi FUNGŢIEj)/ La Praga se pun şi bazele stilisticii funcţionale, prin lucrările lui B. Havrânek, B. Skalicka sau P. Trost (vezi ST1LI{). Cercul de la Praga, prin contribuţia expresă a lui R. Jakobson, a avut un rol extrem de important în lărgirea investigaţiei de tip structuralist asupra stilisticii, a poeticii, a retoricii, a naratologiei (vezi şi FORMALISM). A. Martinet, format la Şcoala de la Praga, a continuat şi dezvoltat ideile funcţionalismului praghez, creând o „gramatică funcţională" (vezi GRAMATICĂ po) şi punând, alături de E. Benveniste, bazele curentului func-ţionalist francez. • Şcoala de la Londra, ai cărei reprezentanţi de bază au fost M.A. Halliday şi J.R; Firth, a acordat o atenţie deosebită ierarhiei nivelurilor limbii şi lingvisticii aplicate* (predării englezei, în mod special). Distribuţionalismul american, având ca reprezentanţi de seamă pe L. Bloomfield, B. Block, G.L. Trager, E. Nida, Ch. Hocketl, Z.S. Harris, are meritul de a fi elaborat până in cele mai mici detalii şi de a fi impus conceptele şi tehnica analizei distributive şi ale analizei în constituenţi imediaţi, metode de cercetare cu largă aplicabilitate, excelând prin rigoare^ exactitate, formalizare (vezi ANALIZĂ^). 4. Lărgirea structuralismului. Extinderea la alte domenii Structuralismul ca doctrină şi ca metodologie a cunoscut o lărgire continuă a domeniului de aplicare. Formularea principiului isomorfismului", adică al identităţii de organizare a structurii lingvistice, indiferent de nivel, a permis extinderea cercetării de ia fonologie şi morfologie, domeniile cel mai clar sistematice, la sintaxă, lexic, semantică, stilistică, domenii în care caracterul sistematic s-a lăsat mai greu descoperit. Cu timpul, concepţia sistemică propusă de structuralism, terminologia şi procedurile lui s-au extins şi dincolo de graniţele lingvistice, oferind cadrul teoretic şi metodologic pentru procesele semiotice în general (vezi A J. Geimas), pentru retorică (vezi J. Dubois, Tz. Todorov), naratologie (V.I. Propp, G. Genette), teoria textului (E. Coşeriu, T. A. Van Dijk, Julia Kristeva, S. Stati) sau pentru teorie, istorie şi critică literară (vezi R. Wellek şi A. Warren, V^Nemoianu; T.Pavel); Numeroase concepte şi proceduri ale lingvisticii structurale au pătruns în analiza proceselor sistemice din domenii cu totul îndepărtate de lingvistică: îh procesele; econom mice; politice; sociale; în filozofie, antropologie; biologie; genetică^Prin contribuţia teoretică şi metodologică a structuralismului lingvistic, lingvistica şi-a dobândit, în perioada 1950-1970, statutul de „ştiinţă-pilot" (S. Marcus, 1969; S. Stati, 1971), iar structuralismul a fost considerat „un panaceu" (S. Stati, 1971). 5. Relaţia cu teoriile poststructuraliste Apariţia generaţi-vişinului* (N, Chomsky, 1957, 1965), ca reacţie ; la analitismul şi aspectul excesiv procedural al structuraliştilor, a declanşat un val de critici şi de contestări. Justeţea celor mai multe dintre ideile structuraliste şi utilitatea unora dintre metodele şi procedeele structuralismului pot fi confirmate cu argumente din interiorul generativismului însuşi, care împrumută de la structuralism o importantă bază de idei şi de procedee, încor^ : porându-le în arhitectura propriei construcţii. Ar \ fi imposibilă înţelegerea distincţiei chomskyene ; „competenţă* - performanţă*" fără o legătură::; imediată cu distincţia „limbă-vorbire"; unele aspecte ale opoziţiei „invariantă - variantă" pot fi regăsite în noua distincţie „structură de : adâncime* - structură de suprafaţă*"; conceptul şi termenul de „transformare*" apar pentru prima dată la structuralistul Z.S. Harris; rolul contextului şi al distribuţiei este captat în tipul de reguli „dependente de context" etc. o Cealaltă direcţie a lingvisticii poststructuraliste, pragmatica", a cărei caracteristică este interesul faţă de latura de variaţie* lingvistică şi de creativitate* individuală, iar nu faţă de invarianţa sistemului, îşi găseşte şi ea rădăcini imediate în structuralismul de tip fiincţionalist. E. Benveniste, prin teoria „indicatorilor* de subiectivitate", şi A. Martinet, prin teoria „sincroniei dinamice", fac trecerea între cele două orientări. Ideea „competenţei comunicative", esenţială la pragmaticieni, n-ar fi fost posibilă fără „competenţa" chomskyană, iar aceasta, fără „sistemul" structuralist. în esenţă, chiar şi atunci când construcţia de ansamblu este alta (vezi GENERAT1VISM) sau când domeniul de cercetare este complementar (vezi PRAGMATICĂ), STRUCTURAL(IST),-A 507 idei şi proceduri structuraliste pot fi recunoscute în oricare dintre curentele actuale, structuralismul punându-şi amprenta pe întreaga gândire lingvistică modernă. Vezi şi ANALIZĂ; DIACRONIE; FORMĂ; FORMAL; FORMALISM; GLOSEMATICĂ; INVARIANTĂ; LIMBĂ; METODĂ; PARADIGMATIC; SEMN LINGVISTIC; SINCRONIE; SINTAGMATIC; SISTEM; STRUCTURĂ; VARIANTĂ; VORBIRE. G.RD. STRUCTURAL(ISTVĂ Ceea ce aparţine structuralismului* sau caracterizează structuralismul (ex.: concept curent gramatica perspectivă ~). Vezi GRAMATICĂ^. STRUCTURALISM. G.RD. STRUCTURĂ Termen general, utilizat nu numai în lingvistică*, bazat pe postulatul că obiectele lumii, printre care se numără şi limbile naturale, sunt cognoscibile prin relaţiile dintre elementele lor. Structura este o entitate autonomă a relaţiilor interne organizate în mod ierarhic. © După autori şi domeniile de cercetare, structura are mai multe interpretări, după cum desemnează: a) un ansamblu, b) părţile unui ansamblu, c) relaţiile acestor părţi între ele. 1. Noţiunea de structură intervine la toate nivelurile analizei lingvistice (structura morfologică, sintactică sau lexicală). 0 Pusă în relaţie cu sistemul*, structura poate fi diferenţiată de el: a) după unii lingvişti desemnează relaţii sintagmatice; b) după alţii, structura şi sistemul sunt în relaţie de incluziune: sistemul este un ansamblu de unităţi în relaţie, iar structura reprezintă modul de organizare a sistemului, ansamblul relaţiilor de dependenţă. O structură este un sistem care funcţionează după anumite legi, este un sistem caracterizat prin noţiunea de totalitate şi autoreglare; c) există şi autori pentru care sistemul şi structura sunt cvasisinomime*. « Termenul structură a fost aplicat la limbă prima dată în sec. al XVII-lea, însemnând felul de aranjare a cuvintelor. In sec. al XlX-lea. W. von Humboldt utilizează alături termenii de structură şi sistem. La F. de Saussure, termenul structură nu apare niciodată, fiind preferat sistem, Cercul de la Praga (vezi FONOLOGIE) este cel care constituie perechea sistem-structură, structura desemnând relaţia în interiorul sistemului. L. Hjelmslev consideră structura o entitate autonomă de relaţii interne, constituite ierarhic; o structură este o reţea de relaţii, o ierarhie, dar şi o entitate autonomă cu o organizare internă proprie. ® E. Coşeriu propune mai multe criterii^ pentru recunoaşterea unei structuri: a) delimitarea şi organizarea unei substanţe cu ajutorul unor unităţi funcţionale diferite în limbi diferite; b) existenţa opoziţiilor distinctive, adică faptul că unităţile funcţionale se prezintă ca formând grupuri ai căror membri sunt în parte identici, în parte diferiţi (unul de celălalt); c) unităţile funcţionale sunt analizabile fără reziduuri în clase diferenţiale (trăsături distinctive*); d) posibilitatea repetiţiei aceloraşi opoziţii îhtr-o serie de cazuri, adică faptul că un număr relativ mic de trăsături organizează un întreg sistem. In această interpretare structura coincide cu definiţia sistemului în şcoala engleză (J.R. Firth), ea desemnând un ansamblu de unităţi în relaţie paradigmatică. © Structuralismul american se concentrează asupra structurilor materiale, iar cel european se preocupă atât de structurile materiale, cât şi de structurile conţinutului. Există diferenţe notabile între structuralismul european şi cel american, dar principiul sistematicităţii sau structurarea sistematică este unul dintre principiile fundamentale ale tuturor orientărilor de acest tip. 2. Structura poate desemna organizarea gramaticală a limbii cercetate (vezi GRAMATICĂ; MORFOLOGIE; SINTAXĂ), complexul de fapte presupus de relaţia cuvânt* / frază*. 3, în gramatica* gene-rativ-transformaţională se operează cu structură de adâncime (vezi ADÂNCIME) şi structură de suprafaţă (vezi SUPRAFAŢĂ). 4. Se mai pot delimita şi alte tipuri de structuri, cum ar fi structurile narative şi discursive (vezi NARATIV). 5. Regulă de ^ a frazei în gramatica generativă*, sin. cu regulă de constituenţi (vezi CONSTITUENT.,; GRAMATICĂg). Afl.v: SUBCATEGORIZARE 1. Regulă de ^ în gramatica generativă*, tip de reguli care, alături de regulile de structură a frazei*, constituie componentul de bază* al gramaticii, aplicându-se categoriilor lexicale ([+ V], [+ Aj], [+ N]) numai după ce nici una dintre regulile de structură a frazei nu se mai poate aplica. Realizează rescrierea* categoriei lexicale [+ N] în funcţie de trăsături semantice inerente* şi a categoriilor lexicale [+ V], [+ Aj], în funcţie de trăsături contextuale, descrise atât în termeni 508 SUBCOD sintactici categoriali, cât şi în termenii trăsăturilor semantice ale categoriilor vecine (vezi 2^; Regulile de subcategorizare duc derivaţiile* fintactice până Ia forma şirurilor* preterminale; adică a "succesiunilor de simboluri complexe* (vezi ŞIR). Regulile de subcategorizare captează în model diferenţele obseivabile în limbile naturale între membrii aceleiaşi clase Iexico-gramaticale, făcând explicite, pe de o parte, diferenţele semantice-interne dintre substantive ca: masă/ elevă; elevă!cinste etc., iar, pe de alta, diferenţele de valenţe* dintre verbe ca: a plăcea, a ara, a depinde, a zbura etc. • Regulile de subcategorizare sunt de două tipuri: noncontextuale şi contextuale. Subcategoiizaiea noncontextuală se face în funcţie de trăsături semice, asigurând partiţia categoriei lexicale [+ N] în funcţie de trăsături inerente ca: [± Numărabil], [± Animat], [± Uman], [± Abstract] etc. Subcategorizarea contextuală se realizează în două etape: a) mai întâi, se aplică regulile de subcategorizare strictă, care asigură partiţia categoriilor lexicale [+ V], [+ Aj] în funcţie de acceptarea sau neac-ceptarea complementelor* şi a diverselor tipuri sintactice de complemente. Categoria [+ V], de exemplu, se subcategorizează în funcţie de trăsături ca: [±- GN], [± - GPrep], [± - GN GPrep], ceea ce înseamnă clasificarea verbelor după cum acceptă sau nu un complement direct, după cum acceptă un complement prepoziţional sau acceptă doua complemente etc.; b) în continuare, se aplică regulile de subcategorizare selecţio-ndlă*, care asigură partiţia subclaselor obţinute din subcategorizarea strictă în funcţie de trăsăturile semantice ale nominalelor din poziţia de complement şi din poziţia subiectului. Spre deosebire de regulile de subcategorizare strictă, care iau în considerare numai contextul complementelor, regulile de subcategorizare selecţională privesc şi vecinătatea subiectului. Clasa de verbe caracterizată prin r+v i L + - GNJ, deci verbe care acceptă un complement direct, se subcategorizează în funcţie de trăsăturile semantice ale complementului în: +V 1 + -GN a— [Animat]GN_GV mrile semantice ale subiectului, în: , iar, în funcţie de trăsă- r+v + -GN " [Animat]GN-Pw. • Regulile de subcategorizare strictă asigură buna-formare a propoziţiilor din punctul de vedere al compatibilităţilor* sintactice dintre categorii; propoziţii ca: mIon ară ogorului şiMon gândeşte pe copii sunt agramaticale, fiindcă nu se respectă regulile de subcategorizare strictă. Regulile selecţionate asigură buna-formare a propoziţiilor din punctul de vedere al compatibilităţilor semantice; propoziţii ca: *Masa ară } casa şi "Masa se gândeşte la copii, deşi bine : formate Ia nivelul categoriilor sintactice, încalcă I regulile: de compatibilitate semantică; 2* Trăsătură de.r Set de trăsături introduse prin regulile de subcategorizare (vezi 1), deci relevante din punctul de vedere al subcategorizării. Aceleaşi trăsături sunt prezente în lexicon*, specificând, în termenii propuşi de regulile de subcategorizare, caracteristici (semantic inerente, pentru nume, dar contextuale, pentru verbe şi adjective) ale formativelor* lexicale (vezi LEXICON). Vezi şi (SIMBOL) COMPLEX; GRAMATfCĂg; REGULĂ; RESCRIERE; SELECŢIONAU G.RDV SUBCOD Termen folosit în sociolingvistică* pentru a desemna dialectele* (graiurile*) sau stilurile* diferite ale aceleiaşi limbi, utilizate în mod curent într-o anumită comunitate*, în funcţie de V contextul siluaţional (vezi SITUAŢIE DE COMUNICARE). Diferenţa faţă de coduri* (limbi dife- V ritej este de natură lingvistică, necorespunzând în mod necesar unei diferenţe de fiincţie socială. Subcodurile sau codurile pot fi folosite în contexte situaţionale echivalente şi pot avea funcţii sociale asemănătoare în cadrul unui anumit tip de comunitate (rurală, urbană etc.). Ca şi codurile, subcodurile pot servi ca diacritic lingvistic de rol*, constituind norma comportamentului de rol. U.R. SUBDIALECT Tip de varietate teritorială a unei limbi, definibil în cadrul unei serii ierarhice care include dialectul* ca tip supraordonat şi graiul* ca tip subordonat. Subdialectele se disting nu numai prin trăsături fonetice şi lexicale, ci şi prin trăsături de ordin gramatical (modul de exprimare a unor valori cazuale, anumite clase de forme pronominale, structura unor forme temporale şi modale ale verbelor etc.). în dacoromână, de ex., sunt 509 identificate, în mod tradiţional, cinci subdialecte: niuntean, moldovean, bănăţean, crişean şi maramureşean. Toate prezintă un nucleu comun de trăsături lingvistice de bază, care permite subordonarea lor unui tip dialectal unic (cel dacoromân), opus altor tipuri de dialecte româneşti (aromân, meglenoromân, istroromân); în acelaşi timp, fiecare subordonează un număr variabil de graiuri, care, în afară trăsăturilor comune definitoriii sunt caracterizate prin diferenţe fonetice ^«lexicale neesenţiale (de ex., subdialectul drişean subordonează graiurile: bihorean, al moţilor, someşean şi oşeari). L.I.R. SUBIACENŢĂ (CONDIŢIE DE ~) în GB*, principiu care formulează constrângerile* impuse operaţiilor de deplasare* a componentelor, postulând că o operaţie de deplasare nu poate depăşi graniţa a mai mult decât un nod-limită (engl. bounding node; fr borne); conceptul de nod-limită (nod-graniţă) a fost înlocuit ulterior (N. Chomsky, 1986) prin barieră*. Condiţia de subiacentă se formalizează ca: *X^(A...[B^[t^ unde A şi B reprezintă noduri-limită/graniţă sau bariere, Xif componentul deplasat, iar tjţ urma acestuia. Formula arată că nici o regulă de legare* nu se poate stabili între categoria vidă tj şi antecedentul său Xj dacă A şi B sunt noduri-graniţă. Condiţia de subiacenţă fiincţionează ca filtru* de bună-formare în operaţiile de deplasare, asigurând explicaţia agramaticalităţii în construcţii ca: *Pe cinei [crezi [zvonurile [că [Ion a numit fii?)]]]]* unde grupul nominal complex*, încastrând un P subordonat {zvonurile că...), reprezintă o „graniţă1* dincolo de care deplasarea componentului interogativ nu mai este gramatical admisă. Vezi şi BARIERA; DEPLASARE; FILTRU. G.P.D. SUBIECT Concept pe care şi-l dispută logicienii, grama-ticienii, pragmaticienii, cu semnificaţii distincte, dar şi interferenţe, trecând de la un domeniu la altul (din logică în gramatică, mai ales), cu accepţii şi interpretări diferite chiar şi în limitele aceleiaşi perspective, dând naştere la multiple ambiguităţi. 1.1. ^ logic a) Termen al judecăţii, reprezentând obiectul gândirii, cel de la care SUBIACENTĂ i pleacă gândirea şi despre care se afirmă sau se neagă o proprietate cu ajutorul predicatului logic, b) In calculul de predicate al logicii formale, reprezintă unul dintre argumente, singurul argument, în cazul predicatelor monadice (F (x)), şi argumentul care ocupă poziţia primului „loc", în cazul predicatelor diadice şi triadice (f (x, y); f (x, y, z); vezi ARGUMENT; PREDICAT,). 9 Pentru denumirea de subiect logic din gramatică, vezi 2. 2. ^ sintactic a) în gramatica de tip tradiţional, se defineşte ca parte principală de propoziţie*, distingându-se de cealaltă parte principală (de predicat) prin enumerarea (mai detaliată sau mai puţin detaliată, în funcţie de autor) a funcţiilor semantice pe care le îndeplineşte în raport cu natura propoziţiei. Vezi, de exemplu, definiţia propusă de Mioara Avram, 1986: „Partea principală de propoziţie care arată cine săvârşeşte acţiunea exprimată de un predicat verbal activ, cine suferă acţiunea exprimată de un predicat verbal pasiv sau cui i se atribuie o însuşire sau o caracteristică exprimată de un predicat nominal; în propoziţiile monomembre nominale existenţiale subiectul exprimă pur şi simplu obiectul a cărui existenţă se afirmă" (s.n.) b) în gramatica de tip structuralist*, subiectul se defineşte ca poziţie* sintactică, prin caracteristici exclusiv formale. Reprezintă, ca orice poziţie sintactică, o clasă de substituţie*, caracterizată, în plan sintagmatic, prin coocurenţa cu verbul, cu care intră într-o relaţie de interdependenţă*, relaţie ce se manifestă prin constrângeri de formă bilaterale: verbul impune nominalului subiect cazul nominativ, iar acesta, la rândul lui, impune verbului predicat acordul*. Vezi, de ex., definiţia propusă de Valeria Guţu Romalo, 1973: „Poziţia sintactică realizată prin nume în nominativ impunând acordul verbului cu care intră în relaţie de interdependenţă". • Numeroşi structuralişti, începând cu L. Tesniere, susţin teza subordonării poziţiei subiectului faţă de centrul verbal, inclu-zându-l în clasa complementelor*. Argumentele aduse sunt: legătura „cazuală" (prin nominativ) faţă de verb; păstrarea funcţiei de subiect în condiţiile în care acordul nu se poate realiza (subiectul formelor verbale nepersonale: gerunziu, infinitiv, supin); componenţă asemănătoare a claselor de substituţie ale celor două poziţii, subiectul şi complementul; conective de tip subordonator comune pentru realizările prepoziţionale (ca prepoziţie) ale subiectului şi ale complementului direct, c) în gramatica generativă* standard, 510 SUBIECT (continuare) subiectul; ca oricare dintre funcţii Ie* sintactice, nu apare direct în indicatorul*: sintagmatic, infbnnaţia lui fiind integral predictibilă ; din informaţia categorială*- prin poziţia ocupată de G(rupul) N(ominal) în ierarhia arborelui: biect ar este poziţia definită prin relaţia de dominare [GN^ P], adică printr-un GN dominat direct de P(ropoziţie)v Se distinge de complet mente; definite ca [GN, GV], deci aflate sub dominanţa directă a G(rupului) V(erbal). • Există gramatici debrientăre generativă care introduc funcţiile sintactice; inclusiv subiectul* ca nivel distinct, primar* al organizărilor de adâncime, contrazicând ideea lui N. Chomsky că structurarea funcţională este integral deductibilă din cea categorială (vezi Gabriela Dindelegan, 1974; 1976; vezi, ca orientare aparte, gramatica „lexi-cal-funcţională" a lui J. Bresnan şi D. Kaplan; GRAMAT1CĂ12D). d) în gramatica lui Ch. Fill-more (vezi CAZjj; GRAMATICĂ^), subiectul este considerat ca poziţie de suprafaţă*, obţinută prin transformarea de subiectivizare*, adică de „aşezare" a unui caz de adâncime (agent*, pacient* / obiectiv, experimentator*, sursă*, ţintă*, locativ*) în poziţia de suprafaţă a subiectului, marcată special în planul formei sintactice, s în GB*, subiectul este considerat categorie universală, de a cărei prezenţă este răspunzător principiul proiecţiei* lărgite; Acest principiu postulează că structura universală a propoziţiei este: P —» GN — Flex — GV şi are drept consecinţă obligativitatea „acoperirii" poziţiei de subiect în orice limbă, pentru oricare construcţie şi Ia orice nivel de reprezentare. Acoperirea" se rezolvă, în unele limbi, intern, lingvistic, prin apariţia elementelor expletive* (este cazul subiectelor din construcţiile impersonale ale limbilor engleza şi franceză; engl. /r, fr. il; engl. it issnowing', fr. il neige), iar, în alte limbi, unde poziţia subiectului rămâne fonetic neacoperită, se rezolvă teoretic, în cadrul modelului, prin introducerea categoriilor vide*; vezi pro*, PRO* şi urmele*, urmele apărând în constructive şu subiect deplasat (vezi DEPLASARE). * în diverse gramatici, s-au propus mai multe criterii de clasificare a subiectului, cel mai general având în vedere exprimarea (lexi-calizarea) vs. neexprimarea (nelexicalizarea) acestuia. în gramatica românească, subiectul ne-exprimat primeşte sau denumirea de subiect inclus*, când este „inclus" în forma flexionară a verbului, adică deductibil din aceasta, sau de subiect subînţeles*, când este deductibil din contextul lingvistic, sau pe aceea de subiect nedeterminat, în cazurile în care prin suprimare se obţine nedefinirea subiectului (ex.: Sună la uşă; Scrie în ziare). Fiecare gramatică a propus şi clasificări proprii; în gramatica limbii române, de ex;; se face distincţia între subiectul gramatical* şi cel logic*, distincţie relevantă în cazurile în care subiectul gramatical nu coincide cu agentul propoziţiei; considerat subiect logic (vezi corn : strucţiile pasive*), sau în care subiectul este nonpersoană; iar referirea la persoană se obţine# prin alt component (ex; Mă doare capul; îmi place filmul). (vezi GRAMATICAL5 şi LOGICj). • Ca parametru tipologic, categoria cvasiuni-versală a subiectului este relevantă numai prin trăsăturile ei variante. Trăsăturile parametrizabile ale subiectului sunt: 1) parametrul subiectului nul (numit şi „pro-drop"), în funcţie de care se# disting limbile „pro-drop", care admit căderea subiectului pronominal personal, de cele cu subiectul obligatoriu exprimat; 2) parametrul poziţiei subiectului în raport cu verbul şi cu obiectul, în funcţie de care se disting tipurile: S-V-O / S-O-V /■V-O-S / V-S-O etc.; 3) parametrul mărcii aclanţiale, adică al tipului de marcă # formală care asigură legarea sintatică a subiectului, distirigându-se, conform lui G. Lazard (1994), tipuri de limbi ca: N0 V0; N{ V0; N0 v£ U Nj Vn etc., unde Nj şi N0 semnifică subiectul # marcat (printr-o marcă formală specială, numită relator*) Vs. subiectul nemarcat, iar Vn şi V0 semnifică prezenţa acordului vs. absenţa lui în specificarea relaţiei N(= subiect) - V(erb) (vezi şi TIPOLOGIE)! 3. ** pragmatic / discursiv în organizarea enunţului* din punctul de vedere al informaţiei aduse în comunicare, deci al avansării în procesul informaţional, subiectul corespunde acelei părţi din enunţ care, în raport cu enunţurile anterioare, este purtătoarea informaţiei cunoscute, recurente, constituind tema* (sau topicul) (vezi şi PREDICAT3; TEMĂ; TEMATIZARE). în construcţia unui text*, graţie procedurilor de anaforizare şi de recurenţă, care trimit cu regularitate la enunţurile anterioare, subiectul reprezintă componentul care îşi menţine identitatea referenţială, indiferent de actualizarea iui actan-ţială şi de cea sintactică (vezi şi GRAMATICĂ14). IL1. ^ (vorbitor) Orice fiinţă umană înzestrată cu facultatea limbii, deci posedând competenţă* lingvistică şi comunicativă; sin. vorbitor nativ. 2. ^ (al unei anchete* lingvistice) Vorbitor ales de cercetător ca prototip pentru comunitatea* 511 lingvistică anchetată; produsul lui lingvistic (răspunsuri la întrebări, texte create) serveşte la alcătuirea corpus-ului\ oferind materialul lingvistic pe baza căruia, ulterior, se va efectua cercetarea (vezi şi ANCHETĂ; CORPUS). G.P.D. SUBIECTIV,-Ă J l. Conjugare Caracterizează numai unele f limbi (vezi maghiara), unde se opune conjugării obiective* (vezi OBIECTIV-,). Cuprinde verbe intranzitive şi tranzitive folosite absolut sau cu obiect direct nedefinit, fund un mijloc al flexiunii verbale de a anunţa nedefinirea sau inexistenţa ^obiectului direct. 2. Genitiv - Genitiv ocurent în "'vecinătatea unui nominal de provenienţă verbală, corespunzând subiectului din construcţia verbală (ex.: plecarea tatei; apusul soarelui). Se opune l genitivului obiectiv* (vezi OBIECTlV3), corespunzător obiectului direct în construcţiile verbale : active (ex. citirea cârtii), şi genitivului posesiv*, vyaloare caracterizând un genitiv al cărui regent nu provine dintr-un verb (casa vecinului) (vezi şi ţ Abstract^ nominalizare; nominalizat). 3. Propoziţie ^ Tip de propoziţie subordonată necircumstanţială* apărând în poziţia sintactică a subiectului, deci constituind unul ; dintre termenii posibili ai clasei de substituţie* a subiectului; ex.: Ion ^ 3 găseşte de lucru; \ Cine caută ^ cartea îmi place să învăţ. Apare ca actualizare ^prepoziţională a actantului apt de a fi selectat în l această poziţie de un anume predicat; ca actua-• lizare a agentului* (ex. Cine este vrednic munceşte fără odihnă), a pacientului* (ex. îmi place să învăţ), a experimentatorului* (ex. Cui nu-i pasă este fericit) etc. Pentru unele gramatici, cele care concep poziţia subiectului ca subordonată ; faţă de centrul verbal (vezi SUBIECT-, în viziunea structuralistă) şi cele care prevăd aceeaşi procedură de producere a subordonatelor necircumstanţiale (vezi COMPLEMENTIZARE; COMPLE-MENTIZATOR), subiectiva este inclusă în clasa mai largă a complementelor*, fiind considerată un complement prepoziţional de tip special. « Clasificarea propoziţiilor subiective priveşte: a) natura predicatului din regentă, în raport cu SUBIECTIV,-Ă care se disting: subiective ale verbelor personale* (Cine munceşte reuşeşte; Oricine doreşte obţine acest împrumut) şi subiective ale verbelor şi construcţiilor impersonale* (Mă doare că te porţi aşa; Se pare că voi reuşi); b) natura gramaticală a conectivului* subordonator, distin-gându-se subiectivele relative*, cele introduse prin pronume, adjective şi adverbe relative (ex. Cine munceşte reuşeşte; Nu se ştie ce se va întâmpla), de cele conjuncţionale*, introduse prin conjuncţii subordonatoare (ex.: Pentru mine contează dacă reuşeşti; E important să reuşeşti); c) tipul de propoziţie încastrată, un tip special constituindu-1 întrebările transpuse în vorbire indirectă*, adică subordonatele interogative* indirecte (ex.: Nu se ştie cine! cel dacă / unde / când / cum... va reuşi); d) aşezarea (topica*) în raport cu centrul verbal, distingându-se subiectivele antepuse de cele postpuse. Antepunerea şi postpunerea pot fi poziţii sintactice normale (vezi: Cine se scoală de dimineaţă departe ajunge) (antepunere) vs. Trebuie să plec (postpunere) sau poziţii obţinute prin inversiune*, cu rol emfatic (vezi: Că s-a purtat arogant, asta m-a supărat (antepunere*). © Se pot stabili unele corelaţii între tipurile de subiective clasificate anterior; de ex., numai subiectivele cerute de verbe şi construcţii impersonale pot fi conjuncţionale; numai această subclasă are o topică normal postpusă; numai aceasta poate apărea şi în ipostaza de interogativă indirectă. Vezi şi SUBIECT. G.RD. SUBIECTIVITATE în sens larg, se referă la prezenţa, marcată prin indici lingvistici speciali, a locutorului în enunţ. E. Benveniste numeşte toţi aceşti indici „indicatori* de subiectivitate" (vezi AMBREIOR; DEICTIC; INDICATOR-,). în sens restrâns, se referă numai la acei indici care introduc în enunţ sentimentele şi atitudinea subiectului vorbitor cu privire la conţinutul enunţului. în această accepţie, se disting două tipuri de subiectivitate: a) afectivitatea*, ca manifestare în enunţ a sentimentelor locutorului (vezi AFECTIV; AFECTIVITATE); b) modalitatea*, ca manifestare în enunţ a atitudinii, a evaluării, a aprecierii subiecţive realizate de locutor (vezi APRECIATIV; MO-DALIZARE). G.RD. SUBIECTIVIZARE 512 SUBIECTIVIZARE în concepţia gramaticii lui Ch* J. Fillmore, tip de transformare? care constă în aşezarea unui caz*/ rol din configuraţia* cazuală a fiecărui predicat în poziţia sintactică de subiect?, poziţie / marcată diferit de Ia o limbă la alta (fie prin forma de nominativ şi acordul* impus predicatului, fie prin topica fixă în raport cu predicatul; fie printr-o particulă specială etc.) Se deosebeşte de obiectivizare; adică de aşezarea unui caz / rol în poziţia de Obiect•'Amândouă^i^nt operaţii de trecăre de la structura profundă de cazuri semantice la actualizările sintactice de suprafaţă; Subiectivi-zarea este, în cea mai mare măsură, un fenomen de alegere liberă, vorbitorul alegându-şi actantul pentru poziţia de subiect în funcţie de intenţiile de focalizare* a unuia sau a altuia dintre actanţi (vezi, de ex., alegerea agentului*, deci a construcţiei active*, sau a pacientului*, deci a construcţiei pasive* sau ergative*). Alegerea este însă numai parţial liberă, fiind supusă unor constrângeri, pe de o parte, sintactice, pe de alta, pragmatice, de construcţie a textului. Sintactic, alegerea este subordonată tipului structural de limbă (acuzativ* vs. ergativ*), tipului de predicat (agentiv* vs. non-agentiv) şi depinde, de asemenea; de regulile generale ale „ierarhiei cazurilor14 (vezi CAZn). Pragmatic, aşezarea în poziţia de subiect, care coincide pentru limbile S-V-0 cu poziţia topică / tematică, depinde de structura informaţională a enunţurilor anterioare, topicul, respectiv subiectul, fiind componentul de continuitate şi de recurenţă referenţială din text. Vezi şi CAZn;GRAMATICĂ9; TEMĂ2; TEMA-UZARE. ' G.RD. SUBÎNŢELES (SUBIECT -) în gramatica limbii române, denumeşte un tip de subiect neexprimat, subiect absent în limitele unei propoziţii, dar recuperabil ca informaţie din contextul anterior, sursa* referenţială apărând fie în aceeaşi frază (în propoziţia regentă sau într-o propoziţie coordonată; ex.: Ion doreşte să înveţe; Ion citeşte şi scrie), fie într-o frază anterioară (ex.: M-am întâlnit cu Ion. Mi-a spus că..*). în gramatica frazei complexe*, subiectul subînţeles corespunde fenomenului sintactic de control* (subiect controlat de un component al regentei), în gramatica textului*, subiectul fiecărui enunţ în parte este componentul care aparţine, în cel mai înalt grad, fondului recurent (preexistent) de informaţie, reprezentând topicul* (sau tema*), ceea ce permite suprimarea lui fără pierdere de informaţie. Neexprimarea subiectului este un factor puternic de coeziune* textuală, trimiţând obligatoriu la un antecedent* ca sursă referenţială. Vezi şi CONTROL; GRAMATICĂ14; SUBIECT. G.RD. SUBJONCTIV Sin. conjunctiv*. Sunt gramatici care, cu sensul de mod* al Verbului, utilizează actualmente numai corespondentul lui subjonctiv (fr. subjonctif), specializându-1 pe celălalt pentru alte accepţii (de ex., propoziţie introdusă prin conjuncţie). Gramatica românească menţine ambii termeni, dar preferă utilizarea lui conjunctiv. G.P.D. SUBORDONARE Sinonim cu dependenţă*; semnifică tipul de relaţie* sintactică a cărui trăsătură definitorie este aşezarea termenilor între care se stabileşte relaţia în poziţii ierarhic diferite, unul într-o poziţie dominantă, termenul numit regent*, iar celălalt într-o poziţie inferioară, termenul numit subordonai* sau dependent*. Regentul este termenul a cărui apariţie este „cerută41 de prezenţă celuilalt; este termenul inductor al constrângerilor* de formă (de caz, de acord, de topică, de prepoziţie, de particulă etc.), în timp ce termenul subordonat „se supune44 acestor constrângeri. Subordonarea se deosebeşte de coordonare*, de relaţia apozi-tivă* şi de inerenţă* (sau interdependenţă*); se distinge şî de incidenţă, deci de lipsa oricărei legături sintactice între componente (vezi INCIDENT) • Relaţia de subordonare se realizează atât în propoziţie*, cât şi în frază*: în propoziţie, este tipul de legătură sintactică dintre atribut*, complement* şi termenul lor regent; în frază, este tipul de relaţie dintre atributivă*, completivă*, subiectivă*, predicativă* (vezi SUBIECTIV^ PREDICATIV6) şi termenul lor regent. ® Mijloacele de realizare a subordonării sunt diferite în propoziţie şi în frază şi diferite de Ia un tip structural de limbă la altul. în propoziţie, în funcţie de tipul structurai de limbă, predominante pot fi mijloacele flexionare (cazul* şi acordul*) sau, dimpotrivă, mijloacele analitice* (prepoziţii*, postpoziţii*, particule*) sau particularităţi de SUBORDONAT,-A 513 popică (topică fixă*)* în frază, predominante sunt ^mijloacele joncţionale (vezi JONCŢIUNE), mărcile de subordonare fiind: conjuncţiile* şi locuţiunile conjuncţionale subordonatoare*, relativele* ; (pronume, adjective şi adverbe relative), precum şi unele pronume şi adverbe nehotărâte care, contextual, dobândesc valoare relativă. Juxtapunerea*, deci alăturarea fără mărci formale de subordonare, caracterizează mai ales limbile fără flexiune şi clasele rieflexibile* de cuvinte. în f română, deşi cu pondere mai mică îh ansamblul subordonării, juxtapunerea apare atât în propoziţie, cât şi în frază: în propoziţie, caracterizează, de exemplu, subordonarea adverbului*, parte de vorbire neflexibilă; în frază, este imposibilă în cazul subordonatelor necircumstanţiale*, dar, izolat, poate apărea la cele circumstanţiale* (este cazul circumstanţialelor condiţionale*, concesive* şi cauzale*), « Un tip special de relaţie de subordonare este dubla subordonare, caracterizând relaţia în care se angajează elementul predicativ* suplimentar (vezi PREDICATIV.,) şi propoziţia corespunzătoare, relaţie în care termenul subordonat are, simultan, câte doi regenţi şi., cunoaşte o manifestare formală specială în raport cu fiecare (de exemplu, în construcţia: Fetiţa s-a întors sănătoasă, subordonarea faţă de verb se manifestă prin juxtapunere, iar cea faţă de numele subiect se manifestă prin acordul în gen şi în număr). Vezi şi APOZITIV (în sintaxa structurală); COORDONARE; DEPENDENŢĂ; INCIDENT; INTERDEPENDENŢĂ; NONDEPENDENŢĂ; REGENT; REGIM; RELAŢIE; SUBORDONAT; SUBOR-DONATOR. C.C. SUBORDONAT, -Ă (PARTE DE PROPOZIŢIE ~; PROPOZIŢIE ~) Sinonim cu {parte de propoziţie) secundară; (propoziţie) secundară; vezi SECUNDAR2. Se utilizează şi substantival, ca în: subordonată (subiectivă*, predicativă* etc,), unde echivalează cu propoziţia subordonată. Vezi şi PROPOZIŢIE; SUBORDONARE. G.PD. SUB ORDONATOR,-O ARE 1. Element- Orice mijloc de realizare a relaţiei de subordonare*, indiferent de nivelul la care se manifestă subordonarea: propoziţie sau frază; vezi ANALlTICţI; SINTETIC^; SUBORDONARE. 2. Conjuncţie ^ Denumire dată acelor conjuncţii* care introduc propoziţii subordonate; în clasificarea generală a conjuncţiilor, conjuncţiile subordonatoare se opun conjuncţiilor coordonatoare. C.C. SUBSTANTIV Clasă lexico-gramaticală de cuvinte (sau parte de vorbire*) care, morfologic, în limbile în care există flexiune*, se caracterizează prin declinare, sintactic, se distinge prin apariţia în contextul determinanţilor* (articole, în limbile în care acestea există, adjective demonstrative şi posesive), iar, semantic, prin caracteristica de a denumi clase de obiecte/indivizi şi, mai rar, obiecte / indivizi unici. Sinonim cu nume, ultimul termen fiind preferat în alte gramatici decât în cea românească (de ex., franceză şi engleză); sinonim, uneori, cu nominal, termen al gramaticii modeme, utilizat fie pentru substantiv, fie pentru toate cuvintele care pot apărea ca centru al G(ru-pului) N(ominal): substantiv, pronume, numeral. Face parte dintre clasele lexico-gramaticale deschise*, clasa substantivului fiind extrem de numeroasă şi aptă oricând de a primi noi termeni. Alături de verb, reprezintă o clasă fundamentală, căci, în calitate de cap* de grup, serveşte la definirea tuturor celorlalte clase din componenţa GN: articol, pronume, numeral, adjectiv (determinativ şi calificativ). « Definiţia substantivului diferă de la un tip de gramatică la altul, oscilând între definiţiile predominant „noţionale" (vezi, de ex., definiţia propusă de Mioara Avram (1986): „Este partea de vorbire flexibilă care denumeşte obiectul în sensul larg al acestui termen: fiinţe, lucruri (concrete), fenomene, acţiuni, stări, însuşiri, relaţii") şi definiţiile strict formale, distribuţionale, bazate pe indicarea contextului sau a grupului de contexte diagnostice* (vezi, de ex., definiţia propusă de Paula Diaconescu 1970): „Se numeşte substantiv orice secvenţă semnificativă minimală care poate fi admisă de cel puţin unul din contextele aparţinând categoriei I.A. de contexte [...] sau de cel puţin câte unul din categoria II (A\ B, C) de contexte [...]“ şi urmează inventarul de contexte ! şi II; esenţială este satisfacerea contextului demonstrativ: [Dem -] sau [- Dem]). Definiţia diferă de la o limbă particulară la alta, după cum 514 SUBSTANTIV (continuare) predominante apar caracteristicile de flexiune, ca m limbile cu flexiune^ sau numai cele sintactice şi semantice, ca în limbile fără flexiune* • Caracteristicile si n ta c t i c e ale substantivului sunt: apare ca centru / cap al unui GN, selectând articole (m limbile în care acestea există)^ adjective demonstrative şi posesive; cuantificatori*, clasificatori* (acolo unde categoria există), adjective calificative*, adjuncţi prepoziţionali şi relativi; acolo unde limba permite; impune adjectivelor şi articolelor acorduP în gen, număr şi caz; este selectat de predicate, ocupând^ în raport cu acestea, locul 1, 2 sau 3, după cum predicatul este mono-, bi- sau trivalent (vezi VALENŢĂ), ceea ce înseamnă ocuparea poziţiilor de subiect, respectiv de obiect (direct şi indirect); îşi marchează funcţia în mod diferit de la un tip de limbă la altul, fie sintetic, prin caz (vezi rom. dau elevii lui; cartea elevului), fie analitic, prin prepoziţii şi articole nelegate cu substantivul (rom. salută pe profesor; trimite la copii; carte a cinci copii; carte a elevului), prin acord, acordul subiectului cu predicatul (elevii citesc) sau, mai rar, acordul obiectului (este cazul unor limbi ca bască, eschimosa; apud G. Lazard (1994), prin topică fixă (fr. Jean rencontre Pierre), prin particule şi postpoziţii* (japoneza, de ex., marchează funcţia de subiect prin particula ga, iar cea de obiect prin particula >0). 9 Morfo-1 o g ic , m limbile cu flexiune, substantivul variază după categoriile de număr* şi de caz*, iar în; limbile în care există articol şi acesta a dobândit caracteristicile unui afix gramatical, şi după categoria determinării*. Genul* gramatical apare ca trăsătură inerentă şi, în cele mai multe cazuri, nepredictibilă, trăsătură cu importante consecinţe flexionare şi sintactice; flexionar, determină selecţia anumitor afixe şi prezenţa anumitor omonimii; sintactic, cere repetarea informaţiei de gen în forma articolelor şi a adjectivelor. De ex.t trăsătura [+ Feminin] din matricea unor substantive româneşti determină selecţia, pentru G şi D sg., a uneia dintre desinenţele: -e, -i, -le (unei case, unei flori, unei basmale), imposibile pentru celelalte genuri, şi determină includerea substantivului intr-un tipar de flexiune cu anumite omonimii: G sg. = D sg. = pl. (unei case, flori, basmale = nişte flori, case, basmale); în plan sintactic, impune repetarea informaţiei de feminin în forma adjectivelor şi a articolelor (ex. casa cea noua a vecinului). 9 Clasificarea substantivelor se face după mai multe criterii. A) în limbile cu flexiune bogată, criteriul flexionar stă la baza claselor şi a subclaselor de flexiune, numite şi declinări*, clase omogene incluzând substantive cu acelaşi tip de omonimii flexionare şi cu aceleaşi flective; Numărul şi tipurile de declinare diferă de la o • limbă la alta:(de ex;; în trecerea de Ia latină la limbile romanice* numărul s-a redus şi decli-nărfle s-au reorganizat în fiecare limbă). Rezultatele clasificării în declinări diferă şi de la o gramatică la alta, ca urmare a adoptării unor criterii diferite de clasificare (se pot lua drept criteriu fleclivele dintr-o anumită zonă a flexiunii sau din întreaga flexiune; se pot urmări flectivele la nivelul alomorfelor fonetice sau „reduse" la nivelul alomorfelor morfologice; se poate urmări; situaţia din limba actuală sau, dimpotrivă, se poate amesteca criteriul sincronic cu cel istoric etc.; vezi şi DECLINARE). B) Potrivit unor trăsături semantice inerente, care au şi importante consecinţe gramaticale, se disting: a) substantive proprii*, cele care denumesc (etichetează) indi^ vizi unici sau obiecte unice, vs. substantive comune*, cele care desemnează clase de indivizi sau obiecte; b) substantive numărabile* (sau discrete), pentru care referenţii se pot număra, vs. substantive nenumârabile*, alcătuite din nume de materie şi nume abstracte*, ai căror referenţi nu se pot număra; c) o clasă specială este cea a substantivelor colective*, care prezintă în matricea lor semantică trăsătura [+ grup]; d) clase de substantive a căror partiţie se face în funcţie; de prezenţa uneia dintre trăsăturile semantice [+ Animat], [- Animat] [+ Uman], [+ Abstract], [- Abstract], aici incluzându-se şi (suh)genul personal\ adică subclasa substantivelor caracterizate prin [+ Uman]; e) subclase determinate pe baza trăsăturii de gen gramatical: subclasă substantivelor cu trăsătura [+ Masculin], a celor cu trăsătura [4* Feminin] şi, pentru unele limbi (vezi latina şi româna), a substantivelor cu trăsătura [+ Neutru]. Există limbi în care partiţia substantivelor se face în funcţie de forma, de mărimea, de culoarea obiectului desemnat, fiecare subclasă având ca particularitate gramaticală selecţia unor clasificatori* numerali diferiţi (ca în chineză, vietnameză, maya etc.)* C) Potrivit parametrului formei interne a cuvântului, trăsătură relevantă numai pentru limbile care admit derivare* şi compunere*, se disting: SUBSTANTIV (continuare) 515 f 1) substantive primare*, cele formate dintr-o singură rădăcină substantivală însoţită de afixe £ flexionare; 2) substantive derivate*, care adaugă Ia rădăcina unui cuvânt afixe derivative (vezi, pentru romană, sufixe nume de agent: muncitor, pândtxr, căruţaş; nume de instrument: strecurătoare, sucit or; nume de calităţi: frumuseţe, bunătate, duione, fierbinţeala; nume colective: pietriş, porumblşte; nume de acţiune: vânzare, mbirumia; plecăciune; croială etc.); 3) substantive compuse*, conţinând două sau mai multe rădăcini contopite pentru a denumi un singur individ / obiect (TârguJiu, Ştefan cel Mare) sau o clasă de indivizi / obiecte (floarea-soarelui, redac-ftor-şef); 4) locuţiuni substantivale*, grupuri sintactice neanalizabile, fixe, care, global, se comportă ca un substantiv (ex.: aducere-aminte, băgare de seamă). D) Parametrul relaţiei cu categoria verbului*' permite circumscrierea unei clase de substantive, numite postverbale* (sau ; deverbale*). Caracteristica acestei clase este provenienţa din baze verbale prin fenomenul nomi-;■ nalizării*, trăsătură determinând şi explicând i; comportamentul lor semantic şi sintactic dubiu, de tip nominal şi de tip verbal. Schimbarea clasei lexico-gramaticale se realizează fie afixal, utili-zându-se sufixe lexicale care determină includerea noului cuvânt în clasa substantivului (ex.: pleca > plecăciune, birui > biruinţă; citi > cititor, suci > sucitor), fie prin procedeul conversiunii* {merge > mers{ul), mieuna > mieunatul), pleca{re) > plecare(a); vezi şi INFINITIV, SUPIN) şi prin derivare* regresivă (ex.: dezgheţa > dezgheţ, învăţa > învăţ, plăcea > plac). Trăsăturile de tip verbal, conservate în proporţii diferite de întreaga clasă a substan-^ tivelor postverbale, se manifestă în cel mai înalt grad pentru clasa abstractelor verbale şi a numelor de agent şi privesc atât nivelul semantic, cât şi pe cel sintactic. Trăsăturile semantice de tip verbal constau în păstrarea unor caracteristici spaţio-temporale (plecarea noaptea la Iaşi) şi a configuraţiei de roluri* tematice. Ultima trăsătură se manifestă prin prezenţa, în componenţa G(rupului) N(ominal) constituit în jurul substantivelor postverbale, a agentului* implicit (ex.: pregătirea cu grijă, cu atenţie, cu migală...) sau a agentului explicit (ex.: pregătirea de către elevi...); a pacientului* şi a ţintei* (ex.: trimiterea fondurilor la primării), a experimentatorului* (plăcerea, durerea, temerea Iui Ion) etc. Trăsăturile sintactice de tip verbal constau în păstrarea unor restricţii de formă impuse vecinătăţilor, de tipul recţiunii* prepoziţionale sau conjuncţionale (ex.: temerea de..., predispunerea la..., insistenţa asupra, pe..., credinţa că..., întrebarea dacă...) (vezi şi NOMINALIZARE) • Ca în orice clasă lexico-grama-ticală deschisă, apar, şi în cazul substantivului, numeroase deplasări dinspre şi înspre clasa substantivului sau, altfel spus, numeroase cazuri de pierdere a valorii substantivale sau, dimpotrivă, de substantiv(iz)are*. Există cuvinte care au parcurs integral acest proces, iar altele, numai parţial, trecerea de la o clasă la alta nefiind, pentru stadiul actual al limbii, complet încheiată. Există, în consecinţă, dificultăţi teoretice şi practice de încadrare neechivocă în clasa substantivului a unor cuvinte şi, mai ales, a unor utilizări speciale ale cuvintelor. Pentru română, de ex., cercetătorii şi-au pus problema încadrării unor forme ca: iarna, noaptea din construcţiile pleacă iarna, noaptea, a unor forme ca: mănunchi, glonţ din construcţiile strânge florile mănunchi, aleargă glonţ, a încadrării unor forme ca: faţa, fundul, marginea din grupurile în faţa (casei), pe fundul (lacului), pe marginea (drumului) etc. Diferenţe de comportament de tipul: învaţă nopţile, învaţă noaptea întreagă, dar *strânge florile mănunchiuri, *strânge florile mănunchi întreg sau pe fundul adânc si mâlos al lacului, dar *în faţa apropiată a casei etc. surprind, în esenţă, stadii diferite ale procesului de conversiune, cu manifestări totale sau parţiale ale pierderii comportamentului substantival. în sensul invers, al migrării spre clasa substantivului, cercetătorii discută problema încadrării exacte a diverselor utilizări ale supinului, a unor forme de numeral etc. © Din perspectivă tipologică, substantivul ca atare este nerelevant, întrucât, după opinia generală a specialiştilor, clasa bazelor nominale este universală, chiar dacă sunt limbi în care numărul acestora este mai restrâns. Tipologic, devin semnificative caracteristici ale substantivului: prezenţa sau absenţa flexiunii nominale (a declinării), tipul de flexiune, predominant sintetic, predominant analitic sau mixt; mijloacele de realizare a actanţei, adică tipul de marcare a aşezării substantivului în poziţiile actanţiale de subiect şi de obiect. După G. Lazard, 1994, tipurile de limbi stabilite pe baza ultimului parametru (cu privire la verbele biactanţiale) sunt următoarele: N0P0V0 516 SUBSTANTIVAL,-A (indoneziana* chineză, birmaneză); N.P0V0 (mongolă* tagalog* dyirbal); NjPjV- (hindi, tibetană); N0P0Vn (franceză, pasto); N|P0Vn nepaleză); N0PjVn (latină, persană); NiP0Vnp (bască, cerkesă* eschimosă), unde N reprezintă primul actant, P, al doilea actant, iar V* verbul; NqP0 indică nemarcarea actâhţilor prin relatori^ specifici, deci absenţa desinenţelor sau a sufixelor cazuale, a prepoziţiilor sau a postpoziţiilor; Nj; Pj indică marcarea actantilor; Vn si Vnn semnifica repetarea indicilor actanţiali în forma verbului prin fenomenul de acord: Vn- acordul cu primul actant, Vn • - acordul cu ambii actanţi. Vezi şi ABSTRACT,; CAZni; COLECTIV, CONCRET, DECLINARE, DETERMINARE, GEN; NENUMĂRABIL; (GRUP) NOMINAL; NOMINALIZARE; NUMĂR, NUMĂR ABIL; PARTE DE VORBIRE; (GEN / SUBGEN) PERSONAL; POST-VERBAL; SUBSTANTIV(IZ)ARE. G.RD. SUBSTANTIVAL,-Ă 1, Care aparţine substantivului* sau caracterizează substantivul (ex. flexiune desinenţă ~); care serveşte la formarea substantivului (sufix ~). 2. « Locuţiune ~ Grup neanalizabil de cuvinte care corespunde unităţii de sens şi caracteristicilor morfosintactice ale locuţiunilor* şi se comportă global ca un substantiv* (ex. băgare de seamă, aducere-aminte, ţinere de minte) (vezi şi LOCUŢIUNE; SUBSTANTIV). G.P.D. SUBSTANTIVIZARE / SUBSTANTIVARE Tip de conversiune* (de schimbare a clasei lexico-gramaticale) constând m trecerea din oricare clasă în clasa substantivului*, trecere care, în funcţie de limbă, se manifestă morfologic, sintactic şi semantic sau numai sintactic şi semantic, în română, unde flexiunea este încă bogată, se manifestă frecvent şi morfologic, ® M o r f o -1 o g i c , se constată abandonarea particularităţilor flexionare ale clasei de origine şi preluarea comportamentului flexionar al substantivului (de ex., adverbul substantivizat devine flexibil şi variază după categoriile de caz şi de determinare; ex.: salvarea aproapelui; contra binelui). Unele mărci flexionare dobândesc rolul de clasificatori* substantivali, adică de încadrare neechivocă în clasa substantivului (vezi, de ex., rolul articolului său al desinenţelor -uri, pentru plural: nimicuri, ofari, doiuri şi -o, pentru vocativ: fiumoaso!), ® Sintactic, substantivizarea se manifestă prin aşezarea cuvântului provenit din alte clase în contextele şi cu funcţiile substantivului (vezi, de ex., apariţia adverbului sau a adjectivului în poziţiile;■ de-subiect sau de obiect direct şi în vecinătatea unui • adjectiv sau ay. unui. genitiv^ cărora iie impune forma: Mă impresionează binele făcut ~ vrednicii satului), în limbile cu flexiune redusă, uneori şi în română, manifestarea sintactică este suficientă pentru; marcarea substantivizării (L-am aşezat pe „si“ îm poziţia lui). « S ernant i c, cuvintele substantivizate adaugă la trăsăturile inerente caracteristica generală a noii clase, aceea de denumire a obiectelor individuale sau a claselor de obiecte. Transferul semantic este adesea de tip metonimic: o relaţie cantitativă sau locativ-temporală caracterizând un obiect ajunge să denumească obiectul însuşi (ex.: aproapele nostru; „unspre-zecele“ bucureştean). « Trecerile în clasa substantivului pot fi regulate, gramaticalizate, ca în cazul substantivizării infinitivului lung* şi a supinului*; altele, deşi frecvente, nu sunt gramaticalizate (vezi substantivarea adjectivului), iar altele sunt cu totul accidentale, dobândind valoare stilistică. Accidental, cu funcţie poetică, orice parte de vorbire, inclusiv formele verbale personale*, şi orice grup sintactic se poate substantiviza (ex.: Astăzi eu mă mut din sunt. Ce poveste! I Este! / a fost mâncat de către nu este" (N. Stănescu)). Vezi şi CONVERSIUNE; SUBSTANTIV. G.RD. SUBSTANŢĂ Termen definit (mai ales opozitiv) ca tot ceea ce nu este formă*. © Interpretările substanţei pornesc de la teza lui F. de Saussure că „limba* este o formă* şi nu o substanţă", teza preluată de L. Hjelmslev, potrivit căreia orice limbă este atât expresie*, cât şi conţinut*. Substanţa este manifestarea formei în materie, iar argumentul care susţine această interdependenţă e constituit de adoptarea probei comutării* în analiza ambelor planuri. ® în planul semnificantului*, substanţa este ansamblul de realizări fonematice posibile, indepenent de punerea lor în formă prin sistemele fonologice ale diverselor limbi. Substanţa expresiei este materia fonică exploatată aşa cum permite forma lingvistică. O formă se poate manifesta prin mai SUBSTITUIRE 517 multe substanţe (fonică sau grafică, de ex.), în timp ce inversul nu este posibil. ® în planul semni-ficatului*, substanţa este reprezentată de sistemele de semnificare care constituie diverse limbi. Un exemplu îl constituie termenii cromatici, a căror substanţă este dată de continuum-ul de lungimi de undă luminoasă, acelaşi pentru toate limbile, ceea ce nil îriseamnă că există un număr egal de termeni cromatici în toate limbile; dimpotrivă, s-a dovedit că există diferenţe importante (vezi EXPRESIE; CONŢINUT). © După alţi autori (J. Lyons)^ există substanţă primară (limba vorbită) şi substanţă secundară (limba scrisă); Lyoris consideră substanţa siitiilar cu un bloc de marmură care poate deveni diverse lucruri, dar, în realitate, nu e nici unul. Marmura devine formă când i se aplică o structură* anumită. A.B.V. SUBSTITUIRE (~ RITMICĂ) In versificaţie, secvenţă de două silabe neaccentuate (v v ) care poate înlocui, în schemele metrice bisilabice, un troheu* (- v) sau un iamb* (v -). Inovaţie terminologică a şcolii de versificaţie de la Timişoara (G.I. Tohăneanu, apoi I. Funeriu), suplinirea rezolvă o situaţie frecventă în analiza metrică: neconcordanţa dintre accentul* natural (din vorbire) al cuvintelor şi accentul metric (din versificaţie) al aceloraşi cuvinte incorporate în vers. De ex.t schema metrică a poeziei Dăscăliţa de O. Goga este, în principiu, iambică (v-/v-/v-/v-/v-/v-v), dar în numeroase versuri din text dispunerea accentelor nu este perfectă; versul Când tremurându-şi şi jalea şi sfiala se realizează - în comparaţie cu schema ideală - astfel: v v/v -/ v-/ v v/ v - v, ceea ce înseamnă că în primul şi al patrulea picior* iambul (v -) a fost realizat ca suplinire (v v). Până la cezură* (dacă suplinirea apare în primul emistih*) sau până la finalul de vers (dacă suplinirea există îh hemistihul al doilea), ritmul se redresează. Redresarea ritmului, noţiune complementară cu substituirea, reprezintă o auto-corecţie a abaterii (Funeriu). e în teoria ritmului*, necesitatea abaterii ritmice pe care o reprezintă substituirea provine dintr-o serie de realităţi lingvistice, evidenţiate în raporturile care se stabilesc între secvenţa accentuai ă a limbii naturale şi secvenţa accentuală a versului (Funeriu); a) un cuvânt poartă un singur accent de intensitate, accentul secundar intervenind doar uneori, în cazuri speciale; întrucât însă cuvintele limbii au în medie mai mult de două silabe, acest unic accent al cuvântului nu este suficient pentru realizarea schemei metrice binare (bazată pe picioare de două silabe); apar, astfel, în limbă secvenţe de două-trei silabe neaccentuate, care nu şi-ar mai găsi locul în schema versului; b) elementele relaţionale (prepoziţii, conjuncţii), auxiliarele în formele verbale compuse, pronumele personale / reflexive etc. nu poartă accentul decât în mod excepţional; chiar dacă, în schema metrică, acestea ar urma să ocupe o poziţie accentuată, ele nu pot primi: totuşi accentul şi aici apare o substituire. Existenţa substituirilor în realitatea versului este, aşadar, o consecinţă a faptului că suitele trohaice sau iambice pure sunt imposibil de realizat uniform, în toate versurile unui poem. MM. SUBSTITUT 1. în cadrul operaţiei de substituţie*, are calitatea de substitut orice unitate care, în cadrul aceleiaşi clase de substituţie, „substituie41 altă unitate. în această accepţie, substitutul priveşte axa paradigmatică*. De ex., în clasa de substituţie a subiectului (vezi SUBIECT1 2(B)), se vorbeşte despre substitute verbale nepersonale (infinitive, supine, gerunzii cu funcţie de subiect). 2. Pe axa sintagmatică*, desemnează orice cuvânt care „stă“ pentru un cuvânt/grup lexematic anterior, numit antecedent*, de la care preia informaţia lexicală. Reprezintă clasa cuvintelor care, în cadrul lanţurilor lingvistice, trimit la secvenţe anterioare, preluând o informaţie lexicalăpe care o pun în legătură cu o nouă informaţie. In mod curent, termenul este folosit în legătură cu sub-stitutele gramaticale, clase de ctivinte specializate pentru rolul de iteraţie a informaţiei lexicale: pronume, numerale, adverbe pronominale; sin. cu pro’formâ*. Există lucrări în care accepţia termenului s-a lărgit şi asupra substitutelor lexicale (vezi Maria Manoliu, 1968), cuprinzând clasa sinonimelor* contextuale, care fie asigură preluarea informaţiei lexicale de la antecedent şi punerea ei în legătură cu informaţia nouă (vezi A scris o nouă lucrare. Romanul va face sigur vâlvă), fie are rolul de focalizare*, prin repetare, a unei anumite informaţii lexicale (vezi A scris o nouă carte, un roman mult mai bun decât cele anterioare). © Sub aspect gramatical, numai substitutele gramaticale sunt semnificative, iar, dintre acestea, numai cele care aparţin claselor 518 SUBSTITUŢIE flexibile: substitute pronominale* şi numerale*. Caracteristica lor gramaticală este de a prelua obligatoriu, atunci când forma le-o permite, informaţia: de gen: de la antecedent; uneori; ■ şi informaţia de număr (ex. M-am întâlnit cu prietenii^ Ei;/ Aceştia; l Boi^dintre eij /Mulţi. dintre ei. m-au ajutat; vezi si ACORD.,, PRO-FORMA; PRONUME). G.P.D. SUBSTITUŢIE 1. procedură de tip structuralist*, operând în plan paradigmatic*; care constă în înlocuirea, într-un context păstrat constant, a unui element de expresie cu alt element de expresie sau, invers, a unui element de conţinut cu alt element de conţinut, urmată de examinarea efectelor produse în planul opus, în vederea constatării identităţii sau a nonidentităţii funcţionale a elementelor. Serveşte la stabilirea inventarului de unităţi* dintr-o limbă, distingând variantele’ de invariante*. Vezi şi COMUTARE, care semnifică o procedură, dar şi un tip de relaţie, ambele bazate pe operaţia de substituţie. • Clasă de Numită si clasă de distribuţie* sau clasă de echivalentă, reuneşte elementele care permit înlocuirea, în acelaşi context şi pentru acelaşi nivel* lingvistic, a unuia prin altul, fără a determina modificări în plan funcţional. De exemplu, la nivelul lexicului, clasa de sinonime*, în măsura în care sunt sinonime perfecte şi deci substituibile în acelaşi context, reprezintă o clasă de substituţie; la nivelul sintaxei, realizările aceleiaşi funcţii* sintactice (nonpropoziţinale şi prbpoziţionale sau, altfel spus, parti de propoziţie* şi propoziţii corespunzătoare) aparţin aceleiaşi clase de substituţie. 2. în GG* şi GB*, tip de transformare de permutare* constând în înlocuirea unui element terminal (deci component ăl unui şir* terminal) cu altul deplasat, fără nici o modificare a organizării ierarhice a structurii de bază*. Se distinge de adjuncţie*, în cazul căreia deplasarea modifică poziţiile ierarhice ale componentelor. O situaţie tipică de substituţie este ridicarea* subiectului, exemplificată prin: (a) e se pare [s, că [s Ion iubeşte muzica]] => (b) Ion- se pare [s, că [s (t) iubeşte muzica]], unde subiectul „ridicat" se aşază în poziţia categoriei vide* e, generată independent de operaţia de transformare (vezi si ADJUNCŢIE; DEPLASARE; TRANSFORMARE). G.P.D. SUBSTRAT Ansamblu al elementelor transmise unei limbi impuse într-o anumită arie prin cucerire, migraţie sau colonizare;: din limba populaţiei autohtone. Situaţia de contact* lingvistic creată, caracterizată prin obligaţia autohtonilor de a învăţa limba noilor veniţi; are drept consecinţă; apariţia unor fenomene de interferenţă* la nivel fonetic; gramatical; lexical şi semantic; Confruntarea celor ;două sisteme lingvistice se realizează exclusiv pe cale orală; constituind ua factor dei diversificare a unei limbi-bază originar unitare; Substratul limbii române este reprezentat de limba traco-dacilor care, în cursul procesului de romanizare, şi-au însuşit limba latină. Cuvintele de substrat au fost asimilate, ca evoluţie fonetică; • fondului de bază latin. Studiul ştiinţific al substratului limbilor romanice a fost fundamentat prin lucrările lui G.I. Ascoli. Pentru multe dintre limbile de substrat nu dispunem (în cel mai bun caz) decât de atestări sporadice. De aceea, explicarea prin substrat a unor forme are caracter de: ipoteză, fiind posibilă numai dacă existenţa altor surse nu poate fi validată. Raportarea la limbile modeme (albaneza, galeza, bretona etc.) derivate din vechi limbi constituind substratul altora poate furniza argumente peremptorii pentru identificarea unor elemente de substrat. Vezi şi ADSTRAT; CONTACT (LINGVISTIC); INFLUENŢĂ; SUPERSTRAT. LJ.R: SUFIX Afix* postpus bazei*, rădăcinii* sau morfemului* independent, care are în limba română valoare lexicală, lexico-gramaticală ori numai gramaticală; primele două categorii formează cuvinte noi, iar sufixele gramaticale exprimă forme flexionare ale cuvintelor. • Sufixele româneşti se clasifică din mai multe puncte de vedere: I. După etimologie, se constată că sufixele importante au origini diferite: latineşti (-tor, -inţăt -ătatet -ar), slave (-ar, iţă, -nic), maghiare (-şag, -sug), turceşti (-gin), greceşti (-isi), latino-romanice (-ism, -ist, -iza, -ai), II. După formă, majoritatea sufixelor sunt simple, unele sunt compuse (ăr-ie) şi altele variante (-el!-ţel). III. După natura gramaticală a bazei sau, mai ales, a derivatului se ţine seama de părţile de vorbire formate cu sufixe: substantive (cutez-anţă, bun-âtate, croitor), adjective (român-eşte, zgomot-os), verbe (pietr-ui, bălăng-ăni, cioc-ăni, român-iza), SUFIXARE 519 adverbe (român-esc, fur-iş). IV. După sensul exprimat, se delimitează: 1) Sufixele gramaticale, care exprimă forme flexionare, nu cuvinte noi; apar numai la verb, pentru a desemna moduri* şi timpuri*: cânt-a, cd/tf-a-se-m (vezi FLEXIUNE; MOD; TIMP; VERB). 2) Sufixele lexico-gramaticale cumulează exprimarea unui sens nou cu cea a unei categorii gramaticale: a Jucr-al lucr-a-re (verb) / lucr-a-re (la română) j (substantiv); a cânt-a / cînt-a-1 (verb) / (melodia) cânt-a-t-ă (adj.), ceea ce se întâmplă curent în cazul infinitivului lung şi al participiului. De asemenea, sufixele lexico-gramaticale mai pot schimba apartenenţa gramaticală a bazei: îndrept-a (de Ia drept), pietr-ui (de la piatră), român-iza (de la român). 3) Sufixele lexicale creează cuvinte noi, fie prin suma celor două sensuri - al bazei şi al sufixului (iepur-aş, iepur-; oaică, vezi DIMINUTIV; AUGMENTATIV; MOŢIONAL; COLECTIV), fie prin introducerea sensului bazei în sensul derivatului (bun-ătate, adun-a-re, amăg-eală, vezi ABSTRACT). în funcţie de sensul lexical exprimat relativ constant, se delimitează aproximativ zece categorii semantice de sufixe: nume de agent* (munc-i-tor, zid-ar), nume de instrument* (strecură-toare, colţ-ar), augmentative* (;măturoi), diminutive* (băieţ-el, copil-aş, fet-iţă), abstracte* (bun-ătate, amăg-eală, fi'ăgez-ime), hume de loc şi colective* (brăd-e-t, prund-iş), denumirea însuşirii (român-esc, zgomot-os, săptămân-al), denumirea modalităţii (româneşte, târ-ăş), moţionale* (ţăran-că, mor-ăr-iţă). Din punctul de vedere al sensului, între sufixele româneşti se stabilesc diferite relaţii semantice: polisemie* (-tor, -toare: lipitoare „ceva care lipeşte" / „vierme parazit"; -oi: bub-oi „bubă mare" + „apreciere negativă"), omonimie* (-aş „nume de agent": ciocăn-aş „lucrător în ocnele de sare" şi -aş diminutiv ciocăn-aş „ciocan mic"), sinonimie* -iţă şi -ucă, sau -el şi -aş „diminutive" creează sinonimia dintre fet-iţă, făt-ucă; băieţ-el, băieţ-aş, -ior şi -tic sau -ui şi -iu pentru „aproximarea culorii" în roş-ior, roş-iatic sau gălb-ui, gălb-iu); antonimie* (bub-oi!bub-iţă, mătur-oUmătur-ică „augmentativ" / „diminutiv" + „hipocoristic"). V. în funcţie de productivitate (frecvenţa combinării mai ales cu baze româneşti vechi) se consideră productive sufixele vechi. Majoritatea sufixelor de origine latino-romanică apar în numeroase împrumuturi relativ analizabile, frecvenţa mare determinând şi utilizarea Ior în derivate pe teren românesc: cutez-anţă (bază veche + sufix latino-romanic), dughen-iza (bază turcească 4* sufix latino-romanic), gând-i-r-ist (bază maghiară + sufix latino-romanic). Vezi AFLX; MORFEM; SUFIXARE. A.B.V ‘ SUFIXARE Procedeu de îmbogăţire a vocabularului cu unităţi lexicale noi, bazat pe postpunerea unui sufix* morfemului* independent. Unele sufixe verbale nu formează cuvinte noi, ci desemnează forme flexionare ca modul* şi timpul* verbelor*, în limba română, sufixarea este cel mai productiv procedeu de creare a noi cuvinte, atât prin frecvenţa (considerată în sine sau manifestată în forme cu sufixe prezente în toate variantele stilistice şi în toate perioadele de evoluţie), cât şi prin diversitatea semantică a sufixelor. Prin sufixare se creează familii* lexicale de la baze româneşti vechi, dar şi de la baze neologice, ceea ce contribuie la productivitatea procedeului. Vezi AFIX; MORFEM. A.B.V SUFIXOID / PSEUDOSUFIX Element formativ (prezent în împrumuturi* sau în formaţii după model străin) care dă impresia unui sufix şi apare numai în termeni aparţinând limbajelor specializate (I. Coteanu). Sufixoidele curente în limba română sunt: fug (element de origine latină) în termeni ca: centrifug, vermi-fug; fob („care urăşte, care nu poate suferi") în anglofob, germano fob, hidro fob; fii („iubitor") în româno-fil, muzico-fil; for („care poartă, purtător") în hidro for; -gramă („schemă") în organigramă; -log („specialist") în dermatolog „specialist în boli de piele"; -cid („ucigător") în vermicid. Unele dintre sufixoidele amintite impun cuvântului cu care se combină o anumită formă: -fii se adaugă unor cuvinte terminate în -o (munteanofil), fug urmează unor cuvinte terminate în -i (febrifug, vermifug). A.B.V. SUNET 1. ^ al vorbirii / articulat Vibraţii ale aerului, cu caracter periodic sau aperiodic, a căror sursă (coarde vocale) se află în laringe (vezi şi ARTICULARE; ARTICULATORIU; FONAŢIE). Vibraţiile periodice sunt specifice vocalelor*, cele aperiodice consoanelor*. Rezultatul vibraţiilor 520 SUPERLATIV este o undă sonoră. Coardele vocale produc vibraţii complexe; în cazul vocalelor, unda fundamentală este însoţită; de un număr de armonice, caracterizate prin frecvenţe care reprezintă multipli ai frecvenţei fundamentale (vezi şi VOCALĂ); în cazul consoanelor; între frecvenţa undei fundamentale şi a celorlalte unde nu există nici un raport; acestea din urmă sunt definite ca zgomote (vezi şi consoană). • Din; punct de vedere fizic, sunetele v prezintă următoarele : caracteristici: înălţime; determinată: de frecvenţa vibraţiilor; aceasta este dependenta de gradul de contracţie a coardelor vocale; sunetele cu frecvenţă ridicată sunt acute, cele cu frecvenţă scăzută grave; intensitate, determinată de amplitudinea vibraţiilor; aceasta este dependentă de volumul rezonatorului bucal (modificat prin mişcările maxilarului inferior şi ale muşchiului lingual); sunetele caracterizate prin amplitudine mai mare sunt puternicet cele caracterizate prin amplitudine redusă sunt slabe; durată, determinată de timpul de vibraţie a coardelor vocale; permite distincţia între sunete lungi şi scurte (vocalele sunt sunetele cele mai lungi; consoanele oclusive* şi africate* - cele mai scurte; vezi şi CANTITATE); timbru\ determinat de forma vibraţiilor, aceasta este dependentă de natura şi de forma rezonatorului (care influenţează parţial numărul armonicelor); în funcţie de cavitatea care îndeplineşte funcţia de rezonator (bucală sau nazală), de ex., se distinge între sunete orale şi nazale. 2. Unitate fonică produsă şi receptată în procesul de comunicare. Sunetele dintr-o limbă se caracterizează printr-o mare diversitate a realizărilor: se afirmă că, practic, nici un sunet nu este rostit de două ori la fel de acelaşi individ; în acelaşi timp, există diferenţe de realizare condiţionate contextual. Sunetele constituie obiectul de investigaţie al foneticii*. Ele reprezintă un domeniu al continuului* şi al variaţiei* lingvistice, în opoziţie cu fonemele*, unităţi discontinue, invariante* (vezi şi FONOLOGIE). LJ.R. SUPERLATIV Unul dintre cei trei membri ai categoriei gramaticale a comparaţiei. Prin superlativ vorbitorul indică faptul că însuşirea exprimată de adjectiv sau circumstanţa exprimată de adverb este la cel mai înalt nivel în raport cu aceeaşi însuşire sau circumstanţă luate ca bază (gradul pozitiv*). După cum însuşirea este raportată direct la un grup: de obiecte sau de împrejurări, gradul superlativ este numit relativ; dacă ea e privită exclusiv în sine, este numit absolut. Superlativul relativ şi absolut pot fi de superioritate sau de inferioritate;în funcţie de intenţia vorbitorului de a considera însuşirea sau circumstanţa respectivă înfr-un sens; ascendent: sau descendent. • Din punct de vedere formal, superlativul poate fi exprimat sintetic sau analitic; exprimarea sintetică ^ se realizează cu ajutorul unor sufixe speciale (de # ex., lat -issimus:densissimus); exprimarea analitică se realizează cu ajutorul unor adverbe (ca în toate limbile neolatine). ® în limba română* superlativul relativ se formează de la comparativul corespunzător precedat de articolul demonstrativ cel, cea, cei, cele: cel mai atent (dintre ei), cel mai puţin atent (dintre ei). Superlativul absolut este o subcategorie dinamică în tot cursul istoriei limbii. Adverbele şi locuţiunile adverbiale cu care se formează superlativul absolut s-au completat şi diversificat continuu; alături de adverbul foarte au coexistat, o vreme, adverbele mult (< lat., învechit şi dialectal astăzi), prea (< sl.); ulterior, s-a impus în limba vorbită o serie deschisă de adverbe şi locuţiuni: tare, grozav, nespus de, extraordinar de, nemaipomenit de, teribil de etc. Limba literară, printr-un fenomen de modernizare, a recurs şi la o serie de afixe: de ex., sufixul -isim (rarisim), prefixele arhi- (arhiplin), hiper- (hipersensibil), supra-(supraîncălzit) etc. Nevoia de expresivitate în acest domeniu este atât de mare, încât mijloacele de realizare a superlativului stilistic pot fi cu greu circumscrise în tipare clare; vezi, de ex;, substantivele cu valoare adverbială beat turtă, scump foc etc., sau intonaţiile specifice: Bun!, asociate uneori cu multiplicarea unor sunete: bbbuun!. C.C. SUPERSTRAT Ansamblu al elementelor transmise într-o limbă din limba unei populaţii cuceritoare, care îşi însuşeşte idiomul populaţiei cucerite. Constituie un factor de diversificare a unor limbi înrudite. Existenţa elementelor de superstrat este rezultat al contactului* lingvistic direct: populaţia cuceritoare devine treptat bilingvă şi apoi îşi pierde idiomul matern, dar transferă unele particularităţi ale acestuia în limba învăţată (vezi şi BILINGVISM). Superstratul constituie o influenţă* relativ puternică, imediat ulterioară epocii de constituire a trăsăturilor esenţiale ale unui idiom, SUPIN 521 dar importantă pentru definitivarea structurii acestuia. Ea se manifestă îndeosebi la nivel lexical şi semantic, dar are consecinţe şi asupra foneticii şi a unor aspecte neesenţiale ale morfo-sintaxei. In română, superstratul este reprezentat de elementele împrumutate din slavă. Conceptul de superstrat a fost pus în circulaţie de W. von Wartburg. Vezi şi ADSTRAT; CONTACT (LINGVISTIC); IÎNFLUENTĂ; SUBSTRAT L.LR. SUPIN Formă nominală* şi nepredicativă a verbului, existentă în latină, unde funcţiona cu statut dublu, nominal şi verbal, dar pierdută în limbile romanice şi în dialectele româneşti sud-dunărene, cu excepţia dacoromânei. Categoria românească de supin are o istorie controversată: unii cercetători (C.H. Grandgent, H. Tiktin, Ed. Bourciez, WD. Elcock) o consideră ca fiind păstrată direct din latină; alţii (Matilda Caragiu), ca o creaţie târzie a dacoromânei, avându-şi originea în fsubstantivarea participiului; alţii (Kr. Sanfeld, (Gr Brâncuş, M.A. Gabinschi) invocă, pentru istoria supinului românesc, concordanţe cu albaneza. © Supinul românesc are numeroase caracteristici comune cu infinitivul*. Sintactic, au multe contexte comune, iar, în contextele comune, au {trăsături asemănătoare de tip verbal şi nominal. {Semantic, apar într-un raport de sinonimie, ;făcând posibilă substituţia supinului cu infinitivul în cele mai multe contexte (ex.: este greu a merge / de mers; se satură a mânca / de mâncat; termină, continuă a învăţa / de învăţat). Natura nominală a supinului se demonstrează, ca şi în cazul infinitivului, prin posibilitatea apariţiei în poziţiile argumentale de subiect şi de obiect (direct sau prepoziţional) şi prin legarea obligatoriu prepoziţională de capul de grup (termină de învăţat; pleacă la cules). Natura verbală se sus-! ţine, ca şi în cazul infinitivului, prin păstrarea disponibilităţilor de combinare de tip verbal, dintre care specific verbale sunt combinarea cu obiectul direct şi cea cu numele predicativ, precum şi restricţiile de caz, de prepoziţie şi de conjuncţie impuse determinanţilor {gata de dat studenţilor; gata de insistat pe...; este de dorit să...), în raport cu infinitivul, caracteristicile de tip verbal sunt ••mai limitate; în cazul supinului, este imposibilă apariţia cliticelor* şi a subiectului propriu şi imposibilă participarea la opoziţiile de diateză. Ca şi infinitivul, şi-a creat două utilizări: una mai apropiată de comportamentul verbal (toate exemplele anterioare) şi alta, adesea articulată, mai apropiată de comportamentul nominal (cositul fânului de căfre.,.; mieunatul strident al pisicii), © în cadrul opoziţiei categoriale V(erb)-N(ume), supinul, ca şi infinitivul, reprezintă o formă gramaticală specializată pentru a ocupa o poziţie intermediară, iar cele două utilizări ale supinului, ca şi cele două forme de infinitiv (lung* şi scurt*), reprezintă, în cadrul aceleiaşi opoziţii, trepte diferite de nominalizare*. Istoria paralelă a supinului şi a infinitivului trebuie interpretată şi sub aspectul sensibilităţii speciale a limbii române faţă de parametrul nominalizării; în română există nu numai posibilitatea de a marca gramatical (prin două forme, supin şi infinitiv) o treaptă intermediară între V şi N, ci şi posibilitatea de a marca, în cadrul ambelor forme, două trepte de nominalizare (verb - infinitiv scurt - infinitiv lung - substantiv; verb - supin verbal - supin nominal - substantiv). Vezi şi INFINITIV; NOMINAL5; NOMINALIZARE. G.RD. SUPLETIVISM 1. în gramatica românească, termenul nu se utilizează de multă vreme; desemnează un anumit tip de neregularitate a radicalului în cadrul flexiunii; această neregularitate constă în faptul că o paradigmă poate prezenta două sau mai multe radicale, provenite din rădăcini etimologic diferite. în flexiunea nominală, forme supletive prezintă pronumele personale eu, mie, care descind din rădăcini diferite şi în limba latină, continuând, astfel, o stare primitivă din indo-europeană; în flexiunea verbală, exemplul tipic îl reprezintă verbul a fi, ale cărui forme de prezent indicativ: sunt, eşti continuă, probabil, şi ele un tipar arhaic indo-european (să se compare cu formele lat. suni, es), pe care româna le-a supus unor analogii cerute de evoluţia propriului sistem şi cărora le-a mai adăugat, o a treia rădăcină, provenind de la frecventativul latin fieri. 2. în lexicologia franceză, termenul se utilizează pentru a denumi o anumită situaţie în sistemul de formare a cuvintelor; formele lexicale supletive se opun alomorfelor* lexicale; în timp ce acestea din urmă prezintă serii de fenomene de tipul sel-salin, mer-marin, unde perechile sel i sal şi mer I mar sunt considerate alomorfe, perechile 522 SUPORT dubletfioideur-cryometrie, calorifere-thermo-metre, reprezintă forme supletive: froid I cryo, calor- / thermo-. SUPORT 1. Verb în lingvistica franceză, în teoria grupurilor sintactice fixe* (M. Grossv Langages 63), termenul are în vedere o clasă de verbe cu sens vag, care, în combinaţie cu unele substantive, adjective şi adverbe, transferă acestora rolul semantic esenţial, manifestând şi la nivel sintactic o tendinţă de constituire a sintagmei în grup fix de cuvinte. Verbe ca: a face, a avea în combinaţii ca: a face treabă, mâncare, avere; a avea timpt obicei, răbdare, nevoie, grijă... funcţionează ca suport al predicaţiei. Rolul lor semantic este mai mare sau mai mic, uneori atât de mic, încât a face, de ex., verb esenţialmente de acţiune*, de eveniment, poate constitui suport pentru o predicaţie de stare* (a face burtă, avere, febră) (vezi şi FDC,). 2. ^ al cliticului în limbile în care există ciitice*, desemnează cuvântul autonom cu care cliticul se asociază în mod necesar, oferind acestuia suport fonetic / accentuai şi morfosintâctic. în româna actuală, de ex., ca suport pentru cliticele pronominale apar în mod curent verbele şi, mai rar, cu funcţie stilistică, prepoziţiile şi nominalele (îl văd; asupră-mi; în gândit-mi). în calitate de suport al cliticelor pronominale, verbul le oferă nu numai suportul fonetic (vezi poziţia formelor conjuncte*), ci şi suportul morfosintâctic, obligând cliticul la o anumită aşezare în raport cu suportul (antepunere vs. postpunere: 1 -am văzut, dar vă-zându-1), şi impunându-i, în funcţie de caracteristicile proprii de subcategorizare, forma de caz si rolul tematic (II văd, dar îi aparţin) (vezi şi ATON; CL1T1C; CONJUNCT). G.P.D. SUPRAFAŢĂ (STRUCTURĂ DE ~) în modele generative*, care propun aceeaşi ipoteză asupra modului de organizare a competenţei* lingvistice pe două niveluri: de adâncime* şi de suprafaţă, structura de suprafaţă reprezintă nivelul mai puţin abstract, mai apropiat de structurile sintactice observabile, incluzând anomalii sintactico-semantice de tipul omonimiei* sintactice, al sinonimiei* sintactice, al elipsei*. Rezultă din aplicarea regulilor de transformare*, care convertesc structurile de bază / de adâncime în structuri de suprafaţă. Sintagma structură de suprafaţă denumeşte atât nivelul de organizare opus celui de adâncime, cât şi structurile sintactice aparţinând acestui nivel. Există mari difeî! rente între modul de concepere în diversele modele-generative a nivelului de suprafaţă şi a relaţiei lui cu cel de adâncime, a) în gramatica standard (N. Ghomsky, 1965), nivelul de suprafaţă areăceş laşi tip sintactic de organizare ca şi cel de adâriMi cime, deosebindu-se de acesta numai prin efectul! de rearanjare a structurilor obţinute din numeroasele reguli de transformare. Astfel, structura de adâncime GN{ ^ V "~"GN2 Pasiv, supusă celor două variante româneşti ale pasivi-zării*, dă naştere la două construcţii de suprafaţă sinonime: construcţia pasivă cu auxiliar (GN-, Aux V Prep GNj) şi cea re-flexiv-pasivă (GN-, se V^Prep GNjj.v b) în gramatica lui Ch. J. Fillmore, structura de suprafaţă este singurul nivel de organizare sintactică, opunându-se nivelului de adâncime; cu organizare logico-semantică. Transformările; (subiectivizare şi obiectivizare) au rolul de a aşeza cazurile profunde în poziţii sintactice de suprafaţă, convertind structurile logico-seman-tice în actualizări sintactice. Structura pasivă şi: cea activă, de ex., sunt actualizări de suprafaţă; diferite ale aceleiaşi structuri cazuale profunde: V ^ Agent Pacient, c) în GB*, S-Structura simbolizează atât nivelul reprezentării de suprafaţă, cât şi construcţiile acestui nivel. S-Structura se distinge prin includerea urmelor*, specie de; categorii vide* care semnalează că s-a produs în prealabil o „deplasare a“ şi care indică exact poziţia din care componentul a a fost deplasat.; Conform principiului proiecţiei*, configuraţia sintactico-argumentală originară a predicatelor se conservă integral la orice nivel de reprezentare, inclusiv în S-Structură, iar categoria urmelor, coindexate cu antecedentele deplasate, rezolvă tehnic această cerinţă. Structuri ca: Ioni este lăudat (t{); Cinei [(e) doreşti [(tj) să iasă învingător?f]\ Ioni [mi se pare [(t.) obosit]] sunt exemple tipice de S-Structuri. în raport cu modelul generativ clasic (vezi (a)), S-Structura este un nivel de reprezentare mai abstract (include urmele, categorii cu semnificaţie teoretică) şi are o relevanţă semantică mai mare, cuprinzând toate indicaţiile de coindexare*. SUPRANUME 523 Vezi şi ADÂNCIME; CAZn; GRAMATICĂ8.9<10; OMONIMIE SINTACTICĂ; SINONIMIE (SINfÂC-TICĂ); SUBIECTIVIZARE; TRANSFORMARE, GRD. SUPRANUME poreclă repetată, generalizată* spre deosebire de simplele porecle, folosite ocazional. Supranumele aii fost introduse pentru a evita confuziile rcu aceleaşi nume şi prenume (situaţii în care se 5 folosesc şi poreclele), Petru Cercel(domnitorul purta un cercel în ureche), Petru Şchiopul (era şchiop), relaţia cu anumite animale; păsări: Lupu, Ciocârlie, sau cil ânumtie caracteristici (de ex., cu cele cromatice -Albu, Negru). Multe supranume au devenit nume de persoană obişnuite (vezi ONOMASTICĂ), e Supranumele româneşti (ca şi cele latine sau romanice) se repartizează în trei categorii, după origine: antroponimice, toponimice şi apelative*, fiecare alcătuită din grupe semantice şi tipuri formale diferite ca vechime, răspândire şi pondere. 1) Supranumele antroponimice exprimă filiaţia pe linie paternă (patronimic*) sau maternă (matronimic); multe se fixează ereditar şi devin nume de familie. 2) Supranume toponimice desemnează în general originea locală sau apartenenţa etnică, reşedinţa: construcţii cu sau fără prepoziţie, precum Ionescu-Snagov, lonescu-Siseşti sau Dinvale; pondere mare au derivatele adjectivale cu sufixul* -eanu, folosite articulat în Muntenia şi Moldova (Câm-peanu, Munteanu, Văleanu) şi nearticulat în Transilvania (Câmpean, Muntean). 3) Supranumele apelative (cele mai numeroase) sunt determinări descriptive de tip social-economic ori cultural şi porecle. Această categorie reprezintă contribuţia lexicală specifică fiecărei limbi la îmbogăţirea inventarului antroponimic. Unele nume de meserii apar în formaţii numeroase, folosite ca nume de familie, în formă articulată sau nearticulată: Căprarii, Purcam; nume de funcţii publice, militare, ecleziastice, de servicii: Călârasu, Jude, Popa; nume de titluri şi grade ierarhice: Boieru, Căpitanii, Domnu (nume folosite şi ca porecle). A.B.V. SUPRAORDONARE în unele terminologii (I. Diaconescu, 1993), tipul de relaţie care se stabileşte între un element neintegrat structural, introdus parantetic, şi restul enunţului, primul aparţinând planului modal, al comentariului despre comunicare, iar al doilea, planului comunicării înseşi. în terminologia curentă, corespunde tipului de aşezare sintactică pe care îl are cuvântul sau grupul incident*. Se opune subordonării* şi adordonării (ultima grupează coordonarea* şi apoziţionarea; vezi APOZIŢIE), adică se opune relaţiilor structurale stabilite între termeni cuprinşi în ierarhiile sintactice. Elementul sau grupul supraordonat, aşezat într-o poziţie de supraordonare, se poate introduce în partea iniţială, medială sau finală a enunţului (ex.: Fireşte, iui mai era tânăr; Există, de pildă, mai multe feluri de a înţelege acest termen; Situaţia este falimentară, ne-a comunicat bătrânul). Vezi şi COMENTARIU;,; INCIDENT. G.RD. SUPRAPUNERE ( - A UNOR INTERVENŢII) Termenul desemnează vorbirea simultană a doi (sau a mai multor) participanţi la o conversaţie*. Suprapunerile au fost considerate un caz particular al întreruperilor*, ambele fenomene fiind legate de modul de aplicare a regulilor accesului* la cuvânt. De obicei, suprapunerile constituie o consecinţă a competiţiei pentru rolul de emiţător*. Ele presupun fie întreruperea locutorului* la apariţia semnalelor de încheiere a intervenţiei în curs, fie întreruperea acestuia înainte ca terminarea intervenţiei în curs să devină previzibilă. Percepţia negativă a fenomenului, în primul caz, este atenuată de faptul că locutorul curent şi-a realizat, practic, intenţiile comunicative, semnalele de încheiere fiind lipsite de conţinut informaţional; în celălalt caz însă, întreruperea şi discursul simultan pot constitui preludiul unui conflict, întrucât reprezintă forme de violare teritorială. După unii autori, suprapunerea se deosebeşte de întreruperea simplă numai prin aceea că locutorul curent îşi încheie intervenţia. Disputele pentru rolul de emiţător se rezolvă, de obicei, prin retragerea unuia dintre competitori, „învingătorul*4 reluând adesea partea mai puţin clară pentru receptor din cauza suprapunerii. „Victoria4* se obţine fie prin creşterea intensităţii vocii, fie prin încetinirea tempo-ului sau prin lungirea vocalelor. L.I.R SUPR AS EGMENTALrĂ Clasă de unităţi fonetice definite prin posibilitatea de a contracta raporturi de dependenţă hete-rosintagmatică. Unităţile suprasegmentale sunt 524 SUPRIMARE de două tipuri: intensive (accentul*) şi extensive (intonaţia*)^ Ele nu constituie* ci caracterizează segmentul fonic. Clasa unităţilor suprasegmen-tale se opune celei a unităţilor segmentate. LLR. SUPRIMARE în tenniriologia românească a gramaticii gene-rative^ redă, alături de ştergere, engl. deletion. Cei doi termeni denumesc, pentru modelele generative timpurii (N. Chomsky, 1957, 1965; I.R. Ross, 1967; P.S. Rosenbaum, 1967), un tip de transformare* care constă în suprimarea unui constituent sau a unui grup de constituenţi în condiţiile recuperării semantice integrale a constituenţilor absenţi. Transformările de suprimare permit descrierea tuturor construcţiilor cu termeni absenţi din structurile de suprafaţă* şi oferă o explicaţie pentru relaţiile de sinonimie* angajate între asemenea construcţii şi echivalentelor lor, cu toţi constituenţii exprimaţi (vezi şi SINONIMIE SINTACTICA); Coordonările* (ex.: Ion şi Gheor-ghe citesc o carte; Ion citeşte şi scrie), elipsele de diverse tipuri (ex.: Mafia se întoarce supărată; Părinţii l-au învăţat respectuos), suprimarea oricărui argument (construcţii tranzitive cu obiectul direct neexprimat, construcţii cu subiectul nedefinit), nelexicalizarea subiectului^ fie a subiectului din subordonatele completive (Ion doreşte să plece), Tiz a subiectului pronominal de pers. I şi ă Il-a din limbile cu subiect inclus*, toate sunt construcţii explicabile prin aplicarea transformării de stiprimafe; Că tip special de transformare de suprimare s-a discutat EQUI* (= Equivalent NP-Deletion, adică suprimarea unui G(rup) Nominal) echivalent). După anii 475, se renunţă la transformarea de suprimare, efectele ei fiind recuperate prin introducerea principiului proiecţiei* şi a categoriilor vide*, care postulează că la orice nivel de reprezentare (atât în D-Struc-tură*, cât şi în S-Structură) sunt ocupate integral toate poziţiile sintactico-semaritice atribuite de centrele lexicale, categoriile vide acoperind poziţiile nelexicalizate. Categoriile vide (pro* şi PRO*, precum şi orice categorie simbolizată prin e) preiau rolul jucat anterior de transformările de suprimare, asigurând explicarea construcţiilor în care, dintr-un motiv sau altul, componentele rămân neexprimate sintactic. Vezi şi EQUI; GRAMATICĂ^ 0; TRANSFORMARE; VID. G.RD. SURD,-Ă Vezi CONSOANĂ; SONORITATE. SURSĂ 1. în teoria rolurilor* şi a cazurilor* Fillmoriene (vezi CAZjj), caz / rol atribuit de predicate de mişcare* şî de schimbare de stare*, care exprima i punctul de plecare al mişcării (pleacă din Iaşi) sau al unei ; acţiuni orientate (cumpără de Ia vecini), iar* în cazul predicatelor de schimbare de stare, starea iniţială a subiectului (devine din albastru roşu). Este complementar cu ţintă (vezi ŢINTAR care exprimă punctul de ajungere al mişcării şi de devenire al stării. în teoria localistă (vezi CAZn|), corespunde ablativului*, caracterizat prin [+ Loc; + Sursă], dar şi ergativului*, caracterizat prin [- Loc; + Sursă], ultimul concer put ca participant responsabil de acţiune (ex.: Ioni (ergativ) trimite pachetul de Ia Iaşi (ablativ) la Bucureşti). • în limbile cu flexiune bogată de caz, se actualizează prin forma morfologică de ablativ (lat. Ego Lemno advenio); în alte limbi (vezi româna şi limbile romanice) se exprimă prepoziţional, cu prepoziţii locative specifice (rom. de la, din). Există o clasă de predicate i (a trimite, a oferi) care actualizează sursa ca nominativ. 2. în legătură cu nominalele nonre-ferenţiale (anafore*/ anaforice, pro-forme*, sub- ; stitute*), are în vedere sursa lor referenţială; denumind acele componente referenţiale din lanţ care, prin legare cu cele nonreferenţiale, le tran smite şi Ie asigură referinţa; sin. cu antecedent (vezi şi ANTECEDENT; LEGARE). 3. Limbă - în procesul achiziţiei unei limbi străine, denumeşte limba maternă (sau nativă), iar, în cazul traduce^ rilor, limba din care se face traducerea. Se opune limbii ţintă (vezi ŢINTĂ2), limba învăţată mai târziu, iar; cu referire Ia traduceri, limba în care se traduce. Zonele de maxim contrast dintre cele două limbi sunt, potenţial, producătoare de erorii prin transferul* faptelor (trăsăturilor) de la limba sursă la limba ţintă (vezi şi ANALIZĂ CONTRASTIVĂ; ANALIZĂ A ERORILOR; TRANSFER). G.P.D. SUSPENDAT, -Ă 1, Subiect ** Subiect* izolat şi rupt sintactic de restul comunicării; izolarea se realizează fonetic prin pauză, iar, sintactic, prin intercalarea între subiect (sau grupul subiectului) şi predicat a unei comunicări adiacente (vezi INTERCALARE); „ruptura" sintactică sau discontinuitatea* se manifestă prin anacolut* (vezi construcţii anaco-iutice cu subiect suspendat ca: fMoşneagul, când a văzut-o, i s-au umplut ochii de lacră mi şi inima de bucurie "(Creangă); Fratele meu, după cearta cu părinţii, nu-mi mai pasă de el). 2. Temă Rezultată dintr-o tematizare* forte, reprezintă componentul deplasat într-o poziţie frontală preverbală, component izolat fonetic, uneori şi sintactic, marcat, suplimentar, prin indici (morfologici, sintactici sau lexicali) specifici fiecărei limbi (în română, prin prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale specializate sau prin turnuri de fraze specializate; vezi construcţiile prepoziţionale: „Cât despre inima mea, s-o dea pumnezeu oricui*1 (Creangă); „şi din partea %pei, mi se pare că i-om duce dorul “ (Creangă) şi construcţia cu supinul: De mers, sigur că am rners), In limbi ca franceza, în care nu există fenomenul sintactic al dublării* complementelor, tema suspendată se obţine curent prin deplasare în poziţie tematică, prin izolare sintactică şi fonetică, fără alte mărci de tematizare; vezi Cette chambre, je ne la trouvais pas belle. în alte construcţii, apar şi prepoziţii specializate ca bărci de tematizare: Quant ă Pietre, ii sfen moqtie. Vezi TEMATIZARE. G.RD. SUSPENSIE / SUSTENTATIE 525 SUSPENSIE / SUSTENTATIE Figură* retorică realizată prin întreruperea momentană a enunţului, cu scopul de a crea o pauză care să marcheze stilistic mai puternic sfârşitul discursului, eventual prin introducerea unui element surpriză: Un mal qui repand la terreur, / Mal que le ciel en sa fureur / Inventa potir punir Ies crimes de la terre, / La peste, puisqu’il faut I’appeler par son nom, (...) / Faisait aux animaux la guerre - „Un rău care răspândeşte groaza. / Rău pe care cerul, în furia sa, / L-a născocit ca să pedepsească păcatele pământului, / Ciuma, dacă trebuie să-i spunem de nume...“ (La Fontaine); Ce legi aspre n-aş mai face ca să dau peste hotară i Şi să gonesc intr-o clipă toţi moldovenii afară! I însă toţi! Toţi pin la unul! Nici un om! Nici un picior, / Numai pe Răzvan, el singur, l-aş lăsa... ca să-l omor (Hasdeu, apud Gh. Dragomirescu). ® Suspensia este o figură de acelaşi tip cu paranteza*; pentru majoritatea autorilor, cu excepţia lui Fontanier, suspensia este sinonimă cu sustentaţia. MM. SUSTENTAŢIE Vezi SUSPENSIE. s SIFTER kedă engIshifier; în lingvistica românească s-a preferat corespondentul franţuzesc ambreior (Maria Manoliu, 1968). Interferează ca semnificaţie cu deictic. Vezi AMBREIOR; DEICTIC. G.P.D. în gramatica generativă*, corespunde engl. string, fr. suite şi reprezintă oricare dintre succesiunile de simboluri rezultate din aplicarea unei reguli de rescriere\ Derivaţiile* sintactice sunt succesiuni de şiruri, unde fiecare şir decurge din cel anterior prin aplicarea unei singure reguli de rescriere. Dacă nici una dintre regulile gramaticii (de structură* a frazei şi de subcategori-zare*) nu se mai poate aplica, şirul ia forma unei succesiuni de simboluri complexe*, adică o succesiune de categorii lexicale descrise sub forma trăsăturilor contextuale şi inerente, numindu-se şir preterminal. Dacă unui şir preterminal i se aplică ultimul tip de reguli, cele de inserţie* lexicală, înlocuind simbolurile complexe prin formative lexicale luate din lexicon*, atunci şirul ia forma unei succesiuni de formative lexicale şi gramaticale, devenind un şir terminai De exemplu, dacă şirului categorial: Det-N-Aux-V-Det-N, obţinut prin; aplicarea; regulilor de; structură a; frazei, i se aplică regulile de subcategorizare; lui îi corespunde o infinitate de şiruri preterminale; unul dintre ele luând forma: T+n] Aux '[+Y] [•fComun] [+-GN] [+Numărabil] [+ [Uman]GN_p] [+Uman] [--- [Animat]GN_GV] [+Masculin] a ■ Det '[+N] [+Comun] [+Numărabil3 [-Animat] [^Feminin] După aplicarea regulilor lexicale, acestuia îi corespunde o infinitate de şiruri terminale, ca de ex.: luni Ibăiat! i-eştei leiţii lol icartei sau !acest! ibărbatl hai Icultival ioi Igrădină! etc. Vezi şi DERIVAŢIE; GRAMATICĂg; RESCRIERE. G.RD. ŞTERGERE Vezi SUPRIMARE. T TABLOU (Intr-o clasificare tematică (E Fdntanier), specie de descriere* a unor acţiuni, fenomene fizice sau morale, scene de luptă ori de ceremonial etc. Bine ilustrat din Antichitate, tabloul poate fi Şneori suprapus peste alte tipuri de descriere (topografia*, de ex.). • Dintre toate formulele descriptive, tabloul a fost cel mai adesea apropiat de artele plastice: retoricienii au distins, în structura lui, un motiv, un prim plan faţă de planul secundar şi, chiar, o anumită situare a obiectelor / personajelor faţă de cititor. Perspectiva asupra întregului trebuie să rămână, însă, simultană, întrucât - în caz contrar - ar apărea în text succesiunea, iar tabloul s-ar transforma în naraţie. • în unele retorici din secolul al XlX-Iea care i-au urmat lui Fontanier, tabloul - specie rnai greu identificabilă din cauza asemănării sale (cu descrierea generică - este considerat identic cu hipotipoza\ Exemplul de mai jos ilustrează o asemenea situaţie de tablou dinamic / narativizat: Deci, în duminica sorocită, s-au adunat toţi dregătorii, panicii şi polemarhii cu soţiile lor în sala cea mare triclinion şi străjile stăteau pe gan-■guri, în rânduri lungi. Muţii şi hadămbii şi-au arătat chipurile de spaimă şi straiele lor de mătăsuri şi fir; aprozii au strigat; trâmbiţile au dat veste mulţimii de afară; vasilisa şi feciorul "său au venit să se aşeze pe tronurile lor de aur; la zidul din fund al sălii, sub stemele Bizanţului. Toţi cei de faţă s-au închinat, plecând frunţile şi atingând lespezile de jos cu mâna. In faţa lor muţii şi hadâmbii au adus îndată pe mireasă acoperită cu hobot. O urmau fecioare şi doamne de patriei, purtând în cap comanace nalte şi camilafce de borangic care se desfăşurau până la cozile rochiilor. Călăuzind pe mireasă până la treptele tronului, au oprit-o acolo. împărăteasa a coborît, a primit din mâna slujitorilor hlamida şi i-a pus-o pe umeri, prinzând-o înfibule. Cu aceeaşi rânduială i-a aşezat beteala. Apoi, ridicând de pe perina de purpură cununa cu cercei de pietre rare, a încununat-o (Sadoveanu). Vezi DESCRIERE; HIPOTIPOZĂ; TOPOGRAFIE. MM. TABU Sin. interdicţie de vocabular. Evitarea unor cuvinte* (mai rar a unor fraze*), şi înlocuirea lor prin altele (adeseori metafore*), situaţie la care vorbitorii ajung din motive diferite, sintetizate de frica de a spune lucrurilor pe nume. Tabu-urile sunt clasificate în funcţie de cauzele lor în: 1) religioase, 2) sociale, 3) politice. 1) Intră în această categorie evitarea numelor fiinţelor sau forţelor supranaturale considerate de mentalitatea primitivă ca periculoase. Un loc important îl ocupă numirea „diavolului14, semnalându-se în română peste o sută de denumiri (G. Pascu, I. Iordan). Prin tabu, se utilizează în locul acestui nume cuvinte formate în diverse feluri: a) prin antonimie*: aghiuţă (de la gr. aghios, „sfânt44), b) prin izolare*: naiba (să n-aibă parte de el), c) prin diverse perifraze, talpa iadului, ucigă-l crucea ş.a. O situaţie specială ar fi simpla modificare a unuia dintre sinonimele pentru „dia-vol4\ demon în dimon, inexplicabilă după normele fonetice ale limbii noastre, dar justificată de stări afective ca supărare, mânie (I. Iordan); această modificare reprezintă un tabu când dimon devine metaforă cu sensul de „copil neastâmpărat44. 2) Tabu-urile din cauze sociale apar în diverse situaţii; când se evită numele propriu-zis al unei situaţii care prezintă aspecte negative: nevăzător pentru orb sau vârsta a treia pentru bătrâneţe, în limba literară*. în limba populară* este semnalată (I. Iordan) modificarea formulei du-te dracului! în dă-te dracului, cu valoare ironică atunci când vorbitorul se jenează să „trimită44 la dracul partenerul care se laudă sau exagerează şi îi cere să săvârşească el însuşi această operaţie, ceea ce sporeşte efectul expresiv al construcţiei. 3) Tabii-uri politice, de 528 TAUTOLOGIE exemplu desemnarea simbolică a unor orientări politice în anumite contexte (extralingvistice şi lingvistice); cum ăr Groşii pentru „comunist44 în patrulaterul roşu (desmnând în anii *90 o asociaţie a patru partide politice româneşti cu orientare de stânga); firul roşu pentru a desemna o legătură telefonică directă dintre Bucureşti şi Moscova, cu conotaţii politice speciale tot în ultimul deceniu ai secolului XX. A.B.V TAUTOLOGIE Fenomen lingvistic care se poate defini fie a) ca repetiţie a aceluiaşi semn sau a aceluiaşi grup de semne, cu rol de a sublinia o calitate sau o acţiune, al doilea termen exprimând identitatea cu cel dintâi, cu unele nuanţe distincte (de ex., autenticitatea: dacă îşi spun o vorbă e vorbă), fie b) ca repetiţie inutilă sau greşeală de limbă (vezi PLEONASM), cînd, în acelaşi enunţ, se juxtapun expresii diferite al căror conţinut este similar sau identic. • Sub aspectul conţinutului se disting: a) tautologia logică, în calculul clasic al propoziţiilor, ca o formulă întotdeauna adevărată, oricare ar fi valoarea de adevăr a propoziţiilor care o compun şi în toate lumile posibile; o asemenea tautologie este redată prin formula p v p (legea terţului exclus), cum ar fi: vrei sau nu vrei; a vorbi şi a nu tăcea; b) tautologia atri-butivă (o femeie este o femeie), când conţinutul celor două ocurenţe ale aceleiaşi sintagme poate fi perfect identic şi când informaţia din a doua sintagmă este nulă, dar se pot atribui celui de al doilea termen seme*, aferente, cum ar fi opoziţia „femeie44 [Concret] vs. „femeie44 [Abstract]; c) tautologia lingvistică, la care se ajunge prin sinonimie* sau parafrază*: el este celibatar şi el nu este căsătorit. • Tautologia mai poate fi definită şi caracterizată, din perspectivă sintactică, drept o repetiţie de tip special în care se repetă acelaşi cuvânt, dar cu funcţie sintactică diferită. Tautologia se poate manifesta la nivelul propoziţiei*: Frate, frate, dar brânza-i pe bani sau la nivelul frazei*: Am făcut ce-am făcut şi am obţinut cartea. Relaţia sintactică dintre termenii tautologiei poate fi cea dintre subiect* şi predicat* (Datoria e datorie) ori cea dintre un complement* şi predicat (De băut, bea mereu). în frază, una dintre propoziţiile între care se stabileşte tautologia poate fi: subiectivă (Ce-i frumos e frumos), predicativă (Toate au fost cum au fost), completivă directă [Eu ştiu ce ştiu eu), temporală [La munte, când plouă, plouă), finală [Vorbeşte ca să vorbească) ş.a. Uneori, tautologiile apar în mai multe propoziţii ale aceleiaşi fraze: Jocul e joc, norocul e noroc. A.B.V. Termen utilizat numai în unele lucrări de seman-i tică* europeană (Bi Pottier, F. Rastief) pentru a desemnă;- semui* care; indică o clasă paradig*^ matică într-d taxinomie* semantică: Un taxem este constituit dintr-o serie de semne* ale căror sememe au un număr de seme* în comun, într-o situaţie socioculturală dată: [imagine, fotografie, ilustraţie, reproducere, planşă) au în comun taxemul „non-text într-o operă44. Taxemul e pus în relaţie cu câmpul* lexical, definit de unii autori ca un ansamblu structurat de taxeme; de ex., câmpul /„mijloacelor de transport44/ cuprinde taxeme precum!autobuz, metrou, autocar, trenl. în cadrul unui taxem se relevă diverse tipuri de relaţii: opoziţia dintre contrare [bărbat, femeie)/: sau dintre contradictorii [posibil, imposibil) opoziţiile graduale (fierbinte, cald), implicaţiile [demobilizat, mobilizat), complementaritatea [bărbat, femeie; teorie,practică; a vinde, a cumpăra). Sunt formulate şi alte taxeme, cum ar fi cel al /crizei economice/: recesiune, inflaţie, stagnare sau, în unele texte medicale, se deli- mitează, în câmpul „actelor chirurgicale44, taxeme ca ablaţiune, operaţie. • într-o altă interpretare (L. Bloomfîeld), taxemul reprezintă o trăsătură gramaticală, care se prezintă sub patru forme: ordinea constituenţilor; modularea (sau intonaţia); modificarea formelor în funcţie de vecinătăţi; selecţia formelor care au aceeaşi distribuţie gramaticală, dar sensuri diferite. De ex., fraza imperativă Vino! conţine două taxeme sau trăsături gramaticale: modularea imperativă^ indicată de semnul de exclamare, şi trăsătura selectivă care constă în utilizarea unui verb la persoana a doua a imperativului. Vezi SEM; ANAL1ZĂ?. A.B.V. TAXINOMIE / TAXONOMIE Teorie ştiinţifică (practicată mai ales în ştiinţele naturii) care priveşte clasificarea elementelor după proceduri de organizare sistematică a da-; telor observate şi descrise. Taxinomia ligvistică TĂCERE 529 este clasificarea ierarhică a elementelor lingvistice. ® în sens mai restrâns, se poate face o ^distincţie între clasificare şi taxinomie: clasificarea este repartiţia unui ansamblu dat de Clemente într-un anumit număr de subansambluri coordonate sau subordonate, iar taxinomia este reprezentarea, printr-o notaţie anume, a rezultatelor clasificării. ® în lingvistică, modelul distri-buţional (vezi DISRIBUŢIE) este un model taxinomie. Când se definesc unităţile lingvistice (clase de foneme, morfeme etc.) prin segmente care preced sau care urmează, se face o taxinomie sintagmatică. O taxinomie paradigmatică este utilizată de şcolile de la Praga, de la Geneva, de la Copenhaga, atunci când se introduc în aceeaşi clasă termeni care pot comuta, antrenând o variaţie a sensului într-un punct al lanţului vorbit. în general, taxinomia este mai întâi un principiu de organizare paradigmatică (vezi ANALIZA7, analiza semică sau componenţială). ® Etnolingvistica (prin antropologi americani, precum H.C. Conklin) utilizează termenul taxi-nomie, în sensul restrâns, pentru a desemna o ierarhie paradigmatică ale cărei noduri sunt constituite din lexeme* efectiv realizate în limba naturală (taxinomie lexicală). A.B.V. TĂCERE Componentă semnificativă a interacţiunii* comunicative. Constituie membrul marcat* al opoziţiei* tăcere vs. vorbire, opoziţie semnificativă numai la nivel pragmatic (vezi PRAGMATICĂ). Tăcerea se caracterizează prin expresie zero (deci codaj* uniform), dar printr-un conţinut potenţial foarte divers; ea reprezintă unul dintre semnele pragma-lingvistice cel mai puţin determinate, fiind multiplu ambiguă. Sub aspectul distribuţiei*, spre deosebire de vorbire, care poate apărea ca realizare a oricărei părţi a unei perechi de adiacentă*, tăcerea nu poate apărea decât ca parte a doua a unei astfel de perechi. Sunt relativ puţine situaţiile* de comunicare în care tăcerea să constituie varianta preferată sau aşteptată. Tăcerea este funcţional deficientă, întrucât nu poate îndeplini funcţia referenţială* (tăcerea nu are un sens în sine; semnificaţia ei este globală şi dependentă de structura interacţională în care apare) şi funcţia metalingvisdcă*, realizabile numai prin intermediul vorbirii. Au fost propuse diverse tipologii ale tăcerii: a) în raport cu regulile accesului* la cuvânt, se distinge între: goluri (engl. gaps) - emiţătorul* în curs nu şi-a desemnat un succesor, iar autoselectarea acestuia se produce cu întârziere; discontinuităţi (engl. lapses) - nu se aplică nici o regulă de acces la cuvânt; se creează senzaţia că nu ai ce spune; poate fi semn al unei crize în conversaţie; tăceri care pot fi atribuite (engl. attributable silences) -deşi autorul intervenţiei în curs şi-a desemnat un succesor, acesta nu spune nimic; b) în raport cu poziţia în procesul interacţiunii comunicative: tăceri interreplici vs. tăceri intrareplică; c) din perspectivă funcţională: tăceri comunicative (normale), care nu transmit conţinut propozi-ţional, fiind legate de elaborarea intervenţiei în curs (intrareplică) sau a intervenţiei următoare (interreplici) vs. tăceri elocvente (deliberate), purtătoare ale unor semnificaţii şi ale unei forţe ilocuţionare* (acceptare, refuz, scuză, reproş etc.). Numai acestea din urmă sunt tăceri pragmatic semnificative, fiind determinate de intenţiile emiţătorului şi percepute de participanţi ca un mod de manifestare în procesul comunicării (deci raportate la un sistem de convenţii care funcţionează într-o comunitate). Tăcerea poate fi evaluată pozitiv, ca suport al politeţii* negative, sau negativ, ca eşec al politeţii pozitive. LJ.R. TEMATIZARE 1. Numită şi topicalizare, desemnează mecanismele gramaticale (sintactice, în primul rând, iar, pentru unele limbi, şi procedee morfologice) proprii fiecărei limbi prin care anumitor nominale li se acordă calitatea de temă* / topic*, fiind aşezate în poziţie tematică / topică şi distinse de partea de enunţ nontematică. Mijloacele morfologice sunt mai rare, apărând în câteva limbi (japoneză, coreeană, indoneziană) care folosesc prefixe sau sufixe topice. Procedeele sintactice sunt mai numeroase şi general lingvistice, constând, în esenţă, în schimbarea topicii* (a ordinii) componentelor nominale, care sunt deplasate dintr-o poziţie mai îndepărtată în enunţ spre una frontală şi preverbală, adică o poziţie mai apropiată de primul loc din enunţ, precedând apariţia primului predicat Deplasarea componentelor nominale spre primele locuri din enunţ se poate face fie prin aşezarea lor paran-tetică, ruptă sintactic şi fonetic de restul enunţului, ceea ce se numeşte dislocare* la stânga, fie 530 TEMATIZATOR prin integrarea componentului deplasat fără izolare fonetică şi sintactică (să se compare: fr. Cette chambre,je ne la trouvai pas belle -deplasare şi izolare - cu rom; Camera n-o consideram frumoasă — deplasare şi integrare sintactică Legarea sintactică de restul enunţului se realizează prin mărci formale proprii fiecărei limbi (vezif pentru română, acordul nominalului deplasat cu subiectul: Cărţile trebuiau citite, Elevii mi se păreau obosiţi; Poliţiştii s-au întâmplat să fie acolo sau dublarea complementului: Camera o consideram frumoasă); Legarea poate fi totală, relaţiile sintactice fiind integral transparente, sau parţială, existând indici de integrare, dar şi alţii de „ruptură" sintactică (vezi integrări parţiale ca: Banii sunt dificil de obţinut— acordul numai cu primul element al predicatului; Banii pe care doream să-i obţin - apare un conectiv de integrare, pe care, deşi verbul doream are toate valenţele satisfăcute). Izolarea îmbracă şi ea mai multe forme, putând fi însoţită sau nu de prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale specific tematice: cât despre, în privinţa, cu referire la, din partea (ex.: Cât despre inima mea, s-o dea Dumnezeu oricui (Creangă); şi din partea apei, mi se pare că i-om duce dorul (Creangă). Pentru unii cercetători (T. Givon, 1984; C. Dobrovie-Sorin, 1987), termenul tematizare acoperă numai cazurile de deplasare a nominalelor realizată în condiţiile integrării lor sintactice, pentru celelalte cazuri, de deplasare şi izolare, utilizându-se termenul de dislocare (vezi DISLOCARE). Există şi cercetători (J. Feuillet, de ex.) care includ sub numele de tematizare / topicalizare ambele forme de deplasare, cu sau fără integrare sintactică. Distincţia celor două tipuri de tematizare se marchează terminologic prin determinanţi: tematizare forte vs. tematizare slabă, prima sintagmă referindu-se la tematizarea cu izolare, iar cea de a doua, la tematizarea fără izolare. Cuprinderea celor două construcţii sub aceeaşi denumire: tematizare se bazează pe faptul că, indiferent de manifestarea fonetică şi sintactică, motivele şi efectele pragmatice ale deplasării nominalelor sunt aceleaşi: pe de o parte, se urmăreşte şi se obţine adecvarea informaţiei noului enunţ la enunţurile anterioare, nominalele deplasate asigurând coerenţa* discursului / a textului, iar, pe de alta, se realizează în cadrul enunţului deosebirea dintre componentele aflate sub focus-ul* comunicativ (engl fore ground) şi cele plasate în „fundal", ih conul de umbră al comunicării (engl. background)> Tematizarea, în accepţia restrânsă de deplasare şi integrare sintactică, se obţine prin următoarele mecanisme: pasivizare* (ex.: Cartea a fost terminată. Elevul este lăudat), căreia, în limbile de tip ergadv*, îi corespunde antipasivul*; ante-punerea*complementului (ex.: Cărţi a cumpărat mai multe decât anul trecut); însoţită, în unele limbi şi în anumite condiţii semantice, de dublare* (ex. Cărţile le-a citit în întregime); ridicarea* componentelor din subordonată, fie în poziţia de subiect (ex; Cărţile trebuiau citite, Cartea e greu de procurat), fie în cea de obiect direct (Camera o consideram fi'umoasă); avansarea* ierarhică şi lineară a componentelor nominale (vezi, de ex., în română avansarea genitivului posesiv ca dativ posesiv preverbal: El mi-a înapoiat banii. El nu mi-a putut înapoia banii). Majoritatea acestor mecanisme asociază deplasarea componentelor nominale cu reorganizarea ierarhiilor sintactice (pasivizarea sau avansarea). Altele, mai puţin numeroase, nu modifică ierarhiile sintactice (antepunerea). Dacă principiile tematizării sunt universal lingvistice, inventarul de mijloace şi frecvenţa de utilizare a mijloacelor comune sunt proprii fiecărei limbi. De ex., avansarea genitivului posesiv la poziţia de dativ este caracteristică românei, şi nu atât prin tiparul sintactico-semantic prezent şi în alte limbi, cât, mai ales, prin tipul de posesie, incluzând şi posesia alienabilă*, şi prin frecvenţa de utilizare a procedeului. 2. în teoria textului, operaţie de stabilire a temei* unui (fragment de) enunţ/text (vezi TEMĂ4). Vezi şi ANTEPUNERE; ANTIPASIV; AVANSARE, DEPLASARE; DISLOCARE LA STÂNGA; PASIVI-ZARE; POSESIE; RIDICARE, TEMĂ3; TOPIC. G.P.D. TEMATIZATOR Mijloc de realizare a tematizării*, adică a deplasării unui component şi a aşezării lui în poziţie tematică, o poziţie preverbală, mai avansată în raport cu poziţia iniţială. Tematizatorii diferă de la o limbă la alta, tipul de tematizatori (particule, sufixe, clitice, turnuri de frază, mijloace de topică etc.) fiind subordonat trăsăturilor sintactice ale limbii; sunt diferiţi şi după cum tematizarea este forte sau slabă (vezi TEMATIZARE). Astfel, dacă tematizarea forte din română se realizează TEMĂ 531 f'printr-un inventar de prepoziţii pentru care există corespondente şi în alte limbi (vezi: în materie :de, în privinţa, cât despre, în ce priveşte), în schimb tiparul de tematizare cu supinul şi tema-tizatorul de (De plecat, a plecat; De frumoasă, e frumoasă; De bine, e bine, dar,,.) este caracteristic, în context romanic, limbii române, mai precis, dialectului dacoromân. Un tipar similar a fost semnalat şi în albaneză (Gr. Brâncuş); tiparului dâcordmânesc cu supinul îi corespunde în italiană şi în dialectul aromân o turnură de frază cu infinitivul, un infinitiv dislocat, prepoziţional sau neprepoziţional, aşezat parantetic la i început de frază (vezi arom. Ti-agiundeari nu-agiumsirâ tu oară „de ajuns, n-au ajuns la timp apud DIARO; it. Mangiare, mangio poco; Dispiacere, non mi dispiacete; Potere, potrâ certamente, apud L. Renzi (1988-1995). G.P.D. TEMĂ 1. în limbile cu structură internă bogată a cuvintelor, denumeşte secvenţa alcătuită din rădăcină- şi un sufix* numit „tematic*4, secvenţă care stă la baza creării unui număr de forme din paradigmă, în timp ce pentru alte forme este selectată altă temă; la temă se ataşează direct desinenţele cazuale pentru substantiv şi adjectiv, desinenţele de persoană şi număr pentru verb, mai rar sufixe derivative. în limbile modeme, Majoritatea formelor flexionare şi derivative au : o structură simplă, desinenţa sau afixul derivativ • ataşându-se direct la rădăcină. Numai în mică măsură acestea se adaugă prin intermediul vocalei tematice (vezi, de ex., pentru română formele de perfect- simplu, în structura cărora desinenţele de persoană şi număr se ataşează la tema de perfect, incluzând o vocală tematică diferită după clasa de flexiune: cânta-i, cit\-if hotârâ-i, sau sufixul derivativ -tor adăugat rădăcinii prin intermediul unei vocale tematice: lupta-for, cin-tor, hotără-tor). în limbile clasice (latină, greacă), tema apare mult mai frecvent. în flexiunea verbului latinesc, de ex., se disting trei teme, a prezentului, a perfectului şi a supinului: laudare, laudav/, laudatz/m; scribere, scrips/, scriptz/m, fiecare servind ca bază de obţinere a altor forme din flexiune. în flexiunea verbală românească, se face distincţia între două teme: a prezentului şi a perfectului, a căror formă este diferită numai la conj. a Il-a şi a IlI-a; tema perfectului serveşte la obţinerea perfectului simplu, a mai mult ca perfectului şi a participiului (vezi: văzu-/, vxm-sem, văzu-f)* 2. în terminologia GB\ în teoria rolurilor* tematice, denumeşte unul dintre rolurile atribuite de capul* verbal argumentelor sale. Corespunde, în alte terminologii (Ch. J. Fillmore, D.T. Langendoen), pacientului*, obiectului-, rezultat(iv)ului*. Reprezintă rolul cel mai intim legat de verb, exprimând entitatea implicată sau rezultată din acţiune (citeşte o carte, scrie o scrisoare) sau conţinutul unei stări fizice şi psihice (îmiplace cartea, Mi-e frig). Se actualizează prin obiect direct (X dă o carte lui T) sau prin subiect (Mingea se rostogoleşte, îmi place cartea) (vezi şi CAZn; ROL). 3. în teoria funcţiilor pragmatice* (vezi FUNCŢIEy), denumeşte una dintre cele două funcţii pragmatice ale unui enunţ*, corespunzând părţii din enunţ care, în raport cu fragmentul anterior de text, cu replica anterioară sau cu informaţia reieşind din situaţia de comunicare*, este purtătoarea informaţiei cunoscute, ştiute în comun de locutori şi actualizate în enunţul considerat; este punctul de plecare al comunicării, fiind entitatea despre care, în limitele enunţului dat, urmează a se comunica ceva nou. Sinonim cu topic*. Se opune comentariului* (numit şi remă; fr. propos), al cărui rol este de a comunica o informaţie nouă referitoare la temă. Din asocierea temă + remă rezultă enunţul, care are o informaţie cumulativă, adăugând la o informaţie cunoscută (temă) o cantitate nouă de informaţie (remă). Tema poate fi definită şi descrisă sub trei aspecte: pragmatic, semantic, sintactic, a) Natura pragmatică a temei derivă din dependenţa ei totală de discurs* şi de situaţia de comunicare, numai în cadrul discursului şi într-o situaţie de comunicare dată fiind posibilă distingerea a ceea ce este vechi, cunoscut de locutori de ceea ce este informaţie nouă. Acelaşi enunţ în situaţii diferite de discurs permite decupări distincte ale temei. Numai în anumite ipostaze ale conversaţiei / discursului segmentarea pragmatică Tema - Remă coincide cu cea sintactică Subiect - Grup al predicatului, b) La nivel semantic, tema reprezintă elementul de continuitate şi de recurenţă referenţială de la un enunţ la altul în cadrul unui discurs. Accesul la referinţa temei impune, în egală măsură, raportarea la situaţia de comunicare, asigurându-se astfel interpretarea deicti-celor\ raportarea la contextul sociocultural ai 532 TEM POR ALITATE participanţilor la comunicare, asigurându-se accesul la sensurile conotative ale temei, şi raportarea la contextul lingvistic; care asigura decodarea pro-formelor?; c) Din punct de vedere s i n t a c ti c , tema interesează sub aspectul mijloacelor de care dispune o limbă pentru codarea* ei gramaticală şi al mecanismelor sintactice care asigură deplasarea componentelor nominale şi aşezarea lor în poziţie tematică (vezi TEMATIZARE), Ga trăsătură pragmatică universală, se recunoaşte (vezi T. Givon, 1984,1990) calitatea tematică/topică numai pentru nominale şi echivalentele lor funcţionale, nu şi pentru predicate*, care au, de preferinţă, caracter rematic (vezi şi REMĂ), fiind purtătoarele noii informaţii. Dintre nominale, cele din poziţia argumentului extern (a subiectului) sunt mai tematice / mai topice decât cele din poziţia argumentelor interne (a complementelor). în limbile cu structura S-V-0 (vezi TOPICĂ), secvenţa cea mai tematică/mai topică, adică secvenţa purtătoare în cel mai înalt grad a informaţiei cunoscute, este cea frontală, pre-verbală, conţinând termenii care precedă apariţia primului verb din enunţ^(vezi şi FUNCŢIEV; TEMATIZARE; TOPIC). 4. în teoria textului, tema poate fi definită din perspective diverse: în termeni de structură lingvistică, se defineşte ca subiect al frazei (Şcoala de la Praga), ca unitate lingvistică neaccentuată în frază (N. Chomsky) sau ca element care coincide cu primele fragmente de enunţ incluse în frază (M.A.K. Halliday); în termeni de interes al Iocutorului, tema reprezintă centrul / focus*-ui atenţiei acestuia; în termeni de statut al informaţiei, tema se defineşte ca „informaţia veche*, în opoziţie cu rema* (comentariul), care reprezintă „informaţia nouă“; în lingvistica de expresie anglo-saxonă, opoziţia temă / remă se suprapune peste perechea topic! comment (T, Reinhart, T. A. Van Dijk). De ex., tema „dublului41 (tema lui Amphitrion în Antichitate şi în prelucrările modeme: Virginia Woolf, Orlando; F.M. Dostoievski, Dublul; R.L. Stevenson, Dr. Jekyll şi Mr. Hyde; O. Wilde, Portretul lui Dorian Gray etc.), tema „morţii44, tema „lui Faust44 ş.a. ® în studii recente de teorie (literară) a textului, se face distincţia dintre temă şi motiv: tema este considerată un semnificat* global al textului, o unitate cu un grad de generalitate mai ridicat, spre deosebire de motiv, unitate mai restrânsă de semnificaţie, termen împrumutat din studiile Şcolii formaliste ruse asupra naraţiei populare, dar utilizat cu sens diferit faţă de sursă. Tema desemnează o categorie semantică prezentă uneori de-a lungul întregului text sau chiar în ansamblul unui curent literar (O. Ducrot-Tz. Todorov); vezi, de ex., cunoscutele teme frecvente în romantism: tema „ruinelor4*,, jocul cu timpul44, tema;,naturii autonome44 eXc: Motivul nu este confundabil cu tema; ci doar un membm al ansamblului de obiecte pe care-f poate; desemna o temă (Gl. Bremond)i Tema, Ia rândul său, se compune din entităţi generale şi abstracte (idei, gânduri; noţiuni etc.): tema „purificării44, â „mântuirii44. Temă este o categorie macrostructurală, globalizantă, cadru general care permite unificarea unor elemente textuale diferenţiate între ele (G. Prince). © O distincţie trebuie menţinută între noţiunile de motiv şi subiect (intrigă), aplicate în studiul naraţiei populare: în concepţia Şcolii formaliste ruse (V.L Propp, V. Şklovski), motivul este cea mai simplă unitate narativă* care, în formă de imagine, răspunde diferitelor exigenţe ale spiritului primitiv; de ex. reprezentarea soarelui şi a lunii ca frate şi soră, ospăţul de despărţire în basmele fantastice etc. Motivul este ultima parte nede-compozabilă a operei. Subiectul constituie o tramă în care se amestecă mai multe motive, de ex. basmele despre soare în diverse literaturi populare, basmele despre răpiri etc. • Termenii temă şi motiv au, de asemenea, circulaţie în studiul altor discipline: muzica şi artele plastice. Când un motiv apare de mai multe ori în corpul unei opere sau în ansamblul unui domeniu artistic, se vorbeşte de leitmotiv, prin analogie cu structurile muzicale. G.P.D. (1-3); MM. (4), TEMPORALITATE Termen utilizat în lingvistica românească (C. Săteanu) pentru a denumi capacitatea limbii de a exprima în planul conţinutului „timpul44 lingvistic. Termenul a fost necesar pentru a rezolva ambiguităţile create de polisemia cuvântului timp* cu repercusiuni importante în separarea elementelor de conţinut şi de formă ale acestei categorii gramaticale; demersul reprezintă şi o sincronizare cu preocupările lingviştilor referitoare la alte limbi (franceză, engleză, germană). 533 TENDINŢĂ în sens largT tendinţă înseamnă o direcţie generală în care evoluează o anumită limbă, o familie de limbi sau chiar limbile în totalitatea lor, direcţie care explică nu un fapt lingvistic izolat, ci un ansamblu de fenomene (Al. Graur, 1968), direcţie semnificativă pentru o schimbare profundă, vizând schimbarea tipului structural sau a structurii lingvistice în general. în această accepţie, se vorbeşte despre tendinţa panroma-nică de extindere a formelor analiticer în dauna celor sintetice* (vezi ANALITISM), tendinţă capabilă să explice multe şi semnificative fapte din evoluţia limbilor romanice (apariţia perfectului compus; trecerea de ia viitorul* sintetic din latină la formaţii perifrastice în latina populară şi în limbile romanice; trecerea de la formele de diateză predominant sintetice din latină la cele analitice din limbile romanice; înlocuirea formelor cazuale flexionare din latină cu forme prepoziţionale în limbile romanice, exclusiv prepoziţionale, predominant prepoziţionale sau utilizate paralel cu cele flexionare; vezi şi CAZj). Se vorbeşte, de asemenea, despre o tendinţă general lingvistică de simplificare şi de sistematizare a structurii gramaticale, limbile modeme având, în general, o gramatică mai simplă şi mai sistematică decât cele vechi. ® în sens restrâns, tendinţa se referă la un anumit fenomen lingvistic, la o anumită limbă şi o anumită perioadă de evoluţie, indicând, pentru limba considerată, pentru etapa şi fenomenul avute în vedere, o direcţie de evoluţie. Tendinţa se surprinde în sincronie*, dar efectele ei nu apar decât în diacronie* (vezi şi DINAMICĂ). Ea se manifestă printr-un fenomen de variaţie* liberă, uzul lingvistic înregistrând la un moment dat utilizarea paralelă a formei vechi, pe cale de a ieşi din limbă, şi a celei noi, pe cale de a fi adoptată. Variaţia liberă apare ca manifestare a diacroniei în sincronie, reprezentând o etapă necesară a oricărei schimbări* lingvistice. Condiţia absolut necesară pentru ca un fenomen de variaţie liberă, surprins Ia un moment dat, să reflecte o tendinţă de evoluţie a sistemului*, deci să depăşească semnificaţia unui fapt individual, accidental, este ca fenomenul observat să se manifeste cu o mare frecvenţă şi o mare regularitate, adică să cuprindă un număr mare de vorbitori dintr-o arie geografică întinsă şi să afecteze întreaga clasă de forme interesând zona în discuţie. O tendinţă se TENDINŢĂ i consideră realizată şi mişcarea lingvistică, încheiată atunci când, în locul unei zone fluctuante, uzul consfinţeşte una stabilă, prin utilizarea generală a unei forme unice. Astfel, fenomenul deiotacizării* verbului, aflat în stadiul de tendinţă în cursul secolului trecut (vezi PanăDindelegan, 1987), este, din punctul de vedere al limbii actuale, un fenomen generalizat, încheiat. Oricare tendinţă, fie una extrem de generală, fie una restrânsă Ia o singură limbă şi la un singur fenomen lingvistic, poate fi contracarată, într-un anumit moment din evoluţia lingvistică, de o tendinţă opusă. Acţiunea noii tendinţe poate perturba mişcarea lingvistică, impunând un nou sens de evoluţie, imprevizibil pentru cercetător până la apariţia acesteia. Astfel, tendinţa generală spre analitism, caracteristică limbilor romanice, este contracarată, în aspectul cult al limbilor, de alta spre sintetism, capabilă să explice multe fenomene lingvistice actuale. în română, de ex., poate explica înlocuirea construcţiilor normai prepoziţionale cu unele cazuale (■ D monoreferenţialitate Termenul este o denumire (eticheta) la care se ajunge printr-o procedură de lexicalizare* naturală: sau artificială, mai mult ori mai puţin specifică. Majoritatea termenilor are un caracter convenţional, pentru că termenul este un simbol, un stimul fizic reprezentând convenţional, prin cuvânt/litere/cifre/pictograme*, o noţiune sau un obiect individual. Rezultă o puternică fundamentare extralingvistică a autorităţii denumirii în ceea ce priveşte un termen. • S-au propus mai multe caracteristici ale termenului: a) este o unitate lingvistică integrabilă în enunţuri; b) este o unitate a cunoaşterii cu caracter stabil; c) spre deosebire de alte semne lingvitice, extensiunea* semantică a termenului se defineşte mai curând în raport cu semnificatul, pentru că, în terminologie, se pleacă de la concept pentru a se întreba cum se numeşte sau cum s-ar putea numi acesta; d) semnificatul unui termen se defineşte în raport cu un ansamblu de semnificaţii aparţinând aceluiaşi domeniu (ansamblu semantic care poate fi o disciplină, o ştiinţă, o tehnică, adică întotdeauna un domeniu specializat); e) pentru o noţiune dată există, teoretic, o singură denumire, ceea ce duce la postulatul univocităţii raportului dintre denumire (semnificant) şi noţiune (semnificat), raport reflexiv; acest postulat nu se respectă însă întotdeauna, pentru că există termeni sinonimi (semantică = semasiologie) sau termeni polisemantici (acţiune, de ex., înseamnă în gramatică* „ceea ce exprimă verbul", în teoria şi critica literară „desfăşurarea întâmplărilor într-o operă literară", iar juridic „proces, act prin care se cere deschiderea unui proces"); 0 modurile de formare a termenilor pot fi speciale, atât în ce priveşte bazele*, cât şi elementele formative (sufixe*, prefixe* prefixoide* sau compuse*), iar în terminologie pot exista construcţii perifrastice şi contexte specializate; g) în cazul termenului, omonimia* nu constituie un risc de ambiguitate, dată fiind apartenenţa la o clasă semantică dată; termenul este, în planul discursului*, un cuplu 535 denumire-noţiune, clar identificat de context*, iar în plan logic, el îşi găseşte locul într-o structură ierarhică noţională în interiorul unui domeniu. Vezi TERMINOLOGIE. A,B.V. TERMINAŢIE vin gramatica românească tradiţională (de ex., la A* Phiiippide, H. Tiktin), prin terminaţie se denumea partea finală a cuvântului, purtătoare de semnificaţii gramaticale. în lingvistica saussu-riană şi post-saussuriană aceste semnificaţii au fost disociate îri cel jpuţiri două componente: sufixe (gramaticale) şi desinenţe. Vezi DESINENŢĂ; SUFIX. C.C. TERMINOGRAFIE Lexicografie* terminologică, preocupată de noţiuni şi termeni*. Dicţionarul* de limbă reprezintă gradul zero al terminologiei, iar dicţionarul specializat unilingv, cuprinzând termenii unui domeniu, constituie primul nivel. Terminografia se ocupă cu precădere de toate problemele scrisului (variaţie grafică, pertinenţa mărcilor non-grafematice, norma uzajului, reprezentarea informatică a enunţurilor şi chiar problemele tipăririi). Vezi LEXICOGRAFIE; TERMEN; TERMINOLOGIE. A.B.V. TERMINOLOGIE Concept utilizat cu mai multe sensuri interdependente, nu întotdeauna delimitate clar: 1) Limbă* (limbaj*) specializat(ă) sau un subsistem lingvistic care utilizează o terminologie (în sensul 2) şi alte mijloace lingvistice sau nelingvistice, pentru a realiza o comunicare de specialitate non-ambi-guă, cu funcţia majoră de a transmite cunoştinţe într-un domeniu particular de activitate profesională. 2) Ansamblu de termeni* sau cuvinte specializate aparţinând unui sociolect*, care se caracterizează prin univocitate şi non-ambiguitate. 3) terminologia mai este utilizată cu sensul unei ştiinţe interdisciplinare preocupată de problemele generale ale terminologiilor (în sensurile I şi 2), care analizează logica cunoştinţelor, ierarhia conceptelor, codajul lingvistic şi non-lingvistic, precum şi problemele creaţiei de cuvinte necesare ştiinţelor / tehnicii. Terminologia interesează lingvistica sub aspectul studiului lexical al termenilor, TERMINAŢIE i chiar dacă există diferenţe faţă de lexicologie*, cum ar fi: a) lexicologia cercetează cuvântul, iar terminologia studiază termenii; b) lexicologia este în mod esenţial descriptivă, în timp ce terminologia este normativă. în terminologie, sinonimia* ar trebui eliminată, omonimia* nu pune probleme datorită apartenenţei fiecărui element la o reţea noţională, iar neologia* (sau crearea de cuvinte noi) răspunde unor mecanisme controlate, normalizate); c) demersul terminologic şi cel lexicologie se opun, primul fiind onomasiologic (vezi ONOMASIOLOGIE), al doilea semasiologic (vezi SEMASIOLOGIE); d) tratamentul lexicografic este diferit în cazul terminologiilor, lexicografia* terminologică fiind dominată de tendinţa de normalizare (supunere faţă de norme). După unii lingvişti (E. Coşeriu), terminologia nu ţine de limbi, ci de fiecare ştiinţă în parte, dată fiind profunda sa determinare extralingvistică. întrucât o descriere a opoziţiilor* lingvistice care constituie structurarea unei terminologii ar trebui să reflecte, după Coşeriu, numai ceea ce e relevant pentru ştiinţa dată, structurile obţinute astfel nu interesează lingvistica, $ Primele lucrări de terminologie au apărut în 1906, o dată cu constituirea Comisiei Electrotehnice Internaţionale (CEI). începând din 1930, desfăşoară o activitate remarcabilă în acest domeniu. E. Wuster, inginer şi industriaş austriac, care a pus bazele terminologiei în Europa de Vest şi a plasat-o interdisciplinar, legând comunicarea ştiinţifică şi tehnică de logică, informatică şi lingvistică. Apar şi se dezvoltă organisme internaţionale în acest domeniu; ISA (International federation of National Standardizing Associa-tions), ISO (International Organization for Standardization), Afterm (Association Fran$aise de Terminologie), Term Net (Reţeaua Internaţională de Terminologie creată de Infoterm). • în terminologia lingvistică, un termen poate avea valori diferite după „şcoli44 şi autori. A.B.V. TERŢET Grupare de 3 versuri*, de obicei pe două rime*; intră în structura fixă a sonetului*, grupând în două unităţi ultimele 6 versuri ale acestuia. Se stabileşte, în general, o diferenţă între terţină* (strofa independentă de 3 versuri) şi terţet - cele două strofe de câte 3 versuri din componenţa sonetului. MM, 536 TERTINĂ i TERTINĂ Strofa* independentă alcătuită din 3 versuri* pe două rime** primul rimează cu al treilea, iar al doilea - cu primul vers al terţinei următoare, dupăv schema aba; bcb. Secvenţa celor două terţine legate prin rimă formează o sextină*. De obicei, versurile din terţină sunt iambice; ca şi în sonete Exemplul cel mai cunoscut de operă scrisă în terţine esteDivina Comedie de Dante: Pe când e omu-n miezul vieţii lui, I m-aflam intr-o padwre-ntunecată / căci dreapta mea cărare mi-o pierdui; II Amar mi-e să vorbesc cât înfundată / pădure-a fost, încât de-a ei cum-plire, / gândind la ea mi-e m/ntea-ncrâncenată (trad. Coşbuc). MM. TETRASILAB Vers de 4 silabe, specific folclorului: Nani, nani / Puiu mamii, / Vino, curcă, / Dă mi-l culcă! / Vino peşte, / Dă mi-l creşte! / Vino, Doamne, i Mi-l adoarme (pop.). Extrem de rar în poezia cultă românească, apare la începuturile literaturii, de obicei sub influenţa directă a modelului străin sau în tarduceri: Hai Ia treabă / Si degrabă / Să-mi înşele calul mieu! / Pre-a me lege / S-a alege / Ce pot face eu când vreu! (Negruzzi). Tetrăsilabul este utilizat în special în combinaţii heterometrice: Sub luna plină, / Cu farmecul ce-n jos se lasă; I Oricare coperiş de casă / E baltă de lumină (Macedonski). MM. TEXT Configuraţie lingvistică alcătuită dintr-o secvenţă de unităţi (cel mai adesea propoziţii*) coerente din punct de vedere sintactico-semantic şi actualizată prin uz în procesul comunicării* scrise sau orale. Intuitiv, textul este perceput şi delimitat cu relativă uşurinţă, în raport cu domeniul în care se utilizează conceptul; pentru istoric ori magistrat, sensul primordial este acela de „înregistrare, document" şi are în vedere în special textele scrise; pentru literat, textul este produsul unui autor şi obiect de cercetare al istoriei literare / stilisticii / poeticii; un al treilea sens dat intuitiv conceptului e mai larg şi mai puţin specific, textul Fiind considerat - începând din retoricile antice - o compoziţie alcătuită conform anumitor reguli bine determinate. • Din definiţie, rezultă că textul poate fi conceput din variate perspective: sintactică, semantică şi pragmatică. A. Din punct de vedere sintactic, textul este o secvenţă de unităţi lingvistice a căror legătură se manifestă prin anumite particularităţi gramaticale, apărute cu precădere ca rezultat al relaţiilor transfrastice. Legătura care asigură caracterul de tot unitar al unei asemenea secvenţe se numeşte coeziune* şi s este considerată de majoritatea autorilor drept element definitoriu al conceptului de text GrL teriile coeziunii, formulate de numeroşi cercetători şi fixate cu o relativă consecvenţă şi rigurozitate, sunt următoarele (să se observe că toate reprezintă factori de continuitate în spaţiul extrafrastic, în parte extensii ale elementelor de continuitate din cadrul propoziţiei; vezi lucrările lui J. PetO fi, Th. A, Van Dijk, H. Schmidt, R. de Beaugrande şi W. Dressler, E. Vasiliu etc.): 1. Recurenţa - repetarea integrală sau parţială a elementelor lexicale ori a modelului sintactic; uneori se asociază cu schimbarea clasei gramaticale, verbul putând fi reluat, de ex., printr-un substantiv: L-am revăzut după cinci ani. Revederea a fost plăcută; 2. Paralelismul* - înţeles în sens pur gramatical, ca repetare a unor structuri sintactice, dar completate cu elemente lexicale concrete noi; 3, Parafiaza - repetarea conţinutului, exprimat însă într-o formă diferită; de parafrază ţine şi o altă caracteristică a textului, posibilitatea acestuia de a fi rezumat; 4. Pro formele - în secvenţa de propoziţii, substituirea unor elemente lexicale prin „înlocuitori", forme scurte fără sens propriu, cel mai adesea pronume: există însă şi pro-forme din alte clase, de ex. proverbe: Ei învaţă la anatomie. Ea lucrează în laborator. Amândoi se pregătesc pentru examene. II Elevii şi-au scris compoziţiile. Acestea au fost bine notate. // Ion învăţă; Nu o face cu plăcere. 5. Elipsa - repetarea unei structuri şi a conţinutului ei, omiţându-se însă unele elemente din structura* de suprafaţă: Maria mergea pe stradă. [Maria] Se plimba gânditoare: 6. Timpul, aspectul, joncţiunea - inserarea în structura de suprafaţă a unor semnale destinate să marcheze o relaţie între evenimente sau situaţii din lumea textuală: unitatea temporal-aspectuală, consecu-ţia timpurilor etc.; 7. Perspectiva funcţională a propoziţiei — ordonarea enunţului astfel încât secvenţa să arate importanţa sau noutatea ariilor de conţinut; 8. Intonaţia - în textele orale, este un semnal al noutăţii / importanţei conţinutului; de ex.: Vine azi- enunţ neutru, faţă de Vine!!!? - TEXT (continuare) 537 enunţ care marchează o atitudine afectivă, o stare emoţională. ® Textul are, din punct de vedere sintactic (dar şi semantic), autonomie şi caracter închis; delimitarea şi posibilităţile de segmentare a textului în micro- sau macro-structuri constituie probleme esenţiale ale graniticii textuale (vezi GRAMATICĂ14). Delimitarea este determinată, ;în principiu, de spaţiile albe (blancurile) iniţiale şi finale ale textului; punctul* constituie şi el o astfel de limită, dar nu e specific textului, în măsura în care tot prin punct se marchează şi sfârşitul propoziţiei. în delimitare, pot fi luate în considerare eventuale elemente de reluare / paralelism, cu implicaţii de conţinut: formulele iniţiale şi finale ale textului (pentru povestirea populară, de ex. -A fost odată ca niciodată —> Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţe; pentru un text ştiinţific - expunerea obiectului demonstraţiei matematice —> formula finală clasică, quod erat demonstrandum etc.). Segmentarea cunoaşte şi ea variaţii în text, care poate fi divizat în fi'aze, dar şi în unităţi superioare ca întindere -grupuri de fraze ordonate în paragrafe, secţiuni sau capitole. Există însă şi texte alcătuite dintr-o singură propoziţie: haiku-ul japonez, uneori epigramele / ghicitorile / proverbele, poemele într-un vers de Ion Pillat etc. Pe de altă parte, chiar tipologia textelor presupune prin definiţie o delimitare/segmentare intuitivă, căci, în unitatea textuală, fragmentele descriptive se izolează automat de cele narative. Conform anumitor critici şi restricţii formulate privitor la criteriul coeziunii (E. Vasiliu), aceasta se dovedeşte adesea a avea o natură semantică, şi nu pur sintactică, întrucât nu se situează aproape niciodată în afara referirii ia sensul unităţilor componente ale şirului textual, care nu poate fi definit, astfel, exclusiv din perspectivă sintactică. B. Din punct de vedere semantic, unitatea textului este asigurată de coerenţa* sa, condiţie care rezumă relaţiile semantice dintre componentele unui text. Deşi aspectele semantice ale teoriei textului au fost mai puţin clar rezolvate decât cele sintactice, se conturează două condiţii fundamentale pentru ca o secvenţă să fie considerată text: 1. propoziţiile care o formează trebuie să fie co-refe-renţiale, adică să desemneze aceeaşi realitate referenţi ală; 2. sensul global al textului să nu fie înţeles ca o sumă a semnificaţiilor unităţilor constituente, întrucât acesta aduce întotdeauna un supliment de semnificaţie; natura acestui plus semantic nu poate fi satisfăcător formalizată, o Combinând criteriile sintactic şi semantic, se consideră că în interiorul textului există: a) o ordine logică (ce priveşte sensul secvenţei, raporturile cauzale, conclusive etc.); b) o ordine temporală (care priveşte succesiunea morfologică a timpurilor verbale, după o logică inductiv-de-ductivă determinată de sensurile gramaticale ale timpurilor verbale, de ex.); c) o ordine spaţială (ordinea lineară a propoziţiilor, considerată definitorie; aranjarea spaţială este mai puţin evidentă în limbajul standard, dar e specifică în schimb poeziei şi se află în legătură cu codul prozodic care determină gruparea propoziţiilor în versuri* / strofe* sau în figuri sintactice; vezi FIGURĂ). C. A treia abordare a textului, cea mai recentă, este realizată din perspectivă pragmatică. Are în vedere funcţiile textulurmtr-o situaţie specifică (procesul de comunicare) şi consideră textul ca pe un sens fn acţiune. în această viziune, textul a fost definit ca o unitate de limbaj în uz, accentuându-se astfel funcţia sa de actualizare a enunţului: textul este deci privit ca un enunţ în interiorul unui conţ^xţ^comunicaţiy^ realizat ca formă orala sau scrîsă'şi constituit dintl^tnrcuvânt (Stai!) sau dintr-o secvenţă mult mai amplă de unităţi. Punctul de plecare pentru această teorie îl constituie situaţia pragmatică în care se utilizează textele; acestea sunt construcţii lingvistice destinate să acopere / să suplinească natura tranzitorie a comunicării directe (engl. face-to-face, „faţă-n faţă“). Trăsătura lor cea mai caracteristică - din acest punct de vedere -o reprezintă posibilitatea de a fi transmise prin timp şi spaţiu: textul poate fi desprins din situaţia de comunicare originală şi utilizat din nou într-o situaţie diferită şi / sau ulterioară, distantă în timp faţă de momentul producerii sale; este modalitatea principală prin care informaţia se transmite nu numai de la un individ la altul, ci şi de la o generaţie la alta. ® Lingvistica textului se află într-un moment de început al dezvoltării sale. De aceea, termenul text trebuie folosit restrictiv, adică relativ la o clasă particulară de structuri lingvistice (secvenţe coerente şi coezive, orale şi scrise etc.), dar excluzând altele (de ex., conversaţia*); trebuie rezervat pentru enunţurile monologice orale, în care nu se schimbă vorbitorul (de ex., discursul sau povestirea) şi pentru enunţurile scrise / tipărite în totalitate; este recomandabil ca uzul termenului 538 TEXTUAUTfiTE !rh^fsăifieTestrâri^ la construcţii lingvistice, excluzâridu-se referirea 1 a producţii audio-vizu-ale (ca filmele şi benzile desenate) sau produse ale altor arte (muzica, artele plastice). Vezi GRAMATICĂi4; TEXTUALITATE, MM. TEXTUALITATE Proprietate definitorie a textului*; ansamblu de caracteristici formale (sintactice), semantice şi pragmatice care fac ca o configuraţie de unităţi lingvistice (de cele mai multe ori propoziţii) să constituie un text. • Studiile de teorie / gramatică a textului (vezi GRAMATICĂ^) au formulat câteva standarde ale textualităţii, pe care le situează la baza actualizării şi funcţionării textelor (R. de Beaugrande): 1. Coeziunea* subsumează procedurile pe baza cărora elementele din structura sintactică de suprafaţă apar progresiv şi asigură între ele o conectivitate secvenţială; sensul coeziunii include formarea gramaticală a frazelor / propoziţiilor şi caracteristici precum: recurenţa şi paralelismul, pro-formele, articolul, co-referinţa, elipsa şi joncţiunea (vezi TEXT); 2. Coerenţa*subsumează procedurile prin care este menţinută conectivitatea conceptuală, realizând unitatea textului la nivel semantic; sensul coerenţei include relaţile logice dintre unităţile textului (cauzalitatea, gruparea termenilor în clase); relaţiile spaţio-temporale etc.; 3. Intenţionalitatea are în vedere atitudinea emiţătorului, a celui ce produce textul; în funcţie de care o configuraţie dată a limbajului e realizată ca text coeziv şi coerent; conform acestui principiu, textul este un instrument, în urmărirea unui plan, utilizat pentru atingerea unui scop; 4.Accepta-biliiateaare în vedere atitudinea receptorului textului, care confirmă faptul că o anumită configuraţie lingvistică este acceptată ca text dotat cu coeziune şi coerenţă; ca şi intenţionalitatea, acceptibilitatea are grade diferite de toleranţă în admiterea/identificarea unui text, în cazul în care contextul* produce tulburări ale înţelegerii sau în care receptorul nu identifică scopurile emiţă-torului-producător de text; 5. Situaţionalitatea subsumează factorii care fac un text relevant pentru o anumită situaţie, atât în comunicare directă (engl. face-to-face „faţă-n faţă“) despre evenimentele observabile, cât şi ca mediator în citirea unor texte literare vechi, despre evenimente care au loc într-o lume alternativă (de ex., receptarea evenimentelor/situaţiilor din epopeile Iliada şi Odiseea de Homer, lumi ficţionale şi înţelese ca atare de cititorul modem); 6. Inter-textualitatea* subsumează relaţiile existente între un text şi alte texte relevante, dintr-o experienţă anterioară; 7.: Informativitatea:: standardul care determinăi faptul că textul trebuie- să transmită o anumită cantitate de informaţie, variabilă în funcţie de numărul alternativelor posibile între ocurenţele textuale; • Standardele textualităţii rezumă aspecte şi / sau condiţii esenţiale în definirea şi- fiincţionarea textului. Caracterul lor eclectic a fost remarcat chiar de autorul sintezei (R. de Beaugrande): două criterii sunt orientate spre text {coeziunea şi coerenţa), două sunt predominant psihologice (intenţionalitatea şi acceptabilitatea), două în special sociale şi pragmatice {situaţionalitatea şi inter textualitatea), iar ultimul ţine de lingvistica computaţională 0informativitatea). Nici unul dintre standarde nu poate fi apreciat izolat, fără a fi luate în considerare si celelalte. Măsura în care o unitate i de limbaj este considerată text depinde de gradul în care aceste criterii sunt satisfăcute, MM. THETA-ROL / ROL TEMATIC Abreviat ca Q-rol, este numele cu care apare în GB* rolul* / cazul* din modelele anterioare (D.T. Langendoen, Ch. J. Fillmore), exprimând relaţia semantică în care se angajează predicatul în raport cu fiecare dintre argumentele sale. De această relaţie este responsabil integral predicatul, el fiind acela care atribuie argumentelor numărul şi tipul de roluri tematice. Predicatul include în matricea lui internă (vezi şi configuraţie7 grilă / schemă de roluri) întreaga informaţie semantică asupra relaţiei pe care o angajează cu nominalele vecine. • Teorie a theta-rolurilor Parte integrantă a teoriei generale elaborate în cadrul modelului GB, constituită într-un modul* aparte, modul care cuprinde întreaga teorie asupra relaţiilor semantice dintre predicat şi argumente. Interferează cu alte principale teorii din GB: cu principiul proiecţiei*, cu teoria deplasării* componentelor, cu teoria categoriilor vide*, cu teoria atribuirii cazurilor*. Cele mai importante idei ale teoriei 0-rolurilor sunt: a) Fiecare predicat atribuie direct câte un 0-rol complementelor sale şi indirect, compoziţional, un 0-rol subiectului, făcându-se deosebirea între 0-roluri TIMBRU 539 |interne, cele atribuite de predicat complementelor, şi 0-rolul extern, atribuit de G(rupul) V(er-bal) în ansamblu subiectului; b) în vecinătatea predicatului, nominalele ocupă fie poziţii argumentate*, poziţii sintactice privilegiate în care se atribuie 0-roluri, fie poziţii neargumentale în care nominalul vecin nu primeşte 0-rol; c) Fiecare complement primeşte 0-rol, aflându-se deci în poziţii argumentale, dar nu şi fiecare subiect. '..iExistă' subiecte: ocupând poziţii neargumentale, în care nu se atribuie 0-rol; este cazul subiectelor 'din construcţiile pasive* (ex. Oraşul, este vizitat de turişti (tj) sau al subiectelor expletive* din construcţiile impersonale franţuzeşti şi englezeşti (ex. II semble que>..; II est arrive que...); d) Conform principiului proiecţiei, structura tematică (sau de 0-roluri) a fiecărui predicat este reprezentată sintactic şi proiectată integral din lexicon* în sintaxă, la toate nivelurile de reprezentare (D-Structură, S-Structură, FL = formă ■ logică); e) Potrivit criteriului tematic, fiecărui argument i se atribuie un rol şi numai unul singur şi fiecare rol este atribuit unui singur argument; f) Pentru a nu se viola criteriul tematic, deplasarea componentelor nu este admisă decât în poziţii neargumentale, singurele care, o dată ocupate de componentul deplasat, evită încărcarea poziţiei cu două 0-roluri. Vezi şi ARGUMENTAL; DEPLASARE; GRAMA-; TICĂ|0; ROLj. G.P.D. TIMBRU Calitatea fizică a sunetelor (alături de înălţime, intensitate şi durată), determinată de forma vibraţiilor. Trecând prin cavităţile supralarin-giene, anumite armonice ale undei sonore sunt amplificate în mod selectiv. Selecţia este dependentă de natura rezonatorului (cavitatea bucală sau nazală) şi, în cazul cavităţii bucale, singura ale cărei dimensiuni şi configuraţie pot fi modificate, de forma acestuia. Se distinge între sunete* cu timbru oral* şi sunete cu timbru nazal* sau între vocale cu timbru deschis* şi închis*. Mobilitatea cavităţii bucale explică varietatea timbrelor orale posibile (diferite de ia un sunet la altul), pe când imobilitatea cavităţii nazale explică existenţa unui timbru nazal unic (diferit numai de la un vorbitor la altul). • în plan acustic, timbrul este determinat de distribuţia formanţilor* în spectrul vocalelor (primii doi formanţi caracterizează vocalele posterioare, vocalele anterioare fiind identificate prin prezenţa celui de al treilea formant), respectiv, de domeniul de frecvenţă al componentelor predominante, în spectrul consoanelor (componentele cu frecvenţă superioară caracterizează consoanele acute, cele cu frecvenţă inferioară, consoanele grave). L.LR. TIMP 1. în morfologie*, termenul se utilizează în mai multe situaţii. Denumeşte acea categorie gramaticală specifică flexiunii verbale prin care, în planul conţinutului, se indică momentul în care se desfăşoară acţiunea verbului / verbelor dintr-un enunţ în raport cu momentul vorbirii. Vreme îndelungată reprezentarea „timpului41 gramatical, în secţiunile sale fundamentale - prezent, trecut, viitor - a fost tributară imaginii filozofice a timpului iniţiată de Aristotel, respectiv o linie continuă infinită, pe care, în mod convenţional, se marchează în centru printr-un punct: prezentul Prezent ------------------1------------------£»- Trecut Viitor Pe măsura dezvoltării cercetării lingvistice şi a teoriei limbii, imaginea „timpului44 lingvistic a cunoscut un proces de rafinare şi aprofundare a caracteristicilor proprii pe baza studierii diferitelor sisteme şi subsisteme (stiluri şi registre funcţionale) ale limbilor naturale. Un moment de vârf îl constituie, în acest sens, teoria psihomecanică a lui G. Guillaume, care a dezvoltat ideea „pano-rismului44 timpului verbal. Din punct de vedere cronologic, contribuţia teoriei lui G. Guillaume rezidă, în primul rând, în conceperea prezentului ca durată (1929) şi nu ca element punctual; astfel, acesta este compus din două segmente, mai mari sau mai mici, unul incluzând o secţiune de trecut (viziune retrospectivă), iar celălalt o secţiune de viitor (viziune prospectivă): a + co TRECUTa VIITOR03 PREZENT G. Guillaume (1945) a teoretizat şi a aplicat la sistemul temporal al limbii latine şi al limbii franceze reprezentarea spaţială a timpului lingvistic pe trei dimensiuni (săgeata centrală indică sensul progresiv al fenomenului). 540 TIMP (continuare) V : I I. Secţiune a cronogenezei - cronogeneza yy AMAVISSE 1 iniţială (modul infinitiv) '■ : y.: JI ^ AMEM J a Ih Secţiune a cronogenezi- cronogeneza ? „ AMAVISSEM V II medială (modul conjunctiv). ' AMAVERIM 1 * 1 Y y^-^" ; AMABAM a + (6 ■AMABO _ III. Secţiune a cronogenezi - cronogeneza AMO III finală (modul indicativ) AMAVERAM, AMAVERO^ Plan G) Plan A ' AMAVI ' Y Ideea reprezentării spaţiale a timpului a fost preluată şi coroborată cu cea a stilurilor funcţionale şi / sau registrelor stilistice şi a generat o întreagă direcţie în studiul timpului narativ (H. Weinrich, G. Genette, R Ricoeur). a în lingvistica tradiţională, continuă să se opereze cu cele trei secţiuni fundamentale (prezent, trecut, viitor), care sunt subîmpărţite în funcţie de numărul paradigmelor recunoscute pentru fiecare mod. Uneori, în zona modului indicativ se vorbeşte de un trecut recent pentru că sunt limbi care şi-au creat forme compuse speciale (fr. il vientde partir) sau au specializat, regional, anumite paradigme (în rom., dialectal, în Oltenia, perfectul simplu este utilizat pentru a indica o acţiune petrecută în ultimele 24 de ore). Prin opoziţie cu cel dintâi, se vorbeşte şi de un trecut îndepărtat, exprimat în general prin mai mult ca perfect. In motivarea formală a acestei opoziţii s-au invocat, în ultima vreme, particularităţi distribuţionale; astfel în sfera trecutului recent s-a relevat asocierea cu adverbe analiză, pentru identificarea exactă a acestora, se întrebuinţează denumirile - imperfect ~ perfect simplu, ~ perfect compus, ~ mai mult ca perfect, ~ viitor, ~ condiţional perfect etc. 3. ^ de relaţie în gramatica tradiţională, concept desprins din raporturile de concordanţă* a timpurilor aşa cum apar ele în limba latină, unde fenomenul este amplu reprezentat în limba română, unde sintaxa verbală nu cunoaşte reguli de concordanţă fixe/ s-a constatat că anumite timpuri ale indicativului mai mult ca perfectul* şi viitorul anterior* -prezintă raporturi temporale mai „complicate1*, ele fiind definite în raport cu un alt trecut sau un alt viitor existent în enunţ. Din această cauză, ele au fost numite timpuri de relaţie. 4. Concordanţa a - lor. Vezi CONCORDANŢĂ. 5. narativ Vezi NARATIV,-Ă2.6, Adverb de ^ Clasă semantică de adverbe* care, ca determinante ale verbului şi ale adjectivului, exprimă momentul de desfăşurare a acţiunii sau de manifestare a stării (ex.: lucrează astăzi / mâine / acum / zilnic; este bolnav acum / (A. Klum), ca, de ex.: acum, de curând, azi etc., în timp ce pentru trecutul îndepărtat asocierea se realizează cu adverbialele mai de mult, atunci, de multă vreme, odată etc. în limba română, pentru mai mult ca perfect, de ex., funcţionarea în zona trecutului îndepărtat poate fi probată prin imposibilitatea asocierii cu adverbele din seria trecutului recent. De asemenea, în sfera viitorului se vorbeşte de un viitor apropiat (cf. fr. il va manger) şi, prin opoziţie, de un viitor (mai) îndepărtat marcat numai prin asocierea cu adverbiali caracteristici (va citi odată), 2. Termenul timp este adesea asociat cu numele paradigmelor care funcţionează în sfera diferitelor moduri. în totdeauna). Funcţionează, alături de flectivele* temporale ale verbului, ca mărci ale deixis*-ului temporal, având rolul de raportare a predicaţiei la momentul enunţării. Au caracteristica semantică a deicticelor*, trimiţând pentru decodare la situaţia* de comunicare şi având, în raport cu aceasta, o infinitate referenţială (mâine, acum, ieri, atunci semnifică, în fiecare enunţ, alt moment temporal pe scara reală a timpului). Clasa adverbelor de timp include: temporale topologice y (astăzi, ieri, atunci, aseară, deseară, curând) şi ; temporale aspectuale (adesea, frecvent, zilnic, săptămânal, uneori). Privită din diverse alte puncte de vedere, clasa include adverbele TIP 541 relative" când, cât („cât timp”), adverbele negative* niciodată, nicicând, adverbele pronominale* acum, atunci; include locuţiuni* adverbiale cum ar fi: din când în când, zi de zi etc. în sfera adverbelor de timp sunt atrase unele substantive care, prin conversiune*, tind să devină invariabile*, exprimând momentul sau durata acţiunii ori a stării: învaţă noaptea / dimineaţa / vara / iarna**; (vezi şi ADVERB). 7. Complement circumstanţial de ^ / temporal Clasă de complemente circumstanţiale* care, determinând un verb, un adjectiv, o interjecţie predicativă, rexprimă momentul ori durata de exercitare a acţiunii sau de manifestare a stării (ex.: învaţă zilnic o oră; haide acum!; este bolnavă de o săptămână). Are o topică mobilă (liberă) în cadrul propoziţiei. Pentru majoritatea regenţilor este un determinant facultativ*, exceptând regenţii care presupun în matricea lor de roluri un temporal: durează veşnic, datează de atunci. Se exprimă prin: a) adverbe şi locuţiuni adverbiale de timp (vezi 6; ex.: învaţă astăzi / acum / zilnic / din când în când); b) substantive şi grupuri nominale precedate de prepoziţii şi de locuţiuni prepoziţionale (ex.: se mărită după Crăciun / înaintea Crăciunului / înainte de plecarea din ţară); c) infinitive precedate de prepoziţia până şi locuţiunea înainte de (ex.: ne-a vizitat înainte de a pleca); vezi şi CIRCUMSTANŢIAL. 8. Propoziţie circumstanţială de ^ / temporală Propoziţie circumstanţială* care îndeplineşte rolul unui complement de timp (vezi 7), indicând, faţă de un anumit element verbal sau adjectival al regentei, momentul sau durata de desfăşurare a acţiunii ori de manifestare a stării. După semantica raportului temporal, propoziţiile de timp se împart în: a) temporale de simultaneitate, care exprimă concomitenţa acţiunii sau a stării din regentă şi din subordonată (ex.: Am intrat în casă în timp ce suna telefonul); b) temporale de anterioritate, care arată că acţiunea sau starea din regentă este anterioară celei din subordonată (ex.: Şi-a terminat teza înainte ca timpul oficial să expire); c) temporale de posterioritate, care arată că acţiunea sau starea din regentă este posterioară celei din subordonată (ex.: Şi-a început temele după ce s-a odihnit puţin). Ca majoritatea circumstanţialelor, exprimă joncţional relaţia faţă de regentă (vezi JONCŢIUNE), utilizând: a) locuţiuni conjuncţionale specializate (în timp ce, imediat ce, (de) îndată ce, ori de câte ori, înainte ca... să); b) rar, conjuncţii (vezi conjuncţia temporală cum: Cum a intrat el, a şi sunat telefonul); c) adverbe şi adjective relative (ex.: M-a aşteptat când şi cât a trebuit; Vine în ce zi i-am cerut). Selecţia elementului joncţional variază după tipul de raport temporal exprimat (vezi, de ex.T în timp ce, pentru simultaneitate; înainte să, pentru anterioritate; după ce, pentru posterioritate); vezi şi CIRCUMSTANŢIAL. C.C. (1-5), G.P.D. (6-Sl TIP (~ STRUCTURAL DE LIMBI) Vezi TIPOLOGIE. TIPOLOGIE (~ LINGVISTICĂ) Ramură a lingvisticii* care studiază asemănările structurale semnificative dintre limbi independent de istoria şi de natura lor genealogică sau de poziţia geografică, identificând parametrii tipologici şi propunându-şi stabilirea tipurilor structurale de limbi în funcţie de aceşti parametri, precum şi încadrarea limbilor particulare într-un anumit tip. Primele studii de tipologie lingvistică, restrânse la tipologia morfologică, datează de la începutul sec. al XlX-lea (1808, 1818) şi sunt datorate fraţilor Fr. şi A.W. Schlegel. în sec. al XX-lea, disciplina s-a extins şi Ia alte domenii decât cel morfologic, în ultimele decenii luând o deosebită dezvoltare tipologia sintactică. • Tipologia, ca ştiinţă comparativă, se opune studiilor comparativMstorice, interesate numai de asemănări şi deosebiri de structură dintre limbi înrudite genealogic sau de asemănări datorate transferului* de la o limbă la alta în cadrul contactelor geografice şi culturale dintre limbi (vezi şi METODĂ COMPARAŢI V-ISTO-RICĂ; CONTACT; GRAMATICĂ ISTORICĂ). Tipurile structurale de limbi se deosebesc de clasele genealogice de limbi (familii* şi ramuri) şi de uniunile* lingvistice (constituite din grupuri de limbi aflate în contact) (vezi şi CLASIFICARE A LIMBILOR). Limbile îşi pot schimba tipul structural, dar nu şi clasa genealogică (franceza, bulgara, engleza sunt exemple cunoscute de trecere de la tipul sintetic* la cel analitic*, dar fiecare în parte aparţine familiei de limbi stabilite prin origine; armeana a trecut de la tipul flexionar* la cel aglutinant*, rămânând în cadrul aceleiaşi clase genealogice). Tipologia se deosebeşte şi de analiza contrastivă* (vezi ANALIZĂ9), deşi în ambele forme de comparaţie lingvistică pot fi 542 TIPOLOGIE (continuare) atrase limbi neînrudite genealogic şi fără nici o relaţie istorică între ele» Se deosebesc însă prin tipui de comparaţie şi prin obiectivul comparaţiei. Analiza contrastivă realizează o comparaţie la nivelul detaliului concret, iar, ca obiectiv, aparţine lingvisticii aplicate** având un scop aplicativ imediat: optimizarea procedeelor şi a materialelor de învăţare a unei limbi străine. Tipologia lingvistică realizează o comparaţie la nivelul cel mai abstract, al tipului lingvistic, conceput ca esenţă a procedeelor semnificative din organizarea structurală a unei limbi (vezi infra), iar obiectivul este în exclusivitate teoretic, tipologia aparţinând gramaticii* teoretice (vezi GRAMATICĂ7). • Tipologia este o disciplină sincronică, în sensul că tipul structural, ca şi sistemul*, nu se poate surprinde decât în sincronie*. Asta nu înseamnă că un tip structural nu poate fi urmărit şi în tendinţele lui de evoluţie şi că, pentru o limbă anumită, nu este posibilă schimbarea tipului structural (vezi supra, exemplul limbii armene). Pe de altă parte, concluziile de natură tipologică pot fi folosite şi pentru gramatica comparativ-istorică, servind la confirmarea sau infirmarea unora dintre soluţiile de reconstrucţie* sau a unora dintre previziunile evoluţiei istorice; Tipologia este, în esenţă, o disciplină de tip structuralist, deşi, istoric, precedă cu un secol apariţia structuralismului*. Comparaţia tipologică presupune analize structurale de detaliu a numeroase limbi particulare şi însuşi tipul lingvistic, într una dintre accepţiile lui fundamentale (vezi infră), se plasează la nivelul constructelor, al invariantelor* de sorginte structuralistă. Conceptul de tip lingvistic s-a schimbat în timp. a) In studiile de început ale fraţilor Schlegel, este înţeles ca o clasă de limbi constituiă pe baza prezenţei vs. absenţei unei singure trăsături tipologice (vezi, de ex., tipul limbilor cu flexiune vs. tipul fără flexiune), b) Ca urmare a principiului „implicaţiilor structurale tipologice*1, care postulează că o trăsătură tipologică se asociază obligatoriu cu un set de alte trăsături, tipul ajunge să fie conceput ca o clasă de limbi stabilită pe baza unui set de trăsături structurale semnificative (vezi, de ex., tipul limbilor pro-DROP*, condiţionat de prezenţa unei flexiuni verbale bogate şi asociindu-şi obligatoriu alte trăsături sintactice: posibilitatea inversiunii* subiectului, posibilitatea extragerii lui din subordonată etc.). c) Tipul lingvistic este conceput ca o trăsătură gradabilă, fiind cuprins între două extreme, între care se dispun limbile în funcţie de gradul de manifestare în limba analizată a trăsăturii tipologice / a setului de trăsături tipologice avut în vedere; In această accepţie, trecerea de la un tip la altul este continuă (vezi CONTINUU), fără graniţe tranşante,; iar aprecierea încadrării unei limbi particulare într-un tip sau altul este cântic tativă şi comparativă. Se vorbeşte, de ex., de limbi predominant sintetice* vs. predominantă analitice* sau de limbi mai analitice/mm sintetice : decât altele; se vorbeşte despre limbi predominant vocalice vii predominant consonantice sau despre limbi mai vocalice sau mai consonantice decât altele etc. d) Tipul lingvistic pur, ca unitate discretă*, nu există decât în planul abstracţiilor teoretice, fiind stabilit printr-un raţionament de tip deductiv. în această accepţie; tipul este un construct asemănător invariantelor* lingvistice; el se actualizează prin variante*, care nu sunt altceva decât un grup de limbi particulare, mai apropiate sau mai depărtate de caracteristicile tipului ideal. Accepţia (d) reflectă o concepţie de tip structuralist* şi este apropiată de viziunea lui E. Coşeriu. Plecând de la distincţia bipartită saussuriană limbă* (fr. langue) vs. vorbire* (fr. parole), Coşeriu propune o distincţie cvadripartită: variantă-normă*-sistem*-tip y unde v fiecare nivel corespunde unui grad diferit de abstractizare, tipul fiind nivelul de abstractizare cel mai înalt (vezi STRUCTURALISM), nivelul „principiilor semnificative" şi al „procedeelor semnificative" ale unui sistem lingvistic. Sisteme lingvistice diferite pot fi reunite la un nivel de abstractizare mai înalt, aparţinând aceluiaşi tip; • Tipurile structurale se stabilesc pe baza parametrilor tipologici, trăsături structurale semni- ; ficative care îndeplinesc două condiţii: apar, de obicei, ca trăsături variante ale categoriilor universale (vezi UNIVERSALn) şi determină un set de coocurenţe cu alte trăsături structurale în toate limbile în care sunt prezente. De ex., categoria Subiectului este aproape universală şi, ca atare, nerelevantă tipologic, ea devenind relevantă numai prin unele trăsături variante, trăsături care, la rândul lor, determină alte trăsături în sistem: parametrul „subiectului nul4* (numit şi parametrul ,,pro-DROP*“), parametrul poziţiei subiectului în raport cu alte două categorii cvasiuniversale, Y(erbul) şi O(biectul) (introdus de J. Greenberg), parametrul mărcii TMEZĂ 543 actanţiale (propus de G. Lazard). Categoriile Agent* şi Pacient* sunt, de asemenea, universale, relevant tipologic fiind numai modul lor de codare* sintactică, în funcţie de care se disting limbile acuzative* de cele ergative*. Fiecare parametru determină şi îşi asociază alte trăsături structurale (astfel, tipul acuzativ se asociază cu prezenţa pasivului, cu procedeul tematizării* etc., în timp ce tipul; ergativ se asociază cu antipa-sivul*). • Inventarul de parametri tipologici s-a modificat în timp, lărgindii-se de Ia trăsături morfologice (în studiilb tipologice ale secolului trecut) Ia trăsături fonologice, sintactice şi lexicale, a) în plan morfologic, după parametrul prezenţei vs. absenţei flexiunii (Fr. Schlegel, 1808), parametrii s-au diversificat (vezi W. von Humbold, E. Sapir), E. Sapir (1921) propune, de ex., parametrul „gradului de sinteză" al formaţiilor flexionare, în funcţie de care distinge: limbi analitice*, care folosesc de preferinţă mărci gramaticale V mobile*, auxiliare* şi prepoziţii*; limbi sintetice*, care folosesc cu prioritate mărci gramaticale de tip afixal, legate de rădăcina* cuvântului (sufixe* gramaticale şi desinenţe*); limbi polisintetice (numite şi incorporante*), caracterizate prin încorporarea în structura unei singure forme a unui număr mare de afixe gramaticale, strângând uneori informaţia unei întregi propoziţii. E. Sapir propune şi parametrul „tehnicii de sinteză", potrivit căruia distinge: limbi izolante* (numite şi monosilabice sau amorfe), lipsite de morfologie, fiecare cuvânt fiind echivalentul unui singur morfem; limbi aglutinante*, care folosesc afixe ■ gramaticale cu o individualitate foarte precisă, fiecare afix ocupând o poziţie fixă în cuvânt şi fiind purtătorul unei valori unice; limbi fuzionate*, care folosesc şi ele afixe gramaticale, dar amalgamează în acelaşi afix mai multe valori (vezi AMALGAMARE), făcând dificilă segmentarea şi stabilirea limitei dintre afixe; limbi sim-bolizante, care, pentru exprimarea relaţiilor gramaticale, apelează şi la alte mijloace decât la cele de tip afixal: alternanţe*, reduplicarea* rădăcinii, deplasarea accentului* (vezi şi CLASIFICARE A LIMBILOR), b) în plan fonologie, s-a propus parametrul ponderii fonemelor vocalice şi a celor consonantice, distingându-se limbile predominant vocalice şi cele predominant consonantice. : c) în plan sintactic, tipologia actuală, extrem de bogată, a introdus parametri ca: modul de codare* a argumentelor, poziţia componentelor S(ubiect)-V(erb)-0(biect) (vezi şi TOPICĂ), marcarea actanţei (vezi SUBIECT), parametrul „subiectului nul" (sau „pro-DROP") (vezi SUBIECT). Alte studii de tipologie (B. Comrie, de ex.), pornind de la categorii semantice universale, de tipul Animatului*, al Controlului*, al Cauza tivului*, au utilizat ca parametri modul de codare gramaticală a acestor categorii şi co-ocurenţa lor cu alte trăsături (Cauzativ-Control-Determinare; Animat-Determinare etc.), realizând partiţii tipologice extrem de interesante. Tipologia a fost încorporată în modelul sintactic GB* sub forma parametrilor abstracţi de variaţie, care, alături de setul de module* şi de principii*, aparjin gramaticii universale* (vezi GRAMATICĂ !0;ii). Ideea chomskyană a trăsăturilor universale parametrizabile a permis captarea în model şi explicarea varietăţii structurale a limbilor particulare, iar, teoretic, rezolvarea tensiunii dintre gramatica universală şi tipologia lingvistică. Vezi şi CLASIFICARE Ă LIMBILOR; UNIVERSALII. G.P.D. TMEZĂ Figură* de construcţie care constă în a separa două elemente ale unui compus / derivat, prin intercalarea altor membri ai propoziţiei / frazei, aflaţi în relaţie sintactică strânsă cu unitatea segmentală; tmeza este considerată formă de hiperbaf. • Pot fi separate: a) cuvinte compuse: Şi însuşi bine-va cuvântă (Arghezi); b) propoziţii, conjuncţii, pronume / adjective pronominale compuse: Departe sunt de tine (Eminescu); fiind însă că; de ori şi cefei: fr. Puis donc qu’on nous permet de prendre haleine - «puisqu’on nous permet donc de...» (Racine); c) cuvinte derivate cu prefix/sufix, în care sufixul se poate suprima Ia reluare; sp. clara y concisamente („claramente y concisamente"), priva y positivo („privativo y positivo"), iar prefixul poate figura singur, fără bază: poţi fi hiper- sau hipotensiv; d) unităţi frazeologice*: neică Zahario, ia să dăm mai bine cărţile pe faţă (Caragiale). ® Un caz extrem de tmeză, foarte rar întâlnit, îl constituie separarea prin ingambament* a unui cuvânt care nu poate fi descompus: Tristeţea renunţării Dum- / nezeu o încerca molatic. / Şi lumea toată o făcu, / siesi străin, c-un gest tomnatic (Blaga). Vezi HIPERBAT; INGAMBAMENT. MM. 544 TON a TON lv Caracteristică articulatoriei constând în variaţii de înălţime în rostirea silabelor dintr-un cuvânt. Aceste variaţii sunt determinate de numărul de vibraţii pe secundă şi de gradul de contracţie a coatdelor vocale. Tonul apare în limbi din Extremul Orient (chineză^ japoneză)i din Africa (hotentotă), dar şi din Europa (sârbo-croată, lituaniană; norvegiană suedeză); având funcţie distinctivă* (rol fonologie); 2, Sinonim pentru accent* muzical. Silaba accentuată este rostită pe un ton mai înalt decât celelalte. 3. în fonetica acustică*, tonul, caracterizat prin periodicitatea vibraţiilor, se opune zgomotului, care implică vibraţii neperiodice. Vocalele* sunt tonuri, pe când consoanele* sunt zgomote. LJ.R. TONIC,-Ă Sin. cu accentuatră*. Vezi şi ACCENT; TON. TOPIC Pentru majoritatea pragmaticienilor, sinonim perfect al lui temă, ambele denumind aceeaşi funcţie pragmatică* din cadrul enunţului* (vezi TEMĂ3). Pentru puţini cercetători (de ex., S. Dik, 1987), cei care fac deosebirea între funcţii pragmatice interne şi funcţii externe (vezi FUNCŢIE v), topicuL are calitatea de funcţie internă, iar lui îi corespunde tema ca funcţie externă. în această concepţie, deosebirea dintre topic şi temă nu priveşte natura informaţiei pe care o poartă, ambele exprimând informaţia veche; cunoscută de către locutori, ci natura lor sintactică şi stilistică. Topicul aparţine structurii centrale a enunţului, fiind un component integrat sintactic şi nereliefat stilistic, în timp ce tema dublează topicul, fiind aşezată într-o poziţie sintactică exterioară, parantetică, marcată emfatic. Vezi următoarea structură de funcţii pragmatice: Cât despre ideet ea aparţine familiei, tuturor din familie, unde Cât despre idee (- Temă), ea (- Topic), aparţine familiei (= Focus / Remă), tuturor din familie (= Apendice final). Vezi şi TEMA; TEMATIZARE. G.P.D. TOPICÂLIZARE Vezi TEMATIZARE. TOPICĂ Aşezare a componentelor unei propoziţii / fraze unele în raport cu altele (a subiectului în raport cu predicatul; a determinanţilor în raport cu nucleul de grup, dar şi a determinanţilor între ei), caracterizându-se prin restricţii şi libertăţi de aşezare proprii fiecărei limbi. Sin. cu ordine* (a cuvintelor). S-au distins următoarele tipuri de topică: tyfix&vs- liberă*; prima caracterizată prin aşezarea unic posibilă a componentelor, iar a doua; prin libertate de aşezare; fiind posibile; îrt raport cu termenul- luat ca reper, atât antepunerea* /. antepoziţia; cât şi postpunerea* / postpoziţia; b) topică obiectivă (sau sintactică) vs. subiectivăm (sau stilistică), prima considerată, prin frecvenţa a de apariţie, ca fiind normală, iar a doua, ca topică deviantă, determinată de cauze stilistice sau pragmatice. Cum ordinea lineară a componentelor unei propoziţii este universală, parametrii legaţi de topică au fost adesea luaţi în consideraţie în clasificările tipologice (vezi şi. TIPOLOGIE), a) Distincţia topică fixă vs. liberă a permis încadrarea limbilor într-unul dintre următoarele tipuri: cu topică fixă; cu topică liberă; ; tipul intermediar, cu topică relativ liberă. S-a constatat că există o relaţie directă între tipul de topică şi natura morfologică a limbii considerate. Cu cât limba are un caracter flexionar mai; puternic, apelând pentru specificarea relaţiilor -! sintactice la mărci flexionare, cu atât topica este mai liberă şi mai puţin relevantă sintactic; cu cât i flexiunea este mai redusă, rolul sintactic al topicii •; devine mai important şi limitările de topică mai;; numeroase. Sub aspectul parametrului (a), româna ocupă o poziţie intermediară, fiind încă-; drată îrt clasai limbilor cu topică relativ liberă, a Există o libertate de aşezare a subiectului în ra-> port cu verbul, a adjectivului în raport cu substantivul, a complementelor în raport cu verbul, fiind posibile, în fiecare caz, atât antepunerea, cât şi postpunerea, dar există în română şi limitări de topică până la cazuri de topică fixă, caracterizând, în special, construcţia criticelor* pronominale şi adverbiale în raport cu termenul suport* sau a criticelor între ele. Având o topică relativ liberă, româna utilizează în mică măsură trăsătura topicii cu funcţie sintactic distinctivă. Rolul ei sintactic se limitează la câteva construcţii: la recunoaşterea apoziţiei* şi, numai în condiţii speciale, la diferenţierea subiectului de numele predicativ, b) Parametrul poziţiei determinantului faţă de determinat a permis clasificarea limbilor în două mari tipuri: limbi „head first“, având deci capul de grup pe prima poziţie, iar determinanţii postpuşi, vs. limbi „head lastu, TOPOGRAFIE 545 cu regentul pe ultima poziţie şi determinanţii antepuşi. Româna aparţine tipului „head first", ceea ce explică mai multe fapte de sintaxă românească: poziţia normal postpusă a adjectivului calificativ* şi a celui posesiv*; poziţia enclitică* a articolului hotărât*; existenţa unei variante postpuse de adjectiv demonstrativ*; poziţia normal postpusă a complementelor necircumstanţiale faţă de verb. S-a stabilit o relaţie)între această preferinţă topică şi poziţia „centrala" a accentului în cuvintele româneşti (vezi I. Iordan, 1975); accentul necăzând nici pe prima, nici pe ultima silabă, ci pe silabe interioare (accent paroxiton* şi proparoxiton*). c) Parametrul (b) este reformulat mai specializat, dar şi lărgit în acelaşi timp, prin cuprinderea în criteriul de clasificare a aşezării obiectului în raport cu verbul, dar şi cu subiectul, variantă cunoscută sub numele de „parametrul lui Greenberg". în funcţie de acest parametru, au fost distinse următoarele tipuri structurale: S-V-O; S-O-V; V-S-O; V-O-S; O-S-V; O-V-S. încadrarea românei într-unul dintre ele este destul de dificil de făcut^ şi concluzia cercetărilor este încă ezitantă. în mod curent, se susţine că, în raport cu latina care aparţine tipului S-O-V, româna, ca şi alte limbi romanice, şi-a schimbat tipul structural, trecând în clasa: S-V-O. Analiza structurilor româneşti nu permite însă formularea unor concluzii tranşante. Construcţiile având ca centre verbe impersonale (îmi place!trebuie I ajunge o carte; mă doare / entuziasmează situaţia) trimit spre tiparul O-V-S, considerat rar în studiile tipologice. Structurile personale (El citeşte / scrie / cumpără o carte) conduc, dimpotrivă, spre alte două tipare: S-V-O şi V-S-O, preferate când unul, când celălalt, în funcţie de actualizarea lor în principală sau în subordonată, în propoziţia enunţiativă ori în interogativă, cu un verb la mod personal sau cu unul la mod nepersonal. Includerea românei în tiparul V-S-O este din ce în ce mai des susţinută de generativişti. d) Parametrul (c) apare şi în lucrările de romanistică, unde criteriul este lărgit la întreaga organizare a propoziţiei, fiind cuprinşi şi determinanţii subiectului. Romaniştii vorbesc despre trecerea de la tiparul „circular" din latină, notat ca ABBA sau ABCCBA, spre tiparul „linear" din limbile romanice, notat ca ABAB sau ABC ABC. Tiparul „circular" înseamnă includerea între „zidurile" nucleului, reprezentat prin S-V, iar simbolic prin A-A, a determinanţilor subiectului şi ai verbului, câte un determinant (ABBA) sau câte doi determinanţi (ABCCBA); tiparul „linear" semnifică, dimpotrivă, aşezarea subiectului cu determinanţii lui (AB sau ABC), urmat de verb cu determinanţii lui (AB sau ABC) (apud E. Coşeriu, 1992-1993). E. Coşeriu concepe noul tipar cu totul diferit de alţi romanişti, considerând că în interiorul nucleului sunt aşezaţi numai determinanţii care privesc fie subiectul în parte (atributele, propoziţiile atributive), fie verbul în parte (de ex.T verbele modale şi aspectuale), iar în exteriorul lui sunt aşezate complementele, a căror determinare priveşte nu verbul izolat, ci ansamblul nucleului. Potrivit concepţiei lui E. Coşeriu, tiparul romanic (exceptând limba franceză) ar trebui reprezentat ca: [(AB A)B] sau [(ABCA)BC], unde B şi BC semnifică determinările exterioare prin complemente. ® în limbile în care topica este liberă sau relativ liberă, fiind posibilă alegerea între antepoziţie şi post-poziţie, se „exploatează" această disponibilitate de construcţie, una dintre variante încărcându-se cu funcţii speciale: fie cu funcţii stilistice, de marcare a afectivităţii*, de reliefare a unuia dintre componente, de marcare a unui stil funcţional*; fie cu funcţii pragmatice, de tematizare* sau de rematizare*; fie, mai rar, cu funcţie lexicală, de distingere a două sensuri* (ex. un nou film, un film nou). Trecerea de la topica „obiectivă" la cea „subiectivă", stilistică sau pragmatică, se obţine prin procedee sintactice de tipul inversiunii*, al intercalării*, al dislocării*, al tema-tizării*. în plan stilistic, schimbarea de topică duce Ia apariţia figurilor* de construcţie bazate pe dislocare, cum sunt: inversiunea*, anastrofa*, hiperbatul*, tmeza*, dislocarea* etc. Vezi AFECTIV; DISLOCARE; EXPRESIV; FIGURĂ; HIPERBAT; FIX; INTERCALARE; INVERSIUNE; ORDINE; REMATIZARE; TEMATIZARE; TIPOLOGIE. G.RD. TOPOGRAFIE în clasificarea tematică a lui P. Fontanier, descriere* a spaţiului (exterior sau interior): munte, câmpie, oraş, casă, templu, grotă, grădină, pădure etc. Peisajul natural a reprezentat una dintre primele forme sub care s-a realizat descrierea; începând cu romanele Greciei antice (secolele al III-lea-al IV-lea) există un aşa-numit locus amoenus („Ioc plăcut, agreabil"), spaţiu privilegiat în care se desfăşura naraţia. Continuată în 546 TOPONIM literatura medievală (E.R. Curtius, H. Lausberg), preluată în descrierea de peisaj din romanul francez şi englez al secolului al XVTII-Iea, precum şi în proza romantică; topografia există fără întrerupere până în perioada modernă. Ex;i Din nişte colţi de stânci despre apus se ridica o monastire veche înciuijurată cu muri, asemenea unei cetăţui;şi după muri vedeai pe ici;pe colea, câte un vârf verde de plop ori de castan. Acoperemintele ţuguiete de olane mucigăite, bolta neagră a bisericei, zidurile împrejmuitoare risipite şi năpustite în risipa lor de plante grase, de furnici ce-şi fondau state, de procesii lungi de gâze roşii, cari se soreau cu nespusă lene, poarta de stejar de o vechime seculară, scările de piatră tocite şi mâncate de mult îmblet, toate acestea laolaltă te făceau a crede că este mai mult o ruină oprită curiozităţii decât locuinţă. In dreapta mănăstirei se ridicau dealuri cu păduri, grădini, vii, sătucene cu căsuţe albe presărate prin dungile văilor, în stânga un drum trecea ca o cordea prin o nemărginire de lanuri verzi, care se pierdeau în depărtarea orizontului, în dreptul ei - marea, a cărei suprafaţă era ruptă pe ici, pe colea, de câte-un colţ de stâncă ce ieşea de sub apă (Eminescu). • Topografia presupune o relaţie cu anumite specii literare; vezi, de exemplu, legătura cu fiziologiile (Iaşii în 1844 de Al. Russo) sau cu literatura de călătorie / a descoperirilor. TOPONIM Nume de locuri^ adică numele continentelor, ale ţărilor, ale regiunilor, judeţelor, localităţilor, ale formelor de relief, ale oceanelor, ale mărilor, ale lacurilor şi ale râurilor. Numele de locuri sau toponimele sunt considerate nume proprii (vezi PROPRIU), pentru că nu sunt formate prin abstractizare, ca numele comune. Toponimele coincid numai în parte cu numele geografice (care mai cuprind şi alte tipuri de denumiri: puncte cardinale, vânturi etc.). Toponimele sunt mai stabile decât numele de persoane (vezi ANTRO-PONIM; ONOMASTICĂ), pentru că nu dispar o dată cu oamenii, sunt mai puţin supuse modei şi „călătoresc41 numai în condiţii speciale (de ex., unele nume de locuri din SUA, de tipul Toledo, Syrăcuse, reiau toponime europene). Multe toponime sunt foarte vechi (hidronimele" sau oronimele*, de ex., datează în parte, în română, dinaintea romanilor, fiind preluate de Ia populaţii anterioare). Toponimele există în număr uriaş şi totuşi finit (s-ar putea alcătui un catalog pentru întreaga lume); ® Toponimele se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii: 1) categoria topicului desemnat, în funcţie de criteriul socio-geografic; după care se delimitează hidronimele* sau oronimele*; 2) din punctul de vedere al sensului; 3) din punctul de vedere al structurii formale şi al modului de formare; 4) sub alte aspecte. 1) în general, în funcţie de criteriul socio-geografic, se delimiteaza toponimele majore sau macrotoponimele, care se referă la toponime de mari dimensiuni, şi toponime minore sau microtoponime, care desemnează topice de dimensiuni şi importanţă social-geografică mai redusă (acestea din urmă fiind, în general, derivate* şi compuse*). în funcţie de obiectul pe care îl denumesc (ţări, oraşe, ape) se pot clasifica după cum provin din alte nume: a) de la puncte cardinale: Anatolia (gr. anatole „răsărit), Australia (lat. auster „vânt de sud44), Estonia („ţara de răsărit14); b) de la nume de materii: Argentina (de la argint), Brazilia („ţara lemnului roşu44 > ,.jar“), Coasta de Fildeş; c) în funcţie de anumite caracteristici ale ţinutului; Ceylon (sanscr. sinhala „Ieu“, „ţara cu lei44), Galapagos (sp. „broaşte ţestoase44); d) numele ţării poate proveni de la numele unei populaţii cuceritoare care a asimilat vechea populaţie: Bulgaria (bulgarii au fost o populaţie turcică venită din regiunea Volgăi); e) ţări care au preluat nume de oraşe: Portus Cale „portul Cale44 > Portugalia; f) nume de localităţi care provin de la nume de sfinţi: San Marino, San Diego, Sankt Petersburg, Sfântu Gheorghe; g) de la nume de persoane sau personalităţi: Orleans (din lat. Aurelianus), Cape Kennedy. în română, acest procedeu este izolat pentru că presupune combinarea cu subst. oraş, ceea ce duce la forme complicate care nu au rezistat: Oraşul Gh. Gheorghiu Dej, Oraşul Stalin (pentru Braşov). 2) Din punctul de vedere al sensului, toponimele româneşti par să fie orientate spre aspecte topografice, floră, faună, iar unele au fost influenţate de religie sau de alţi factori (vezi şi sub (1). 3) Din punctul de vedere al structurii formale, toponimele româneşti sunt: simple, derivate (vezi DERIVARE) şi compuse (vezi COMPUNERE). Derivatele se formează cu sufixe* toponime ca: Păltiniş, Periş, Grădişte a, Siliştea, Târgovişte, Văleni, Băicoi. Destul de TOPONIMIE / TOPONOMASTICĂ 547 multe toponime (dar mai puţin ca în alte limbi) se formează prin compunere*: a) grupuri cu valoare independentă: Bumbeşti-Livezeni, Glii-meş-Palanca; b) grupuri rezultate din alipirea adjectivului la substantiv: Podul-înalt, Râmnicu-[ Săratf Târgu-Frumos sau grupuri perfect sudate, ;; Câmpulung; c) grupuri în care se combină două substantive, dintre care unul e atribut substantival prepoziţional: Filipeştii-de-Pădure, Roşiori-de-^Vede,Baia-de-Aramă ori atribut Monteorul (în loc de Munteoniii Cer-negura (în loc de Cenia-gora)rf). Toponimele româneşti se mai caracterizează şi din perspectiva relaţiei cu toponimele v din alte limbi. Se delimitează asfel, toponime l multiple, cele care desemnează în limbi diferite • acelaşi topic. Unele toponime româneşti sunt transpuse în alte limbi: Căprioara (magh. Kapre-vor), Vărghiş (magh. Vargyas). Alte toponime sunt traduse: Valea Seacă (sl. Sohodel); unele traduceri sunt greşite: rom. Miercurea Ciitc traduce magh. Csikszereda înlocuind semnificaţia „mijloc*4, „centru**, potrivită în acest caz, cu cea improprie de „miercuri**; etimologia populară se produce şi printr-o interpretare greşită ca sufix diminutival -e/, a magh. hely „loc** în rom. Sebeşel > magh. Sebeshely. Vezi TOPONIMIE; HIDRONOM; ORONIM. A.B.V TOPONIMIE / TOPONOMASTICĂ Disciplină cu caracter preponderent lingvistic care studiază toponimele* sau numele de locuri (vezi TOPONIM; HIDRONIM; ORONIM) Topo-. nimia este strâns legată de istorie şi geografie. Rezultatele toponimiei servesc istoriei în general şi istoriei limbii în particular. Toponimia ilus-. trează originea şi istoria popoarelor în măsura în care numele de locuri păstrează cuvinte şi forme din limba populaţiilor care au trăit de-a lungul timpurilor pe anumite teritorii, chiar dacă denumirile au suferit transformări fonetice şi chiar dacă nu există întotdeauna atestări; în ultima situaţie, se recurge la reconstituirea de radicale toponimice, unele presupuse a fi pre-indo-euro-pene. De aceea, toponimia s-a dezvotat mai întâi cu privire la limbile vechi din care au rămas texte. Cele mai vechi radicale toponimice aparţin hidronimelor* şi oronimelor* (mai stabile în timp şi mai importante). A.B.V TRANSCENDENT,-Ă 1. în concepţia glosematică, lingvistica transcendentă se ocupă de faptele exterioare sistemului limbii. Pentru L. Hjelmslev, lingvistica de dinainte de F. de Saussure, în totalitate, este transcendentă. Prin opoziţie cu aceasta, glosematica este, în concepţia aceluiaşi autor, imanentă*. 2. în concepţia psihomecanică a lui G. Guillaume se utilizează sintagma timp transcendent: timpurile, paradigmele transcendente sunt cele care nu au ajuns „să fie**, să se concretizeze în enunţ; ele există în noi ca virtualitate. C.C. TRANSCODAJ Operaţie sau ansamblu de operaţii prin care un element/un ansamblu de elemente semnificative sunt transpuse dintr-un cod într-altul ori dintr-un limbaj* în alt limbaj. © Interpretat mai rigid ca respectare a unor reguli de construcţie determinate, a unui anumit model ştiinţific, transco-dajul ar putea echivala cu metalimbajul*. Vezi ARTIFICIAL; LIMBAJ; TROP; METALIMBAJ. A.B.V. TRANSCRIERE FONETICĂ Mod de reprezentare grafică a sunetelor* din limba vorbită. Chiar dacă ortografia* unei limbi este fonetică, literele notează foneme* (invariante); în cazul transcrierii fonetice, sunt notate alofone*. Atât cercetările în domeniul foneticii*, cât şi cele de dialectologie* impun utilizarea unor sisteme mai rafinate de notare a sunetelor. De altfel, regional, există numeroase sunete necunoscute variantei literare a unei limbi (de ex., în graiurile dacoromâne, unele sunete rezultate din palatalizarea* consoanelor labiale* sau dentale*, [d], vocalele [e] şi [o] cu timbru* deschis etc.). Cele mai multe sisteme de transcriere fonetică utilizate sunt alfabetice. Ele folosesc litere din alfabetele curente (uneori combinate în acelaşi sistem: litere latine, dar şi greceşti sau chirilice), unele semne rezultate din modificări ale acestor litere Cn), precum şi un număr variabil de semne diacritice. Cel mai larg cunoscut sistem alfabetic este sistemul Asociaţiei Fonetice Internaţionale (IPA). în cercetările dialectale asupra diverselor limbi se folosesc sisteme specifice, adaptate la particularităţile graiurilor avute în vedere. în dialectologia românească, de ex., s-au folosit 548 TRANSFER diferite sisteme: unele mai simple (vezi sistemul şcolii: lui O; Densusianu), altele mai nuanţate (vezi sistemul Atlasului Lingvistic Român), Există şi sisteme nealfabetice (de ex.v sistemul propus de O. Jespersen), care redau fiecare sunet prin indici complecşi (similar unor formule); cu funcţie descriptivă (notează caracteristicile articulatorii ale sunetului). Sistemele nealfabetice sunt puţin folosite; din cauza dificultăţilor pe care Ie implică atât sub aspectul notării propriu-zise a sunetelor, cât şi sub acela al descifrării;; : ! L.I.R. TRANSFER Tip de fenomene caracteristic situaţiei de contact* între limbi, reprezentând rezultatul încercării indivizilor de a stabili corelaţii între sistemele lingvistice respective. Se distinge între transferul pozitiv, care facilitează achiziţia* unei limbi străine, şi transferul negativ^ care inhibă acest proces. Transferul pozitiv se bazează pe identificarea corectă a echivalenţelor structurale dintre limba maternă şi limba în curs de învăţare; individul transpune în mod adecvat unităţile şi structurile din limba maternă în corespondentele lor din limba pe care o învaţă. Transferul negativ (sin. interferenţă*) afectează unităţile şi structurile ne-echivalente din cele două limbi, donstituind o sursă de erori*. Existenţa unor similarităţi recunoscute între limbi determină manifestarea unei tendinţe dd extindere a sferei echivalenţelor, prin stabilirea unor corespondenţe greşite între unităţile şi structurile limbilor în contact (de ex., folosirea proriumelor personale engl. hesmshe ca substitute ale unor nume de lucruri, în locul lui <7, în exprimarea românilor care învaţă engleza; eroarea are lâ bază faptul că echivalenţa ei, ea vs. he, she funcţionează în cazul numelor de persoane). Individul modifică limba pe care o învaţă în conformitate cu tiparele structurale ale limbii sale materne. în situaţiile de bilingvism*, este posibilă şi introducerea în limba maternă a unor trăsături din cealaltă limbă utilizată într-o comunitate*. Vezi şi ANALIZĂ CONTRASTIVĂ; ANALIZĂ A ERORILOR. L.I.R. TRANSFONOLOGIZARE Sin. cu refohdlogizare*\ folosit de anumiţi autori, printre care E. Alarcos Llorach. L.I.R. TRANSFORMARE 1. Concept introdus în cadrul distribuţiona-lismului (- structuralismul* de orientare americană)de Z.S. Harris; exprimă trecerea de Ia o structură reală a unei limbi Ia altă structură; surprinzând dinamica structurilor şi echivalenţele (totale sau; parţiale) dintre^ construcţiile unei limbi. Z; Harris stabileşte^ echivalenţa dintre structura pasivă* şi cea: activă?;;dintre; fraza conţinând o relativă? şi două construcţii independente;; dintre; fraza complexă*,; încorporând d subordonată, şi două propoziţii independente; dintre o construcţie gerunzială şi una relativă etc; 2* în modelul generativ standard (N; Chomsky, 1965), reprezintă, alături de regulile de rescriere*, celălalt tip important de reguli*; regulile de rescriere determină trăsătura „generativă" a gramaticii, iar cele de transformare, pe cea „transform aţională". Sunt regulile prin intermediul cărora modelul captează relaţiile de sinonimie* şi de omonimie* care se stabilesc între construcţiile reale ale unei limbi. în cadrul modelului, regulile de transformare asigură trecerea de la structurile de adâncime* / de bază*, rezultate din aplicarea regulilor de rescriere, la structurile de suprafaţă*^ Specificul lor, în raport cu cele de rescriere, este că se aplică nu unor simboluri, ci unor succesiuni de simboluri, mai exact, şirurilor* terminale ale structurilor de bază, pe care Ie convertesc în structuri de suprafaţă. Condiţia oricărei transformări este păstrarea integrităţii semantice a structurii supuse transformării, ceea ce înseamnă că orice modificare de structură determinată de transformări, inclusiv suprimările de constituenţi, se face fără pierdere de informaţie semantică. 9 Se disting următoarele tipuri de transformări: a) facultative vs, obligatorii. Primele se aplică unor structuri de adâncime întâlnite, ca organizare şi componenţă, în limbile reale, iar celelalte unor structuri de bază imposibil de găsit în limba reală. Transformările obligatorii sunt anunţate în bază de prezenţa urior simboluri speciale: Pas (- Pasiv), Imp (= Impersonal), Int (= Interogativ) etc., care introduc în structurile de bază semnificaţiile corespunzătoare. Astfel, într-o structură de bază de tipul: GNj-V-GN2-Pas, simbolul Pas anunţă că structura tranzitivă urmează a fi supusă pasivizării*, iar, pe de altă parte, introduce în bază semnificaţia pasivă, făcând posibilă respectarea principiului integrităţii semantice a structurii supuse transformării. TRANSFORMARE (continuare) 549 b) Ca tip de modificare, se disting transformările de suprimare*/ de ştergere vs. transformările de \ permutare\ Primele au ca efect ştergerea (omiterea) unor componente din structura de bază, iar celelalte rearanjarea componentelor, fie conservând ierarhiile structurale din bază (vezi SUBSTI-TUTTE2)t fie reorganizându-le (vezi ADJUNCŢIE). Ca tip special de transformare de suprimare este discutată EQUI*, constând în ştergerea subiectului din completive (subiectul conjunctivului subordonat, al infinitivului, ăl supinului, al gerunziului; vezi şi COMPLEMENTIZARE) identic referenţial cu un riornin al al regentei (ex. Ion-■ termină [Ion. de mâncat] O Ion termină de mâncat). Ca exemple tipice de transformări de substituţie sunt discutate transformările de ridicare* a subiectului din subordonată în poziţia de subiect al regentei (ex. Mi se pare [că Iont este obosit] c> Ioni mi se pare [(că este) obosit])] ca exemple de adjuncţie pot fi aduse în discuţie tipurile de avansare* (ex. Ion-găseşte cartea lui Ion-t O Iont îşii găseşte cartea), © Transformările sunt contextual limitate şi ordonate, fiind asociate cu numeroase restricţii contextuale de aplicare şi altele de ordonare*, restricţii specificate pentru fiecare transformare şi pentru fiecare limbă în parte. Aceste restricţii, numite „condiţii de aplicare", au rolul de blocare*, deci de evitare a producerii unora dintre structurile de suprafaţă „rău-formate" (vezi şi ADÂNCIME; ADJUNCŢIE, AVANSARE; BLOCARE, EQUI; GRAMATICĂgî PERMUTARE; RIDICARE; SUBSTITUŢIE^ SUPRAFAŢĂ; SUPRIMARE/ŞTER-GERE; ŞIR). 3. în gramatica lui Ch. J. Fillmore, transformarea constituie, ca în orice model generativ, regula care stabileşte legătura dintre nivelul de adâncime şi cel de suprafaţă. în raport cu modelul generativ clasic (vezi 2), îşi schimbă însă conţinutul în funcţie de modul diferit de concepere a nivelului de adâncime şi a celui de suprafaţă. în modelul Ch. J, Fillmore, rolul unei transformări este de „aşezare" a cazurilor* semantice profunde în poziţii* sintactice de suprafaţă, fie în poziţia de subiect (= subiec-tivizare*), fie în cea de obiect (= obiectivizare); altfel spus, rolul transformării este de a converti o structură logico-semantică de cazuri intr-un a dintre actualizările ei sintactice. Revine, de ex., transformărilor rolul de a converti structura cazuală V - Agent - Pacient fie într-o construcţie activă cu Agentul în poziţia subiectului, fie într-una pasivă, cu Pacientul în poziţia de subiect (vezi şi CAZn; GRAMATICĂ^; SUBIECTIV (IZ) ARE;’SUPRAFAŢĂ). 4. în semantica de tip generativ (G. Lakoff, P. Postai, McCawley, 1965-1972), în afara transformărilor sintactice, se introduce conceptul de transformare pre~ lexicală, tip de reguli semantico-sintactice a căror aplicare precedă regulile de inserţie* lexicală din GG. Semantic, regula de transformare prelexicală constă în încorporarea în matricea unor lexeme predicative existente în limbă (adjective, verbe) a unor elemente semantice primitive, numite „predicate nucleare", pentru obţinerea unor verbe noi. Sintactic, regula determină schimbarea statutului sintactic al lexemului de bază, adăugând, în cazul celui nou obţinut, o valenţă* suplimentară. Astfel, din încorporarea a două predicate atomice: „A FACE (să)" şi „A DEVENI" în matricea unor predicate cu un singur actant, acestea se transformă în lexeme verbale noi, semantic cauzative*, iar, sintactic, biactan-ţiale / tranzitive (ex.: „a face să" + „să devină" + „sănătos" => vb. a însănătoşi (pe cineva); „a face să" + „să devină" + „mort" =$ vb. a omori / a ucide; vezi şi CAUZATIV; EVENTIV). 5. în GB*, păstrându-se conceptul de transformare din 2, ca tip de regulă aplicată structurilor sintactice de adâncime pentru convertirea lor în structuri de suprafaţă, se aduc modificări importante componentului transformaţional*, care, în ansamblul gramaticii, se restrânge atât ca număr de transformări, cât şi ca restricţii de aplicare. în locul unor transformări specializate: pasivizare*, imper-sonalizare*, reflexivizare*, relativizare*, nominalizare*, transformare interogativă*, ridicare*, EQUI* etc. şi al unui număr mare de constrângeri de aplicare, unele generale, altele proprii fiecărei transformări şi fiecărei limbi în parte, se propune o singură transformare: „deplasarea* lui a" şi un set unic de principii de funcţionare, valabile pentru orice limbă şi pentru orice tip de deplasare. „Deplasarea lui a" constă în mişcarea unei categorii propriu guvernate a dintr-o poziţie de origine într-o poziţie nouă, mai avansată linear, uneori şi ierarhic, lăsînd în poziţia de origine o urmă*, simbolizată ca t şi coindexată cu termenul deplasat, numit antecedent*. © Se disting două tipuri de deplasări: a) „deplasarea unui G(rup) N(ominal)“ (engl. GN-movement\ ca în construcţiile pasive (ex. Carteai este citită (tt) de către Ion) sau în construcţiile obţinute din ridicarea în 550 TRANSFORMATIONAL.-Ă poziţia de subiect (ex; Cartea;[mi se pare [(t.) interesantă]•]; ^b) v,deplasarea grupului relativ-interogativ“ (engl. wh-movement), ca în construcţiile interogative (ex. Pe cinei [crezi [că am întâlnit (t^)]]?) şLîn cele relative (eu. elevul; [despre cat*; {venisem [ra discutăm • Deplasarea este reglementatăi de un set de principii care, pe de o parte,, reduc poziţiile sintactice din care a poate fi; deplasa^ iar, pe de alta, limitează strict poziţiile în care antecedentul poate fi aşezat (vezi şi DEPLASARE3; GRAMATICĂ 10;’ SUBIACENŢA; URMA). G.PD. TRANSFORMATIONAL,-Ă 1. Component / Î'îivel ^ Unul dintre cele două subcomponente ale sintaxei generative, sub-componentul / nivelul care conţine regulile de transformare* şi asigură trecerea de la structurile de adâncime* / de bază* la cele de suprafaţă* (vezi COMPONENT2). 2. Gramatică ^ Sin. gramatică generativă (numită şi generativ-iransformatională). Se notează ca GG* (vezi GRAMATICAg). G.P.D. TRANSFORMAŢIONALISM Orientare a lingvisticii moderne, având ca mentor lingvistul american N. Chomsky, creată ca reacţie lâ caracterul analitic* şi excesiv procedural al şcolii americane structuraliste (vezi STRUCTURALISM), orientare ă cărei apariţie coincide cu extinderea metodei modelării* şi a formalizării* şi în alte ştiinţe şi care aduce ca noutate esenţială abandonarea perspectivei analitice şi impunerea celei sintetice*; sin. cu generativism*. în raport cu generativismul, denumire care trimite la caracteristica „gene-rativă“ a modelului impus de noua orientare, termenul transformaţionalism este legat de altă caracteristică a modelului: natura lui „transformaţională“, adică posibilitatea modelului de a surprinde şi a explica relaţiile de echivalenţă şi de omonimie* dintre structurile unei limbi, precum şi trecerea de la o structură la alta. Termenul transformaţionalism se aplică, în mod curent, generativismului clasic (N. Chomsky (1957, 1965), unde componentul transformaţional* era extrem de extins (vezi TRANSFORMARE^, nu şi orientărilor generative de după *65 (- gramatica lui Ch.J. Fillmore; generativismul funcţionalist al Iui J. Bresnan; orientarea GB*; vezi GRAMAT1CĂ9.10;12D). Transformaţionalismul în forma lui chomsky-ană este uri model al competenţei* lingvistice. Au existat însă numeroase încercări de extindere ^şi dincolo de domeniul competenţei, fiind aplicaţia cercetarea stilurilor funcţionale*, în special a acelora în care stereotipia construcţiei sintactice era uşor de observat (vezi; de ex., sintaxa stilului juridic în actualizarea textului de lege), precum şi lă studiul textului literar si; poetic (vezi lucrările lui J.Sv Petofi, 1973, Î974; Ecaterina Mihăilă (1995)). Alţi cercetători, dimpotrivă, au negat posibilitatea extinderii cercetării transformaţionale şi la teoria textului (ex. E. Vasiliu, 1990), considerând că este imposibilă construcţia unui model transformaţional (a unei sintaxe formale) care să permită discernerea între textul „bine-format“ şi cel „rău~format“. Vezi şi GENERAŢI VIS M; GRAMATICĂ^ TRANSFORMARE. G.P.D. TRANSFRASTIC (NIVEL ~) Nivel de dincolo de sintaxă*, având ca unitate de bază textul* şi / sau discursul*. Pentru mulţi lingvişti (vezi E. Vasiliu), nivelul transfrastic poate fi descris în termeni sintactici, dar nu poate fi definit sintactic, deoarece, spre deosebire de sintaxă, nivelul transfrastic nu poate beneficia de un model sintactic, adică nu se poate construi un ansamblu de reguli sintactice pe baza căruia să se genereze toate textele posibile pentru o limbă dată şi în funcţie de care să se poată discerne între textele bine-formate şi cele rău-formate. Nivelul trasfrastic aparţine pragmaticii*. G.P.D. TRANSFRASTICĂ Disciplină modernă care studiază nivelul transfrastic*; disciplină integratoare aparţinând pragmaticii*, dar utilizând şi elemente de sintaxă* şi de semantică* în vederea definirii, a descrierii şi a investigării sub aspect funcţional a unităţilor de dincolo de enunţ*, precum şi a stabilirii tipologiei acestora; include domeniul textului* şi/ sau al discursului*. Vezi ANALIZĂ A DISCURSULUI; GRAMATICĂ A TEXTULUI; TEXT; TRANSFRASTIC. G.P.D. TRANSLATIV,-A 551 TRANSLATIVrĂ 1. Caz11 prin care se marchează schimbarea unei stări, deplasarea dintr-un loc în altul etc. Acest caz a fost semnalat în unele limbi ugro-finice, unde prezintă mijloace formale proprii; astfel, în limba finlandeză, grupul de sunete -ksi (saa muntuti yilea-ksi „timpul a devenit răcoros*1) marchează o schimbare de stare a subiectului. în unele limbi europene, de ex., în franceză, acest termen a fost utilizat pentru situaţii diferite, de felul: II va de Paris â Marseillepar Lydn „El merge de la Paris la Marsilia prin Lyon“ sau II devient ingenieur „El devine inginer*4; în acest din urmă exemplu se ■ notează noua calitate rezultată în urma procesului de schimbare. 2. L. Tesniere vorbeşte despre o - funcţie translativă, prin care înţelege rolul îndeplinit de un cuvânt „vid“ (de sens) care marchează trecerea de la o categorie gramaticală Ia alta: în concepţia lingvistului francez, în exemplele le bleu du ciel „albastrul cerului** şi le livre „cartea** cuvântul le are o funcţie translativă în primul caz şi o funcţie indicativă în al doilea. C.C, TRANSLAŢIE I. 'în concepţia lui L. Tesniere, fenomenul de trecere a unui cuvânt „plin** (cu semnificaţie şi funcţii proprii) dintr-o clasă gramaticală în alta; astfel, albastru în sintagma albastrul cerului a fost deplasat din clasa adjectivului în cea a substantivului. Noţiunea de translaţie reprezintă un elemenL fundamental în teoria sintactică a lingvistului francez, deoarece ea permite, pe de o parte, dezambiguizarea unor enunţuri, iar, pe de altă parte, reprezintă un criteriu explicativ pentru sintaxa subordonării în frază, în măsura în care aceasta este privită ca o translaţie verbală. L. Tesniere distinge trei tipuri de translaţie: o translaţie de gradul /, care se realizează între elemente aparţinând aceluiaşi nivel, o translaţie de gradul al IIdea, care se realizează între un nivel superior şi nivelul subordonat lui, şi o translaţie formală, în care transferul nu are efect asupra statutului sintactic. Noţiunea nu a fost fructificată larg în alte concepţii lingvistice, dat fiind că operează cu prea multe criterii diferite, care adesea sunt contradictorii şi deci neeficiente; astfel, se invocă criteriul sinonimiei {muncitor = care munceşte), criterii funcţionale tradiţionale (pentru a caracteriza numele, se recurge la conceptele „clasice** de subiect, obiect, atribut), criteriul distribuţional (substantivul este caracterizat uneori şi prin prezenţa unor „predeterminând** de tip adjectival sau de tip articol) etc. Sin. conversiune*; schimbarea categoriei gramaticale. 2. în concepţia lui Ch. Bally, raport existent între două cuvinte, de naturi diferite, care prezintă aceeaşi funcţie. C.C. TRANSLITERAŢIE 1. într-un sens larg, prin transliteraţie se înţelege procedeul de transpunere în scris a unor elemente lingvistice (de obicei, de pronunţare) dintr-o limbă în alta. Diferitele sisteme de transliteraţie au un caracter convenţional şi sunt foarte variate, deoarece modvaţia care stă la baza lor este şi ea foarte diferită; în franceză, numele proprii ruseşti de tipul Popov, Dimitrov se scriu şi se pronunţă Popoff, Dimitroff conform spiritului limbii franceze, dar şi ca rezultat al unei convenţii; în limba română, dicţionarele, etimologice actuale (DLR, DEX) transpun vocalele ultrascurte slave prin u sau i, dat fiind faptul că tipărirea literelor chirilice este astăzi neeconomică etc. 2. într-un sens mai special, în limba română, prin sistem de transliteraţie se înţelege o modalitate de editare practicată în publicarea textelor româneşti vechi scrise cu alfabet chirilic. Această modalitate implică transpunerea în alfabet latin a textului, cu păstrarea însă a acelor litere din alfabetul chirilic care fie sunt susceptibile de două sau mai multe interpretări fonetice, fie au fost utilizate pentru redarea a două realităţi fonetice diferite din limba română; printre literele chirilice păstrate neschimbate în sistemul de transliteraţie se numără A etc. C.C. TRANSPARENŢĂ Termen utilizat în analiza* discursului pentru a desemna, din perspectiva receptorului*, o trăsătură specifică discursului al cărui emiţător* se impersonalizează. în aceste condiţii, fiecare receptor îşi asumă integral discursul în mod firesc, ca şi cum ar fi autor al acestuia, ceea ce reduce ambiguitatea. Un exemplu tipic îl constituie discursul didactic (manuale, tratate, dar şi proverbe, maxime etc.). Transparenţa se defineşte în raport cu opacitatea*, fiind, ca şi aceasta, graduală. L.LR, 552 TRANZITIV,-Ă TRANZITIV,-Ă (VERB PREDICAT CONSTRUCŢIE-) 1; In tradiţia gramaticii europene, verbul tranzitiv denumeşte o clasă lexico-sintactică de verbe a căror acţiune se exercită asupra unui obiect; verbe care orientează procesul dinspre subiect spre obiect în această accepţie, esenţială este latura semantică: relaţia semantică strânsă dintre verb şi obiect şi transferul semantic reciproc. Latura semantică are şi consecinţe sintactice, manifestate prin recţiune*; adică prin restricţii de formă (caz, prepoziţie; poslpoziţie, topică fixă), diferite de la o limbă la alta, impuse de către verb obiectului. După tipul de obiect cerut, se disting tranzitivele directe, care se construiesc cu obiect direct*, şi cele indirecte, construite cu obiect indirect* (apud A. Blinkenberg, 1960). Potrivit acestei accepţii, aparţin clasei tranzitivelor atât verbe ca: a citi, a lăuda, care primesc obiect direct, cât şi verbe ca: a depinde, a aparţine, cu obiect indirect, prepoziţional sau în dativ. După numărul de obiecte cerute de verb, A. Blinkenberg deosebeşte monotranzitivele, cu un singur obiect, şi ditranzitivele, cu două obiecte. Ambele se opun clasei verbelor intranzitive*, adică a verbelor fără obiect. • Se numeşte construcţie tranzitivă construcţia organizată în jurul unui verb tranzitiv, fiind alcătuită din verb, subiect şi obiect (Ion scrie o scrisoare; Ion depinde de părinţi) sau* în cazul verbelor ditranzitive, din verb, subiect şi două obiecte (Ion trimite copiilor o scrisoare). 2, în gramatica tradiţională românească, în cadrul aceleiaşi concepţii lexico-sintactice de la 1, verbele tranzitive se limitează la tranzitivele directe, adică verbe care pot primi un complement direct (Mioara Avram, 1986), fie că acest complement este exprimat, fie că este neexprimat, rămânând nedeterminat sau fiind subînţeles. Neexprimarea obiectului direct, posibilă numai pentru unele dintre verbele tranzitive, este cunoscută sub numele de „folosire absolută44 (vezi ABSOLUT2). Gramatica românească, după modelul gramaticii latine, înregistrează şi o clasă de verbe dublu tranzitive, caracterizate prin construcţia simultană cu două obiecte, al persoanei şi al lucrului (ex. a învăţa, a întreba din construcţiile: l-am învăţat carte; l-am întrebat rezultatul) sau, în cazul verbului a trece, chiar cu două obiecte neînsufleţite (sacul l-am trecut podul), 3. într-o accepţie strict sintactică, de orientare structuralistă, verbele tranzitive reprezintă o clasă sintactică de verbe (Valeria Guţu Romalo), delimitată pe baza testelor formale ale tranzitivităţii, teste specificate pentru fiecare limbă în parte, în funcţie de particularităţile structurale ale limbii considerate. In română, de ex;, testele sintactice ale tranzitivităţii sunt: a) construcţia cu uri obiect direct realizabil printr-un clitic pronominal cu formă de acuzativ; b) dublarea* obiectului; c) pasivizarea* (Gabriela Dindelegan, 1992). Hotărâtor în determinarea tranzitivităţii este testuL(b); satisfacerea numai a testului (a) este insuficientă pentru încadrarea verbului, iar nesatisfacerea testului (c)f în condiţiile în care (a) şi (b) sunt mdeplinite, nu determină pierderea caracterului tranzitiv. Verbe şi locuţiuni ca: a o tuli, a o lua la fugă, deşi acceptă un clitic pronominal cu formă de acuzativ, nu sunt tranzitive, neadmiţând dublarea şi pasivizarea. Verbe ca: a avea, a durea, deşi nu satisfac testul pasivizării, sunt tranzitive, acceptând testele (a) şi (b) de tranzitivitate (ex.: Pe Ion îl doare capul; Cartea o are de la părinţi). Verbele considerate de tradiţia gramaticală ca dublu-tranzitive (vezi 2) nu satisfac testele tranzitivităţii decât pentru unul dintre obiecte, cel personal, ceea ce înseamnă că sunt monotran-zitive, şi nu ditranzitive. 4. într-o accepţie logico-semantică modernă, formulată în termeni de predicate logice şi de argumente*, au caracter tranzitiv predicatele logice cu două „locuri44 sau, altfel spus, predicatele care primesc două argumente (vezi ARGUMENT; PREDICAT (LOGIC)). Astfel concepută, clasa este mult mai largă, decât în accepţiile 1, 2, 3, incluzând orice actualizare gramaticală a predicatelor cu două argumente, fie ca verbe (Ion laudă pe Gheorghe), fie ca adjective (X este necesar lui Y; X este sigur de T), fie ca substantive (X este fi'ate cu Y; X este nepot lui Y) sau ca adverbe (X este departe de Y): Predicatele tranzitive, indiferent de natura lor lexico-gramalicală, pot apărea şi în ipostaza de predicate reflexive*, în cazul coreferinţei argumentelor (Iotii sef laudă; Ioni îşi{ este suficient sieşi^ sau în cea de predicate reciproce*, în cazul a două argumente coreferenţiale şi inversate, îndeplinind succesiv rolul de subiect şi de obiect (Ioni şi Gheorghej se-tj laudă (unulpe altul)-; Ion^ Gheorghej îşi- sunt dragi (unul altuia)-). 5. Intr-o accepţie logico-semantică mai restrânsă, au calitate tranzitivă numai predicatele cu două argumente impunând acestora rolurile tematice de agent*, respectiv de pacient* (apud Asher, Simpson, 1994, voi. X). Specificarea 553 tipului de rol înseamnă, implicit, limitarea la clasa predicatelor logice realizate prin verb, întrucât numai acestea atribuie rolurile indicate; înseamnă, în plus, limitarea la clasa verbelor agentive*, cele neagentive (psihologice*, de pose- • sie*, de stare* şi de schimbare de stare) neavând capacitatea de a atribui agentul. 6. într-o accepţie Iogico-formală restrânsă {apud H. Reichenbach, 1947) j termenultranzitiv desemnează o clasă de predicate cu două locuri care satisfac următoarea • condiţie: (x, y, z) [f(x, y). f(y, z) 3 f(x, z)], având deci caracteristica transferiilui de relaţie, prin termeni intermediari, de la primul la ultimul termen al şirului. îri această accepţie, clasă trari- ; zitivelor include atât predicate realizate verbal, f cât şi predicate realizate adjectival sau nominal. Predicatele exprimă relaţii de asemănare, identitate, comparaţie, de vecinătate în timp sau în spaţiu, ca în exemplele: TRANZITIV,-Ă (continuare) a minţi pe cineva, a judeca pe cineva); b) în aceeaşi stare sincronică de limbă, apar dese situaţii de variaţie liberă* în construcţia aceluiaşi verb (vezi rom. actuală a ajuta pe cinevala ajuta cuiva; a spera cevala spera la ceva; a-şi aminti cevala-şi aminti de ceva); c) în aceeaşi limbă, sunt semnalate schimbări de regim determinate nu de schimbarea sensului verbului, ci de parametri exteriori, de parametrul negaţiei*, de parametrul controlului* etc. De ex., în limbile rusă, poloneză, lituaniană, finlandeză {apud Asher, Simpson, 1994), se utilizează schema de cazuri Nom-Ac, pentru construcţiile afirmative, dar se recurge, pentru construcţiile negative, fie la schema Nom-Gen, ca în rusă, poloneză, lituaniană, fie la schema Nom-Partitiv, ca în Fmlandeză. în maghiară {apud B. Comrie 1981), în construcţiile cauzative (vezi şi CAUZATIV), dacă persoana asupra căreia se acţionează are este mai fi'umos decât este asemănător cu Dacă „X este identic cu este paralel cu ' este consecutiv lui ''seamănă cu Y“ si „ dacă Y este mai frumos decât . este asemănător cu este identic cu este paralel cu este consecutiv lui K seamănă cu atunci „ Y este mai frumos decât este asemănător cu este identic cu este paralel cu este consecutiv lui seamănă cu Z“ • Indiferent de tipul de accepţie adoptat pentru verbul / predicatul tranzitiv, accepţie lexico-sin-tactică, strict sintactică, logico-semantică argumentată, toate teoriile tranzitivităţii atrag atenţia asupra dificultăţii de a stabili graniţa precisă între tranzitiv şi intranzitiv, trecerea de la o clasă la alta fiind grâduală, continuă*. Fluctuaţia graniţelor se manifestă atât în plan sintactic, cât şi semantic. Semnele sintactice ale fluctuaţiei sunt: a) în istoria unei limbi se observă trecerea de la o clasă Ia alta fără nici o modificare în semantica internă a verbului (vezi, de ex., schimbarea de regim de la româna veche la româna actuală: „cu limbile sale menţiră lui“ (Psaltirea Hurmuzachi), ,JDumnezeu judecă oameniloru“ (Coresi, Cazania) vs. rom. actuală trăsătura [+ Control], atunci este selectată o schemă intranzitivă Nom-Instr, iar dacă are trăsătura [- Control], este selectat tiparul tranzitiv Nom-Ac. d) Numeroase verbe intranzitive pot fi construite cu obiect intern* (ex.: a-şi trăi traiul, a dormi un somn adânc), construcţia cu obiect intern având un statut intermediar între tranzitive şi intranzitive. Formal, satisface condiţiile de tranzitivitate, dar, sub multe alte aspecte, obiectul intern nu este un context tipic al tranzitivităţii, neprimind rol tematic şi neacceptând decât limitat pasivizarea. Semantic, dificultatea separării nete între cele două clase o ridică verbele ergative* (numite şi neacuzative*), care, deşi atribuie rolul pacient, asociat în mod curent cu verbele tranzitive, actualizează pacientul ca 554 TRANZITIVITATE subiect într-o construcţie cu un singur argument, deci într-o construcţie intranzitiva (ex.: Profitul scade; Fântânile seacă; Frunzele cad; Brânza se strică); Gercetătorii au avansat ideea gradelor de tranzitivitate; propunând între cele două puncte extreme: verb ; tranzitiv; şi verb intranzitiv; o treaptă intermediară reprezentată de^ verbele ergadve (sau nencwrartve); verbe a căror construcţie este de tip intranzitiv* dar care primesc un roL tematic specific tranzitivelor/ în plus; au insistat asupra mecanismului sintactic al pasi-vizării, al cărui efect este convertirea construcţiei -tranzitive mtr-iiria intranzitivăy midşorarid; şi din punct de vedere sintactic, distanţa dintre cei doi poli ai tranzitivităţii. Vezi şi (OBIECT) DIRECT; INTRANZITIV; NEACUZATIV/ERGATIV; PASIV; PREDICAT LOGIC; TRANZITIVITATE. GP,D. TRANZITIVITATE Calitate a verbelor* şi a clasei predicatelor logice* în general, concepută diferit în funcţie de accepţiile propuse termenului tranzitiv*; fie ca trăsătură lexico-sintactică a verbelor / predicatelor, constând în necesitatea complinirii semantice printr-un obiect, fie ca trăsătură strict sintactică, manifestându-se prin apariţia verbului / predicatului în contextul unui obiect direct, context specificat formal pentru fiecare limbă, fie ca trăsătură logico-semantică actanţială / argumentate, constând în capacitatea verbului / predicatului de a apărea într-o configuraţie cu două argumente (vezi şi TRANZITIV). Comună acestor accepţii este capacitatea ver-bului/predicatului, în calitatea lui de centru / cap de grup, de a-şi asocia două G(rupuri) N(bminale), dintre care unul este aşezat obligatoriu într-o poziţie sintactică de obiect, poziţie marcată formal diferit de la o limbă la alta. Unele accepţii insistă asupra marcării formale a poziţiei de obiect; altele, dimpotrivă, asupra relaţiei semantice dintre verb / predicat şi obiect. Tranzitivitatea, indiferent de modul de concepere, este o trăsătură universală, care trebuie înţeleasă nu în sensul unui; inventar comun de verbe / predicate tranzitive pentru toate limbile, ci în sensul unei trăsături caracterizând clasa verbului / a predicatului din orice limbă. Trăsătura universală a tranzitivităţii asigură coeziunea* semantică a propoziţiei, precum şi coeziunea ei sintactică, explicând, pe de o parte, atribuirea rolurilor* tematice, iar, pe de alta, impunerea restricţiilor de formă (diferite de la o limbă la alta) de către : verb / predicat obiectului. Nu întâmplător tranzitivitatea a fost captată de diverse modele lingvistice ca trăsătură esenţială de organizare • a propoziţiei (vezi modelul actanţial al Iui L. Tesniere; modelul cazualal Iui Ch.J. Fillmore; m modelul rolurilor tematice din GB*). • Ca trfeM sătura universală; tranzitivitatea este semnific cativă tipologic numai prin caracteristicile eim parametrizabile. a) Este, de ex., semnificativa modul de marcare a tranzitivăţii, altfel spus, tipul r de „legare" a obiectului de verb / predicat (caz, prepoziţie, poslpoziţie, topică fixă, dublare, chiar : acord). Parametrul mărcii actanţiale, propus de y G. Lazard 1994, priveşte atât subiectul*, cât şi obiectul, distingând următoarele tipuri: N0PQV0; N.P V; N-P-V* NP-V ; NPV; RP V ; i o o1 i j o’ o i np1 o o ir ion* N0PjVn; NjP0Vnp, unde N reprezintă primul actant, P, al doilea actant, iar V, verbul; N0, P0 semnifică absenţa mărcilor speciale de legare a actanţilor; Nj, Pj, prezenţa unor mărci speciale de legare, diferite pentru primul şi al doilea actant; Vn, Vnp semnifică preluarea unor mărci actanţile de către verb (acordul, de ex.) fie numai de la primul actant (Vn), fie de la ambii actanţi (Vnp). Încadrarea românei, din punctul de vedere al acestui parametru, conduce spre tipul structural N0PjVnp, ceea ce înseamnă o marcare specială a obiectului în raport cu subiectul şi preluarea mărcilor primului şi ale celui de al doilea actant în forma predicatului (acordul predicatului cu subiectul, iar, prin intermediul cliticului*, se transferă asupra verbului şi o parte din informaţia obiectului). Chiar dacă tipul de marcare a obiectului s-a schimbat în raport cu latina, eliminân-du-se aproape total marca de tip cazual (restrânsă numai la marcarea cliticelor* pronominale din poziţia de obiect direct), româna şi-a creat procedee sintactice speciale de marcare a obiectului direct: construcţia cu pe (vezi DIRECT^ şi dublarea clitică (vezi DUBLARE), păstrându-se, tipologic, caracteristica P.. b) Tipologic, este, de asemenea semnificativ parametrul aşezării obiectului în raport cu verbul şi cu subiectul („parametrul lui Greenberg"; vezi şi TIPOLOGIE), în funcţie de care limbile se împart în următoarele tipuri: S-V-O; S-O-V; V-S-O; V-O-S; O-S-V; O-V-S. încadrarea românei din punctul de vedere TRIAL 555 al acestui parametru este dificil de făcut, iar concluziile cercetătorilor încă ezitante (vezi TOPICĂ). Vezi şi DIRECTp DUBLARE; TOPICĂ; TRANZITIV. G.P.D. TRIAL în unele limbi (primitive), membru al categoriei gramaticale a numărului, exprimând o grupare de trei obiecte, fenomene, stări, însuşiri etc.; în aceste limbi, trialul se opune atât singularului, cât şi dualului*. Vezi NUMĂR. C.C. TRICOLON Vezi COLON. TRIFTONG Fonetic, secvenţă constituită dintr-o vocală* şi două semivocale*. Ca şi în cazul diftongilor’, componentele unui triftong aparţin aceleiaşi silabe* şi sunt pronunţate cu o singură tensiune musculară. Majoritatea triftongilor au structura semivocală + vocală + semivocală (rom. [eai, eau, iai, iau, ieu, iei, o ai], dar este posibil şi ca ambele semivocale să preceadă vocala (rom. [ioa]. • Interpretarea fonologică a triftongilor (ca şi a diftongilor) este dependentă de interpretarea dată semivocalelor. E. PetTOvici, de ex., consideră că, în română, secvenţa consoană + [i o a] este bifonematică, având structura consoană labio-palatalizată + /a/ (cuvântul aripioară, de ex., poate fi transcris fonologie ca /arip’°ară/). L.I.R. TRISILAB Vers* de 3 silabe, utilizat mai mult în hetero-metrie*: doi ochi porţi / Ce Fac morţi / Ca nişte gelaţi. II Şi arunci / Tot în munci / Pre amu-reiaţi (Conachi); Lac I Pe care în cânt se desfac I Cu dulci şi armonice glasuri / Talazuri (Emi-nescu). Trisilabul este varianta catalectică* a tetrasilabului*: Noaptea lină IA descins; /Lună plină / S-a aprins (Macedonski). Trisilabul poate juca rol de emistih* pentru versul de 7silabe. MM. TROHAIC Vezi PICIOR; RITM; TROHEU. TROHEU în versificaţie*, picior metric bisilabic, cu prima silabă accentuată şi a doua neaccentuată: -v; în secvenţa versului, ritmul* trohaic admite accentul* pe silabele impare (1, 3,5,7...): Muchi de stâncă, vârf de arbor, ea pe ceruri zugrăveşte (Eminescu): -v/ -v/ -v/ -v/ vv/ -v/ vv/ -v Cele două ritmuri bisilabice, trohaic şi iambic’, sunt considerate specifice versificaţiei româneşti (G. Tohăneanu). Troheul este, de asemenea, metrul* cel mai frecvent în poezia populară: Oastea bine mi-o-mbrâca -v/-v/-v- La fântână că venea -v/-v/vv- MM. TROP Nume generic dat figurilor de stil* care se bazează pe transpuneri sau analogii de sens; figură* semantică. Accepţia derivă din teoriile retoricii* clasice, reluate de retoricienii sec. al XVIII-Iea şi al XlX-Iea (Dumarsais şi Fontanier, mai ales), conform cărora figura este o relaţie între două sau mai multe cuvinte co-prezente, iar tropul reprezintă evocarea unui sens indirect (Tz. Todo-rov). în această perspectivă, tropul se intersectează în anumite clasificări cu figura, rămânând totuşi limitat la aspectele semantice ale limbajului figurativ. Vezi FIGURĂ. MM. TRUNCHIERE Procedeu utilizat de limba vorbită familiară prin care se suprimă silabele finale ale unui cuvânt polisilabic: mate (pt. matematică), profu (pentru profesorul), profa (pentru profesoara), dirigu (pentru dirigintele), diriga (pentru diriginta), geogra (pentru geografie) ş.a. în general, formelor scurtate ale cuvintelor li se dă o finală corespunzătoare mărcilor gramaticale româneşti: hi pentru singularul substantivelor masculine şi -a pentru singularul substantivelor feminine. în limba română, cuvintele obţinute prin trunchiere au o circulaţie limitată (în vocabularul elevilor, cum rezultă din exemplele de mai sus); prea puţine au o circulaţie mai largă, de exemplu zoo pentru grădina zoologică. AM.V. T TINTĂ L !n teoria fîllmoriană a cazului* (vezi CAZ{1) şi în teoria rolurilor* tematice, corespunde engl. goalt fr. cible şi but, desemnând cazul / rolul care exprimă entitatea (obiect sau persoană) spre care este direcţionată acţiunea exprimată de predicat. Apare în configuraţia de roluri a unora dintre verbele de acţiune’' şi, în mod special, a verbelor de mişcare* orientată. Se actualizează sintactic fie prepoziţional, cu prepoziţii care exprimă intrinsec direcţia: spre, către, la (ex.r se îndreaptă spre...; trimite la...), fie cazual, utilizându-se în limbile cu o flexiune de caz bogată un caz specializat, alativul*, iar în limbile cu flexiune de caz redusă forme de caz nespecializate: de dativ (eX. trimite copiilor) sau de acuzativ (ex.: mă priveşte), • în teoria localistă a cazului (vezi CAZI1(), corespunde alativului, iar, în varianta Idealistă cu numai patru cazuri, corespunde locativului*. 2. Limbă - în procesul achiziţiei* unei limbi străine, se opune limbii native, numite şi limbă sursă*, desemnând limba achiziţionată de vorbitor mai târziu, iar, în cazul operaţiilor de traducere, denumind limba în care se face tra- ducerea; Principiul transferului^ esenţial pentru acţiunea limbilor în contact* sau pentru teoria analizei contrastive* şi a analizei erorilor*, susţine ideea deplasării trăsăturilor şi a tiparelor de structurare lingvistică de la limba „sursă“ spre limba „ţintă” (vezi şi SURSĂ3; TRANSFER). G.P.D, TINUTĂ » Al doilea moment în rostirea consoanelor oclusive*, situat între implozie* şi explozie*. Se caracterizează prin menţinerea organelor articulatorii în poziţia specifică rostirii sunetelor respective. Ţinuta este singurul moment care nu lipseşte din rostirea nici unei variante poziţionale a consoanelor oclusive, spre deosebire de implozie sau explozie, care nu apar, în anumite contexte, ca momente în articularea acestor consoane (în română, de ex., oclusivele iniţiale sunt lipsite de implozie, iar cele care apar ca prim element în grupurile de două oclusive intervo-calice sunt lipsite de explozie). LJ.R. u UNIPERSONAL (VERB ~) : : ; în gramatica limbii române, unde flexiunea verbală este bogată, denumeşte o clasă morfologică de verbe caracterizate printr-o flexiune incompletă de persoană: au forme numai de pers. a IlI-a, neintrând în opoziţiile de persoană*. Aparţine clasei mai largi de verbe defective. Caracteristica morfologică a unipersonalităţii are o explicaţie sintactică, fiind unipersonale numai verbele care fie nu admit poziţia de subiect (ninge, plouă; îmi pasă de...), fie nu admit subiecte cu trăsătura (+ Personal] (ex.: se întâmplă un eveniment; mă doare capul (vezi şi IMPERSONAL). Se opune clasei verbelor personale*, în accepţia morfologică a termenului, adică verbe cu o flexiune completă de persoană, ca Urmare a trăsăturii lor sintactice de a admite subiecte caracterizate prin [+ Personal]. Vezi şi DEFECTIV. G.P.D. UNITATE (~ LINGVISTICĂ) Element discret*, identificat la un anumit nivel* sau rang*: fonemele* sunt unităţi lingvistice cu rang fonematic, frazele* unităţi cu rang frastic. Alte unităţi lingvistice sunt: morfemul*, lexe-mul*, sememul*, unităţi sintactice ca nucleul*, sintagma*, propoziţia*. Mult discutat ca unitate lingvistică este statutul cuvântului*, care interesează atât lexicul*, cât şi gramatica*; de aceea este greu să i se dea o definiţie satisfăcătoare, dar, cu câteva excepţii, majoritatea lingviştilor recunosc în cuvânt o unitate lingvistică. ® Se admite existenţa mai multor tipuri de unităţi în cadrul aceluiaşi nivel care formează o ierarhie, dar nu există un acord deplin în ce priveşte unităţile fundamentale ale fiecărui nivel. Unităţile fiecărui nivel au dimensiuni inegale: morfemul*, semn* minimal, face parte dintre semne mai largi ca fraza sau discursul*, fonemul intră în compoziţia silabelor*. Dependenţa ierarhică a unităţilor unele de altele contribuie la definirea lor. Fiecare unitate lingvistică este definită prin raporturile pe care Ie are cu celelalte unităţi dintr-un sistem* dat sau prin locul ori poziţia în acest sistem. între unităţile limbii se stabilesc mai multe relaţii: pe axa paradigmatică - relaţii de opoziţie, de variaţie (liberă sau combinatorie), de neutralizare; pe axa sintagmatică, relaţiile pot fi interdependente (condiţionare biunivocă), de determinare* (condiţionare univocă), de constelaţie* (necondi-ţionare). ® Calificarea şi clasificarea unităţilor lingvistice se bazează pe principiile: a) stratificării*, după care o unitate a unui anumit nivel e formată din mai multe unităţi de nivel imediat inferior, eventual de una singură; b) analizei în unităţi omogene (fără rest), după care, la indiferent ce nivel, din segmentare trebuie să rezulte numai unităţi de acelaşi tip, denumite cu acelaşi termen şi c) pe principiul izomorfismului, prin care se afirmă că toate nivelurile au aceleaşi trăsături generale de organizare. ® Interpretarea unităţilor limbii variază în funcţie de şcoli lingvistice şi de autori. Lingvistica tradiţională (pozitivistă) consideră faptele de vorbire ca primare şi unităţile limbii (clasele) ca secundare; se merge de la faptele particulare de vorbire la clase, care se construiesc pe baza acestor fapte. Lingvistica modernă, în schimb, consideră unităţile ca primare şi faptele particulare de vorbire ca secundare, pomindu-se deci de la unităţile limbii la faptele de vorbire care se pot justifica chiar prin unităţile respective. ® Glosematica* delimitează ca unităţi de bază în planul expresiei cenemele* (nu fonemele*), unităţi pur formale care se pot manifesta în uzul lingvistic ca foneme, grafeme* etc. Unităţile de conţinut* sunt considerate (independent de substanţa* semantică) drept unităţi pur formale (plereme*). Pentru glosematică, unităţile limbii nu pot fi descrise în termenii substanţei. L. Hjelmslev susţine analogia structurală dintre cele două planuri, ca un perfect paralelism între tipurile de unităţi şi poziţia lor în sistem. ® Şcoala de la Praga se 558 UNIUNE LINGVISTICA caracterizează prin aceea că acordă atenţie atât formei*; cât şi substanţei* lingvistice, admiţând semnificatul* drept criteriu pentru delimitarea: faptelor de expresie.: (Vezi FONEM; COMUTARE.) • Lingvistica structurală consideră ca fundamentale, în ceea ce priveşte unităţile lingvistice: a) identificarea şi b) descrierea lor. Unităţile unei limbi există ca fapte funcţionale ale aceleiaşi limbi şi se pot identifica atât în planul expresiei/ al conţinutului, cât şi în ambele planuri, distigându-se variante de realizare. De ex., în limba română, articolul hotărât are variante de realizare: -ul (omul; codrul) şi -le (muntele, fratele); cele două elemente au în planul conţinutului o valoare unică („determinat hotărât, masculin, singular1*) şi reprezintă o variaţie nonfuncţională a planului expresiei care corespunde unei unităţi de conţinut; constituie, de aceea, o singură unitate. Principiul funcţional se bazează pe postulatul solidarităţii dintre planul expresiei şi planul conţinutului: o serie de variante ale expresiei reprezintă o unitate funcţională când corespund aceluiaşi semnificat şi o serie de variante ale conţinutului reprezintă o unitate funcţională (un semnificat) când corespund aceleiaşi expresii. O diferenţă funcţională minimă dintre două unităţi de limbă se numeşte trăsătură distinctivă\ Conform principiului funcţional, se disting unităţile funcţionale sau de limbă şi variantele* lor de realizare (obligatorii sau facultative). Vezi şi MINIMAL,-Ă5. AJB.V, UNIUNE LINGVISTICĂ Sintagmă care traduce germ. Sprachbund şi care a fost utilizată în lingvistica românească, mai ales în deceniile 5-6 ale sec. al XX-lea, pentru a denumi un grup de limbi neînradite, care prezintă o serie de trăsături lingvistice comune. Dat fiind că lingviştii au semnalat prezenţa, la toate nivelurile limbii, a unor fenomene comune limbilor balcanice (greacă, română, albaneză, bulgară), s-a vorbit aici de o „uniune lingvistică balcanică1* (Al. Rosetti). Printre elementele care au favorizat existenţa acestor caracteristici lingvistice comune au fost evocate: substratul traco-ilir (comun pentru unele dintre aceste limbi), transhumanţa şi dominaţia Imperiului Otoman în Evul Mediu (ultimii factori fiind cei ce au favorizat circulaţia inovaţiilor lingvistice). Din cauza faptului că sintagma uniune lingvistică este susceptibilă de a dezvolta anumite conotaţii politice, cercetătorii au revenit astăzi la termenul mai „neutru** utilizat de Kr. Sandfeld: lingvistică balcanică C.C, UNIVERSAL,-Ă (GRAMATICĂ ~) Vezi GRAMATICĂ^. UNIVERSALII (^ LINGVISTICE) Categorii, proprietăţi; relaţii; tendinţe considerate că fiind comune tuturor limbilor, permiţând generalizări ca: a) Pentru orice x, dacă x este o limbă; atunci există în mod necesar categoria y sau proprietatea P; b) Pentru orice x, dacă x este o limbă şi dacă această limbă are proprietatea P, atunci în mod necesar are şi proprietatea 0, incluzându-se sub (b) aşa-numitele „universalii implicaţionale**; c) Pentru orice „t, dacă „v este o limbă, probabilitatea ca x să aibă proprietatea P este mai mare decât aceea de a nu avea această proprietate, cuprinzându-se sub (c) aşa-numitele „universalii statistice**. • Există două moduri de a stabili şi a concepe universaliile lingvistice: a) modalitatea chomskyană, constând în elaborarea pe calea deducţiei, plecând de la un eşantion mic de limbi, a unui instrument (model lingvistic) aplicabil pentru descrierea tuturor limbilor (modelul cuprinde un inventar de module*, principii* şi reguli* universale şi un inventar de categorii primitive ale descrierii); b) modalitatea empirică a tipologiştilor (vezi TIPOLOGIE), constând în obţinerea generalizărilor pe baza analizei şi a comparării unui eşantion extrem de mare de limbi, care poate fi oricând lărgit prin descoperirea şi atragerea în comparaţie de noi limbi. Există şi justificări diferite ale prezenţei univers saliilor: a) justificarea chomskyană, bazată pe teoria „ineismului**, adică pe recunoaşterea unei facultăţi a limbii cu care fiinţele umane sunt genetic înzestrate; b) justificarea pe baza relaţiei universale dintre limbă şi gândire, pe baza determinării bio-fizio-neuro-psihologice universale a limbajului sau pe baza caracteristicii limbajului ca activitate specific umană, cu aceleaşi funcţii în oricare limbă şi în orice act de comunicare. Dincolo de aceste diferenţe de concepere, de inventariere, de explicare, există consensul cercetătorilor asupra prezenţei universaliilor, recunoaşterea acestora stând la baza elaborării unei teorii generale a limbii şi a unei gramatici universale*. ® Tipurile de universalii, precum şi UNIVERSALII (continuare) 559 inventarul de fapte recunoscute ca universale diferă de Ia un cercetător la altul, a) Cercetătorii au distins universaliile absolute de cele relative. Primele sunt considerate a Fi caracteristice oricărei manifestări a limbajului uman (de ex., relaţia necesară dintre un semnificant* şi un semnificat*; vezi şi SEMN LINGVISTIC); celelalte (engl. near-universals; fr. quasi-universaux) sunt considerate ca aparţinând tuturor limbilor pe baza cunoştinţelor şi a analizelor actuale, caracterul lor general putând fi infirmat de descoperiri ulterioare. Universaliile relative îmbracă frecvent forma universaliilor statistice sau a implicaţiilor statistice (deex., probabilitatea ca tipul consoanelor nazale* să apară în orice limbă este mai mare decât probabilitatea ca acest tip să nu apară; probabilitatea de a exista în oricare limbă o corelaţie între poziţia subiectului în raport cu verbul şi cu obiectul şi poziţia auxiliarului în raport cu termenul suport este mai mare decât aceea de a nu stabili nici o legătură), b) E. Coşeriu propune o distincţie tripartită: universalii necesare, posibile şi empirice. Universaliile necesare corespund celor absolute (vezi supra (a)), fiind de tip constitutiv, inerent, legate de manifestarea limbii înseşi. Este, de ex., imposibilă conceperea unei limbi fără ca aceasta să aibă o stratificare*, incluzând o structură fonologică, o structură gramaticală, un vocabular. Universaliile posibile vizează inventarul posibil de categorii din care o anumită limbă îşi selectează categoriile proprii, iar, în cazul în care le selectează, le poate organiza diferit în raport cu altă / alte limbi. De ex., categoria pasivului* aparţine universaliilor posibile; pasivul poate să existe sau să nu existe într-o limbă, iar, dacă există, se poate deosebi de la o limbă Ia alta, după cum subordonează sau nu şi impersonalul*, după forma lingvistică pe care o îmbracă etc. Universaliile empirice sunt rezultatul generalizărilor istorice, grupând faptele considerate a fi prezente în toate limbile cunoscute şi analizate până Ia un moment dat (clasa silabelor deschise* există, în opinia lui R. Jakobson, în toate limbile cunoscute), c) Suplimentar, E. Coşeriu introduce distincţia universalii 6q funcţionare vs. de desemnare, ultimele fiind legate de noţiuni general umane (părţi ale corpului, noţiunea „a da“ etc.). d) Cercetătorii au distins între universaliile substanţiale şi cele formale, prezente la toţi cercetătorii domeniului, dar concepute diferit în funcţie de cele două moduri speciale de abordare, generativist sau empirist. Pentru N. Chomsky, universaliile formale privesc constrângerile* impuse construcţiei modelului pentru a fi capabil să opereze în orice limbă (în gramatica generativă* clasică, de ex., se referă la tipurile de reguli şi la restricţiile formale postulate pentru fiecare tip), iar universaliile substanţiale privesc categoriile primitive ale gramaticii (P, GN, GV, N, V). Pentru empirişti, universaliile substanţiale au în vedere categoriile care, în urma analizei şi a comparaţiei limbilor, satisfac condiţia universalităţii (pentru domeniul fonologie, de ex., categoria vocalelor* şi cea a consoanelor*; pentru domeniul gramaticii, categorii sintactice de tipul Subiect, Predicat, Obiect). Universaliile formale (sau relaţionale) privesc relaţiile lingvistice obligatorii, prezente în oricare manifestare a limbajului (relaţia paradigmatic*-sintagmatic* etc.). e) După domeniul lingvistic în care se manifestă, se disting: universalii fonologice, fie substanţiale (vezi cele două clase discutate anterior, vocale şi consoane), fie implicaţionale (este cazul relaţiei necesare dintre clasa afirmatelor* şi cea a frica-tivelor*; orice limbă care conţine africate are obligatoriu şi fricative); universalii gramaticale, fie substanţiale (de tipul clasei numelui), fie implicaţionale (vezi relaţia obligatorie trial-dual-plural); universalii sematitice, grupând, alături de trăsăturile semice* universale, categorii semantice de tipul: animat*, personal*, cuantificare*, cauzativ*, posesie* etc., precum şi structura actanţială / argumentală* a propoziţiei, inclusiv rolurile* / cazurile* fîllmoriene; universalii pragmatice, care cuprind actele* de vorbire, tipurile de propoziţii după modalitate*: asertiv*, imperativ*, interogativ*, clasa cuvintelor care trimit la situaţia de comunicare*, deci clasa deicticelor*, organizarea propoziţiei în temă* şi remă* etc.; universalii semiotice, valabile în toate sistemele, nu numai în cele lingvistice; universalii stilistice, incluzând categoriile stilistice generale, de tipul metaforei*, prezente în oricare limbă şi răspunzând în orice limbă de schimbarea sensului* cuvintelor. ® Creşterea după 1960 a interesului pentru descoperirea universaliilor lingvistice trebuie pusă în legătură atât cu încercarea de căutare a formei universale a gramaticii (vezi GG* şi GB*)t cât şi cu preocupările de traducere automată, căutându-se metalimbajul* universal al maşinilor de tradus. Pe de altă parte, interesul 560 URIVIA pentru universalii apare ca o reacţie la relativismul antropologic; făcându-şi loc ideea că, oricât de mare şi de impredictibilă ar fi variaţia limbilor, există un set de legi; constrângeri; categorii şi proprietăţi comune tataror limbilor. Descoperirea universaliilor lingvistice a mers paralel cu dezvoltarea studiilor de tipologie* lingvistică, selecţia parametrilor tipologici fiind Kcută din clasa de categorii şi proprietăţi considerate universale. Categoria Subiectului; de ex.; este qvasi-universală, dar trăsături ale acestuia: posibilitatea neexprimării subiectului pronominal (vezi pro-DROP), poziţia lui în raport cu V(erbul) şi cu O(biectul) sau marcarea şi tipul de marcare a subiectului (vezi SUBIECT) sunt para-metrizabile, permiţând partiţii tipologice semnificative. Dintre modelele lingvistice actuale, GB şi-a propus în mod expres rezolvarea tensiunii teoretice dintre universal şi particular, universal şi tipologic, incluzând în componenţa gramaticii universale şi inventarul abstract de parametri Upologici. Vezi şi GRAMATICĂ UNIVERSALĂ; TIPOLOGIE. TICĂ10): GB este un model „de reprezentare"; reprezentarea este guvernată de principiul proiecţiei*, care postulează că structura relaţiilor dintre categorii se conservă la orice nivel de reprezentare, t conservând la nivelul de reprezentare din SrS tructură* relaţiile anterioare deplasării Iui a. Relaţia t-a este marcată formal prin coindexare*. GB distinge două tipuri de urme: a) urme rezultate din deplasarea unui nominal (engh NB-movemenfyca în construcţia pasivă* (eXi Ion. este lăudat (t.)) sau ca în construcţiile obţinute din ridicarea* de constituenţi (ex. lorii mi se pare t(t.) obosit]); b) urme rezultate din deplasarea grupului reiaţiv-intero-gativ (engl. wh-movement), ca în construcţiile interogative, relative sau ca în completivele interogative indirecte (ex. Cinei doreşte [ră iasă la tablă (t.)]?; Elevul. [despre cărei [am vorbit (t|)]]; Nu ştiu [pe cine. [a numit Ion (t.)]]) Vezi si COINDEXARE; DEPLASARE; PROIECŢIE; RIDICARE; VID2. G.P.D. G.P.D. URMĂ Concept din GB*; traduce engl. trace şi este simbolizat prin t. Reprezintă o subspecie a categoriilor vide*, rezultând dintr-o regulă de „deplasare* a Iui a“ şi indicând că orice deplasare a unui consdtuent lasă o urmă (t) ca semn al poziţiei sintactice din care a a fost deplasat. Conceptul de urmă este consecinţa directă a două caracterisrici ale teoriei GB (vezi şi GRAMA- UVUL AR,-Ă (CONSOANĂ ~) Consoană a cărei rostire implică: a) ridicarea părţii posterioare a limbii şi, prin aceasta, îngustarea canalului format cu vălul palatului, şi b) intrarea în vibraţie a uvulei (omuşorului), care se apropie şi se îndepărtează succesiv de partea posterioară a limbii, [r] graseiat este o consoană uvulară. [r] uvular a fost semnalat şi în aromână, la fărşeroţi, în vorbirea femeilor. Ljk. Y YALENŢĂ Termen împrumutat din chimie, pentru a sugera că disponibilităţile de combinare a cuvintelor şi mecanismele lor de combinare funcţionează după un model asemănător celui din chimie. ; Valenţa este un concept care caracterizează cuvintele ca unităţi* sintactice (S. Stati, 1972), indicând, pentru fiecare cuvânt, capacitatea acestuia de a stabili relaţii’ sintactice cu alt / alte cuvinte şi, implicit, de a forma combinaţii de cuvinte, capacitate diferită de la un cuvânt la altui sub aspectul numărului de legături sintactice simultane şi al tipului de combinaţii. Valenţele apar ca disponibilităţi intrinsece, virtuale ale fiecărui cuvânt, actualizarea lor în context însemnând folosirea cuvântului într-o anumită combinaţie sintactică. Numai unele valenţe sunt contextual saturate, altele rămânând libere (sau nesaturate) ca efect ai neexprimării unui determinant (vezi şi SATURAT). Atunci când cuvântul analizat funcţionează drept cap’ de grup, conceptul de valenţă interferează cu cel de actant* (sau argument’) şi cu cel de rectiune’. Valenţa, în cazul unui cap de grup, indică, în acelaşi timp, numărul de actanţi / argumente pe care capul le poate primi şi forma impusă argumentelor prin fenomenul de recţiune. Valenţele diferă de la o parte de vorbire* la alta (de ex., valenţele clasei verbului* sunt diferite de ale clasei substantivului* sau de ale clasei adjectivului’); pentru unele părţi de vorbire (verb, adjectiv), valenţele diferă de la membru al clasei la altul (verbele a ploua, a cădea, a deveni, a ara, a plăcea, a depinde, a trimite au valenţe diferite atât ca număr de legături sintactice, cât şi ca formă gramaticală impusă nominalelor cu care intră în relaţie sintactică). Valenţele stau la baza alcătuirii dicţionarelor’ sintactice (vezi LEXICON), precum şi la baza clasificării cuvintelor pe criterii sintactice. Astfel, s-au alcătuit dicţionare de verbe şi de adjective care înregistrează valenţele fiecărui membru al clasei, dicţionare distincte pentru fiecare limbă şi caracterizând o anumită etapă din evoluţia limbii (cuvinte corespunzătoare semantic în limbi diferite se pot deosebi ca valenţă, iar, în cadrul aceleiaşi limbi, acelaşi cuvânt îşi poate modifica în timp trăsăturile de valenţă). S-au propus clasificări sintactice ale verbului (vezi L. Tesniere, 1959, iar, pentru limba română, Valeria Guţu Romalo), distingându-se, în funcţie de numărul de legături pe care le stabileşte cu nominalele, următoarele clase sintactice de verbe: verbe monovalente, care au o singură valenţă, având deci capacitatea de combinare cu un singur nominal {copilul aleargă, cade, râde, doarme); verbe bivalente (sau divalente), caracterizate prin posibilitatea de a se combina cu două nominale {copilul citeşte o carte, copilul depinde de părinţi, îmi place cartea, mă doare capul); verbe trivalente, caracterizate prin posibilitatea de a se combina cu trei nominale (profesorul dă copilului o carte; profesorul învaţă pe copil lecţia); lor li se opun verbele zerovalente (sau avalente), care în română nu se combină cu nici un nominal (plouă, ninge), iar în franceză şi engleză se combină cu un pronume expletiv’ (fr. il pleut; engl. it's raining). La rândul lor, fiecare dintre aceste clase de verbe poate fi împărţită în subclase după forma impusă nominalelor (vezi Guţu Romalo, subclase stabilite după forma de caz a nominalelor: N + V + D; N + V + Ac; N + V + N etc.). ® Perturbarea valenţelor unui cuvânt poate interveni în diverse situaţii, având explicaţii multiple. Poate, de ex., să apară ca o greşeală sintactică, determinată fie de o cunoaştere imperfectă a regulilor limbii (vezi cazurile de transfer* sintactic din achiziţia* unei limbi străine), fie de o intenţie stilistică, având ca efect o deviere metaforică de regim (ex.: El m-a fulgerat cu privirea). Intervine, de asemenea, în toate cazurile de conversiune’, noul cuvânt abandonând disponibilităţile combinatorii ale vechii clase şi preluând pe cele ale clasei spre care se orientează. în al treilea rând, restrângerea valenţelor până la pierderea lor totală intervine ca semn al pierderii autonomiei’ unui cuvânt, fie în 562 VALOARE procesul de gramaticalizară fie în cel de constituire a unităţilor frazeologicei Auxiliarele*, precum şi termenii din componenţa locuţiunilor* proprii cuvântului autonom corespunzător, limitându-se Ia o unică şi fixă apariţie. Semi-auxiliarele*j deşi îşi limitează valenţele, nu şi le-au pierdut integral; procesul de gramaticalizai nefiind încheiat. Vezi şi ACTANT; ARGUMENT; AUTONOMIE; CUVÂNT; LEXICON; RECŢIUNE; SATORAiySINTAXEM^ G.RD. VALOARE Concept polisemie (1) uzual, (2) lingvistic sau (3) utilizat în alte ştiinţe: 1) Termenul se utilizează ca echivalent apropiat al semnificaţiei*, mai ales în domeniul gramaticii* (de ex., valorile timpurilor* verbului*); 2) Valoarea este un termen lingvistic curent de la F. de Saussure încoace, desemnând efectul produs asupra unităţii* lingvistice prin delimitarea reciprocă de celelalte elemente; pentru saussurieni, unităţile lingvistice nu au realitate independent de relaţia lor cu întregul, de aceea unitatea lingvistică este o valoare. Semnul* lingvistic are o valoare de schimb, pentru că serveşte la desemnarea unei realităţi lingvistice care îi este străină şi pentru că un semn se opune tuturor celorlalte semne ale unui sistem. La nivelul lexicului*, valoarea unui cuvânt se defineşte în raport cu alte cuvinte având un sens apropiat. Lexicul unei limbi fiind nelimitat, opoziţia unui semn cu restul ansamblului este mai mult o posibilitate teoretică decât una practică, dincolo de analiza în anumite clase (vezi ANTONIMIE; SINONIMIE; CÂMP); 3) în logică, economie politică, axiologie, estetică, semiotică etc. valoarea primeşte definiţii speciale. De ex., logica utilizează expresia valoare de adevăr pentru a desemna caracterul pe care îl are un enunţ de a fi adevărat sau fals; semiotica narativă distinge valorile de uzaj de valorile de bază. A£.V. VARIABIL,-Ă 1. Accent ~ Sin.: mobil. Vezi MOBILr 2. Cuvânt Parte de vorbire ^ Sin.: flexibil. Vezi FLEXIBIL. VARIANTĂ I. în fonologie* şi morfologie*, unitate minimală care nu contractează raporturi de comutare* cu alte unităţi similare fonetic, respectiv semantic, Sin.: alofoniă)*; alomorf{ă)\ Se distinge între variante combinatorii* (poziţionale) şi variante libere* (individuale). Variantele combinatorii se caracterizează prin distribuţie* complementară; variantele libere depind de actele concrete de vorbire (vorbitor, momentul rostirii). în unele lucrări de fonologie, variantele libere sunt numite varietăţi (vezi VARIETATE^; 2. în lucrări care au^ ca temă diversitatea lingvistică, folosit uneori alternativ cu varietate(vezi VARIETATEj). LIR. VARIAŢIE 1. ~ lingvistică Concept generic referitor la diversitatea lingvistică. Variaţia lingvistică se manifestă atât în plan diacronic (vezi DIACRONIE), cât şi în plan sincronic (vezi SINCRONIE). Factorii diferenţierii sincronice a limbilor sunt de natură spaţială, socială şi situaţională, O tipologie relevantă a formelor acestei diferenţieri a propus E. Coşeriu, care distinge între variaţia diatopică*, diastratică* şi diafazică*/ diafatică. Fiecărui tip de diferenţiere îi corespunde un tip specific de omogenitate, reprezentată de dialecte*, niveluri de limbă (în alte terminologii: sociolecte*) şi, respectiv, stiluri*. Diversele forme ale variaţiei lingvistice sunt studiate de discipline specifice: lingvistica istorică - variaţia diacronică, dialectologia* - variaţia diatopică, sociolingvistica* -variaţia diastratică, şi stilistica* - variaţia diafazică; vezi şi DINAMIC. 2. ^ liberă* Raport între doi termeni (unităţi fonetice sau morfologice) care nu comută (vezi COMUTARE). Vezi şi VARIANTĂ. L./.R. VARIETATE 1. Termen generic pentru ramificaţiile teritoriale (dialecte*, subdialecte*, graiuri*) şi funcţionale (stiluri*) ale unei limbi. Folosituneori alternativ cu variantă (vezi VARIANTĂ-,). 2. în unele lucrări de fonologie, sin. cu variantă liberă (vezi VARIANTĂ^. L./JL VECINĂTATE Denumeşte, pe axa sintagmatică* (sau, altfel spus, în cadrul ordinii* lineare), unitatea vecină cu unitatea analizată; sin.: context\ Orice unitate lingvistică, indiferent de nivel*, are în lanţul VELAR,-A 563 vorbirii o vecinătate de dreapta, o vecinătate de stânga sau, simultan, una de dreapta şi alta de stânga. De ex., în grupul casa vecinului, vecinătatea substantivului casa o constituie substantivul în genitiv vecinului; ca vecinătate a morfemului radical cas- apare morfemul articol -a; ca vecinătate a alo fonului c- apare alofonul -a. La nivel sintactic, nu orice vecinătate este relevantă pentru ordinea structurală a grupului (vezi ORDINE). De ex., în enunţul Caietul acesta aparţine colegului, vecinătăţile acesta şi aparţine nu au relevanţă structurală, neangajând nici o relaţie* sintactică una cil cealaltă. Vezi şi CONTEXT; DISTRIBUŢIE; ORDINE. G.P.D. VELAR,-Ă 1. Localizare specifică rostirii anumitor sunete (vocale* sau consoane*). 2. Vocală ^ vezi POS-TERIOR,-OARĂ2. 3. Consoană ^ Consoană* a cărei rostire presupune crearea unui obstacol la nivelul palamlui moale. Sin.: postpalatală. Vezi PALATAL,-Ă. 4. Serie de localizare, distinsă atât în cadrul clasificării articulatorii a vocalelor, cât şi în cadrul clasificării articulatorii a consoanelor, în română, include vocalele [o, u], respectiv, consoanele oclusive* [k, g]. LJ.R. VERB Clasă lexico-gramaticală (sau parte de vorbire*) cu un inventar extrem de bogat şi deschis, având următoarele caracteristici importante: morfologic, în limbile cu flexiune, se distinge printr-o flexiune specifică numită conjugare*; sintactico-semantic, are calitatea de a primi actanţi‘/argu-mente*, de a le atribui roluriVcazuri şi a le impune restricţii de formă sau de topică, asigurând structurarea semantico-sintactică a propoziţiei* şi coeziunea componentelor subiect-verb-obiect; semantic, exprimă activităţi / acţiuni* şi stări*, înfăţişate ca procese* momentane sau durative, fiind, dintre părţile de vorbire, clasa purtătoare în cel mai înalt grad a predicaţiei logice; semăntico-pragmatic, verbul este componentul propoziţiei prin care se face referirea Ia evenimentul extralingvistic, dispunând de categorii şi mecanisme în stare să transforme organizarea sintactică într-un fapt de enunţare*. • Verbul, cu câteva excepţii rare sau discutabile, este o clasă universală (se dau ca exemple de limbi fără verb kalispel, o limbă amerindiană, astăzi practic moartă, şi nootka, o limbă din Columbia Britanică; chineza are o situaţie discutabilă). Caracterul cvasiuniversal al verbului, ca şi capacitatea lui de a asigura structurarea semantico-sintactică a propoziţiei au făcut ca verbul să fie aşezat la baza unor modele universale ale propoziţiei (modelul actanţial / cazual cu diverse variante: varianta Ch. J. Fillmore şi D.T. Langendoen, varianta W.L. Chafe, varianta G. Lazad, varianta chomskiană a theta-rolurilor*; vezi ACTANT; CAZH; ROL; THETA-ROL). e Descriere şi clasificare morfologică în limbile cu flexiune, verbul distinge, într-un fel propriu fiecărei limbi, categoriile specifice: timp*, aspect*, mod*, diateză*, iar, pentru limbile în care există acord*, şi categoriile de număr* şi de persoană*. Categoriile de timp şi de aspect sunt legate de caracteristica de proces a verbului. Timpul, împreună cu persoana şi modul trimit la situaţia de comunicare* (persoana face referire la cei doi participanţi ai comunicării, locutorul şi interlocutorul; timpul exprimă momentul desfăşurării procesului, raportându-1 la momentul emiterii propoziţiei sau la timpul textual/discursiv; modul trimite şi el la locutor, exprimând atitudinea acestuia în legătură cu evenimentul descris, pe care locutorul şi-l asumă ca realitate sau ca posibilitate). Categoria diatezei are o dimensiune sintactică, oferind posibilitatea codării* sintactice diferite a actanţilor (permite alegerea în poziţia subiectului fie a agentului*, fie a pacientului*); are şi o dimensiune pragmatică, alegerea ca subiect a agentului sau a pacientului fiind determinată textual / discursiv (vezi şi PASIV; PASIVIZARE; TEMATIZARE). Categoriile de persoană şi de număr îndeplinesc, pe lângă rolul pragmatic, şi un important rol sintactic, asigurând, prin fenomenul de acord, o legătură sintactică a verbului cu unul dintre grupurile nominale importante (în mod curent, cu grupul subiectului; mai rar, se semnalează şi acordul cu obiectul: apud G. Lazard, 1994). « Morfologia este domeniul în care apar cele mai multe diferenţe între limbi, categoriile verbului realizân-du-se distinct de la o limbă la alta atât ca număr de termeni, cât şi ca mijloace de exprimare. Deşi comună mai multor limbi, categoria modului, de ex., cunoaşte un număr diferit de opoziţii, incluzând, în unele limbi, optativul* ca mod gramatical distinct (vezi greaca veche), condiţionalul* ca termen distinct de conjunctiv* (este cazul românei şi al altor limbi romanice în raport cu 564 VERB (continuare) latina) sau prezumtivul* ca termen aparte (cazul românei) (vezi şi MOD; (VERBAL)). Categoriile comune cunosc exprimări diferite de la o limbă la alta ■ Se pot exprima prin flective* (sufixe* gramaticale; infixe^i desinenţe*); prin morfeme libere, mobile* (auxiliare*- sau conjuncţii şi prepoziţii devenite mărci flexionare); prin variaţii interne ale radicalului (reduplicare*; alternanţe-, schimbare de accent*); prin formaţii perifrastice*, utilizându-se verbe care şi-au pierdut parţial aiitonomia* Şi au dobândit statut de semiauxi-liâre*. Se pot folosi şi mijloace în exclusivitate lexicale, lexeme şi afixe lexicale specializate pentru valori modale, aspectuale sau temporale. ® Româna, o limbă cu o flexiune verbală extrem de bogată şi de diversificată, apelează, în proporţie diferită, la toate aceste mijloace. Astfel, utilizează sufixe gramaticale pentru marcarea timpului şi / sau a modului (ex. var-u-z, ved-ea-rn; vdz-ând). Foloseşte desinenţe pentru marcarea persoanei şi a numărului, fie amalgamând cele două valori (afl-i, cânta-u), fie, mai rar, expri-mându-le prin desinenţe distincte (văzu-ră-m, vaum’-ră-m). Pentru marcarea timpului, a modului şi a diatezei, foloseşte auxiliare, obţinute prin gramaticalizarea* a trei verbe de bază (a fi, a aveci, a vrea); pentru aceeaşi valoare se poate recurge la mai multe auxiliare (vezi ■viitorul*: voi veni, am să vin), iar, în componenţa unei singure forme; pot intra mai multe auxiliare cu valori distincte (voi fi plecat, aş fi plecat, aş fi fost lăudat). Recurge la mijloace mixte, afixale şi mobile, pentru marcarea conjunctivului şi a infinitivului* (să vzzză, a veni). în cazul unor forme neregulate*, utilizează redu-plicarea (dădeam, stăteam). în română; se atribuie alternanţelor fonetice funcţii gramaticale, asociindu-se, pentru exprimarea unor valori, altor mijloace (vede vs. să vadă; crede vs. să creadă). Cu totul excepţional, româna foloseşte cu funcţie gramatical distinctivă schimbarea de accent (ex.: cântă vs. cânta). Recurge la semiauxiliare pentru marcarea unor valori modale, aspectuale şi temporale {îl pot ajuta, dă să plece, stă să cadă, avea să vină) (vezi şi SEMIAUXILIAR). Unele valori aspectuale şi modale se exprimă lexical (de ex., prefixul re-: revezi/; reface, pentru acţiunea repetată; prefixul pre-: prevedea, prevesti, pentru acţiunea anticipativă; lexemele a vrea, a dori, pentru valori modale), în ansamblul conjugării actuale româneşti, mijloacele afixale (sintetice) coexistă cu cele analitice şi, chiar dacă direcţia generală de evoluţie a fost cea a extinderii analitismului* (vezi evoluţia pasivului şi a viitorului de la latină la română; evoluţia condiţionalului în interiorul dacoromânei), ponderea mijloacelor afixale este \\ încă foarte puternică. Sunt relevante formaţiile i polisintetice (ex. văz-u-ră-m, văz-u-se-ră-m), cu număr mare de afixe; cu limite clare şi valori distincte pentru fiecare afix, precum şt zonele din paradigmă cu manifestare actuală exclusiv sintetică (imperfectul, perfectul simplu); în ansamblul limbii române, flexiunea verbală; sintetică şi analitică, este nlult mai bogată decât ceâ hdminală, iar sintetismul se manifestă mult mai puternic la verb decât Ia substantiv1 (vezi şi CONJUGARE). 9 în limbile cu flexiune verbală bogată, verbele se repartizează în clase de flexiune, numite conjugări (vezi CONJUGARE^), clase care includ verbele cu aceleaşi particularităţi de flexiune (omonimii* identice şi aceleaşi afixe flexionare). Numărul de clase şi subclase de conjugare diferă de Ia o limbă la alta (româna, de ex., în raport cu latina, şi-a creat o conjugare a verbelor în -î: «z*î; urm, urii, utît, urinei); diferă şi de Ia o etapă de limbă ia alta (în interiorul limbii române, după 1880, de ex., s-a pierdut o subclasă de conjugare din cadrul conjugării în -z, reprezentată de flexiunea verbelor a acoperi, a descoperi, a suferi, a căror flexiune s-a modificat sub influenţa unui tipar mai productiv; vezi Gabriela Dindelegan, 1987). Numărul de clase de conjugare depinde şi de interpretările diferite de la o gramatică la alta, de la un cercetător la altul, ca şi de criteriile adoptate în clasificare. Potrivit tradiţiei gramaticale româneşti, clasificarea* în conjugări s-a făcut în ; funcţie de sufixul infinitivului, un sufix „privilegiat", care stabileşte corelaţii cu alte afixe, fiind deci responsabil şi de alte diferenţe flexionare dintre verbe, dar care nu poate asigura explicarea tuturor diferenţelor. De aceea, clasificările modeme de orientare structuralistă au lărgit analiza asupra ansamblului flexiunii, luând în consideraţie, pe de o parte, omonimiile relevante (capabile să distingă clase de verbe), iar, pe de alta, afixele relevante, urmărite la nivelul alomorfelor* morfologice, deci după ce a fost operată o reducţie parţială a variantelor* (vezi clasificarea verbelor româneşti în 10 clase de conjugare propusă de Vaieria Guţu Romalo, 1968). în afara claselor regulate de conjugare, un loc aparte îl ocupă verbele neregulate*, multe dintre ele constituind relicve ale unor faze anterioare de limbă, şi verbele defective*, care, dintr-un motiv sau altul, se caracterizează în VERB (continuare) 565 etapa actuală printr-o flexiune incompletă (vezi DEFECTIV; NEREGULAT), © Descriere şi clasificare semantico-sintactică şi sintactică Există o serie de caracteristici universale ale verbului privind relaţiile lui de actanţă, adică relaţiile lui semanlico-sintactice cu numele în cadrul propoziţiei, verbul asociindu-şi, în funcţie de trăsăturile lui inerente, un număr de nume (numite actanţi* sau argumente*) şi atribuind acestor;nume roluri semantice (numite cazuri* sau thetâ-roluri*): agent*; pacient (sau temă*), experimentatori, beneficiar*,: ţintă*, sursă, locativ*. Atribuirea se face direct de către verb, în cazul obiectului^ considerat ca argument intern, dar se face „compoziţional*4, de către G(rupul) V(erbal) în ansamblul lui (V + OD, OI), în cazul subiectului, considerat ca argument extern. Fiecare verb se individualizează prin cadrul* său actanţial (sau argumentai), numit şi schemă / grilă / structură / configuraţie argumentată (sau de cazuri), care indică numărul de actanţi primiţi şi rolul impus fiecărui actant (vezi şi LEXICON). © Există o serie de caracteristici universale ale verbului privind relaţiile lui strict sintactice, verbul impunând numelor cu care se combină nu numai schema actanţială, ci şi ierarhia structurală. Prin restricţiile de formă şi de topică impuse de verb numelor vecine, verbul determină aşezarea fiecăruia într-o anumită poziţie* sintactică, fiind răspunzător de funcţiile* sintactice diferite primite de nume (subiect, obiect direct, obiect indirect, obiect prepoziţional). Aşa cum fiecare verb are o schemă actanţială proprie, tot astfel, pentru o limbă dată, are şi schema Iui sintactică, cu deosebirea că schema actanţială a unui verb este universală (în condiţiile păstrării sensului verbului, ea rămâne neschimbată în evoluţia unei limbi şi aceeaşi pentru verbe sinonime şi pentru verbele lexical corespunzătoare din limbi diferite), în timp ce schemele sintactice diferă de la o limbă la alta şi se pot modifica în timp. Diferenţele de regim* verbal nu au o determinare semantică, nu sunt predictibile şi ţin în exclusivitate de regulile sintactice proprii unei limbi şi unei anumite etape din evoluţia limbii. Comparându-se, de ex., verbul a mulţumi şi corespondentele Iui din fr. şi engl. (remercier, to thank), se constată structura argumentală comună: Agent + Beneficiar / Ţintă + (Cauzal) (argumentul Temă este implicat în toate aceste limbi în semantica internă a verbului: „a spune mulţumesc44, „dire merci44), dar o structură sintactică diferită a românei în raport cu franceza şi engleza: rom. - Subiect + OI + OPrep (îţi mulţumesc pentru.,.) vs. fr.; engl. - Subiect + OD + OPrep (fr. je le / la / Ies remercie de / pourengl. to thank smb. for smth). Diferenţele dintre limbi nu apar la nivelul structurii actanţiale, ci al organizării sintactice, atât în ceea ce priveşte inventarul general al mărcilor actanţiale (de legare şi de ierarhizare sintactică a actanţilor), cât şi în privinţa diferenţelor de regim prezente în cadrul aceluiaşi tip de marcare actanţială. Inventarul mărcilor actanţiale, ponderea lor şi manifestarea acestora diferă de Ia o limbă la alta, jucând un rol important în stabilirea parametrilor tipologici (vezi şi TIPOLOGIE). Ca tipuri de mărci actanţiale, se deosebesc mărcile speciale (desinenţe şi sufixe, prepoziţii, post-poziţii) de situaţiile de marcare a actanţilor printr-o poziţie fixă în raport cu verbul (vezi TOPICĂ). Mărcile speciale pot apărea în următoarele ipostaze (vezi G. Lazard, 1994): a) asociate actanţilor nominali fie ca mărci afixale (afixe de caz* de tipul desinenţelor sau al sufixelor, servind Ia distingerea diverşilor actanţi), fie ca mărci neafixale, libere, aşezate proclitic (este cazul prepoziţiilor* în ipostaza lor de mărci ale actanţilor) sau enclitic (este cazul postpoziţiilor*, în limbile în care acestea există); b) legate în exclusivitate de verb, încorporate în forma verbului sau libere; c) exprimate dublu în forma numelui şi a verbului, verbul preluând, prin fenomenul de acord*, informaţia actantului subiect, iar, prin cliticele* pronominale, informaţia actanţilor din poziţia obiectului direct şi a celui indirect. în cadrul clasificării tipologice propuse de G. Lazard, 1994, româna aparţine tipului N0PjVnp, caracterizat prin lipsa unei mărci speciale pentru subiect (N0); preluarea de către verb, prin fenomenul de acord, a mărcii actanţiale a subiectului (Vn); marcarea specială a obiectului direct şi a celui indirect (Pj; vezi construcţia cu pe, pentru obiectul direct, iar pentru cel indirect, forma de dativ şi construcţia cu la); transferarea asupra verbului, atunci când i se asociază clitice pronominale, a informaţiilor privind al doilea şi al treilea actant (V ), cliticul dublând nominalul obiect sau exprimând singur informaţia asupra acestuia. în română, unde nominativul şi acuzativul, cu câteva excepţii din flexiunea pronumelui personal, au forme omonime* şi unde topica este liberă, pentru legarea actanţilor de verb şi pentru ierarhizarea lor sintactică se recurge cu prioritate la procedee sintactice: acordul (cu primul actant), construcţia 566 VERB (continuare) prepoziţională (cupe) şi dublarea* clitică (pentru al doilea şi al treilea actant) (vezi SUBIECT; (COMPLEMENT) DIRECT; INDIRECT); • S-au propus mai multe criterii de clasificarejsihtactică şi sintacLico-actanţială a verbelor:a) în funcţie de numărul de actanţi pe care îi poate primi un verb sau, în altă terminologie; în funcţie de numărul de legături sintactice pe care verbul le stabileşte cu numele, s-au distins: verbele zerovalente (sau avalente); monovalente; biva-r lente; bivalente (vezl 'VALENŢĂ); Verbe ca: a ploua, a ninge sunt zerovalente; a asudai a dormi, a lătra, ă patina sunt monovalente; a aparţine, a ara, a plăcea, a spera sunt bivalente, iar a da, a întreba, a oferi, a trimite sunt trivalente. b) Clasele de verbe stabilite pe baza numărului de actanţi se subclasifică în continuare în funcţie de restricţia de formă (caz, prepoziţie) impusă de verb fiecărui actant, obţinându-se subclase sintactice de tipul: - Nom + Ac (ex. a avea, a ara, a sublinia); - Nom + Dat (ex.: a aparţine, a plăcea, a conveni); - Nom + Prep (ex.: a depinde, a se gândi, a recurge); - Nom + Ac + Dat (ex.: a da, a oferi, a trimite) etc. Toate aceste subclase pot fi. redate şi în termenii funcţiilor sintactice: - Subiect + OD; - Subiect 4* Ol\ - Subiect + OPrep; - Subiect + OD + OI etc. • în numeroase lucrări de gramatică sunt înregistrate clase ca: tranzitiv* vs. intranzitiv*, copulativ* vs; predicativ*, impersonal* vs. personal, care, în ciuda diverselor accepţii primite (vezi, de ex., TRANZITIV), sunt, în esenţă, clase sintactice (eventual clase semantico-sintactice). Clasa tranzitivelor cuprinde, după unii lingvişti, verbele cu două argumente, indiferent de tipul sintactic de argument, iar pentru majoritatea cercetătorilor, verbele care aşază unul dintre argumente în poziţia obiectului direct. Copulativele reprezintă, dincolo de alte caracteristici, şi o clasă circumscrisă sintactic, incluzând verbele care acceptă în structura de bază* vecinătatea unui adjectiv (este, devine, rămâne neascultător). Impersonale sunt verbele care, în funcţie de limbă, acceptă fie un subiect fonetic vid* (rom. plouă, ninge)* fie un pronominal expletiv* ca subiect (fr. il pleut, il neige) sau care admit în poziţia subiectului un nominal nonanimat şi un echivalent sintactic al acestuia (formă verbală nepersonală, propoziţie conjuncţională; ex. îmi place cartea, îmi place a citi, îmi place să citesc). Lucrările actuale de sintaxă propun clasificări ale verbelor în funcţie de prezenţa unui anumit rol tematic în structura de roluri (vezi distincţia: verbe agentive* vs. non- agentive, primele fiind verbe care primesc agent*, iar celelalte caracterizate prin absenţa rolului agent; vezi clasa verbelor cu experimentator*; a verbelor cu locativ* etc.). Criteriul rolurilor tematice este adesea corelat cu cel sintactic (vezi; de ex., clasa verbelor ergative*, a căror caracteristică este că unicul lor argument, pacientul*; este aşezat în poziţia de subiect; a creşte (Profilulcreşte); a seca (Fântânile seacă); a se oprifPloaia se opreşte) etc!). o Relaţia cu humele în română şi m multe alte liihbi, există forme gramaticale specializate pentru aşezarea verbului într-o poziţie intermediară între Verb şi Nume, între Verb şi Adjectiv, deci pentru utilizarea „nominală*, respectiv „adjectivală** a verbului. Cunoscute sub numele de forme nominale* ale verbului, forme nonfinite ale verbului sau, în terminologia tradiţională, moduri* nepersonale, rolul lor este de atragere a verbului spre clasele nominale, fără ca trecerea să fie realizată integral. Aceste forme au un statut dublu, cu trăsături de tip verbal şi de tip nominal (este cazul infinitivului* şi al supinului*), de tip verbal şi de tip adjectival (este cazul participiului*) sau chiar un statut triplu, de verb, de nume şi de adjectiv (este cazul gerunziului* românesc din construcţii ca: l-atn văzut plângând). • Fiecare limbă dispune de un inventar propriu de forme / moduri nepersonale (vezi, de ex., în română, absenţa participiului prezent şi crearea supinului), cu utilizări specifice fiecărei forme şi o ierarhie proprie a gradelor de nominalizare (vezi, în româna actuală, în ordine crescătoare, următoarea ierarhie a gradelor de nominalizare: verb la mod personal > infinitiv scurt > supin verbal > infinitiv lung, supin articulat > substantive postverbale derivate sufixai > substantive propriu-zise). în cadrul acestei ierarhii, fiecare termen, exceptând extremele, păstrează într-o proporţie mai mare sau mai mică trăsături morfosintactice de tip verbal şi adaugă, în proporţii diferite, altele de tip nominal, în primul rând, de tip sintactic (formele nominale apar în poziţiile actanţilor), iar, când gradul de nominalizare este mai înalt, şi de tip flexionar (compară: îţi asiguri tu însuţi traiul -E important a -fi asigura tu însuţi traiul - E importantă asigurarea traiului de către tine însuţi) (vezi şi GERUNZIU; INFINITIV; MOD3; NOMINAL5î 'NOMINALIZARE; PARTICIPIU; SUPIN). • Descriere şi clasificare semantică Lucrările clasice de semantică a verbului (de ex., I. Evseev, 1974) disting două clase importante de verbe, după cum exprimă acţiuni* / activităţi sau VERB (continuare) 567 stări*, clase care, corelate cu particularităţile ac-tanţiale, corespund tipurilor de verbe agentive*, adică verbe care presupun un Agent, şi verbe nonagentive, fără Agent. Lucrările modeme (W.Chafe, W. Cook, S. Dik, R. Jackendoff, F. FranDois, S. Baudet) susţin o clasificare semantică ternară: verbe de stare, verbe de proces* (numite şi „de eveniment44), verbe de acţiune, clasele fiind circumscrise pe baza a două trăsături primitive [Schimbare], redată şi ca [+ Dinamic], [Ăgentivitate]; în; această concepţie, verbele de stare se caracterizează prin [- Schimbare, -Ăgentivitate] (tipul: a plăcea; a uri); cele de proces / de eveniment se disting prin [+ Schimbare, - Ăgentivitate] (tipul: a se usca, a creşte: venitul creşte, a ajunge); cele de acţiune au caracteristicile (+ Schimbare, + Ăgentivitate] (tipul: ci alerga, a repara). Clasificările semantice au urmărit şi alte criterii: natura acţiunii / activităţii sau a stării; corelaţia dintre un tip de acţiune sau de stare şi un anume rol tematic; natura momentană vs. durativă a activităţii sau a stării; caracterul decompozabil al predicaţiei sau, altfel spus, posibilitatea sau imposibilitatea descompunerii ei în predicaţii primare, criterii care, în esenţă, pot fi aplicate oricăruia dintre cele trei tipuri semantice importante, a) în funcţie de tipul de acţiune / activitate, s-au deosebit verbe „de mişcare*41 (a alerga, a merger a se plimba), în cazul cărora Agentul face un anume fel de mişcare, de deplasare, verbe „de declaraţie44 (a spune, a zice, a declara), a căror caracteristică este că Agentul spune ceva, verbe „de atribuire44 {a da, a oferi, a atribui, a conferi) şi altele „de privare44 (a lua, a împrumuta (de la...), a fura), caracterizate prin aceea că Agentul atribuie ceva cuiva sau, dimpotrivă, privează pe cineva de ceva etc. După natura stării, s-au deosebit stări fizice (mă ustură, mă mănâncă) şi stări psihice (îmi place, mă uluieşte, urăsc). După tipul de relaţie descris, în clasa verbelor de stare se includ verbe poziţionale (a sta, a şedea, a se afla), verbe existenţiale (a fi, a exista, a dăinui), verbe de posesie (a avea, a aparţine, a stăpâni, a deţine), verbe de asemănare / deosebire (a semăna cu, a se asemăna, a coincide, a se deosebi) etc. b) Criteriul coocurenţei cu un anume rol tematic sau cu o formulă actanţială a permis distingerea, în cadrul verbelor de acţiune, a subclasei verbelor „benefactive44 (a pregăti cuiva ceva, a învăţa pe cineva ceva), a verbelor „instrumentale44 (tipul: a cosi, a grebla, a ciocăni), care încorporează în matricea lor semantică Instrumentalul, a sub- clasei verbelor „rezultative44 (tipul: a fărâmiţa, a ciobi, a aşchia, aporţiona), care încorporează în semantica internă Rezultat(iv)ul etc. La rândul lor, verbele de proces sunt fie numai verbe cu Obiect(iv) (tipul: a se usca, a creşte: venitul creşte), fie verbe cu două argumente, dezvoltând structurile actanţiale [- Ben(eficiar) + O(biectiv)] (ex. a găsi, a pierde); [- O + Loc(ativ)] (ex.: a cădea, a ajunge) etc. c) Potrivit criteriului aspectual (vezi Z. Vendler), s-au deosebit, pentru fiecare tip semantic important, verbe care exprimă acţiuni, procese sau stări momentane, instantanee şi verbe exprimând acţiuni, procese sau stări durative. Propoziţiile care conţin prima clasă de verbe sunt adevărate numai pentru intervale scurte de timp (verbe de acţiune: a îmbrăţişa, a lovi: Ion loveşte cu ciocanul; verbe de proces: a exploda, a ţâşni; verbe de stare: a ului: ceva mă uluieşte). Cele care conţin verbe durative sunt adevărate pentru intervale lungi de timp (verb de acţiune: a zidi; verbe de stare: a iubi, a se învecina; verbe de proces: a îmbătrâni. d) După criteriul încorporării predicaţiilor primare, s-au distins două clase speciale de verbe: verbele eventive*, încorporând o singură predi-caţie primară: a deveni (ex.: a se îmbogăţi, a se însănătoşi, a slăbi), şi cele faclitive*/ cauzative*, care includ în semantica internă două predicaţii primare: a face şi a deveni (ex.: a însănătoşi pe cineva „a face ca cineva să devină sănătos44). Verbele eventive sunt nonagentive şi de proces; verbele factitive / cauzative încorporează într-o singură formă două tipuri semantice de verb: de acţiune şi de proces, implicând, în acelaşi timp, un Agent (sau un Cauzal*) care „face ceva44 (acţionează asupra altui actant, un Pacient), deci un verb de acţiune, dar şi o schimbare de stare a Pacientului, caracteristică verbului de proces (ex. Medicul însănătoşeşte bolnavul „medicul (Agentul) acţionează asupra bolnavului (Pacientul), determinând ca acesta să-şi schimbe starea, să devină sănătos44). © Caracteristica studiilor modeme de semantică a verbului o constituie corelarea trăsăturilor semantice inerente, fie de tip actanţial (de ex., agentiv vs. nonagentiv), fie de tip aspectual (momentan vs. durativ), cu manifestări sintactice specifice fiecărui grup, astfel încât clasele de verbe obţinute nu sunt exclusiv semantice, ci semantico-sintactice (este cazul verbelor cauzative, psihologice, de mişcare, eventive) (vezi şi ACŢIUNE; AGENTIV; CAUZAŢIV; EVENTIV;’PROCES; PSIHOLOGIC; STARElo). © Caracterizare pragmatică Orice 568 VERBAL,-A verb, prin morfemele temporale şi modale, uneori şi prin cele de persoană şi prin cliticele* personale pe care şi le asociază, trimite Ia siţuaţia de comunicare* sau la instanţe ale discursului*, într-un enunţ sintactic normal, oricare verb este purtătorul informaţiei rematice (vezi REMĂ), distingându-se vi de componentele preverbalej purtătoare ale informaţiei tematice (vezi TEMA), Dincolo de aceste caracteristici, legate de dimensiunea pragmatică a verbului în generai; există şi câteva clase speciale de verbe cu relevanţă pragmatică, Verbele performative* şi cele delocutive*, ultimele ca tip special de performative,; îndeplinesc ele însele, atunci când sunt folosite la pers. I indicativ prezent, actul de vorbire* / de limbaj (ex. ordon, promit, mă scuz; mulţumesc, salut). Delocutivele, în plus, sunt create de la o formulă de enunţare* (engl. to welcome „a spune welcome“; a saluta „a spune salut"). Există şi o clasă de verbe deictice*, aparţinând deixis-ului* spaţial, care, pentru decodarea unuia dintre ac-tanţi, trimit obligatoriu la situaţia de comunicare sau la discurs (ex.: a se îndepărta (de mine, de aici), a se înstrăina (de mine, de aici) (vezi şi DEICTIC; DELOCUTIV; PERFORMATTV). G.P.D. VERBAL,-Ă I. Ceea ce se referă la limbajul articulat. în cazul comunicării* umane orale, comunicarea verbală, adică prin cuvinte, se opune celei nonverbale, care recurge la mimică şi gest sau la un mijloc cum este tăcerea, încărcată în conversaţie cu valori speciale. ILL Ceea ce se referă Ia clasa lexico-grâmaticală a verbului*, fiind caracteristic verbului sau aparţinând verbului; de ex., flexiune verbală, desinenţă verbală. 2. Grup/* Grup* sintactic constituit îri jurul unui centru* (cap) verbal, la mod personal sau nepersonal, strângând în jurul verbului, prin constrângeri* semantice şi selecţionale, determinanţii obligatorii* (sau complementele*, ceea ce gramatica românească denumeşte complemente necircumstanţiale*). In gramatica românească este simbolizat prin GV, iar în alte gramatici, după modelul gramaticii engleze, prin VP.(- Verb Phrase). Coeziunea* semantică a grupului se realizează prin atribuirea de către verb a rolurilor* tematice; coeziunea sintactică, prin restricţiile de formă impuse de verb complementelor, restricţii diferite de la o limbă la alta în funcţie de tipul structural de limbă (recţiune* cazuală şi / sau prepoziţională; postpoziţii*; topică fixă*; foarte rar, acordul obiectului) şi diferite de la un verb la altul (vezi vede copilul, dar depinde de..., se bizuie pe...). Coeziunea lexicală se realizează prin restricţiile selecţionale* impuse complementelor, derivând din; cerinţele; de! compatibilitate semică (a ara pdrndnm *a ara fereastra). La baza coeziunii semantice şi sintactice a grupului ver-balstă caracteristica de tranzitivitate* a verbului; / • Există diferenţe între şcolile sintactice modeme în conceperea grupului verbal. N; Chomskydri-cludb îri GV numai argumentele*interne (complementele); lăsând argumentul extern (subiectul; vezi şi ARGUMENT) îri afara grupului; Sintacticienii din şcoala lui L. Tesniere, dar şi alţi cercetători includ în structura lui GV şi subiectul (vezi, pentru sintaxa românească, Gabriela Dindelegan, 1974, 1976), argumentându-şi teza dependenţei subiectului prin atribuirea de rol tematic subiectului, iar, pentru unele limbi (vezi româna), prin capacitatea verbului de a apărea fără subiect şi chiar de a exclude, în cazul unor verbe, prezenţa subiectului. în română, de ex., există verbe pentru care introducerea poziţiei subiect înseamnă fie violarea regulilor de construcţie (ex.: *Ion îi pasă de mine, *Ion / ceva îi pare bine), fie devierea metaforică a sensului verbului (Ion mă fulgeră cu privirea). Vezi schemă diferită a celor două tipare de organizare a propoziţiei: 3. Propoziţie ^ într-o clasificare a propoziţiilor* după structură, are în vedere tipul curent de propoziţie cuprinzând în componenţa ei un predicat (vezi PREDICAT SINTACTIC),’fie că acest predicat este verbal sau nominal, fie că predicatul VERS 569 verbal este exprimat printr-un verb şi locuţiune verbală sau printr-o interjecţie cu valoare predicativă. Se opune propoziţiei nominale. Clasificarea nu priveşte natura predicatului (verbal sau nominal), ci prezenţa sau absenţa predicatului dintr-o propoziţie. Vezi şi NOMINAL/, PROPOZIŢIE. » G.RD. VERS Unitate structurală ă poeziei, realizată ca secvenţă metrică de silabe scrisă în întregime pe un rând (vezi METRU); versul este delimitat de închiderea unei figuri metrice printr-o pauză* metrică; în versificaţia* tradiţională, este de asemenea marcat de rimă* şi de un blanc tipografic situat în dreapta rândului. * Limitele versului sunt determinate de criterii recurente, care variază în funcţie de limbă şi de tradiţie: numărul fix de silabe (măsură*), numărul şi repartiţia silabelor scurte / lungi (în versificaţia clasică) sau tonice / atone (în versificaţiile modeme), gruparea în ansambluri sintactice sau sistemele de omofonie* (rima, asonanţa*). Delimitarea versurilor a fost, în general, pusă în legătură cu rima, care ar reprezenta graniţa metrică ce marchează finalul de vers (M. Gram-mont), teorii mai recente inversează, însă, raportul, susţinând că nu versul este simţit încheiat din pricina ocurenţei rimei, ci aceasta este percepută ca rimă datorită amplasării sale la sfârşit de vers, căci elementul care anunţă sfârşitul versului este ictusul* forte (deci o componentă care ţine de ritm*), iar nu rima (M. Dinu), e Versul intră ca element component în structuri diverse, dintre care cele mai importante - în versificaţia tradiţională - sunt rima şi strofa*; în aceste ansambluri, individualitatea versului este marcată prin elemente (tipografice) de aşezare în pagină şi prin grafie: alineat, majusculă la iniţială, blanc tipografic la finală. Posedă, de asemenea o structură internă: măsură (număr de silabe) şi cezură* (în cazul versurilor mai lungi de 8 silabe): * Din punctul de vedere al măsurii, versurile se clasifică în: alexandrin* (12 silabe), endecasilab* (11 silabe), decasilab* (10 silabe), eneasilab* (9 silabe), octosilab* (8 silabe), heptasilab* (7 silabe); hexa-silab* (6 silabe), pentasilab* (5 silabe), tetrasilab* (4 silabe), trisilab* (3 silabe), bisilab (2 silabe); vezi MĂSURĂ. • Din punctul de vedere al structurii strofice, versurile se încadrează în ansambluri de 2 (distih*), 3 (terţină*, terţet*), 4 (catren*), 6 (sextină*), 8, 9 şi 10 versuri; rar, există mono-stihul* - strofa sau poezie alcătuită dintr-un singur vers. o - alb Vers care nu cunoaşte rima, dar este structurat pe baza unor norme metrice şi ritmice, deci se supune rigorilor de ritm şi de măsură, o - liber Vers specific poeziei modeme, introdus cu oarecare frecvenţă la sfârşitul sec. al XlX-lea de curentul simbolist (dar cu antecedente în toate literaturile europene), nesupus prozodiei* tradiţionale din nici un punct de vedere şi în care toate normele sunt aplicate ad libitum (VI. Streinu). Versurile libere sunt, în genere, ritmate, de lungime variabilă şi nelegate prin rimă. în schimb, în versificaţia liberă un rol sporit îl au figurile de sunet (vezi FIGURĂ) din interiorul versului. Se grupează în ansambluri sirofice de asemenea liber constituite, fără structură fixă. Păstrează uneori, din concepţia tradiţională asupra versului, majuscula iniţială, rândul-vers, cezura, blancul tipografic de la sfârşitul şirului. După simbolism, G. Apollinaire şi curentele moderniste au împins inovaţia până la a dispune versurile în pagină conform unor criterii pur grafice, alcătuind desene geometrice din versuri de dimensiuni diferite, variat orientate (vezi G. Apollinaire, Calligram-mes). în poezia românească, versul liber a fost introdus de Al. Macedonski şi cultivat - în măsură diferită - de T. Arghezi, L. Blaga, I. Barbu, G. Bacovia, I. Minulescu sau N. Stănescu. MM. VERSIFICAŢIE 1. Ansamblu de tehnici utilizate pentru scrierea unui poem; tehnică a versului, proprie unui scriitor. 2, Disciplină având ca obiect studiul tuturor tipurilor de organizare a versurilor, precum şi descrierea structurii interne a acestora. Din punct de vedere fonetic, versificaţia studiază ritmul*, rima* şi sonorităţile textului în general (cu excepţia figurilor* de sunet); sintactic - structura propoziţiei / frazei în raport cu versul / strofa (vezi şi INGAMBAMENT); compoziţional -aranjarea versurilor în text (structura strofică şi raporturile acesteia cu formele fixe ale poeziei). Versificaţia se ocupă, de asemenea, cu măsurile* fixe şi convenţionale care definesc fiecare tip de vers din punctul de vedere al întinderii sale: alexandrin - 12 silabe, endecasilab* - 11, octosilab* - 8 etc. Vezi şi METRICĂ; PROZODIE. MM. 570 vid;-a VIDrĂ 1. Element ^ Redă engl, dummy element. Denumeşte componentele sintactice cu realizare fonetică plină ^ a icăror ^pertinenţă este numai sintactică (având rolul de a asigura gramati-calitatea structurii) ^ nu şi Preferenţială* fiind lipsite de referinţăproprie; dar şi de capacitatea de a şifo procura de Ia o sursă* referenţială. Sin. cu expletiv* Are în vedere subiectele pronominale din construcţiile franţuzeştii şi englezeşti cu verbe meteorologice: fh il pleut; engl. it’s raining sau din construcţii impersonale* franţuzeşti şi englezeşti: fr. il arrive que..; engl.itseems that... (vezi şi EXPLETIV). 2. Categorie în GB*. corespunde engl. empty category, simbolizată ca e; sin. (categorie) nulă. Desemnează componente sintactice lipsite de realizare fonetică (nelexicalizate sau poziţii rămase libere prin deplasare*) a căror marcare grafică este absolut obligatorie într-o structură abstractă pentru relevanţa lor sintactică. Specia categoriei vide a fost stabilită în planul deducţiilor teoretice prin raportare la alte structuri unde aceeaşi poziţie este ocupată de componente lexicalizate. îndeplineşte, în plan sintagmatic*, un rol similar celui jucat de morfemul zero* din plan paradigmatic*, amândouă dovedindu-şi pertinenţa numai prin raportare la alte forme / structuri ale ansamblului. Ideea categoriei vide a apărut ca efect al principiului proiecţiei*, care postulează că proprietăţile lexicale ale capurilor* lexicale sunt proiectate integral din lexicon în sintaxă şi se menţin intacte la toate nivelurile de reprezentare, inclusiv în S-Structură*, deci şi în situaţia deplasării unora dintre componente din poziţiile originare (vezi, mai jos, urmele); a apărut, de asemenea, ca efect al principiului proiecţiei extinse, care postulează că orice propoziţie are structura minimă: P GN - Aux - GV, incluzând obligatoriu un subiect chiar şi în situaţia nelexicalizării acestuia. • Specia categoriei vide grupează trei tipuri de categorii fonetice nule: a) clasa urmelor*, simbolizate ca t (engl. trace), coindexate cu antecedentele* (categoriile deplasate). Urmele reprezintă poziţiile de origine ale componentelor deplasate (ex.: Cinei crezi [că va reuşi (t.)]; Ioni pare [să fie obosit (tj)]); b) clasa subiectelor nelexicalizate ale complementelor* nonfinite (infinitive, conjunctive, supine), simbolizate prin PRO* (engl. „big PRO“). Sunt coindexate cu nominalele subiecte sau obiecte din propoziţia regentă sub al căror control se află (ex.: Ion-t doreşte [PRO. să plece]', îoni termină [de învăţat PRO vezi şi CONTROL); c) clasa subiectelor pronominale nule, simbolizate ca pro* (engl. „little pro“), caracteristice limbilor de tipul ;,pro-drop*u. Sunt limbile care, că şi româna, acceptă căderea subiectului pronominal; altfel spus; sunt limbi cu subiect „inclus*4 4: Vezi şi CONTROL; DEPLASARE a lui a; PRO, pro; PROIECŢIE; URMĂ. OPm VITTOR 1. în morfologie, termenul este utilizat atât în planul semnificaţiilor gramaticale, cât şi în planul formelor, a) în planul conţinutului, prin viitor se înţelege acea secvenţă temporală care situează desfăşuram acţiunii intr-un moment ulterior momentului „prezent4* şi care, la nivel distri-buţional, îşi asociază adverbe din seria: imediat, mâine, mai târziu, cândva etc. în sfera viitorului se poate distinge un viitor apropiat sau un viitor îndepărtat, după natura temporală a adverbialilor selectaţi într-un context sau altul; această distincţie nu se regăseşte întotdeauna.şi la nivel paradigmatic, b) Prin viitor se denumesc o serie de paradigme din sfera modului indicativ care, din punct de vedere temporal, satisfac cerinţele de conţinut de sub (a). în română există mai multe paradigme de viitor, în raport cu nivelul sau registrul stilistic în care acestea se întrebuinţează; la nivelul limbii standard, forma de viitor este o formă compusă, alcătuită din seria voi, vei, va... + infinitivul verbului (voi veni); la nivelul limbii vorbite / familiare, se recurge la o formaţie obţinută din cea prezentată anterior prin căderea lui v- din radicalul auxiliarului: oi, îi, a... + infi verbului (oi veni); la nivelul limbii vorbite în Muntenia, Oltenia, Dobrogea, se apelează la o formaţie alcătuită din o (invariabil) asociat paradigmei de conjunctiv prezent (o să vin), iar la nivelul graiurilor vorbite în Moldova, se întrebuinţează o formaţie compusă din seria am, ai, are, provenită din auxiliarul a avea şi din conjunctivul prezent al verbului (am să vin). 2. anterior Sintagmă utilizată pentru a denumi o paradigmă verbală formată din seria voi, vei, va... + fi + participiul verbului (voi fi citit etc.). Această paradigmă exprimă, în planul conţinutului, o acţiune care, în raport cu momentul enunţării, urmează să aibă loc; specifică acestei paradigme este trăsătura aspectuală: indicarea unei acţiuni finite, încheiate. Adesea, această VIRGULĂ 571 trăsătură a fost interpretată ca un aspect al concordanţei* timpurilor şi ca atare viitorul anterior a fost definit ca un timp de relaţie*; el exprimă, în această viziune, o acţiune care urmează să aibă loc, dar care va fi încheiată înaintea altei acţiuni viitoare: Voi fi bătrân şi singur; vei fi murit demult (Eminescu). în limba română, viitorul anterior este o formă rar întrebuinţată, limitată mai ales la limba literară scrisă. Circulaţia sa extrem de limitată explică dificultăţile în a-i î stabili precis conţinutul; C.C. VIRGULA [,] 1. Semn de punctuaţie*. în româna contemporană redă o pauză* scurtă urmată de ridicarea tonului; precedă, urmează sau încadrează elemente în context şi are următoarele funcţiuni principale: a) delimitează unităţi sintactice coordonate în propoziţie / frază (fac excepţie raportul copulativ realizat prin şi, cel disjunctiv realizat prin sau, când conjuncţiile se plasează între termenii coordonaţi) — ca un v/j[,] ca o părere se cobori de pe stâncă (Odobescu). împăratul işi scotea mulţumirile din chinurile răbdate ale povestitorului[j dar acum porunceşte pitarului să-i taie tainul (Arghezi); b) marchează elipsa unui verb predicativ, copulativ, auxiliar - eu[,] la datorie, coane Fănică (Caragiale), îon[,] încă elev; Unul a fost certat şi celălalt[,] lăudat; c) izolează atribute / propoziţii atributive explicative, inclusiv de tip apozitiv - Cele două naţiuni muzicante ale Europei modernei,] italienii şi germanii[,] contestă neîncetat francezilor geniul acestei arte (Odobescu); era sfădit cu mine din pricina Smărândiţei popii[t] căreia, cu toată părerea mea de rău, i-am tras intr-o zi o bleandăpentru că nu-mi da pace să prind muşte... (Creangă); d) izolează apoziţii / propoziţii apozitive care nu au funcţie de atribut / propoziţie atributivă -Dincolo[,] la Operă[j\ era în foaier o mare bancă de faraon (Camil Petrescu); vorbea şi mai răstit[,] ceea ce la el în anumite împrejurări era semn de mulţumire, de triumf asupra celorlalţi (ML Preda); e) izolează construcţii gerunziale / participiale plasate la începutul frazei - Coborând să-mi iau şalul uitat în gondolă[y] când m-am întors l-am găsit pe soţul meu într-un lac de sânge (Camil Petrescu); Inspăimânată de glas[,] mâţa s-a înnodat într-o săritură (Arghezi); f) izolează diferite tipuri de propoziţii circumstanţiale: modale antepuse regentei, cu corelativ în regentă -Cu cât se apropia ziua[,\ cu atât Titu era mai tulburat. (Rebreanu), concesive - nici d-ta n-o să-i dai de căpătâi[,\ măcar c-ai citit derost slovele (Odobescu) - etc.; g) izolează propoziţii intercalate - Noi[,] când am văzut asta[ ,] am rămas înlemniţi (Creangă); h) izolează elemente incidente - Mizeriei,] zise el[t] mizerie, soarta sufletelor mari, sufletelor de înger.., (Eminescu); i) izolează adverbe prepoziţionale (echivalente cu o propoziţie / frază) -Nu[,] taci! (Camil Petrescu); j) izolează vocative - Ce-ai cumine[,\ vântule? (Arghezi); k) izolează interjecţii - Că de[J e păcat să rămâi fără leac de învăţătură (Creangă); 1) se plasează între elementele unei construcţii (numerale, adverbe etc.) ce exprimă aproximaţia - Nu mă uit dacă se foloseşte şi el cu o para[t] două (Caragiale); E un om cu care nu trăiesc de ieri[f] de alaltăieri, trăiesc de opt ani (Caragiale); m) se plasează între cuvinte repetate - Am auzit tot[,] tof[J tot. (Caragiale). în concurenţă cu linia de pauză în situaţiile (b), (c), (d), (h), cu două puncte (vezi PUNCT) în (b), (c), (d), cu punctele de suspensie în (b), cu parantezele* (vezi 1) în (c), (d), (h), cu semnul de exclamaţie* în (j), (k), cu cratima* (vezi 2) în (1), (m). 2. Semn grafic, în româna contemporană se utilizează pentru redarea cifrică a numerelor zecimale (3[,]4 „trei virgulă patru“). Nu se lasă pauză albă înainte de virgulă în situaţiile 1 şi 2, iar după virgulă, în 2. C.S. VIRTUEM Termen ai semanticii* structurale introdus de B. Pottier şi utilizat numai de unii autori pentru a desemna seme* descriptive, considerate ca simple posibilităţi. Virtuemul mai poate fi definit ca ansamblul semelor conotative şi este condiţionat de factori variabili ai comunicării, în raport cu experienţa socio-culturală a interlocutorilor. Astfel, roşu are virtuemul „pericol", care nu se actualizează însă decât în anumite contexte*. Prin virtuem se pot exprima conotaţii* de diferite tipuri: a) conotaţii spontane, când un număr evocă un concept, de ex. 13 „ghinion"; b) conotaţii contextuale, ca în contextul un hoţ a vizitat muzeul, unde a vizitat are semul „cu intenţia de a fura" (ironic); c) conotaţie analogică, stabilită socio-culturai prin comparaţie: mai alb ca zăpada, lung ca un stâlp de telegraf Virtuemul nu trebuie confundat cu conotaţia însăşi, care caracterizează semnul în ansamblul lui, pentru că 572 VITEZĂ yirtuemul; redă particularităţi ocazionale ale referentului*. De ex;^înti^o anumită epocă (în cea aqtualăi de ex.); ^scaunele" pot avea noi: forme, pot avea un picior circular etc., ceea ce face ca semul ncu patru picioare14 al referentului .rozM/î să nu mai fiepertirientîn anumite contexte; VeziSEM; CEASEMiANALIZA, bi ASM VITEZĂ (^NAHj^TIVĂ) Vezi NARATIVg; VOCABULAR Termen cvasisinonim cu lexic*, care desemnează fie a) totalitatea cuvintelor unei limbi*, fie b) ansamblul cuvintelor utilizate de un locutor dat în împrejurări date, fie c) într-un mod nedeterminat, o listă de cuvinte. Diferenţierea dintre vocabular şi lexic nu se face întotdeauna, după cum rezultă din expresii ca vocabular de bază (sau vocabular fundamental), masa vocabularului. L. Hjelmslev utilizează (ca şi alţi lingvişti) termenii lexic şi vocabular ca echivalenţi. Cei care diferenţiază Vocabularul de lexic concep cele două unităţi interdependent, pentru că lexicul este o realitate a limbii la care nu se poate ajunge decât prin cunoaşterea vocabularelor particulare, ceea ce înseamnă că lexicul transcende vocabularele, dar nu e accesibil decât prin ele său că un vocabular presupune existenţa lexicului, pentru care el e un eşantion. • Vocabularul de bază este o sumă de cuvinte comună tuturor variantelor' unei limbi (vezi FOND LEXICAL). • Masa vocabularului este partea cea mai mobilă a limbii, în care intră şi termeni neutri (care nu satisfac condiţia de a aparţine fondului principal), ca: nasture, pantof plop, dar şi termeni poetici, ca boltă, firmament, cuvinte dialectale ca găvan, cucuruz sau cuvinte învechite precum cucoană. A.B.V VOCALĂ Sunet* a cărui emitere presupune vibraţii periodice ale coardelor vocale şi absenţa oricărui obstacol în calea curentului fonator*. • Acustic*, vocalele se caracterizează printr-un generator unic (laringele), situat la extremitatea posterioară a cavităţii bucale, unde vibraţiile sunt amplificate. Diversitatea vocalelor se explică prin variaţii ale spaţiului de rezonanţă, produse de modificări ale formei rezonatorului. Vocalele sunt, ca şi consoanele*, unităţi segmentale*, dar, spre deosebire de acestea, au rol de centru silabic (vezi SILABĂ) şi pot primi accent*. ® Clasificarea vocalelor din punct de vedere articulatoriu* se face îp raport cu câteva criterii de bază: : dperturu* \{deschiderea), localizarea (zona din cavitatea bucală în care se creează - în funcţie de poziţia limbii- spaţiul optim de rezonanţă), cantitatea* (determinată de durata de rostire a vocalei), prezenţa sau absenţa labializârii* (determinată de forma - rotunjită sau rierotunjită— a rezonatorului bucal, ca urmare a mişcării buzelor) şi prezenţa sau absenţa nazalităţii* (dependentă de cavitatea de rezonanţă - bucală sau nazală - spre care este dirijat curentul fonator). în română, cantitatea şi nazalitatea nu servesc la distingerea vocalelor; cantitatea este funcţională în limbi ca latina, ceha etc., iar nazalitatea, în limbi ca franceza, portugheza etc. Vocalele din limba română se clasifică astfel: a) după apertură: deschise: [a]; semideschise (mijlocii): [e, ă, o]; închise: fi, î, u]; b) după localizare: anterioare: [et i]; centrale: [a, ă, î]; posterioare: [o, u]; c) după labializare (rotunjire): labializate (rotunjite): [o, u]; nelabializate (nerotunjite): toate celelalte vocale. • Clasificarea vocalelor din punct de vedere acustic se realizează în raport cu un sistem de trăsături binare. Pentru română, sunt luate în consideraţie trăsăturile: acut vs. grav (care reflectă distincţia dintre vocalele anterioare şi cele posterioare, determinată de mărimea spaţiului de rezonanţă); compact vs. difuz (care reflectă distincţia dintre vocalele deschise şi cele închise, determinată de distribuţia în spectru a forman-ţilor*), bemolat vs. hon-bemolat (care reflectă distincţia de labializare dintre vocale). ® Pentru orice limbă, există diverse soluţii de descriere a inventarului de foneme vocalice. în cazul românei, majoritatea cercetătorilor au identificat 7 unităţi fonematice (cu diferenţe în interpretarea sistemului specific de alofone*). O poziţie aparte apare în lucrările lui E. Petrovici, care identifică numai 5 unităţi, [ă] şi [e], respectiv, [î] şi [i] fiind considerate variante ale unor foneme* unice (fă] şi [î] se realizează după consoane neutre, iar [e, i] după consoane palatalizate). LJ.R. VOCATIV în limbile în care există caz* morfologic, denumeşte un caz cu utilizare specială, caracterizat, din punct de vedere sintactic, prin neincluderea în organizarea propoziţiei, iar, funcţional, prin VOCE rolul de caz al adresării*. Aparţine clasei de mijloace lingvistice care orientează enunţul spre alocutor* (altfel spus, aparţine modalităţii alo-cutive*), asociindu-se cu mijloace din aceeaşi clasă funcţională: interjecţii* de interpelare, forme de pers. a Il-a la verb, forme de imperativ* (Hei, Ioane, vino mai repede!). Spre deosebire ; de celelalte cazuri, se marchează obligatoriu prin ; intonaţie, marca desinenţială, atunci^ când apare, ;;; dublând-o pe cea suprasegmentală*. în latină, nu-f mai substantivele de declinarea a 2-a la sg. aveau o desinenţă proprie de vocativ; amice, restul fiind identice cu nominatiyiil. în ansamblul romanic, româna se distinge priritr-o marcare morfologică puternică â vocativului: a moştenit singura desi-8;henţă de vocativ din latină -e (doamne), pe care a extins-o şi la substantive de declinarea a 3-a sau de alte origini (împărate; prietene; tovarăşe); a împrumutat o desinenţă din slavă pentru feminine (fato\ soro), constituind singurul împrumut desinenţial din gramatica românească; şi-a creat, din forme existente în limbă, noi desinenţe (-ule: domnule; elevu le; -lor: elevilor; fete lor). Numărul mare de forme, ca şi frecvenţa folosirii lor pentru clasa numelor de rudenie (vere, cumetre, cuscre, nepoate) s-ar putea explica prin sensibilitatea specială a limbii române faţă de categoria animatului (vezi şi ANIMAT). Totuşi, tendinţa limbii actuale este de folosire a unei forme de vocativ identice cu nominativul. Este obligatorie folosirea formei speciale de vocativ în cazul adjectivelor substantivizate (frumoaso; creato; fi umosule), construcţii în care desinenţa de vocativ dobândeşte şi funcţie de clasificator*, adică de încadrare neechivocă a cuvântului în clasa substantivului (vezi şi SUBSTANTIV(IZ)ARE). G.P.D. ’ VOCE (~ NARATIVĂ) Vezi NARAT! V5. VORBIRE I. Concept polisemie utilizat mai ales cu sensul de aspect psiho-fiziologic al limbajului* cu caracter individual, manifestai în actele comunicării. După autori, apar diferenţe în interpretarea acestui concept ® în concepţia saussuriană, vorbirea (desemnata prin fr. parole) este echivalentă cu discursul* (fr. discours) şi âre"caracter individual si variabil (spre deqsebire de limbă*). Din acest punerde^vedere, în vorbire se pot distinge, după F. de Saussure, combinaţiile prin 573; care subiectul vorbUor utilizează codul* limbii pentru a exprima gjKHîreă sa personaIa"''şr mecăhismul psiKo-fiziologic care îi permite ca exteriorizeze aceste combinaţii. Saussure are în vedere raportul social-individual sau vorbirea „colectivă" şi vorbirea „individual ă‘\ altfel spus - raportul schemă / utilizare schemei. -Vorbirea este un act de voinţă care presupune din partea vorbitorului o activitate de selecţie şi punere în practică a unei tehnici idiomatice efectiv realizate (la nivelul unei limbi anume şi la nivelul unui vorbitor care o singularizează). Elevii lui Saussure (Ch. ^Uy)L.auvjntfodus categoria actualizării*, concepută ca mecamsm al trecerii limbii în vorbire. ® Pentru L. Hjelmslev, vorbirea este un act concret care nu interesează lingvistica*, iar distincţia dintre limbă şi vorbire este făcută de Hjelmslev prin opoziţia dintre schemă (forma pură) şi uzaj_ (ansamblul de deprinderi). ® E. CoşeriîT’îace distincţia dintre vorbire ca activitate şi vorbire ca facultate de a vorbi, de a exprima, sau tehnică a vorbirii (vezi LIMBAJ); prima accepţie corespunde interpretării saussu-riene, vorbirea prezentându-se ca o tehnică idiomatică efectiv realizată. Teoria Iui Coşeriu porneşte de la premisa că, în mod concret, nu există decât activităţi lingvistice şi admite că, în cadrul realităţii unitare şi indivizibile care e limbajul, se pot introduce delimitări din diferite perspective. Coşeriu consideră că dihotomia saussuriană limbă / vorbire este influenţată din cauza gradelor de abstractizare diferite: între sistem* (termen pe care Coşeriu îl preferă limbii) şi vorbire* se situează normă\ Dacă se stabileşte opoziţia între concret şi abstract, numai vorbirea concretă şi norma individuală se încadrează în „parole4*, iar norma socială şi sistemul funcţionează în limbă. • Identificarea conceptelor de competenţă* şi performanţă* ale gramaticii* generative cu dicotomia limbă / vorbire pare posibilă numai în unele interpretări ale distincţiei propuse de Saussure. e Limba şi vorbirea au fost raportate de E. Vasiliu la categoriile de general şi particular, ceea ce l-a dus la concluzia că unităţile unui rang* (nivel*) dat, fiiind elemente generale şi individuale în acelaşi timp, pot fi simultan elemente de vorbire şi de limbă. Delimitarea limbii de vorbire prezintă interes pentru soluţionarea unor probleme importante ale lingvisticii, cum ar fi evoluţia în limbă. II. directă; - indirectă; - directa liberă; directă legată; vezi STILnr A£.V. XENISM ;; ; Cuvânt neologic recent, preluat cu forma intactă a etimonului* şi neadaptat încă la sistemul limbii române, simţit de vorbitor ca aparţinând unui sistem lexico-gramatical străin de limba română, sentiment care se manifestă, atunci când cuvântul este folosit în scris, prin individualizarea lui grafică, fie prin caractere cursive, fie prin subliniere, fie prin încadrarea între ghilimele sau prin scrierea cu majusculă (vezi exemple recente ca: „va deveni operaţional un help-line pentru persoanele în vârstă"; „F.F. ia la rând toate «racket»-urile"; „va fi corelată cu [...] „dearance“-ul la creatinină"); sinonim cu (formaţie, cuvânt) alo-glot(ă). 9 Ca formaţii foarte recente, xenismele sunt lipsite, prin ele însele, de flexiune, neavând că dat inerent uri anumit tipar flexionar statornicit în limbă. Actualizarea unui xenism impune, din partea vorbitorului, o atitudine conştientă de marcare a clasei morfologice şi de adaptare la constrângerile sintactice ale contextului. In ciuda calităţii accidentale, efemere a multor xenisme, tratamentul lor poate oferi informaţii preţioase asupra tendinţelor* flexionare celor mai puternice ale momentului, căci, în absenţa unui tipar flexionar inerent, xenismele reflectă în mai mare măsură tendinţele actuale. Vezi NEOLOGISM. G.P.D. z ZERO 1. Morfem ^ (desinenţă sufix •*) în cercetările de gramatică structuralistă, se referă la absenţa unei mărci gramaticale, adică a unui element din planul expresiei, absenţă care, în sistemul de opoziţii al unei limbi, devine pertinentă, dobândind rolul de a distinge o anumită semnificaţie gramaticală. Este urmarea unei viziuni sistemice şi a unei operaţii de abstractizare, morfemul zero rezultând, în procesul de analiză, din raportarea formei în discuţie la o semnificaţie corelativă marcată fonetic pozitiv, precum şi din raportarea la aceeaşi semnificaţie care, în alte situaţii, se asociază cu forme fonetic pline. Caracterul pertinent al mărcii zero se evidenţiază în plan paradigmatic* în cadrul raporturilor de opoziţie*. Astfel, în română, semnificaţia de „sg.“ în raport cu cea de „pi." se distinge uneori prin absenţa unei mărci fonetice (ex.: tren&-trenuri] basma8-basma\e; pomO-pomi), aceleiaşi semnificaţii corespunzându-i în numeroase alte exemple o marcă fonetică pozitivă (ex.: codnx-codrl; cnjă-caje; lucru-lucniri). Lingvistica franceză vorbeşte de „articol zero" în toate construcţiile din care articolul lipseşte. în română," absenţa articolului (sau „articolul zero") se încarcă, în cadrul singularului, pentru substantivele nenu-mărabile* exprimând nume de materie, cu o semnificaţie specială partitivă* (ex.: Am cumpărat 8 pâine). 2. Grad ^ în cazul fenomenelor lingvistice care presupun o gradare*, „gradul zero" desemnează termenul care, pe scara gradării, se caracterizează prin absenţa trăsăturii de semnificaţie în funcţie de care s-a stabilit scara. în sistemul gradelor de comparaţie*^, de ex., gradul zero corespunde pozitivului*, o în paradigmele graduale ale calităţii şi ale stării (ex.: călduţ-cald-fierbinte; prostuţ-prost-tâmpit; răcoare-frig-ger; vezi şi GRADARE), gradul zero corespunde termenului neutru sub aspect gradual, adică termenul în a cărui caracterizare semantică însuşirea considerată nu apare nici în plus, nici în minus {cald .prost, respectiv frig), ® în stilistică, „gradul zero al scriiturii" (R. Barlhes, 1953) sau „gradul stilistic zero" (I. Coteanu, 1973) se atribuie exprimării lipsite de relevanţă stilistică, reprezentând un punct de referinţă pentru exprimările marcate stilistic. Este o abstracţie ştiinţifică redată, în unele interpretări, ca „limbă standard", iar, în terminologia lui E. Coşeriu, ca „limbă simfazică*" / sinfatică. Dintre actualizările stilistice, limbajul ştiinţific (vezi STILni) este considerat cel mai apropiat de ceea ce înseamnă „grad stilistic zero" (vezi şi SCRIITURĂ). G.P.D, ZEUGMĂ Figură* sintatică, formă de elipsă* care constă în utilizarea unică a unui cuvânt comun mai multor membri ai frazei: El e bătrân şi slab în loc de El e bătrân şi e slab; Dovedeşte-mi faptele şi că n-ai minţit pentru (...) şi dovedeşte-mi că n-ai minţit; Les norns reprennent leur ancienne signification, les etres leur ancien visage; nous notre âme d’alors - „Numele îşi reiau vechea lor semnificaţie, fiinţele vechea lor figură; noi -sufletul nostru de atunci" (Proust). « Formele zeugmei sunt variate contextual, reaiizându-se de multe ori prin coordonarea unei părţi de propoziţie cu o propoziţie subordonată aceluiaşi regent; aceasta este singura zeugmă căreia H. Morier îi atribuie valoare stilistică, celelalte fiind considerate elipse-erori: Ca-n oglindirea unui drum de apă / Pari când a fi şi când că nu mai eşti (Arghezi). Zeugma se apropie de anacolut* atunci când este realizată prin coordonarea unor determinări de natură semantică diferită (atribute*, nume predicative*, complemente*) pe lângă acelaşi determinat (substantiv, verb), propoziţii ca: Ion este frumos şi student; Vine de Ia gară şi grăbit sunt considerate incorecte. Vezi ASINDET; ELIPSĂ. MM. 576 Z00SEM10TICĂ ZpOSEMIOTICĂ Ramură a semioticii* care studiază limbajele" animale (în număr de aproximativ 600). In aceste limbaje, comunicarea* se face cu ajutorul semnalelor*; unele dintre ele sunt descrise ca articulaţii sintagmatice (limbajele păsărilor, de ex.)î iar altele sunt prezentate ca articulaţie paradigmatică (limbajul albinelor). Zoosemiotica se ocupă şi de alte aspecte, motiv pentru care constituie un domeniu autonom, dar de interes pentru dezvoltarea semioticii în general, mai ales în SUA (T. Sebeok). A.B.V. Bibliografie* ABEILLE, ANNE, Les nouvelles syntaxes. Grammaire d’unification etanalyse du franşais, Paris, Armând Colin, 1993. ADAM, J.-M., A. PETTTJEAN, Le texte descriptifPoetique historique et linguistique textuelie, Paris, Nathan, 1989. ALARCOS LLORACH, E., Fonologia espa fiola, Madrid, Gredos, 1968. ÂLCARAZ VARO, E., MĂRIA ANTONIA MARTINEZ LINARES, Dicclonârio de ling iii Stic a modernaT V Barcelona* Ariei, 1997. ALEXANDRESCU, S., Logique du personnage, Paris, Mame, 1974. ANDERSON, J.M., The Grammar of Case: Towards a Localistic Theory, Cambridge, Univcrsity Press, 1971. ANGHELESCU, NADIA, Semantica modalităţilor în limba arabă, Bucureşti, TUB, 1981. ANGHELESCU, NADIA, Limba arabă în perspectivă tipologică, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 2000. ANSCOMBRE, J.-CL., O. DUCROT, Largumentation dans la langue, ed.2, Liege-Bruxelles, Pierre Mardaga, 1983. AQUIEN, MICHELE, Dictionnaire de poetique, Paris, Librairie generale francai se, 1993. ARRIVE, M., FRANţOISE GADET, M. GALMICHE, La grammaire d'aujourd'hui. Guide alphabetique de linguistique frangaise, Paris, Flammarion, 1986. ASHER, R.E., SIMPSON, J.M.Y., (eds.), The Encyclopaedia of Language and Linguistics, I-X, Oxford, Pergamon Press, 1994. AUSTIN, J.L., How to Do Things with Words, Oxford, Clarendon Press, 1962. AVRAM, A., Cercetări asupra sonorităţii în limba română, Bucureşti, EARPR, 1961. AVRAM, A., Nazalitatea şi rotacismul în limba română, Bucureşti, EAR, 1990. AVRAM, A. (coord.), LAURENŢIADASCĂLU-JINGA, MARIA TEODORESCU, ANCA ULIVI, Antologie fonetică a limbii române, Bucureşti, Institutul de Cercetări Etnologice şi Dialectologice, 1988. AVRAM, MIOARA, Evoluţia subordonării circumstanţiale cu elemente conjuncţionale în limba română, Bucureşti, EARPR, 1960. AVRAM, MIOARA, Gramatica pentru toţi, EARSR, 1986; ed. a 2-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, Humanitas, 1997. AVRAM, MIOARA, Probleme ale exprimării corecte, Bucureşti, EARSR, 1987. AVRAM, MIOARA, Ortografia pentru toţi. 30 de dificultăţi, Bucureşti, EAR, 1990. AVRAM, MIOARA, M. SALA, May We Introduce the Romanian Language to You?y Bucureşti, The Romanian Cultural Foundation Publishing House, 2000. BACH, E., R. HARMS, (eds.), Universals in Linguistic Theory, New York, Hoit, Rinehart & Winston, 1968. BACH, K., R. M. HARNISH, Linguistic Communication and Speech Actt, Cambridge, Mass., MIT Press, 1979. BAHTIN, M., Esthetique et theorie du roman, Paris, Gallimard, 1978. BAHTIN, M., Probleme de literatură şi estetică, Bucureşti, Univers, 1982. BAL, yREYJLNarratologie, Paris, Klincksieck, 1977. BALDINGER, K., Teoria semantica. Hac ia una semantica moderna, ed. 2, Madrid, Alcalâ, 1977. BALLY, CH., Precis de stylistique, Geneva, 1905. BALLY, CH., Trăite de stylistique frangaise, I—II, Heidelberg, 1909; ed. 2,1919-1920. BALLY, CH., Linguistique generale et linguistique frangaise, Francke Verlag, Berna, 1944; ed. 3,1950. BALLY, CH., Le langage et la vie, Geneva, Atar, 1913; ed. 3,1956. * Bibliografia de faţă cuprinde doar studii apărute în volume monografice; nu sunt incluse articole publicate în periodice. 578 BIBLIOGRAFIE BARBORICA, ELENA» L. ONU, MIRELATHEODORESCU, introducere în filologia română. Orientări în tehnica cercetării ştiinţifice a limbii române. Bucureşti, EDP, 1972; ed. 2 revăzuta şi adăugită, 1978. BARTHES, R., Le degre zero deVecriture, Paris, Seuil, 1953. BARTOLI, M., Saggi di linguistica spaziale, Torino, 1945. BAZZANELLA, GARLA, Le facce del parlare. Un approccio pragmatico airitaliano par lato, Florenţa, La Nuova Italia, 1994. BECCARIA, G.-L.,Dizionario di linguistica, Torino, Einaudi, 1994. BEAUGRANDE, R. de, W. DRESSLER, întroduction to Text Linguistics, Londra-New York, Longman;; WÎ98■ v;-Ş-M BELDESCU, G.; Ortografia actuală a limbii române, Bucureşti, EŞE, 1984. BENVENISTE, E., Problimes de lihgiiistiquegenerăle-1—II, Paris; Gali imard, 1966-4974. BERCA, OLIMPIA, Dicţionar istoric de rime, Bucureşti, EŞEi, 1983. BIDU-VRĂNCEANU, ANGELA, Systâmatique des noms de couleurs. Recherche de methode en semantique structurale, Bucureşti, EARSR, 1976. BIDU-VRANCEANU, ANGELA, Structura vocabularului limbii române. Probleme teoretice şi aplicaţii practice, Bucureşti, EŞE, 1986. BIDU-VRANCEANU, ANGELA, NARCISA FORĂSCU, Modele de structurare semantică, Timişoara, Facla, 1984. BIERW1SCH, M., Modern Linguistics. Its Development. Methods and Problems, Haga, Mouton, 1971. BIRLEA, OY, Poetică folclorică, Bucureşti, Minerva, 1979. BLINKENBERG, A., Le problâme de la transitivite en franşais moderne. Essai synlacto-semantique, Copenhaga, 1960. BLOOMFIELD, L., Language, New York, Hoit, Rinehart & Winston, 1933; trad. fr. Le langage, Paris, Payot, 1970. BOOTH, W., The Rhetoric of Fiction, Chicago, University Press, 1961; trad. rom. Retorica romanului, Bucureşti, Univers, 1976. BORER, H., Parametric Syntax, Dordrecht, Foris Publications, 1984. BORER, H. (ed.), Syntaxand S eman t ies. The Syntax of Pronominal Clidcs, New York, Academic Press, 1986. BORSLEY, R.D.,^Syntactic Theory.A Unified Âpproach, Londra-New York-Melboume-Auckland, Edward Amold, 1992. BOUSONO, C., Teoria expresiei poetice, Bucureşti, Univers, 1975. BRÂNCUŞ, GR., Vocabularul autohton al limbii române, Bucureşti, EŞE, 1983. BRÂNCUŞ, GR., Istoria cuvintelor, Bucureşti, Ed. Coresi, 1991. BRÂNCUŞ, GR., Cercetări asupra fondului traco-dac al limbii române, Bucureşti, Institutul Român de Tracologie, 1995. BREAL, M., Essai de semantique, Paris, Hachette, 1897; ed. 3, 1904. BREMOND, CL., Logique du recit, Paris, Seuil, 1973; trad. rom. Logica povestirii, Bucureşti, Univers, 1981. BREMOND, CL., TH. PAVEL, De Barthes ă Balzac. Fictions d'une critique, critiques d'une fiction, Paris, Albin Michel, 1998. BRESNAN, JOAN (ed.), The Mental Representation of Grammatical Reiations, Cambridge, Mass., MIT Press, 1982. BRIGHT, W. (ed.), International Encyclopaedia of Linguistics, I-IV, New York-Oxford, Oxford University Press, 1992. BROOKE-ROSE, CHRISTINE, A Grammar ofMetaphor, Londra, Secker and Warburg, 1958. BROWN, G., G.YULE, Discourse Analysis, Cambridge, University Press, 1983. BROWN, PENELOPE, S. LEVINSON, Politeness. Some Universals in Language Usage, Cambridge, University Press, 1987. BUCă, M., V.EVSEEV, Probleme de semasiologie, Timişoara, Facla, 1976. BURZIO, L., Italian Syntax, Dordrecht, Reidel, 1986. BUSSMANN, HADUMOD, Lexikon der Sprachwissenschaft, Stuttgart, Kroner Veriag, 1983; ed. 2,1990. BUHLER, K., Sprachtheorie, Jena, 1934; ed. 2, Stuttgart, 1965. BYNON, THEODORA, Historical Linguistics, Cambridge, University Press, 1977. BIBLIOGRAFIE 579 CARACOSTEA, D., Expresivitatea limbii române, Bucureşti, FRLA, 1942; ed. 2, Iaşi, Polirom, 2000. CARAGIU-MARIOŢEANU, MATILDA, Compendiu de dialectologie română (nord- şi sud-dunăreană), Bucureşti, EŞE, 1975. CARAGIU-MARIOŢEANU, MATILDA, Dicţionar aromân (macedo-vlah) (DIARO), Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 1997. CARAGIU-MARIOTEANU, MATILDA, ST. GIOSU, LILIANAIONESCU-RUXANDOIU, R. TODORAN, » » Dialectologie română, Bucureşti, EDP, 1977. CARNĂP, R., Meaning and Necessity, ed. 2, Chicago, University Press, 1956. CARRETER, F.L., Diccionărio de terminos filologicos, Biblioteca Romanica Hispanica, ed. 3 revăzută, Madrid, Gredos, 197L CAZACU, B., Studii de limbă literară. Probleme actuale ale cercetării ei, Bucureşti, EPL, 1960. CAZĂCU, B., Studii de dialectologie, Bucureşti, EŞ, 1966. CAZACU, B. (coord.), Modalităţi de interpretare a textului literar, Bucuresşti, SSF, 1981. CAZACU, B., Limba ramâriăliterară. Probleme teoretice şi interpretări de texte, Bucureşti, SSF, 1985. CALĂRAŞU, CRISTINA, Timp, mod, aspect in limba română din secolele alXVI-lea - alXVl!I-lea, Bucureşti, TUB, 1987. CHABROL, CL. (ed.), Semiotique narrative et tcxtuelle, Paris, Larousse, 1973. CHAFE, W.L., Meaning and the Structure of Language, Chicago, University of Chicago Press, 1970. CHARAUDEAU, P., Grammaire du sens et de 1' expression, Paris, Hachette, 1992. CHATMAN, S., Storia e discorso. La struttura narrativa nel romanzo e nel film, Parma, Pratiche Editrice, 1981. CHEVALIER, J.-CL., A.GEERBRANT, Dictionnaire des symboles, Paris, Robert Lafont, 1973; trad.rom., Dicţionar de simboluri I-III, Bucureşti, Artemis, 1994-1995. CHEVALIER, J.-CL., M.GROSS (eds.), Methodes en grammaire franşaise, Paris, Klincksieck, 1976. CHOMSKY, N., Syntactic Structures, Haga, Mouton, 1957. CHOMSKY, N., Aspects of the Theory of Syntax, Cambridge, Mass., MIT Press, 1965. CHOMSKY, N., Studies on Semantics in Generative Grammar, Haga, Mouton, 1972. CHOMSKY, N., Knowledge of Language. ItsNature, Origin and Use, New York, Praeger, 1986; trad. rom., Cunoaşterea limbii, Bucureşti, EŞ, 1996. CHOMSKY, N., Barriers, Cambridge, Mass., MIT Press, 1986. CHOMSKY, N., Lectures on Government and Binding, Dordrecht, Foris Publications, 1982; trad. fr., Theorie du Gouvernement et du Liage, Paris, Seuil, 1991. CHOMSKY, N., La Nouvelle Syntaxe; concepts et consequences de la theorie du gouvernement et du liage (traduction et commentaires d'Alain Rouveret), Paris, Seuil, 1987. CHOMSKY, N., M. HALLE, The Sound Pattern of English, New York-Londra-Evanston, Harper & Row Publishers, 1968. CIOMPEC, GEORGETA, Morfosintaxa adverbului românesc. Sincronie şi diacronie, Bucureşti, EŞE, 1985. COHEN, J., Structure du langage poetique, Paris, Flammarion, 1966. COLLINGE, N.E., An Encyclopaedia of Language, Londra-New York, Routledge, 1990. COMRIE, B., Language Universals and Linguistic Typology. Syntax and Morphology, Chicago, University of Chicago Press, 1981; ed. 2,1989. CONSTANTINESCU, N., Rima in poezia populară românească, Bucureşti, Minerva, 1973. CONSTANTINESCU-DOBRIDOR, GH.t Mic dicţionar de terminologie lingvistică, Ed. Albatros, 1980. COOK, W., Case Grammar: Development of the Matrix Model (1970-1978), Washington, Georgetown University Press, 1979. COPCEAG, D., Tipologia limbilor romanice, ed. de Ion Mării şi Nicolae Mocanu, Cluj, Ed. Clusium, 1998. COQUET, J.-CL., Semiotique litteraire. Contribution ă Vanalyse semantique du discours, Paris, Larousse, 1972. CORB IN, DANIELLE, Morphologie derivationnelle et structuration du lexique, I—II, Tiibingen, Max Niemeycr Verlagi 1987; ed. 2, Villeneuve d’Ascq, Presses Universitaires de Lille, 1991. CORNILESCU, ALEXANDRA, D. CHIŢORAN, Elements of English Sentence Semantics, Bucureşti, TUB, 1986. 580 BIBLIOGRAFIE CORMLBSGU; ALEXANDRA; Concept of Modern Grămmar. A Generative Gratnmar Perspective, Bucureşti; Ed. Universităţii; 1995. CORTI, MARIA, Principi delta comunicazioneletteraria. Introduzione alia semiotica della letieratura, Milano; Bompiani, 1976. COŞERIU, E.f Teoria del lenguaje y lingiiîstica general. Cinco estudios, Madrid, Gredos, 1962. ; COŞERIU; E., Lezioni di linguistica generale, Toiino, Boringhieri; 1973. COŞERIUj E;;Princîplos de semantica estructurali Madrid, Gredds; 1977. COŞERIU, E., Gramatica, semântica, universalesiMadrid, 1978.r^ GOŞERIU* Ei j Textlinguistih Ei ne Einfiihrung, Tiibingen, Narr, ;.1.9ŞL-:.:::^ COŞERIU, E. , El honibre y su lenguaje. Estudios de teoria y metodologia lingiiîstica, Madrid, Gredos, 1985Ş; COŞERIU, E.f Prelegeri şi conferinţe, Iaşi, 1992-1993. COŞERIU, E., Lingvistica din perspectivă spaţială şi antropologică, Chişinău, Ştiinţa, 1994. COŞERIU, E.,Jj}troducere în lingvistică, Cluj, Ed. Echinox, 1995. COŞERIU, E., Lingvtsîica integrală. Interviu cu Eugeniu Coşeriu realizat de Nicolae Saramandit, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1996. COŞERIU, E., Sincronie, diacronie şi istorie. Problema schimbării lingvistice, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 1997. COŞERIU, E., Lecţii de lingvistică generală, Chişinău, Arc, 2000. COŞERIU, E., H. GECKELER, Trends in Structural Semandcs, Tubingen, Narr, 1981. COTEANU, I. (coord.), Elemente de lingvistică structurală, Bucureşti, EŞ, 1967. COTEANU, I., Stilistica funcţională a limbii române, I - Stil, stilistică, limbaj, Bucureşti, EARSR, 1973; II-Limbajul poeziei culte, loc. cit., 1985. COTEANU, I., Structura şi evoluţia limbii române (de la originipînă la 1860), Bucureşti, EARSR, 1981. COTEANU, I. (coord.), Analize de texte poetice. Antologie, Bucureşti, EARSR, 1986. COTEANU, I., Gramatică, stilistică, compoziţie, Bucureşti, EŞ, 1990. COTEANU, I., I. DANAILA, Introducere în lingvistica şi filologia românească. Probleme - bibliografie, Bucureşti, EARSR, 1970. COTEANU, L, LUCIA WALD (coord.), Sistemele limbii, Bucureşti, EARSR, 1970. COTEANU, L, LUCIA WALD (coord.), SemantiaLsi semiotică, Bucureşti, EŞE, 1981. COTEANU, I. (coord.), GEORGETA CIOMPEC, C.DOMINTE, NARCISA FORĂSCU, VALERIA GUŢU ROMALO, E.VAS1LIU, Limba română contemporană,!-Fonetica, Fonologia, Morfologia, ed. revizuită şi adăugită, Bucureşti, EDP, 1985. COTEANU, I., NARCISA FORĂSCU, ANGELA BIDU-VRĂNCEANU, Limba română contemporană, II-Vocabularul, Bucureşti, EDP, 1985. COTEANU, I., M. SALA, Etimologia şi limba română,Eucureşti, EARSR, 1987. COURTES, 1, Introduc don â la simiotique narradve et discursive, Paris, Hachette, 1977. CRISTEA, TEODORA, Le locatif spatio-temporel en frangais contemporani, Bucureşti, TUB, 1975. CRISTEÂ, TEODORA, Elements de grammaire contrastive. Domainefrangais-roumain, Bucureşti, EDP, 1977. CRISTEA, TEODORA, ALEXANDRA VLĂDUŢ-CUNIŢĂ, Modal ites dfenonciation et contrast ivite: Ies enoncis exclamatifs et interrogatifs en roumain et enfrangais, Bucureşti, TUB, 1986. CROFT, W., Typology and Universals, Cambridge, University Press, 1990. CROFT, W., Syntactic Categories and Grammatical Reiat io ns. The Cognitive Organization of Information, Chicago-Londra, University of Chicago Press,1991. CRUCERU, C., Dialog şi stil oral în proza românească actuală, Bucureşti, Minerva, 1985. ^CRYSTAL, D., The Cambridge Encyclopaedia ofLanguage, Cambridge, University Press, 1992. I CVASNÎL- GĂTĂNESGUŢ-MARIA.^f/'^c/z/m dialogiduLîn-textuldramatic. Bucureşti. TUB. 1982. 'TMELENBACH, L., Le recit spiculaireTEssai sur la mise en abyme, Paris, Seuil, 1977. DAUZAT, A., La gâographie linguistique, Paris, Flammarion, 1922. DAVIS, ST. (ed.), Pragmadcs. A Reader, New York-Oxford, Oxford University Press, 1991. DE MAURO, T., Introduzione alia semantica, Bari, Laterza, 1965; tTad. rom. Introducere în semantică, Bucureşti, EŞE, 1978, ^--------— DENSUSIĂNU, O., Opere, I-ffl, Bucureşti, EPL, 1968-1977. BIBLIOGRAFIE 581 DERRIDA, J,,Uecriture et la difference, Paris, Seuil, 1967. DIACONESCU, I.» Probleme de sintaxă a limbii române actuale, Bucureşti, EŞE, 1989. DIACONESCU, I., Sintaxa limbii române, Bucureşti, Ed. Enciclopedica, 1995. DIACONESCU, PAULA, Structură şi evoluţie in morfologia substantivului românesc, Bucureşti, EARSR, 1970. *** Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române (DOOM), Bucureşti, EARSR, 1982. DIK, S.C., Funcţional Grammar, Amsterdam-New York-Oxford, 1978. DIK, S.C., The Theory of Funcţional Grammar Part I: The Structure of the Clause, Dordrecht, Foris Publications, 1989. DIMl lKESCU, FLORICA, Locuţiunile verbale în limba românar, Bucureşti, EARPR, 1958. DIMITRESCU^ FLORICA (coord.), Istoria limbii române. Fonetică, morfo sintaxă, lexic, Bucureşti, EDP, 1978. : DIMllŢRiHSCU, FLtiPlCÂ, Dinamica lexicului românesc, Cîuj-Bu cure şti, Ed. Clusium-Logos, 1995. DEM1TRIU, C., Gramatica limbii române explicată. Morfologia, Iaşi, Junimea, 1979; Sintaxa, 1982. DINU, M., Ritm şi rimă în poezia românească, Bucureşti, Cartea Românească, 1986. DINIJ, M^Jjomudcarea, Bucureşti, EŞ, 1997. ^DIRVEN, R., G.RADDEN (eds.), Concepts of Case, Tubingen, Narr, 1987. DOBROVIE-SORIN, CARMEN, Syntaxe du roumain. Chaines thematiques, Paris, Universiie de Paris VII, 1987. DOBROVIE-SORIN, CARMEN, The Syntax of Romanicul. Comparative Studies in Românce, Berlin-New York, Mouton-De Gruyter, 1994; trad. rom. Sintaxa limbii române. Studii de sintaxă comparată a limbilor romanice, Bucureşti, Ed. Univers, 2000. IJpCA, GH., Analyse psycholinguistiqite des erreurs faites lors de iapprentissage d’une langue etrangere, ^ Bucureşti-Paris, EAR-CIRER, Universite de la Sorbonne Nouveile, 1981. DOLEZEL, L,, Narrative Modes in Czech Uter a ture, Toronto, The University ofToronto Press, 1973. DOPPAGNE, A., La bonne ponctuation. Clarte, precis ion, efficacite de vos phrases, ed. 2 revăzută, Paris-Gembloux, Duculot, 1984. DRAGOMIRESCU, GH. N., Mică enciclopedie a figurilor de stil, Bucureşti, EŞE, 1975; ed. 2,1995. DRAŞOVEANU, D. D., Teze şi antiteze în sintaxa limbii române, Cluj-Napoca, Ed. Clusium, 1997. DRILLON, J., Trăite de la ponctuation franţaise, Paris, Gallimard, 1991. DU MARSAIS, Despre tropi, Bucureşti, Univers, 1981. DUBOIS, J., etalii, Dictionnaire de linguistique, Paris, Laroussc, 1973. DUCROT, O. (ed.), Qu’est-ce que le structuralisme?, Paris, Seuil, 1968. DUCROT, O., Dire et ne pas dire. Principes de semantique linguistique, Paris, Hermann, 1972. DUCROT, O., Le dire et le dit, Paris, Ed. de Minuit, 1984. DUCROT, O., TZ. TODOROV, Dictionnaire encyclopedique des Sciences du langage, Paris, Seuil, 1972. DUCROT, O., J.-M. SCHAEFFER7NcMV££m dictionnaire encyclopedique des Sciences du langage, Paris, Seuil, 1995; trad. rom. Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului, Bucureşti, Ed. Babei, 1996. ECO, U., Lector in fabula, Milano, Bompiani, 1979. ECO, U., Tratat dejseaiioticâ generală, Bucureşti, EŞE, 1982. ECO, U., Semiotique et philosbphie du langage, Paris, PUF, 1988. ECO, U., Le signe, Paris, Labor, 1988. ECO, U., Lesjimites de F interpretaticm. Paris, Grasset, 1992; trad. rom. Limitele interpretării, Bucureşti, HumâhTtasrî 996. "" . ......... ECO, ULa recherche de la langue parfaite, Paris, Seuil, 1994. EDMONDSON, W., Spoken Discourse. A Model for Analysis, Londra-New York, Longman, 1981. ERNOUT, O., THOMAS F., Syntaxe latine, Paris, Klincksieck, 1951. ERWIN-TRIPP, SUSAN M., Language Acquisition and Communicative Choice, Stanford, University Press, 1973. EVSEEV, I., Semantica verbului, Timişoara, Facla, 1974. FEUILLET, J., Introduction ă /’ analyse morphosyn taxi que, Paris, PUF, 1988. FILLMORE, CH.J., Types of Lexical Information, în JAKOBOVITS, L., D.STE1NBERG (eds.), Semantics, Cambridge, University Press, 1971. FILLMORE, CHJ., D.T. LANGENDOEN (eds.), Studies in Linguistic Semantics, New York, Hoit, Rinehart & Winston, 1971. 582 BIBLIOGRAFIE FIRTH, J.R., Papers in Linguistics, Londra-Oxford, University Press, 1957. FTSCHER, I., Latina dunăreană, Bucureşti, EARSR, 1985. FISHMANN, J. A . (ed.), Advances in the Sociology ofLanguage, Haga-Paris, Mouton, 1,1971; II, 1973. : FEAUXv NELLY;DANIELE VAN de VELDE; Lesnoms en franţa is: esquisse de classement, Paris, OPHRYS, - 2000. FLORESCU, V., Retorica şi nearetorica. Geneză. Evoluţie, Perspective, Bucureşti, EARSR; 1973. LAJNlJtR; R; Lesfigitresdudiscours, Paris, Flammarion, 1968; trad; rom. Figurile limbajului, Bucureşti; Univers, 1977. FRANţOIS, J., Changement,Causation; Acţiona Geneva, Droz, 1989^- FROMKIN, VICTORIA, R. RODMAN,-An Introduction to Language, ed. 3, New York, Hoit, Rinehart & Winston, 1983. FUCHS, CATHERINE, P. LE GOFFIG, Leslinguistiques contemporainesi Repârestheoriqaes, Paris, Hachette, 1992* FUNERIU, I., Versificaţia românească. Perspectivă lingvistică^ Timişoara, Facla, 1980. GÂLDI, L., Les mots d'origine neogrecque â Tepoque des Phanariotes, Budapesta, 1939. GÂLDI, L.ţ introducere în istoria versului românesc, Bucureşti, Minerva, 1971. GÂLDI, L., Introducere în stilistica literară a limbii române, Bucureşti, Minerva, 1976. GALMICHE, M., Semantique generative. Paris, Larousse, 1975. GARY-PRIEUR, MARIE-NOELLE, Grammaire du nom propre, Paris, PUF, 1994. GARY-PRIEUR, MARIE-NOELLE, Les terrnes cles de la linguistique, Paris, Seuil, 1999. GECKELER, H., Semantica estructuraly teoria del campo lexic o, Madrid, Gredos, 1976. GECKELER, H., BRIG1TTE SCHLIEBEN-LANGE, J. TRABANT, H.WEIDT (eds.), Logos Semantikos. Studia lingitistica in honorem Eugenio Coseriu 1921-1981, Berlin-New York- Madrid, De Gruyter-Gredos, 1981. GENETTE, G., Fi gureş, Paris, Seuil, 1969; Fi gureş II, 1972; Figures III, 1973; trad. rom. Figuri, selecţie, traducere şi prefaţă de Angela Ion şi Irina Mavrodin, Bucureşti, Univers, 1978. GENETTE, G., Palimpsestes. La litterature au second degre, Paris, Seuil, 1982. GENETTE, G., Noitveau discours du recit, Paris, Seuil, 1983. GENETTE, G. Seitils, Paris, Seuil, 1987. GHEŢIE, I., Baza dialectală a românei literare, Bucureşti, EARSR, 1986. GHEŢIE, I. (coord.), Istoria limbii române literare. Epoca veche (1532-1780), Bucureşti, EAR, 1997. GHEŢIE, I., AL. MAREŞ, Introducere în filologia românească. Probleme. Metode. Interpretări, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 1974. GIVON, T., Syntax. A Funcţional-Typological Introduction, I-II, Amsterdam-Philadelphia, John Benjamins, 1984; 1990. GLEASON, H.A., Introduction â la linguistique, Paris, Larousse, 1969. GODARD, DANIELE, Les relatives en franţais, Paris, Editions du CNRS, 1988. GOFFMAN, E., Inter act ion Ritual. Essays on Face-to-F ace Beltavior, Garden City-New York, Doubleday & Co. Inc., 1967. GOLOPENŢIA, SANDA, MONIQUE MARTINEZ THOMAS, Voirles didascalies, Ibericas, Cahiers du CRIC; nr.3,1994. . *** Gramatica limbii române (GLR), I-II, Academia Română, ed. 2 revăzută şi adăugită, Bucureşti, 1966. GRAMMONT, M., Petit trăite de versifîcation franţaise, Paris, 1960. GRAMMONT, M., Trăite de phonetique, Paris, Delagrave, 1933; ed. 8, 1965. GRAUR, AL., Fondul principal al limbii române, Bucureşti, EŞE, 1957. GRAUR, AL., Studii de lingvistică generală, ediţie nouă. Bucureşti, EARPR, 1960. GRAUR, AL. (coord.), Introducere în lingvistică, ed. 2, Bucureşti, EŞ, 1965. GRAUR, AL., Nume de persoană, Bucureşti, EŞ, 1965. GRAUR, AL., Tendinţe actuale ale limbii române, Bucureşti, EŞ, 1968. GRAUR, AL., Nume de locuri, Bucureşti, EŞ, 1972. GRAUR, AL., J.BYCK (coord.), Studii de gramatică, Bucureşti, EARPR, 1,1956; II, 1957; IU, 1961. GRAUR, AL., LUCIA WALD, Scurtă istorie a lingvisticii, Bucureşti, EŞ, 1965. GRAUR, AL., MIOARA AVRAM (coord.), Formarea cuvintelor în limba română, I-II, Bucureşti, EARSR, 1970-1978. BIBLIOGRAFIE 583 GRAUR, AL., S. STATI, LUCIA WALD (coord.)t Tratat de lingvistica generală, Bucureşti, EARSR, 1971. GREEN, GEORGIA M.t Pragmatics and Natural Language Understanding, Hi 11 sdale-Have-Londra, Lawrence Erlbaum, 1989. GREENBERG, J.H. (ed.), Universals of Language, Cambridge, Mass., MIT Press, 1963. GREENBERG, J.H., Language Universals, Haga, Mouton, 1966. GREIMAS, A.J., Semantique structurale, Paris, Larousse, 1966. GREIMAS, A.J., Du sens. Essais semiotiques, I, Paris, Seuil, 1970; II, 1983; trad. rom. Despre sens. Eseuri semiotice, I, Bucureşti, Univers, 1975. GREIMAS, A.J. (edj, Essais de semiotique poetique, Paris, Larousse, 1972. GREIMAS, A.J.i Semdtique ei Sciences sociales, Paris, Seuil, 1976. GREIMAS, Ă„L,TL.COţJRTES, Semiotique. Dictionnaire raisonne de la thâorie du langage, Paris, Hachette, 1979; ed; 2, voi. HI, Paris, Hachette Universite, 1986. GRICE, H. P , Studies in the Way ofWords, Cambridge, Mass., MIT Press, 1990. GRIMSHAW, JANE, Argument Structure, Cambridge, Mass., MIT Press, 1990. GROSS, M.r Grammaire transformationnelle du frawşais. Syntaxe du verbe, Paris, Larousse, 1968; ed. nouă, Paris, Ed. Cantilene, 1986. GROUPE fx , Rhetorique generale, Paris, Larousse, 1970; trad. rom. Retorică generală, Bucureşti, Univers, 1974. GROUPE ji, Rhetorique de la poesie. Lecture lineaire, lecture tabulaire, Bruxelles, Edltions Complexe, 1977. GUILBERT, L., La creativi te lexicale, Paris, Larousse, 1975. GUILLAUME, G., Langage et Science du langage, Paris, Nizet - Quebec, Presses de l’Universite de Laval, 1964; ed. 2,1969. GUILLAUME, G., Temps et verbe. Theorie des aspects, des modes et des temps, Paris, 1970. GUIRAUD, P., Les car act eres statistiques du vocabulaire, Paris, PUF, 1954. GUIRAUD, P„La stylistique, Paris, PUF, 1954; ed.7,1972. GUIRAUD, P., Problhnes et methodes de la statistique linguistique, Paris, PUF, 1960. GUIRAUD, P., La semantique, Paris, PUF, 1969. GUIRAUD, P., Essais de stylistique, Paris, Klincksieck, 1970. GUIRAUD., P., La versification, Paris, PUF, 1970. GUIRAUD, R, La semiologie, Paris, PUF, 1983. GUŢU ROMALO, VALERIA, Morfologie structurală a limbii române, Bucureşti, EARSR, 1968. GUŢUROMALO, VALERIA, Sintaxa limbii române. Probleme şi interpretări, Bucureşti, EDP, 1973. GUŢU ROMALO, VALERIA, Corectitudine şi greşeală. Limba română de azi, Bucureşti, Humanitas, 2000. HAEGEMAN, LILIANE, Introduction to Government and Binding Theory, Cambridge, Blackwell, 1991. HAGEGE, CL., La structure des langues, Paris, PUF, 1982. HALLIDAY, M.A.K., R. HASAN, Cohesion in English, Londra, Longman, 1976. HAMON, P., Texte et ideologie. Valeurs, hierarchies et evaluations dans l'o eu vre litteraire, Paris, PUF, 1984. HAMON, R, Le descriptif Paris, Hachette, 1993. HARRIS, Z.S., Methods in Structural Linguistics, Chicago, University of Chicago Press, 1951; ed. 2, Structurai Linguistics, 1963. HARRIS, Z.S., Discourse Analysis. Reprints, Haga, Mouton, 1963. HARRIS, Z.S., Notes du cottrs de syntaxe, Paris, Seuil, 1976. HEGER, K.f Monem, Wort, Satz und Text, Tiibingen, Max Niemeyer Verlag, 1976. HENAULT, A.. Narratologie. Semiatiaue senerale. Paris, PUF, 1983.______ HENRY, Â., Mitonymie et met ap hore, Paris, K1 incksieck,T97 L HERMAN, J., Le mensonge romanesque. Parametres pour Vetude du roman epistolaire, Amsterdam, Rodopi-Leuven University Press, 1989. HJELMSLEV, L., Principes de grammaire generale, Copenhaga, Ost et Son, 1928. HJELMSLEV, L., Essais linguistiques. Travaux du Cerele Linguistique de Copenhague, 12, Copenhaga, Akademisk Vorlag, 1959. 584 BIBLIOGRAFIE HJELMSLEV, L., Prolegomena to a Theory ofLanguage, Madison, Wisconsin University Press, 1961; irad. rom. Preliminarii la o teorie a limbii, Bucureşti;1967. HJELMSLEV, L.; Le langage, Paris, Ed. de Minuit, 1966. HOGÎOBTL GHiE; A Course in Modern New York; Macmillan, 1958. HOLTUSi G.t M. METZELTIN, CH. SCHMiIT (eds,), Lexikon der Romanistischen Linguistik (LRL)> X voi. i-vn^ Tu^ i988/'î;TH';<\n;TÂ'':; HRISTEA;^ TO;i Probleme de Bucureşti^ESV1968; ^ HIUiSTOA, TO Sinteze de limba română, ed; 3 revăzută si din nou îmbogăţită, Bucureşti, Albatros, ; ^ ' : ^ ,y ILIESCU, MARIA, D. SLUŞÂNSGHI (eids.)^ Du latin aux langues romanesl Choix de textes traduits ef commeniis (du II-e siicle avânt J.C. jusqu'au X-e si iele jŢ. _Wilhelmsfeld^ Gottfried ' Egert, 1991. IONESCU, E., Manual de lingvistică generală, Bucureşti, ALL, 1992; ed. 2 revizuită, Bucureşti, ALL* 1997. ^ iptTESCU-RUXANDOIU, LILIANA, Naraţiune şi dialog în proza românească. Elemente de pragmatică a textului literar; Bucureşti, EAR, 1991. IONESCU-RUXANDOIU, LILIANA, Conversaţia: structuri şi strategii. Sugestii pentru o pragmatică a românei vorbite, Bucureşti, ALL, 1995; ed. 2,1999. IONESCU-RUXĂNDOIU, LILIANA, D. CH1ŢORAN, Sociolingvistica. Orientări actuale, Bucureşti, EDP, 1975. IORDAN, I., Stilistica limbii române, Bucureşti, Institutul de Lingvistică Română, 1944; ed. 2, Bucureşti, EŞ, 1975. IORDAN, I., Limba română contemporană, Bucureşti, Ed.Ministerului Invăţămîntului, 1956. IORDAN, I., Lingvistica romanică. Evoluţie. Curente. Metode, Bucureşti, EARPR, 1962. IORDAN, I., Toponimia românească, Bucureşti, EARPR, 1963. IORDAN, I., Limba literară, Craiova, Scrisul Românesc, 1977. IORDAN, I., MARIA MÂNOLIU-MANEA, Introducere în lingvistica romanică, Bucureşti, EARPR, 1965. IORDAN, I., VALERIA GUŢU ROMALO, AL. NICULESCU, Structura morfologică a limbii române contemporane, Bucureşti, EŞ, 1967. IRIMIĂ, D., Structura stilistică a limbii române contemporane, Bucureşti, EŞE, 1986. IRIMIA, D.» Gramatica limbii române, Iaşi, Polirom, 1997. IRIMIA,D., Introducere în stilişti că, Iaşi, Polirom, 1999. IVANESCU, G., Problemele capitale ale vechii române literare, Iaşi, Institutul de Filologie Română, 1947. *** îndreptar ortografic, ortoepic şi de punctuaţie, ed. 5, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 1995. JABERG, K.; Aspects giographiques du langage, Paris, Droz, 1936. JACKENDOFF, R., Semantic Interpretation in Generative Grammar, Cambridge, Mass., MIT Press, 1972. JACKENDOFF, R., X-BAR Syntax: A Study of Phrase Sthicture, Cambridge, Mass., MIT Press, 1977. JACKENDOFF, R., Semantic and Cognitioh, Cambridge, Mass., MIT Press, 1983. JACKENDOFF, R., Semantic Structures, Cambridge, Mass., MIT Press, 1990. JACOBS, R., P.S. ROSENB AUM (eds.), Readings in English Transformational Grammar, Waltham, Mass., Ginn & Co., 1970. JAEGLLI, O., Topics in Românce Syntax, Dordrecht, Foris Publications, 1982. JAKOBSON, R., Essais de linguistique generale, I-II, Paris, Ed. de Minuit, 1963-1973. JAKOBSON, R., G.-M. FANT, M.HALLE, Preliminaries to Speech Analysis, Cambridge, Mass., MIT Press, 1952; ed. 9,1969. JAKOBSON, R., M.HALLE, Fundamentals ofLanguage, Haga, Mouton, 1963; ed. 2,1971. JAKOBSON, R., Questionsde poetique, Paris, Seuil, 1973. JAWORSKI, A. (ed.), Silence. Interdisciplinary Perspectives, Berlin-Ncw York, Mouton-De Gruyter, 1997. JEFFERS, R.J., ILSE LEHISTE, Principles and Methods for Historicul Linguistics, Cambridge, Mass., MIT ■Y. Press, 1979. JESPERSEN, A., The Philosophy of Grammar, Londra, Allen & Unwin, 1924. BIBLIOGRAFIE 585 JESPERSEN, A., Analytic Syntax, Copenhaga, Munksgaard, 1937. JOLY, A., W.M.HIRTLE (eds.), Langage et psychomecanique du langage. Hommage â Roch Vallin, Lille-Quebec, 1980. KATZ, J.J., RM. POŞTAL, An IntegratedTheory of Linguistic Description, Cambridge, Mass., MIT Press, 1964. KATZ, J.J., Semantic Theoryt New York, Harper and Row, 1972. KEENAN, E.L. (ecL), Formal Semantics of Natural Language, Londra-New York, Cambridge University Press, 1975. KERBRATORECCHÎONI, CATHERINE, La connotation, Lyon, Presses Universitâires de Lyon, 1977. KERBRAT-ORECCHIONI, CATHERINE, U enonciation. De la subjectivite dans le langage, Paris, Armând Colin, 1980; KERBRAT-ORECCHIONI, CATHERINE, V implicite, Paris, Armând Colin, 1986. KERBRAT-ORECCHIONI, CATHERINE, Les interactions verbales, I-III, Paris, Armând Colin, 1990-1995. ICERBRÂT-ORECCHIONI, CATHERINE, Les ades de langage dans le disc o urs, Thiorie et fonctionnement, Paris, Nathan, 2001. KIBEDI-VARGA, A., Rhetorique et litterature, Paris, Didier, 1970. KIEFER, F.f N.RUWET (eds.), Generative Grammar in Europe, Dordrecht, Reideî, 1973. KLEIBER, G., La semantique du prototype. Categories et sens lexical, Paris, PUF, 1990. KLEIBER, G., E. TYVAERT (eds.), Uanaphore et ses domaines, Paris, IClincksieck, 1990. KLUM, A., Verbe et adverbe, Stockholm, 1961. KRISTEVA, JULIA, JOSETTE RAY-DEBOVE, DENNA JEAN UMIKER (eds.), Essays in Semiotics. Essais de semiotique, Haga, Mouton, 1971. KRISTEVA, JULIA, Le texte du roman, Paris-Haga, Mouton, 1976. LABOV, W., Sociolinguistic Patterns, Philadelphia, University of Pennsylvania Press, 1972. LAKOFF, G., Irregularity in Syntax, New York, Hoit, Rinehart & Winston, 1970. LANGACKER, R.W., Foundations of Cognitive Grammar, I, Stanford, University Press, 1987. LAUSBERG, H., Elemente der literarischen Rhetorik, Miinchen, Max Hueber Verlag, ed. 3 revăzută, 1967. LAZARD, G., L'actancey Paris, PUF, 1994. LEECH, G.N., Princip les of Pragmatics, Londra-New York, Longman, 1983. LE GOFFÎC, P., Grammaire de la phrase frangaise, Paris, Hachette Universite, 1993. LE GUERN, M., Semantique de la metaphore et de la metonymie, Paris, Larousse, 1973. LEJEUNE, P., Le pacte autobiographique, Paris, Seuil, 1975; trad. rom. Pactul autobiografic, Bucureşti, Univers, 2000. LEJEUNE, P., Moi aussi, Paris, Seuil, 1986. LEMARECHAL, A., Lesparties du discours. Semantique et syntaxe, Paris, PUF, 1989. LERAT, P., Les langues specialisees, Paris, PUF, 1995. LEVIN, S.R., Linguistic Structures in Poetry, Haga, Mouton, 1962. LEVINSON, S.C., Pragmatics, Cambridge, University Press, 1983. LINTVELT, J., Essai de typologie narrative. Le upoint de vite”, Paris, Corti, 1981; trad. rom. Punctul de vedere, Bucureşti, Univers, 1994. LOMBARD, A., Le verbe roumain, I-II, Lund, 1954-1955. LUDER, ELSA, Procedee de gradaţie lingvistică, Iaşi, Editura Universităţii „AU. Cuza*\ 1995. LYONS, J., Introduction to Theoretical Linguistics, Cambridge, University Press, 1968; trad. fr. Linguistique generale. Introduction ă la linguistique theorique, Paris, Larousse, 1970; trad. rom. Introducere în lingvistica teoretică, Bucureşti, ES, 1995. LYONS, J., Semantics, I—II, Cambridge-Londra-New York, Cambridge University Press, 1977. LYONS, J., Semantique linguistique, Paris, Larousse, 1980. MAINGUENEAU, DOMINIQUE, Initiation auxmethodes de Vanalyse du discours, Paris, Hachette, 1976. MALMBERG, B., Signes et symboles, Paris, Seuil, 1977. MANCAŞ, MIHAELA, Stilul indirect liber în româna literară, Bucureşti, EDP, 1972. MANCAŞ, MIHAELA, Limbajul artistic românesc în secolul al XlX-lea, Bucureşti, EŞE, 1983. MANCAŞ, MIHAELA, Limbajul artistic românesc în secolulXX, Bucureşti, EŞ, 1991. 586 BIBLIOGRAFIE MANOLIU-MANEA, MARIA, Sistematica substitutelor din româna contemporană standard, Bucureşti, MANOLIU-MANEArMARIA,'Structuralismullingvistic, Bucureşti, EDP, 1973. MANOLIU-MANEA, MARlATfîem^^ romanică. Tipologie şi istoriey Bucureşti, TUB, 1977; MANOLIU-MANEA; MARIA, Gramatică, pragmasemantică şi discurs, Bucureşti, Litera, 1993. MARCXJSi Si, Lingvistica matematică: Metodele matematice în lingvistică, Bucureşti, EDP, 1963. MARCUS, Ş;;Poetica matematică. Bucureşti, EARSR, 1970. MARCUS; Si; Semne despre semne. Bucureştii EŞE; 1979. M^CUS, Ş. (coord.), Bucureşti, EŞE; 1982. .? MARCUS, S., ED- NICOLAU, S. STPCfJi Introducere în lingvistica matematică, Bucureşti, EŞ, 1966. MAROUZEAU J., Lexiquede la terminologie liriguistiqiie, Fms, Geuthnerj 1931; ed. 3,1951. ; MARTIN, R., Inference, antonymie, paraphrase, Paris, Klincksieck, 1976. . MARTIN, R., Pour une logique du sens, Paris, PUF, 1983. MARTIN, W., Recent Theories ofNarrative, Ilhaca-Londra, Comell University Press, 1986. MARTINET, A.f Economie des changements phonetiques. Trăite de phonologie diachronique, Berna, Francke Verlag, 1955; ed. 2, 1964. MARTINET, A., Elements de linguistique generale, Paris, Armând Colin, 1960; trad. rom. Elemente de lingvistică generală, Bucureşti, EŞ, 1970. MARTINET, A., La linguistique. Guide alphabetique, Paris, 1969. MARTINET, A., Syntaxe generale, Paris, Armând Colin, 1985. MARTINET, A., Fonction et dynamique des langues, Paris, Armând Colin, 1989. MCCAWLEY, J.D., Syn tactic and Logical Arguments of Semantic Structures, Bloomington, Indiana University Linguistic Club, 1972. MEILLET, A., La methode comparative en linguistique, Paris-Oslo, 1925; ed. 2, Paris, Champion, 1966. MEILLET, A., Linguistique historique et linguistique generale, I—II, Paris, Champion-Klincksieck, 1921-1936; ed. 2, 1952-1958. MEL'CHUK, I., Dictionnaire explicaţi’f et combinatoire du frangais contemporain. Recherches lexico-semantiques, I—II, MontTeal, Les Presses de TUniversite de Montreal, 1988-1992. MEL’CHUK, I., Cours de morphologie generale (theorique et descriptive), I: Introduction et premiire pârtie -Le mot\ II: Deuxiimepartie - Significations morphologiques, Les Presses de TUniversite de Montreal, CNRS Editions, 1993-1994. MERLÂN, AURELIA, Sintaxa şi semantică-pragmatica limbii române vorbite. Discontinuitatea, Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza“, 1998. MEY, J. L. (ed.), R. E. ASHER (Consulting ed.), Concise Encyclopedia of Pragmatics, Amsterdam-Lausanne-New York-Oxford-Shannon-Singapore-Tokio, Elsevier, 1998. MICLAU, P. (coord.), Probleme de stilistică, Bucureşti, EŞ, 1964. MICLAU, P., Le signe linguistique, Paris, Klincksieck, 1970. MICLĂU, P., Semiotica lingvistică, Timişoara, Facla, 1977. MCLĂU, P., SMaklÎUS (eds.), Semiotique muma ine, Bucureşti, TUB, 1981. MIHĂILĂ, ECATERINA, Receptarea poetică, Bucureşti, Eminescu, 1980. MIHAILĂ, ECATERINA, Textul poetic. Perspectivă istorică şi modele generative, Bucureşti, Eminescu, 1995. MllJIE^J^L^Ordreset raisons de lăngue, Paris, Seuil, 1982. MILNER, J.-CL., Introduction ă une Science du langage, Paris, Seuil, 1989. MOESCHLER, J., ANNE REBOUL, Dictionnaire encyclopedique de pragmatique, Paris, Seuil, 1994; trad. rom. Dicţionar enciclopedic de pragmatică, Cluj-Napoca, Echinox, 1996. MOESCHLER, J., A . AUCHLIN, Introduction ă la linguistique contemporaine, Paris, Armând Colin / Masson, 1997. MORIER, H., Dictionnaire de poetique et de rhetorique, Paris, PUF, 1961. MORRIS, CH. W., Foundations of the Theory ofSigns, Chicago, University of Chicago Press, 1939. MOUNIN, G., Introduction ă la semiologie, Paris, Ed. de Minuit, 1970. MOUNIN, G., Clefs pour la semantique, Paris, Seghers, 1972. MOUNIN, G., Dictionnaire de la linguistique, Paris, PUF, 1973; ed. 2, 1993. BIBLIOGRAFIE 587 MOUNIN, G., Istoria lingvisticii, traducere şi postfaţă de C. Dominte, Bucureşti, Ed. Paideia, 1999. MUNTEANU, ŞT., Stil şi expresivitate poetică, Bucureşti, EŞ, 1972. NEAMŢU, G.G., Predicatul in limba română, Bucureşti, EŞE, 1986. NICULESCU, AL., Individualitatea limbii romane între limbile romanice, I—II, Bucureşti, EŞ, 1965-1978; III, Noi contribuţii, Cluj, Ed. Clusium, 1999. NICULESCU, AL., între filologie şi poetică, Bucureşti, Eminescu, 1980. OGDEN, C.K., I. A.RICHARDS, The Meaning ofMeaning, Londra, Routledge & Kegan Paul, 1923. PANA DINDELEGAN, GABRIELA, Sintaxa transformaţională a grupului verbal în limba română, Bucureşti, EARSR, 1974. PANĂ DINDELEGAN, GABRIELA, Dinamica sistemului morfologic verbal, Bucureşti, TUB, 1987. PANA DINDELEGAN, GABRIELA, Sintaxă şi semantică. Clase de cuvinte şi forme gramaticale cu dublă ; v naturăi Buc ureşti, TUB; 1992. PÂNĂ DINDELEGAN, GABRIELA, Teorie şi analiză gramaticală, Bucureşti, Coresi, 1992; ed. 2, 1994. PANA DINDELEGAN, GABRIELA, Sintaxa grupului verbal, ed,2, Braşov, AULA, 1999. PANA1TESCU, V. (coord.), Terminologie poetică şi retorică, Iaşi, Ed. Universităţii ,Jk\. L Cuza“, 1994. PAVEL, T., The Poet ies of Plot. The Case ofEnglish Renaissance Drama, Minneapolis, University of Minnesota Press, 1985. PAVEL, T., Univers de la fiction,Pms, Seuil, 1988; trad rom. Lumi fictionale, Bucureşti, Minerva, 1993. PAVEL, T., Le mirage linguistique. Essai sur la modernisation intellectuelle, Paris, Ed. de Minuit, 1988; trad rom. Mirajul lingvistic, Bucureşti, Univers, 1993. PEIRCE, C.S., Ecrits sur le signe, Paris, Seuil, 1978. PELLINI, P., La descrizione, Bari, Laterza, 1998. PERELMAN, CH., L. OLBRECHTS-TYTECA, Trăite de l argument ation. La nouvelle rhetorique, Bruxelles, Edition de lTnstitut de Sociologie, 1970. PERLMUTTER, D.M. (ed.)t Studies in Relaţional Grammar, I, Chicago, University of Chicago Press, 1983. PERLMUTTER, D.M., C.G. ROSEN (eds.), Studies in Relaţional Grammar, II, Chicago, University of Chicago Press, 1984. PETOFI, J.t Vers une theorie partielle du texte, Hamburg, Buske, 1975. PETRAŞ, IRINA, Teoria literaturii, Curente literare - Figuri de stil - Genuri şi specii literare - Metrică şi prozodie, Bucureşti, EDP, 1996. PETROVICI, E., Studii de dialectologie si toponimie, Bucureşti, EARSR, 1970. PHILIPPIDE, A., Originea românilor, I—II, Iaşi, Institutul de Filologie Română, 1923-1927. PICOCHE, J., Precis de lexicologie jranţaise, Paris, Nalhan, 1977; ed.2,1992. PICOCHE, J., Structures semantiques du lexique jrangais, Paris, Nathan, 1986. PICOCHE, J., Didactique du vocabulaire frangais, Paris, Nathan, 1993. PLETT, H.RJŞlii nţ a textului şi analiza de text, Bucureşti, Univers, 1983. *** Poeticajimarieanâ. Orientări actuale. Studiu critic, antologie, note şi bibliografie de M. Borcilă şi R. McLain, Cluj-Napoca, Dacia, 1981. *** Poet ies. Poetyka. Poâtika, Varşovia, 1961. POŞTAL, P.M., On Raising: One Rule ofEnglish Grammar and Its Theoretical Implications, Cambridge, Mass., MIT Press, 1974. POTTIER, B., Systematique des elements de relation, Paris, Klincksieck, 1962. POTTIER, B. (coord.), Le langage. Les dictionnaires du s avo ir moderne, Paris, Centre d’etude et de promotion de la lecture, 1973. POTTIER, B., Linguistique generale. Theorie et description. Paris, Klincksieck, 1974. POTTIER, B., Sâmantique et logique, Paris, Ed. J.P. Delarge, 1976. POTTIER, B., Theorie etanalyse en linguistique, Paris, Hachette, 1987. POTTIER, B., Semantique generale, Paris, PUF, 1992. PRIETO, L.J., Messages et signaux, Paris, 1966. PRINCE, G., A Grammar of Stories, Haga, Mouton, 1973. PRINCE, G., Narratology. The Form and Functionning ofNarrative, Berlin-New York-Amsterdam, Mouton, 1982. PROPP, V.I., Morfologia basmului, Bucureşti, Univers, 1970. 588 BIBLIOGRAFIE PUŞGARIU; S.i Limba română, I: Privire generală, Bucureşti, FRLA, 1940; ed.2, Mi nerv a, 1976; II: Rostirea, Bucureşti, EARPR, 1959; ed. 2, EA, 1994, ; RAMAT, P., Typologie linguistique, Paris, PUFi 1985. RASTIER; E; Semantique interpretative^ Paris, PUR1987. RASTIER, F., Semantique etrecherches cognitives, Paris, PUF, 1991. ^ RASTIER, E, ; M; GAVAZZA; ANNE ABEILLfi/; Semantiquepour; Vanalyse. De la linguistique â ■x^Pinformatiqueî Paris^Uano^arcbloria^Masşbrii 1994. REIBELi;D.A;, S.S; SCHANE (eds.),Modern StudiesihEhglish, Englewood Cliffs, Prentice-Hall, 1969. REIGHENBAGH; H., Elements of Symbolic Logic, Londra-New York, Macmillan, 1947. REINHEIMEE^RÎPEANU, SANDA; Structuri morfosintactice de bază în limbile romanice, Bucureşti, Editura r Universităţii, 1993. REIS, C., ANA CRISTINA LOPES, Dicionârio de narratologia, ed. 6, Coimbra, Livraria Almedina, 1998. RENZI, L., G. SALVI, ANNA CARDINALETTI (coord.), Grande grammatica italiana di consultazione. I-La frase. I sintagmi nominale e preposizionale; II - I sintagmi verbale, aggettivale, avverbiale. La subordinazione; III -ŢipidiJrasi, deissijormazionedelleparole, Bologna, II Mulino, 1,1988; II, 1991; m, 1995. REY, A., Le lexique. fniages et mode Ies. Du dictionnairc ă la lexicologie, Paris, Armând Colin, 1977. REY-DEBOVE, JOSETTE, Etude linguistique et semiotique des dictionnaires frangais contemporains, Haga, Mouton, 1971. RICHARDS, I. A., The Philosophy ofRhetorics, Londra, Oxford University Press, 1936. RICOEUR, P., La metaphore vive, Paris, Seuil, 1975. RICOEUR, R, Temps et recit, I, Paris, Seuil, 1983; II, La configuration dans le recit de fiction, 1984; III, 1985. RICOEUR, P., Du texte â laction. Essais d1 hermeneutique, II, Paris, Seuil, 1986. RIEGEL, M., J.C. PELLAT, R. RIOUL, Grammaire methodique du frangais, Paris, PUF, 1994. RIFFATEERE, MEssais de stylistique structurale, Paris, Flammarion, 1971. ^RIFFATERRE, M., La production du texte, Paris, Seuil, 1979. RIFFATERRE, M.f Seniioiique de la poesie, Paris, Seuil, 1983. ROCERIC-ALEXANDRESCU, ALEXANDRA, Fonostatistica limbii române, Bucureşti, EARSR, 1968. RONDEAU, G., H. FELBER (eds.), Textes choisis de terminologie, Quebec, Gisterm, 198L RONDEAU, G., Introduction â la terminologie, Paris, Gaetan Morin, 1984. ROSE fi 1, A., Le mot. Esquisse dune theorie genirale, Copenhaga-B ucureşti, 1943; ed. 2,1947. ROSETTI, A., Etudes de linguistique generale, Bucureşti, Univers, 1983. ROSETTI, AL., Istoria limbii române, ediţie definitivă. Bucureşti, EŞE, 1986. ROSETTI, AL., B.CAZACU, L. ONU, Istoria limbii române literare. I: De la origini până la începutul secolului alXIX-lea, Bucureşti, Minerva, 1961; ed. 2, 1971. ROSETTI, A., SANDA GOLOPENŢIA-ERETESCU (eds.), Current Trends in Romanian Ling u ist ies, Bucureşti, EARSR, 1972. ROSETTI, AL., A. LAZAROIU, Introducere în fonetică, Bucureşti, EŞE, 1982. ROSS, J.-R., Constraints on Variables in Syntax, Mass., MIT Press, 1967; ed. 2, Infinite Syntax!, Dordrecht, Reidel, 1985. ROUSSEAU, A. (ed.), Les preverbes dans Ies latigues d*Europe, Lille, Presses Universitaires du Septentrion, 1995. ROUSSET, J., Narcisse romancier. Essai sur la preniiire personne dans le roman, Paris, Corti, 1973. ROVENŢA-FRUMUŞANI, DANIELA, Semiotica discursului ştiinţific, Bucureşti, EŞE, 1995. ROVENŢA-FRUMUŞANI, DANIELA, Argumentarea. Modele şi strategii, Bucureşti, ALL, 2000. RUSU, V. (coord.), Tratat de dialectologie română, Craiova, Scrisul Românesc, 1984. RUWET, N., Introduction â la grammaire generative, Paris, Pion, 1967. RUWET, N., Theorie syntaxique et syntaxe du frangais, Paris, Seuil, 1972. RUWET, N., Grammaire des insultes et autres etudes, Paris, Seuil, 1982. SALA, M. (ed.), Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice, Bucureşti, EARSR, 1988. SALA, M. (coord.), Enciclopedia limbilor romanice, Bucureşti, EŞE, 1989. SALA, M., Limbi în contact, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 1997. BIBLIOGRAFIE 589 SALA, M., De la latină la română, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 1998. SALA, M., IOANA VINTILĂ-RĂDULESCU, Limbile lumii. Mică enciclopedie, Bucureşti, EŞE, 1981; ed. fr. Les langues du monde, Bucureşti-Paris, 1986. SANDFELD, KR., Linguistique balkanique. Problimes et resultats, Paris, Champion, 1930. SANDFELD, KR., HEDVIG OLSEN, Syntaxe roumaine. I: Emploi des mots ă flexion, Paris, 1936; II: Les groupes des mots, Copenhaga, 1960; III: Structure de la proposition, Copenhaga, 1962. SAPIR, E;, Language. An Introductlon to the Study of Speech, New York, Harcourt, 1921. SATEANU, C., Timp şi temporalitate în limba română contemporană, Bucureşti, EŞ, 1980. SÂUSSURE, F. de, Cours de linguistique generale, publie par Ch. Bally, A. Sechehaye, A. Riedlinger, edition critique par Tullio de Mauro, Paris, Payot, 1972; trad. rom. Curs de lingvistică generală, Iaşi, Polirom, 1998. SCHAFF, Â., Introducere în semantică. Bucureşti, EŞE, 1966. SCHMIDT, S:, Teoria del testo. Per una linguistica della comunicazione verbale, Bologna, II Mulino, 1982. SEARLE, J.RSpeech Acts. An Essay in the Philosophy of Language, Cambridge, Univcrsity Press, 1969; trad. fr. Les actes du langage. Essai de philosophie du langage, Paris, Hermann, 1973. SEBEOK, TH. (ed.), Style in Language, Cambridge, Mass., MIT Press, 1964. SECHE, M., Schiţă de istorie a lexicografei române, I—II, Bucureşti, EŞE, 1966-1969. *** Semiotique narrative et textuelle, Paris, Larousse, 1973. SERBAT, R., Cas etfonction, Paris, PUF, 1981. SÂRBU, R., Antonimia lexicală în limba română, Timişoara, Facla, 1977. SLAMA-CAZACU, TATIANA, Limbaj şi context, Bucureşti, EŞ, 1959; trad. fr. Langage et contexte, Haga, Mouton, 1961. SLAMA-CAZACU, TATIANA, Introducere în psiholingvistică, Bucureşti, EŞ, 1968. SLAMA-CAZACU, TATIANA, Psiholingvistica - o ştiinţă a comunicării, Bucureşti, ALL, 1999. SLAMA-CAZACU, TATIANKjSETîtajfaiiectmuim^ ipularea, Iaşi, Polirom, 2000. SLAVE, ELENA, Metafora în limba română. Comentarii şTăplicaţii, Bucureşti, EŞ, 1991. SPENCER, A., A .M. ZWICKY, The Handbook ofMorphology, Oxford, Blackweli Publishers, 1998. SPERBER, D., DEIRDRE WILSON, Relevaţiee: Communication and Cognition, Oxford, Basil Blackweli, 1986. SPITZER, L., Stilstudien, I-II, Munchen, Max Hueber Verlag, 1961. SPITZER, L., Etudes de style, Paris, Gallimard, 1970. STATI, S., Teorie şi metodă în sintaxă, Bucureşti, EARSR, 1967. STATT, S., Interferenţe lingvistice, Bucureşti, EŞ, 1971. STATI, S., Elemente de analiză sintactică, Bucureşti, EDP, 1972. STATI, S., Manuale di semantica descrittiva, Napoli, Liguori Editore, 1978. STATI, S., Ii dialogo, considerazioni di linguistica pragmatica, Napoli, Liguori Editore, 1982. STATI, S., Le transphrastique, Paris, PUF, 1990. STOICHIŢOIU-ICHIM, ADRIANA, Vocabularul limbii române actuale. Dinamică, influenţe, creativitate, Bucureşti, ALL, 2001. STOICHIŢOIU-ICHIM, ADRIANA, Semiotica discursului juridic, Bucureşti, Editura Universităţii, 2001. STREINU, VL„ Versificaţia modernă. Studiu istoric şi teoretic asupra versului liber, Bucureşti, EL, 1966. STUBBS, M., Discourse Analysis. The Sociolinguistic Analysis of Natural Language, Chicago, University of Chicago Press, 1983. *** Studii de poetică şi stilistică, Bucureşti, EL, 1966. STURTEVANT, EAi.,Linguistic Change, An Introductioti to the Historical Study of Language, Chicago-Londra, University of Chicago Press, 1962. ŞAINEANU, L., încercare asupra semasiologiei limbii române. Studii istorice despre tranziţiunea sensurilor, Bucureşti, Tipografia Română, 1887. ŞĂINEANU, L., Influenţa orientală asupra limbei şi culturei române, I—III, Bucureşti, Socec, 1900. ŞKLOVSKI, V., Despre proză, I, Bucureşti, Univers, 1975. ŞUTEU, FLORA, Dificultăţile ortografiei limbii române, Bucureşti, EŞE, 1986. TAGLLAVINI, C.t Originile limbilor neolatine, Introducere în filologia romanică, Bucureşti, EARSR, 1977. 590 BIBLIOGRAFIE 'wr TEODORESCU, ECATERINÂ, Propoziţia subiectivă, Bucureşti, EŞ, 1972. TŢESNIERE; L;i Elements de syntaxe structuralei Paris, Klincksieck, 1959; ed. 2, 1965. ^TlgFENEAU, D. (ed.), Lg narrativite* Paris, Editions CNRS, 1980. TOBIN, P.D.; Time andlheNovELThe Genealogicăl Imperativei Princcton, University Press, 1978. TODOROV; TZ.vLî>/erfl/«re et.Tf^/i(/Tcar/o/rl Paris, Larousse, 1966. TODOROV, TZ., Poetique de la prose, Paris, Seuil, 1971. TODOROV,TZ.,T/ieone.rd« jyw^o/e, Paris, Seuilv 1977; tnid.Tom.Teorualesmibolului, Bucureşti, Univers, 1983. TODOROV, TZ., Critique de la critique, Paris, Seuil, 1984. TOHANEANU, G.I., Studii de limbă şi stil, Timişoara, Facla, 1973. TOMAŞEVSKI, B., Teoria literaturii. Poetica, Bucureşti, Univers, 1973. TRUBETZKOY, N.S., Grundziige der Phonologie, Praga, 1939; trad. fr., Principesdepkonologie, Paris, Klincksieck, 1949. TUŢESCU, MARIANA, Le groupe nominal et la nominalisation en frangais moderne, Bucureşti, Societatea Română de Lingvistică Romanică, 1972. TUŢESCU, MARIANA, Precis de semantique frangaise, ed. 2 revăzută şi adăugită, Bucureşti, EDP, 1979. TUŢESCU, MARIANA, Uargumentation, Bucureşti, TUB, 1986. ULLMANN, ST., Precis de semantique frangaise, Berna, Francke Verlag, 1952. ULLMANN, ST., Semantics: An Introduction to the Science of Meaning, Oxford, Blackwell, 1962. ULLMANN, ST., Language and Style. Collected Papers, Oxford, Blackwell, 1964. URSU, N.A., Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti, Bucureşti, EARPR, 1962. USPENSKY, B., A Poetics of Compas it ion. The Structure of the Artistic Text and Typology of a Compositional Forrn, Berkeley, University of California Press, 1973. VAN DIJK, T.A., Some Aspects of Text Grammars. A Study in Theoretical Linguistics and Poetics, Haga-Paris, Mouton, 1972. VAN DIJK, T.A., La ciincia del texto. Un enfoque interdisciplinârio, Barcelona-Buenos Aires, Ediciones Paidos^ 1983. VAN DIJK, T.A., Handbook ofDiscourse Analysis, Londra, Academic Press, 1985. VAN PETEGHEM, MARLEEN, Les phrases copulatives dans Ies langues romanesy Heidelberg, Gottfried Egert Verlag, 1991. VASILIU, E., Fonologia limbii române, Bucureşti, EŞ, 1965. VASILIU, E., Fonologia istorică a dialectelor dacoromâne, Bucureşti, EARSR, 1968. VASILIU, E., Elemente de teorie semantică a limbilor naturale, Bucureşti, EARSR, 1970. VASILIU, E., Preliminarii logice la semantica frazei, Bucureşti, EŞE, 1978. VASILIU, E., Scrierea limbii române în raport cu semantica şi cu fonologia, Bucureşti, TUB, 1979; ed. 2, Editura Universităţii din Bucureşti, 1999. VASILIU, E.t Sens, adevăr analitic şi cunoaştere, Bucureşti, EŞE, 1984. VASILIU, E., Introducere în teoria textului, Bucureşti, EŞE, 1990. VASILIU, E., Introducere în teoria limbii, Bucureşti, EA, 1992. VASILIU, E., Elemente de filozofie a limbajului, Bucureşti, EA, 1995. VASILIU, E., SANDA GOLOPENŢIA-ERETESCU, Sintaxa transformaţională a limbii române, Bucureşti, EARSR, 1969; trad. engl. The Transformational Syntax of Romanian, Haga, Mouton, 1972. VENDLER, Z., Linguistics in Philosophy, Ithaca-New York, Corneli University Press, 1967. VENDLER, Z., Res Cogitans, Ithaca-New York, Comell University Press, 1972. VERSCHUEREN, J„ J.-O. OSTMAN, J. BLOMMAERT (eds.), Handbook of Pragmatics. Manual, Amsterdam-Philadelphia, John Benjamins Publ. Company, 1995. VIANU, T.t Arta prozatorilor români, Bucureşti, Ed. Contemporană [1941]; ed.2,1—II, Bucureşti, EL, 1966. VIANU, T., Studii de stilistică, Bucureşti, EDP, 1968. VLAD, CARMEN (coord.), Textul şi coerenţa, Cluj-Napoca, Tipografia Universităţii, 1985. VLAD, CARMEN, Sensul, dimensiune esenţială a textului, Cluj-Napoca, Dacia, 1994. VOLPE, S., Uocchio del narratore. Problemidel punto di vis ta, Palermo, Quademi del Circolo Semiologico Siciliano (20), 1984. BIBLIOGRAFIE 591 VON WRIGHT, G.H., Norm andAction, Londra, Routledge & Kegan Paul, 1963; trad rom. Norma şi acţiune, EŞE, 1982. VRABIE, GH., Retorica folclorului, Bucureşti, Mînerva, 1978. VULTUR, SMARANDA, Infinitul mărunt, Bucureşti, Cartea Românească, 1992. WALD, LUCIA (red. resp.), Filozofia limbajului din Antichitate pînă în secolul al X\rIII-lea (în texte şi studii), Bucureşti, TUB, 1983 WALD, LUCIA (red. resp.) Istoria gândirii lingvistice româneşti. Texte comentate, Bucureşti, TUB, 1,1987; 2 partea I, 1989; 2 partea a Il-a, 1989; 3,1991. WALD, LUCIA, ELENA SLAVE, Ce limbi se vorbesc pe glob, Bucureşti, EŞ, 1968. WALD, LUCIA, M/JUAILIESCU (red. resp.), Lingvistica modernă în texte, Bucureşti, TUB, 1981. WALD, LUCIA, NADIA ANGHELESCU (red. resp.), Teorie şi metodă în lingvistica din secolul alXIX-lea şi de la începutul secolului al XX-lea. Texte comentate, Bucureşti, TUB, 1984. WALD, LUCIA, ELENA SLAVE (red. resp.), Lingvistica saussuriană şi postsaussuriană. Texte adnotate, Bucureşti, TUB, 1985. WALD, LUCIA, D. SLUSANSCHI, Introducere în studiul limbii si culturii indo-europene, Bucureşti, ESE, 1987. WEINREICH, U., Languages in Contact, Haga, Mouton, 1962. WEINRICH, H., Tempus, Stuttgart, Kohlhammer, 1964; trad. fr. Le temps. Le recit et le commentaire, Paris, Seuiî, 1973. WILKINS, W., Thematie Reiaţi o ns, New York, Academic Press, 1988. WILMET, M., La determination nominale, Paris, PUF, 1986. ZAFIU, RQDI£A, Naraţiune şi poezie, Bucureşti, ALL, 2000. ZIFF, P., Semantic Analysis, Ithaca-New York, Comell University Press, 1960. ZUMTHOR, P., Langue, texte, enigme, Paris, Seuil, 1975. Indice abatere^"::1;;:"' ablativ abreviere;' absolut, -a (construcţie -; superlativ -; timp-; tranzitiv-) afectivitate âfereză afinitate afirmativ, -ă (forma-; propoziţie -) afirmaţie; adverbe şi locuţiuni adverbiale de * abstract; substantiv sufix - verbal acatalectic, -ă (vers, rimă -) accent (- grafic; - de intensitate; - metric / ritmic / prozodic) accentuat, -ă acceptabilitate accepţie accident (- fonetic) achiziţie (- a limbii) acomodare acord; - prin atracţie; - după înţeles; - al complementelor (direct şi indirect) cu verbul; - al substi-tutelor cu antecedentul acrostih act; - de vorbire / verbal / de limbaj actant activ, -ă; (construcţie - ; verb -) actor actualizare acţiune (nume de -; verb de -) acumulare acustic, -ă (clasificare -; fonetică -; trăsătură -) acuzativ; limbă -ă adâncime (structură de -) adecvare; - stilistică şi situaţională aderenţă adesiv adiacenţă (condiţie de ~; pereche de -) adjectiv adjectival, -ă (articol grup locuţiune sufix -) adjectiv(iz)are adjunct adjuncţie adnominal (dativ -) adordonare, v. nondependenţă; relaţie adresare adstrat adverb adverbial, -ă (grup -; locuţiune numeral sufix -) adverbializare adversativ, -ă (conjuncţie -; raport -) afazie afectiv, -ă; accent -; motivaţie -; propoziţie sens - afix afonizare aforism africată agent; caz / rol -; complement de completivă de sufix de -agentiv; verb -aglutinant, -ă agrafie agramaticalitate agramatism alativ alegorie alethic alexandrin; - românesc alexie alfabet; -chirilic; - fonetic; -grec; -latin alfabetic, -ă (ordine -; scriere -) alienabil, -ă (posesie -) alineat aliteraţie alocutiv, -ă (modalitate -) alocutor alofon(ă); reducţie a -elor aloglot (cuvânt -; comunitate -; mediu -) alograf alomorf; reducţie a -elor alterare alternanţă aluzie amalgamare ambiguitate ambreior amfibrah amfibrahic (ritm -), v. amfibrah; picior, ritm amplificare amplitudine anacolut a(na)cronie anadiploză anaforă; - textuală anaforic, -ă; folosire - anagramă analepsă INDICE 593 analitic, -ă (formă limbă ~; mijloc ~; model propoziţie -) analitism analizabil, -ă (grup ~; propoziţie ~) analiză; ~ combinatorie; - în constituenţi imediaţi; - contextuală; - contrastivă; ~ a conversaţiei; - a . discursului; - distribuţionalâ / distributivă; - a erorilor; - fonetică; ~ fonologică; -gramaticală; - morfematică / morfemică; - semică; - stilistică analogie anapest : anapestic (ritm ~), v. anapest; picior, ritm anaptixă anastrofă anchetă lingvistică animat anisocronie/ anizocronie anomalie; - semantică anominaţie ansamblu antanaclază antecedent antepunere anterior, -oară (serie viitor ~; vocală ~ / prepalatală) anticipare anticlimax antifrază ajitimetabolă, v. antimetateză antimetateză antipalagă antipasiv, -ă (construcţie ~; diateză ~) antistază antiteză antonim(e) antonimie antonomază antropologie (~ lingvistică) antroponim antroponimic aorist apelativ apertură apical, -ă aplicată (lingvistică ~) apocopă apodoză apofonie apostrof apostrofa apozitiv, -ă (propoziţie raport ~) apoziţie apreciativ, -ă (modalitate ~; modalizator ~) arbitrar (~ al semnului) arbore; - genealogic argou argument argumentai, -ă (poziţie ~; structură ~) argumentaţi v, -ă (marcă / operator ~; rol / funcţie scală ~) argumentaţie; teoria ~ei arhaism arhifonem arhigen arhilexem arhisemem arie (~ lingvistică) armonie (- vocalică) articol articulare; bază de mod de ~; ~ a substantivului articulatoriu, -ie (clasificare fonetică mişcare -; organ ~; trăsătură ~) articulaţie dublă artificial, -ă (limbă ~) asertiv, -ă (act ~; propoziţie ~) aserţiune asibilare asimilare asindet asociativ asonantă aspect; categorie a -ului; verb de ~ / aspectual aspirat, -ă asterisc atenuaţie, v. litotă atestat, -ă (formă / construcţie ~) atitudine (construcţie de - propoziţională; verb de ~) atlas (~ lingvistic) aton, -ă atracţie (acord prin -, v. acord; - paionimică, v. paronimie) atribut atributiv, -ă (funcţie ~; propoziţie ~) auditor augmentativ (sufix ~) autobiografie autodiegetic, v. diegetic; narator autoimprecaţie autonim autonimie autonomie (- a cuvintelor; - a lingvisticii) auxiliar (verb ~) avansare B baladă bară (~ oblică; teoria X- ~) barbarism barieră bază; vocabular de ~ bemolat, -ă beneficiar betacism bicolon, v. colon bilabial, -ă 594 INDICE :■ bilingvism binar; -ă (opoziţie -; trăsătură -) binaiism ■ blocare ' bbgăţie brahilbgic \ j brevilocvent (enunţ-) ' brevilocvenţă cacofonie cacografie cadru calambur calc (- lingvistic) calchiere calificare calificativ (adjectiv ~) canal; - fonator cantitate cantitativ cap cardinal (numeral ~) cartografiere catacreză cataforă catalectic, -ă (vers, rimă -) cataliză categorial, -ă (component ~; gramatică -; simbol ~) categorie (- funcţională; - gramaticală) catren cauzal, -ă / de cauză (complement propoziţie ~) cauzativ, -ă (construcţie - / factitivă; verb -) cauzativizare caz; - chomskyan (atribuire a - ului); - fillmorian; gramatică a - ului, v. gramatică; - profund; - superficial câmp (- lingvistic / lexical / semantic) cenem cenematicâ centru centum cezură chestionar chiasm chirilic, -ă, v. alfabet chrestomaţie, v, crestomaţie ciclic, -ă (regulă -; transformare ~) circumlocuţiune circumstanţial, -ă (complement propoziţie -) clasă clasem clasificare; - a limbilor clasificator clausulă / clauzulă climax clişeu clitic cliticizare coalescenţă; metaforă coalescentă cod codare / codaj / codificare coerenţă ; ; coeziune; r a grupurilor sintactice coindexare colectiv colocaţie colocutor, v; interlocutor colon ■ comandă; C-Comandă combinare combinatoriu, -ie (analiză v. analiză; funcţie ~; variantă -) comentariu; - filologic, v. filologie; - stilistic, v. stilistică cominaţie comisiv comitativ; verb - comparativ, -ă (adverb complement de mod grad circumstanţială de mod ~) comparativ-istorică (metodă -) comparaţie (categorie a -ei; figură) compatibilitate competenţă complement complementar, -ă (distribuţie -), v. distribuţie complementaritate complementizare complementizator completivă complex, -ă (frază simbol -) component (- al unui model lingvistic; - al unei propoziţii / fraze) compunere compus, -ă (cuvânt formă ~; predicat verbal ~) comun, -ă (limbă subgen - ; substantiv ~) comunicare comunitate (- lingvistică; - socioculturală) comutare comutaţie conativă (funcţie -), v. funcţie (a limbajului) concatenaţie concentraţie concesiv, -ă (complement circumstanţial propoziţie circumstanţială -) conduşiv, -ă (conjuncţie ~; propoziţie raport ~) concordanţă (- a timpurilor), v. corespondenţă concret; substantiv - condiţional, -ă (complement -; mod -; propoziţie ~) conector / conectiv (~ sintactic; - textual / pragmatic) conexiune configuraţie (~ argumentată; - cazuală; - semantică; - sintactică) configuraţional, -ă (limbă -) INDICE 595 conjugare conjunct (pronume ~) conjunctiv conjuncţie conjuncţionalT -ă (locuţiune ~) conotaţie consecutiv, -ă (complement circumstanţial propoziţie circumstanţială ~) consoană constatativ (enunţ ~) constelaţie constituent (analiză în ~i imediaţi; - imediat; gramatică de ~i; regulă de ~i) constrângere constrictiv, -ă ^constricţie construcţie; - teoretică, v. model contact (~ lingvistic) contaminare context (~ comunicativ; ~ diagnostic; - lingvistic; - stilistic) contextual, -ă; gramatică regulă trăsătură variantă ~ continuu, -ă; consoană ~ contrafactiv, v. factiv contragere contrastiv, -ă; analiză v. analiză; distribuţie v, distribuţie; funcţie gramatică v. analiză 9,10 control conţinut conversaţie conversaţional, -ă, v. implicatură; intenţie; interacţiune; maximă; mişcare; strategie ~ conversie conversiune co-text coocurenţă - cooperativ, -ă (principiu ~) coordonare coordonator, -oare , copulativ, -ă (conjuncţie ~; locuţiune conjuncţională raport verb ~) copulă, v. copulativ 3 corectare corectitudine coreferenţialitate corelativ, -ă (element ~; sunete / pereche ~) corelaţie corespondenţă (~ a timpurilor; principiul ~ei) corpus cratimă creativitate; - lexicală creolă crestomaţie / chrestomaţie cronogeneză cronografie cronologie (~ lingvistică) cronoteză cuantificare cuantificator cultism cultivare a limbii cumulativ, -ă (complement circumstanţial ~; propoziţie circumstanţială ~) cursus cuvânt D dactil dactil ic (ritm -), v. dactil; picior; ritm dativ (caz ~ etic, v. etic; - locativ, v. locativ 3; - posesiv, v. alienabil; posesiv) decalc, v. calc decasilab declarativ, -ă (propoziţie verb ~) declinare decodare / decodaj / decodificare defectiv definit (articol ~), v. hotărât definiţie defonologizare deglutinare deictic, -ă; folosire -; particulă - deiotacizare deixis delocutiv, -ă (modalitate verb ~) demarcativ, -â (semnal ~) demonstrativ, -ă; adjectiv adverb ~; articol pronume-denazalizare denominativ (sufix ~) denominaţie denotaţie dental, -ă deontic, -â (modalitate ~) depalatalizare dependent, -ă (regulă - de context; termen ~) dependenţă deplasare; - a lui alfa deponent deprecaţie depredicativizare deraiere lexicală derivare; - improprie; - parasintetică; - regresivă derivat, -ă; structură ~ derivativ derivaţie deschidere; v. apertură deschis, -ă (clasă de cuvinte - ; clasă de vocale ~; vocală ~) descriere descriptiv, -ă (gramatică ~), v. gramatică 4 596 INDICE descriptivism ddiemnâre^ desinenţă destinatar, v. receptor determinant determinare determinat determinativ (adjectiv ~), v> adjectiv deverbal devocalizare dezacord dezâmbiguizare deziderativ, v. optativ dezvoltare, v. expansiune 2 dezvoltat, -ă (parte - de propoziţie; propoziţie ~) diacritic, -ă (literă cu funcţie / valoare ~; semn ~) diacronie diafatic, -ă, v. diafazic diafazic, -ă / diafatic, -ă diaforă diagnostic (context -), v. context dialect dialectologie dialog; linie de - dialogism diasistem diastratic, -ă; marcă ~ (marcă stilistică / de uzaj) diateză diatopic, -ă dicţionar didascalie diegetic, -ă diegeză diereză diezat, -ă diferenţiere diftong diftongare diglosie digresiune diminutiv (sufix ~) dinamic, -ă (accent - a limbii; reflexiv studiul limbii din perspectivă -; verb ~) direct, -â (act de limbaj -; caz ~; complement / obiect ~; dublu complement / obiect ~; propoziţie completivă -; stil / vorbire v. stil III) directiv discontinuitate discontinuu; morfem -discret discurs disimilare disjunctiv, -â (coordonare-; conjuncţie -; propoziţie ~) disjuncţie dislocare; - la stânga; - la dreapta distih distinctiv, -â (trăsătură ~) distributiv, -ă (analiză ~, v. analiză 2; numeral ~) distribuţie; clasă de - dodecasilab doxastic (sistem modal -) D-Structură dual dubitativ,-ă(propoziţie-; valoare-) diibitaţie dublare (~ a complementului direct / indirect; - stilistică) dublet (- etimologic) duiv-a (consoană ~ )u v durativ (verb -) E echivalenţă (relaţie de - ) echivoc economie efect (~ de sens), v. psihomecanică elativ element (~ predicativ suplimentar), v, predicativ (suplimentar) elipsă eliziune elocutiv, -ă (modalitate -) emfatic, -ă emfază emic, -ă emistih / hemistih emiţător emotiv, -ă, v. funcţie (a limbajului) enalagă enclitic encliză endecasilab endocentric, -ă eneasilab enjambement, v. ingambament entropie enumeraţie / enumerare enunţ enunţare enunţiativ, -ă (propoziţie ~) epanadiploză / epanastrofă epanaforă epanalepsă / geminaţie epanastrofă, v. epanadiploză epanodă epenteză epexegeză epicen epiforâ epigramă epilog epitet epistemic, -ă (modalitate -) INDICE 597 epizeuxis equi ergativ, -ă (caz construcţie limba verb ~) eroare; analiză a~ilor, v. analiză 9; gramatică 15 esiv etic, -ă (dativ ~) etimologie; - populară etimon etnografia vorbirii etnolingvistică etnometodologic (model ~) etnonim etopee eufemism .eufonie Evaluare eventiv (verb ~) excepţie (complement de ~; propoziţie circumstanţială de'~) exclamativ, -a (cuvânt propoziţie ~) exclamaţie; ~ retorică; semn de ~ / semnul exclamării exocentric, -ă expansiune experimentator expletiv explozie exploziv, -ă (consoană ~) expoliţiune expresie expresiv, -ă (act de limbaj v. act; iiocuţionar; funcţie ~ / emotivă; procedeu / trăsătură ~) expresivitate; ~ involuntară extensiune; figură extensiv, -ă extralingvistic, -ă; factor ~ F factitiv, v. cauzativ factiv facultativ, -ă (determinant relaţie ~, v. constelaţie; transformare ~) familie (~ de cuvinte; ~ frazeologică, v, frazeologic (unitate); - de limbi) falem / fatism fatică (conversaţie ~; funcţie v. funcţie (a limbajului) fază feedback feminin, -ă (gen rimă ~) figurat (limbaj / stil sens ~) figură; - etimologică filologie filtru final, -ă (consoană ~; poziţie ~; propoziţie circumstanţială ~; silabă ~; sunet ~) fix, -ă (îmbinare ~ de cuvinte; topică ~) flectiv flexibil, -ă (cuvânt ~; parte de vorbire ~) flexionar, -ă (afix limbă ~) flexiune focalizare focus fonator (act v. fonaţie; aparat ~; canal ~; curent ~; organ ~) fonaţie fond (~ principal de cuvinte / lexical; ~ neologic; - vechi) fonem fonetică fonologie fonologizare / fonemizare / fonemicizare formal, -ă (metodă, procedură ~) formalism formalizare formant formare a cuvintelor formativ formă; ~ fonetică; - logică forţă; - ilocuţionară, v. iiocuţionar 2 fracţionar (numeral ~) frastic (complement nivel ~) frază frazeologic, -ă (derivare ~; unitate ~) frazeologie frecvenţă fricativ, -ă, v. constrictiv; continuu; spirantă fricatizare / fricati vizare functiv / functor functor, v. functiv funcţie (~ a limbajului; ~ literară; ~ narativă, v. narativ; - pragmatică; - semantică; ~ sintactică) funcţional, -ă (categorie ~; gramatică v. gramatică 12; perspectivă - în studiul limbii; stil / limbaj v. stil II) funcţionalism fundamental (vocabular ~) fuzionai, -ă fuziune G gazel GB; guvernare şi legare (gramatică a ~), v. gramatică 10 geminată (consoană ~) geminaţie, v. anadiploză; epanalepsă gen (- gramatical; - natural) generare generativ, -ă (gramatică -), v. gramatică 8-10 generativism genitiv genitival (articol ~) geografie lingvistică gerundiv 5>98 INDICE gerunzial; -ă (construcţie ~ absolută), v. absolut 3 gerunziu GG ghilimele \giosă:.;:^:;;:;' ■ ;gloşematica; glbtocronologie f : ' gtad de comparaţiei gradare gradaţie grafem, v. literă grafie, v. scriere grai'...' gramatical, -ă (afix categorie ~; marcă sens / semnificaţie subiect ~) gramaticalitate gramaticalizam gramatică; - a cazului; - cognitivă; - contrastivă; - descriptivă; ~i funcţionale; - generală; ~i generative; - a guvernării şi a legării (GB); - istorică; - normativă / corectivă / a greşelilor / prescriptivă; - structurală / structuralistă; ~ taxonomică; ~ teoretică; - a textului; - universală graniţă (~ dialectală / lingvistică; - între cuvinte, v. jonctură) grec, v. alfabet greşeală, v. abatere; gramatică 3 grup; - consonantic; ~ de limbi; - sintactic / de cuvinte guvernare; teorie a - ii şi a legării H haplologie hartă lingvistică hemistih, v. emistih heptasilab ; : heterodiegetic, v* diegetic; narator heterometrie hexasilab hiat hidronim hipalagă / hypallagon hiperbat hiperbolă hipercorectitudine/hiperurbanism hiperonim hiperurbanism, v. hipercorectitudine hipocoristic hiponim hiponimie hipotaxă hipotipoză/ ipotipoză homodiegetic, v. diegetic; narator hortativ hotărât (articol ~) hypallagon, v. hipalagă I iamb iambic (ritm ~), v. iamb; picior, ritm ictus identitate (pronume şi adjectiv demonstrativ de ~) ideogramă idiolect idiom ilativ ilocuţionar, -ă (act -; forţă ~) imagine ( -poetică; - a timpului) ;; imanent / imanenţă; timp -imperativ, -ă (mod ~; propoziţie / frază ~) imperfect imperfectiv, v. aspect impersonal, -ă (construcţie verb ~) impersonalizare implicatură implicaţie / (metaforă) implicită implozie imploziv, -ă (consoană ~) imprecaţie impropriu, -ie (derivare ~), v. derivare inadecvare (~ a modelului; - stilistică, situaţională), v. adecvare 1, 2 inalienabil, -ă (posesie ~), v. alienabil inanimat; substantiv ~ incident, -ă (cuvânt / construcţie ~) incipit inclus (subiect ~) incoativ, -ă; verb ~ incompatibilitate indefinit (articol ~), v. nehotărât independent, -ă (propoziţie ~) indexare indicativ (mod ~) indicator (~ al deixisului; - al forţei ilocuţionare, v. ilocuţionar 2; - sintagmatic) indici al, -ă indirect,-ă (act de vorbire ~; complement / obiect ~; propoziţie completivă stil / vorbire v. stil IU) individualizare inerent, -ă (caz trăsătură ~) inerenţă inesiv infectum infinitiv infinitival, -ă (construcţie - absolută; construcţie - relativă; acuzativ cu infinitiv; nominativ cu infinitiv; completivă ~; transformare ~) infix influenţă ingambament / enjambement inovaţie inserţie (regulă de - lexicală; transformare de ~) insistenţă (adverb de procedee sintactice de ~) INDICE 599 instrument (- gramatical) instrumental, -ă (caz complement -; propoziţie completivă ~) insulă; - lingvistică intensitate; accent de -, v. accent intensiune intensiv, -ă intenţie (~ comunicativă) interacţiune intercalare; interdependenţă interdialect interdicţie de vocabular, v. tabu interferenţă interfix interjecţie interlocutor interludiu intern (argument ~; complement subiect -) interogativ, -ă (act de limbaj cuvânt ~; propoziţie / frază / enunţ ~) interogaţie; semn de - / semnul întrebării; - retorică intertextualitale intervenţie intonaţie intranzitiv (predicat verb ~) intranzitivitate invariabil, -ă invariantă inversiune; - retorică invocaţie (~ retorică) iotacizare ipotipoză, v. hipotipoză iradiere, v. propagare ireal, -ă ironie isocolon / izocolon, v. colon isocronie / izocronie isofonă isoglosă isolexă isometrie / izometrie isomorfa / izomorfă isomorftsm/ izomorfism isotopie / izotopie istorie, v. naratologie; naraţie item iterativ (aspect verb ~) iusiv izolant, -ă (limbă -) izolare î împletire (~ a subordonatei cu regenta) împrumut încastrare; principiul -ii închidere închis, -ă; clasă - de cuvinte înmuiat, -ă/ muiat, -ă (consoană ~) înmuiere / muiere întărire (pronume şi adjectiv pronominal de ~) întrerupere (- a intervenţiei în curs) J jargon joc de cuvinte, v. calambur jonctiv joncturâ joncţiune juxtapunere L labial, -ă labializare lanţ; - de propulsie; - de tracţiune laringal, -ă latin, v. alfabet lectură legare; teorie a -ii legat, -ă (formă - , v. conjunct; nominal stil/ vorbire direct(ă) ~) legătură (cuvânt de -) lege fonetică lexem lexic lexicalist (curent -) lexical izare lexicografîe lexicologie lexicon liber,-ă (grup sintactic morfem / afix v. (morfem) mobil; nominal ~; stil / vorbire indirect(ă) - , v. stil III; topică -; variante -e; variante literare -e) licenţă; - poetică limbaj limbă; - artificială; - literară, v. literar 1; - naturală; - standard, v. funcţional 2 linear, -ă (caracter ~) linearitate lingvistică literar, -ă (fapt lingvistic - / formă -; limbă -) literă litotă loc (complement de -; propoziţie de ~) localist, -â (ipoteză / teorie -) locativ; dativ -locutor locuţionar (act ~) locuţiune logic, -ă (formă -; subiect -) lung, -ă (formă ~; infinitiv ~; vocală ~) 600 INDICE M ' macrocontext macrdsemantîcâ ; •macrosemiotică macrostructură; - conversaţională; - narativă ;;madrigăb;:.^ mai mult ca perfect majusculă;-^ ^ {marcat^n^ • . ■ marca j. ;■ masa; vocabularului masculin, -ă; gen ~; rimă -masiv. matematică (lingvistică -) matrice (- fonetică; - fonologică; propoziţie -; - semantică) maximal, -ă (proiecţie ~), v. minimal 3 maximă; - a unui principiu măsură; complement circumstanţial de mod de propoziţie circumstanţială de - progresivă; - în versificaţie medial, -ă (poziţie ~; vocală ~) median, v. medial mediu, -e (diateză -; vocală ~) mesaj metabolă metafonie metaforă metalepsă metalexicografie metalimbaj metalingvistică (funcţie -), v. funcţie (a limbajului) metalogism metaplasmă metasemem metasemiotică metataxâ meiaţeză metoda metonimie metric, -ă (pauză -; vers ~) metrică metrii mezosemanticâ microcontext micro semantică microstructură; - în analiza conversaţiei; - narativă minimal, -ă (enunţ -; pereche ~; proiecţie -; sintagmă -; unitate -) minusculă mise en abyme mise en relief mişcare (- a limbii / a sistemului, v, dinamică; - a unui component sintactic, v. deplasare; - interacţională; verb de ~) mixt, -ă (sintaxă -) mobil (accent ~, v. accent; morfem -, V; liber; substantiv ~) mod (- de articulare, v. consoană; - de comunicare; -verbal; adverb / locuţiune adverbială de -; complement circumstanţial de -/modal; propoziţie circumstanţială de - / modală; - / modalitate v. narativ 4) modal (sufix -; verb ~) modalitate modâlizare mbdâlizator model (- lingvistic) modelare modificator modul modularism momentan (aspect -; verb -) monem monoftong monoftongare monolingvism monolog; - adresat; - dramatic; - interior; - narativ monomembru, -ă (propoziţie -) monorimă monosemantism monosilabic, -ă (cuvânt ~; limbi ~e) monostih morâ morf morfem morfematic / morfemic, -ă morfologie morfonem / morfofonem morfonologie / morfofonologie morfosintaxă mort / moartă Qimbă ~) moştenit, -ă motivat, -ă moţional (sufix -) moţiune muiat, -ă (consoană -), v. înmuiat muiere, v. înmuiere multilingvism multiplicativ (numeral -) multiplu, -ă (negaţie -; parte de propoziţie -) muta cum liquida mutaţie (- consonantică) N naratar narativ, -ă (durată ~; frecvenţă -; funcţie ~; mod/mo-dalitate -; persoană -; roi -; situaţie -; timp voce/ instanţă viteză ~) naratologie narator, - autodiegetic; - heterodiegetic; - homodiegetic naraţie natural, -ă, v. artificial; limbă - . nazal, -ă (poziţie -; sunet timbru ~) nazalitate; anticipare / propagare a -ii INDICE 601 nazalizare neaccentuat, -ă (silabă / cuvînt, v. aton 1; formă ~ de pronume, v. aton 2; clitic) neacuzativ (verb ~) neanalizabil, -ă (grup propoziţie ~) neatestat, -ă (construcţie formă ~) necesitate; operator de ~ necircumstanţial, -ă (complement ~; propoziţie ~) nedeterminare nedeterminat; subiect substantiv v. articol neergativ (verb ~) negativ, -ă (adverb ~; prefix pronume şi adjectiv propoziţie ~) negaţie nehotărât (adjectiv pronominal articol pronume ~) neiiterar, -ă nemaţcat, v. marcat nenumărabil (substantiv ~) neogramaticâ neolingvistică neologie neologism nepersonal, -ă (mod - / formă ~ a verbului), v. mod; (formă) nominală (a verbului) neregulat, -ă (formă paradigmă ~) nereperat, -ă, v. neatestat neurolingvistică neutralizare neutru, -ă (caz ~; gen valoare - a pronumelui; vocală ~) nivel nod nominal, -ă (formă ~ a verbului; gmp / sintagmă ~; predicat propoziţie radical sufix ~) nominalizare nominalizat, -ă (construcţie ~) nominativ nondependenţâ nonfactiv, v. factiv normativ, -ă (gramatică ~), v.gramatică 3 normă (~ are al ă; ~ lingvistică; - literară / a limbii literare) nucleu număr numărabil (substantiv ~) nume numeral O obiect (~ direct; - indirect; - secundar) obiectiv, -ă (caz ~; conjugare genitiv ~; reflexiv ~) oblic (caz ~), v. caz 1 obligatoriu, -ie (determinant transformare ~) oclusiv, -ă (consoană ~; serie consonantică ~) ocluziune octosilab ocurenţă omofon(e) omofonie omograf(e) omografîe omonim(e) omonimie (~ lexicală; - sintactică) onomasiologie onomastică onomatopee opacitate (~ în analiza discursului; - în morfologie; ~ în sintaxă) operator opoziţie opoziţional, -ă (complement circumstanţial propoziţie subordonată circumstanţială ~) optativ oral, -ă (canal cod ~; comunicare ~; stil sunet ~; timbru ~) oralitate oratoric (stil ~) ordin ordinal (numeral ~; - adverbial/ de repetare; - pro-priu-zis) ordine (~ a cuvintelor; - narativă, v. narativ 2) ordonare ornant (epitet ~), v. epitet oronim ortoepie ortofonie ortografic (semn ~) ortografie oscilograf oscilogramă ostensiv, -â (definiţie ~) oximoron oxiton, -ă (accentuare ~; cuvânt ~; rimă ~) P pacient; - în sintaxă; ~ în naratologie palatal, -ă; consoană serie ~; vocală v. anterior 2; prepalatal; palatalizare palatalizat, -ă (consoană ~) palindrom, v. anagramă pantonim parabolă paradigmatic, -ă (axă ~; relaţie ~) paradigmă paradox parafrază paralelă paralelism (~ sintactic / gramatical) paralingvistic, -ă (element ~) paranteză (semn de punctuaţie; ~ grafică; - retorică; - în GB) parasinonimie 602 INDICE parâtaxă (în sintaxă; în retorică, v. asindet; elipsă) parigmenon parbnim(e j ■■' paroniihib;:r; /V:-: paronomasiej v. paronomazâ paronomază/ paronomasie paroxiton, -ă (accentuare ~; cuvânt rimă -) parte de propoziţie parte de vorbire particîpial; ~ă (adjectiv construcţie - absolută) participiu particulă partitiv pasiv, -ă (diateză - lexical) pasivizare patronimic pauză; - albă / grafică / spaţiu alb/ blanc; - fonetică / gramaticală; linie de ~; - ritmică / metrică peiorativ, -ă pentasilab peon peonic, v. peon; picior; ritm percepţie (verb de ~) perfect (~ compus ; ~ simplu) perfectiv perfectum performanţă performativ, -ă; enunţ ~; ipoteză -; verb ~ perifrastic, -ă (construcţie exprimare ~) perifrază perioadă perlocuţionar (act ~) permutare persoană; - narativă, v. narativ 3 personal (gen / subgen mod pronume ~; verb ~) personificare perspectivă (~ narativă), v. narativ 4; focalizare 2 pertinent, -ă (trăsătură ~) picior pictogramă / semn pictografic pidgin planificare (~ lingvistică) pleonasm plerem plerematică pletoră semantică plural plurale tantum (substantiv ~) plurilingvism, v. multilingvism poetic, -ă (funcţie ~), v. funcţie (a limbajului) poetică polifonie poliptoton polisemie polisindet/ polisindeton politeţe; pronume de ~; principiul -ii portret posesie ( codare a -ei; - inalienabilă, v. alienabil) posesiv, -ă (adjectiv ~; articol ~; clitic ~; pronume ~; transformare ~; verb ~) posibilitate; operator de v. operator postâdjectival, -ă ^ posterior, -oară (serie ~; vocală ~) postpoziţie postpunere postsubstantival, -ă postverbal, -ă potenţial, -â; propoziţie -poiitiv, -ă (grad - ; propoziţie ~) poziţie; - sintactică pragmatică predetermin ant predicat (~ logic; - pragmatic; - sintactic; ~ în GB) predicativ, -ă (adverb ~; (element) - suplimentar; grup mod ~; nume -; propoziţie ~; sintagmă ~; verb ~) predicaţi vizare predicaţie (~ logică; - semantică; - sintactică) prefix prefixare prefixoid / pseudoprefix prepalatal, -ă (vocală v. anterior; palatul 2,4; consoană v, palatal 3,4) prepoziţie prepoziţional, -ă (grup ~; locuţiune ~) presupoziţie preterit preteriţie preVerb prezent prezumtiv principal, -ă (parte - de propoziţie; propoziţie ~) principiu pro PRO probabilitate proces proclitic; articol -proclizâ pro-DROP productiv, -ă pro-formâ profund, -ă (caz ~; structură ~) progresiv, -ă (accident fonetic ~; propoziţie circumstanţială de mod de măsură ~; verb ~) proiecţie (~ a capului lexical; principiu al ~ei; regulă de ~) prolativ prolepsă promovare pronominal, -ă; adjectiv ~; diateză activă ~ în GB) pronominalizare INDICE 603 pronominaţie pronume pronunţare / pronunţie; reguli de ~, v. ortoepie; ortofonie propagare proparoxiton, -ă (accentuare cuvânt rimă ~) propoziţie prepoziţional, -ă; adverb argument ~; verb de atitudine ~ propriu (nume / substantiv ~) prosopografie prosopopee protază proteză; = % protolimbă prototip prozodie pseudonim pseudoprefix, v. prefixoid pseudosufix, v. sufixoid psiholingvistică psihologic (verb ~) psihomecanică, v. psihosistematică psihosemiotică psihosistematică punct; ~ şi virgulă; două ~e; ~e de suspensie punctuaţie; semn de ~ R radical randament (~ funcţional) rang raport (~ sintactic; - sintagmatic), v. relaţie rădăcină recent (trecut ~) receptor reciproc, -ă (anaforă ~; diateză ~; verb / adjectiv inerent ~) reciproci zare reconstrucţie recţiune recursiv, -ă (gramatică procedeu ~ al limbilor naturale; regulă ~; simbol ~) recursivitate redresare (~ ritmică), v. substituire (~ ritmică) redundant, -ă redundanţă reduplicare referent referenţială (funcţie ~), v. funcţie (a limbajului) referinţă reflexiv, -ă (anaforă ~; clitic ~; diateză pronume verb obligatoriu ~) reflexivizare refonoiogizare refren regent, -ă (cuvânt / element ~; propoziţie ~) regim (caz v. caz 1; termen ~) regionalism registru regulat, -ă (formă paradigmă ~) regulă (~ a accesului la cuvânt, v. acces la cuvânt; - lingvistică; ~ sociolingvistică) relatinizare relativ, -ă; adverb ~; prenume / adjectiv pronominal ~; propoziţie ~; superlativ v. superlativ; timp-relativizare relator relaţie; complement de propoziţie de ~ relevant, -ă (trăsătură -), v. distinctiv; pertinent relevanţă reluare rematizare remă reordonare / repoziţionare repetiţie replică reprezentativ (vocabular -) reromanizare rescriere (regulă de ~) restricţie, v. constrângere reticenţă retorică reţea reuşită (condiţie de ~) reverenţă (pronume de ~), v. politeţe 2 reversie / reversiune rezultat(iv) ridicare rimă; - ecou/ concentrică; - interioară ritm; - al vorbirii ritmic, -ă (redresare ~), v. substituire rol; - narativ, v, narativ 7; structură de -uri; - tematic / theta rondel rostire, v. pronunţare rotacism rolacizare S sabir satelit satem saturat, -ă schemă (~ actanţială / argumentată; - lingvistică; - sintactică) schimb schimbare (~ de cod; - lingvistică) scindare scindat, -ă (construcţie relativă ~) scop (complement circumstanţial de propoziţie circumstanţială de - / finală 604 INDICE scriere; ~ alfabetică / literală, v. alfabet; - cuneiformă; - ideografică; logografică; -• silabica) scriitură: scris; -ă (canal; ~; cod ~; comunicare ~) scurt, -ă (formă ~ / neaccentuatâ; infînitiv v. infinitiv; vocală ~) secunda^ -ă (obiect parte, de propoziţie propoziţie ~) segment segmentai, -ă segmentare selecţie; regulă de ~ / selecţională, v. selecţionai; solidaritate- selecţionai, -ă (constrângere / trăsătură ~; regulă ~) sem semantem semantic, -ă (câmp v. câmp; nivel v. nivel; trăsătură v. trăsătură) semantică; - cognitivă; - diferenţială; - filozofică; ~ generală; - generativă; - interpretativă; - lexicală / a cuvântului; - lingvistică; - logică; - psihologică; - sintactică; - unificată semanticism semanticitate semantism semasiologic, -ă (metodă ~) semasiologie semem semiadverb semiauxiliar (verb ~) semicalc semiconsoană semicopulativ (verb ~) semiindependent (pronume ~) semiologie semioclusiv, -ă, v. africată semiotică semioză semivocalâ semn lingvistic semnal semnificant semnificanţă semnificat semnificaţie sens serie sextină siglă sigmatic, -ă silabaţie silabă silepsă silogism simbol simbolism fonetic simetric (predicat ~; adjectiv/ substantiv/ verb ~) simplocă simplu, -ă (propoziţie parte de propoziţie ~) sinafie-ţv; r; sinalefa . slnţppav'. sincretism sincronie sinecdocă •sinereză;:^'-..^ sinestezie / transpunere senzorială şjnfazic, -ă / sinfatic, -ă, v. di afazic singular singulare tantitm (substantiv -) sinonim(e) sinonimie; - lexicală; ~ sintactică sinstratic, -â, v. diastratic sintagmatic, -ă (axă ~; relaţie -) sintagmă sintaxă sintaxem sintem sintetic, -ă (cercetare de tip formă limbă mijloc - de realizare a flexiunii; propoziţie ~) sin topic, -ă, v. diatopic sistem situaţie (~ de comunicare; - narativă, v, narativ 1) sociativ, -â (caz-; complement circumstanţial propoziţie circumstanţială ~) sociolect sociolingvistică sociologie a limbii sociosemiotică socioterminologie solidaritate solilocviu sonantă sonet sonor, -â, v. sonoritate sonoritate specificare specificator spirantă, v. constrictivâ; continuu; fricativ spondeu S-Structură standard (limbă / limbaj normă ~) stare (categorie a -ii; predicat de ~; verb de ~; verb de schimbare de ~) statistică lexicală stemă/ stemma (~ în filologie; - în sintaxă) stil; - uri / limbaje funcţionale; - al vorbirii (~ / vorbire direct(ă) / indireci(ă) / directă legată / indirectă intonată direct; - / vorbire indirect® liber(ă); intonaţia în -urile direct şi indirect stilistică INDICE 605 strategie (~ comunicativă) stratificare stratigrafie (~ lingvistică) strict, -ă (subcategorizare ~), v. subcategorizare strofa structuralism; metodologia structuralistă; şcoli structuraliste; lărgirea structuralismului, extinderea la alte domenii; relaţia cu teoriile poststruc-turaliste structural(ist), -ă structură; ~ de adâncime, v. adâncime; ~ discursivă / narativă, v. narativ; - de suprafaţă, v. suprafaţă; regulă de - a frazei) subcategorizare (regulă de trăsătură de ~) subfcod subdialect subiacentă (condiţie de ~) subiect; ~ al unei anchete lingvistice; - logic; ~ pragmatic / discursiv; - sintactic; ~ vorbitor subiectiv, -ă (conjugare ~; genitiv propoziţie ~) subiectivitate subiectivizare subînţeles (subiect ~) subjonctiv subordonare subordonat, -ă (parte de propoziţie ~; propoziţie ~) subordonator, -oare (conjuncţie element ~) substantiv substantival, -ă; locuţiune ~ substantivizare / substantivam substanţă substituire (~ ritmică) substitut substituţie; clasă de ~ substrat sufix; - gramatical; ~ lexical; - lexico-gramatical; - simplu / compus sufixare sufixoid/ pseudosufix sunet (~ al vorbirii / articulat) superlativ superstrat supin supletivism suport (~ al cliticului; verb ~) suprafaţă (structură de ~) supranume supraordonare suprapunere (- a unor intervenţii) suprasegmental, -ă suprimare surd, -ă, v. consoană; sonoritate sursă; limbă ~ suspendat, -ă (subiect ~; temă ~) suspensie / sustentaţie sustentaţie, v. suspensie S * şiftcr şir ştergere, v. suprimare T tablou tabu tautologie taxem taxinomie/ taxonomie tăcere tematizare tematizator temă temporalitate tendinţă tensiune; corelaţie de ~ teoria textului, v. gramatică 14 ; text termen terminaţie terminografie terminologie terţei terţină tetrasilab text textualitate theta-rol / rol tematic; teorie a -urilor timbru timp; adverb de ~; complement circumstanţial de ~ ; concordanţă a -lor; - narativ, v. narativ 2; propoziţie circumstanţială de - de relaţie tip (~ structural de limbi), v. tipologie tipologie (~ lingvistică) tmeză ton tonic, -ă, v. accent; ton topic topicalizare, v, tematizare topică topografie toponim toponimie / toponomastică transcendent, -ă (lingvistică timp ~) transcodaj transcriere fonetică transfer transfonologizare transformare transformaţional, -ă (component/nivel ~; gramatică ~) transformaţionalism transfrastic (nivel ~) transfrastică translativ, -ă (caz ~; funcţie ~) translaţie 606 INDICE transliteraţîe transparenţă tranzitiv; -ă (construcţie -; predicat ~; verb ~) tranzitivitate trial tricolon, v;■ colon triftong^ ^ trîsilab trohaic; v. picior; ritm; troheu troheu trop trunchiere Ţ ţintă; limbă -ţinută U unipersonal (verb ~) unitate (~ lingvistică) uniune lingvistică universal, -ă (gramatică ~), v. gramatică 11 universalii (- lingvistice) urmă uvular, -ă (consoană -) V valenţă valoare; - de adevăr variabil, -ă (accent - , v. mobil 1; cuvânt ~; parte de vorbire - , v. flexibil) variantă variaţie (~ liberă; ~ lingvistică) varietate vecinătate velâr;-ă; consoana serie vocala ~ verb; caracterizare pragmatică; descriere şi clasificare morfologică; descriere şi clasificare semantico-sin-tactică şi sintactică; descriere şi clasificare semantică; relaţia cu numele verbal; :-ă; grup - ; propoziţie -vers; - alb; - liber versificaţie vid, -ă (categorie ~; element ~) viitor; - anterior virgulă virtuem viteză (- narativă), v. narativ 8 vocabular vocală vocativ voce (~ narativă), v. narativ 5 vorbire; ~ directă; - directă legată; ~ directă liberă; - indirectă; - indirectă liberă, v. stil III X Xenism Z zero (grad morfem (desinenţă sufix -) zeugmă zoosemiotică